Punti peste vremuri

1 Posibilităţ i de contact pentru comenzi: STAN VIRGIL, Str. Rozelor nr. 10; bloc D 1; scara A; ap. 2 C.P. 905500, Mangalia, jud. Constanta Adrese internet: E-mail/Messenger: gelu_pescaru@yahoo.com Skype: virgil.stan44, Blog: http://virgilstan.bloguest.com/ virgilstansicartilesale sau Pagini fierbinţi sub răcoarea marii Telefon: 0723.664.458

DEDICAŢIE: Această carte este dedicată tuturor persoanelor iubite de mine,

bunicilor, părinţilor, fra ţilor, rudelor

apropiate, copilei mele şi mai ales nepo ţilor. Chiar dac ă unii dintre eroii povestirilor mele sunt disp ăru ţi de mult

timp din viaţa pământeană, au rămas mereu vii în inima

2

mea, dovadă şi aceste povestiri nemuritoare, ce le las

ca moştenire celor ce rămân sau vor veni dup ă mine.

Ultimile povestiri din carte sunt dedicate unei fiin ţe foarte

dragi mie, care mi-a redat din nou încrederea şi speranţa în posibila existenţă a fericirii şi la maturităţii depline.

vârsta

CUPRINS:

Pag.

3 – Virgil Stan, un scriitor al tainicelor iubiri, note biografice

Pag. 14 – Aprecierile unor scriitori români asupra cărţilor mele Pag. 41 – Mărţişor

3 Pag. 46 – Picnicul Pag. 53– Pânsul puiului de lebădă Pag. 62 – Învingerea stihiilor Pag. 68 – Secerătorul Pag. 83 – Călători clandestini Pag. 93 – Bunica Floarea Pag. 110– Norvegia – noul El Dorado pentru români Pag. 164 – Rătăciţi pe mare Pag. 170 – Liturghia Pag. 180 – Drumul către nicăieri Pag. 184 – Bătrânul şi marea Pag. 188 – Făt Frumos din oglindă Pag. 191 – Sub teiul lui Eminescu, s-a născut iubirea Pag. 202 – Păcălirea morţii Pag. 229 – Lăstunul Pag. 240 – Călătorind prin toamnă Pag. 246 – Poezii

4

Virgil Sta n - Un scriitor al tainicelor iubiri

Născut pe 20 martie 1944 în comuna Pecineaga, judeţul Constanţa (de fapt după spusele mamei care ştia cel mai bine când mi-a dat viaţă, am apărut pe lume într-o sâmb ătă de 18 martie, spre seară când se întorcea ciurda de vaci de la p ăscut,

5 dar declarat pe 20 în acte, că aşa se proceda în acele vremuri.

Se aşteptau câteva zile să se vadă dacă noul născut va tr ăi sau nu).

Sunt fiul unor ţărani mijlocaşi, colectivizaţi cu for ţa în 1957. În comună am urmat şi terminat şcoala gimnazială. Sunt absolvent al liceului “MIHAIL EMINESCU” din Constan ţa şi al unor studii tehnice în domeniul construcţiilor industriale.

Chiar dacă de mic dovedisem calităţi predilecte pentru compunerea unor creaţii literare, nu am ales calea învăţământului pentru a deveni dascăl, ci pe cea a construc ţiilor despre care nu ştiam mare lucru, ceilalţi fraţi fiind, cel mare şofer iar mijlociul electrician apoi maistru electrician cu patalama 1 la mână.

Am lucrat ca proiectant tehnolog construcţii şi repara ţii navale timp de 33 ani, dintre care 17 ani în Şantierul Naval Constanţa şi alţi 16 ani în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior Daewoo Mangalia Heavy Industries).

Comuna în care m-am născut - după documentele existente - ar data de prin 1857, când a sosit prima migra ţie de ţărani din Crimeea. Ei s-au oprit pe o aşezare deja existent ă, cu popula ţie 1 DEX - diplomă

6 româno - tătară, numită Gherengic, care în limba turcă ar însemna: „nu te apropia, mireasă”.

Legenda spune că pe locul unde s-a înfiin ţat comuna, s-au întâlnit alaiurile a două nunţi tătăreşti, pornite în căru ţe spre destinaţii diferite şi cum tradiţia nu permitea ca cele dou ă mirese să se vadă, iar nuntaşii dovedind reale calităţi războinice, s-a încins o bătaie generală între membrii ambelor alaiuri, ne ştiinduse cu precizie care dintre cele două tabere a ie şit înving ătoare.

Cert este că legenda a existat, iar aşezarea prin numele s ău, aminteşte despre prezumtivul eveniment.

Pe acel loc a luat fiinţă, conform legendei, comuna Pecineaga de astăzi. Denumirea de Pecineaga se trage ca nume de la pecenegi (în latină bisseni sau pacinacae) 2, popor migrator de origine turanică, din ramura turcă, care ar fi poposit şi prin aceste părţi ale Dobrogei când în 1048, un mare conducător al pecenegilor, Kegen, fiind în conflict cu chanul cel mare Tyrachus, a trecut Dunăre cu peste 20.000 oameni şi s-au aşezat în Dobrogea, unde împăratul Constantin al IX-lea Monomachos le-a dat pământ, ulterior creştinându-i. Kegen a primit astfel titlul de 2 O parte din informaţii sunt luate de pe internet

7 patriciu şi trei cetăţi la Dunăre ca vasali. Numele de Pecineaga i sa dat comunei în anul 1923. În urma unor descoperiri arheologice, în vatra localit ăţii s-a găsit o pardoseală de cărămidă a unui edificiu roman datând de prin secolul IV e.n. precum şi monede de epocă romană, iar pe teritoriul satului Vânători, aparţinător al comunei şi situat la doi kilometri de aceasta, s-au scos la lumin ă urme din epoca elenistica, deci se poate considera existen ţa localit ăţii cu mult înainte decât este atestată documentar. Legendele transmise din bătrâni spun că ar fi existat pe teritoriul ei chiar şi o m ăn ăstire grecească.

De la pecinegi nu ne-a rămas în limba română decât doar câteva denumiri geografice fiindu-ne lăsate mo ştenire printre altele denumirile: comuna Peceneaga (jud. Tulcea), Pecineaga (jud. Constanţa), pădurea Peceneaga (jud. Brăila) şi muntele Picineagul (în fostul judeţ Muscel).

Comuna într-o anumită perioadă politică de tristă amintire a mai purtat şi denumirea de I.G. Duca (1933-1940) deoarece politicianul avea o moşie în vatra satului Vân ători apar ţin ător ca administraţie aşa cum am spus, comunei Pecineaga.

8 Prin 1882 -1883 a urmat în Dobrogea, migra ţia mocanilor oieri din zona Sibiului şi al Braşovului, urmat ă la pu ţin timp de cei din partea Brăilei prin 1884, când vreo 30 de noi familii sosite pe teritoriul comunei au primit câte 40-60 ha de p ământ în func ţie de mărimea fiecăreia şi al posibilităţilor de a-l lucra. Ei au format cartierul Vechi, aşezându-se în partea de apus a comunei, apoi au sosit cei din zona Râmnicului Sărat şi a Br ăilei ce s-au a şezat în mijlocul comunei formând cartierul Băjinari, ace ştia fiind împroprietăriţi cu 25 ha fiecare familie. O ultimă migra ţie a fost prin anii 1921 - 1925, al oltenilor şi tulcenilor, când au sosit vreo sută de familii şi cărora li s-au dat câte 9 ha de pământ în proprietate. Locul unde s-au aşezat, la marginea comunei, s-a numit cartierul Colonişti şi se întindea de la moara fra ţilor Popescu, până spre extremitatea dinspre răsărit.

Prima şcoală primară de patru ani a fost construită în anul 1893. În ea am învăţat şi eu ultimii ani ai şcolii elementare cum se numea pe atunci.

