Revista Inmemoriam nr. 80

In Memoriam Revistă de opinie şi renaştere moral spirituală •Octombrie 2016 • Nr. 80 F o n d a t ă , în 1996, l a S u c e a v a • R o m â n i a

Putna - altarul simbolic al românilor Domnul cel mai de slavă al Moldovei, Ştefan cel Mare, cum a fost numit încă din timpul vieţii, făcea deseori popas în miazănoaptea ţării. Aici îşi odihnea sufletul încercat, uitându­se la priveliştea raiului scoborât pe pământul acesta

al dulcilor coline, al culmilor împădurite până­n vârfuri, al apelor cântătoare, îmbrăţişate într­o rapsodică horire, rânduite în acea armonică alternanţă blagiană a spaţiului mioritic, în acea parcă nesfârşită şi tulburătoare îngânare a adâncului cu înaltul.

Domnitorul obişnuia să vină în Ţara de Sus înainte sau după bătălii şi să stea la sfat cu Daniil Sihastrul, ale cărui înţelepte poveţe le urma ca pe o pravilă. Legenda şi tradiţia spun că Ştefan ar fi hotărât să zidească mănăstire fără de pereche pe valea Putnei, la îndemnul sihastrului, la întâlnirea de dinaintea bătăliei biruitoare de la Chilia din 1465. Va învinge, i­a spus sfetnicul cel de încredere, dacă va temeinici mănăstire fără de seamăn. Întors victorios din lupta de la Dunăre, voievodul a urcat în pridvorul septentrional al Moldovei şi, în semn de mulţumire adusă Dumnezeului, a purces în 1466 la înălţarea ctitoriei de la Putna. S­au împlinit 550 de ani de la acest moment memorabil, marcat solemn de obştea mănăstirii printr­o slujire la care a luat parte Patriarhul Antiohiei, Ioan al X­ lea. Se cuvenea o asemenea cinstire, pentru că în acel ceas auroral avusese loc geneza altarului simbol al seminţiei româneşti. Domnul, glăsuieşte tot legenda, a ales întemeierea în locul în care a zburat săgeata slobozită de pe Dealul Crucii. Aceasta s­a înfipt în pământ, acolo unde

munţii din jur se smereau înaintea unei poiene a soarelui, măreaţă aidoma ochiului ceresc deschis asupra Terrei.

Ctitorul vroise să ridice zidire falnică după chipul înălţimilor din preajmă, dar dorise mai cu seamă să dea naştere unei sihăstrii cu existenţă de vatră spirituală. Ca să plinească voia i­a adus la Putna, deşi încă construcţia nu se sfârşise, pe vestitul Ioasaf de la Neamţ şi pe alţi vrednici ostenitori ai lavrei nemţene ca să urzească ţesătura spiritualităţii ce trebuia să aureoleze noul aşezământ mânăstiresc. Venirea acestor călugări la Putna atât de devreme a presupus prezenţa aici a unei aşezări monahale, fie şi modestă, unde se puteau desfăşura rânduiala şi trăirea sub semnul „ora et labora”. Rugăciunile şi lucrarea scriptoricească şi artistic meşteşugărească, ce­au devenit dintru începuturi caracteristici ale monahismul putnean, se împleteau cu strădaniile meşterilor celor mari, calfe şi zidari, chemaţi să edifice minunat şi cât mai repede cu putinţă sfântul locaş, sortit a fi şi tărâm de veşnicie al domnitorului.

Se făurea ca în poveste, se caligrafia cu rafinată artă, se broda măiestru şi unic de călugări ce stăpâneau tainele frumuseţii. Putna se impunea, totodată, ca un centru de iradiere cărturărească, ca un fel de prestigioasă incintă academică teologică. Descoperind la Putna aceste preţiozităţi cu valoare de tezaur dăinuitor al umanităţii, Nicolae Iorga a fost firesc stăpânit de emoţie, pe care a simţit nevoia să o transpună în cuvânt: „Frumuseţea, ca şi sfinţenia, stăpâneşte biserica întreagă şi casele de locuinţă şi zidurile împrejmuitoare şi turnurile de pază. De jur împrejur râde un colţ frumos de ţară, ales de ochii domneşti cari înţelegeau frumuseţea. Şi călugărul meşter, iscusitul «tachigraf» şi caligraf, robit de nevoia lucrurilor frumoase, care se desfac din tot ce se vede, se supune unei chemări mai înalte şi, întingând pana în aur, în albastru, în roşu, în cerneală cernită, scrie şi zugrăveşte pe vălul trainic al pergamentului luciu, în faţa căruia, dulce la pipăit, pare că mai trăieşte mlădierea şi strălucirea vieţii, a slovei frumoase…”

La Putna s­a petrecut chiar din timpul vieţii domnului o osmoză generatoare de sporiri spirituale şi procesul şi­a urmat ­cursul, cu momentele lui de eclactanţă, ca în timpul Mitropolitului Iacov Putneanul, de atunci până azi. Rodnica lucrare monahală s­a contopit organic cu simbolistica (urmare în pagina 5)

Pagina 2

Ansamblul arhitectural In Memoriam, Biserica Naşterea Maicii Domnului Arhitect: Doru Olaş

Ctitori fondatori DR. DRAGOŞ CORLĂŢEANU, economist GAVRIL MÎRZA, soc. CONSTANTIN SOFRONI avocat CĂLIN RODICA, preot paroh dr. VIOREL IOAN VÂRLAN şi preot DUMITRU AIRINEI

cu binecuvântarea ÎNALT PREASFINŢITULUI PIMEN, ARHIEPISCOPUL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR .

Ctitori: Î.P.S. Nathaniel Preot Alexandru Râşca Preoteasa Mary Râşca Maria Viorica Râşca Violeta Beclea Szekely Cornelia Pârcu Mihai şi Olimpia Burlacu Elena Stanciu Minodora Vasilcu Rucsandra Sârbu de Bota Doru Damian Boşcoianu Sidor şi Maria Bulgaru Păstorel şi Iuliana Macoveiciuc Adrian şi Olga Hâncu Bogdan şi Ruxandra Hâncu Horst şi Viorica Romankiewicz Traian şi Irina Cocriş Sorin şi Lăcrămioara Airinei Niculae şi Georgeta Murariu Vasile şi Viorica Teodorescu Radu şi Liliana Solomon Sorin şi Maria Brumă Cristian şi Mariana Popescu

IN MEMORIAM

Adrian şi Daniela Chichifoi Liviu şi Marica Anechitei Alexandru şi Maria Râşca Elena Angelescu Radu şi Oana Ulea Virgil şi Carmen Păcurariu Viorel şi Maria Nuţu Toader şi Veronica Mihăilă Cornel şi Aurelia Prepeliuc George şi Maria Niculescu Sina von Eisenstein Viorica Lidia şi Vasile Vargan Cristian şi Rodica Prelipceanu Alexandru şi Maria Iacoban Alin şi Daniela Gaftoneanu Traian şi Adela Mazăre Ioan şi Lăcrămioara Herghelegiu Nestor şi Rodica Buburuzan Genoveva şi Radu Ionescu Ioan şi Rodica Florişteanu Ileana şi Ioan Buzdugan Nicolaie şi Florica Honceriu Bogdan şi Mihaela Muraru

Ioan şi Iulia Lazăr Costel şi Doiniţa Chelariu Ioan şi Elena Lungu Ioan şi Brânduşa Ciutac Nicolae şi Rodica Oprea Viorica şi Vasile Doroftei Niculina şi Marin Vasiluţ Laura şi Iosif Gălăţean Cătălin şi Marlena Anton Dragoş şi Viorica Croitor Clara Demetra Avram Adela şi Gheorghe Ivaşcu Dimitrie şi Lenţuca Litvinchevici Mihai, Doina Coman şi Elena Cornel şi Maria Bercoci Dana, Floarea şi Vasile Hâncu Doru şi Maria Muha Neculae, Tatiana şi Florin Cheaptanaru Paul şi Brînduşa Leucă Maria Turtureanu Ştefan şi Viorica Miroţoi Constantin şi Dorina Savu Sorin, Gabriela şi Miruna Ignat Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 3

‘’ Omul sub vremi’’ Răul, de ordin moral sau economic, este cauzat de

pe moşiile şi în fabricile celor din Europa Occidentală,

om, de omul care nu mai ascultă de poruncile lui

în timp ce în ţara noastră terenurile agricole rămân

Dumnezeu şi de omul care se ascunde de Dumnezeu,

pârloagă,fabricile nişte ruine,utilajele industriale vândute

precum Adam şi Eva în Rai după ce au încălcat porunca

ca fier vechi.

lui Dumnezeu (Fac. 3,8); de omul care s­a lepădat de

Astăzi trăim în Uniunea Europeană, într­o lume a

Dumnezeu, de omul care se ridică împotriva lui

unei noi ordini mondiale în care se promovează

Dumnezeu şi a oamenilor persecutându­i şi...

globalizarea; ‘’Globalizarea este un fenomen complex;

omorându­i. Acest adevăr dureros ne este arătat de istoria

globalizarea nu este în mod exclusiv, nici primordial

lumii de la începutul ei până în zilele noastre.

economic, ci se extinde la toate nivelurile vieţii omeneşti:

Dacă în Uniunea Sovietică şi în ţările satelit ale

la cel politic, la cel religios,la cel duhovnicesc. Mijlocul

acestui lagăr cu regim comunist ­ ateu răul a îmbrăcat

prin care se promovează în vremea noastră globalizarea

haina persecuţiilor, sugrumarea libertăţii şi a vieţii,pentru

este tehnologia…După prăbuşirea sistemelor comuniste

vina că omul era credincios,îndeosebi creştin,trăitor

totalitare şi dispariţia temerii de un adversar declarat, în

autentic al învăţăturii Evangheliei Mântuitorului, neclintit

restul lumii s­a creat un gol ideologic şi era firesc să se

în demnitatea sa personal ­ morală şi naţională,în schimb

dorească acoperirea sa…La antipodul acestei globalizări

în Uniunea Europeană omul nu mai este persecutat, dar,

se găseşte universalitatea creştină. Aceasta nu se

pentru a­l îndepărta de Dumnezeu , se foloseşte momeala

dobândeşte prin distrugerea sau cotropirea celorlalţi, sau

păcatului sub diferite forme asemănătoare celor trei

prin distrugerea sau cucerirea lumii, ci prin lupta

ispitiri în pustiul Carantaniei, întinse Mântuitorului de

împotriva patimilor şi distrugerea egocentrismului…

diavolul şi anume slujirea pântecelui,dragostea de slavă

Actualmente în societatea noastră domină o stare de

deşartă şi patima după averi şi bani, cum scrie Sfântul

anarhie morală sau mai degrabă haotică. Această situaţie

Ioan Gură de Aur. Se foloseşte libertatea fără margini

nu este cauza unor motive sociale sau morale, ci

care duce la libertinajul moral şi mai ales desfătările

duhovnicesti. Au fost ignorate legile şi valorile vieţii

păcătoase aduse de bunurile materiale ­ alimente

sociale şi morale din cauza indiferenţei şi decăderii

neecologice chimizate la maximum care au ca urmări

duhovniceşti… Prin secularizarea societăţii, valorile

şubrezirea sănătăţii şi scurtarea vieţii omului.

religioase pot, în totalitatea lor sau selectiv, să fie folosite

Politica Uniunii Sovietice a umplut Raiul de

ca valori cu caracter pur social, cu o anumită dimensiune

mucenici, în timp ce politica Uniunii Europene, iadul de

transcendentă ,dar nu cu adevărat religioasă... În Biserica

apostaţi şi cei prinşi în laţurile libertăţii care duce la

Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului

libertinaj sub multiplele lui forme. În Uniunea Sovietică

şi se păstrează vie perspectiva lui eshatologică.

oamenii creştini L­au mărturisit pe Dumnezeu prin

Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi aceasta

mucenicia sângelui; în Uniunea Europeană oamenii

garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri’’

creştini trebuie să­L mărturisească pe Dumnezeu prin

(Georgios I. Mantzaridis ’’Globalizare şi universalitate­

mucenicia albă, adică purtarea Crucii necazurilor, a

Himeră şi adevăr’’ Suceava,2011, pp.7 , 11, 16, 44,65,

lipsurilor de ordin economic şi mai ales sufletesc.

83).

Pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele şi cele necesare unui adăpost ­ o locuinţă modestă pentru familie, oamenii ţării noastre sunt nevoiţi să­şi părăsească ţara şi familia şi, ce­i mai dureros, copiii şi să lucreze, robind Nr. 80 – Octombrie 2016

Arhiepiscop al Sucevei şi Radăuţilor IN MEMORIAM

Pagina 4

Pomenirea Patriarhului Teoctist şi neuitarea Bisericii Patriarhul de pioasă amintire şi aleasă cinstire Teoctist este permanent pomenit, împreună cu ceilalţi patriarhi ai României care s­au strămutat la veşnicele locaşuri, la fiecare Dumnezeiască Liturghie, în bisericile pământului românesc şi până la marginile lumii unde se aude dulcele grai românesc. Patriarhul Teoctist a

rămas în amintirea tuturor ca un ierarh şi părinte duhovnicesc apropiat, un om al păcii şi chip al blândeţii.

Născut în pământul moldav, a purtat cu sine zestrea poporului evlavios, iubitor de ţară şi păstrător al tradiţiilor. Adeseori vorbea despre tradiţiile pe care le­a cunoscut într­o familie de ţărani cu mulţi copii, unde fiecare masă împrumuta ceva din cuminţenia şi evlavia slujbelor sfinte. Aproape întotdeauna amintea de atmosfera din satul lui, gândindu­se în primul rând la pururea pomeniţii lui părinţi, Dumitru şi Marghioala, intraţi şi ei în pomelnicul Catedralei Patriarhale şi al familiilor româneşti tradiţionale. În biografia ierarhilor lumii se întâlnesc puţine cazuri când cineva a slujit 70 de ani la Sfântul Altar şi aproape 80 de ani Biserica, pentru că a intrat în viaţa de mănăstire când avea doar 13 ani. S­a format în mănăstire pe lângă călugări renumiţi şi vorbea adeseori despre aceştia, fie de la Vorona, de la Neamţ, de la Bistriţa, dar şi din alte locuri pe unde Dumnezeu i­a purtat paşii.

A păstorit aproape în toate zonele geografice ale ţării, a călătorit în toată lumea, a făcut parte ori a condus numeroase delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române. De slujirea oamenilor s­a bucurat şi pe mulţi i­a pomenit cu drag.

A trecut prin mari încercări. A păstorit într­o perioadă de îngrădiri, atunci când Biserica a fost umilită împreună cu poporul dreptmăritor din România. A luptat şi a mărturisit cu mult curaj, luând hotărâri împotriva regimului. În toate eparhiile în care a păstorit a sfidat pur şi simplu Decretul 410 şi a promovat foarte mulţi tineri în viaţa de mănăstire, a aprobat călugării şi hirotonii.

Apoi a mai păstorit 17 ani într­o vreme de mai multă libertate, dar cu alte privaţiuni şi greutăţi. Avea încă multe proiecte, unele dintre ele din păcate nefinalizate, cum a fost Catedrala Mântuirii Neamului, această construcţie pe care a dorit s­o înceapă, dar nu i s­a îngăduit. Numai Dumnezeu ştie cât era de mâhnit, umilit chiar, de atitudinea anumitor persoane, de agresivitatea celor care n­au iubit destul de mult Biserica. A cunoscut la finalul vieţii şi numeroase realizări, binecuvântând şi sfinţind multe biserici noi, la care spunea: „Este bucuria mea de a vedea o biserică nouă, pentru că eu a trebuit să văd cum bisericile erau dărâmate, fără să pot face ceva”.

IN MEMORIAM

Atunci când a sfinţit biserica din Victoria, din apropierea mormintelor părinţilor săi, în dulcele ţinut natal, a spus: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Aş vrea într­o zi să mă odihnesc la umbra acestei biserici”. De asemenea, în vremea arhipăstoririi sale s­au sfinţit catedrale eparhiale, mănăstiri, biserici în marile oraşe ale ţării. Au fost canonizaţi sfinţi, au avut loc vizite importante ale patriarhilor din tot cuprinsul ortodox. Pe lângă tristeţile unui ierarh, pe care numai ei le ştiu, şi într­o mică măsură cei care se află în preajma lor, în acele vremuri s­au împlinit multe bucurii pentru Biserica neamului românesc.

Odată mi­a spus: „Viaţa mea a cunoscut de multe ori dureri, tristeţi, încercări, ca şi cele de pe Golgota, dar şi bucurii taborice”.

Am avut bucuria de a sluji cu Preafericirea Sa de multe ori. Prima dată am slujit la Mănăstirea Neamţ, şi apoi, însoţindu­l într­un pelerinaj de mai multe zile în satul lui natal, la Suceava şi la Vorona, pe când era Locţiitor de Mitropolit al Moldovei. Am rămas profund mişcat sufleteşte. Slujea cu foarte multă atenţie, era dăruit. Când am poposit odată la Bucureşti, mi­a vorbit despre Episcopul Atanasie Dincă, de la care a învăţat slujirea în vremea când era ierodiacon la Catedrala Patriarhală. A preţuit evlavia pentru slujbe a călugărilor moldoveni care slujeau cu foarte multă grijă Sfânta Liturghie. Nu se aşeza în timpul slujbei, nu vorbea niciodată, era foarte atent, însuşiri proprii oamenilor duhovniceşti.

Mi­a mai spus altă dată Patriarhul Teoctist: „Liturghia a fost cea mai mare bucurie din viaţa mea!” Cred că Liturghia a fost marea iubire a Patriarhului Teoctist.

Era un foarte bun predicator, popular, apropiat de inimile credincioşilor. Când ieşea din biserică de la slujbă, când era prezent la un eveniment, prin câteva cuvinte, găsea o cale de comunicare cu toţi credincioşii, care îl întâmpinau cu mare bucurie. Este încă prezent în memoria multor credincioşi, a slujitorilor Bisericii şi mai ales a celor pentru care s­a rugat, peste care şi­a pus mâinile, a celor pe care i­a promovat şi i­a îndrăgit.

A rămas în memoria colectivă. În vremea slujirii mele la Catedrala Patriarhală am fost martor de multe ori când diferite persoane întrebau unde este mormântul Patriarhului Teoctist. Oameni şi slujitori ai Bisericii se reculegeau în locul în care aşteaptă ziua cea mare a Învierii.

Toţi, clerici şi credincioşi, suntem datori să purtăm în gând şi să pomenim cu drag pe patriarhii sau ierarhii care au vestit cuvântul Evangheliei, ne­au deschis drumuri şi ne­au făcut bine.

Fiecare preot are datoria de a pomeni la proscomidie ierarhul care l­a hirotonit. Dacă este în viaţă, este pomenit la cei vii, dacă nu, la cei adormiţi.

Patriarhul Teoctist şi ceilalţi patriarhi care se odihnesc în Catedrala Patriarhală sunt pomeniţi zilnic la proscomidie, dar şi la Sfânta Liturghie, la Vohodul Mare, iar mormintele lor sunt îngrijite cu mare atenţie şi împodobite cu flori.

De asemenea, lângă mormintele patriarhilor se află o candelă nestinsă care simbolizează, de fapt, dragostea şi neuitarea tuturor fiilor Bisericii. Toţi patriarhii sunt pomeniţi de foarte mulţi clerici, monahi şi credincioşi. Ei apar în pomelnicele săpate în marmură la proscomidiarul multor catedrale, mănăstiri şi biserici, dar se află şi în inimile ieromonahilor, ale preoţilor şi credincioşilor de pretutindeni. † Timotei Prahoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 5

Putna - altarul simbolic al românilor ctitorului, dobândită prin faptele întregii sale domnii, aceea de apărător dârz şi puternic al fiinţei neamului, de grijitor al bunăstării poporului păstorit. Din această unire s­a ivit unicitatea Putnei de altar românesc, de „Ierusalim al românilor”, cum a numit­o într­o sintagmă cu mireasma eternităţii Mihai Eminescu. Mănăstirea Putna a devenit locul spre care din vechime şi până­n zilele noastre românii se îndreaptă să dobândească mântuirea propriei făpturi, dar şi a poporului întreg. Dintr­o astfel de pricină, la 1871, studenţii au ales să organizeze la Putna, într­un pământ ocupat de peste un veac de austrieci, serbarea consacrată deşteptării spiritului naţional. Aici, se menţiona în chemarea redactată de Mihai Eminescu, pulsa duhul celui care prin faptele sale reprezenta „gloria şi fala poporului”. O asemenea reuniune la Putna căpăta cadrul de „a fi mai demnă şi mai festivă”. Atunci, în acel ceas luminos al simţirii româneşti, studenţii de la Paris şi­au amintit de aserţiunea lui Victor Hugo, care­l caracteriza pe Napoleon ca fiind „mai mult decât un om, a fost un secol”. Întocmai îl vedeau aceşti tineri animaţi de cele mai curate idealuri naţionale pe Ştefan cel Mare. „O figură supremă (…), un om secol”. Aceleaşi simţăminte le­au încercat peste aproape o sută de ani studenţii din Iaşi, la iniţiativa excepţionalului lor coleg, academicianul de azi Alexandru Zub, când în plină prigoană comunistă şi sovietică au celebrat la Putna 400 de

ani de la urcarea pe tron a lui Ştefan, organizatorii plătind pentru neînfricarea lor cu ani grei de temniţă.

Concepută ca un altar al românilor din vremea lui Ştefan, Mănăstirea Putna a păstrat şi a cultivat adăugitor această sublimă vocaţie. A fost şi este preocuparea de căpătâi a stareţilor şi obştii, a mitropoliţilor şi patriarhilor în succesiunea lor de­a lungul timpului. A ţine aprinsă candela la Putna, la mormântul lui Ştefan, înseamnă a face să ardă cu intensitate trebuitoare flacăra existenţei de neam a poporului român. Am descoperit acest demers fundamental în nu puţinele mele drumuri la Putna din ultimul deceniu ca părtaş al colocviilor de înaltă ţinută găzduite aici an de an. Firul cel de demult se toarce şi acum neabătut ca în vechime din caierul unei vieţi spirituale bogate, fecunde, iar ceea ce s­a moştenit în durată ca zidire se reînnoieşte, alăturându­se podoabă nouă la fel de arătoasă. E osteneala de zi cu zi a stareţului, arhimandritul Melchisedec Velnic, şi a obştii ce cuprinde harici rugători, vrednici cărturari, iscusiţi artişti, harnici şi pricepuţi gospodari. La 550 de ani de la aşezarea pietrei de temelie, Mănăstirea Putna se înfăţişează ca glorios altar al românilor aşa cum îl visase Ştefan cel Mare şi Sfânt. De bună seamă, din înalturi, din ceata sfinţilor, zămislitorul acestei comori se bucură din tot sufletul său iubitor de Hristos şi de neam.

Grigore Ilisei

Academicianul Eugen Simion, discurs fără precedent: Ne este ruşine să ne apărăm limba. Inteligenţa noastră se simte foarte stingherită când este vorba de limba română.

Poţi să fii impostor în orice limbă Academicianul Eugen Simion, preşedintele Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române, a susţinut un discurs în deschiderea celei de­a IX­a ediţii a Congresului Internaţional de Istorie a Presei care a avut loc la Filiala Timişoara a Academiei Române.

Acesta s­a referit la ideile de unitate, naţiune şi limbă română, pe care presa română trebuie să le promoveze.

Academicianul a remarcat o alterare a folosirii limbii române, prin renunţarea la termenii limbii noastre în favoarea adoptării unor termeni străini, chiar şi atunci când acest lucru nu se impune.

“Presa ştiinţifică este cea mai apropiată de o tendinţă care există în procesul globalizării, să renunţe la limba română şi să se adreseze într­o limbă de circulaţie internaţională, mai ales limba engleză. În disciplinele ‘tari’, matematică, fizică, chimie, poate că aşa şi este. Totuşi, cred că nu se cere acelaşi lucru, ca o condiţie, şi pentru ştiinţele umaniste. Nu cred că trebuie să alergăm toţi pentru revistele ISI şi să ne ‘maimuţărim’ într­o altă limbă. Cred că avem un public românesc şi avem obligaţia în formarea şi educaţia acestui public românesc, trebuie să avem grijă în primul rând de acest public. Trebuie să avem grijă de acest neam”, a afirmat Eugen Simion, conform, Agerpres.

Academicianul a subliniat faptul că din tipăriturile româneşti, inclusiv din manualele de istorie, de literatură sau din presă, au început să dispară cuvinte româneşti, aşa cum este cuvântul naţiune şi faptul că s­a dorit, de către Ministerul Educaţiei, să scoată din programa şcolară materii precum Istoria, Latina sau să se reducă orele de Limba română.

