In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală •Septembrie 2014 • Nr. 71 F o n d a t ă , în 1996, l a S uc e a v a • R o m â ni a
Păstorul la 85 de ani Nimic din determinarea luptătorului ce este n-a fost diminuat de bătăliile pierdute cu cei ce-i neagă eparhiei Bucovinei dreptul de a stăpâni şi acum ceea ce a stăpânit odată, câtă vreme credinţa sa fermă este aceea că războiul nu poate fi pierdut. Nimic din remarcabila sporire a importanţei Bisericii în orânduirea vieţii credincioşilor, în general, ca părtaşi ai turmei păstorite, a celor nenorociţi în special, ca ţinte ale atenţiei pentru nevoile lor spirituale şi materiale – copii, bolnavi, bătrâni, nevolnici – nu pare prea mult şi prea greu pentru Purtătorul de grijă aflat în fruntea Arhiepiscopiei cu, probabil, cei mai adânc credincioşi enoriaşi din ţară. Ţinutul mănăstirilor, cum l-au numit noile autorităţi, este o bucată de ţară cu „regim special”, ca să ne păstrăm în termenii modernităţii, Bucovina sporindu-şi, prin venirea sa în fruntea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, cu încă un vrednic de numele său Ales. Ales nu prin voturile falsei democraţii, ci prin devenirea de sine în credinţă, în învăţătură, în experienţă, în înţelepciune, în răbdare. Ales de Cel ce ne rânduieşte tuturor viaţa. Ceea ce este de cerut astăzi Bunului Dumnezeu în
Vârsta ar trebui să-l facă nerăbdător. Însă cuvântul cel
rugăciunile de ziua Sf. C uv. Pimen cel Mare, ziua
mai adesea invocat de ÎPS Pimen este: răbdare. Cei care-i
arhiepiscopului nostru ÎPS Pimen, este să-i dăruiască în
sunt aproape ştiu că înaltul ierarh aşează în largul cuprins
continuare sănătate. Nimic din statura sa de vrednic şi
al noţiunii acesteia atâtea speranţă, putere de luptă şi
neostoit apărător al Bisericii Ortodoxe într-o vreme în care
încredere în biruinţă câte poate imagina cineva care ne vrea
aceasta este atacată din toate părţile n-a scăzut odată cu
binele. Binele mult mai multora decât cel al puţinilor care
vârsta. Nimic din tradiţia monahului cărturar bucovinean,
astăzi se bucură de el.
care a lăsat după sine, la Putna sau la Dragomirna, carte
Pimen înseamnă în greacă păstor. Asumându-şi pe
făcută, nu numai citită, nu s-a pierdut, ci a crescut, mii de
deplin harul patronului său, arhiepiscopul Sucevei şi
exemplare de carte de învăţătură plecând gratuit din tiparele
Rădăuţilor şi-l poate asuma, cu voia Celui de Sus, şi pe
eparhiei în parohii şi în şcoli, spre buna şi folositoare
acela de a trăi pe cât a trăit cuviosul mare monah: 110 ani…
creştere a tinerei generaţii, toate înscriindu-şi între coperţi şi osârdia ierarhului.
La mulţi ani, Înalt Prea Sfinţia Voastră! Dumitru TEODORESCU
Pag in a 2
Ansamblul arhitectural In Memoriam, Biserica Naşterea Maicii Domnului
Ctitori fondatori DR. DRAGOŞ CORLĂŢEANU, economist GAVRIL MÎRZA, soc. CONSTANTIN SOFRONI avocat CĂLIN RODICA, preot paroh dr. VIOREL IOAN VÂRLAN şi preot DUMITRU AIRINEI
cu binecuvântarea ÎNALT PREASFINŢITULUI PIMEN, ARHIEPISCOPUL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR .
Ctitori: Î.P.S. Nathaniel Preot Alexandru Râşca Preoteasa Mary Râşca Maria Viorica Râşca Violeta Beclea Szekely Cornelia Pârcu Mihai şi Olimpia Burlacu Elena Stanciu Minodora Vasilcu Rucsandra Sârbu de Bota Doru Damian Boşcoianu Sidor şi Maria Bulgaru Păstorel şi Iuliana Macoveiciuc Adrian şi Olga Hâncu Bogdan şi Ruxandra Hâncu Horst şi Viorica Romankiewicz Traian şi Irina Cocriş Sorin şi Lăcrămioara Airinei Niculae şi Georgeta Murariu Vasile şi Viorica Teodorescu Radu şi Liliana Solomon
IN MEMORIAM
Sorin şi Maria Brumă Cristian şi Mariana Popescu Adrian şi Daniela Chichifoi Liviu şi Marica Anechitei Maria şi Alexandru Râşca Elena Angelescu Radu şi Oana Ulea Virgil şi Carmen Păcurariu Viorel şi Maria Nuţu Toader şi Veronica Mihăilă Cornel şi Aurelia Prepeliuc George şi Maria Niculescu Sina von Eisenstein Viorica Lidia şi Vasile Vargan Cristian şi Rodica Prelipceanu Alexandru şi Maria Iacoban Alin şi Daniela Gaftoneanu Traian şi Adela Mazăre Ioan şi Lăcrămioara Herghelegiu Nestor şi Rodica Buburuzan Genoveva şi Radu Ionescu
Ileana şi Ioan Buzdugan Nicolaie şi Florica Honceriu Bogdan şi Mihaela Muraru Ioan şi Iulia Lazăr Costel şi Doiniţa Chelariu Ioan şi Elena Lungu Ioan şi Brânduşa Ciutac Nicolae şi Rodica Oprea Viorica şi Vasile Doroftei Niculina şi Marin Vasiluţ Laura şi Iosif Gălăţean Cătălin şi Marlena Anton Dragoş şi Viorica Croitor Clara Demetra Avram Adela şi Gheorghe Ivaşcu Dimitrie şi Lenţuca Litvinchevici Mihai, Doina Coman şi Elena Cornel şi Maria Bercoci Dana, Floarea şi Vasile Hâncu Doru şi Maria Muha Neculae, Tatiana şi Florin Cheaptanaru Paul şi Brînduşa Leucă Nr. 71 – Septembrie 2014
Pag in a 3
Corespondenţă inedită între părintele Nicolae Steinhardt şi Mitropolitul Antonie Plămădeală
O întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“ Ne aflăm în perioada Zilelor Culturale „Nicolae Steinhardt“, ajunse la cea de-a 16-a ediţie. Astăzi, când se împlinesc 102 ani de la naşterea celui care avea să devină monahul Nicolae Delarohia, prezentăm ultima corespondenţă dintre autorul „Jurnalului fericirii“ şi vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Se pregătea, în martie 1989, o întâlnire „sub cerul minţii şi al inimii“ care, din păcate, nu a mai avut loc. Personalităţi cu operă vastă, cei doi reprezentanţi de seamă ai culturii din Biserica Ortodoxă Română s-au descoperit reciproc prin scriitură. Fiecare trimitea celuilalt cele mai noi apariţii editoriale semnate, aşteptând reacţii. În anul 1987, Mitropolitul Antonie Plămădeală aşternea pe hârtia unei scrisori gândul unei viitoare întâlniri. Scrisoar ea am de scoperit-o în ar hiva Mitropolitului Antonie Plămădeală în manuscris, dar exemplarul dactilografiat se păstrează într-un fond al Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“ din Bucureşti şi a fost publicat în anul 2012 în revista „Verso“. Ierarhul român îi mulţumea monahului Nicolae, la 11 septembrie 1987, pentru volumul „Escale în timp şi spaţiu“ şi-i mărturisea: „Vă urmăresc mereu în presă, şi mă mir tare de cât de multe ştiţi, şi cât de mult scrieţi. Aştept o vreme în care să stăm de vorbă pe îndelete. M-aş simţi ca şi când aş sta de vorbă cu Părintele Daniil - Agaton - Sandu Tudor, naşul meu de călugărie. Nu ştiu dacă l-aţi cunoscut. Eu l-am cunoscut când era altfel decât îl cunoscuseră alţii înainte. După convertirea de la Sandu Tudor la Agaton monahul şi la Daniil schimonahul. Şi câte n-am mai avea de vorbit!“ Tot în anul 1987, la 6 decembrie, Mitropolitul Antonie a săvârşit slujba de Prohodire a lui Constantin Noica, rostind un cuvânt de învăţătură apreciat de o pleiadă de intelectuali veniţi să-şi ia rămas-bun de la liderul generaţiei lor. Rodul prieteniei dintre Constantin Noica şi Antonie Plămădeală este prezentat fidel în numai câteva fraze de Nicolae Steinhardt, în dialog cu Zaharia Sângeorzan. Acesta din urmă îl întreabă pe Steinhardt: „Trăieşte şi scrie la Sibiu un om de mare cultură: Antonie Plămădeală. Eu îl consider un învăţat din familia lui Nicolae Iorga. Ce aduce el nou faţă de contribuţia istoricilor de profesie?“ Răspunsul monahului de la Rohia este epic: „Tare mă bucur că l-aţi «zărit» pe Antonie Plămădeală. Da, e o figură formidabilă. Strălucit de inteligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormântarea lui Noica. M-a năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căldura creştină, mărinimia creştină. Suflul moral. E un creştin adevărat: inteligent foc, deschis, neînchistat în mărunţişuri. Cumetria Noica Plămădeală le-a fost de mare priinţă amândurora. Au învăţat mult unul de la altul, s-au completat“. Aşadar, slujba de înmormântare a lui Noica a reprezentat un nou moment de întâlnire şi de „redescoperire“, de data aceasta a ierarhului de către monah. La 13 martie 1989, într-o scrisoare trimisă de la Păltiniş, Antonie Plămădeală reitera invitaţia adresată părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia. Reproducem integral atât scrisoarea mitropolitului, cât şi răspunsul adresantului, ambele inedite, pentru a nu interveni în frumuseţea textului epistolar: Păltiniş, 13 martie 1989, Iubite Părinte Nicolae, Am primit aici, sus, la Păltiniş, unde îmi împart singurătatea cu Noica, salutul PC Voastre. M-am tot întrebat ce anume l-a provocat. M-a bucurat ca semn de comunicare în duh şi în gând. Vă citesc pe unde vă găsesc publicat şi mă mir mereu de «multilateralitatea» domeniilor în care găsiţi întotdeauna ceva de spus, şi nu numai de dragul de a fi spus. Îmi veţi fi captat vreun gând! Nr. 71 – Septembrie 2014