Bunicii mei făceau parte din cea de a doua migra ţie, unii fiind mocani ce au venit în transhumanţă cu oile din zona Mărginimii Sibiului, înainte de 1900 (ambii mei părin ţii fiind

9 născuţi pe pământ dobrogean, tata în 1904, respectiv mama în 1909) rămânând definitiv pe câmpiile mănoase din Dobrogea ca şi cei din zona Brăilei si a Râmnicului Sărat care au venit special pentru pământ.

Descriindu-mi tatăl aş putea spune că era un b ărbat înalt, cu faţa roşcovană şi părul aspru, tuns scurt, cu o must ăcioar ă roşcată, á la Hitler, bine legat, chiar dacă nu avea o constitu ţie robustă, cu multă dăruire pentru familia sa, un bărbat hot ărât şi cutezător, care nu s-a speriat de presiunile ce se f ăceau asupra sa ca şi asupra altor cetăţeni din comuna de către autorităţile locale sau raionale, de a intra în colectiv.

Sunt suferinţile familiei mele, similare cu ale multor consăteni, în vremuri de mult trecute, dar niciodat ă uitate. Dac ă încă îmi mai amintesc de acele momente petrecute în vremea copilăriei mele, se dovedeşte că nu sunt pe deplin uitate. Ele au lăsat urme adânc imprimate în memoria mea de copil, ca şi în a celor care au trăit tristele vremuri din epoca comunist ă, ca ni şte rădăcini puternic înfipte peste timpuri, pentru cei ce le-au tr ăit, punţi între trecutul dureros al perioadei comunismului şi prezentul

10 actual al unui început firav de democra ţie occidental ă, adev ărate

punţ i peste vremuri.

Şi totuşi, ce poate fi mai frumos decât copilăria, în via ţa unui

om ajuns la deplină maturitate şi care retrospectiv retr ăie şte mental această parte interesantă a vieţii sale? În aceast ă carte vreau să relatez din experienţa mea de viaţă, frânturi ale copil ăriei şi mai ales, cum s-a născut dorinţa şi plăcerea pescuitului, încă din fragedă pruncie şi cea a scrisului spre sfâr şitul vie ţii. Iat ă câteva rânduri edificatoare care fac parte din primele pagini ale cărţii de debut “Iubirile unui pescar - pove şti pesc ăre şti şi de viaţă”.

“... Într-o zi, mai mulţi copii de vârsta mea, pân ă pe la zece

ani, am plecat la lac, hotărâţi să ne scăldăm şi să prindem peşte.

Cum la undiţele noastre nu venea niciun peşte, am început noi

să-l prindem cu mânuţele. Aceştia erau de fapt mormoloci de broască, pui cărora nu le dăduseră încă picioruşele. Cu un

asemenea trofeu m-am prezentat mândru în fa ţa mamei şi a

bunicii, care locuia cu noi. De fapt noi locuiam în casa ei, l ăsat ă moştenire tatălui meu pentru că o îngrijea.

11

Când au văzut ce am în mână, cele două femei au început

să râdă cu poftă şi mi-au spus că o să mi-i prăjească să-i mănânc la masa de prânz.

Bunica Floarea, mama tatei, mi-a explicat că sunt pui de

broască, nu peşti. Dezamăgit, i-am aruncat în mijlocul cur ţii,

pradă curcilor, care s-au repezit imediat asupra “pe ştilor” mei,

văzând că se mişcă. Mai ales, curcanul Samson, fudul nevoie mare, cu coada şi aripile înfoiate, s-a repezit la mogâlde ţele ce se

mişcau în ţărâna bătăturii, luându-le pe rând în plisc şi înghiţindule cu plăcere.

Samson era curcanul care ne făcea masaj nouă, copiilor, pe

spinare. Ne aşezam în mijlocul curţii, cu burta în jos şi el venea,

se urca pe noi şi ne busolea cu picioarele pe tot spatele. Mama şi bunica se distrau văzându-l pe Samson cu câtă sârguin ţă îşi îndeplinea misiunea. Cum începea să ne doară spatele de

greutatea lui, sau din cauza ghearelor care pătrundeau prin cămăşile noastre subţiri, încercam să fugim, însă când ne ridicam

să scăpăm de el, se repezea cu aripile şi ne bătea,

determinându-ne să ne ferim din calea lui, cât mai repede cu putinţă.”...

12 (Text preluat din primul capitol al cărţii “Iubirile unui pescar”)

Timp de 33 ani am lucrat ca proiectant tehnolog construc ţii şi reparaţii navale, în Şantierul Naval Constan ţa şi în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.), pân ă când în octombrie 2000 am ieşit la pensie şi de atunci mă ocup cu pescuitul sportiv de guvizi pe Marea Neagr ă, la malul c ăreia am o barcă cu motor, iar mai târziu am mai adăugat şi un alt hobby şi anume scrisul.

Descoperind plăcerea internetului, în anul 2009 la sugestia unei cunoştinţe virtuale, profesoară de franceză într-un liceu din Satu Mare, Viorica Cherecheş, am început să scriu povestiri pescăreşti, cu aventuri la mal de ape dulci sau al m ării, ori din barcă pe mare. Tot la indicaţia ei am început să le postez pe un site din Arizona şi pe un altul din Bruxelles.

Văzând că aceste povestiri plac cititorilor din diaspora românească, mi s-a sugerat să scriu o carte, adunând toate aceste povestiri în ea, continuând şi cu alte pagini din via ţa mea.

Aşa s-a născut cartea de autor cu povestiri pesc ăre şti şi de viaţă, IUBIRILE UNUI PESCAR, care a văzut lumina tiparului în mai 2010 la editura Digital Data din Cluj Napoca.

13 Lansarea cărţii s-a făcut în cadrul bibliotecii V.A. Urechea din Galaţi pe 20 mai 2010, alături de antologia de proză scurt ă PRIMĂVARA ESENŢELOR editată de Asociaţia „Poezia Artelor” din Iaşi la care am participat cu proza „SECER ĂTORUL”. Cartea de debut s-a bucurat de atenţia scriitorului Gheorghe Mocanu din Odobeşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar la prezentarea din timpul lansării, alături de domnia sa, o notă de lector a susţinut şi scriitorul şi jurnalistul Victor Cilic ă din Gala ţi. În timpul redactări primei cărţi, am scris doar într-o lun ă de zile romanul „CÂT DE MULT TE IUBESC...” pe care l-am editat în iulie 2010 la Editura AIUS din Craiova care o prezint ă astfel pe site-ul său:

„In această vacanţă citiţi o foarte pasionantă poveste de

viaţă şi de iubire spusă cu multă dăruire de Virgil Stan, un autor

îndrăgostit de textele sale. Doi tineri, S ăndica şi Mircea, ajung s ă

cunoască adevărata iubire atunci când se a şteaptă mai pu ţin, atunci când viaţa lor ar putea lua un cu totul şi cu totul alt drum.

Săndica, o tânără care şi-a provocat destinul în mai multe

rânduri, încearcă să dezlege iţele tentaţiilor şi himerelor, dar pân ă la împlinirea sa ca femeie, trebuie să-şi răscumpere greşelile. La

14

rândul său, Mircea, un răsfăţat al vieţii, este pus în situa ţia de a

se dedica iubirii sau carierei. Ce fac cele două personaje, ce aleg,

cum îşi croiesc viaţa vor descoperi cititorii acestui extrem de sensibil roman”.

Titlul romanului i-l dau declaraţiile de dragoste ale celor doi

îndrăgostiţi, care şi-l transmit ca un leitmotiv de-a lungul întregii povestiri.

Această carte s-a bucurat şi de atenţia scriitorului Ştefan Doru Dăncuş, directorul revistei de cultură şi atitudine „SINGUR” din Târgovişte, revistă în care au apărut mai multe capitole.