Nr. 80 – Octombrie 2016

“Sunt lucruri foarte grave. Dacă s­ar întâmpla în Franţa acest lucru, chiar preşedintele Franţei dacă ar fi, ar trebui să­şi dea demisia. Acolo, anual se organizează o dezbatere despre limba şi cultura franceză, vorbesc despre identitatea Franţei. Şi este o cultură care ar trebui să stea liniştită, fiind neameninţată. Dar fac acest lucru anual, ce e cu limba franceză, de ce pierde teren în faţa limbii engleze, îşi apără limba. Numai nouă ne este ruşine de acest lucru. În manualul şcolar nu este pronunţat cuvântul ‘naţiune’. Asta nu înseamnă că suntem naţionalişti. Naţionalist nu este un cuvânt inevitabil negativ, ci un om care crede în naţiunea lui. Inteligenţa noastră se simte foarte stingherită când este vorba de limba română. Poţi să fii impostor în orice limbă”, a precizat Eugen Simion.

Academicianul a mai remarcat faptul că Bucureştiul mai are o singură revistă literară, iar cultura şi presa sunt ultimul sector în care se investeşte după 1990.

“Au început să dispară, pe rând, revistele literare, tradiţionale. Este un fapt pe care trebuie să­l avem în vedere.

România a intrat în UE cu mare succes. Dar comunitatea europeană dă semne de mare slăbiciune. Această construcţie nu ne aduce mari avantaje în ceea ce priveşte cultura. Cultura a fost lăsată de­o parte, nu se unifică. Totuşi, sunt întrebări care revin.

Ce se întâmplă cu cultura noastră, cu limba noastră?”, a punctat academicianul.

El a mai amintit şi de faptul că presa scrisă începe să dispară, iar scrisul doar pe suport IT are “viitorul neantului”.

Tudor Matei

IN MEMORIAM

Pagina 6

Lupta pentru salvarea sufletului Este foarte greu să rezum în câteva fraze cei 15 ani de temniţă comunistă!! Am intrat adolescent, la 20 ­21 de ani, şi am avut şansa să cunosc mari figuri, adevărate personalităţi ale poporului nostru. De la toţi ne­am străduit, noi ăştia tineri, să cumpărăm câte ceva, să folosim din înţelepciunea lor, din exemplul pe care ni­l ofereau, din dârzenia lor, fiindcă duşmanul era văzut sau nevăzut în faţa noastră, în fiecare zi, în fiece clipă. De la preoţi am căpătat acea calitate supremă pe care trebuie să o aibă creştinul, să ierte, să uite, să fie îngăduitor, să considere că cel mai scurt drum către mântuire este oferit de culoarul acesta strâmt, foarte strâmt, de multe ori greu de îndurat, al suferinţei.

Suferinţa creatoare, suferinţa care îţi dă nu numai putere, dar şi o direcţie ca într­un tunel căruia permanent trebuie să­i vezi izvorul, dar şi finalul în lumină. Şansa noastră a fost să avem ani de zile alături de noi mari propovăduitori: părintele Stăniloae, părintele Ghiuş (un alt Gură de Aur), stareţul Ioan Iovan şi statura înaltă, morală şi fizică a viitorului Mitropolit al Ardealului de Nord, Bartolomeu Anania.

Dar temniţa bolşevică a mai avut un dar. În anii de singurătate şi izolare l­aş asimila ca un veritabil exerciţiu isihast de apropiere nemijlocită, prin inimă, de Creator. Şi ne­am pomenit, când am ieşit din puşcărie, că eram deja oameni formaţi, cu o Stea polară, care ne­a ghidat în continuare destinul. Asta a fost marea şansă a noastră, a celor care am supravieţuit!! Am căpătat această capacitate extraordinară de a nu curma lupta şi întuneca ţelul pentru care porniserăm cândva!! E drept că duşmanul se înmulţise ca volbura în lan. Biserica rămăsese, însă, statornică în vieţuirea ei spirituală şi tradiţională, datorită unor arhipăstori care au plătit cu viaţa lor alături de slujitorii ei ce îmbogăţiseră Canalul şi minele de plumb cu oasele lor. În puşcărie, atât de aproape erau viaţa şi moartea, ca atunci când tragi în piept aerul.

IN MEMORIAM

Iar pe Dumnezeu Îl vedeai. Sau amprenta Lui... Era întâlnirea constantă cu voia Lui. Şi atunci când erai bătut, când erai schingiuit, îţi aduceai aminte de cuvintele scripturistice: „De cine mă voi teme dacă sufletul meu este în mâna Domnului?”

Biserica a fost coloana vertebrală a rezistenţei noastre.

Nu poate fi vorba acum de o eliminare sau de o reducţie a ei. Prea mare a fost suferinţa, prea constantă i­a fost prezenţa şi prea mulţi erau cei care ne doreau dispariţia. A fost o luptă nu pentru supravieţuire, a fost o luptă pentru salvarea sufletului. Şi sufletul este purtătorul entităţii noastre umane.

Prin suflet noi ne manifestăm individual. Judecata de Apoi nu este un giudeţ făcut „ubi et orbi”. Este o judecată ad personam fără recurs sau drept de apel.

Am avut odată o revelaţie! N­am fost eu vrednic! Într­o noapte, la Văcăreşti, în 1962, ultima oară când m­au dus la un interogatoriu, la Bucureşti, nu mai ştiu nici eu de ce. Mai aveam puţin până la eliberare!! Au vrut, poate, să vadă ce gânduri am eu dincolo de zidurile Gherlei. Eram singur şi izolat. Atunci au încercat să mă suprime inteligent şi când am văzut că îmi administrează o substanţă necunoscută în vene, am refuzat să mai mănânc şi am declarat grevă. Simţeam că doamna cu coasa lucie îmi dă târcoale şi atunci mi­am pus o întrebare năroadă (cuvântul este cel mai potrivit): „Doamne, sunt în ajunul izbăvirii mele, mai am câteva luni şi aş putea să îi mai văd pe ai mei, din nou, de ce mai e nevoie, Doamne, să mă chinui sau să mor?!”Nevrednicia mea a primit un răspuns cumplit. L­am visat în noaptea aceea pe Hristos ducându­Şi Crucea. Şi un glas, fără acuitate, fără senzorialitate, îmi spune: „Şi tu îţi porţi crucea ta!”. Când m­am trezit eram leoarcă de sudoare.

Repet, nu am fost eu vrednic de această viziune. Acesta a fost punctul maxim de contiguitate cu lumea cealaltă, care ne aşteaptă pe toţi. Amin!

Radu Ciuceanu

Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 7

Rectorul celei mai mari Universităţi din ţară vorbeşte despre „forţe mai puternice decât ne putem închipui”, care promovează ignoranţa şi violenţa, pentru crearea de „marionete uşor de manipulat” Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş­Bolyai din Cluj Napoca, a vorbit despre importanţa istoriei şi a cunoaşterii ei, la Congresul Istoricilor Români, eveniment găzduit chiar de Instituţia de învăţământ ardeleană în aceste zile. În cuvântul său, cărturarul a insistat asupra faptului că ignorarea cunoaşterii trecutului este un act cu consecinţe catastrofale.

generală şi de orizont, care alcătuiesc aşa-numita generaţie facebook.

„Noi numim printr­o convenţie viaţa oamenilor de odinioară trecut. De fapt, trecutul a fost, pentru cei care l­ au trăit, viaţă intensă prezentă. Până la urmă, toată viaţa oamenilor devine trecut, orice am face noi şi oricum am încerca să ocolim acest curs. Prezentul durează o clipă şi apoi devine trecut, viitorul este mereu incert, dar ajunge şi el prezent şi apoi trecut, astfel încât, iremediabil şi reversibil, dimensiunea cea mai lungă şi mai certă la care avem acces (limitat, e drept) este trecutul. Ca urmare, dragostea pentru trecut înseamnă dragoste de viaţă, iar cunoaşterea trecutului este cunoaşterea vieţii. Aceasta nu înseamnă deloc – cum observa demult o Doamnă a spiritului universal, Marguerite Yourcenar – că trecutul este o vârstă de aur. Nu, fiind viaţă, trecutul poate să fie frumos şi sublim, urât şi ruşinos sau, pur şi simplu, oarecare. A­l cunoaşte este o necesitate, iar a­l ignora poate deveni o catastrofă”, a spus Pop.

„Rezultatul acestor demersuri insistente din ultima vreme este crearea de mecanisme umane, de roboţi, de marionete uşor de manipulat, prin vot ori prin alte mijloace.

Oamenii lipsiţi de cultură generală şi de orizont artistic, oamenii capabili să rezolve doar probleme limitate, oamenii care nu mai au capacitatea să compare şi să ia decizii în cunoştinţă de cauză alcătuiesc generaţia „Google”, generaţia „Facebook”, generaţia „SMS”, generaţia căutătorilor de pokemoni sau toate la un loc! Sunt oameni, în general, inteligenţi, dar cu inteligenţa canalizată spre scopuri controlate... Elita clasică a acestei lumi pare abulică, ameţită, adormită, fără nerv şi fără voinţă. Aici nu este vorba despre conflictul dintre generaţii, nici despre mitul vârstei de aur, nici despre nostalgia tinereţii, ci de realism. Am fost avertizaţi demult că „somnul raţiunii naşte monştri”.

Nu demult, am văzut ciocane distrugând statui mesopotamiene sau bombe nimicind Palmyra! Ar fi bine să veghem cu toţii ca toate admirabilele descoperiri şi invenţii ale lumii contemporane să servească omului creativ şi creator, omului cercetător şi omului moral, nu omului­ robot, distorsionat şi manipulat”, a continuat profesorul universitar.

Rectorul UBB afirmă că trendul contemporan este unul de ignorare a trecutului, iar acest lucru este cauzat de forţe care promovează ideea că memoria este inutilă.

Acesta mai afirmă că oricine se poate pronunţa despre trecut, dar singurii care pot cerceta în cunoştinţă de cauză sunt istoricii.

„Din păcate, trendul contemporan este de ignorare a trecutului omenirii, a experienţei de viaţă a comunităţilor, mai ales a celor naţionale. Motivele sunt multe, de la graba planetei de a se autodistruge prin poluare, dezechilibre, catastrofe naturale etc. până la globalizarea prost înţeleasă şi de la ideea că memoria este inutilă până la superficialitate, ignoranţă, trivialitate, violenţă, toate cultivate de forţe mult mai puternice decât ne putem noi închipui. Astăzi se tinde înlocuirea din sistemul de educaţie primară şi secundară a disciplinelor şcolare consacrate şi care şi­au dat măsura valorii lor în societate (istorie, geografie, botanică, zoologie, anatomie, limbi clasice etc.) prin conţinuturi (necesare, fără îndoială) botezate „discipline şcolare” („educaţie pentru drepturile copilului”, „educaţie antreprenorială”, „educaţie sexuală”, „educaţie rutieră”, „educaţie juridică” etc.). Toate aceste teme din a doua categorie sunt subiecte de cunoaştere de neînlocuit în lumea contemporană, dar ele nu sunt discipline care să trebuiască apreciate de sine stătător şi finalizate prin medii şcolare”, a susţinut istoricul.

„Pentru remedierea răului, până se mai poate, trebuie, între altele, ca istoria să rămână o formă de cunoaştere apreciată, respectată şi preţuită şi, în primul rând, studiată.

De aceea, istoria trebuie să aibă, ca disciplină şcolară, la toate clasele şi profilurile, cel puţin câte două ore pe săptămână. Cei care sunt datori să facă cercetarea trecutului sunt istoricii, singurii care au capacitatea să ajungă la izvoare, să extragă din ele adevărul (parţial) şi să­l explice publicului. Amatorii de istorie – ingineri, medici, artişti etc.

– să fie liberi să se pronunţe despre trecut, să scrie despre trecut, dar să­şi recunoască amatorismul, să precizeze caracterul de eseu, de povestire, de impresie al produselor lor. Nici eu, ca istoric, dacă scriu despre medicină sau despre chimie, nu mă pot da drept medic ori chimist! Credibilitatea unui domeniu o asigură exclusiv specialiştii, cei care au fost pregătiţi anume să studieze acel domeniu. Şi nici dintre specialişti, un contemporaneist nu e bine să se pronunţe ştiinţific despre antichitate sau epoca medievală, după cum un medic orelist nu poate lucra la ortopedie, nici un anestezist nu va fi lăsat să opereze”, a conchis academicianul.

Andrei Nicolae

Ioan Aurel Pop afirmă că rezultatul superficializării şi politicilor care promovează ignoranţa este apariţia de mecanisme umane, de oameni lipsiţi de cultură Nr. 80 – Octombrie 2016

IN MEMORIAM

Pagina 8

ISTORIA CA VIITOR DISCURSUL DOAMNEI ANA BLANDIANA LA CLUJ Aş vrea ca să încep rugându­vă să nu priviţi ca pe o întâmplare stranie faptul că un scriitor ca mine vine să vă vorbească despre istorie.