M-aş bucura de câteva ore de stat de vorbă fără temă dinainte căutată, disponibili pentru orice cade sub cerul minţii şi al inimii. Mă gândesc mai ales la folosul pentru mine al unei asemenea întâlniri. Ne-am văzut de câteva ori dar, odată cu nişte interese, altădată la Noica tocmai când îl petreceam dincolo. Poate treceţi odată pe la Păltiniş, între o maşină de seară şi una de dimineaţă, sau oricum. Să fiu şi eu aici şi să ştiu dinainte. Nu sunt mulţi în ţara asta, acum, cu care să poţi conversa aşa, de dragul bucuriei minţii şi a sufletului. Sau vor fi fiind, dar nu-i ştiu eu. Am aflat câţiva, la un moment dat, dar sunt prinşi de multe griji ale lumii şi după primul entuziasm, cad. Poate că n-am corespuns eu aşteptărilor şi nevoilor lor. Dar eu voiam să învăţ, nu să-i învăţ. Ei erau dintre aceia care trebuiau să ştie că de mă învăţau ei pe mine, se învăţau pe ei, şi de se întâmpla săi învăţ eu pe ei, mă învăţam pe mine. Ei ar fi fost oricum în câştig. Şi eu. V-am primit gândul cu bucurie şi vă întorc o binecuvântare din inimă, Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. Răspunsul avea să fie redactat la 22 martie 1989, într-o scrisoare manuscris trimisă de monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia: Rohia, 22 martie 1989 Înalt Prea Sfinţite, Calde, respectuoase şi entuziaste mulţumiri pentru atât de buna, mărinimoasa şi măgulitoarea poftire. Trag nădejde să-i pot da, cu ajutorul lui Dumnezeu, urmare: sunt la cheremul unei angine pectorale care-mi stinghereşte samavolnic şi capricios deplasările. Alăturat, o tabletă pentru Telegraful, dacă se va dovedi potrivită. Îndrăznesc să vă aduc aminte că am mai trimis: un text despre Noul Testament din 1648; o recenzie a Vieţii Maicii Domnului (de PS Iustinian Chira) şi o Predică la Duminica a 4a din Post. Vă mulţu mesc mult pentru bunele cuvinte şi toată îngăduitoarea atenţie ce binevoiţi a-mi acorda, vă cer iertare pentru avalanşa de texte ce-mi permit a vă trimite şi mă rog din toată inima Domnului să-mi dăruiască suficientă sănătate spre a fi în stare să vin la Păltiniş să mă închin la mormântul lui Noica, să vă sărut dreapta şi să vă exprim cu viu grai recunoştinţa, devotamentul şi respectul meu. Vă rog să daţi crezare deplinei sincerităţi a simţămintelor mele. Sunt, al Înalt Prea Sfinţiei Voastre, cu dragoste întru Domnul, smerit fiu duhovnicesc, monahul Nicolae“. Mitropolitul Antonie adnota, tot manuscris: „Ultima scrisoare de la N. Steinhardt. A murit săptămâna trecută! Dumnezeu să-l ierte. †Antonie. 4.IV.989“. În drumul spre Bucureşti, unde urma să trateze acea angină pectorală, părintele Nicolae Steinhardt a suferit un infarct, trecând la cele veşnice la 30 martie 1989. Întâlnirea nu a mai avut loc, decât, poate, în ceata drepţilor. Păcat. Ar fi fost prilejul unui dialog epic. Ambii şi-au câştigat un binemeritat loc în cultura şi spiritualitatea românească. Şi puteau scoate, dintr-un dialog, tot ce era mai bun din celălalt. Alexandru BRICIU
IN MEMORIAM
Pag in a 4
Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni
Constantin Brâncoveanu - domnitor martir Anul 2014 a fost declarat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept “anul sfinţilor martiri brâncoveni”. S-a scris enorm, mai ales în acest an despre personalitatea Domnitorului Constantin Brâncoveanu, despre soarta sa tragică, despre supliciul pe care a trebuit să-l sufere înaintea morţii, prin asistarea, neputincioasă, la decapitarea fiilor şi ginerelui său. Am încercat să înteleg, în contextul epocii, gestul de mare cruzime făcut de Sultanul Ahmed (Achmet) al III-lea, la adresa domnitorului valah. Un ilustru, dar pe nedrept uitat, profesor de istorie din Suceava, l-am numit pe profesorul Ceredarec, cu care am avut cinstea să studiez istoria în gimnaziul de la Şcoala Generală nr. 2, Suceava, spunea ca istoria nu trebuie să fie doar o “memorare imbecilizantă” a unor ani şi fapte, ci trebuie înteleasă în context regional şi global. Doar aşa întelegi cum a apărut un anumit eveniment, de ce atunci şi nu altă dată, de ce un personaj istoric şi nu altul. Imperiul Otoman, a cărui istorie a fost strâns împletită cu cea a Ţărilor Române şi a Transilvaniei, a avut şi el mai multe perioade ce trebuie cunoscute de noi, cei care iubim istoria noastră, şi vrem să o înţelegem şi să ne-o explicăm. Ascensiunea Imperiului Otoman debutează odată cu începuturile sale, undeva pe la 1299 şi continuă până la marea lovitură dată Creştinătăţii de către Sultanul Mahomed al II-lea, anume cucerirea Constantinopolului, în 1453. Propăşirea Imperiului Otoman se încheie în 1683 când turcii au încercat, fără succes, să asedieze Viena. A fost perioada de consolidare a puterii sultanilor, şi momentul de maximă expansiune teritorială. Stagnarea Imperiului Otoman se încheie în 1827 şi prezintă interes pentru discuţia noastră. Evident, aceasta a fost urmată de declin şi destrămare care se încheie în 1923, odată cu fondarea statului turc modern, de sub Kemal Ataturk. Suntem deci după insuccesul privitor la asediul Vienei, când vizirul Kara Mustafa Paşa, cu forţe de trei ori mai mari decât Liga Creştină, aflată sub comanda lui Jan Sobieski, a fost învins. După obiceiul turcilor, a fost strangulat cu funie de mătase la întoarcere, la Belgrad, iar capul său a fost prezentat Sultanului Mustafa al IV-lea pe o tipsie de argint. Insuccesul turcilor la asediu s-a datorat şi “aliaţilor” de conjunctura pe care i-a avut din partea Ţărilor Române. Domnitor în Ţara Românească era Şerban Cantacuzino, care a trebuit să plece la război de partea turcilor, dar care pe ascuns a ajutat Liga Creştină. Se spune că în faţa cortului său ridicase o cruce înaltă, şi în dimineaţa asaltului final, ostaşii săi şi Domnitorul s-au rugat pentru izbânda “Împăratului”, lăsând “în coadă de peşte” despre ce “Împărat” era vorba! Urmaşul lui Mustafa a fost Ahmed al III-lea, călăul Domnitorului valah. A venit pe tronul sultanilor într-o perioadă economică grea pentru Imperiul Otoman, în 1703. A găsit pe tronul Moldovei pe Antioh Cantemir, ulterior a venit Dimitrie Cantemir, educat la Constantinopole/Istambul, dar nutrind alte gânduri de alianţe, care s-au vădit la lupta de la Stănileşti, pe Prut, refugiat apoi la Curtea Ţarului Petru cel Mare. În Ţara Românească era deja domnitor Constantin Brâncoveanu, nepot de soră al predecesorului său, Şerban Cantacuzino, care, prin cei 36 boieri, pe care i-a numit în sfatul domnesc, controla totul în ţară şi avea nenumărate legături în cancelariile occidentale. Evident că scopul domnitorilor români era slăbirea Porţii Otomane prin mijloace, dacă nu militare, financiare, de spionaj
IN MEMORIAM
şi de unire a Creştinătăţii. Pentru a întregi lucrurile, în Imperiul Otoman a apărut criza financiară, Imperiul susţinându-şi imensa armată de ieniceri, spahii şi funcţionari corupţi ai Seraiului, cu birurile smulse din Ţările Române. Pentru a face faţă situaţiei, unii sultani şi chiar guvernatori au emis noi monede de aur, care, însă, conţineau mai puţin metal preţios (v. Istoria Românilor, Ed Academiei, vol VI, p 248). Chiar Ahmed al III-lea a fost silit să înlocuiască moneda de aur “misirli” cu “funducli”, mult mai puţin valoroasă în metal preţios, doar pentru a susţine cheltuielile Curţii şi ale Armatei. Tot pentru a asigura “loialitatea” compromisă după trădarea lui Dimitrie Cantemir de la Stănileşti, a instituit în Moldova domnia fanariotă, primul domnitor fiind Nicolae Mavrocordat, fiul cunoscutului om politic, diplomat şi cărturar, Alexandru Mavrocordat “Exaporitul” (consilierul de taină al sultanului), dintr-o vestită familie grecească, dar coborator, totuşi, prin mama sa, din Alexandru cel Bun al Moldovei (v. Istoria Românilor, Ed Academiei, vol V, p 443). Numirea unui domn fanariot în Ţara Românească se impunea, în viziunea sultanului Ahmed al III-lea. Cauta prilejul, cauta cu disperare şi bani, cât mai mult aur, pentru a finanţa vistieria subrezită şi cheltuielile nesăbuite. A încercat să-l facă pe Domnitorul Constantin Brâncoveanu să accepte mărirea birului ştiind că Brâncoveanul avea 37 de dări asupra satelor, seliştelor, judeţelor” ( v. Istoria Românilor, Ed Academiei, vol V, p 251). A stârnit îngrijorare la Înalta Poartă şi intensă activitate diplomatică de la Curtea de la Bucureşti, oraşul devenind un centru diplomatic activ, cu vederile aţintite spre Viena, Constantinopol, Moscova şi Varşovia. După încheierea cu succes a Campaniei din 1711, soldată cu dezastrul suferit de creştinătate, de la Stănileşti, politica Porţii Otomane a devenit şi mai agresivă faţă de ultimul bastion apropiat şi incomod al Creştinătăţii, care era Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Noul Mare Vizir, care era şi ginerele Sultanului Ahmed al III-lea, anume Ali Paşa, era un personaj crud şi ambiţios şi care voia să restabilească, ceea ce considera onoarea otomană pătată prin pacea de la Karlowitz, 1699, când Casa de Habsburg îşi începea parcursul triumfal spre Europa de Est şi spre Balcani, în dauna Imperiului Otoman. Folosind şi fisura gravă strecurată în Ţara Românească, apărută între Domnitorul Constantin Brancoveanu şi partida Cantacuzinilor, care-l susţinuse la preluarea domniei, dar care ia retras sprijinul după înlăturarea Spătarului Mihail Cantacuzino, au apărut acuzaţii privitoare la activitatea diplomatică a domnitorului spre cancelariile occidentale. Domnitorul a fost arestat la Bucureşti la 24 martie 1714 şi dus cu întreaga familie la Constantinopol, confiscându-i-se şi întreaga avere găsită, 12.000 galbeni şi obiecte preţioase. Preţul trădării a fost constituit de numirea fiului stolnicului Cantacuzino, Ştefan Cantacuzino, ca domnitor. Execuţia publică, în faţa Sultanului Ahmed al III-lea, a Marelui Vizir Ali şi a întregii Curţi, a avut loc la Ialy Kiosk, în apropierea Seraiului, la 15 august 1714. Jertfa pentru apărarea credinţei creştine a Domnitorului Constantin Brancoveanu şi a fiilor săi rămâne neştearsă în istoria martirajului românesc. Mihai C-M Ardeleanu doctor în ştiinte medicale Nr. 71 – Septembrie 2014