Cum în finalul romanului situaţia de viaţă a eroinei mele nu era bine definitivată, am scris până la sfâr şitul anului 2010 continuarea acestuia, unde în partea a doua m-am ocupat mai mult de următoarea generaţie, copiii eroilor din primul roman, studenţi la Galaţi şi cu tot ce implică viaţa tinerilor de dup ă revoluţie.

Romanul este editat în februarie 2011 tot la Cluj Napoca însă de Editura” Grinta” şi prefaţat de talentata poet ă Emilia Dabu din Mangalia, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

15 Mai am un roman ANA, FIICA MUN ŢILOR, tip ărit la One şti de către editura Karta.Ro în septembrie 2011, căruia scriitoarea Dora Alina Romanescu (pe numele său adevărat Elisaveta Georgescu), membră a U.S.R. îi scrie prefaţa. În noiembrie 2012 apare sub coordonarea scriitorului Gheorghe A. Stroia, directorul editurii ARMONII CULTURALE din Adjud, cel de al 5 lea roman şi anume romanul ZBORUL SPRE STELE, pe care îl şi prefaţează. Romanul va primi Premiul III la capitolul „Romane” din partea Ligii Scriitorilor din România.

A urmat o pauză în care m-am ocupat mai mult de eseuri şi proze scurte, ca apoi în 2013 să mă dedic ultimului proiect şi anume romanului „Parfum de orhidee” ce va vedea lumina tiparului în luna februarie 2014. Şi acesta este publicat tot de editura Armonii Culturale din Adjud, sub coordonarea aceluia şi director, Gheorghe A Stroia.

Lansarea romanului s-a făcut la Iaşi, în cadrul şedin ţei de analiză a activităţii filialei Iaşi a Ligii Scriitorilor din România, iar prezentarea în faţă auditorului s-a făcut de către ilustrul profesor universitar doctor Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de artă, vicepreşedintele Filialei Iaşi a L.S.R. şi redactor şef al

16 revistei „Moldova Literară”, completat ca un „ecou” de scriitoarea Valentina Bisog Becart.

Aventura scrierii de proze scurte, nuvele, eseuri, uneori poezie, ori de romane nu s-a terminat, ci abia era în perioada de pionierat, aşa că am început să trimit diverselor reviste tip ărite ori doar publicate pe internet, tot ce scriam. Aşa au apărut în revistele” Moldova Literară” din Iaşi, în nr. 1 (7) din ianuarie 2011 un scurt C.V. şi povestirea „Ceaţa”, în nr. 2,3 (8,9) din iulie 2011 proza „Secerişul”, în nr.4 (10) din dec. 2011 eseul „Bunica Floarea”. În nr. 1-2 (11-12) din sept. 2012 al acelea şi reviste îmi apare proza „Plânsul puiului de lebădă”, o poveste emo ţionant ă a unui pui de lebădă prins de gheţurile lacului din Mangalia într-o iarnă aspră de pe litoral, publicată pentru prima dat ă în paginile cărţii IUBIRILE UNUI PESCAR. Următoarea apari ţie în revista Moldova Literară este în dec. 2013, cu un reportaj Norvegia – noul El Dorado pentru români, iar ultima în revista cu nr. 1 din iunie 2014, când mi se publică reportajul „Sub teiul lui Eminescu a răsărit iubirea”, alături de articolul domnului prof. univ. dr. Mihai Păstrăguş „Note de lector”, care face o scurtă analiză a romanului „ PARFUM DE ORHIDEE”, articol ce va apare şi în num ărul 24 al

17 revistei AGORA LITERARĂ din Cluj Napoca în septembrie 2014, revistă a Ligii Scriitorilor din România. Tot în revista Moldova Literară numărul 2 (20) din septembrie 2014 îmi apare proza „Pescarul şi marea”. Aceeaşi revistă mă păstrează număr de număr ca membru al colegiului de redacţie. Într-o altă colaborare cu revista „Caiete Silvane” din Zal ău, îmi apare în nr. 11 (70) din 2010 un interviu neconven ţional luat de scriitorul Ştefan Doru Dăncuş iar în nr. 3 (74) din martie 2011 mi se publică povestea „Furtuna”. Tot în martie 2011 revista „Cuib literar” din Călan îmi publică proza „Secerişul”.

Această participare doar în revistele tipărite. Mai colaborez şi cu mai multe reviste electronice, mai ales cu cea din Craiova, „Constelaţii Diamantine” aparţinând Ligii Scriitorilor din România. În nr. 4 (8) din apr. 2011 apare povestirea „Furtuna”, în nr. 6 (10) din iunie 2011 apare „Plânsul puiului de lebădă”, în nr. 12 (16) din dec. 2011 apare „Învingerea stihiilor”, în nr. 2 (18) din feb. 2012 apare „Rătăciţi pe mare”, în nr. 3 (19) martie 2012 apare proza „Călători clandestini”, în nr. 6 (34 ) din iunie 2013 se public ă proza LITURGHIA, în iulie si august acelaşi an îmi apar Note de călătorie, un reportaj din Norvegia,

iar în revista BANATU din

18 Lugoj se publică articolul lui Gheorghe Stroia „În loc de prodoslovenie” care de fapt este prefaţa romanului „Zborul spre stele”.

Altă revistă care îmi publică prozele este şi „Armonii Culturale” din Adjud, care în numărul din 7 noiembrie 2011 îmi publică „Învingerea stihiilor”, pe 10 noiembrie 2011 îmi public ă „Plânsul puiului de lebădă”, în 16 octombrie 2012

îmi public ă

”Călători clandestini”.

Mai apar cu o cronică literară la cartea „Iubirile unui pescar” scrisă de scriitorul Mocanu Gheorghe în revista „Oglinda Literar ă” din Focşani, şi cu o prezentare a profilului de scriitor în ziarul „Adevărul de seară” din august 2010. În publicaţiile româneşti de peste hotare, mi se prezint ă la rubrica „Vocea românilor” din revista „Pagini române şti din Noua Zeelandă” nr. 74 din august 2011, proza „Învingerea stihiilor”, şi „Plânsul puiului de lebădă” în nr. 88 din octombrie 2012.

Aventura mea scriitoricească a continuat cu apariţii în antologii de proză şi poezie astfel: Antologia Asociaţiei „Poezia Artelor” din Ia şi „Primăvara esenţelor” cu proza „Secerătorul” (această proză uneori s-a numit

19 şi „Secerişul”), antologia revistei „Singur” cu proza „Învingerea stihiilor”, aleasă dintre peste 6.400 de alte proze scurte propuse de diferiţi autori, povestire care se publică şi în antologia „Confluenţe lirice” din Iaşi, iar ca poet apar în antologia „Expresia Ideei” din Oneşti, cu poeziile „Călătorind spre Calea lactee” şi „Te aştept”, scrise sub pseudonimul de Gelu Pescaru, folosit adesea pe diferite site-uri în care îmi postez lucrările.

Sub coordonarea scriitoarei Valentina Becart Bisog, membru al Ligii Scriitorilor din România, apare antologia de poezie şi proz ă DINCOLO DE CUVÂNT (confesiunea poetului, prozatorului) în care este prezentată activitatea mea scriitoricească şi trei proze scurte. Iată ce spune scriitoare în cuvântul de prezentare al antologiei:

“Scriitorul, acest Sisif îndrăgostit de „urcu şuri” pe cele mai

înalte culmi ale spiritului, îşi ia „revan şa”, cioplind din stânca dur ă a gândului cuvinte pregătite a stârni şi invidia zeilor. În condi ţiile

în care criza intelectuală adânceşte tot mai mult pr ăpastia unde

se vor „rostogoli” toate trăirile minunate exprimate prin Cuvânt – este imperios necesar – ca cineva să strâng ă în „m ănunchi”

20

aceste spirite înalte, rafinate, sensibile şi, astfel s-ar putea salva de la „moarte” atâta „concentrare de simţire”...