Numai din perspectiva finală a ultimului secol, care a apropiat poezia mai mult de joc decât de religie, acest lucru poate să apară nefiresc. În Grecia preclasică, dimpotrivă, aezii erau purtătorii din generaţie în generaţie ai memoriei colective, devenită în egală măsură poem şi istorie, iar în mitologie Memoria – Mnemosine – era mama tuturor muzelor.

Titlul alocuţiunii pe care am pregătit­o pentru acest prilej

solemn – pe care n­aş fi îndrăznit să­l visez niciodată în lungii ani în care singura mea speranţă fără măsură era să devin studentă a acestei prestigioase universităţi – este Istoria, ca viitor, ceea ce nu înseamnă că voi îndrăzni să mă erijez în istoric şi să prezint sub acest titlu un studiu ci, mai degrabă, sau chiar dimpotrivă, îi voi permite scriitorului care sunt să privească istoria ca pe o sursă de subiective proiecte de trecut, cu atât mai tulburătoare cu cât reuşesc să­şi întindă umbrele până la noi şi mai departe.

Faptul că Facultatea de Studii Europene este cea care a avut iniţiativa onoarei care mi se face azi ­ iniţiativă căreia i s­au alăturat atât Facultatea de Litere,cât şi cea de Istorie şi Filozofie ­ m­a determinat să aleg ca arie a meditaţiei nu ţara, ci continentul căreia îi aparţinem şi care de altfel este mai în cumpănă şi mai ameninţat azi decât alteori. Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză.

Dar există, oare, un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul criză vine din verbul krinein care înseamnă a judeca, a analiza. Acest sens şi consecinţele sale fiind de altfel şi partea de câştig a încercării.

Dacă în acest moment Europa îşi vede puse sub semnul întrebării toate principiile ­ care au făcut­o să fie ceea ce este şi pe care a făcut tot ce­a putut nu numai să le respecte ea însăşi, ci să convingă şi pe ceilalţi să le respecte ­ ea este obligată să se oprească din goana iraţională a profitului şi progresului („un elan vers le pire”, spunea Cioran), să tragă aer în piept şi să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într­o oglindă retrovizoare – în care şoferul vede pe cine a depăşit şi cine intenţionează să­l depăşească ­ pentru a putea înainta corect.

De altfel, Winston Churchill spunea: „Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat”. Iar în nesfârşitul trecut crizele se înşiră ca mărgelele pe aţă, una după alta, dar nu una lângă alta, despărţite între ele de nodurile aţei, de scurte perioade de pace, de linişte, care se văd, privind în urmă, fericite, aproape miraculoase. Atlantida, epoca lui Pericle, imperiul lui Augustus, „la belle epoque”, anii ’60 ai secolului 20.

Mărgelele nu sunt de aceeaşi mărime şi unele au forţa să se înşire din nou, să revină, iar altele nu. Iar timpul nu mai are răbdare şi dă tot mai mult senzaţia unui mixer care se învârte din ce în ce

IN MEMORIAM

mai repede şi ameninţă să se oprească prin explozie.

Iată, n­au trecut decât 25 de ani de când aveam sentimentul că s­a încheiat un capitol din istoria omenirii şi ceea ce trăim pare să spună că tot noi vom fi martorii încheierii capitolului următor.

Etape care în trecutul imemorial duraseră milenii şi în istoria civilizaţiei noastre secole, abia dacă se­ntind acum peste câteva zeci de ani. Un lucru este sigur: că istoriei recente începe să­i lipsească nu numai răbdarea, ci şi fantezia. Tot mai mult ceea ce ni se întâmplă are aerul unei operaţiuni copy­paste, a unei reluări abia dacă într­o nouă interpretare. Trăim catastrofe şi tragedii cu un obositor sentiment de deja­vu, ca şi cum ni s­ar fi dat o istorie second hand. Nu e un secret pentru nimeni că epoca noastră seamănă izbitor cu cea de la sfârşitul imperiului roman. Acelaşi aer de sfârşit de sezon, de putere, de lume. Să ne amintim: Romanii nu mai credeau în proprii zei şi nici nu mai ştiau bine care sunt aceia, pierduţi în mulţimea de zei împrumutaţi de la popoarele pe care le cuceriseră. De altfel, romanii înşişi se mai regăseau cu greu în mulţimea de neamuri cucerite care lunecaseră spre centru, cucerindu­l. Pe vremea pătrunderii creştinismului, Roma se pare că nu avea mai mult de 60.000 de romani la o populaţie de un milion de locuitori , ceilalţi erau veniţi din alte regimuri ale globului.

Nu mă refer aici la popoarele migratoare, ci la procesul chimic de amestec al raselor şi etniilor pe care l­a presupus uriaşul melting pot rezultat din cuceririle succesive ale Romei, devenită victima propriilor ei victorii.

Astăzi 50% din populaţia Londrei este neengleză, iar în suburbiile Parisului sau ale Rotterdamului trebuie să îţi repeţi unde eşti pentru a nu uita că te afli în Europa. În mod evident, în antichitate, ca şi acum, cei cuceriţi reuşesc să cucerească, vechile colonii ocupă încet­încet centrul pe care în cele din urmă reuşesc să­l dizolve printr­o subtilă subversiune, în care mentalităţile, credinţele, tradiţiile diferite sunt arme mai puternice decât armele propriu­zise, mai ales când foştii cuceritori nu şi le mai respectă şi chiar nu şi le mai amintesc pe ale lor. Şi pentru că se vede cu ochiul liber cum istoria se repetă, n­ar trebui decât să înţelegem ce a fost pentru a descoperi ce va fi.

Globalizarea nu este o descoperire a secolului 21. De­a lungul istoriei, de la hitiţi, perşi, babilonieni, fenicieni, greci, romani şi până la imperiul britanic sau cel sovietic, fiecare mare putere a încercat să se mondializeze şi a făcut­o pe măsura forţelor ei şi a dimensiunilor cunoscute ale lumii. Alexandru cel Mare şi Cezar au fost cei doi europeni care au avut ambiţia şi curajul să amestece populaţiile lumii cunoscute, schimbându­le obiceiurile, înlocuindu­le limbile, influenţându­le religiile, transformându­le pentru a le stăpâni sau chiar stăpânindu­le pentru a le transforma.

Astăzi nu se cunosc numele celor care au hotărât amestecul: în mod paradoxal democratizându­se şi liberalizându­se, noţiunea de putere a devenit tot mai ocultă, iar dimensiunile ei, care nu mai sunt la scară umană, o împiedică să se personalizeze.

Dar chiar dacă ar fi vorba de un proces obiectiv, determinat de progresul tehnic, satul planetar strângând la un loc nu numai informaţii, ci şi populaţii, asta nu înseamnă că nu există o premeditare mai mult sau mai puţin vinovată, chiar dacă numai pentru faptul că îndrăzneşte să se joace de­a Dumnezeu.

Un joc început odată cu turnul Babel, sfârşit mereu prost şi reluat mereu, care pentru noi are ca gen proxim imperiul roman spulberat în cele din urmă de migraţiunea popoarelor. Tot ce i se întâmplă Europei în ultima jumătate de an este, dincolo de motivaţiile de ordin politic, adesea oculte, un prilej de obligatorie meditaţie asupra ei însăşi, asupra condiţiei ei spirituale, acoperită, şi aproape pierdută din vedere, în umbra groasă a obsesiei intereselor materiale.

O gravă interogaţie asupra definiţiei ei. Este evident că în implacabila ciocnire a civilizaţiilor, Europa pierde văzând cu ochii Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 9 nu pentru că nu are resurse, ci pentru că nu are credinţă. Şi nu mă refer numai la credinţa în Dumnezeu, deşi evident şi despre asta e vorba, ci pur şi simplu la puterea de a crede în ceva. Încleştarea dintre unul care crede cu tărie în adevărul credinţei sale, oricât de aberant ar fi acel adevăr, şi unul care se îndoieşte de adevărul idealurilor sale, oricât de strălucitoare, se va termina întotdeauna cu victoria primului.

Ceea ce spun nu este o pledoarie pentru fanatism, ci una pentru încredere şi fermitate. Să ne amintim dezbaterile de acum nu mulţi ani în urma cărora Uniunea Europeană a optat să refuze sintagma „rădăcinile creştine al Europei”, infirmându­şi astfel propria istorie şi propria definiţie culturală. Ni se va răspunde că Europa crede în libertate. E adevărat.

Dar libertatea este o noţiune cu margini nesigure, în stare să producă orice, dar nu şi să scuze orice. Din nefericire părinţii democraţiei, când au scris Carta Drepturilor Omului, au uitat să scrie şi o Cartă a datoriilor omului. „Unde nu este datorie, nu este drept, spunea Carol I, şi unde nu este ordine nu este libertate”.

Ordinea europeană odată sfărâmată sub paşii milioanelor de emigranţi, libertatea Europei va rămâne o formă periculoasă cu un fond tot mai inexistent. Îmi amintesc cât de impresionată am fost când l­am auzit pe Lech Walesa mărturisind că, după ce ani de zile muncitorul care a fost a luptat pentru libertate, a descoperit, devenit preşedinte, că de libertate răul profită mai mult decât binele. Şi nu pot să mă împiedic să consider acest tip de concluzie explicaţia faptului că ţările membre ale Uniunii Europene, care au trecut prin experienţa traumatizantă a comunismului, sunt mai reticente, mai suspicioase şi mai sceptice decât colegele lor occidentale, a căror corectitudine politică învăţată de decenii pe de rost se întinde iresponsabilă între egoism şi naivitate. Deceniile de represiune sălbatic organizată şi de savante şi diabolice manipulări i­au învăţat pe estici să caute şi să descopere răul programat, oricât de înşelătoare i­ar fi aparenţele.

Dar dincolo de argumentele convingătoare ale programării refugiului ca invazie şi dincoace de suspiciune, – privind nesfârşitele şiruri de oameni obosiţi, cu copiii adormiţi în braţe mergând de­a lungul liniilor ferate ale unui continent străin – nu poţi să nu fii sfâşiat de compasiune, iar obligaţia de a­i ajuta să nu devină o nevoie nu numai a lor, ci şi a noastră, respectând astfel nu doar drepturile omului, ci şi legea infinit mai veche şi mai adâncă a iubirii aproapelui şi chiar a întoarcerii celuilalt obraz.

Indiferent cine, şi indiferent în cât de vinovat scop, a bătut gongul acestui exod, noi nu avem dreptul la indiferenţă nici faţă de această suferinţă omenească, nici faţă de explicaţiile producerii ei.

Pentru că aceste sute şi sute de mii de oameni rătăciţi pe drumurile lumii nu suferă doar de pierderea casei, de oboseală, de foame şi de frig, ci şi de manipulare, de îndoctrinare, de fanatizare, iar aceasta îi face şi mai victime, de două ori victime. Şi chiar dacă ştim că a fi victimă nu e un certificat de bună purtare, ci rezultatul dramatic al unui raport de forţe niciodată nevinovate, ştim şi că nu avem dreptul să nu ne pese şi că trebuie să găsim soluţii atât pentru salvarea lor, cât şi pentru salvarea noastră. Iar faptul că ne stârnesc compasiunea nu ne poate împiedica să ne stârnească neliniştea şi aprehensiunea. În condiţii mai mult sau mai puţin similare, Imperiul Bizantin şi Imperiul Roman de Apus au plătit tribut popoarelor care lunecau spre ele, reuşind să le oprească la limes şi amânând astfel mersul implacabil al istoriei cu câteva sute de ani. Dar tot cenzurându­ ne istoria am ajuns să nu o mai cunoaştem.

Dacă acceptăm, că actuala perioadă istorică seamănă în multe privinţe cu perioada prăbuşirii imperiului roman, atunci – ducând comparaţia mai departe pe un teren de o consistenţă oarecum diferită – putem accepta că fenomenul pe care a reprezentat creştinismul în căderea unuia, reprezintă lupta pentru drepturile omului azi.

Diferenţele dintre Noul Testament şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt prea mari pentru ca paralela să nu apară riscantă şi, totuşi, există două asemănări care o menţin în planul logic. Acestea sunt altruismul şi capacitatea lor de a se lăsa manipulate. N­o să insist asupra comparaţiei şi n­o să vorbesc Nr. 80 – Octombrie 2016

despre transformările pe care le­a suferit creştinismul primitiv devenind religie de stat, dar nu pot să nu subliniez că nu există moment mai greu în viaţa unei idei decât acela în care ea pare că învinge şi nu există idee mai disponibilă manipulării decât o idee victorioasă.

