In Memoriam Nr 70

In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală •Iunie 2014 • Nr. 70 F o n d a t ă , în 1996, l a S u c e a v a • R o m â n i a

SFÂNTUL DOMNITOR MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU model al iubirii jertfelnice şi statornice faţă de Hristos şi de neamul românesc Între manifestările prilejuite de comemorarea Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu cu ocazia împlinirii în acest an a 300 de ani de la martirajul său tragic, împărtăşit împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache, un eveniment semnificativ îl constituie Simpozionul Naţional Constantin Brâncoveanu şi contribuţia lui la sporirea patrimoniului cultural, educaţional, spiritual şi social-filantropic al Ţării Româneşti în contextul european al veacului al XVIII-lea,

Familia Sfinţilor martiri Brâncoveni Biserica Naşterea Maicii Domnului Suceava organizat de Patriarhia Română în cooperare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universităţii din Bucureşti şi cu sprijinul generos al Secretariatului de Stat pentru Culte.

Acest eveniment materializează legătura strânsă dintre cult şi cultură, dintre cercetarea academică şi viaţa spirituală, întrucât reflectă atât dimensiunea liturgică-misionară, cât şi cea universitară. Caracterul liturgic-misionar s-a manifestat prin Procesiunea solemnă cu Sfintele Moaşte ale Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, realizată în Capitală în 21 mai a.c., precum şi prin slujba de Priveghere a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, săvârşită la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Aspectul academic se reflectă prin prezentările şi prin dezbaterile din cadrul lucrărilor acestui Simpozion Naţional. (urmare în pagina 4)

Parteneriat pentru un învăţământ religios şi teologic de calitate Joi, 29 mai 2014, Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte au încheiat Protocolul cu privire la predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învăţământul preuniversitar şi la organizarea învăţământului teologic ortodox preuniversitar şi universitar.

Documentul a fost semnat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, domnul Remus Pricopie, Ministrul Educaţiei Naţionale, domnul Mihnea Cosmin Costoiu, Ministrul delegat pentru Învăţământul Superior, Cercetare Ştiinţifică şi Dezvoltare Tehnologică şi domnul Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Culte.

Protocolul are la bază principiul autonomiei cultelor religioase prevăzut prin Constituţia României (art. 29), Legea privind libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă (489/ 2006) şi Statutul pentru funcţionarea şi Organizarea Bisericii Ortodoxe Române şi principiul autonomiei universitare stipulat prin Legea Educţiei Naţionale (1/2011).

Cele trei instituţii constată necesitatea completării şi actualizării protocoalelor similare în vigoare prin includerea experienţei dobândite şi a noilor prevederi legale pentru creşterea calităţii procesului educaţional de formare a personalului necesar Bisericii Ortodoxe Române în diferite domenii de activitate (pastoral-liturgic, educaţie, asistenţă socială etc.)

Protocolul stabileşte cadrul cooperării dintre Patriarhia Română, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Secretariatul de Stat pentru Culte în ceea ce priveşte învăţământul religios public (cultul ortodox), învăţământul teologic preuniversitar şi universitar cu scopul îmbunătăţirii calităţii procesului educaţional prin asumarea coresponsabilităţii şi competenţelor specifice fiecărei instituţii semnatare.

Patriarhia Română apreciază eforturile Ministerului Educaţiei Naţionale în ceea ce priveşte creşterea calităţii învăţământului românesc, promovarea competiţiei şi a competitivităţii pe plan naţional şi internaţional.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

(urmare în pagina 4)

Pagina 2

Ansamblul arhitectural In Memoriam, Biserica Naşterea Maicii Domnului

Ctitori fondatori DR. DRAGOŞ CORLĂŢEANU, economist GAVRIL MÎRZA, soc. CONSTANTIN SOFRONI avocat CĂLIN RODICA, preot paroh dr. VIOREL IOAN VÂRLAN şi preot DUMITRU AIRINEI

cu binecuvântarea ÎNALT PREASFINŢITULUI PIMEN, ARHIEPISCOPUL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR .

Ctitori: Î.P.S. Nathaniel Preot Alexandru Râşca Preoteasa Mary Râşca Maria Viorica Râşca Violeta Beclea Szekely Cornelia Pârcu Mihai şi Olimpia Burlacu Elena Stanciu Minodora Vasilcu Rucsandra Sârbu de Bota Doru Damian Boşcoianu Sidor şi Maria Bulgaru Păstorel şi Iuliana Macoveiciuc Adrian şi Olga Hâncu Bogdan şi Ruxandra Hâncu Horst şi Viorica Romankiewicz Traian şi Irina Cocriş Sorin şi Lăcrămioara Airinei Neculai şi Georgeta Morariu Vasile şi Viorica Teodorescu Radu şi Liliana Solomon

IN MEMORIAM

Sorin şi Maria Brumă Cristian şi Mariana Popescu Adrian şi Daniela Chichifoi Liviu şi Marica Anechitei Maria şi Alexandru Râşca Elena Angelescu Radu şi Oana Ulea Virgil şi Carmen Păcurariu Viorel şi Maria Nuţu Toader şi Veronica Mihăilă Cornel şi Aurelia Prepeliuc George şi Maria Niculescu Sina von Eisenstein Viorica Lidia şi Vasile Vargan Cristian şi Rodica Prelipceanu Alexandru şi Maria Iacoban Alin şi Daniela Gaftoneanu Traian şi Adela Mazăre Ioan şi Lăcrămioara Herghelegiu Nestor şi Rodica Buburuzan Genoveva şi Radu Ionescu

Ileana şi Ioan Buzdugan Nicolaie şi Florica Honceriu Bogdan şi Mihaela Muraru Ioan şi Iulia Lazăr Costel şi Doiniţa Chelariu Ioan şi Elena Lungu Ioan şi Brânduşa Ciutac Nicolae şi Rodica Oprea Viorica şi Vasile Doroftei Niculina şi Marin Vasiluţ Laura şi Iosif Gălăţean Cătălin şi Marlena Anton Dragoş şi Viorica Croitor Clara Demetra Avram Adela şi Gheorghe Ivaşcu Dimitrie şi Lenţuca Litvinchevici Mihai, Doina Coman şi Elena Cornel şi Maria Bercoci Dana, Floarea şi Vasile Hâncu Doru şi Maria Muha Cheaptanaru Neculae, Tatiana şi Florin Leucă Paul şi Brînduşa Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 3

Cuvânt despre Pocăinţă Dacă omul se lasă uşor prins în mrejele păcatelor, în schimb iese foarte greu din aceste curse.

care amintim doar câteva: “Doamne, primeşte-mă întru pocăinţă”, “Doamne, dă-mi lacrimi şi aducere aminte de

Când diavolul ne întinde momeala păcatului, ne

moarte şi umilinţă”, “Doamne, dă-mi cuget curat, să-mi

şopteşte “să nu ne fie ruşine să-l săvârşim, că e ceva firesc”.

mărturisesc toate păcatele mele”; rugăciunile de seară în

După ce l-am săvârşit, diavolul ne face să ne ruşinăm

care mărturisim lui Dumnezeu păcatele pe care le-am făcut

atunci când vrem să mergem la preotul duhovnic să ne

în cursul zilei, cerând iertare; apoi rugăciunile care fac parte

spovedim, gândind în sinea noastră ce va zice el atunci

din pravila noastră de fiecare zi: Canonul de pocăinţă către

când ne vom mărturisi păcatele pe care le-am săvârşit? De

Domnul nostru Iisus Hristos, Canonul de umilinţă din

aici vine greutatea, lupta duhovnicească atât de a părăsi păcatul cât şi, mai ales, de a-l

Acatistul Mântuitorului, Paraclisul Maicii Domnului,

mărturisi preotului duhovnic.

Dacă biruim în această luptă duhovnicească, dobândim cea mai mare bucurie sufletească, bucuria mântuirii la auzul cuvintelor “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu iubirea Sa de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Această bucurie a întoarcerii omului de la păcat este

Canonul de rugăciune către îngerul păzitor şi, nu în ultimul

“şi în cer”, după cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos

rând, amintim de citirile, cântările şi rugăciunile Sfintei

în parabolele Sale: oaia cea pierdută, drahma cea pierdută

Liturghii, precum şi cele din cărţile de slujbă din rânduiala

şi întoarcerea fiului risipitor (Luca 15, 1-32)

cultului Bisericii noastre Ortodoxe.

Păcatul aduce necaz şi strâmtorare (Romani 2, 9), aduce moartea (Romani 6, 23), moartea sufletului.

Toate acestea, dacă le citim şi le ascultăm cu toată luarea-aminte, dobândim puterea sufletească şi îndemnul

“Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă

la pocăinţă, alinare, bucurie şi înălţare sufletească.

de la căile sale (căile păcatului - n.n.) şi să fie viu” (Iezechiel, 18, 23). Oricât de mari sau cât de multe ar fi

Dumnezeu să ne sporească râvna pentru căinţă prin care dobândim iertarea păcatelor şi bucuria mântuirii!

păcatele noastre, Dumnezeu ni le iartă dacă ne căim din toată inima şi le părăsim, şi luând hotărârea de a ne sili să

† PIMEN

nu mai păcătuim. În paginile de fată avem pilde de pocăintă şi iertarea păcatelor tocmai datorită pocăinţei făcute cu o căinţă adâncă.

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Noi, creştinii ortodocşi, avem atâtea cuvinte care ne

Fragment din publicaţia “Pilde de pocăinţă”, Editura

îndeamnă la căinţă. Astfel: rugăciunile de dimineaţă din Nr. 70 – iunie 2014

Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava IN MEMORIAM

Pagina 4

SFÂNTUL DOMNITOR MARTIR CONSTANTIN BRÂNCOVEANU model al iubirii jertfelnice şi statornice faţă de Hristos şi de neamul românesc Pentru conştiinţa creştină şi naţională a poporului român, Domnitorul Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714) rămâne un simbol al dăruirii jertfelnice şi totale faţă de Dumnezeu şi de neamul românesc, un reper viu al curajului mărturisirii credinţei în Hristos şi al demnităţii naţionale. El a fost un adevărat om de stat, diplomat înţelept şi vizionar în politica promovată într-un context internaţional extrem de dificil, marcat de presiuni multiple şi interese antagonice ale marilor puteri. În condiţiile dificile din acea perioadă istorică, domnitorul român a urmărit consecvent interesele Ţării Româneşti, dovedind înţelepciune, echilibru şi capacitate de a evalua nuanţat legăturile cu diferitele puteri din acea vreme.