O altă antologie unde apar cu un scurt CV şi trei proze:

„Norica” „Picnicul”şi „Învingerea stihiilor”, este antologia EPOSS MERIDIANE a editurii Armonii culturale din Adjud, iar în antologia „Autograf pentru m(â)ine, lirică, proză şi arte plastice, Antologia „Însemne Culturale” 2013, mi se publică în afara datelor personale şi cărţile publicate şi prozele „Drumul către nicăieri” şi „Pescarul şi marea”.

Colaborez cu diverse site uri ce promovează cultura unde îmi public atât prozele, cât şi romanele înainte de editarea lor în cărţi sau reviste. Cel mai mult am publicat în „Confluen ţe literare”, unde se pot regăsi peste 310 de postări ale mele, citite de peste 66 mii de cititori.

Mai scriu proză scurtă şi colaborează cu diferite reviste ale Ligii Scriitorilor din România şi posturi de radio.

Pe 20 septembrie 2012 postul din Madrid al radioului „Radioprodiaspora” dedică o întreagă emisiune de peste 2 ore de muzică şi literatură, activităţii mele literare

şi în mai multe

emisiuni postul on-line RADIO PAPUCEL face acelaşi lucru.

21 În luna aprilie 2011 am fost primit în Liga Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, iar pe 8 mai 2011 am lansat la Centrul Militar Mangalia primele mele trei cărţi tipărite, cu sprijinul Clubului Artelor „Solteris” din Mangalia condus de poeta Emilia Dabu, membru al U.S.R. În luna august 2012 mi s-a înmânat „Premiul pentru autenticitate” acordat de revista româno-canadiano-americană STARPRESS, concurs la care au participat 8497 concuren ţi.

Deasemenea tot în 2012 Filiala Iaşi a L.S.R. mi-a decernat Diploma de excelenţă pentru merite în creaţia literar artistic ă şi publicistică. În 2013 apar în Dicţionarul Autorilor Români Contemporani, coordonat de Alina Kristinka alături de alte mari nume ale scrisului românesc.

*** Aprecierile unor scriitori români asupra căr ţ ilor mele:

22

Gheorghe Mocanu - scriitor Membru al Uniunii Scriitorilor din România

„

Cu eleganţă şi destulă stăpânire pe uneltele prozei, Virgil

Stan dăruie cititorului prima sa carte, intitulată sugestiv „Iubirile unui pescar - Povestiri pescăreşti şi de viaţă”.

O carte care – să zicem! – Va stârni interesul cititorilor, dar şi al criticii literare, căci, în aceste vremuri înfiorate, când mul ţi dintre creatorii de literatură îşi drenează osârdiile spre forma versificată, Virgil Stan, un dobrogean prieten cu apele şi pe ştii, cu ţărmurile şi valurile, dar şi cu femeile frumoase, aruncă undi ţa spre noi, încercând să ne prindă cu această carte de proză, scris ă din suflet şi pentru suflet, despre oamenii şi locurile copil ăriei sale, despre viaţa sa amoroasă, despre destinul său.

O face cu generozitate şi rigurozitate, uneori cu detalii de monografist şi de portretist, atent să ne informeze şi s ă ne descrie, cu date concrete, momente importante din via ţa sa, prin care doreşte să împărtăşească semenilor săi întâmplări şi amintiri din această parte a ţării, plină de farmec şi inedit, cu bune şi rele, dar mai ales, cu dorinţa de a se dărui pe deplin cititorului.

23 Cartea este scrisă într-un ritm alert, cu nerv şi vitalitate, dar şi cu lirism, cu multe expuneri scurte, f ără înflorituri sau figuri de stil sofisticate, ceea ce va determina cititorul s ă întoarc ă pagina, tot mai interesat de evoluţia acţiunii sau conflictului din fiecare capitol al cărţii, dar şi al vieţii povestitorului.

Am reţinut datele interesante despre satul său natal, din apropierea Mangaliei, un sat tipic zonei dobrogene, scena colectivizării forţate, atât de tragică pentru România acelor ani, aventurile prin şcolile timpului, precum şi începuturile sale de pescar amator, care sunt o caracteristică a oamenilor din preajma mării şi care la maturitate devine un al doilea mod de existen ţă pe aceste meleaguri.

Dar cea mai captivantă lectură o avem despre perioada maturităţii, în paginile de dragoste care ne dezv ăluie un suflet zbuciumat şi mereu în căutarea infinitului absolut, precum şi în cele deosebit de documentate şi pline de bucuria relat ării impresiilor de la pescuit şi arta lui.

Lectura capitolelor despre dragoste este inedit ă şi autorul încearcă să ne descrie lupta sa cu destinul implacabil, care îi demonstrează că în viaţa oricui se întâmplă ca oamenii să vin ă

24 şi să plece şi trebuie să-l accepte aşa cum este, dar luptând pentru el, pentru că nu contează cât trăieşti, important este s ă trăieşti o clipă pentru care merită să mori.

Virgil Stan oferă astfel cititorului savoarea unor clipe veridice din viaţa sa de pescar amator şi de îndr ăgostit incurabil, căci atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi, îl cau ţi mereu... El încearcă să ne spună că a privi lumea de pe un ţărm înseamn ă să percepi, deopotrivă, stabilitatea şi mişcarea, să îmbini, în aceeaşi clipă, senzaţia de siguranţă pe care ţi-o dă un teritoriu limitat, dar ferm, cu ispita perspectivelor vaste, fluide, mereu în schimbare. În acest fel, el a căpătat, de-a lungul anilor, noble ţea calmă a unui ţărm – ţintă şi stavilă în faţa repetatei agresiuni a valurilor.

După atâtea întâmplări din via ţa sa, pe ap ă şi pe uscat, ne propune un final tulburător, recent şi definitoriu pentru dragostea sa de viaţă şi de oameni, dar şi pentru p ăs ările care populează ţărmul mării, pe care le admiră zilnic. Este vorba de un stol de lebede, care încearcă să spargă ghea ţa cu ciocurile, în gerul şi vântul năprasnic, pentru a salva un pui şor de-al lor, c ăzut pradă apelor ce îngheţau instantaneu la malul mării. Salvarea vine

25 de la Molda, o căţeluşă maidaneză, care anunţă paznicul din apropiere despre pericolul iminent...

Ce a urmat, veţi afla, dacă ve ţi avea r ăbdarea necesară lecturării paginilor scrise din suflet şi pentru suflet, de către Virgil Stan.”

***

26

Gheorghe Mocanu Articol apă rut în revista „Oglinda literară ” Din Focş ani nr. 103 din iulie 2010

Virgil Sta n - “Iubirile unui pescar”

N

u l-am cunoscut personal pe autor, de şi am realizat

prefaţa acestui volum, decât joi, 20 mai 2010, cu câteva minute înainte de a intra în sala Bibliotecii “V.A.Urechea” din Gala ţi, unde

27 a avut loc lansarea. Dar i-am citit cartea... Ar fi fost culmea s ă-i fac prefaţa fără să i-o citesc, deşi, astăzi, nu mă mai surprinde nimic, că am luat parte la destule manifest ări unde vorbeau scriitorii noştri, mai mult despre autor, decât despre carte, pentru nu o citiseră, iar pe autor îl cunoşteau de-o via ţă sau de la şpriţuri. Aşa că, voi vorbi despre volumul acesta, Iubirile unui pescar şi nu despre autorul ei. O carte care – să zicem! – Va stârni interesul cititorilor, dar şi al criticii literare, c ăci, în aceste vremuri înfiorate, când mulţi dintre creatorii de literatur ă î şi drenează osârdiile spre forma versificată, Virgil Stan, un dobrogean prieten cu apele şi peştii, cu ţărmurile şi valurile, dar şi cu femeile frumoase, aruncă undiţa spre noi, încercând s ă ne prindă cu această carte de proză, scrisă din suflet şi pentru suflet, despre oamenii şi locurile copilăriei sale, despre via ţa sa amoroasă, despre destinul său.