Aproape religie şi mai mult decât politică, corectitudinea politică a trecut drepturile omului de la condiţia de credinţă la aceea de dogmă, o dogmă care, ca orice dogmă, evoluează în afara spiritului critic şi poate deveni, în situaţii neobişnuite, ameninţătoare. În actualele condiţii, potrivit Cartei Drepturilor Omului, Europa ar trebui să primească pe toată lumea, dar dacă ar primi pe toată lumea, Europa s­ar dizolva în propriul ei demers şi ar înceta să mai fie Europa. Ceea ce uită cei cărora o asemenea aserţiune li se pare extremistă este că Europa este cea care a scris Carta Drepturilor Omului şi, în măsura în care Europa dispare, odată cu ea dispar şi drepturile omului.

Un exemplu major al istoriei ca viitor porneşte de la întrebările legate de political correctness, un termen care se foloseşte în general în engleză pentru că tradus şi­ar pierde încărcătura ironică pe care citările o conţin.

Corectitudinea politică pare o locuţiune mai benignă, care poate fi discutată, căreia i se pot pune întrebări (cine a stabilit­o? în ce scop? respectarea ei face lumea mai comprehensibilă? omul mai bun?) în timp ce political correctness este pur şi simplu un ordin care nu se discută, ci se execută, iar cei ce nu o fac trebuie să se pregătească să tragă consecinţele.

Mi­ar fi greu să precizez data cât de cât exactă de când acest dictat politico­intelectual a început să funcţioneze.

E clar însă că e vorba de o perioadă de dinainte de 1989 şi că, la data respectivă, noi nu numai că aveam alte probleme şi priorităţi, dar eram prea terorizaţi de cenzura, devenită cenzură interioară, şi prea fascinaţi de strălucirea libertăţii occidentale, pentru ca să observăm pete în soarele ei.

O dată cu libertatea, însă după acomodarea cu lumina a ochilor exersaţi de decenii să­şi ascută privirea în întuneric, s­a constat că cei ce cunoscuseră dogmatismul de tip totalitar puteau fi convinşi mult mai greu decât intelectualii occidentali să accepte un alt tip de dogmatism, oricât de nobile le­ar fi fost intenţiile. La urma urmei şi comunismul a fost materializarea tragică a unei frumoase utopii.

Political correctness nu era pentru estici decât o altă formă a cenzurii interioare, pe care am considerat­o întotdeauna mai periculoasă decât cenzura pur şi simplu. Şi ce era mai grav era faptul că, o dată cu insistenţele dresării după nişte reguli care te împiedicau să le judeci, apărea bănuiala că istoria poate să se repete, că, iată, un sâmbure al vechii societăţi – interdicţia de a judeca singur cu propriul cap lumea prin care treci – fusese implantat în visatele grădini ale viitorului, care riscau astfel să se umple de bălăriile trecutului.

Mi­a plăcut întotdeauna să cred că istoria nu face marche arriere, dar descopeream acum că – mai derutant încă – nu era vorba despre o întoarcere ilicită în trecut, ci de prezenţa congenitală a germenilor trecutului în viitor.

O altă temă pe care prezentul o preia din istorie, istoria relativ recentă de data aceasta, este aceea a poziţiei faţă de ideea naţională.

Laborioasa construcţie a secolului 19 care a dat coeziune şi sens statelor naţionale a fost introdusă în baia de acizi a demitizării şi deconstrucţiei, pentru a se putea înălţa pe terenul pustiit un alt edificiu, dictatura mondială a proletariatului,ieri, sau satul planetar,azi..

Satanizarea noţiunii de naţiune, naţionalitate, naţionalism de către internaţionalismul proletar sau de către political correctness, chiar dacă are scopuri diferite, se manifestă cu aceeaşi violenţă şi are aceleaşi victime: tradiţia, mândria moştenirii din bătrâni şi solidaritatea cu cei din neamul tău, neamul însemnând în acelaşi timp popor, dar şi familie. http://meritocratia.ro (va urma)

IN MEMORIAM

Pagina 10

Dumitru Bagdasar, un model al devenirii Povestea vieţii uneia dintre personalităţile marcante ale medicinei româneşti se încadrează perfect în ceea ce poate fi numit un model pentru tineri: doctorul Dumitru Bagdasar, cel care a pus bazele şcolii româneşti de neurochirurgie, s­a născut într­o familie cu origini răzeşeşti, fiind cel mai mare dintre fraţi. A pornit­ o de jos şi a făcut istorie în domeniul său. În 1893 se năştea, într­o familie modestă din comuna Roşieşti, actualul judeţ Vaslui, un copil care avea să vădească încă din şcoala primară o mare dorinţă de învăţătură. Dumitru Bagdasar a făcut şcoala primară în localitatea Idricii de Sus, apoi a urmat ­cursurile Liceului „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad.

Studiile de medicină le­a început în anul 1913 la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar la finalul anului III s­a angajat la Institutul Medico­Militar, fiindcă îi era greu cu partea financiară. A fost nevoit să întrerupă studiile şi lucrul, fiind trimis ca medic de front în timpul Primului Război Mondial, însă după încheierea conflagraţiei şi­a reluat studiile, iar în anul 1922 şi­a obţinut şi doctoratul în medicină cu teza „Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. O altă mare personalitate a medicinei româneşti avea să­i orienteze drumul tânărului doctor ­ Gheorghe Marinescu. La clinica acestuia s­a orientat doctorul Bagdasar spre neurologie şi chirurgie generală, iar între anii 1922 şi 1926 a fost medic secundar la Spitalul Militar din Bucureşti, lucrând alături de doctorul Dimitrie Noica şi doctorul Mihail Butoianu. În paralel frecventa laboratorul Catedrei de histologie şi anatomie patologică din Bucureşti. În anul 1927 s­a căsătorit cu doctoriţa Florica Ciumetti, cu care a plecat în Statele Unite, la Boston, şi timp de doi ani doctorul Bagdasar s­a specializat în neurochirurgie la o renumită clinică ­ „Peter Bent Bringham”, unde activa o somitate a domeniului, doctorul Harvey Cushing (1869­1939). În colaborare cu medicul american Percival Bailey, doctorul Bagdasar a publicat două lucrări ştiinţifice: „Tratamentul gomelor cerebrale” şi „Cordoblastoamele intracraniene”.

Recunoaştere profesională După întoarcerea în ţară, doctorul Bagdasar a ajuns la Jimbolia, unde a şi efectuat, în condiţii modeste, intervenţii neurochirurgicale în spitalul din localitate, apoi a lucrat timp IN MEMORIAM

de doi ani, între 1931 şi 1933, la Spitalul de Boli Nervoase din Cernăuţi. Odată întors la Bucureşti, în 1933, a lucrat la Spitalul de Urgenţă şi la alte spitale, operând chiar cu o trusă personală de instrumente chirurgicale, iar soţia sa îi acorda asistenţă în sălile de operaţii. În sfârşit, după ani de privaţiuni, avea să vină şi pentru doctorul Bagdasar începutul binemeritatei recunoaşteri ­ în 1935 a obţinut înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu 10 paturi şi o sală de operaţii, la Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale din Bucureşti, precursoarea viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină. Şi­a format şi o echipă proprie, formată din doctorii Constantin Arseni (cu numele căruia va „împărţi”, peste ani, titulatura unui spital din Capitală ­ Spitalul Bagdasar­Arseni), Ion Ionescu şi Sofia Ogrezeanu­ Ionescu ­ prima femeie neurochirurg din România. Faima doctorului a crescut continuu, clinica sa fiind căutată de bolnavi din Ungaria, Bulgaria şi chiar din Palestina. În 10 ani, între 1931 şi 1941, doctorul Dumitru Bagdasar a făcut circa 1.800 de operaţii. Datorită originii sale modeste, doctorul Bagdasar a manifestat interes pentru problemele sociale, fiind un apropiat al doctrinei comuniste. Desigur, astăzi, când avem la dispoziţie „tabloul” complet al lucrurilor, tindem să decontextualizăm lucrurile din vremea apariţiei comunismului, să judecăm cu măsurile de astăzi lucrurile de atunci. Însă adevărul este că, în perioada în care comunismul s­a impus în România, o sumedenie de personalităţi, animate de cele mai nobile intenţii, au aderat la doctrină, văzând o posibilitate pentru a mai micşora din imensele decalaje sociale. Era preocupat de starea de sărăcie a ţăranului moldovean, de subnutriţie, de accesul greoi la şcolarizare al celor din păturile sărace (ne amintim cât de greu i­a fost la începuturile sale să lucreze pentru a se întreţine în timpul studiilor), de analfabetismul încă masiv în perioada interbelică. Iar doctorul Bagdasar a fost într­ adevăr „omul care sfinţeşte locul”, fiindcă din poziţia de ministru al sănătăţii, primită în anul 1945, în cadrul Guvernului Petru Groza, a făcut o sumedenie de lucruri bune ­ a creat 60 de circumscripţii rurale noi, sanatorii, 100 de case de naşteri la sate, a condus campanii de eradicare a unor boli precum tifosul exantematic, febra tifoidă şi febra recurentă.

Dan Cârlea

Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 11

75 de ani de la masacrul de la Trăznea: 87 de români şi 6 evrei, ucişi la comanda unui moşier maghiar. „Pe fratele meu de 2 ani l-au împuşcat primul, în gură” Trupurile celor ucişi au fost aruncate într­o groapă comună La Trăznea, fiecare septembrie începe cu lacrimi, vărsate în memoria celor 87 de români şi a celor şase evrei din sat care au fost măcelăriţi acolo, în 9 septembrie 1940, de trupele hortyiste.

Copii smulşi de la sânul mamei, bătrâni neputincioşi sau tineri în floarea vieţii. Armele şi baionetele trupelor hortyiste nu au făcut nici o selecţie atunci când, în 9 septembrie 1940, au ajuns în localitatea sălăjeană Trăznea. 87 de localnici – români – au pierit atunci, ucişi cu bestialitate de soldaţii hortyşti, cu complicitatea unor persoane de etnie maghiară din zonă. Se întâmpla imediat după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, când România a pierdut partea de nord­ vest a Transilvaniei.

Administraţia românească a primit termen de două săptămâni pentru a se retrage din teritoriul cedat şi de a lăsa, astfel, loc, stăpânirii ungare. În acele vremuri tulburi, de tranziţie, au avut loc în Sălaj o mulţime de atrocităţi, toate purtând semnătura armatei horthyste: la Nuşfalău au fost împuşcate şapte persoane, la Cerişa – 17, la Zalău – 10, la Halmăşd – două, la Cerişa – trei, în pădurea Camărului – patru, iar în cealaltă localitate martir a Sălajului, Treznea, 87. Cei mai mulţi români şi­au pierdut viaţa în acele vremuri tulburi la Ip, unde au fost măcelărite 157 de persoane.

Masacrul, comandat de un moşier maghiar La Trăznea, atrocităţile s­ar fi petrecut – spun localnicii – din vina grofului Bay Francisc, care i­ar fi instigat pe capii militari horthyşti să se abată din drumul lor (cu traseul iniţial Zalău – Ciumărna – Hida) şi să treacă prin Treznea pentru a lichida populaţia românească de acolo, cu care avea dispute legate de terenuri. În cartea sa “Ip şi Trăznea ­ atrocităţi maghiare şi acţiune diplomatică românească”, profesorul universitar Petre Ţurlea scrie că “la Zalău, la masa ce s­a dat în cinstea trupelor maghiare, s­a hotărât de către comandantul Batalionului 22 Grăniceri Debreţin, acuzatul locotenent colonel Akosi, la îndemnul moşierului Baji (Bay) Francisc, ca acest batalion să se abată din drumul normal şi să treacă prin comuna Trăznea cu scopul de a extermina populaţia aşezată în partea comunei numită “Măgura”, ce fusese expropriată din proprietăţile moşierului Baji Francisc, precum şi locuitorii indezirabili din partea veche a comunei, împreună cu locuinţele lor”.

Trupele hortyste ai intrat în localitate în jurul prânzului, iar primele lor victime au fost câţiva copii care se aflau cu animalele la păscut. Au ucis, apoi, aproape la întâmplare, ajutaţi de extremişti maghiari, în total 87 de români, la care s­au adăugat şi şase evrei.

Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s-o ridicat să se uite ce-i, l-o-mpuşcat primu, prin gură, prin cap, a spus Aurel Sălăjean, supravieţuitor Fostul jurnalist Ileana Petrean Păuşan, de loc din Trăznea, a reuşit să stea în 1990 de vorbă cu câţiva dintre supravieţuitorii cumplitului masacru, niciunul neaflându­se acum în viaţă. „Ne­am băgat în pivniţă şi­am stat acolo­n întuneric, temându­ne să şi suflăm. După vreo 10­15 minute am auzit vorbind ungureşte şi intrând armata în casă. O mărs să dea foc. O făcut hainele măicuţei ştomoştoc, (ghem), le­o udat cu motorină şi cu ele o aprins casa, şura noastră, stogul de grâu şi casa Solomniei. Noi eram în pivniţă şi casa ardea pă noi. Apoi o dat în pivniţă cu o grenadă. S­o uitat care unde­i şi o tras cu arma. Pă fratele meu cel mai mic, Ion, de 2 ani, care s­o ridicat să se uite ce­i, l­o­ mpuşcat primu, prin gură, prin cap. O împuşcat­o pă măicuţa şi pă celălalt frate, Teodor, şi pă lelea Nastasie, tăt mortal. Pă lelea Solomnie o rănit­o la mână, iar pă mine m­o împuşcat prin piciorul drept”, povestea Aurel Sălăjean, un localnic care avea doar 10 ani în momentul cumplitelor atrocităţi. ”Tata era deasupra, primul pă grămada de morţi” Alexandru Bîrjac, supravieţuitor Alexandru Bîrjac avea 18 în acel cumplit moment şi povesteşte cum, în momentul în care el şi familia sa a auzit ce se întâmplă prin sat, s­au ascuns după fântână. “Şura şi căuăcia ne­o fost arsă. Le­o dat foc.

Numa casa o rămas. Tata tăt ieşea în drum să adune două vaci cu viţei să nu ni­i împuşte. Seara l­o ridicat pă tatăl meu şi l­o dus lângă şanţu ăla, viazvi de intrarea la Bay, la conac. Atunci, acolea i­o împuşcat pă tata, pă feciorul lui Costanu Jîlii (Lazăr), pă Ana, bunica lui Petre Savului Nr. 80 – Octombrie 2016

şi pă Orbul lui Indrei (Indrieş Ioan, invalid de război, nu avea un ochi – n.n.). Când s­o împuşte pe nevasta notarului, ea o zâs în ungureşte „nu ne împuşcaţi ca pe nişte animale” şi o băgat­o înăuntru, la Bay. Tatăl meu o rămas în şanţ, rănit, tătă noaptea.

El o vorovit cu ei ungureşte – tata ştia multe limbi, avea darul aista, ştia ungureşte, nemţeşte, ruseşte, ţigăneşte şi avea şi darul scrisului, tare frumos scria... ­ şi­o tăt cerut apă. Martor o fost Mitruţ, din vecini, care­o zis că el i­ar fi dat apă, da’ nu i­o putut duce că era acolo patrula.

I­o tăt rugat tata, în noaptea aceea, să­l salveze, că are 4 copii. Dimineaţa s­o schimbat patrula, care o mărs la Iosif Titkoş – unde stăteau. Şi l­o întrebat ce să facă amu cu tata, că n­o murit, şi că dacă l­ar duce la spital, ar scăpa. Le­o zis că oricine să scape, numa aista nu, că o fost român mare. Dimineaţa de marţi, pă la 9 şi jumătate, o mărs patrula nouă şi i­o tras tatei trei cartuşe în cap. Noi nu ştiam nimic de tata.

Când o trecut căruţa cu morţi pă lângă casa noastră, l­am văzut pe Feri, am sărit la el şi l­am întrebat unde­i tata. Amu îi ducem, îmi zice. Tata era deasupra, primul pă grămada de morţi”, i­a povestit el jurnalistei.

Aceste mărturii şi altele strânse de Ileana Petrean Păuşan sunt cuprinse în lucrarea monografică “Treznea, localitate martir a neamului românesc”, apărută la Editura Caiete Silvane, în 2014.

Preotul satului, ars de viu în biserică Printre cei care au pierit sub baionetele sau armele horthyştilor s­ au numărat şi preotul satului, Traian Costea, ars de viu în biserica incendiată de criminali, dar şi învăţătorii Aurelia şi Lazăr Cosma, care dau astăzi numele şcolii gimnaziale din localitate. Singura lor vină a fost cea de a fi “mari români”.

Ileana Petrean Păuşan a intrat şi în posesia unor copii după declaraţiilor date în 1942 de supravieţuitori, adresate Consulatului Român. Documentele provin din Arhiva MAE, Fond Transilvania (dosar: 172, f.210, 219­221, 222­249; dosar: 133, f. 304, 171­173; copii declaraţii f. 305­318; dosar 241, f. 57). Iată una dintre aceste declaraţii: „Declaraţie.

Eu Lazăr Ion a Lici Tomi din comuna Treznea vă rog să îmi ascultaţi durerea. În ziua de 9 Septenvrie anu 1940 a sosit armata maghiară în comuna noastră pela ora 9 dimineaţa şi au trecut mai multe trupe către Păuşa, trupele cari au venit mai în urmă pe cari oameni îi întâlneau îi băteau îi batjocoreau ziceau să vorbească ungureşte şi pentru ce umblă cu opinci să meargă la Bucureşti. Şi ne spuneau vorbe de batjocură. Pe la ora 1 după masă au venit trupele mai de pe urmă şi cum au intrat în comună pe cari oameni unde i-a găsit i-a puşcat şi i-a spart cu baionetele, ca pe câini.

Eu fiind în câmp la fân cu două fete una de 15 ani şi una de 12 ani am auzit de acolo puşcături grozave am văzut ieşind fum cum ardea satu.

După acea fugit oameni din sat şi ne spus că puşcă oamenii şi au aprins satu, eu nu am venit acasă până în ziua de 10 şi mi-am găsit femeia moartă toată era spartă şi o fată de 18 ani, amândouă moarte.

Iar casa toată era spartă, pereţi, ferestre şi farnele toate le-am găsit sparte.

Vă rog ca declaraţia mea să fie primită.

Scrisă de mine Martori ss. Lazar Ioan ss. Labo Gligore ss. Guruţan Ioan” În memoria celor 93 de martiri ucişi cu bestialitate în urmă cu exact 75 de ani, la Trăznea va avea loc miercuri, 9 septembrie, de la ora 11.00, o ceremonie de comemorare ce se va desfăşura la groapa comună din cimitir şi la Monumentul Eroilor.

Cei mai mulţi criminali nu şi-au ispăşit niciodată pedepsele Pentru aceste crime şi pentru celelalte săvârşite în Transilvania de Nord în acea perioadă, Tribunalul Poporului de la Cluj a condamnat 481 de persoane, dintre care 100 au fost condamnate la moarte, iar 163 la detenţie pe viaţă. Majoritatea au fost judecaţi şi condamnaţi în lipsă şi nu şi­au ispăşit niciodată pedeapsa.

Alina Pop

IN MEMORIAM

Pagina 12

Prof. univ. dr. George Litarczek: Religia e şi ea o doctorie. Se ocupă de suflete. Toată imunitatea organismului ţine de CREDINŢĂ.

Medicina românească s-a descurcat foarte bine în cazul Colectiv Prof. univ. George Litarczek, în vârstă de 91 de ani, s­ a născut în 1925 în SUA, la Boston, dar a studiat şi lucrat în România, unde a întemeiat specialitatea anestezie terapie­intensivă. Prin mâna lui au trecut de la Elena Ceauşescu şi Gheorghe Gheorghiu Dej, până la fratele lui Kim Ir­Sen. ”Societatea de astăzi este un haos dominat de incompenţă, pentru că oamenii judecă în parametri comunişti în care au fost formaţi. Comuniştii au construit cu oamenii educaţi în sistemul de învăţământ dinainte de război. Acum noi vrem să refacem societatea dinainte cu oameni educaţi în timpul comunismului”, spune prof. univ. dr. George Litaczek.

Prof. univ. Litarczek a vorbit, într­un interviu acordat ziare.com, despre despre relaţia dintre medicină şi credinţă, despre problemele societăţii româneşti, ale sistemului sanitar, despre intervenţia de la Colectiv.: “Nu îl salvezi numai cu medicina, ci şi cu psihicul, trebuie să­l faci să lupte. Iar psihicul are nevoie de credinţă.

Când trăieşti extracorporalizarea, nu te mai poţi îndoi că eşti carcasa care ţine de materialitate şi eşti om prin starea de conştienţă umană care nu poate fi definită în termenii actuali ai ştiinţei. (...) Dumnezeu nu lucrează cu minuni precum Hristos. Dumnezeu îţi creează oportunităţi.(...)

Religia e şi ea o doctorie. Se ocupă de suflete. Când credincioşii se roagă, în lobii lor frontali a fost identificată o activitate intensă, care nu există la necredincioşi. Eu sunt credincios şi în toată viaţa mea am fost ajutat pentru ceea ce m­am rugat. Toată imunitatea organismului ţine de credinţă.”

Născut în SUA, având şi origini germane, profesorul Litarczek a rămas în România într­o perioadă grea, adică după 1945. Chiar fără a fi membru de partid, la Elias i­a anesteziat pe Gheorghiu Dej şi alte “capete încoronate”. A intrat în partid în 1973, când i s­a spus că altfel nu poate fi profesor universitar. Era deja conferenţiar.

De ce nu a plecat din România?

“Toată lumea mă întreabă. Pentru că în anii ’50 am făcut, ca găina, un ou, pe care conjunctura mi­a permis să­ l dezvolt ­ specialitatea anestezie, care, în 1972, a devenit anestezie terapie intensivă. Înainte de anii ’50, când bolnavul ajungea în stare gravă, murea. Era abandonat de medici. Până când medicina a învăţat că bolnavii pot fi scăpaţi din situaţiile primar grave.

Specialitatea de anestezie a fost recunoscută în 1957, când Voinea a făcut marea curăţenie în reţeaua sanitară.

După război, rămăsese un haos, erau în posturi de medici oameni fără diplomă, unii fără liceu, impostori de mâna întâi. Erau şi profesori universitari fără diplomă de medic.

Specialitatea AŢI a fost creată de ministrul Teodor Burghele în 1972, când s­a făcut o reorganizare sanitară. Voinea Marinescu a fost cel mai bun ministru al Sănătăţii pe care l­a avut România postbelică până astăzi inclusiv”.

Sănătatea de astăzi suferă de boala generală a sistemului - corupţia: “Acolo unde ai un manager cât de cât cinstit, care IN MEMORIAM

cumpără ce­i trebuie spitalului, treaba merge de bine de rău. Eu am fost şef de clinică la Fundeni şi ştiu cum este.Dar e mai mult decât atât: oamenii nu ştiu să gândească, nu sunt profesionişti.

Comuniştii au avut o viziune organizatorică gândită

de Lenin şi Stalin, bazată pe industrializare, ceea ce nu era neapărat greşit, pentru că numai ţările industriale îşi pot creşte standardul de viaţă. Şi au făcut asta cu generaţia mea, ingineri, medici educaţi în sistemul de învăţământ dinainte de război. Acum noi vrem să refacem societatea dinainte cu oameni educaţi în timpul comunismului. Ceea ce ai învăţat în şcoală, ceea ce ai văzut în tinereţe îţi creează coordonatele după care faci toate judecăţile.

Mă uit la cei de acum, nu găsesc soluţii decât în stil centralizat. Vă dau un exemplu. Nu are ce căuta Ministerul Sănătăţii să impună preţul medicamentelor, iar asta deranjează tot echilibrul. Soluţia lor e că Guvernul să dirijeze tot. În lumea capitalistă, Guvernul nu dirijează, ci creează mediul, legislaţia, restul e concurenţă liberă”.

Cazul Colectiv: “(n.r.: Intervenţia de la Colectiv) a fost prost interpretată. Eu zic că medicina românească s­a descurcat foarte bine. La o oră după incendiu în spitale erau 70 de bolnavi protezaţi respirator. Se leagă unii că au fost resuscitaţi pe trotuar. Aşa se face. Întâi îl resuscitezi unde e şi apoi îl mişti. Prinţesa Diana a fost resuscitată în maşină, intubată în maşină şi abia apoi descarcerată şi a ajuns vie în sala de operaţie.”

Cazul infecţiilor intraspitaliceşti: “Povestea cu infecţiile e veche şi eu am trăit­o de la începuturile ei. Odată cu apariţia intervenţiilor chirugicale şi administrarea antibioticelor de rutină. Penicilina strepto primea toată lumea în post­operator şi imediat s­au creat specii rezistente.

Continuu am avut morţi şi am făcut dezinfecţii. Când îi aud la televizor că întreabă cine e de vină pentru infecţia intraspitalicească, îmi vine să îi strâng de gât. E de vină o atitudine generală a medicinei, care a produs germenii rezistenţi la antibiotice prin utilizarea aiurea a acestora.

Se vorbeşte mult despre cei care au murit în spital, dar foarte puţin despre faptul că 4 dintre cei trimişi în străinătate au murit pe durata transportului. Bolnavii aceştia nu se transportă. îi tratezi în situ”, spune Prof. univ. dr. Litarczek pentru ziare.com.

Anca Apostol http://www.activenews.ro Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 13

In memoriam pr. Laurenţiu Milici „Râdeţi de mine, ca să ajungeţi ca mine!”