Sfântul Constantin Brâncoveanu, ctitor de locaşuri sfinte în ţară şi peste hotare, iubitor al patrimoniului cultural românesc, al artei specifice Tradiţiei româneşti, apărător al vieţii bisericeşti ortodoxe din Transilvania şi din Patriarhiile Răsăritene şi, mai presus de toate, martir pentru credinţa creştină, rămâne în memoria sufletului românesc ca o figură luminoasă de mărturisitor al credinţei trăite întru Hristos şi de promotor al valorilor specifice patrimoniului şi culturii creştine româneşti.

Fiind format într-un mediu cărturăresc şi având conştiinţa unităţii de neam, reflectată mai ales în traducerea şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti în anul 1688, Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a preocupat şi de dezvoltarea Academiei Domneşti, adăpostită în clădirile Mănăstirii „Sfântul Sava” din Bucureşti.

Pe lângă intensificarea activităţilor culturale şi educaţionale ale Academiei au fost organizate şcoli în incinta unor mănăstiri, în care se preda în română şi în slavonă. Aşa au fost şcolile de la Mănăstirile „Sfântul Gheorghe Vechi” şi Colţea din Bucureşti. O serie de şcoli româneşti au fost înfiinţate totodată în oraşele şi satele din Ţara Românească. În unele mănăstiri au fost înfiinţate biblioteci renumite, cu lucrări provenite din marile centre culturale apusene. Imediat după ce a devenit domnitor, Sfântul Constantin Brâncoveanu a încurajat activitatea de tipărire a lucrărilor de cultură teologică şi laică.

Coordonarea tipografiei domneşti din Bucureşti a încredinţat-o monahului georgian, ulterior mitropolit, Sfântul Antim Ivireanul. Prin dezvoltarea culturală intensă, Bucureştiul a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ din sudestul Europei, Domnitorul Ţării Româneşti fiind un călăuzitor stăruitor al culturii şi al educaţiei.

Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne în conştiinţa Bisericii şi a poporului ca un ctitor de mănăstiri şi de biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi. Sunt emblematice Mănăstirea Hurezi (cel mai vast IN MEMORIAM

ansamblu de arhitectură medievală din Ţara Românească) şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Ţara Făgăraşului. Dintre biserici, menţionăm Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti (sfinţită la 29 iunie 1707 de patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului), unde, mai târziu, în anul 1720, au fost aşezate osemintele ctitorului, prin grija soţiei sale, Doamna Maria.

Dincolo de toate realizările sale remarcabile în plan politic, cultural, educaţional şi social, Sfântul Constantin Brâncoveanu ilustrează condiţia martirului, care-şi asumă vocaţia de a-L mărturisi pe Hristos cu preţul vieţii sale şi a propriilor săi fii. La 15 august 1714, când creştinii sărbătoreau praznicul Adormirii Maicii Domnului, domnitorul, împlinind 60 de ani, împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu au fost decapitaţi în faţa sultanului Ahmed al III-lea şi a unei asistenţe numeroase de demnitari şi de oficiali otomani şi europeni, la Constantinopol. Anton Maria Del Chiaro, martor ocular, în lucrarea Revoluţiile Valahiei, Veneţia, 1718, a scris următoarele: „Când Brâncoveanu văzu că se apropie gealatul cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puţin, să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru (Anton Maria Del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 139).

Pentru moartea sa martirică, pentru pilda sa de statornicie întru dreapta credinţă, acest ctitor de cultură şi sprijinitor generos al întregului Răsărit Ortodox a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 20 iunie 1992, fiind prăznuit în fiecare an, în data de 16 august.

Având încredere că referatele şi dezbaterile din cadrul Simpozionului Naţional Constantin Brâncoveanu şi contribuţia lui la sporirea patrimoniului cultural, educaţional, spiritual şi social-filantropic al Ţării Româneşti în contextul european al veacului al XVIII-lea vor contribui la actualizarea modelului său de iubire jertfelnică şi statornică a Bisericii şi a neamului românesc în contextul contemporan, marcat azi de secularizare şi de relativizare a valorilor naţionale, binecuvântăm pe organizatori şi pe participanţii la acest simpozion. † DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Cuvânt rostit la deschiderea Simpozionului Naţional Constantin Brâncoveanu şi contribuţia lui la sporirea patrimoniului cultural, educaţional, spiritual şi social-filantropic al Ţării Româneşti, în contextul european al veacului al XVIII-lea, Bucureşti, Palatul Patriarhiei, 22 mai 2014.

Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 5

Sfinţii Ioan Botezătorul şi Ioan cel Nou de la Suceava, modele pentru tinerii de azi Mii de credincioşi din întreaga ţară, dar şi români din afara graniţelor au participat, pe 24 iunie, la hramul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor de peste 30 de preoţi şi diaconi, în frunte cu Înaltpreasfinţitul Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, alături de Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului şi de Înaltpreasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

După citirea pericopei evanghelice, potrivit mmb.ro, Înaltpreasfinţitul Teofan a rostit cuvântul de învăţătură, în care a subliniat faptul că tinerii au nevoie de modele pe care le regăsesc, în special, în sfinţii lui Dumnezeu – precum sunt Sfântul Ioan Botezătorul sau Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. „Amândoi, în conştiinţa Bisericii, au rămas şi sunt doi tineri care nu s-au rătăcit în întunericul acestei lumi. Pe de o parte, pentru tinerii şi tinerele care aleg calea desăvârşirii în sihăstrie – acesta este îngerul în trup, Sfântul Ioan Botezătorul care în post, în rugăciune, în curaj mărturisitor, în singurătate a dobândit Împărăţia Cerurilor. Pe de altă parte, pentru cei care doresc să-l slujească pe Dumnezeu în cetate, într-o bună zi să-şi întemeieze o familie, îl avem ca şi chip de urmat pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Tânăr, inteligent, cu bunăstare, a preferat, creştin adevărat fiind, să părăsească toate averile pe care le dobândise, ca să nu-L piardă pe Hristos Domnul”, a explicat Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Libertatea sau sclavia tânărului În acelaşi timp, a ţinut să precizeze şi care sunt caracteristicile unui tânăr, care sunt luptele lui în această viaţă şi cum poate fi libertatea greşit înţeleasă. „Când spunem tânăr, spunem om care doreşte libertate, om care este cuprins de entuziasm, om care are mult curaj şi, mai ales, multă bucurie. Ce se întâmplă adesea, în viaţa tinerilor noştri? Căutând libertate fără de margini, cade tânărul în sclavie. Sclavie faţă de trup, faţă de drog, faţă de imagini pornografice. Dorind să-şi obţină libertatea, devine rob şi sclav al păcatului.

Dorind tânărul să fie plin de entuziam, dacă este cuprins de robia păcatului, devine un om plafonat, un om rutinat, un om lipsit de viaţă.

Tânărul este definit, de asemenea, prin curaj. Dar, ce curaj sau putere să mai aibă, când păcatul i-a zdrobit toate puterile sale sufleteşti şi trupeşti? Şi, în loc să fie plin de bucurie, devine un om al tristeţii. Căci un om al păcatului, un om al poftelor, nu poate să fie plin de bucurie în adevăratul sens al cuvântului”, a atras atenţia Înalpreasfinţitul Teofan.

La finalul slujbei, deşi afară ploua, credincioşii n-au renunţat să se alăture tradiţionalei procesiuni cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava pe străzile municipiului.

Nicolae Pintilie Ziarul “Lumina”

Nr. 70 – iunie 2014

IN MEMORIAM

Pagina 6

PRINOS DE RECUNOŞTINŢĂ Aflasem citind lucrări despre MEMORIALUL de la SIGHET că în ziua ÎNĂLŢĂRII DOMNULUI şi acolo au loc acţiuni de cinstire a iubitorilor de libertate a poporului nostru.

Cu binecuvântarea Măicuţei Stareţe Stavrofora Irina Pântescu am pornit, când abia se îngânau zorile, împreună cu monahia Gabriela Platon, dr. în Teologie patristică, spre Sighetul Marmaţiei.

Era o dimineaţă răcoroasă, pe munţi se vedeau zăpezi proaspete şi o linişte ca la început de veac. Am oprit, spre cuvenita închinăciune, la Sfânta Mănăstire Moisei şi-n pacea ei am găsit putere să ne continuăm călătoria spre o ţintă nouă pentru noi, Ştiam de la Doamna Ana Blandiana, sufletul şi mintea acestei manifestări, că va fi şi o slujbă de pomenire după ce se va fi evocat personalitatea Seniorului Corneliu Coposu, la centenarul naşterii sale.

Intrând în clădirea fostei închisori, azi muzeu de cinstire a jerfitorilor pentru dreptate, am privit cu bucurie grupurile de elevi însoţiţi de profesorii lor, care veneau să afle despre martirii istoriei aşa cum la Voroneţ află despre martirii credinţei. Într-o sală arhiplină de ascultători brumaţi de trecerea anilor grei de suferinţă şi umilinţi, înconjuraţi de tineri jurnalişti şi reporteri ai diferitelor posturi de televiziune, am pătruns printre rândurile dense înaintând cu sfială spre locul unde ne-au întâmpinat cu zâmbet cald de bucuria revederii Doamna Ana Blandiana şi Domnul Romulus Rusan. Ne-am aşezat pe locurile parcă oprite pentru noi şi am ascultat cutremurate de uimire zguduitoarele mărturisiri ale vorbitorilor care l-au cunoscut pe Senior sau au suferit în aceleaşi închisori.

Citisem carteaintitulatãsimplu Corneliu Coposu realizată pe baza interviurilor luate de cărturarul Vartan Arachelian.

Vorbisem acasă cu Măicuţa, despre ce a avut de îndurat şi cu câtă putere a trecut eroul cărţii prin iadul închisorilor comuniste. La un semn discret de invitaţie şi cu emoţia cuvenită acestui moment am recunoscut că şi eu am vorbit cu personalitatea evocată în acel loc, dar nu direct , ci prin cartea pe care tocmai o citisem. Am accentuat faptul că acest creştin care purtase numele sutaşului Cornelie, ce mărturisise Dumnezeirea lui Hristos, a fost un adânc trăitor al credinţei.

Numai cu o aşa credinţă a reuşit să suporte 17 ani de detenţie în cele mai draconice condiţii ale diferitelor închisori, să îndure atâtea chinuri trupeşti şi sufleteşti şi să reziste, să-şi păstreze mintea limpede, vorbirea clară, convingerile politice nestrămutate şi, mai ales, puterea de a-i ierta pe torţionari.