Mesajul cărţii este unul cât se poate de simplu, şi anume, ca să-l citez pe Euripide, “dragostea este tot ce avem şi singura modalitate de a ne ajuta unul pe celălalt”, iar drumul pentru a obţine pacea interioară constă în a finaliza lucrurile pe care le-ai început.

28 Virgil Stan a început să iubească din tinere ţe, de când, probabil,

la

orizontul

Mării

Negre, a

observat, cu

ochii

adolescentului, primul trup de femeie. Apoi a z ărit pe ştii, de care nu s-a putut despărţi niciodată.

Iubirile lui sunt peştii şi femeile frumoase. El încearcă să finalizeze lucrurile pe care le-a început atunci, prin aceste c ăr ţi scrise din obsesiile lui, propunându-ne astfel o literatur ă intimist ă.

Iubirile unui pescar nu este o carte cu aspect vetust, deci nu are acel aer de învechit, arhaic, demodat. Este un volum de dragoste în cheie masculină, ceea ce mi se pare foarte interesant, având în vedere tendinţa mai mult a autorilor femei de a se apleca asupra acestui gen de literatură.

Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul c ă Stendhal a scris un tratat despre dragoste, sau tipurile de amor propuse de Gib Mihăiescu în romanele sale. Ei, nu! Nu este un asemenea tip de amor ceea ce ne propune Virgil Stan. El nu sondează subconştientul, fapt ce i-ar fi conferit o mai mare doz ă de modernitate. El descrie simplu şi fără ocolişuri, făr ă intr ări în domenii romantice sau în subconştient, un act de dragoste unic ă,

29 aşa cum l-a perceput el la vremea respectivă şi aşa cum vrea săl transmită cititorului.

Deci, cred că merită citit, pentru simplul fapt că - şi acum îmi vin în minte cuvintele regretatului Prof. Dr. Ion Rotaru, cel care a scris „O istorie a literaturii române” - M-am s ăturat de amatorismul

„profesioniştilor”

-

cu

ghilimelele

de

rigoare,

familiarizaţi cu... umanioarele, pândiţi de amatorismul rutinier şi adesea leşinat, lipsit de vlagă, de spontaneitate, de prospe ţime”. Şi atunci, vă îndemn să vă lăsaţi seduşi de povestirile domnului Stan, care ne propun un exerci ţiu: acela de a privi lumea şi dragostea, fie ea pentru natură, fie pentru femeie, de pe un ţărm.

De pe ţărmul mării noastre. Aşa cum o vede dobrogeanul îndrăgostit incurabil, căci atunci când iube şti pe cineva şi îl pierzi, îl cauţi mereu. Marea este o atracţie, iar noi, cei din alte p ăr ţi ale ţării, nu-i rezistăm, şi o căutăm mereu. Ştim că de acolo porne şte melancolia. Dar, tot de acolo, porneşte şi zbuciumul valurilor.

Sufletul domnului Stan este unul zbuciumat.

Lectura paginilor de dragoste este inedită şi autorul încearc ă să ne descrie lupta sa cu destinul implacabil, care ne demonstrează că în viaţa oricui se întâmplă ca oamenii să vin ă şi

30 să plece şi trebuie să-l accepte aşa cum este, dar luptând pentru el, pentru că nu contează cât trăieşti, important este să tr ăie şti o clipă pentru care merită să mori.

Cartea este scrisă într-un ritm alert, cu nerv şi vitalitate, dar şi cu lirism, cu multe expuneri scurte, f ără înflorituri sau figuri de stil sofisticate, ceea ce va determina cititorul s ă întoarc ă pagina, tot mai interesat de evoluţia acţiunii sau conflictului din fiecare capitol al cărţii, dar şi al vieţii povestitorului. Vom observa pagini scrise cu generozitate şi rigurozitate, uneori cu detalii de monografist şi de portretist, atent să ne informeze şi s ă ne descrie, cu date concrete, momente importante din via ţa sa, prin care doreşte să împărtăşească semenilor săi întâmplări şi amintiri din această parte a ţării, plină de farmec şi inedit, cu bune şi rele, dar mai ales, cu dorinţa de a se dărui pe deplin cititorului. Şi pentru că nu vreau să plictisesc, rolul meu fiind acela de a vă incita la lectură, am să vă propun câteva fraze extrase din carte, poate, d-l Stan, prin debutul său inedit, la peste cei 60 de anişori, va stârni interesul cititorului şi de ce nu, şi al criticii literare.

31 “Mâinile fine şi dornice de dragoste ale lui Genny, în mângâierile sale, când se plimbau încoace şi încolo pe trupul meu, îmi transmiteau o senzaţie ciudată, bizară, însă extrem de agreabilă, mai ales când ea îmi mărturisea că simte flutura şi în stomac, care îi făceau sărutările mai fierbinţi şi mai pasionale, abandonându-se cu totul în braţele mele dornice de a o ocroti, cu toată iubirea ce i-o purtam”.

Sau: “Căldura a pus stăpânire pe liniştea apei, doar unduiri uşoare dansau deasupra mării. Se anunţa o zi canicular ă de var ă, iar eu pluteam pe mare. Din când în când, introduceam şapca de blugi în apă, o storceam uşor şi o aşezam pe cre ştetul capului.

Apa se prelingea peste umeri, iar răcoarea mă înfioar ă. Pesc ăru şii se adunau zgomotoşi în jurul meu, le era foame. Erau prietenii pescarilor. Cel mai curajos se aşeza pe copastia bărcii şi privea ţintă peştele din cârlig: I-l aruncam. Atunci, începea cursa contra cronometru: alţi pescăruşi îl alergau pe norocos, pentru a-i fura bucata de peşte. Dacă vroiai să-i aduni în jurul t ău, era destul s ă strigi “Vasilică!” “Costică!, să ridici mâna deasupra capului şi din senin, apăreau imediat, lângă barcă, stoluri de pescăru şi şi

32 albatroşi. Asta se întâmpla dimineaţa, când priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încă odat ă. În urechi îmi răsunau acordurile lui “O sole mio” şi parc ă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea p ământenilor.”

***

Emilia Dabu

– poet

Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

33

Virgil Stan şi puterea cuvântului scris „

Deşi este un scriitor al tainelor şi misterelor lumilor pe

care le străbate, Virgil Stan îmblânzeşte duritatea vie ţii de zi cu zi prin puterea sufletului şi gândului frumos şi mai ales a cuvântului inspirat. Privind lumea de la înălţimea ochilor săi buni şi lumino şi, Virgil Stan prozatorul iubirilor şi al puterii adev ărului a debutat relativ târziu în lumina literelor. Dar încă de la prima carte „Iubirile unui pescar” descoperim că scriitorul era acolo dintotdeauna, era nevoie doar de un impuls, un sprijin moral în a îndr ăzni şi a scrie tot ce cu atâta magie şi har povestea.

Astfel în 2010 autorul se bucură de apariţia a dou ă c ăr ţi foarte bine primite de critica de specialitate. „Cât de mult te iubesc...” roman şi povestirile pescăreşti şi de via ţă „Iubirile unui pescar”, ne pun în faţa unui spirit cultivat, cunosc ător şi iubitor de cultură, a unui prozator adevărat. Şi Virgil Stan prin c ăr ţile scrise a dat semenilor mai mult decât se aşteptau căci el s-a bucurat

34 anticipat de bucuria celorlalţi şi a crezut în cei care i-au fost alături în singurătatea nobiliară ce îl ocrotea deseori şi mă refer la Octavian Paler, Nicolae Iorga, Constantin Brâncu şi, Jacques Benigue Bossnet, F.M. Dostoievski, William Blake. A transformat în pagini de literatură adevărată întâmplările care i-au marcat viaţa.