A plecat recent dintre noi, pe drumul fără întoarcere, în zi de sfântă Duminică, părintele Laurenţiu Milici, venerabilul preot care a slujit la altarul Bisericii peste pragul vârstei nonagenare.

Părintele Laurenţiu Milici şi-a păstrat seninătatea până în ultima clipă Părintele Laurenţiu Milici,care a slujit în ultima parte a vieţiila Biserica Martirilor „In Memoriam” din municipiul Suceava, şi­a păstrat seninătatea până în ultima clipă. „A fost ­ aşa cum spunea pr. Dumitru Airinei ­ un preot preţuit şi apreciat de toată lumea, un temperament bun şi frumos, care era chemat pentru cuvântul său bun, pentru energia, puterea şi dăruirea sa”.

Părintele Laurenţiu Milici s­a născut la data de 11 ianuarie 1924, în satul Soloneţ, comuna Todireşti, a urmat cursurile Seminarului Ortodox la Roman (avea doar 13 ani când a intrat la Seminar ­ tatăl său trebuia să vândă două vite ca să plătească taxa anuală ­ şi a făcut şcoala în timp de război), iar între 1945­1949 şi­a continuat studiile la Facultatea de Teologie din Suceava (refugiată de la Cernăuţi) şi la Cluj.

Tatăl său, cantorul bisericesc din Soloneţ, ţăranul autodidact Constantin Milici, a fost cel care a scos de sub

tipar, cu mari sacrificii, în anii 1931 ­ 1932, revista de literatură şi folclor „Ţara Fagilor”, singura publicaţie din Bucovina, cu periodicitate lunară, care se edita într­un sat.

Mulţi enoriaşi spuneau că nu este leac mai bun decât să-l auzi cântând pe părintele Milici Laurenţiu Milici a fost hirotonit preot în anul 1951, în ziua de sărbătoarea Sf. Cuvioase Parascheva, de Arhiepiscopul de Iaşi şi Mitropolit al Moldovei, Sebastian Rusan.

Timp de şase ani a fost preot la Cajvana, apoi, din anul 1957, a slujit vreme de trei decenii la Ipoteşti, la biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, apoi la mai multe biserici din Suceava, iar la urmă la Biserica „In Memoriam” cu hramul “Naşterea Maicii Domnului” din Suceava.

Părintele Laurenţiu Milici şi­a dedicat întreaga viaţă Bisericii continuându­şi activitatea încă 30 de ani după pensionare.

La vârsta nonagenară citea fără ochelari şi slujea ore în şir la altarul bisericii fără să simtă oboseala.

Mulţi enoriaşi spuneau că nu este leac mai bun decât să­l auzi cântând pe părintele Milici. Cântece vechi, cântece de suflet, cântece despre care nu ştiai că există.

Părintele Laurenţiu Milici zâmbea blajin şi spunea: „Râdeţi de mine, ca să ajungeţi ca mine” Părintele Milici iubea cărţile, le ţinea cu tandreţe între palme şi le întorcea filele cu grijă netezindu­le uşor pentru a sorbi slovele care­i luminau chipul.

Avea un zâmbet cu care­şi întâmpina interlocutorii, iar cei care aveau nevoie de duhovnic, de sfat bun şi de vorbă înţeleaptă se simţeau încurajaţi şi ocrotiţi în prezenţa lui. Înzestrat cu umor părintele Laurenţiu Milici zâmbea blajin şi spunea: „Râdeţi de mine, ca să ajungeţi ca mine”.

Nu­l vom uita niciodată. Dumnezeu să­l odihnească în pace!

Tiberiu COSOVAN

În China mi-am întărit credinţa ortodoxă China, ZhongGuo este Ţara din Centru, ţara cu istoria de cinci mii de ani şi în constantă transformare. În China se construiesc mereu noi clădiri, străzi, poduri şi autostrăzi. A fi acolo însemnă să fii conectat cu secolul vitezei, al consumerismului şi cu un alt stil de viaţă.

Am fost acolo pentru mai mulţi ani ca profesor de economie.

La şcoală am fost tratată cu foarte mult respect şi m­am simţit apreciată pentru toată munca depusă. Dar lipsea ceva, nu exista nicio biserică ortodoxă în care să mă pot ruga. A trebuit să vin acasă şi să­mi cumpăr câteva icoane pe care cu grijă le­am transportat spre camera mea de cămin din campusul colegiului la care lucram.

Duminica mai mergeam la Consulatul Rus din Shanghai la slujba de acolo, dar îmi lipseau mult cântecele din bisericile româneşti şi atmosfera de acasă. Mi­am dat acolo seama că după treizeci de ani de viaţă în spirit ortodox este foarte greu să nu Nr. 80 – Octombrie 2016

găseşti o biserică în care să te simţi acasă, în rugăciune şi comuniune cu alţi creştini.

Citeam în fiecare săptămână din Biblie rugându­mă să mă ajute Dumnezeu să –i atrag şi pe alţi oameni din juru­mi să­L cunoască. Îmi amintesc că într­o zi un prieten chinez a venit la mine în cameră cu soţia şi copilul. Impresionant a fost că primul lucru pe care l­a făcut copilul a fost să meargă direct la Icoana Maicii Domnului şi a Domnului Iisus Hristos, să îmbrăţişeze Icoana şi cu bucurie să întrebe cine este acolo. I­am spus că e Mama Sfântă care are grijă de noi şi Copilul ei, care a venit în lume pentru noi. Am cunoscut puţini creştini în China însă m­a ajutat Dumnezeu să­mi întăresc mai mult credinţa, să realizez că noi toţi creştinii avem responsabilitatea de a purta Treimea Sfântă în suflet şi de a­i învăţa pe alţii şi a învăţa de la alţii despre calea mântuirii.

Nicole Vasilcovschi

IN MEMORIAM

Pagina 14

Sofia Katharina Fuchs şi „Mireasa tiranilor” – cronica unei copilării pline de amar, trăite în plin război Cartea „Mireasa tiranilor” este cronica unei copilării pline de amar, trăite în plin război, pe care autoarea, Sofia Katharina Fuchs, o bucovineancă născută la Clit, o dedică „Bucovinei, României şi tuturor prietenilor care mi­au dat mereu putere de viaţă”. În fapt, această carte este chiar istoria unei perioade despre ale cărei adevăruri crude, pătate de sânge nevinovat, noi, cei de azi, ştim mult prea puţin.

Apărut în 1998, la editura Bucovina Viitoare, volumul cuprinde povestea unei familii de nemţi bucovineni cărora războiul le­a rupt rădăcinile prinse la Clit şi le­a purtat pe drumul deportării.

Sunt pagini întregi din istoria răvăşită de război a Europei, despre prigoana, foamea, deznădejdea trăite de autoare, pe atunci o copilă.

Destinul avea s­o poarte pe căi nemiloase, „cu viaţa în geamantan”, cum se intitulează, de altfel, primul capitol al cărţii sale, în care îşi aminteşte de locurile natale care­i „vindecă sufletul”, de Dealul Ederii, fostul Lichtenberg de lângă Clit unde avusese „un cuib straşnic, frumos şi îmbelşugat”; de mama care făcea o pâine de secară aşa de bună că se mirau oamenii din sat şi cel mai grozav unt din lume, «modelat cu mare artă»”. Aveau o viaţă bună, liniştită, aveau vite şi grădini la Clit, o „copilărie cum alta nu a mai fost”, ca o poveste din care s­a trezit în toamna anului 1940, la vârsta de 8 ani, când a început al Doilea Război Mondial şi au fost nevoiţi să plece, fiindcă satul rămăsese pustiu.

Au pribegit vreme de 5 ani după aceea, cu geamantanul în mână, „dintr­un oraş în altul, dintr­o ţară în altă ţară, terorizaţi de grija zilei de mâine”. Familia ei s­a aflat în ultimul transport al repatrierii ordonate de Hitler, în decembrie 1940, pornit de la Rădăuţi, scrie Sofia Fuchs. Prima oprire a fost în Austria, la Linz, unde se părea că lucrurile vor lua o cale bună, datorită comunicatelor difuzate la radio care vorbeau despre un imperiu milenar, o împărăţie a oamenilor care avea să trăiască fericiţi pentru totdeauna. Familia a fost despărţită însă – parte la Oderberg, Austria, iar ceilalţi în Cehia, în lagărul de la Ausig pe Elba – şi câteva lucruri au fost iar îngrămădite într­un geamantan jerpelit. „Războiul îşi împinge tăvălugul pe şosele, iar noi rătăcim cu sania prin câmpul înzăpezit” În 1943 sunt expediaţi în Polonia, pentru a coloniza un sat cu gospodării nemţeşti străvechi, abandonate, având obligaţia de a rodi 57 de hectare de pământ. Au fost încartiruiţi într­un castel al unul conte, iar ziua munceau din greu, mereu sub ameninţarea cu lagărul din Auschwitz, aflat la 16 km distanţă. Pe 15 ianuarie însă, nemţii au intrat cu camioanele în curtea castelului, iar un ordin scurt venit de la primărie îi anunţa că trebuie să se adune la gară pentru a pleca din nou. „Războiul îşi împinge tăvălugul pe şosele, iar noi rătăcim cu sania prin câmpul înzăpezit”. Sofia Katharina avea 12 ani. Sunt urcaţi într­un tren fără geamuri şi uşi, ajung în Cehoslovacia unde aveau să cunoască mai din plin faţa neagră a războiului: „soldaţi mutilaţi sângerând pe tărgi, pe străzi, prin case, prin biserici”.

Familia pleacă la Leibauchm, un alt orăşel din Cehia, unde află despre sfârşitul lui Hitler. Sofia Katharina avea doar 13 ani, dar grozăvia nu se încheiase, în zori pleacă din nou la drum şi ajung „într­un sat cu cearşafuri albe înălţate la cer”, unde îşi dau seama că războiul s­a sfârşit. Dar nu şi necazurile lor. Urcă în primul tren care trecea pe­acolo şi ajung la Dresda, în Germania, iar de acolo iau toţi „trenul întoarcerii” – 80 de vagoane cu soldaţi sovietici, prizonieri de război şi refugiaţi – şi trec din nou prin Cehoslovacia. În învălmăşeala coborârii din tren, la Meryschostra,

IN MEMORIAM

ea şi o parte a familiei se pierd de tată şi fraţii cei mari, iar în zori se urcă într­un alt tren de marfă, „al prizonierilor de război şi utilajelor capturate”. Revin la Praga, continuând să caute restul familiei. Urma să se întoarcă acasă, prin Ungaria. „Suferim de foame şi de sete”. Câte 5 zile şi 5 nopţi, „trenul circulă fără oprire prin pustietate”, apoi poposeşte, tot atâtea zile şi nopţi, în câte­o haltă pustie. „În vremea popasurilor e înfricoşător de trăit. N­ai voie să mergi să cauţi de mâncare, iar fetele tinere sunt luate cu forţa, duse în crânguri şi violate. Morţii sunt abandonaţi lângă calea ferată. Mor pe capete bătrânii şi copiii mici, dar copiii au totuşi parte de mormânt. Ei încap în lăzile de muniţie. Se presară pe pieptul lor margarete, iar lada de muniţie se îngroapă, în grabă, la primul loc de popas”.

După 6 săptămâni de mers cu trenul au aflat că străbat Ungaria, în drumul spre România. La Oradea, în trenul rusesc, urcă soldaţi români care cad la învoială cu soldaţii ruşi că oamenii trebuie lăsaţi în ţara lor. Se întorc la Clit, după ce au stat două săptămâni la Arad şi au prins puteri. Regăsesc căsuţa din Dealul Ederii, „văduvită de gard şi acareturi”, în care locuiau un invalid de război şi nevasta lui. Au rămas acolo o vreme, au muncit luând­ o de la capăt, au trăit bucuria revederii cu tatăl şi fraţii cei mari care fuseseră luaţi prizonieri de război de către ruşi şi duşi la închisoarea centrală din Cernăuţi. „În fond, asta suntem pentru poliţişti: nişte saci cu vechituri ale istoriei” „A doua izgonire din rai” s­a petrecut la 6 săptămâni după întoarcerea la Clit, când plăieşul de la primărie l­a chemat pe tată, cu copii şi cu bagaje, să meargă după acte la Suceava. Au ajuns la Poliţie, iar de acolo au fost luaţi cu căruţa la Gara Iţcani. „Nimeni nu ne explică nimic, nimeni nu ne priveşte în ochi, pentru a nu lăsa să se spulbere speranţa. Suntem duşi dintr­un loc în altul ca nişte saci cu vechituri. În fond, asta suntem pentru poliţişti: nişte saci cu vechituri ale istoriei, iar între timp istoria devenise mireasa lui Stalin”. Sunt aruncaţi iar într­un tren de marfă, în vagonul pentru vite, şi duşi „aiurea”. La Turnu Măgurele, alt lagăr, unde toate dimineţile aveau gustul leşietic al supei servite în castronaşe de aluminiu. După o vreme, un preot catolic i­a îndemnat să formuleze o scrisoare şi s­o trimită la Guvern, unica soluţie fiind ca Sofia s­o scoată de după sârma ghimpată a lagărului, spunând soldatului de pază că merge după pâine.