Pag in a 5
Ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni
„Moment de rugăciune şi pioasă amintire”, la Biserica Naşterea Maicii Domnului din municipiul Suceava Ziua Sfinţilor Martiri Brâncoveni a fost marcată la Suceava, la Biserica Naşterea Maicii Domnului, printr-o manifestare cu genericul „Moment de rugăciune şi pioasă amintire”. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August Manifes ta re a, orga niza tă de Biserica Naşterea Maicii Domnului (pe latura de vest a căreia, prin strădania preotului paroh Viorel Ioan Vârlan, se află amplasat, pe axul crucii, din toamna anului 2004, grupul s ta tua r „Familia Brâ nc ove anu” , realizat de artista plastică Ginette Santha) şi Fundaţia In Memoriam, a marcat împlinirea a 300 de ani de la moartea martirică a lui Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi a ginerelui acestuia, sfetnicul şi vistiernicul Ianache Văcărescu, la data de 15 august 1714. Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat din anul 1992 pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la data de 16 August, pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului. „Un moment special, în care-i comemorăm pe Sf. Martiri Brâncoveni prin rugăciune şi printr-o manifestare de suflet” La momentul comemorativ au participat ctitori ai bisericii, între care s-au aflat primarul municipiului Suceava, Ioan Lungu, şi soţia sa Elena, enoriaşi ai parohiei şi membri ai Fundaţiei In Memoriam. Aşa cum a spus în cuvântul de deschidere preotului paroh Viorel Ioan Vârlan, evenimentul se înscrie ca „un moment special, în care-i comemorăm pe Sf. Martiri Brâncoveni prin rugăciune şi printr-o manifestare de suflet”. După rugăciunea şi troparul cântat sfinţilor, preotul paroh a dat citire Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin care anul 2014 a fost declarat în Patriarhia Română, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca Anul omagial euharistic (al Sfintei Nr. 71 – Septembrie 2014
Spove danii şi al Sfinte i Împărtăş a nii) şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Deşi li s-a promis viaţa în s chimbul tre c erii la mahomedanism, nu au renunţat la credinţa ortodoxă. Invitatul spe cial al manife stării, a rhe olog dr. Paraschiva Victoria Batariuc, a conturat apoi contextul istoric în care Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a devenit victima uneia dintre cele mai cumplite tragedii din istoria neamului românesc. Subliniind faptul c ă, în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut o perioadă de linişte şi dezvoltare a vieţii spirituale, domnitorul ducând o politică de mecenat artistic şi fiind ctitorul unor lăcaşuri religioase (bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, Mănăstirile Hurezi şi Brâncoveni, biserica „Sf. Gheorghe Nou” din Bucureşti), prin c are s-a impus s tilul a rhitec tural brâncovenesc, dr. Paraschiva Victoria Batariuc a rememorat momentul executării Brâncovenilor, la Istambul, la porunca sultanului Ahmed al III-lea, cu accent pe faptul că, deşi li s-a promis viaţa în schimbul trecerii la mahomedanism, nu au renunţat la credinţa ortodoxă. „Sfinţii Martiri Brâncoveni sunt un exemplu pentru noi toţi, dar în primul rând pentru tineri” Aşa cum a remarcat la final preotul paroh Viorel Ioan Vârlan, prin demnitatea cu care şi-au întâmpinat moartea „martirii Brâncoveni şi-au depăşit statura de simpli oameni”, motiv pentru care Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat trecându-i în rândul sfinţilor. „Sfinţii Martiri Brâncoveni a încheiat el - sunt un exemplu pentru noi toţi, dar în primul rând pentru tineri. Ne-au dăruit nouă pildă cu care suntem mândri şi de aceea cinstim această zi şi ne rugăm ca ei să ne fie pururea păzitori!”. Tiberiu COSOVAN ziarul Monitorul de Suceava IN MEMORIAM
Pag in a 6
PIOS OMAGIU MARELUI EXEGET NEOTESTAMENTAR In memoriam Pr. prof. dr. acad. VASILE GHEORGHIU Unul din cei mai importanţi teologi ai lumii ortodoxe Vasile Gheorghiu, cel ce va deveni faimosul preot academician şi profesor doctor, a văzut lumina zilei la 16/28 iunie 1872 într-o casă cu ceardac din târguşorul Câmpulungului Mo ldovenesc, fii nd unul di n copii i de ţărani simpl i, descendenţi ai mândrilor răzeşi din vechea Republică a Câmpulungului - amintită de Dimitrie Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae; de aici s-au mai ridicat oameni de seamă ca domnitorul Ioan Teodor Călmaşul, fratele său Gavriil- Mitropolitul Moldovei şi Gavri il BănulescuMitropolit al Kievului… După terminarea claselor primare de la şcoala ţinutală din oraşul natal, fosta şcoală domnească, urmează studiile secundare la Gimnaziul Superior gr. or. din Suceava (18821890), înscriindu-se la clasa paralelă românească- prima de acest fel, din 1881-, diriginte fiindu-i vestitul latinist Ieronim Munteanu. La clasă au mai predat profesorii Ştefan Dracinschi la limba germană, Arcadie Vasilovici şi Simion Florea Marian la religie ortodoxă, Ştefan Ştefureac la limba română, dr. Animpodist Daşchevici la istorie şi geografie, Leon Ilniţchi la matematică şi fizică... Toţi aceştia au pus viitorului teolog bazele unei solide culturi umaniste, cu studii temeinice de limbă şi literatura română şi germană, istorie, geografie, limbi clasice - latină şi elină - şi moderne (franceză, germană şi ruteană) şi tot aici începe să se iniţieze în domeniul Teologiei. De toţi îşi va aminti cu recunoştinţă, respect şi nostalgie, însă dirigintele său i-a lăsat impresia cea mai deosebită cu care, la peste 40 de ani, îl va evoca în amintirile sale. După absolvirea Gimnaziului din Suceava urmează cursurile Facultăţii de Teologie de la Universitatea „FranciscoJosephină” din Cernăuţi (1890-1894), cunoscută şi apreciată în întregul învăţământ universitar teologic european. Era unul din cei mai buni studenţi şi, după absolvire, i s-a recomandat să se înscrie la cursurile obţinerii doctoratului în Teologie. Timp de trei ani s-a pregătit i ntens pentru examenele obligatorii, deosebit de dificile, timp în care şi-a elaborat şi teza Der Jacobusbrief untersucht und erkläst, susţinută cu mult succes, aşa încât Facultatea de Teologie din Cernăuţi îl proclamă cu mare laudă doctor în Teologie, la 21 iulie 1897. Între timp a fost hirotonit diacon şi preot (1896) pentru parohia Vilăucea şi detaşat, pentru câteva luni, la Toporăuţi (1897); însă, din toamna acelui an pleacă la Viena pentru studii de specializare în Teologie. Succesul obţinut în elaborarea şi susţinerea tezei de doctorat l-a recomandat, între anii 18971899, ca stipendist (bursier- n.a.) al Fondului Religionar gr. or. din Bucovina, când a urmat cursuri pentru Studiul Biblic şi Exegeza Noului Testament. S-a înscris, mai întâi, la Facultatea de Teologie romano-catolică din Viena (18971898), unde a audiat cursuri ale eminenţilor profesori Hofrat Pöltl şi Paul Feine şi pe cele ale ebraiştilor Christian Bickel şi Bornemann; trece la Bonn (1898), la Facultatea de teologie protestantă, unde va urmări prelegeri ale vestiţilor profesori IN MEMORIAM
Fr. Kaulen, Langer şi Grafe; la Breslau- actualul oraş Wrocławstudiază cu Al. Schäffer şi orientalistul Fr. Delitsch (18981899), iar la Leipzig (1899) participă cu interes la cursurile profesorului C. Heirici, dar mai ales la cele ale marelui exeget Gaspar Rene Gregory- titularul Catedrei pentru Critica textului cărţilor Noului Testament. Toţi profesorii audiaţi erau somităţi, în domeniul Studiului Biblic şi Exegezei Noului Testament, care au adus faimă şi onoare facultăţilor pe care le reprezentau. Însă unul l-a atras în mod deosebit, exegetul Gaspar Rene Gregory, cu care Vasile Gheorghiu va rămâne într-o legătură mai specială pentru multă vreme, amândoi colaborând fructuos la signarea manuscriselor biblice. Rodul studiilor sale în străinătate, coroborate cu mari strădanii, pregătire şi experienţă câştigate în timp la catedră, vor fi cuprinse în lu crarea-sinteză Novum Testa men tum graece cum