Au vorbit cu căldură şi admiraţie oameni care l-au cunoscut sau i-au fost fraţi de suferinţă în celulă, dar şi tineri cercetători care au studiat arhivele şi au scos la lumină cutremurătoarele mărturii despre personalitatea Seniorului.

Lucrarea Monografia familiei Coposu, a tânărului cercetător dr. Marin Pop trebuie să stea la loc de cinste nu numai în biblioteca Academiei Civice, ci şi în bibliotecile şcolilor pentru ca tinerii să afle, să audă şi să dorească ca asemenea atrocităţi să nu se mai repete.

IN MEMORIAM

Însoţite de dl. Romulus Rusan am intrat în celula unde erau expuse mărturii – fotografii, fotocopii, obiecte personale, ale mărturisitorilor preoţi, monahi, arhierei. Aşa am privit prin pânza lacrimilor fotografii ale Părintelui Cleopa, din Sihăstria Neamţului, a Părintelui Arsenie Papacioc, a Părintelui Daniil de la Rarău – scriitorul Sandu Tudor -, a monahului scriitor Nicolae de la Rohia, ori a marelui cărturar luminat Bartolomeu Anania. Cu evlavie am privit la chipul Monseniorului Vladimir Ghika, amintindu-mi cu câtă preţuire vorbeau despre acesta călugării dintr-o Mănăstire din Florenţa, dar şi cel de curând beatificat la Iaşi, Monseniorul Anton Durcovici.

Am plecat cu autocarele, în afara oraşului Sighet, la cimitirul săracilor, unde se odihnesc, în gropi comune, şi sacrificaţi ai închisorii. În sunet blând de clopote, ce anunţau slujba de pomenire, toţi participanţii veniţi din diferite şi îndepărtate locuri, am primit, după datina creştină, colaci şi lumânări pentru sufletele celor ştiuţi şi neştiuţi creştini ce se aflau sub iarba îngrijită cu dragoste. Eram un şir lung de oameni tăcuţi care înaintam spre masa unde preoţii ne aşteptau în odăjdii să săvârşească slujba de pomenire. După înţelegerea anilor trecuţi, acum a fost rândul ortodocşilor să slujească primii iar rugăciunile rostite cu pătrundere şi lacrimă însoţite de cântările noastre, ca la Voroneţ, au încălzit inimile celor prezenţi.Unii chiar au mărturisit că de câte ori se vor mai aduna în acel loc ne vor mai auzi slujind.

Impresionată până la lacrimi una din surorile domnului Coposu ne-a mulţumit pentru cuvintele rostite şi pentru slujirea caldă de la cimitir..

Ne-am întors în oraş ducând cu noi ceva din mireasma sufletelor celor pomeniţi, şi agapa frăţească, deschisă cu cuvenita rugăciune de binecuvântare, a continuat cu amintiri şi cu promisiuni pentru revederi în anii ce vor veni. Nădejdea revederii şi continuării acestei nobile cinstiri era dată şi de prezenţa tinerilor studenţi jurnalişti ai profesorului Ilie Rad de la Universitatea clujeană.

A fost o călătorie bogată în învăţăminte ziditoare de suflet, dătătoare de nădejde că jertfa înaintaşilor n-a fost zadarnică şi că noi, cei de azi, avem datoria să le împlinim gândurile.

Monahia Elena Simionovici Sfânta Mănăstire Voroneţ

Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 7

Mihai Eminescu şi Taras Şevcenko – sub semnul unei sintagme viabile: poet naţional Sintagma „poet naţional” nu este nouă, nici perimată şi doar în ultima vreme, în contextul literar românesc, „le trezeşte unora senzaţia de pauperitate” (conform părerii lui Dan Horia Mazilu, chestionat personal în această problemă), ea fiind raportată dintotdeauna la apelativul comun „naţiune”. Este necesară, în acest sens, o abordare mai largă a termenului iniţial, aşa cum a fost el receptat de-a lungul timpului.

Lexemul „naţiune” este definit drept „comunitate stabilă de oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune. (cf. DEX, Editura Academiei, Bucureşti, 1984). Naţiunea a fost confirmată ideologic în evoluţia firească a umanităţii, dar viziunea privind existenţa şi individualitatea ei nu a fost întotdeauna unitară.

Catolicismul şi protestantismul s-au ferit să lege statalitatea de destinul unui scriitor, neacceptând sintagme de tipul „scriitor naţional” sau „poet naţional”, ba găsindu-le chiar golite de sens, atâta timp cât scriitorul creează în numele unei iniţiative individuale. Din contra, ortodoxismul a acordat termenului „naţional” o dimensiune sporită, poetul naţional întruchipând sinteza cea mai înaltă a scriitorului de geniu, creator de limbă şi conştiinţă naţională, vizionar al neamului.

Vizionarismul îşi găseşte întemeierea necesară şi elocventă în destinul unei naţiuni, în care poetul de geniu sondează filozofic trecutul lumii până dincolo de cunoaşterea pozitivă, oferă prezentului dimensiunile moralităţii şi exemplarităţii şi prospectează pe coordonatele idealului şi absolutului.

Poetului naţional îi este destinat actul sacrificiului, asemenea lui Iisus Hristos, care, sacrificat cu o violenţă pe care nici o fiinţă umană n-ar fi putut-o suporta, a adus iubire între toţi oamenii, fiind deasupra tuturor victimelor ispăşitoare din istoria umanităţii.

Eminescu îl consideră pe „blândul nazarinean” drept modelul absolut de sacrificiu, conferind martirului, eroului şi înţeleptului aura ipostazelor umane de apropiere maximă de modelul hristic. * Mitul Eminescu este o creaţie veche, de peste 120 de ani, care s-a ivit odată cu îmbolnăvirea poetului la 28 iunie 1883 şi a intrat în expansiune după apariţia ediţiei priceps a Poesiilor eminesciene, ediţie datorată lui Titu Maiorescu. În studiul Eminescu şi poeziile lui, apărut la scurtă vreme după înmormântarea poetului, marele critic junimist, intuind în Eminescu întruparea cea mai înaltă geniului românesc, avea să consemneze: „Pe cât se poate de omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20 – lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veşmântului cugetării româneşti”. Devenit cu timpul „expresia integrală a sufletului românesc”, „luceafărul poeziei Nr. 70 – iunie 2014

româneşti”, „poetul nepereche”, „homo universalis” şi comentat sub cupola conştiinţei singularităţii poetului de geniu de iluştri urmaşi ai lui Maiorescu (N. Iorga, L. Blaga, T. Arghezi, G. Călinescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Nichita Stănescu ş.a). Eminescu a fost considerat, în cele din urmă, ca erou eponim al culturii româneşti, întemeietor de limbă literară modernă, de literatură română modernă, de doctrină naţională modernă (cf. Ilie Bădescu, Timp şi cultură).

Tudor Vianu, observând că fiecare cultură învesteşte câte o mare personalitate cu atributul maximei sale reprezentativităţi, consideră că românii i-au „delegat” lui Eminescu această cinste, după cum italienii lui Dante, englezii lui Shakespeare, germanii lui Goethe, ruşii lui Puşkin sau polonezii lui Mickiewicz. Aşadar, Eminescu are statura unui mit naţional.

Un eminescolog contemporan, George Gană, notează în anul 2002: „Poezia de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul celui următor se află, exceptându-l pe neoclasicul Coşbuc, sub semnul romantismului. Şi cum romantism însemna mai ales Eminescu, mai toţi poeţii, în afară de Macedonski, care, din motive temperamentale dar şi de opoziţie personală faţă de poetul <Junimii>, iau de model poezia eminesciană (…) Generaţia următoare, apărută în timpul sau după primul război mondial, este eliberată de modelul stylistic eminescian, de obsesia unor motive şi sintagme ale lui, de care nu scăpaseră nici personalităţi poetice mai puternice, ale generaţiei anterioare, ca Octavian Goga.

Să înţelegem că participarea operei lui Eminescu la dezvoltarea poeziei noastre se încheie aici? Un mare noroc istoric a făcut ca această generaţie literară de după război să cuprindă câţiva mari poeţi, mai mulţi decât oricare alta înainte: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Adrian Maniu, Philippide, Pillat, Vinea, Voiculescu. Dincolo de toate deosebirille de formaţie poetică, ei au în spate o tradiţie comună, în central căreia se află pentru toţi, Eminescu.

Acesta nu mai reprezintă pentru ei un model stilistic, dar ilustra exemplar o viziune asupra lumii, o sensibilitate metafizică şi, ca unul dintre corolarele ei, atracţia mitului, afinităţile poeziei cu filosofia, deschiderea spre orizonturi culturale variate, idealul perfecţiunii artistice, curajul originalităţii, al creării de noi limbaje poetice.”

(Melancolia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 328-329).

Continuând raţionamentul lui George Gană, am putea spune, fără teama de a greşi, că ceva din spiritual eminescian se regăseşte şi la poeţii din generaţiile următoare, până la Nichita Stănescu şi dincoace de el. Chiar pentru cei care nu au avut afinităţi cu acest spirit pe nici o latură a lui, Eminescu a reprezentat un reper axiologic. În contextul studiului nostru, nu e de neglijat faptul că cel mai mare poet al românilor este un romantic, aşa cum de romantism aparţine şi poetul naţional al ucrainenilor, TarasŞevcenko. Prin Eminescu, romantismul românesc atinge IN MEMORIAM

Pagina 8

Mihai Eminescu şi Taras Şevcenko – sub semnul unei sintagme viabile: poet naţional nivelul major european.

Că momentul în care se întâmplă acest lucru a venit mai târziu, are importanţă mai mult în cadrul tabloului general al literaturii europene, indicând o defazare pe care împrejurările în care se dezvoltase până atunci întru totul. Pentru noi, însă, realizarea integrală a posibilităţilor romantismului a însemnat ceva esenţial.

Pentru că poezia română, ca şi cea ucraineană, nu cunoscuse o fază clasică sau una barocă, ci doar creaţii izolate de acest fel, ea parcurge până la capăt, prin Eminescu, experienţa creatoare propusă de un mare curent literar. De fapt, romantismul a determinat în cea mai mare măsură evoluţia poeziei moderne. Şi simbolismul ca şi suprarealismul, derivă din romantism, oricât de mari sunt deosebirile şi oricât de apăsate delimitările. În general, însă, adică indiferent de diversele orientări pe care le-a urmat, literatura europeană din ultimul veac şi jumătate a menţinut echivalarea poeziei cu lirismul şi a continuat, în chip mai accentuat, să confere poeziei un sens existenţial, amândouă dimensiunile fiind tot o moştenire romantică. * Transferând spiritualitatea creştină asupra estului european unde a predominat constant ortodoxismul, vom constata că Ucraina este cazul tipic al unui spaţiu geografic de mare întindere, care s-a constituit greu într-o naţiune de sine stătătoare, cu o limbă naţională bine conturată, vorbită de indivizi firesc integraţi în unitatea superioară şi complexă a neamului.