Scrisoarea a ajuns la destinaţie, iar peste o vreme, în lagăr, s­a prezentat o comisie internaţională. În cele din urmă, într­o zi de marţi, străjuite de un drapel românesc şi unul rusesc, porţile lagărului de la Turnu Măgurele s­au deschis pentru cei 2000 de oameni chinuiţi, „oameni care nu au participat la război dar au fost victimele lui permanente”. S­au reîntors la Clit, dar casele de pe Dealul Ederii erau ruinate. Au trecut peste alţi ani de cumpănă. „Am dreptul să iubesc două patrii, pentru că nu am vândut-o pe niciuna dintre ele” Sofia Katharina Fuchs nu a dus în continuare o viaţă uşoară, nici până s­a măritat, nici după aceea. În România „era epoca tiranilor mărunţi, epoca lupilor”, iar „familia sleită nu mai făcea faţă umilinţei”. La îndemnul cuiva din comunitate, s­a măritat cu „primul colectivist” de la Marginea, membru de partid cu origine sănătoasă, pe care l­a acceptat „cu resemnarea cu care am acceptat să­mi irosesc copilăria prin marfarele care colindau Europa”. Un tiran şi el. În 1958 i se naşte al patrulea copil, iar doi ani mai Nr. 80 – Octombrie 2016

Pagina 15

Sofia Katharina Fuchs şi „Mireasa tiranilor” – cronica unei copilării pline de amar, trăite în plin război târziu, al cincilea, ultimul. A lucrat din greu la fabrica din Suceviţa, a suportat înşelăciunile şi răutăţile soţului. Între timp, surorile mamei stabilite în Germania îndemnau restul familiei să vină să se stabilească acolo. În 1969 Sofia a revăzut Germania, dar nu a vrut să rămână ilegal, la rugămintea rudelor; la întoarcerea în România s­a decis să facă cerere de plecare legală. „Patria este acolo unde m­am născut, unde mi s­au născut copiii, dar şi acolo unde mi s­au născut strămoşii.

Iubesc, în egală măsură, România şi Germania.

Am dreptul să iubesc două patrii, pentru că nu am vândut­o pe niciuna dintre ele”.

Până la urmă, după divorţ, cu toate reclamaţiile şi defăimările suferite din partea soţului, Sofia Fuchs a reuşit să plece în Germania, la Waldkkraiburg, în 1978, cu trei din cei cinci copii, ceilalţi doi, cu familiile lor, alăturându­i­ se peste 3 ani.

După Revoluţie s­a întors în ţara natală cu ajutoare, iar de la apariţia cărţii s­a întors mereu, în diferite comunităţi din ţară, să prezinte „Mireasa tiranilor”.

În luna august a.c., Sofia Katharina Fuchs a fost la Suceava, la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”, unde a organizat o slujbă de pomenire în memoria deportaţilor şi deţinuţilor politici care au murit, dar şi pentru sănătatea celor care mai sunt încă în viaţă. Slujba a fost oficiată de preotul paroh Viorel Vârlan. Atunci am stat de vorbă cu Sofia Fuchs, dar povestea unei copilării şi a unei adolescenţe trăite sub spectrul războiului nu putea fi îngrămădită în câteva pagini. Profund impresionată de carte, am simţit că îi datorez mult mai multe rânduri, mai ales că, din grabă, la primul articol i­am greşit prenumele, lucru pentru care îmi cer mii de scuze.

Astăzi, Sofia Katharina Fuchs are 84 de ani şi nu poate să nu se întoarcă, din când în când, în Bucovina. „Nimic din ce­au fost vârstele mele nu s­a irosit. Eu exist întreagă dintr­un capăt în altul al Bucovinei, iar felul acesta de a supravieţui istoriei nu se poate învăţa decât acasă”, spunea ea în finalul volumului memorialistic. Magda AXON

Regele Marocului cere front comun împotriva fanatismului jihadist Regele Marocului îi invită pe musulmani, creştini şi evrei să se opună împreună „fanatismului şi urii”. Sunt semnificative cuvintele pe care suveranul Mohamed al VI­lea le­a adresat ţării, îndreptându­se îndeosebi spre cei circa cinci milioane de marocani care locuiesc în străinătate. „În faţa proliferării răspândirii obscurantismului în numele religiei, toţi musulmanii, creştinii şi evreii trebuie să construiască un front comun pentru a se opune fanatismului, urii şi izolaţionismului în toate formele sale”, a spus regele, conform unui material al Vatican Insider, publicat pe ITRC.ro.

Mohamed al VI­lea le­a cerut concetăţenilor să fie răbdători, să susţină pacea şi să trăiască în armonie cu ceilalţi locuitori. În afară de asta a cerut „să menţină angajarea cu privire la valorile religiei lor precum şi vechile lor tradiţii”: aceasta este cel mai bun răspuns dat fenomenului jihadist „străin de ei”. „Condamnăm cu putere uciderea de persoane nevinovate”, a mai spus regele Marocului referindu­se la moartea bătrânului preot francez ucis în biserica sa, catalogând ca „nebunie de neiertat” asasinarea „unui preot într­o biserică”. „Cei care incită la omucidere şi la agresiune” folosindu­se de Coran „nu sunt musulmani” a spus Mohamed. „Teroriştii care acţionează în numele islamului sunt indivizi deviaţi, condamnaţi la iad pentru totdeauna”. În sfârşit regele a afirmat că jihadismul „exploatează câţiva tineri musulmani, îndeosebi în Europa, profitând de necunoaşterea limbii arabe şi a adevăratului islam din partea lor, pentru a le transmite mesaje şi promisiuni false şi greşite”. Monarhul Nr. 80 – Octombrie 2016

Marocului nu a trecut sub tăcere responsabilităţile „multor grupuri şi instituţii islamice” care pretinzând că reprezintă „adevăratul islam” promovează „răspândirea unei ideologii extremiste”. Discursul suveranului marocan vine în acelaşi timp în care a fost făcut cunoscut textul unei scrisori către Papa Francisc a marelui ayatollah iranian Makarem Shirazi de Qom, cu care exponentul islamic şiit îi mulţumea Pontifului pentru cuvintele folosite în recenta călătorie în Polonia cu privire la terorism. Aşa cum ne aducem aminte, Papa a refuzat să identifice violenţa fundamentalistă cu religia islamică.

Este interesant de notat cum Shirazi, în scrisoare, consideră importante luările de poziţii ale liderilor religioşi din toată lumea împotriva oricărei încălcări a demnităţii persoanelor, îndeosebi cele săvârşite în numele religiei. Şi aminteşte că a condamnat uciderea părintelui Hamel definind­o un „atac terorist nemilos” prin cuvântul „tafkir”, care pentru islam este sinonim cu fărădelegea maximă. Cu realism, ayatollahul Makarem Shirazi aminteşte că grupurile jihadiste încă nu au fost distruse pentru că sunt susţinute de „puteri arogante”. Un mod pentru a aminti rolul avut de cei care au creat şi finanţat grupurile teroriste pentru scopuri politice şi economice, exploatându­le ca aliaţi utili în războaie, în afară de cazul când şi­au dat seama apoi că au creat nişte monştri incontrolabili. Două luări de poziţie care se adaugă la cea exprimată de Al Azhar şi la iniţiativa musulmanilor care în Franţa şi Italia au exprimat solidaritatea lor creştinilor după uciderea barbară a părintelui Hamel.

Catholica.ro

IN MEMORIAM

Pagina 16

Rabinul şef din România: Să compari bisericile cu spitalele, o manipulare.

Nu e sănătos ca duhovnicul să fie cerşetor Rabinul şef din România Rafael Shaffer considera că "a compara bisericile cu spitalele nu este o chestiune statis­ tic cinstită" şi că "pentru a­şi putea impune mesajul, liderul unei comunităţi religioase are nevoie de finanţare".

Liderul religios al evreilor din România spune că este

nevoie de finanţarea lăcaşurilor de cult din bani publici şi pe această temă s­a făcut "o manipulare".

"S­a numărat câte spitale sunt şi s­a pus în paralel cu câte biserici sunt. E ca şi cum într­o fermă ai număra câţi boi şi câţi porumbei există. Investiţia într­o biserică e la cu totul alt nivel decât investiţia într­un spital. Comparaţia mai corectă ar fi: câte biserici şi câte dispensare sunt. A compara bisericile cu spitalele nu este o chestiune statistic cinstită.

Eu cred că e nevoie şi de donaţii în construirea de biserici", a declarat Shaffer, într­un interviu pentru Adevărul.

Potrivit acestuia, "nu e sănătoasă situaţia în care preotul, rabinul sau imamul trebuie să fie cel care depinde de congregaţie pentru a aduna bani".

"Nu e bine ca duhovnicul să fie robul financiar al comunităţii. Pentru a­şi putea impune mesajul, liderul unei comunităţi religioase are nevoie de finanţare. Altfel, e pus în poziţie de cerşetor. Nu e sănătos", a mai spus rabinul Shaffer. În plus, mai spune el, "nu fiecare cheltuială publică o poţi justifica faţă de fiecare".

"Eu n­am beneficiat niciodată de sport, n­am fost niciodată pe stadion. Dar nu pot să spun 'pe mine să nu mă implicaţi în sport'. Mulţi membri ai naţiunii au nevoie de biserici, mulţi au nevoie de terenuri de sport, chiar dacă ţie personal nu­ţi foloseşte", a mai declarat rabinul. Întrebat dacă pentru comunitatea evreiască sunt suficiente lăcaşuri de cult, el spune că nu, dar se încearcă şi clădirea lor din fonduri proprii.

"Nu mă preocupă subiectul fondurilor. Avem în

comunitate suficienţi oameni care cunosc subiectul banilor şi prea puţini oameni care le cunosc pe cele duhovniceşti.

Să­şi bată alţii capul cu asta", a mai spus Shaffer.

Despre generaţia tânără din prezent, rabinul spune că nu îl îngrijorează şi nu crede că "azi e mai rău decât a fost altădată".

Are şi el un cont de Facebook şi spune despre reţeaua de socializare că este "o piaţă", pe care "găseşti multă marfă proastă şi puţină marfă bună", dar "aşa a fost întotdeauna".

Rafael Shaffer s­a născut la Arad, în 1957. Părinţii săi s­au înscris pe listele de emigrare în Israel în 1950, dar au obţinut aprobarea de la autorităţile comuniste din România abia în 1972. Când a părăsit România, Rafael Shaffer avea 15 ani şi jumătate. "În Romania era clar ce e bine şi ce nu e bine. Într­o lume democratică, orientarea e mult mai dificilă şi mi­a luat timp să mă orientez. Am rămas fără certitudini, am rămas fără duşman. Duşmanul e cea mai bună motivare", spune el. În Israel a terminat liceul, a fost înrolat în armată, iar după aceea a început studii de informatică şi a lucrat ca informatician. La vârsta de 28 de ani, a luat o hotărâre majoră pentru viaţa sa: a abandonat studiile de informatică şi a mers la Yeshiva (seminar evreiesc în care se studiază Tora şi Talmudul).

Rafael Shaffer s­a întors în România după aproape 40 de ani în care a stat departe de ţara natală.

"Am găsit România schimbată în bine. Când am plecat, oamenilor le era frică să vorbească. Acum oamenii sunt demni. Încă nu pe deplin, dar determinaţi să meargă pe această cale", a mai spus el.

Ziare.com Redactor şef: Dr. Dragoş Corlăţeanu COLECTIVUL DE REDACŢIE

Preot dr. Viorel Ioan Vârlan; Carmen Veronica Steiciuc; Dr. Ioan Ieţcu; Preot dr. Theodor Damian; Tiberiu Cosovan, Adrian Popovici Secretar de redacţie: Elena Daniela Vârlan Fotoreporter: Gherhard Onesciuc REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Fundaţia „IN MEMORIAM” Str. Trandafirilor f.n. — SUCEAVA Tel.: 0230 - 522 980 0744 - 622 346; e-mail: viorel_varlan@yahoo.com

www.ziarulinmemoriam.ro

ISSN 2065 – 460X Prezenta publicaţie conţine şi texte preluate din ziarul “Lumina”

IN MEMORIAM

Nr. 80 – Octombrie 2016