Destinul,

Mangalia,

marea,

nemărginirea,

prietenia,

suferinţa, despărţirile, epocile prin care a trecut.

A reuşit să îşi formeze propriul stil definitoriu în evolu ţia unui scriitor. Mangalia devenind un fel de fata morgana, de rara avis a sufletului autorului. Iubirile furtunoase, dureroase, calme, tandre, ori disperate, au devenit capitole de inspira ţie şi har care l-au întors mereu la Itaca sa vindecătoare, întocmai ca pe Ulisse, c ăci Virgil Stan este un Ulisse al sufletelor care i-au ie şit în drum în tainica sa călătorie a vieţii. Impresionează puritatea sufletului păstrată în orice împrejurare şi mai ales armonia pe care reu şe şte să o păstreze în toate scrierile sale, în propria existen ţă.

Ne aflăm în faţa noului roman „Destine paralele” în care prozatorul Virgil Stan ne readuce în dar o lume în care fiecare este însărcinat cu propria fericire. Un roman care str ăbate vremurile, viaţa şi ţara, dându-i timpului timp şi întrebărilor răspunsurile pe

35 care le aşteaptă. Prozatorul încărcat de toat ă cunoa şterea ce-o simte că îi este călăuză ne trezeşte cu o deosebit ă inteligen ţă şi iscusinţă interesul amintindu-ne că libertatea o po ţi tr ăi cu nesa ţ doar după ce ai cunoscut încătuşarea, lumina o iubeşti cu adevărat abia după ce ai străbătut întunericul.

Deşi acţiunea porneşte de undeva din târziul vremurilor româneşti, autorul profund implicat ne ajută să str ăbatem mii de lumi într-o lume şi lăsându-ne iluzia a ceva deja cunoscut reuşeşte să ne capteze toată atenţia. Cucere şte, incit ă şi captează.

Stan Virgil ne reînvaţă rând pe rând cât de fascinant

poate fi un răsărit ori un asfinţit, un cer senin ori un pustiu al iubirii, abisul durerii, ne reînvaţă citind, să zâmbim zilei de mâine şi universului care ne mângâie sufletul cu inocenţe tainice.

Este foarte bogat spiritual scriitorul. Personajele sunt generoase, bine şi puternic conturate, vizuale, fie în tu şe sobre, dure, în forţă, fie calde, calme, catifelate, mângâietoare. Familiile Viorel şi Ramona Axinte, Săndica şi Mircea Trăistaru, Cristian şi Andrada - copii acestora. Studenţie, iubire, puritate, suferin ţă.

Ingineri, profesori, ţărani, oameni culţi, oameni simpli, turism, frumuseţe, tristeţe, gelozii. Dorinţe, pasiuni, împliniri,

36 neîmpliniri, dau timpului timp. Nou roman „Destine paralele” se citeşte cu sufletul la gură căci acţiunea te cuprinde în bra ţele ei imaginare şi totuşi atât de reale, atât de ale tuturor. Oameni buni, eroi, oameni reci, sadici, dragostea faţă de toate frumuse ţile lumii.

Spitalul.

Mister.

Covalescenţă.

Libertate.

Rivalitate.

Prietenie. Mângâieri. Michelangelo. Furie. Răzbunare. Personajele care au de împărţit vieţi, idealuri, necazuri, dureri, disper ări şi revenirea la Mangalia. Un destin peste timp al familiilor şi al urmaşilor. Evenimente fascinante, de ieri la care urm ările sunt abia astăzi trăite. Nea Ion, doctorul Ţigănuş. Accidentul. Abuzul.

Dezamăgirea de a fi avut încrederea în cei care în loc de inim ă aveau ghiaţă.

Noul

roman

„Destine

paralele”

impresionează

prin

frumuseţea cu care este adusă înapoi oamenilor speran ţa şi credinţa în lumina adevărului din noi. Şi iubirea care mai presus de soare şi stele învinge. Conceput ca o urmare peste ani a frumosului şi durerosului prim roman „Cât de mult te iubesc...” acest al doilea volum, abordând cu dezinvoltur ă noile valori lingvistice, întăreşte dacă mai era nevoie, convingerea că ne

37 aflăm în faţa unui prozator care va avea multe romane de adus în dar cititorilor şi iubitorilor de literatură.

***

Georgeta Minodora Resteman poet - Limasol - Cipru „

Virgil Stan, alias Gelu Pescaru, un scriitor tare drag mie

pe care l-am cunoscut graţie scrierilor lui cu vreo doi ani în urm ă, m-a uimit întotdeauna cu ceea ce a aşternut în rânduri scrise cu cerneală din aceea specială, numită cerneala sufletului.

Citisem diverse nuvele, frânturi de via ţă, îndeosebi din via ţa de la malul mării, pentru că acolo vieţuieşte “Gelu Pescaru”! Şi nu degeaba şi-a luat acest pseudonim, pentru că de când îl ştiu, e

38 nedespărţit de mare, de undiţă sau de mai ştiu eu ce folose şte omul acesta atât de cuminte sufleteşte, ca să prindă pe ştele...

Eheiii, dar ce nu face peştele acela ce-i cade în plasă! A ţi mai auzit ca peştele să se prefacă-n cărţi??? Ei, da, afla ţi de la mine, aşa este şi peştişorul acela auriu care le scrie şi le dăruieşte iubitorilor de literatură este Virgil Stan!

Am citit “Iubirile unui pescar”, fragmente din primul s ău roman postate în diverse spaţii destinate crea ţiilor literare, apoi iam citit versurile, de asemenea frumos construite şi cu miez, nu numai o înşiruire de elemente poetice, cum se găsesc, din păcate, la grămadă azi, când toată suflarea s-a apucat de scris...

N-am omis să-i spun colegului si prietenului Virgil Stan c ă scrierile lui debordează de sinceritate şi elemente care plac cititorului, dezvăluind sensibilitatea autorului.

Imaginaţia îmbinată armonios cu realitatea iminentă, fost ă sau actuală, condeiul care-i alunecă tare bine şi scoate la iveal ă, te miri de unde, o acţiune fluentă şi palpitantă musai era s ă le valorifice şi să continue să scrie. Pot spune cu mândrie c ă al doilea roman, “Destine paralele” a trecut fil ă cu fil ă prin filtrul meu şi etapă cu etapă am citit şi sprijinit, dup ă cum m-am priceput,

39 finalizarea acestuia. Mi-a fost drag că autorul mi-a cerut acceptul de a însera versuri scrise de mine în paginile sale, fire şte c ă am acceptat simţindu-mă onorată. Au urmat apoi alte scrieri, a prins aripioare si iată-l că nu se opreşte şi bine face!

“Ana, fiica munţilor”, un proiect la care a trudit din greu, şiacum “Zborul spre stele”, din care am citit câteva capitole şi pe care, de curând, se frământa “Pescaru” nostru s ă-l încheie, gândindu-se ce să facă cu personajul acela căruia îi dau târcoale femeile şi-l pun în situaţii delicate! Vă spun eu, imagina ţia autorului e ca un fluturaş şi nu ştiu cum se face că nu obose şte!

Prietene, Virgil Stan, iată, eu când încep să scriu şi s ă “vorbesc” nu prea mă mai opresc uşor, dar trebuie s-o fac acum, să nu plictisesc, nu înainte de a te felicita pentru toate scrierile şi străduinţa ta de a cuprinde un câmp literar vast: nuvela, romanul, eseul, poezia, pentru distincţiile literare cu care ai fost r ăspl ătit în acest scurt interval de când ai început să scrii – şi-aici, uite înc ă un punct comun, ne-a luat valul şi ne-a aruncat pe tărâmul acesta minunat al scrisului, în acelaşi an 2009. Îţi urez săn ătate, în primul rând, spor în condei, vezi să nu-l la şi nicio clip ă s ă adoarmă că-l năcăjeşti, ascultă-mă pe mine şi la cât mai multe şi

40 mai frumoase scrieri! Dumnezeu să-ţi lumineze mereu calea şi să-ţi dăruiască pace şi linişte mereu, dragă prietene, pescar din undiţa căruia se nasc mereu cuvinte!