Păstrând o oarecare independenţă faţă de evoluţia bisericii pravoslavonice, istoria Ucrainei ca stat cunoaşte mai multe perioade, orânduite cronologic astfel: Cnezatul Kievean, dintre cei mai importanţi cneji ai Kievului, remarcându-se Vasile cel Mare („soarele strălucitor al Ucrainei”), care a acceptat singur credinţa creştină şi a creştinat întreg poporul ucrainean; Căzăcimea, înglobând celebrele hătmănii ale lui Sahaidacinyi, Bogdan Hmelniţki şi Ivan Mazepa, dar şi vestită Sice Zaporojeană; Ucraina în robie, care culminează cu celebrul „ucaz” din anul 1876 semnat de Piotr Valuev, prin care este interzisă în Ucraina orice activitate cultural – spirituală în limba ucraineană.

Cei care au trezit poporul ucrainean din somnul greu al robiei au fost scriitorii, care au reuşit, în pofida cenzurii ţariste, să cultive limba ucraineană şi să zămislească o conştiinţă naţională, îmbibată de dragoste pentru Ucraina şi pentru poporul obidit. Mai întâi, timid, au început să apară mici culegeri de cântece populare ucrainene, apoi a apărut Eneida lui Kotlearevskhi, urmând scrierilor în limba ucraineană semnate de P. Hulak- Artemovski, H. Kvitka – Osnovianenko, A. Metlinski. Toate aceste scrieri au început să descrie viaţa mizeră a poporului în robie şi slava lui de altădată, să trezească IN MEMORIAM

dragostea pentru cuvântul matern, pentru Ucraina şi pentru istoria ei, stropită cu sânge.

Dar cel care a revoluţionat limba şi literatura naţională a poporului ucrainean a fost Taras Şevcenko. Sub genericul Taras Şevcenko-promotorul deşteptării Ucrainei, marelui cobzar ucrainean îi este consacrat un capitol din Istoria Ucrainei, unde scriitorul este considerat drept „Geniu naţional şi Poroc”. „Şevcenko a înfăţişat în Cobzarul nu numai slava zilelor de altădată. El a sugerat şi arătat cum şi ce trebuie făcut ca slava de altădată să se întoarcă. El a lansat puternicele sale îndemnuri : <Luptaţi şi vom învinge!>; <Învăţaţi, fraţii mei!>; <Îmbrăţişaţi fraţii mei, pe fratele cel mic!> Iar acestea sunt, în realitate, cele mai importante testamente pe care le-a lăsat în urma sa cel mai mare poet al Ucrainei (..,) Gândurile şi chemările sale nu au lăsat poporul să-şi piardă încrederea nici atunci când ţarul a interzis din nou să se scrie şi să se tipărească în limba ucraineană, străduindu-se să nimicească orice gând despre libertate. Căci, iată, am scăpat şi de acel ucaz, am supravieţuit ţarului, iar poporul ucrainean şi-a regenerat propria autoritate în anii 1917-1920, dar chiar dacă a pierdut-o din nou şi s-a pomenit sub robia moscovită, nu a uitat de testamentele lui Şevcenko, nu a uitat să creadă în vigoarea lor.” (Istoria Ucrainei, Kiev, 1992) Într-adevăr, marele merit al lui Şevcenko constă în faptul că prin talentul său genial a trezit încrederea şi a întărit nădejdea poporului ucrainean din toate ţinuturile şi a povăţuit poporul cum trebuie să atingă bunăstarea. * Sintetizând, am putea conchide că viziunile romantice ale celor doi poeţi naţionali s-au concretizat în opere fundamentale pentru literatura fiecărui popor, cu rezonanţe mitice: mitul Daciei – la Eminescu şi mitul Ucrainei căzăceşti – la Şevcenko.

Condiţiile istorice şi conjunctura specifică în care au evoluat cele două popoare au determinat specificitatea celor doi titani ai literaturii universale, singuri în măsură să-şi contopească destinul poetic cu destinul neamului din mijlocul căruia au răsărit.

Sintagma „poet naţional” rămâne în continuare valabilă, dincolo de controversele inerente ale postmodernismului.

Concluzia lui Dan Horia Mazilu, chestionat în această privinţă este mai mult decât o confirmare: „Deşi nu sunt puţini, cărora sintagma <poet naţional> le trezeşte senzaţia de paupertate, eu cred că nu se poate renunţa la ea. Şi lângă numele lui Eminescu şi al lui Şevcenko această etichetă se aşază în mod firesc, întrucât amândoi sunt purtători îndreptăţiţi ai <semnului> sensibilităţii popoarelor român şi ucrainean, sunt creatori în ale căror texte s-au adunat valorile unui neam”.

Prof. dr. ION COZMEI Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 9

Bucuria revederii

Interviu cu doamna profesoară Viorica Râşca din America Sub semnul profunzimii florale de mai, sărutată de razele binefăcătoare ale soarelui, trăiesc cu emoţie bucuria reîntâlnirii, după aproape 50 de ani, cu doamna profesoară Viorica Râşca, trăitoare de ceva vreme in America. Bucurie care mi-a permis o coborâre, în timp, până la pragul copilăriei, acolo la Preuteşti, satul meu natal, unde tatăl doamnei Viorica, preotul Alexandru Râşca, a slujit cu evlavie şi osârdie, a cununat şi botezat, a luat parte cu însufleţire la toate momentele importante din viaţa comunităţii de-a lungul multor ani.

- Doamna Viorica, bine ai revenit acasă în preajma marii sărbători a Învierii Domnului. Arăţi foarte bine, crede-mă, deşi anii s-au cam adunat peste noi, dar rămân încă liliac în floare care ne inundă gândul şi ne mângâie sufletul.

- Mulţumesc pentru urare, pentru compliment, bine team reîntâlnit, da, datorez starea mea fizică şi sufletească soţului meu, un ardelean adevărat, un om care mă preţuieste şi cu care împart bucuriile vieţii. Mă bucur că revăd oameni şi locuri dragi, şi voi încerca în timpul cât voi rămâne aici, să caut urme pe care le port în suflet şi acolo, în cea de a doua mea ţară.

După cum observi, abia îmi stăpânesc emoţiile care m-au tot încercat încă de la urcarea în avion.

- Cu ce ai dori să începem discuţia? Ai vreo preferinţă anume?

- Alege tu, Emile! Eu voi încerca să răspund şi să rememorăm împreună lucruri comune. E bine?

- Perfect! Atunci...cu vârsta cea mai frumoasă şi plină de aduceri-aminte, copilăria!

- Da, acolo, la Preuteşti, m-am simţit grozav alături de ceilalţi copii. Uite, spre exemplu, aş vrea să o revăd pe Lenuţa lui Gogu, pe cei din familia lui Maftei, cu sora ta, Savonica, am fost colegi de clasă. Ne jucam uneori cu păpuşi, culegeam flori, cântam, ne legănam în scrânciobul din curtea casei parohiale, ne scăldam în iazul vostru cel mare, dar câte ghiduşii nu făceam... Aşa sunt copiii veseli şi neastâmpăraţi. Doamne parcă toate s-au petrecut ieri, atât îmi sunt de prezente în suflet! În ochii doamnei Viorica se iviseră câteva boabe de rouă.

A oftat uşor şi apoi m-a rugat să spun şi eu câte ceva despre acei ani.

- Să ştii, dragă Viorica, eu merg acolo, la fraţi, la mormântul părinţilor şi păstrez în inimă şi icoana părinţilor tăi, a prezbiterei Maria care a fost o femeie sensibilă şi comunicativă, deosebit de frumoasă şi de aleasă omenie, şi a preotului Alexandru Râşca, omul care a semănat credinţă şi iubire faţă de Dumnezeu în sufletul oamenilor, preţuindu-l nespus de mult. Îmi amintesc că împreună cu alţi copii îl însoţeam cu Ajunul sau cu Chiralesa, ascultam cu smerenie slujbele duminicale şi primeam cu firească emoţie anafura sau sfânta împărtăşanie. Avea un glas curat şi puternic, sfătos şi plin de înţelepciune, veneau şi oameni din alte sate ca să urmărească slujba şi să se minuneze de vorba lui ademenitoare, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu. Am aflat cu întristare că s-au strămutat la cele veşnice, să le fie ţărâna uşoară şi odihnă Nr. 70 – iunie 2014

pe măsura faptelor săvârşite.

Cred că îţi aminteşti Viorica, de faptul că la Bobotează crucea de gheaţă se confecţiona din iazul nostru, iar noi, copiii, când ieşeam de la şcoală intram în curtea bisericii şi priveam curioşi cum de la o zi la alta crucea se tot subţia până dispărea cu totul. Ei, dar câte nu s-au petrecut de atunci...Voi v-aţi mutat la Burdujeni. Ne-am reîntâlnit la facultate, tu la matematică, eu la filozofie. Până la plecarea familiei tale în America, vrei să detaliezi puţin lucrurile ?

- Sunt multe de spus Emile! Cred că s-ar putea scrie o carte, două...Apropo am auzit că ai publicat câteva cărţi. E adevărat?

-Văd că eşti bine informată, bănuiesc sursa, sigur confidenta ta cea mai bună, Lenuş Popovici. Mă înşel?

- Nicidecum. Mi-e ca o soră, crede-mă! Fraţi am doi: pe Duţu şi pe Culai, dar şi pe sora Brânduşa. Îi ştii bine, dar să revin la întrebare. Am profesat la mai multe şcoli din zona Sucevei, m-am căsătorit, au venit copiii. De fapt, trei flori.

- Da. Din seminţe viguroase nu pot răsări decât flori minunate!

Doamna Viorica m-a privit veselă, a zâmbit ca de obicei, a aprobat mulţumită din cap şi a început să se joace puţin cu lănţişorul de aur de la gât, revărsat peste puloverul crem.