apparatum critico, lucrare unică în întreaga teologie ortodoxă pentru Studiul Biblic şi Exegeza Noului Testament; lucrarea ar fi fost gata pentru publicare încă din 1930, însă fiind conştient de valoarea ei a lucrat la ea toată viaţa, încercând o continuă completare şi îmbunătăţire şi dorind s-o aducă la perfecţiune; poate că din această cauză sinteza a rămas netipărită. Anul 1898 reprezintă începutul recunoaşterii valorii, competenţei şi aptitudinilor sale: este ridicat în rang de presbi ter (1 898 ); hiro tesit prot opresviter (1 908 ), arhipresviter stavrofor (1918) şi arhipresviter mitrofor (1923); a fost ales consilier consistorial onorar (1918-1925), secretar general al Cultelor din Bucovina (1921) şi preşedinte al Consistoriului Spiritual Central, din Bucureşti (1927-1928). În toamna anului 1901 este chemat ca profesor docent la Facultatea de Teologie din Cernăuţi; înaintează profesor agregat (1905) şi titular (1908) pentru Catedra Studiul Biblic şi Exegeza Noului Testament, fiind acum demnul urmaş al corifeilor profesori neotestamentari Isidor Cavaler de Onciul şi Vladimir (Vasile) de Repta- devenit Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitropolit al Bucovinei. Pe lângă munca la catedră a făcut parte din comisii de atribuire a titlului de Doctor în Teologie şi a îndrumat o seamă din candidaţii la acest titlu, printre ei numărându-se viitorii pr. prof. univ. Grigore Pişculescu (Gala Galaction), din Bucureşti şi Grigorie T. Marcu, de la Sibiu. Ultimul, ca discipol - fiind bursier al Mitropoliei Ardealului peste ani îşi portretizează astfel dascălul: Glorioasa tradiţie culturală a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi îl numără cu Nr. 71 – Septembrie 2014
Pag in a 7
legitimă mândrie printre promotorii ei - şi anume printre cei mai proeminenţi… era savantul care a condus ştiinţa ortodoxă română a Testamentului Nou la înflorire şi a înzestrat-o pentru prima dată - cu opere definitive, apoi continuă: Ceea ce-l caracterizează pe învăţatul Dr. Vasile Gheorghiu, este bogăţia informaţiei, tăria argumentării şi supleţea spiritului critic. Cea dintâi este rodul unei munci nepregetate, unite cu studierea la faţa locului a scenei pe care s-a desfăşurat istoria biblică. Cealaltă trădează o dialectică irezistibilă. Ultima reprezintă o însuşire nativă - pe care studiile ulterioare… au fasonat-o, au şlefuit–o - şi mai cu seamă râvna pătimaşă după aflarea adevărului…adâncimea ştiinţei Profesorului Dr. Vasile Gheorghiu făcea cea mai bună tovărăşie cu o metodă norocoasă de predare a materialului de studiu, întregite de un tact pedagogic exemplar; marele specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, pr. acad. Mircea Păcurariu, nota că V. Gheorghi u.… este cel mai de seamă t eol og neotestamentar român, cu lucrări temeinice de introducere şi exegeză a Noului Testament, cronologie biblică, teologie biblică…. Prin tot ce era şi făcea el a impus respect şi preţuire din partea colegilor săi, profesorii din „garnitura de aur a facultăţii cernăuţene” Vasile Găină, Ştefan Saghin, Nicolae Cotos, Valerian Şesan.... Ieşind la pensie în vara anului 1938, ca universitar, mărturisea că … Am căutat, întotdeauna, să conving pe elevii mei despre adevărurile propuse şi să-i fac ca ei să simtă toată frumuseţea, farmecul şi folosul acestora pentru viaţa lor creştină..., iar mai apoi încheie, cu multă convingere … Am avut în vedere formarea unor caractere specific creştine, despre care pot zice, cu cuget curat, că sunt vrednici de a fi preoţi ai Domnului Iisus Hristos. Vorbea savantul în demnitatea, măreţia, abnegaţia dar şi modestia sa; vorbea cărturarul rasat şi cultivat; se descoperea seninătatea păstorului, reverbera dascălul dedicat discipolilor şi preotul cu vocaţie care se apleca smerit asupra credincioşilor; era un Goliat în cunoaştere şi studiu, un Sisif în cercetare şi elaborare, dar şi un David în curiozitate şi modestie. A fost ales decan al Facultăţii de Teologie în patru legislaturi consecutive, între anii 1909-1913, fiecare mandat fiind numai de câte un an de studii. Împreună cu colegul şi bunul său prieten pr. prof. dr. Vasile Tarnavschi, mare exeget al Vechiului Testament, redactează importanta sinteză Indice general al Foaiei bisericeşti-literare Candela pentru anii 1882-1914, pe care o vor pu bli ca în Tipografi a Edi turii Consistoriul ui Arhiepiscopesc al Bucovinei. În 1942 avea pregătit pentru tipar monumentalul comentariu Ediţia critică a textului original al Sfintei Scripturi a Testamentului Nou, o altă lucrare unicat în Biserica Ortodoxă; apoi Anul şi ziua morţii Domnului Iisus Hristos şi Sfânta Evanghelie după Matei cu comentarii- care a fost timp de peste 75 de ani singurul comentariu original în limba română la această Evanghelie. Urmează, în timp, elaborarea unor alte opere deosebit de importante, recomandate chiar şi în prezent în bibliografia pentru studiu din programa de învăţământ a facultăţilor de teologie ortodoxă şi elaborarea lucrărilor de licenţă şi doctorat; în Biblioteca Academiei Române îi sunt înregistrate 36 de lucrări, 27 dintre ele fiind publicate în Cernăuţi. Întreaga sa operă numără peste o sută de titluri cuprinzând, pe lângă sinteze şi comentarii, studii şi articole de istorie, cronologie Nr. 71 – Septembrie 2014
şi teologie biblică, exegeză a Noului Testament, calendaristică şi calcul pascal, predici, dări de seamă, note şi recenzii publicate în revistele „Candela” şi „Păstorul” din Cernăuţi; „Mitropolia Banatului” din Timişoara; „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” din Iaşi; „Biserica Ortodoxă Română”, „Revista Teologică” şi „Studii şi Cercetări ale Academiei Române” din Bucureşti; „Mitropolia Ardealului” şi „Telegraful român” din Sibiu ş.a. A fost membru, apoi vicepreşedinte (1924-1929) la Societatea pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina; preşedinte la Asociaţia Clerului Ortodox din Bucovina (19131926) şi preşedintele filialei „Şcoala Română” din Cernăuţi (1913-1918); membru onorar al academiilor studenţeşti „Arboroasa”, „Bucovina”, „Academia Ortodoxă”, „Dacia”, „Junimea” şi „Moldova”; prim redactor la Foaia clerială „Viitorul” (1910-1914) din Cernăuţi; preşedintele comitetului de redacţie al Foaiei clericale „Păstorul” (1919-1921); redactor principal (1910-1933) şi director la revista „Candela” (19111914, 1933-1947). Pentru înalta ţinută ştiinţifică şi competenţa lucrărilor sale, pentru enormul aport avut în dezvoltarea culturii, implicarea în cunoaşterea şi afirmarea teologiei ortodoxe române pe plan internaţional, în 1938 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A reprezentat Biserica Ortodoxă Română, cu o comunicare privind francmasoneria, la Congresul II al Teologilor- septembrie 1930, Berna; la tratativele cu anglicanii- Bucureşti (1935); la primul Congres de Teologie Ortodoxă de la Atena (1936) şi Conferinţa a II-a Mondială a Teologilor Ortodocşi- Atena (1936). În anul 1923 cei care doreau mondializarea au pus problema schimbării şi fixării unei date unice pentru sărbătorirea Paştelui; pr. prof. dr. Vasile Gheorghiu a fost consultat în această problemă de Sinodul Biserici i Ort odoxe Române, soli citându-i -se redactarea răspunsului oficial al B.O.R. La doi-trei ani după terminarea celui de al II-lea război mondial şi instaurarea regimului comunist în România, dr. Vasile Gheorghiu a fost exclus din rândul membrilor Academiei Române, alături de alte mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii române; însă la 3 iulie 1990 i s-a adus reparaţia morală, post-mortem, fiind repus în dreptul de membru onorar al înaltului for ştiinţific. În semn de imens omagiu şi recunoaştere a personalităţii marelui erudit, în decembrie 2006 a luat fiinţă Centrul de Cercetare Biblică „Pr. prof. dr. Vasile Gheorghiu” de pe lângă Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, coordonat de atunci de pr. asist. dr. Cezar Paul Hârlăoanu. Adânc îndurerat şi afectat de tot ce se întâmpla cu ţara şi poporul său, dr. academician Vasile Gheorghiu s-a retras ca simplu preot slujitor, în anul 1947, într-o obscură parohie din satul Cut, com. Dumbrava Roşie, jud. Neamţ, şi modest şi tăcut aşa cum a trăit toată viaţa fără a-şi deranja semenii, a trecut la cele veşnice în 29 noiembrie 1959, fiind prohodit la 3 decembrie şi înmormântat în preajma altarului bisericii satului. S-a stins într-un mare anonimat, ca şi vestita Facultate de Teologie de la Cernăuţi. De aici din mormântul său, de lângă biserica din Cut, veghează în eternitate şi păzeşte binele neamului său pe care l-a iubit, respectat şi slujit cu atâta dragoste, delicateţe, competenţă şi demnitate. prof. Marian Palade IN MEMORIAM
Pag in a 8
Călătoria fabuloasă a lui Dumitru Dan sau „Românii uitaţi“