***

Dora Alina Romanescu, (Elisaveta Georgescu) Prozator - Membru al U.S.R.

Un destin binecuvântat „Cu o experienţă de viaţă acumulată în cei 67 ani ai săi, Virgil Stan, cuprins de „focul” ce arde până la automistuire, î şi descătuşează gândurile şi le transformă în scrieri ancorate într-o lume reală, în care autorul crede şi în care credem şi noi, convin şi de talentul domniei sale.

41 Născut pe 20 martie 1944 în comuna Pecineaga, Jude ţul Constanţa, absolvent al liceului real „Mihail Eminescu din Constanţa şi al unei şcoli tehnice, s-a dedicat profesiei de constructor de nave, lucrând ca proiectant tehnolog în Şantierul Naval Constanţa timp de 17 ani şi alţi 16 ani în Şantierul Naval” 2 Mai” Mangalia (ulterior D.M.H.I.).

Odată cu ieşirea sa la pensie în octombrie 2000, descoperă o lume nouă, cea a Internetului, care îl fascinează. Avid dup ă informaţii, descoperă site-urile de socializare şi mai ales pe cele unde alţi oameni simpli ca şi el, dar înzestra ţi de natură cu harul povestirii, îşi deschid sufletele, creând uneori adevărate bijuterii literare sau poetice.

Ca pescar sportiv şi posesor de barcă, cutreier ă marea în căutarea peştilor şi al poveştilor pescăreşti, ca apoi să aducă în atenţia celor dornici să savureze farmecul aventurilor pe mare, fascinante povestiri pescăreşti şi de viaţă, lansate mai întâi pe site-uri din Arizona şi Bruxelles prin anul 2009, apoi adunându-le într-o carte, dând naştere primei sale căr ţi de debut „Iubirile unui pescar” - povestiri pescăreşti şi de viaţă, carte ce a văzut lumina tiparului în mai 2010 la editura Digital Data din Cluj Napoca.

42 Lansarea acestei cărţi are loc în cadrul bibliotecii V.A. Urechea din Galaţi pe 20 mai 2010, alături de antologia de proz ă scurt ă „Primăvara esenţelor”, editată de Asociaţia „Poezia Artelor” din Iaşi, la care participă cu nuvela „Secerătorul”. În timpul redactări primei sale cărţi, scrie romanul „Cât de mult te iubesc...” pe care îl tip ăre şte de data aceasta la Craiova, prin Editura AIUS, în iulie 2010. Cum plăcerea scrisului pune stăpânire pe timpul său liber de pensionar, urmează şi cel de al treilea roman, ca o continuare a celui dintâi, pe care îl încredinţează editurii GRINTA din Cluj Napoca, iar apari ţia lui are loc în februarie 2011.

Scrie eseuri, nuvele şi uneori poezie. Acestea încep s ă apară în reviste ca” Moldova Literară” din Iasi, „Caiete Silvane” din Zalău, „Singur” din Târgovişte, „Constelaţii Diamantine” din Craiova, „Cuib Literar” din Călan, „Oglinda Literar ă” din Foc şani şi în ziarul „Adevărul de seară” din august 2010. O alta apari ţie este în antologia de proza scurtă a revistei SINGUR, din Târgovi şte, în octombrie 2010.

In luna aprilie 2011 a fost primit în Liga Scriitorilor din România, filiala Iaşi, iar pe 8 mai 2011 are cea de a doua lansare,

43 de data aceasta în urbea sa natală - Mangalia, în cadrul Centrul Militar Mangalia, prezentându-şi publicului cititor cele trei c ăr ţi publicate. S-a bucurat de sprijinul Clubului Artelor „Solteris” din Mangalia, condus de poeta Emilia Dabu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Ultima sa apariţie literară a depăşit fruntariile ţării, având publicat eseul „Învingerea stihiilor”, tocmai în îndep ărtata Nou ă Zeelandă, în revista „Pagini româneşti, în Noua Zeeland ă”, nr. 74, din august 2011.

Virgil Stan, crează personaje, destine, vieţi, ne întristeaz ă şi ne bucură, prezentându-ne romanele „Iubirile unui pescar”, „Cât de mult te iubesc...”, „Destine Paralele” existente în libr ăriile din Mangalia, iar acum ne aduce în atenţie ultimul său roman, „Ana, fiica munţilor”, o adevărată poveste de viaţă a unei tinere n ăscut ă pe Valea Doftanei. Citind romanul, plecăm cu gândul s ă colind ăm dealurile, văile şi munţii ca şi când ne-am afla în concediu, dar pătrundem adânc şi în labirintul unor destine de oameni ai zilelor noastre.

Discret, sentimental, meditativ, Virgil Stan, se remarc ă, prin profunzimea, dar şi prin bucuria de viaţă ce erup din scrierile sale,

44 prin autenticitatea, originalitatea, limpezimea ideilor, dar şi a textului. Fraze calde, simple, coerente, asimilabile, purt ătoare ale unor mesaje constructive, „sunt armele” ce îl conduc pe drumul literaturii.

Virgil Stan ne dovedeşte că niciodată nu e prea târziu s ă- ţi împlineşti un vis, că lumea poate fi mai bună dacă noi oamenii, ieşim din inerţia îngenuncherii şi îndrăznim să evadăm în lumea miraculoasă a creaţiei”.

***

45

Ştefan Doru D ă ncu ş – scriitor Director editura „SINGUR” – Târgoviş te

„

Deşi scris în manieră modernă, romanul” Cât de mult te

iubesc...” al lui Virgil Stan (Ed. Sim Art, Craiova, 2010) te aruncă de la primele pagini în intrigile rurale ale lui Liviu Rebreanu. Este vorba despre Săndica (personajul principal), o fată care, aflat ă la vârsta la care hormonii o iau razna, dezvolt ă cu incon ştien ţă o dublă relaţie, într-un sat” undeva prin Dobrogea”. Plasat ca timp în perioada comunistă, când avântul de tip stahanovist era la mare preţ, romanul pune accent şi pe umorul celui exersat de Ioan

46 Groşan; iată o dovadă, culeasă de la pagina 115:” Pătrunde-mă cu delicateţe şi sărută-mi sânii care tresaltă la fiecare ap ăsare a bastonului tău în flămânda mea pisicuţă, hrăneşte-o cu cel mai măreţ şobolan ce l-a primit până acum (...)”, îi spune S ăndica tânărului profesor de franceză Mircea, pe care îl şi alege pân ă la urmă ca partener de aventuri erotice.

Instabilitatea sentimentală îşi face efectul spre finalul c ăr ţii, când este violată de inginerul agronom Viorel Axinte, provocat sexual de către fată în primele pagini. Se încheie astfel un fel de ciclicitate evenimenţială de felul romanului” Ion” (L. Rebreanu), cu excepţia faptului că eroina nu moare (precum Nadine din” Răscoala”), ci porneşte pe un drum separat al vie ţii. Una peste alta, cartea e uşor de citit şi merită aplauzele publicului fie şi numai pentru că ne aduce aminte de” progresul” revolu ţionar al vremilor de tristă amintire”.

***

47

Gheorghe A. Stroia Scriitor – membru al L.S.R. - Filiala Iaş i.