- Am venit la fiica cea mare, Elena Daniela, de fapt la familia ei, a preotului Viorel Ioan Vârlan, unde tot trei flori le împodobesc sufletul, trei nepoate superbe pentru mine ca bunică. Ce poate fi oare mai frumos şi înălţător pe bune?

Celelalte două fete sunt cu mine în America, o duc bine, au familii copii şi nepoţi de care mă bucur mult.

- Eşti cu siguranţă o mamă şi o bunică fericită. Tot veselă, frumoasă şi vorbăreaţă ai rămas, da, inepuizabilă ! Aş propune, dacă ai vrea, să schimbăm puţin registrul discuţiei. Ce spui?

- Nu pot decât să mă bucur, Emile! Până aici ai reuşit să mă răscolesti puţin, trebuie să recunosc.

- Cum se ştie, cuvântul românesc “dor” este intraductibil în alte limbi. Ce loc ocupă el în inima ta aici şi ...acolo ?

- De ce vrei neapărat să-mi atingi coarda sensibilă? Noroc că am o inimă mare si primitoare, mereu bate dinspre America spre Suceava, spre România. Răscolitoare sentimente mă încearcă adesea. Într-un fel m-am obişnuit cu depărtarea, dar îţi spun sincer că, de multe ori, aş zbura ca o pasăre numai să ajung la vechiul cuib. Dorul nu mă lasă în pace, îl simt mereu ca o chemare spre cei dragi. Cum ajung aici parcă aş fi un alt om, mă revăd în atâtea ipostaze, mă sfătuiesc cu fata, ginerele şi nepoatele, mă reculeg la slujbele la biserica unde oficiază ginerele şi unde printre ctitorii acestui sfânt locaş sunt şi eu şi părinţii mei, caut să mă reîntâlnesc cu vechii prieteni, să reintru treptat în atmosfera de aici din Bucovina noastră dragă! După cum observi telefonul îmi sună mereu, vestea sosirii mele s-a răspândit deja şi acest lucru nu poate decât să mă bucure. Iată timpul a devenit deosebit de preţios pentru mine şi vreau să-l trăiesc intens în toate unităţile lui.

IN MEMORIAM

Pagina 10

Bucuria revederii

Interviu cu doamna profesoară Viorica Râşca din America - Cum ţi se pare Suceava de la ultima ta revenire aici?

Doamna Viorica a ridiat puţin sprâncenele, a dat din cap şi apoi a rămas cu privirea suspendată undeva, în gol. Câteva clipe de tăcere s-au aşternut hotărâte între noi. Nu se mai auzea decât ticăitul ceasului din sufragerie. Deodată s-a ridicat de pe fotoliu şi s-a îndreptat spre fereastră. A tras puţin perdeaua la o parte şi apoi a început destăinuirea.

- Pentru mine Suceava a fost şi va rămâne cel mai frumos oraş de care mă leagă pentru totdeauna multe şi minunate amintiri. Nu vreau să fiu patetică, de obicei sunt o fire pragmatică, dar aici e cea mai bogată perioadă a vieţii mele: aici m-am împlinit profesional, aici am ascultat cel mai intens cântec al inimii, aici am trăit frumos şi profund anii tinereţii, aici glasul rădăcinilor cheamă mereu.

-Dar dincolo de Ocean cum e viaţa?

Doamna Viorica a zâmbit şi am sesizat repede că va încerca să treacă prin sita inteligenţei ce o caracterizează câteva experienţe interesante.

-Total diferită! Grea acomodarea. Noroc că am fost cu părinţii, sora şi fraţii, cu fetele. Aveam în preajmă un grup de români, încercam să ne simţim ca acasă, dar dorul de aici, aşa cum ţi-am spus, este mai puternic decât orice. Să nu-mi ceri să-ţi explic. Numai cine e departe de ţară îl simte cu adevărat.

Uneori e greu, greu de tot.

Doamna Viorica s-a oprit deodată, a inspirat adânc şi iar a oftat fixându-şi privirea pe un tablou de familie cu chipuri dragi inimii ei. Am încercat să o scot puţin din acea stare ivită pe neaşteptate.

- Dincolo de bucuria reîntâlnirii cu cei dragi ai mai pus ceva la cale? Firea ta imprevizibilă născoceşte mereu.

- Curios mai eşti, Emile! Nu te supăra. Da. Revederea cu colegii de clasă de la Liceul nr. 2 (azi Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu), unele vizite deja planificate, mai am şi alte planuri, dar abia am sosit, se pot ivi şi altele. Să fiu sănătoasă, uite, mă cam supără puţin genunchiul la care am avut operaţie, dar acum nu-l mai iau în seamă. Ştii ce? Hai să mai servim din cafea că s-a cam răcit, după care vom mai vorbi. Despre tine, despre familia ta, nimic?

- Ba da. Cu plăcere. La viitoarea noastră întâlnire, sper să nu mă refuzi. Poate la casa ta de la Burdujeni înconjurată de atâţia copaci în floare, de ciripit de păsărele, acolo la iaz, la masa din curte sau pe banca din mijlocul grădiniţei cu trandafiri, unde amintirile aşteaptă aşezate pe vârste pentru a fi evocate.

- Bună idee. Doamne ajută!

Emil Simion

O colecţie de texte pentru orientarea ortodoxă faţă de Mişcarea Ecumenică

„Manual ortodox de ecumenism.

Surse pentru educaţia teologică“ Academia Ortodoxă de la Volos, Grecia, împreună cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi cu Editura Regnum Books International din Oxford, Anglia, au publicat la începutul acestui an un volum intitulat „Orthodox Handbook on Ecumenism. Resources for Theological Education“ („Manual ortodox de ecumenism. Surse pentru educaţia teologică“). Volumul oferă un material imens, în cea mai mare parte inedit, util în instituţiile noastre de învăţământ teologic pentru o mai bună informare cu privire la relaţiile Bisericii noastre cu restul lumii, şi în acelaşi timp un bogat material informativ în procesul de pregătire a Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Acest volum de 962 de pagini, însoţit de un DVD cu toate textele în format electronic, a fost editat de Pantelis Kalaitzidis, directorul Academiei din Volos; Thomas FitzGerald, profesor la Institutul IN MEMORIAM

„Sfânta Cruce“ (Holy Cross) al Patriarhiei Ecumenice din SUA; Cyril Hovorun, Biserica Ortodoxă Rusă; Aikaterini Pekridou, Patriarhia Ecumenică; Nikolaos Asproulis, Volos; Guy Liagre, secretar general al Conferinţei Bisericilor Europene, şi Dietrich Werner, Consiliul Ecumenic al Bisericilor. „Mişcarea Ecumenică în educaţia teologică şi în viaţa Bisericilor Ortodoxe“ Proiectul acestei publicaţii a fost lansat pe baza recomandării formulate de reprezentanţii diferitelor Biserici Ortodoxe, în cadrul consultaţiei organizate la Facultatea de Teologie din Sibiu, prin purtarea de grijă a IPS Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, între 9 şi 12 noiembrie 2010, cu tema „Mişcarea Ecumenică în educaţia teologică şi în viaţa Bisericilor Ortodoxe“. În comunicatul acestei întruniri se aprecia că „este necesar să se pregătească o colecţie de studii despre istoria Mişcării Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 11

O colecţie de texte pentru orientarea ortodoxă faţă de Mişcarea Ecumenică

„Manual ortodox de ecumenism.

Surse pentru educaţia teologică“ Ecumenice, din punct de vedere ortodox, pentru a fi folosită ca o parte din programa analitică în facultăţile şi seminariile noastre teologice“.

Această carte este prevăzută cu un Cuvânt înainte semnat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, care subliniază „responsabilitatea ecumenică vastă“ a Patriarhiei Ecumenice în lumea de astăzi şi îşi exprimă speranţa că „acest volum va restaura şi revigora viziunea ecumenică a Bisericilor noastre şi în special a tinerei generaţii, care este chemată să susţină şi să dezvolte această viziune în anii care vor urma“.

După cuvântul înainte urmează trei mesaje de apreciere şi de recomandare a cărţii în discuţie, semnate de dr. Olaf Fyske Tveit, secretarul general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor; dr. Guy Liagre, menţionat mai sus, şi de IPS Mitropolit Ignatios de Demetrias, preşedintele Academiei Ortodoxe de la Volos.

Partea introductivă se încheie cu o prefaţă a editorilor, prin care se explică atât procesul, cât şi conceptul de elaborare a acestei cărţi. În lista celor care au semnat unul sau mai multe materiale cuprinse în acest volum sunt incluşi 114 autori, în exclusivitate ortodocşi sau vechi orientali. Printre cei care au contribuit la acest volum se numără 15 teologi din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

140 de materiale grupate în nouă părţi Cele 140 de materiale, respectiv studii, articole sau schiţe de personalităţi ortodoxe, sunt grupate în următoarele nouă părţi: în partea întâi, „Bisericile Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică“, sunt incluse 8 articole privind rolul Bisericilor Ortodoxe în Mişcarea Ecumenică, apoi unele criterii de orientare a ortodocşilor în cadrul acestei mişcări, precum şi un glosar de termeni legaţi de această problematică. Partea a doua, „Ortodoxie şi Ecumenism - Principii fundamentale“, numără 13 contribuţii privind principiile biblice, patristice, ecclesiologice şi pan-ortodoxe pentru orientarea ortodoxă în Mişcarea Ecumenică. În partea a treia, „Reflexiile despre ecumenism ale unor teologi ortodocşi reprezentativi“, sunt prezentate portretele a 34 de teologi ortodocşi, care au exprimat diferite opinii, atât pozitive, cât şi negative, cu privire la Mişcarea Ecumenică, printre care sunt menţionaţi Sfântul Justin Popovici şi Episcopul Nicolae Velimirovici, din Biserica Ortodoxă Sârbă. Dintre teologii români sunt prezentaţi aici pr. prof. Dumitru Stăniloae şi pr. prof. Ion Bria. Aceste scurte prezentări exprimă obiectivitatea editorilor de a include o paletă cât mai reprezentativă a opiniilor ortodoxe în materie de ecumenism. Partea a patra poartă titlul „Dialogul ecumenic în diferitele Biserici Ortodoxe Răsăritene şi în diferite forme“ şi prezintă 18 materiale despre dialogul ecumenic din perspectiva celor 14 Biserici Ortodoxe Autocefale, precum şi din perspectiva Bisericilor Ortodoxe din diaspora, respectiv din Europa Occidentală, SUA, America Latină şi Oceania.