100.000 km pe jos, în opinci, în jurul Pământului La mai puţin de 40 de ani de la publicarea cărţii lui Jules Verne „Ocolul pământului în 80 de zile”, Dumitru Dan, cu trei colegi prieteni români, studenţi la Paris, Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu, drept răspuns la iniţiativa din 1908 a companiei de turism „Touring – Club de France” de a face o călătorie de ocolire a pământului pe o distanţă de 100.000 km, peste continente, mări, oceane şi ţări, s-au înscris pentru această călătorie. Aparent, concursul celebrei societăţi franceze de turism n-ar fi o extravaganţă, dar condiţiile erau următoarele: > Distanţa urma să fie parcursă numai pe jos de cei patru globe-trotteri; > Cheltuielile unui astfel de drum să fie acoperite din mijloace proprii. Cei patru erau studenţi la geografie şi la conservator, buni instrumentişti, solişti şi dansatori încât din loc în loc realizau spectacole de succes; > Patrioţi cum erau, au hotărât să meargă numai în opinci, îmbrăcaţi în costume naţionale şi cu o eşarfă tricoloră în diagonală; Touring Club a acceptat; > Din sutele de amatori din multe ţări europene au fost admişi 196, la care s-au adăugat cei patru români; > Un pedometru montat la picior înregistra kilometrii parcurşi, încât şi pe inevitabilele călătorii cu vaporul, cei patru mărşăluiau pe puntea vasului stârnind curiozitatea celorlalţi călători, iar căpitanul vasului certificând călătoria şi cele 10-12 ore de mers pe puntea vasului; > Călătoria s-a desfăşurat între anii 1910-1916, cu o întrerupere datorată războiului; > Călătoria nu era de plăcere, ci sub rigurozitatea unui concurs, câştigătorii urmând să primească pentru fiecare kilometru câte un franc francez; > Traseul a fost fantastic, oricât l-am rezuma. Din Bucureşti la Budapesta, vameşii unguri le-au creat probleme, considerându-i agitatori în favoarea unirii Transilvaniei cu România, iar la ieşirea din Danemarca alte dificultăţi – au fost luaţi drept spioni. Au urmat Moscova – Caucaz – Iran – Bagdad – Argentina – Chile – Bolivia. Doi din cei patru erau ştiutori de limbi orientale, iar Dan ştia limbile moderne europene. Pârvu ştia limbile slave. Din sudul Africii ajung în China şi Japonia, apoi, prin extremul siberian, în Alaska şi cele două Americi. Au vizitat 74 de ţări, 30 de colonii, au traversat 3 oceane şi 7 mări şi au traversat de 6 ori Ecuatorul. Din spectacolele folclorice şi-au asigurat resursele. Nu aveau voie să primească bani de acasă, dar nici n-avea cine să le trimită ca ei să poată dormi la hoteluri. Pascu cânta la armonică, fluier, cimpoi, Negreanu şi Dan erau solişti vocali, Paul Pârvu, la fluier şi caval. Toţi erau buni dansatori. La 1.IV.1910 au plecat din Bucureşti. IN MEMORIAM
La un an de la plecare erau în Egipt. În câteva locuri i-au admirat şi compatrioţii răspândiţi în lume, atraşi de ineditul artiştilor şi costumelor. Au avut timp şi pentru muzeele lumii, pieţe, peisaje. Au avut nenumărate peripeţii. În Australia au căzut într-o groapă-capcană acoperită de frunze, adâncă de 5 metri, fiind la discreţia animalelor sălbatice. În India, „Times of India” publicase o ştire despre călătoria lor. Sunt invitaţi de un rajah (un rege) indian, căruia Pascu îi povestea călătoria, ceilalţi trei mergând în oraş (Bombay), dar la întoarcere l-au găsit pe Pascu tolănit în
fotoliu, fumând mult opiu, încât a şi murit; era pe 17.VII.1911. După India, a urmat Africa de Sud, apoi Insulele Canare, unde au stat trei zile aşteptând un vapor. Zilnic făceau 40-45 km pe jos. În Peru dau de tribul jivaros care încă mai conserva capetele inamicilor printr-un procedeu secret, încât deveneau foarte mici, miniaturale. În China l-au pierdut şi pe Negreanu, care, alunecând de pe o stâncă, se alege cu multiple fracturi şi moare când mai aveau de parcurs 8000 km. Au rămas doar doi, Dumitru Dan şi Paul Pârvu, plus Harap, câinele; au decis continuarea călătoriei. Au ajuns la Pekin unde sunt jefuiţi, iar Dan pedepsit sever pentru că a râs la o ceremonie chinezească. Pus în lanţuri, e salvat de Consulatul francez. În Alaska, unde i-a primit căpitanul unui vapor prins între gheţuri, s-au reabilitat oarecum fizic, dar riscurile nu lipseau, încât erau mereu cu mâna pe arme. Uneori dormeau în copaci, iar de fiare se apărau cu torţe. Eschimoşii aruncau în ei cu tot ce aveau. Din cei 200 temerari „la start” au rămas nici jumătate. Cei doi români încă erau în stare de Nr. 71 – Septembrie 2014
Pag in a 9
Academicianul Florin Constantiniu, modelul savantului smerit „Cu încredere în viitorul ştiinţific şi cu cele mai prieteneşti sentimente.“ Cu un zâmbet blajin, Florin Constantiniu îmi scria apăsat dedicaţia pe ultima sa carte. Era un dar de suflet pe care îl făcea tocmai pentru a-şi împlini rolul său în istorie, aşa cum îl numea. Florin era omul care aducea iubirea acolo unde era neiubirea, liniştea unde domnea agitaţia, încrederea atunci când credeai că n-ai să reuşeşti. Ştia să-ţi fie un adevărat prieten, să glumească, să te dojenească părinteşte, să te îndrume şi să te asculte. Mai mult decât oricât, un om aşa de sensibil nu te făcea să te simţi mic, ci simţeai tu cum în preajma lui deveneai mare. A trăit într-o epocă tristă. Obligat să suporte politruci şi istorici de carton care cu greu stăpâneau limba română, a rămas consecvent crezului său: răspunsul pe care avea să-l dea în faţa Domnului pentru toate câte a făcut. A suferit în tăcere din cauza invidiei unor colegi, a răutăţii şi ticăloşiei unora pe care îi sprijinise dezinteresat. Boala de inimă care l-a încercat nu l-a putut învinge. De neclintit în rugăciune, cu metanierul strâns la piept, mereu cu candela aprinsă, a scris, a vorbit public despre ofensiva împotriva credinţei din anii stalinismului şi despre similitudinile cu practicile postdecembriste. Nimeni şi nimic nu l-a putut abate din drumul său. A păşit cu încredere spre Împărăţia cea veşnică. Tânărul care în 1955 vorbea în amfiteatrul Facultăţii de Istorie despre Sfântul Ioan Gură de Aur, care se închina când trecea prin faţa bisericii în drumul său spre bibliotecă, care citea cu rigoare
vieţile sfinţilor a fost şi rămâne un model. Fără el, microcosmosul istoricilor nu va mai fi niciodată la fel. Vocea lui se va auzi ca un răsunet peste ani. Am pierdut un model, un savant smerit, dar am câştigat un rugător în ceruri. A vorbit despre Dumnezeu fără să fie cleric. A dorit să-L aducă mai aproape de inimile oamenilor prin cuvintele sale. Dacă îţi lipsea un părinte, ştia să-ţi fie el părinte, dacă aveai nevoie de un prieten drag, nu ezita să-ţi fie alături, dacă aveai nevoie de un profesor, cu tact şi răbdare te îndruma fără să înceteze să-ţi fie şi prieten. Nu se putea despărţi de această lume fără o ultimă mărturie despre Biserică şi un rămas bun de la oamenii dragi lui. Pe 29 martie 2012, ultima sa apariţie publică, la Seminarul Teologic din Bucureşti, vorbea despre patriarhul Justinian şi activitatea sa providenţială în salvarea sfintelor altare, ca un ultim îndemn la sinceritate în istorie pentru cei tineri. Aula Academiei va rămâne mereu tristă şi săracă în lipsa unui asemenea savant sclipitor, a unui smerit cercetător şi a unui părinte iubitor. A fost un om simplu, aşa cum astăzi rar întâlneşti. Odihneşte sub o lespede de piatră în aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Hristos. Fără Florin nimic nu va mai fi la fel. Pentru cei care l-au iubit s-a încheiat o epocă. Un dor mărunt îi va măcina şi o rugăciune de pomenire pentru cel plecat la ceruri le va alina sufletul. Dr. Dorin-De mostene Iancu
100.000 km pe jos, în opinci, în jurul Pământului spectacole pe vaporul „Aquitania” spre Anglia care făcea primele mobilizări de război în 1914. În SUA, au vizitat Niagara, Uzinele Ford, sunt oaspeţii guvernatorilor, iar pe 9.XII.1914 sunt primiţi la Casa Albă. Erau deja la 90.000 km. Pârvu nu mai poate merge din cauza degerăturilor siberiene. Îl convinge pe Dan să continue, ca să nu se zică că „românii au abandonat”. Era în 1915. Pârvu este operat (i s-a amputat un picior), rugându-l pe Dan să-i lase pe Harap ca să-i amintească de ceilalţi doi colegi şi de Dunăre. Dan ajunge la Havana şi donează un costum naţional românesc Muzeului Santiago de Cuba. E primit de preşedintele Venezuelei la Caracas, iar de aici, după 15 zile, ajunge în Portugalia şi Spania. Regele Alfonso al XIII-lea îi dăruieşte o decoraţie de aur şi un cec de 5000 pesetas. Aproape de Malta, vaporul „Expresul de Irlanda” e torpilat de un submarin german, însă Dan este printre supravieţuitori. Mai avea de parcurs 5000 km. La Salonic e arestat ca spion, dar salvat numai la intervenţia ministrului român la Londra. Pe 27 august 1916, România părăseşte neutralitatea, intrând în război. Înainte de a se împlini 6 ani de la începerea aventurii vieţii sale (la 1 aprilie 1910), Dan soseşte în ţară, când mai avea de parcurs 4000 km din cursa spre cei 100.000 de franci. Aceşti kilometri vor fi parcurşi după război, în 1923, pe un itinerar stabilit de organizatorii concursului prin Balcani, nordul Italiei, Elveţia, Franţa. Şi ajunge la Paris pe 20 iulie 1923, unde e încununat campion mondial şi primeşte cei 100.000 franci. Echipa celor patru a avut nevoie de 28 costume naţionale, 497 perechi de opinci (toate originare din Nr. 71 – Septembrie 2014