Partea a cincea include „Dialogurile teologice bilaterale dintre Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi alte tradiţii bisericeşti“. Cele 10 materiale incluse prezintă atât o privire de ansamblu asupra Nr. 70 – iunie 2014

acestor dialoguri, cât şi următoarele dialoguri bilaterale în parte: ortodox-luteran; ortodox-reformat; ortodox-romano-catolic; ortodox-anglican; ortodox-vechi catolic; ortodox-vechi oriental; ortodox-penticostal şi ortodox-evanghelic. Cele 9 materiale din partea a şasea, intitulată „Perspectiva ecumenică a Bisericilor Ortodoxe Orientale“, prezintă viziunea ecumenică a Bisericilor Coptă, Etiopiană, Siro-Iacobită, Malankara din India, Armeană şi Eritreiană, care s-au separat de Biserica Ortodoxă după Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451).

Partea a şaptea, intitulată „Teme şi probleme specifice legate de participarea ortodoxă în ecumenism“, care include 34 de contribuţii, se referă la unele aspecte dificile pentru participarea ortodoxă în Mişcarea Ecumenică, cum ar fi: rugăciunea în comun, unitatea Bisericii, raportul dintre Scriptură şi Tradiţie, dialogul cu ştiinţa modernă, dialogul cu alte religii ş.a. În partea a opta, intitulată „Formarea ecumenică în educaţia teologică ortodoxă“, sunt incluse 12 contribuţii, care prezintă o listă a instituţiilor de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume, inclusiv cele 14 instituţii de învăţământ teologic superior din cadrul Patriarhiei Române, apoi unele aspecte legate de educaţia teologică ortodoxă în diferite contexte culturale din lume, precum şi unele programe speciale de promovare a educaţiei teologice ortodoxe în context intercreştin. În sfârşit, ultima parte, cea de-a noua, cuprinde o prezentare bibliografică de ansamblu a textelor ortodoxe oficiale cu privire la ecumenism.

Materialele incluse în acest volum ne prezintă mai întâi o istorie a relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe şi Mişcarea Ecumenică, apoi contribuţia specifică a acestor Biserici la promovarea dialogului şi a cooperării dintre diferitele Biserici creştine din întreaga lume, precum şi criteriile pentru orientarea ortodoxă faţă de această mişcare, formulate atât la nivel oficial, cum au fost conferinţele Pan-Ortodoxe Presinodale, cât şi de diferiţi teologi ortodocşi cu autoritate, iar în final, o serie întreagă de informaţii cu privire la toate instituţiile de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu Mişcarea Ecumenică în general şi cu celelalte Biserici creştine în special s-au confrunat dintotdeauna cu multe dificultăţi, mai întâi din cauza faptului că acestea din urmă au reprezentat puncte de vedere în contradicţie cu Tradiţia Bisericii Ortodoxe, moştenitoarea Tradiţiei apostolice, iar pe de altă parte, din cauza faptului că, adeseori din lipsă de informaţii adecvate, în sânul Bisericilor Ortodoxe, aceste relaţii au fost privite din perspective diferite, de cele mai multe ori contradictorii. Relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu alte Biserici şi chiar cu alte religii sunt astăzi inevitabile, dar aceste relaţii trebuie să se desfăşoare în cadrul strict al învăţăturii ortodoxe şi pe criterii adoptate la nivel pan-ortodox. Să sperăm că Sfântul şi Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, planificat să aibă loc imediat după sărbătoarea Rusaliilor din anul 2016, va adopta o serie de criterii orientative pentru relaţiile acestei Biserici cu celelalte Biserici şi cu lumea de astăzi.

Pr. prof. dr. Viorel Ioniţă , ziarul Lumina IN MEMORIAM

Pagina 12

Nu pot ei ignora cat putem noi manifesta!

Pe 1 iunie, de ziua copilului, centrul Iaşului a fost traversat de o mare de oameni, în care se regăseau absolut toate vârstele, de la bebeluşi purtaţi de părinţii lor până la venerabili bunici (o galerie foto edificatoare găsiţi pe doxologia.ro). Cele mai pesimiste estimări arătau că sunt prezenţi 6.000-6.500 de persoane, cele mai optimiste arătau că s-a trecut de 10.000 (cert este că atunci când ultimii ,,mărşăluitori” treceau de clădirea Universităţii din Copou, primii se apropiau deja de Catedrala mitropolitană, coloana trecând prin Piaţa Unirii).

Organizat de Asociaţia ,,Familia Tradiţională”, ideea marşului a fost de a reuni pe toţi cei care cred, în continuare, că familia este o instituţie sacră, întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie. Deşi această acţiune poate fi considerată şi ca o reacţie la legiferarea ,,căsătoriilor” dintre homosexuali - cum se întâmplă în unele ţări occidentale şi cum se doreşte a se impune, forţat, şi în România -, totuşi participanţii, prin mesajele afişate sau comunicate verbal, nu au făcut nici un fel de referire directă la această problematică. Au fost doar mesaje pozitive, de sprijinire a valorilor tradiţionale şi de afirmare a dreptului la viaţă a copiilor încă de la concepţie. Remarcabil a fost şi faptul că Marşul Familiei a reunit atât un număr consistent de credincioşi din parohiile ortodoxe, cât şi, din câte am sesizat, persoane de confesiune romano-catolică sau (neo)protestantă. Aşadar, toate ingredientele unei ştiri importante pentru orice instituţie de presă care se respectă.

Rezultatul? Cu excepţia a vreo trei palide reflectări în massmedia, în care s-au vehiculat cifre de până la de zece ori mai mici decât cele mai pesimiste estimări ale prezenţei, toată lumea a tăcut. Întâmplare? Da’ de unde...

Pentru mine acesta a fost cel mai elocvent exemplu al ultimilor ani că nu se mai poate vorbi decât la modul declarativ şi, în cel mai bun caz, punctual despre profesionalismul presei.

La cât de greu se adună astăzi în stradă chiar şi o sută de oameni, a aduna mii de persoane la un loc ar trebui să fie subiect de ,,prime time” şi ,,news alert”, ca să ne alintăm englezeşte.

De câte ori nu am asistat la ore în şir de transmisie în direct a manifestărilor unor grupuri de demonstranţi ce încăpeau lejer în două autobuze (or, la Marşul Familiei de la Iaşi au venit, numai din afara urbei, 12 autocare şi zeci de maşini). Dar dacă nu am strigat împotriva primarului sau a preşedintelui sau a primului-ministru, dacă nu venim în întâmpinarea intereselor vreunui patron de presă, dacă nu defilăm în pas de dans crăcănat, dar pe o coregrafie născocită în laboratoarele ,,corectitudinii politice”, atunci nu existăm!

Mai poţi vorbi despre presă, în genere, ca despre ,,câinele de pază al democraţiei”, când poporul (demos) arată că nu IN MEMORIAM

doarme, că e conştient că are o putere (kratos) pe care şi-o manifestă în mod paşnic, în timp ce jurnalistul nostru fuge repede din stradă în cuşca stăpânului, să nu vadă, să nu audă, să nu vorbească despre ceea ce este dator a comunica? Sau este, cum se insinuează prin unele medii online, acest fost fioros ,,câine de pază” doar un chihuahua uşor de purtat în poşetuţa vreunei ,,scoicuţecârnăcior”? Probabil ca lucrurile să arate şi în felul acesta. Dar eu aş căuta explicaţia în altă parte.

Mai degrabă cred că mass-media a fost luată prin surprindere (deşi, asta e cam cum sunt autorităţile surprinse când vine iarna). Cel mai probabil, oamenii de presă se aşteptau ca o acţiune iniţiată de un ONG înfiinţat recent, chiar şi dacă are parteneriate cu instituţii respectabile şi cu multă notorietate, să nu scoată în stradă decât doi-trei pensionari nostalgici.

Adevărul este că şi eu am asistat uimit cum treceau pe lângă mine şiruri interminabile de familii. E greu de crezut că în Iaşi mai poate ieşi atâta lume în stradă şi nu pentru a protesta, nu din revoltă sau de foame, ci pentru a-şi arăta chipurile frumoase de mame, taţi, copii sau bunici. Fiind prea obişnuit să se vorbească doar despre ,,minorităţi sexuale”, ,,căsătorii” homosexuale şi, mai nou, poligamie (,,bărbat căsătorit cu mai multe femei”), poliandrie (“femeie căsătorită cu mai mulţi bărbaţi”) sau chiar poliamorie (,,femei şi bărbaţi trăind, ca parteneri sexuali, împreună”), sigur că te uimeşte să vezi că, dincolo de ecranul lustruit de barba unei ,,păsări Phoenix”, mai există o lume pe care o credeai pierdută prin curtea bunicilor de la ţară! Să vezi o mamă care îşi ţine cu duioşie la piept pruncul, sprijinindu-şi capul pe umărul soţului, pare o imagine de arhivă, încât nu te poţi hotărî dacă asta este o ştire de actualitate sau doar subiect de documentar din suita ,,Lumi pierdute”. Iar când vezi un băiat ţinând, cu sfiiciune, o fată de mână, evident că nu-ţi zguduie retina precum pupatul a două bărbi la Gay Fest. Altfel spus, asta nu poate fi, deocamdată, o ştire pentru presa noastră atât de intoxicată! Ea are o reacţie aidoma celei pe care am văzut-o la un copil care, după ce a mâncat doar pui ,,de galantar” şi iaurt sintetic, refuză o friptură din pasăre de ţară şi un lapte acru (chişleag, cum i spuneam în copilărie) de la bunica. Pur şi simplu nu ştie ce este bun şi refuză organic gustul mâncării naturale, sănătoase.

Aşa mândri sunt bucureştenii?

Apropo de Gay Fest... Aflăm, cu stupoare - din presă, de unde altundeva, din mai toată presa! - că anuala - acuş vor zice că ,,tradiţionala” - defilare veselă a celor ce se autoprescurtează LGBT, se va desfăşura cu pompoasa titulatură de ,,Bucharest Pride”. Asta să fie mândria Bucureştiului, exhibarea unor comportamente sexuale deviante? Să deducem, Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 13

Nu pot ei ignora cat putem noi manifesta! de aici, că toţi sau majoritatea cetăţenilor capitalei sunt mândri de astfel de opţiuni? Clar, nu. Atunci înseamnă că asistăm la o escaladare fără precedent a ceea ce părea o glumă, la început, anume dictatura minorităţilor. Orice persoană are dreptul la a fi protejată, indiferent de poziţie, rasă, orientare etc.