România şi trimise în avans la locuri dinainte stabilite ale itinerarului, de către familiile acestora). După 1923, Dan, căsătorit cu Adelina, a locuit în Bacău, ca proprietar de hotel, dar în 1944, la venirea ruşilor, s-a refugiat cu familia la Pufeşti. Apoi comuniştii i-au luat hotelul, dar îl invitau să ţină conferinţe turistice prin şcoli şi facultăţi. În 1932 era student la Şcoala superioară de documentare şi ştiinţe administrative. Fiica sa, Steliana, a scris că părinţii ei s-au stabilit în Buzău, dar aveau o locuinţă neîncăpătoare, încât un memoriu adresat Elenei Ceauşescu rezolvă solicitarea prin acordarea unei locuinţe mai încăpătoare în locul bordeiului cu pământ pe jos. Dumitru Dan, din conferinţe, a adunat şi donat 20.000 lei celor afectaţi de inundaţiile din 1975 în jurul Buzăului, spunând: „la etatea mea de 80 de ani am putut să-i ajut pe oameni”. Omul care a văzut lumea şi oamenii ca nimeni altul, omul atâtor performanţe patriotice româneşti atât de uitat, vorbea franceza, italiana, germana, engleza şi spaniola, a trăit ca profesor de geografie, murind la vârsta de 90 de ani. Pe o cruce de fier, aproape căzută, pe ea fără o altă explicaţie, stă numele Dumitru Da n 14.VII.1890 – 4.XII.1978, în Cimitirul Buzău. Ce puţini sunt cei care cunosc această istorie a unor români adevăraţi! Concluzia ar putea fi că „o societate care nu vrea, nu ştie sau nu poate să-şi cunoască, să-şi recunoască şi preţuiască valorile, este cu siguranţă o societate bolnavă”. dr. Ioan IEŢCU IN MEMORIAM
Pa gi na 1 0
Ortodoxia lunatică „În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte - numai acolo - acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptur ă, pas ajele ce le mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJ UVARA – ÎNTRE ORIENT ş i OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne) Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică. (Psalm 138, 23-24) „Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”. „Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti. Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumsta nţă şi de supravieţuire ” es te, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos… În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde IN MEMORIAM
este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-a asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii… Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective? Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem… Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii. Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „Iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la Nr. 71 – Septembrie 2014
Pa gi na 1 1
Ortodoxia lunatică biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea… Dumnezeule mare!!! „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui
Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu… Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞT IGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN Nr. 71 – Septembrie 2014
C ALITAT E DE CREATOR ş i MÂNTUIT OR VĂ REVENDICĂ FIINŢ A, ÎL PĂRĂSIŢ I! ŞI, DAC Ă INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt… ” Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la s fâr şit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noas tre. ” (3, 6). Doar nu cre de m că îndrăz ne ala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului… În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4). „Ortodoxia luna tică ” nu e pe ndula re a din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul. Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia înce pe s ă devină is torie persona lă , a utobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti – „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” – şi devin ceea ce sunt în fapt: [taine lucrătoare- n.n.] ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. şi Ev. Ioan în prima sa Epistolă (v. 3, 14). E o întoarcere la Calea deschisă de Botez… „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14). Marius Iordăchioaia, Ziarul Lumina IN MEMORIAM
Pa gi na 1 2
Retina văzduhului
Un voievod martir şi doi cineaşti mărturisitori
În lumina conjuncturii geopolitice mondiale, minate de conflicte aparent insurmontabile, omagierea de către Biserica Ortodoxă Română a Sfinţilor Martiri Brâncoveni şi a dumnezeieştii Euharistii se deschide spre un spectru de semnificaţii deosebit de actuale. Aşezarea împreună a celor două repere comemorative accentuează ideea că lupta pentru identitate naţională şi de credinţă (asumată de Sfântul Voievod şi cei dimpreună cu el) devine biruitoare doar conjugată cu starea euharistică. Nu întâmplător, anul desemnat de români ca An al Sfinţilor Brâncoveni coincide, pe coasta de est a Mării Negre şi în istoria filmului mondial, cu sărbătorirea a nouăzeci de ani de la naşterea a doi mari cineaşti mărturisitori caucazieni, luptători, prin opera şi viaţa lor, pentru libertate politică şi de credinţă: Serghei Paradjanov (1924-1990) şi Tenghiz Abuladze (1924-1994). Un voievod mecenat, promotor al unei Renaşteri valahe gândite în duhul credinţei, martirizat, în ultimă instanţă, tocmai pentru îndrăzneala demersului s ău cultural civilizator de anvergură europeană, şi doi mari cineaşti din Georgia sovietică, creatori ai unor opere mărturisitoare care îşi depăşesc cu mult arealul geografic şi epoca. Iată două modele de calibre diferite, născute de contexte istorice diferite, de afirmare jertfelnică prin artă şi efort civilizator, a identităţii naţionale, europene, creştine. Pământ al paradoxurilor, sălaş legendar al lânii de aur şi păstrător al urmelor strămoşului neamurilor, Noe, Caucazul este, în acelaşi timp, în memoria mitică a omenirii, ţara crudei Medeea şi altar de supliciu al răzvrătitului Prometeu. Pământ ancestral şi nucleu al contradicţiilor etnice, politice, religioase -, gravitând geografic în jurul unui pisc bicefal, adică veşnic polar - vulcanul Elbrus -, Caucazul pare să fi înmagazinat până azi o zestre arhetipală manifes tată în dualis me apa re nt irec oncilia bile . Geopoliticienii vorbes c de „butoiul c u pulbere al Caucazului“. Modul în care Paradjanov şi Abuladze au IN MEMORIAM
reuşit să transforme acest „butoi cu pulbere“ într-un „corn al abundenţei şi armoniei“ de valori spirituale şi artistice poate fi inspirator pentru soluţionarea paşnică şi creativă a multor situaţii conflictuale ale prezentului. Opera ambilor conjugă cultul pentru tradiţie şi pentru „omul vechi“ cu o angajare socială plină de nerv, exprimată într-o vivacitate şi nobleţe ideatică rar întâlnită; cu toate acestea, profilurile umane şi biografice ale celor doi cineaşti sunt mult diferite. Serghei Paradjanov, armean născut şi crescut la Tbilisi, este un mare nonconformist. A simţit nevoia din tinereţe să-şi manifeste, prin gesturi de butadă şi frondă, mai degrabă carnavaleşti, decât agresive, atitudinea anticomunistă şi antisovietică, ceea ce i-a creat un permanent conflict cu autorităţile, soldat cu trei detenţii în condiţii grele, interdicţia de a profesa şi o permanentă hărţuire politică. Tenghiz Abuladze nu a avut o disidenţă manifestată în viaţa civică. A profesat universitar (din 1974) la Institutul de Teatru din Tbilisi - poziţie care nu poate fi ocupată într-un sistem totalitar fără o minimă conformare ideologică, a fost membru al Partidului Comunist (din 1978) şi chiar deputat al Uniunii Sovietice. A primit încă din 1980 titlul de Artist al poporului - titlu destul de comun în breasla artistică sovietică, dar pe care Paradjanov, de pildă, îl primeşte, ca o ironie, abia în anul morţii sale, ba încă „în porţie dublă“: din partea R.S.S. Ucrainene şi a celei Armene, în ale căror studiouri îşi realizase două din capodopere. Filmele sale, în special trilogia Ruga-Copacul dorinţeiCăinţa, prin exaltarea valenţelor arhaicităţii, au reprezentat momente majore de manifestare a identităţii georgiene întrun regim de sovietizare forţată. Capodopera sa Căinţa (produsă în 1984, dar imediat interzisă şi difuzată abia în 1986) este cea mai inspirată şi cuprinzătoare parabolă antitotalitară din cinematograful mondial. La fel ca Paradjanov, Abuladze contestă totalitarismul, indiferent de ideologia care îi stă la bază, ca sistem care anulează libertatea şi striveşte personalitatea umană. Ce poate fi mai contestatar pentru o artă ideologizată de marxism decât a vorbi despre bogăţia de valori a Evului Mediu, cum face Abuladze încă din momentul filmului Ruga? Prezenţă civică discretă, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei, Abuladze îşi manifestă anticomunismul în mod tranşant într-un singur film, dar unul cât o întreagă carieră: Căinţa. Ceea ce teatrul absurd occidental a produs ca răspuns la ororile războiului şi fascismului, artiştii contestatari esteuropeni au zămislit ca reacţie la crima mult mai subversivă produsă de regimurile comuniste. Până azi, arta lor este prea puţin cunoscută. Elena Dulgheru Nr. 71 – Septembrie 2014
Pa gi na 1 3
Scrisoare deschisă Prea Cucernice Părinte Viorel Vârlan Ţin să vă mulţumesc călduros pentru bunăvoinţa Dvs.
acest fel de îndeplinire a momentului Sfintei Împărtăşanii
de a mă fi invitat în ziua de 10.04.2014 la Suceava, zi în
e numai în Vatra Dornei, dar cu tristeţe am observat asta şi
care, în cadrul Asociaţiei In Memoriam a avut loc lansarea
în unele mănăstiri, ba chiar şi pe postul de televiziune
cărţilor scrise de mine Fugiţi de urgia bolşevică şi Din
Trinitas. Oare s-a schimbat tipicul slujbei, că preoţii nu mai
calvar la altar. Acest fapt îmi dă curajul să vă încredinţez
spun ,,repetaţi după mine”?