Creştinismul a valorizat dintotdeauna persoana şi a avut o grijă specială pentru omul păcătos - a se vedea pilda oii pierdute, în căutarea căreia se pleacă, lăsând acasă pe celelalte 99 de oi cuminţi (Luca 15, 4-7). Chiar şi pierdută, pentru un păstor tot oaia sa rămâne. Chiar şi dacă ar fi în păcate grele, un suflet de om rămâne un suflet de om! Dar şi păcatul se cheamă tot păcat, indiferent cine ar decreta altfel.

Revenind... De ce este nevoie de un Marş al Familiei?

Reacţia (sau, mai degrabă, lipsa de reacţie a) presei este cea mai bună dovadă că acest marş trebuie reluat periodic. Dacă pe un canal TV se ţine, de dimineaţă până seara, acelaşi discurs împotriva unei autorităţi, telespectatorul chiar ajunge să creadă în ceea ce se spune (ca să nu mai vorbim de cei din platoul de emisie).

Tot aşa, dacă în societate se vor auzi doar vocile celor care contestă valori tradiţionale, iar urechile le vor fi înfundate cu discursuri anticreştine sau anticlericale, dacă se va promova insistent concupiscenţa, perversiunea sau anormalul drept

firesc, tendinţa este de a crede că e un lucru unanim acceptat şi că, de fapt, asta este realitatea! E ca atunci când stai, ore în şir, cu ochii doar în televizorul de la care afli, la un moment dat, că afară plouă şi nu te mai oboseşti să te ridici din fotoliu să arunci o privire pe geam, să vezi cum e, de fapt, vremea.

Spaţiul mediatic trebuie să fie şi o reflectare a ceea ce se întâmplă în mod real în societate, iar pentru aceasta presa are nevoie de ajutorul majorităţii.

Sigur că vor fi existând şi interese obscure ale patronatului, care pe unii îi vor împiedica să transmită astfel de informaţii sau îi vor determina să o facă timid şi sporadic. Dar o ştire rămâne, până la urmă, o ştire, şi concurenţa te va obliga, finalmente să o difuzezi. Aşa încât, dacă nu vor sau nu pot încă să ne ia în seamă, atunci am să propun, în nume personal, celor de la Familia Tradiţională (sau altor entităţi din societatea civilă) să facem mai des câte un Marş al Familiei, în care să promovăm, paşnic şi cu bună dispoziţie, tot ceea este frumos, tradiţional, autentic şi valoros în societatea românească.

Am fi din ce în ce mai mulţi în stradă, ar deveni un fenomen imposibil de ignorat. Vorba - parafrazată - a unui slogan: nu pot ei ignora cât putem noi manifesta! pr. Constantin Sturzu

Un sculptor român a creat chipul celebrei statui a lui Iisus de la Rio De celebra statuie a lui Iisus din Rio de Janeiro a auzit toată lumea, însă foarte puţini ştiu că autorul chipului Mântuitorului este sculptorul gălăţean Gheorghe Leonida.

Provenit dintr-o familie care a dat numeroase personalităţi (dintre care Eliza Leonida-Zamfirescu şi Adela Leonida-Paul, surorile sale, au apărut şi în cadrul acestei rubrici), Gheorghe Leonida s-a născut la Galaţi, în 1892 (1893, după alte surse).

Cum tatăl său, ofiţer de carieră, a fost nevoit să plece din Galaţi, Gheorghe a absolvit liceul la Bucureşti, unde apoi a urmat Conservatorul de Arte Frumoase, secţia sculptură. Şi-a făcut debutul în 1915, la un salon naţional.

După ce a luptat în Primul Război Mondial, şi-a continuat studiile de artă în Italia, timp de trei ani, iar operele sale au fost încununate cu mari premii la Roma (pentru lucrarea „Reveil”) şi la Paris („Le Diable”). În 1925, s-a mutat în capitala Franţei, unde Paul Landowsky tocmai primise comanda pentru statuia Hristos Redentor (Cristos Mântuitorul). Unanim recunoscut pentru expresivitatea chipurilor pe care le realiza, Gheorghe Leonida a fost angajat de Landowsky să sculpteze capul monumentalei statui a lui Iisus. Începută în 1926, întreaga lucrare a fost finalizată în 1931 şi a devenit în timp un adevărat simbol al Americii Latine. Cu o înălţime totală de 38 de metri (numai capul are 3,75 metri) şi o greutate de 1.145 de tone, Cristo Redentor este considerată una Nr. 70 – iunie 2014

dintre minunile lumii moderne.

Revenit în ţară, Gheorghe Leonida a continuat să sculpteze, însă a murit la numai 49 de ani, în primăvara lui 1942, căzând de pe acoperişul casei familiei sale din Bucureşti, în timp ce culegea flori de tei.

Regimul comunist i-a minimalizat opera, din cauza faptului că Leonida a sculptat mai multe busturi ale membrilor Casei Regale, astfel că faimoasa sa contribuţie la minunea din Rio a rămas uitată. Lucrările sale se află în principal la Castelul Bran şi la Muzeul Naţional de Artă, dar pot fi admirate şi la alte mari muzee bucureştene.

R.T.

IN MEMORIAM

Pagina 14

Când nu se întreţin din scris

Câţiva mari scriitori şi meseriile lor În foarte rare cazuri scriitorii s-au putut întreţine din scrisul lor. Vorbim de scriitorii mari, care au lăsat capodopere în literatură, nu de cei întâlniţi mai ales în ultimii ani în ţările cu pieţe mari şi care scriu după reţete ale succesului, pe gustul unui public imens.

Romanticii şi clasicii s-au descurcat greu, cu toţii avem în minte exemplul lui Eminescu, cel care lucra ca bibliotecar sau jurnalist ca să se poată întreţine. Recunoaşterea vine uneori târziu, şi chiar şi atunci nu înseamnă că aduce sume considerabile de bani. Şi în zilele noastre scriitorii colaborează cu presa sau sunt profesori, exemplul lui Mircea Cărtărescu fiind elocvent în acest sens.

Dostoievski - inginer, traducător, jurnalist Marele scriitor rus Feodor M. Dostoievski, rămas orfan de mamă la vârsta de 15 ani, a intrat la Institutul de Inginerie Militară „Nikolaiev“ din Sankt Petersburg, la dorinţa tatălui său. A început după absolvire să lucreze ca inginer proiectant şi singura legătură cu literatura a fost prin traducerea de cărţi pe care o făcea pentru a-şi suplimenta veniturile. Primul său roman, „Oameni sărmani“, apărut în 1846, a avut un mare succes, lansându-l în zona literaturii ruse din acea perioadă. Fire militantă, s-a implicat într-un grup de liberali numit „Cercul Petraşevski“, fiind condamnat la patru ani de muncă silnică. În timpul detenţiei a descoperit Ortodoxia, a lucrat ca jurnalist, a avut chiar propria revistă, susţinută de el însuşi, iar faima pe care a cunoscut-o ar fi putut să-l scutească de griji materiale dacă nu ar fi dat în patima jocurilor de noroc.

Kafka - funcţionar în asigurări Scriitorul care a reliefat poate în modul cel mai grotesc şi halucinant realitatea muncii în organismele funcţionăreşti a fost Franz Kafka. De la el avem şi adjectivul „kafkian“, care ilustrează absurdul birocratic în care omul este fie o rotiţă oarecare, fie o minusculă vietate căzută într-un uriaş mecanism.

Kafka a studiat dreptul şi a lucrat ca avocat al unei firme de asigurări italiene. Experienţa lui traumatizantă psihologic în acest corset funcţionăresc a fost minunat sublimată - chiar dacă numai parţial, el suferind de-a lungul vieţii de anxietate, depresii, insomnii, ipohondrie - într-un stil scriitoricesc ce a influenţat semnificativ literatura. Atât poeţi, cât şi prozatori au fost marcaţi de expresionismul şi suprarealismul kafkian, printre ei aflându-se Eugen Ionescu, Paul Celan, Borges, Camus, Sartre, Marquez, Salinger, Sabato.

Mark Twain - ajutor de tipograf, marinar de apă dulce Creatorul lui Tom Sawyer şi al lui Huckleberry Finn, cel care a lăsat lumii minunata împletire de destine dintre un prinţ şi un cerşetor, precum şi alte scrieri astăzi legendare, a avut de-a lungul vieţii mai multe ocupaţii. Mark Twain, pe numele său real Samuel Clemens, fiul unui negustor din Tennessee, al şaselea din şapte copii, dintre care doar un frate şi o soră au ajuns la vârsta maturităţii, a trebuit să-şi câştige pâinea de timpuriu. La 11 ani a rămas fără tată.

A lucrat ca ucenic de tipograf, a fost marinar de apă dulce pe un vapor cu zbaturi pe fluviul Mississippi (zonă unde se desfăşoară unele dintre întâmplările nemuritoarelor sale personaje), s-a înrolat

IN MEMORIAM

în armată şi a fost pătruns de febra argintului, făcând pentru un timp şi minerit, în speranţa îmbogăţirii. Eşecul în descoperirea filonului câştigător avea să se transforme, treptat, în câştig literar şi într-o bună imagine în societatea din vremea sa, căci s-a angajat la un ziar şi a început să publice, notorietatea cunoscând-o încă din timpul vieţii.

Jack London - muncitor în fabrică de conserve Un alt scriitor american îndrăgit în întreaga lume pentru literatura sa, în care realitatea brutală se împleteşte cu frumuseţea naturii, este Jack London. A furat stridii la viaţa lui şi a încercat să găsească aur în California. John Griffith Chaney, după cum îl chema în realitate, a fost un copil din flori, adoptat de tâmplarul John London. Acesta rămâne invalid la un moment dat şi Jack a fost nevoit să cunoască realitatea dură a luptei pentru supravieţuire,

pe care o va distila mai târziu în nemuritoarele sale romane „Colţ Alb“, „Chemarea străbunilor“, „Lupul de mare“, „Pui de lup“, „Dragoste de viaţă“ şi altele.

A lucrat ca vânzător de ziare, ajutor în birturi şi muncitor într-o fabrică de conserve. Visurile sale de căutător de aur, pe care le-a îndeplinit ficţional în romanele lui, au devenit aur curat în lumea literaturii pentru copii şi tineri, cu personaje puternice, de genul câinelui-lup cu colţi albi care voia să trăiască parcă împotriva tuturor.

Vasile Voiculescu - medic Unii dintre marii scriitori au fost în viaţa de toate zilele medici.