o durere, o frământare care mă apasă de câţiva ani, durere
Oare lumea nu mai aşteaptă plină de evlavie şi nu
pe care sper să mi-o alinaţi. Este vorba despre Sfânta
conştientizează momentul Sfintei Împărtăşanii? Eu de aceea
Împărtăşanie, taină de-a dreptul bagatelizată în ultimii 20
consider că acest moment foarte important e bagatelizat şi
de anii. Menţionez că sunt fiică de preot, având bunic,
că a devenit, ca multe altele, doar o formalitate când, de
străbunic preot, însămi fiind licenţiată a Facultăţii de
fapt, el ţine de conştiinţa şi conştienţa fiecărui om în parte,
Teologie din Cernăuţi, refugiată la Suceava.
iar pentru cei mulţi, care nu ştiu sau nu ţin cont de acest
Îmi aduc cu drag aminte de anii tinereţii mele şi de
lucru, preotul, părintele spiritual, trebuie să fie acela care
cele patru perioade de post anual când mă spovedeam şi
să sublinieze şi să-şi înveţe credincioşii cât este de important
mă împărtăşeam. Înainte de a lua Sfânta Euharistie, fiecare
acest moment şi această rugăciune, pe care ar trebui s-o
aveam o lumânare în mână, iar când auzeam preotul
cunoască fiecare creştin pe de rost şi neapărat să o rostească
spunând: ,,Cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă” şi,
înainte de a se împărtăşi. Am auzit un preot care rostea
imediat după asta: ,,Repetaţi după mine!”, noi aprindeam
astfel: ,,....nici sărutare-Ţi voi da ca şi Iuda....” . Ce caută
repede lumânarea şi repetam cu adâncă evlavie sfânta
acest şi în această rugăciune? Am vrut să-i atrag atenţia că
rugăciune. Conştientizam atunci că ne împărtăşeam cu
greşeşte, dar mi-a fost şi-mi este penibil. În legătură cu
Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului, prin Care ne
,,repetaţi după mine”, când mi-am exprimat părerea faţă de
curăţam sufletul şi trupul. Făceam totodată jurământ, ,,că
unii preoţi, mi s-a răspuns că din grabă spun ei această
nu vom spune Taina Ta, nici sărutare-Ţi voi da ca Iuda”.
rugăciune foarte repede şi nu-i mai pun pe oameni să repete
Ne angajam, aşadar, să fim corecţi, cinstiţi şi să nu mai
căci se lungeşte slujba. ,,Mai bine să scurtaţi predica, decât
greşim. Pentru noi, momentul acela ne schimba pentru
o astfel de rugăciune atât de importantă!”
multă vreme viaţa, spre mai multă şi mai profundă credinţă.
De multe ori am observat ca unii se împărtăşesc, fără a
După fiecare împărtăşanie deveneam mai buni.
se mai spune deloc rugăciunea. Oare aceasta nu e o
Mulţi ani nu am mers la biserică pentru a mă împărtăşi.
bagatelizare a unui act sfânt?
Devenisem profesoară şi îndeplineam ritualul religios pe
V-am expus durerea mea cu speranţa şi bucuria de a
ascuns, dar tot repetând sfânta rugăciune ca pe un crez pe
mă fi înţeles şi cu nădejdea că veţi întreprinde ceva pentru
care-l ştiam pe de rost.
remedierea şi conştientizarea slujbei Sfintei Euharistii. Vă
După anul 1989, reluând bunul obicei străbun, de a
mulţumesc pentru răbdarea de a mă asculta şi vă urez
merge la sfânta biserică, am constatat cu durere că Sfânta
sănătate şi împliniri în munca Dvs. de dăruire pentru
Rugăciune de dinaintea Împărtăşaniei se rosteşte în grabă,
enoriaşii Sfinţiei Voastre!
mulţi nici nu înţeleg ce se rosteşte şi care este rostul ei.
Vatra Dornei, 1 septembrie 2014
Unii credincioşi se declară mulţumiţi că preotul recunoaşte
DOAMNE AJUTĂ!
deschis că ,,cel dintâi păcătos sunt eu” (deci preotul, nu
Prof. Taţiana Vlad Guga
penitentul ce urmează a fi împărtăşit). Iniţial am crezut că Nr. 71 – Septembrie 2014
IN MEMORIAM
Pa gi na 1 4
PF Patriarh Bartolomeu convoacă o întâlnire dedicată mediului Într-o scrisoare adresată lumii ortodoxe, pentru a marca intrarea în noul an biseric esc (bizantin), Patriarhul Bartolomeu I de Constantinopol a anunţat o întâlnire pe tema mediului pentru iunie 2015, cu tema ,,Teologie, ecologie şi Cuvânt: o conversaţie despre mediu, literatură şi arte”. În scrisoarea de convocare, PF Bartolomeu spune că Biserica este preocupată de copiii ei, ,,având un interes viu faţă de tot ce ţine şi are influenţă asupra vieţii lor”. ,,De aceea nu rămâne neimpresionată sau indiferentă la continua şi zilnica distrugere a mediului, care rezultă din lăcomia umană şi din fuga după profit, care înseamnă o întoarcere de la faţa Domnului şi conduce la turbulenţe în natură şi la fracturarea coroanei (Creaţiei), adică a existenţei umane, a cărei supravieţuire este ameninţată.” Patriarhul aminteşte că de mulţi ani a atras atenţia asupra ,,semnelor timpurilor noastre precum şi a obligaţiei euharistice a Bisericii Ortodoxe”. De aceea a fost declarat începutul anului bisericesc, adică 1 septembrie, zi de rugăciune pentru conservarea Creaţiei lui Dumnezeu. ,,În această zi ne plecăm inima şi sufletul, invocând Cuvântul lui Dumnezeu să privească în jos asupra Creaţiei Sale cu bunătate şi iubire, pentru ca să treacă cu vederea păcatele şi lăcomia noastră [...] pentru a se spune capăt drumului distructiv al lumii.” În scrisoare se remarcă progresul înregistrat în ultima vreme privitor la protejarea mediului, atribuindu-se o parte eforturilor şi preocupărilor ,,Mamei
Biserici a Constantinopolului”. Dar, spune PF Bartolomeu, s-a făcut totuşi insuficient. ,,Exploatarea fără limite şi îndestulare a resurselor naturale ale Creaţiei, care constituie cauza principală a distrugerii mediului înconjurător, este – conform mărturiei teologiei, ştiinţei şi artelor – rezultatul căderii omului, adică a neascultării poruncii Domnului şi neconformării după voia lui Dumnezeu. Reabilitarea naturii umane căzute prin intermediul suflării Duhului Sfânt şi participarea la darurile Sale reface o relaţie echilibrată între umanitate şi Creaţie, care a fost făcută de Dumnezeu pentru bucuria noastră, dar şi pentru ca noi să o oferim Lui, ca şi Creator”, se mai spune în textul scrisorii semnate de Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. Din datoria de a cultiva responsabilitatea pentru protejarea mediului, ,,pentru continuarea spirituală şi materia lă a vie ţii pe plane ta noa s tră” , Bis eric a Constantinopolului organizează întâlnirea din iunie anul viitor, cu tema ,,Teologia , ecologia şi Cuvântul: o conversaţie despre mediu, literatură şi arte”. ,,Scopul acestei conferinţe este să trezească conştiinţa globală privitor la importanţa particulară şi specifică a dimensiunii etice şi spirituale a crizei ecologice – cu o referinţă specială la arte şi literatură – pentru o întoarcere la ‘frumuseţea originală’, care este scopul natural, întreg şi sacru pentru care a fost făurită de mâinile creative ale Cuvântului divin.”
Delta Dunării, vedeta unui reportaj impresionant în New York Times. “Este un loc de o frumuseţe UTOPICĂ” Elizabeth Zach, o jurnalistă de la New York Times, se declară cucerită de un loc magic din România: Delta Dunării. Ziarista a aflat de această zonă de la un indian, care la rândul său a fost vrăjit de frumuseţea locului. „Am auzit odată povestea neobişnuită a unui investitor indian care lucra în Bucureşti, România, şi care a fost vrăjit de Delta Dunării, de canalele ei singuratice, de insulele plutitoare din stuf, de mânăstirile cu turle argintii în formă de ceapă, alături de colibele de un albastru ciudat din oraşele în care puteai ajunge doar cu barca”, îşi începe reportajul Elizabeth Zach. ,,Însă atunci, în 1999, nu exista vreo posibilitate de a explora zona, care era plină de o varietate de animale sălbatice, motiv pentru care această zonă a fost declarată Biosfera UNESCO. Nu existau locuri confortabile unde să te cazezi peste noapte, cu excepţia unor hoteluri vechi ce datau de pe vremea comuniştilor. Astfel, indianul Diwaker Singh a decis să construiască un resort care să îi dea o nouă faţă deltei”, relatează jurnalista de la New York Times. După ce descrie pe îndelete frumuseţile naturale şi unice pe care le-a descoperit în Delta Dunării, jurnalista se declara îngrijorată de faptul că această zonă a ţării noastre nu este atât de protejată pe cât ar trebui. ,,Am plecat din Deltă uimită de peisajul său utopic, dar îngrijorată, în egală măsură, pentru frumuseţea
IN MEMORIAM
aceasta vulnerabilă“, scrie spre finalul reportajului său Elizabeth Zach pentru “The New York Times”. C.N.