Este şi cazul poetului, prozatorului şi dramaturgului Vasile Voiculescu. La începutul dezvoltării sale fiind adept al pozitivismului, materialismului şi evoluţionismului, a renunţat la studiile de la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, pentru a se dedica medicinei. A studiat-o cu pasiune, luându-şi doctoratul în medicină în anul 1910 şi a practicat cu succes această meserie nobilă. A cunoscut miracolul convertirii la creştinism, iar pasiunea pentru evoluţionism a devenit înflăcărare creştină, pe care a trăit-o în viaţa sa cea de toate zilele - care a inclus şi patru ani de temniţă politică, în lotul „Rugului Aprins“, alături de Sandu Tudor, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeţeanu, Roman Braga şi alţii.

Dan Cârlea Nr. 70 – Iunie 2014

Pagina 15

O citadelă cucerită de regele David la intrarea în vechiul Ierusalim, descoperită în Ierusalimul de est Un arheolog israelian a anunţat că a descoperit o citadelă menţionată în Biblie, ce a fost cucerită de regele David şi care

care se spune că a fost transformat în capitală a regatului iudeu chiar de acest rege.

i-a deschis acestuia drumul spre cucerirea întregului Ierusalim,

Eli Shukron a început săpăturile în acest sit în 1995 şi a

descoperire care reaprinde o mai veche dispută cu privire la

descoperit fundaţiile unei masive fortificaţii, cu ziduri

folosirea Bibliei pentru identificarea unor vechi ruine din

construite din blocuri de piatră de câte 5 tone.

Fragmentele de ceramică descoperită în acest sit au fost datate ca având o vechime de aproximativ 3800 de ani. Acestea sunt cele mai mari ziduri descoperite în regiune înainte de cele ridicate de regele Irod cel Mare, ambiţiosul rege iudeu care a extins cel de-al doilea Templu din Ierusalim în urmă cu aproximativ 2100 de ani.

Această fortificaţie a fost construită deasupra unui izvor de apă şi se presupune că avea rolul de a proteja sursa de apă potabilă a Ierusalimului antic.

Fortificaţia a fost construită cu aproximativ 800 de ani înainte ca regele David să o cucerească din mâinile iebusiţilor.

Eli Shukron susţine că povestea biblică a cuceririi

Israel, conform unui material publicat de Associated Press.

Astfel, descoperirea anunţată de arheologul Eli Shukron,

Ierusalimului indică această fortificaţie drept locul prin care regele David a pătruns în Ierusalim.

la fel ca şi majoritatea descoperirilor din acest domeniu al

În Cartea a doua a lui Samuel, David ordonă capturarea

,,arheologiei biblice”, a fost primită cu scepticism de o parte a

Ierusalimului, cerându-le războinicilor săi să-l invadeze prin

comunităţii ştiinţifice.

canalul de apă.

Explorarea sitului arheologic din Ierusalimul de est, pe

Eli Shukron a descoperit un canal îngust prin care apa

care s-ar afla urmele acestei cetăţi a regelui David, a costat 10

din izvor era dirijată spre un bazin sculptat de unde vechii

milioane de dolari şi a fost finanţată de o organizaţie israeliană

locuitori ai Ierusalimului veneau să ia apă. Apa în exces era

care se ocupă cu susţinerea stabilirii coloniştilor israelieni în

purtată în afara zidurilor printr-un alt canal pe care Eli Shukron

regiunile predominant arabe ale Ierusalimului, pentru a preveni

l-a descoperit, şi prin care arheologul israelian crede că au

divizarea Oraşului Sfânt. De cealaltă parte, palestinienii susţin

pătruns războinicii regelui David în Ierusalim.

că Ierusalimul de est, cucerit de statul Israel în 1967, trebuie să devină capitala unui viitor stat palestinian independent.

Eli Shukron, care a condus explorarea arheologică a acestui sit în ultimii aproape 20 de ani, susţine că teoria sa este susţinută de argumente foarte puternice. ,,Aceasta este citadela regelui David, este cetatea Sionului pe care regele David a cucerit-o din mâinile iebusiţilor”, susţine Shukron. ,,Realităţile arheologice coincid cu descrierile biblice ale locului”, a mai adăugat el.

Ronny Reich, care a fost principalul colaborator al lui Eli Shukron pe acest sit arheologic până în 2008, nu este însă de acord cu această teorie.

El susţine că ar fi trebuit să fie descoperite mai multe fragmente de ceramică din secolul X î.Hr., perioadă în care se presupune că a domnit regele David, dacă fortificaţia respectivă ar fi fost folosită în acele vremuri.

Echipa lui Eli Shukron a anunţat că a descoperit doar două fragmente ceramice din acea perioadă. El explică această

Majoritatea arheologilor israelieni nu au îndoieli cu privire

situaţie prin folosirea continuă a acestei fortăreţe pentru o

la existenţa regelui David, existenţă susţinută de o inscripţie

mai lungă perioadă de timp, după ce regele David a cucerit

care face trimitere la ,,Casa lui David”, ce a fost găsită în nordul

Ierusalimul — majoritatea fragmentelor ceramice descoperite

Israelului.

în sit datează din secolul IX î.Hr.

Ei au însă opinii împărţite cu privire la identificarea vestigiilor din perioada lui David la Ierusalim, oraşul despre Nr. 70 – iunie 2014

AGERPRES (AS — editor: Codruţ Bălu) IN MEMORIAM

Pagina 16

Vatican: Manuscrisele din biblioteca Vaticanului vor fi digitalizate de o firmă japoneză Firma japoneză NTT Data a semnat la 20 martie, un acord pentru arhivarea digitală a celor 3.000 de manuscrise din ‘biblioteca papilor’ până în 2018, informează la-croix.com.

Preşedintele director general al societăţii japoneze NTT Data Corporation, Toshio Iwamoto, a parafat la Vatican, în faţa ziariştilor, un acord pe patru ani pentru digitalizarea manuscriselor din Biblioteca apostolică, în număr de 3.000.

Contractul este de 18 milioane de euro (circa 6.000 euro pe manuscris) şi implică doar prima fază. NTT Data s-a remarcat deja în Japonia prin digitalizarea bibliotecii Parlamentului nipon. Obiectivul pe termen lung la Roma este arhivarea digitală — şi, prin urmare, conservarea — celor 82.000 de manuscrise ale Bibliotecii vaticane, operaţiune care a început deja acum câţiva ani cu un prim lot de 6.000 de manuscrise.

Printre cele 3.000 de lucrări pe care NTT Data, cu tehnologia numită ‘Amlad’, le va arhiva digital se numără circa zece manuscrise de o deosebită valoare istorică şi artistică.

‘Manuscrisele ce vor fi digitalizate acoperă o arie largă, de la America precolumbiană la Extremul Orient chinez şi japonez, trecând prin toate limbile şi culturile care au alimentat Europa’, a spus monseniorul Jean-Louis Brugues, arhivar şi bibliotecar al Vaticanului din 2012. El a adăugat că Sfântul Scaun doreşte “să pună astfel la dispoziţia publicului imensa comoară ce i-a

fost încredinţată, oferind-o gratuit spre consultare pe internet”.

“Comoara”, cum este numită pe site-ul Bibliotecii vaticane, mai cuprinde 1,6 milioane de cărţi, 8.600 de incunabule (cărţi occidentale editate în secolele al XV-lea şi al XVI-lea), peste 300.000 de monede şi medalii, 150.000 de desene şi gravuri şi circa 150.000 de fotografii. Bogatele colecţii au fost adunate de la crearea bibliotecii, în secolul al XV-lea, datorită ‘papei umanist’, cum îl numeşte monseniorul Brugues pe Nicolae al V-lea (1447-1455). Acesta a decis separarea codicelor latine, greceşti şi ebraice, deoarece numărul lor crescuse de la 350 la 1200, şi a dispus punerea lor la îndemâna cercetătorilor.

Biblioteca vaticană este un loc ce interesează toată lumea, chiar şi pe japonezi, în luna ianuarie fiind descoperite în arhivele Vaticanului 10.000 de documente japoneze pe hârtie de orez, numite ‘rulourile de la Marega’, în care este descrisă persecutarea creştinilor în perioada Edo (1603 — 1867).

Documentele vor fi studiate şase ani de cercetători japonezi, conform unui acord între Biblioteca vaticană şi guvernul japonez. Contractul cu NTT Data a fost semnat în contextul în care Sfântul Scaun aplică o politică de austeritate în privinţa cheltuielilor de funcţionare, interzicând de vineri, 21 martie, plata orelor suplimentare şi îngheţând angajările.

AGERPRES

O ,,imensă” necropolă cu 50 de mumii a fost descoperită în Egipt Descoperită în provincia Luxor (sudul Egiptului), ,,imensa necropolă conţine rămăşiţe de mumii care ar putea fi ale unor membri ai familiilor domnitoare din dinastia a XVIII-a”, se arată în comunicatul ministerului, care a desfăşurat săpăturile alaturi de o misiune arheologica de la Universitatea din Basel (Elveţia). În necropolă au fost găsite sarcofage din lemn şi măşti mortuare, precum şi vase sau fragmente de vase în care erau puse organele morţilor după îmbălsămare.

Examinarea de către misiunea elveţiană a inscripţiilor de pe vase a dus la identificarea a peste 30 de nume de persoane îngropate în necropolă, printre care cele ale unor prinţese necunoscute până acum, a spus în comunicat Mohamed Ibrahim, ministrul Antichităţilor.

Necropola se afla la extremitatea nord-vestică a Văii Regilor, mai departe decât mormântul lui Tutankamon, precizează reprezentantul ministerului la Luxor, Abdelhakim Karar, care consideră că importanţa descoperirii constă mai ales în noile nume de prinţese, dar şi în faptul că ea s-a făcut în Valea Regilor, unde se credea că s-au aflat toate secretele.

Unele din cele circa 50 de mumii, câteva fiind în stare foarte bună de conservare, sunt ale unor nou-născuţi, arată un oficial al misiunii elveţiene. Necropola a fost jefuită de mai multe ori în antichitate, încheie comunicatul.

AGERPRES (AS — autor: Lelia Bretan) IN MEMORIAM

Redactor şef: Dr. Dragoş Corlăţeanu COLECTIVUL DE REDACŢIE

Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; Carmen Veronica Steiciuc; Dr. Ioan Ieţcu; Preot dr. Theodor Damian; Prof. Adrian Popovici Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Fotoreporter: Gherhard Onesciuc REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Fundaţia „IN MEMORIAM” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com

www.ziarulinmemoriam.ro

ISSN 2065 – 460X Nr. 70 – Iunie 2014