Nr. 71 – Septembrie 2014
Pa gi na 1 5
Liderii chinezi pledează pentru un creştinism “naţional” Guvernul chinez a anunţat recent că îşi va spori eforturile pentru promovarea şi dezvolta re a une i te ologii creştine naţionale. Conform unei publicaţii citată de CNA, ediţia din 7 august, Wang Zuoan, directorul Administraţiei de stat pentru Afacerile Religioase din China, a declarat că autorităţile locale lucrează serios pentru a promova o teologie creştină chineză, în linie cu politica naţională a Chinei. ,,Este un semnal deosebit de negativ, deoarece arată că guvernul chinez doreşte să controleze atât clădirile fizice, cât şi învăţătura creştină predicată în acele clădiri”, a declarat pe 12 august Sooyoung Kim, director regional al unei organizaţii de monitorizare. Anunţul vine în contextul campaniei anti-biserică din provincia Zhejiang, o zonă cunoscută cândva ca ,,Ierusalimul Chinei”, datorită relaţiilor calme dintre Biserică şi oficialităţile de stat, unde în ultima vreme au fost demolate parţial sau integral peste 360 de biserici, inclusiv biserica din Sanjiang, cu o capacitate de
4.000 de persoane, a cărei construcţii de 4 milioane de dolari a fost încheiată anul trecut. Pe 13 august, biserica ShuiTou din Wenzhou a fost obligată să îşi dea jos crucea, după ce de aproape două luni creştinii au stat noapte de noapte în veghe de rugăciune pentru a-şi apăra biserica. Când poliţia a încercat anterior să dea jos crucea, s-a lăsat cu bătăi, cel puţin patru persoane fiind grav rănite de la loviturile cu bastoane de metal. Kim consideră că atacurile anti-biserică sunt adesea deghizate în iniţiativele de înfrumuseţare urbană, distrugerile neţinând cont că este vorba de construcţii legale. Multe dintre aceste biserici au fost aprobate de stat şi nu există vreo lege care să interzică punerea de cruci pe clădiri. În timp ce casele de rugăciune şi bisericile creştine neînregistrate oficial cunosc o persecuţie crescută din 2008, orientarea de acum asupra bisericilor aprobate este la o scară fără precedent. ,,Guvernul vrea să distrugă bisericile clandestine deoarece simt că cresc prea rapid şi scapă de sub control”, a spus Kim. ,,Guvernul chinez este mereu foarte sensibil la orice este perceput ca o ameninţare, ideologică sau de orice altă natură. Este prima oară când vedem o masivă distrugere şi a bisericilor aprobate de stat, astfel că mulţi se întreabă ce se întâmplă de fapt acum.”
Se înmulţesc criticile privind decizia Cardinalului Dolan privind parada din New York Laicii catolici americani şi-au exprimat marea dezamăgire privind decizia Cardinalului Timothy Dolan de a nu se opune prezenţei unui grup de activişti homosexuali care vor să participe la parada de Ziua Sf. Patrick din New York, de anul viitor. În contextul anilor de controve rs ă privind excluderea de la marş a homosexualilor, comitetul paradei a decis săptămâna trecută că Out@NBCUniversal, un grup ce promovează drepturile homosexualilor, lesbienelor şi transsexualilor, va avea un loc în cadrul evenimentului. Cardinalul Dolan a spus că nu are vreo problemă cu decizia şi, mai mult, că decizia a fost ,,una înţeleaptă”.Într-o declaraţie ulterioară, Cardinalul – care va fi Marele Mareşal al paradei de anul viitor – a afirmat că are în continuare încredere în comitetul pentru parada din Ziua Sf. Patrick. A spus că nici predecesorii săi şi nici el ,,nu au decis vreodată cine va participa şi cine nu la marş”, lăsând mereu decizia organizatorilor şi că ,,apreciază cooperarea organizatorilor paradei pentru a ţine evenimentul apropiat de rădăcinile lui catolice”. A mai adăugat că se roagă ca parada ,,să continue să fie o sursă de unitate între noi toţi”. Cei care sunt de partea lui spun că foarte probabil şi militanţi prolife vor participa la marş, cu afişele şi sloganurile lor. Cei ce se opun deciziei Cardinalului Dolan susţin că a apărut Nr. 71 – Septembrie 2014
o ruptură cu trecutul, predecesorii săi având poziţii ferme împotriva politizării evenimentului. Parada a fost confirmată ca ,,procesiune religioasă”, fiind deci constituţional protejată împotriva grupurilor care au puncte de vedere opuse Bisericii. Michael Hichborn, de la Liga Americană pentru Viaţă, a vorbit despre o ,,abandonare a datoriei”. Pat Archbold de la National Catholic Register a afirmat că decizia Cardinalului este “ruşinoasă şi o capitulare păcătoasă”, deoarece ,,nu este altceva decât o susţinere a naturii normative a identităţii homosexuale”.George J. Marlin şi Brad Miner, care scriu pentru The Catholic Thing, susţin că Arhiepiscopul de New York este ,,cu adevărat naiv dacă îşi imaginează că participarea sa la parada din Ziua Sf. Patrick nu va fi văzută de majoritatea catolicilor ca o altă susţinere a agendei homosexuale”. Phil Lawler, care scrie pentru Catholic Culture, afirmă: ,,Cum s-a ajuns să se aprobe ca o paradă organizată în onoarea sfântului patron al Irlandei să ofere ocazia unei victorii importante, chiar dacă simbolice, în lupta împotriva răsturnării standardelor morale catolice?” Subliniind că prelatul va fi Marele Mareşal al paradei de anul viitor, Lawler subliniază că participarea Cardinalului va sublinia legătura paradei cu Biserica ,,şi binecuvântarea implicită a participanţilor”. catolica.ro IN MEMORIAM
Pa gi na 1 6
Shimon Peres: Pacea trebuie dobândită, căutând-o cu perseverenţă ,,Am venit din C etate a Sfâ ntă a Ierusalimului pentru a vă mulţumi pentru a ce as tă invita ţie excepţională a Dvs”, a s pus preş e dintele Shimon Peres . ,,C eta te a Sfâ ntă a Ierus a limului e ste inima puls a ntă a poporului ebraic. În e braică , în limba noa stră vec he , cuvântul Ierusalim şi c uvântul pa ce a u aceeaşi rădăcină. Şi de fapt pacea este însăşi vederea Ierusalimului.” Preşedintele Israelului, a lături de pre şedinte le Palestinei, au fost invitaţi de Papa Francisc la un moment numit Invocare pentru pace, o iniţiativă de rugăciune pentru pacea între cele două popoare aflate de prea mult timp în conflict. A participat şi Patriarhul ecumenic Bartolomeu. Toţi patru au participat la programul de rugăciune în Grădinile Vaticane. După discursul Papei a luat cuvântul preşedintele Israelului, care a afirmat că cele ,,două popoare – israelienii şi palestinienii – încă doresc cu ardoare pacea”. ,,Lacrimile mamelor asupra fiilor lor sunt încă imprimate în inimile noastre. Noi trebuie să punem capăt strigătelor,
violenţei, conflictului. Noi toţi avem nevoie de pace. Pace între egali. Invitaţia de a ne uni cu Dvs în această importantă ceremonie pentru a cere pacea, aici în Grădinile Vaticane, în prezenţa autorităţilor ebraice, creştine, musulmane şi druze, reflectă în mod minunat viziunea Dvs despre aspiraţia pe care o împărtăşim cu toţii: pacea. În această ocazie emoţionantă, umpluţi de speranţă şi plini de credinţă, înălţăm cu Dvs, Sanctitate, o invocaţie pentru pace între religii, naţiuni, comunităţi, între bărbaţi şi femei. Fie ca adevărata pace să devină moştenire a noastră curând şi rapid.” ,,Noi toţi suntem egali în faţa Domnului”, a mai spus preşedintele israelit. ,,Noi suntem cu toţii parte din familia umană. De aceea, fără pace noi nu suntem compleţi şi trebuie încă să împlinim misiunea omenirii. Pacea nu vine cu uşurinţă. Trebuie să ne străduim cu toate forţele noastre pentru a o dobândi. Pentru a o dobândi curând. Chiar dacă asta cere sacrificii sau compromisuri.” A citat din Psalmi: ,,Dacă iubeşti viaţa şi doreşti să vezi zile îndelungate, opreşte-ţi limba de la rău şi buzele de la minciună. Depărtează-te de rău şi fă binele, caută pacea şi urmeazo.” Şi a explicat: ,,Aceasta înseamnă că trebuie să urmărim pacea. În fiecare an. În fiecare zi. Noi ne salutăm cu această binecuvântare: Shalom, Salam. Trebuie să fim demni de semnificaţia profundă şi exigentă a acestei binecuvântări. Chiar şi atunci când pacea pare departe, noi trebuie să o urmărim pentru a o face mai apropiată. Şi dacă noi urmărim pacea cu perseverenţă, cu credinţă, o vom dobândi.” catolica.ro
Tezaur monetar geto-dacic descoperit la Cacica Cel mai mare tezaur monetar geto-dacic din România O monedă de acest tip este evaluată la 100 de dolari a fost descoperit în comuna suceveană Cacica şi a ajuns în americani valoare de despăgubire. (Cristina Zamfirescu) custodia Muzeului Bucovinei, a declarat pentru Agerpres Redactor şef: directorul instituţiei, Emil Constantin Ursu. Dr. Dragoş Corlăţeanu Este vorba despre 300 de monede vechi din argint brut, COLECTIVUL DE REDACŢIE Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; întregi, şi alte 40 de fragmente, dintre care şase pot fi Carmen Veronica Steiciuc; reconstituite. Tezaurul a fost găsit de un localnic la marginea Dr. Ioan Ieţcu; Preot dr. Theodor Damian; unei păduri din zonă, în perioada 2-3 august, cu ajutorul Prof. Adrian Popovici unui detector de metale. Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Acesta a anunţat Primăria şi Poliţia Locală care, la Fotoreporter: Gherhard Onesciuc rândul lor, au anunţat Direcţia Judeţeană de Cultură şi au REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA predat acesteia tezaurul, iar această instituţie, conform legii, Fundaţia „IN MEMORIAM ” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA l-a predat Muzeului Bucovinei. La prima estimare, monedele ar avea o vechime de Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com 2.300 de ani. www.ziarulinmemoriam.ro Potrivit lui Ursu, conform legii, Muzeul Bucovinei va trebui să despăgubească bărbatul care a descoperit tezaurul cu 30% din valoarea acestuia. ISSN 2065 – 460X IN MEMORIAM
Nr. 71 – Septembrie 2014