Director al Editurii „Armonii Culturale” Adjud

În loc de pravoslovenie „Iubirea – constanta vibrantă a umanului – o descriptiv ă şi sinergică actualizare în romanul lui Virgil Stan Frământările curente ale cotidianului şi presiunea imens ă pe care acestea le pun pe umerii contemporanului, oblig ă omul s ă iasă din atmosfera curent-banală, să-şi caute refugiu într-o nou ă lume creată de el, doar pentru el, o lume în care suntem invita ţi cu persuasiune să ne regăsim şi noi. Unul dintre sentimentele care au cântat sau încântat speţa umană, de-a lungul istoriei, este dragostea, ca trăire situată uneori deasupra oricărei morale, oricărui viciu şi de foarte multe ori transformat ă în sentiment pur, nobil, din care să se nască poveşti de viaţă incredibile.

Se ştie, însă, că sufletul nu are vârst ă, ci împrumută doar consistenţa amintirilor acumulate. Visul unei dragoste împlinite, împărtăşite, este un sentiment pe cât de comun, pe atât de greu

48 de realizat. Oamenii ştiu să iubească în multe feluri, să- şi manifeste sentimentele, uneori - constructiv, alteori – distructiv. Se pricep de minune să fie duplicitari, să transforme neadev ărurile proprii în adevăruri pentru cei din jur, să închege dragostea fragil ă ca un balon de săpun, să creeze iluzii terminate deseori cu dezamăgiri crunte. Rareori se construiesc iubirile ce se dovedesc a fi sincere, înălţătoare, netrucate de dorin ţe ori interese ascunse şi meschine.

De-a lungul istoriei au existat celebre perechi de îndr ăgosti ţi, care au făcut deliciul cititorului, împătimit să caute sublimul. S ă amintim sumar, doar de câteva dintre ele: Cleopatra şi Marc Antoniu – o iubire desprinsă dintr-un scenariu shakespearian, o dragoste tulburătoare, dar neîmplinită datorită uneltirilor şi uneltitorilor potrivnici. O altă poveste de dragoste incredibil ă este cea dintre Shah Jahan şi Mumtaz Mahal – finalizată cu ridicarea celebrei construcţii Taj Mahal (monument funerar) devenit simbolul planetar al iubirii eterne, în care se odihnesc cei doi îndrăgostiţi. Şi, fără să uităm de romantismul shakespearean Romeo si Julieta – o poveste de iubire universal ă, iubirea imposibilă, tragică sub toate aspectele ei. Şirul pove ştilor

49 incredibile de dragoste poate continua: Orfeu şi Euridice, Cupidon şi Afrodita, Ulise şi Penelopa, Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Othello şi Desdemona, Henry şi Catherine, Maitreyi, Salim şi Anarkali, Abelard şi Eloise, Lancelot şi Guinevere, Piramus şi Thisbe.

Iubirile moderne sunt „upgradate”, denotând - parcă - mai puţin romantism şi implicând o mai mare detaşare emo ţională.

Eroii acestora sunt oameni obişnuiţi, însă, cu certitudine, povestea este lipsită de aura mitului sau doza de supranatural. Un astfel de love story, construit pe un triunghi al erosului este „Zborul spre stele” al romancierului din Mangalia Virgil Stan, ce publică frecvent, sub pseudonimul Gelu Pescaru, pe foarte multe dintre revistele literare online sau tipărite din ţară şi din diaspora.

Romancier, prin excelenţă, Virgil Stan ştie să deruleze cu flexibilitate, stil şi vervă scriitoricească, un fir epic limpede, f ăr ă rupturi de ritm, să „picteze” personaje vii, pline de surprize, desprinse - cu certitudine - din cotidian. În romanul s ău de dragoste, erosul - construit cu delicateţe şi o deosebită aten ţie la detalii - este pur, lipsit de orice urmă de indecen ţă ori trivialitate.

Un om cu o experienţă remarcabilă de viaţă are abilitatea de a

50 crea stări de exaltare incredibile: picură peste secven ţele „fierbin ţi” nevoia de tandreţe şi romantism sau construie şte declara ţii de dragoste desprinse parcă din nemuritoarea poveste a sultanei Hafsa şi a lui Yavuz Sultân Selim Khan (conduc ător al imperiului otoman, dar şi un erudit creator de poezie arabo-persană din secolul al XVI-lea): „... acum sunt ca o adiere a brizei care- ţi şopteşte, suspinând de dor, numele în noapte, când nisipul umed mi se împleteşte în părul răsfirat peste umerii goi, dezmierda ţi de răcoarea mării. Sunt marea care-ţi sărută buzele înfierbântate de arşiţa iubirii încă nenăscute sau cerul înstelat care te îmbrăţi şeaz ă în tăcere, aşa cum pot fi şi luceafărul ce străluce şte aninat la zenit în revărsatul zorilor. Îţi port în gând suspinul şi m ă îmb ăt din tăria sentimentului de împlinire...”.

Se spune că un roman fără o poveste este o scriere făr ă esenţă şi vibraţie şi, de ce nu, lipsită de valoare. La Virgil Stan există o poveste, în acest caz o furtunoasă idil ă dintre „Cupidon” şi „Afrodita”, ce se petrece sub privirile insidioase ale „Herei”. În roman, Ştefan, un burlac boem - arătos şi bogat, le atrage în mreje, ducându-le în „alcovul” său pe cele două femei (mamă Gloria şi fiică vitregă - Dalia), construind două fulger ătoare

51 poveşti de dragoste paralele. În acest triunghi al dragostei, la bază sunt

dorinţele

raţionale,

premeditate, ale

celor doi

protagonişti maturi, iar spre vârf este dorin ţa sinceră, c ăutarea febrilă de rost şi împlinire a protagonistului mai tân ăr. Apar astfel diferenţele clare de abordare, datorate experien ţelor proprii şi viziunii diferite asupra vieţii – ca perpetuu spectacol. Romancierul se pricepe de minune să „deseneze” - în câmpul vizual al cititorului - florilegii, care să sublinieze feminitatea, s ă laude muza, fapt întreprins cu precizia unui ceasornicar elve ţian care, cu o deosebită răbdare şi atenţie la detalii, îmbină rotiţă cu rotiţă pentru a-şi perfecta mecanismul.

Pedanteria este aproape feminină: „Rochiţa avea drapeuri frumoase, volănaşe la decolteuri şi bretele, iar la nivelul taliei era lucrată cu un passe plisat care-i scotea în eviden ţă şi mai mult talia subţire. Avea sandale albe moderne, cu talp ă platform ă, potrivite pentru orice outfit, să pară şi mai înalt ă. O po şet ă minusculă îi atârna neglijent pe umăr.”

Femeia şi feminitatea sunt punctate cu rafinament analitic „Femeia trebuie de multe ori privită ca pe un obiect de artă. O originală sculptură a naturii, care a inspirat marii arti şti ai lumii ce

52 au generat opere nemuritoare cu dalta sau cu penelul lor. F ăr ă o femeie frumoasă toate acestea nu puteau să apară.”, tot a şa precum iubirea este intuită ca sens tumultuos dar şi pozitiv al vieţii, un rug ce trebuie perpetuu între ţinut: „Iubirea nu poate rezista multă vreme dacă nu este exemplificat ă prin fapte, dac ă zilnic nu-i dai dovezi că există în sufletul t ău, aşa cum flac ăra nu poate rămâne aprinsă dacă nu este alimentat ă cu oxigen. Ca s ă exemplifice acest lucru acoperi o lumânare cu un pahar f ăcând ca aceasta să se stingă. Iubirea nu poate fi durabil ă dac ă nu este protejată.”.

Printre întâmplările derulate rapid, pe firul pove ştii transpar frământări, întrebări, implicaţii şi consecinţe pe care unii dintre eroii şi le asumă, iar alţii le neagă cu vehemenţă. Povestea în sine nu are ceva senzaţional, dar surprinde prin epicul articulat, bine structurat, prin situaţiile create şi pasajele descriptive generoase. Finalul acesteia este oarecum intuibil, Dalia nu se căsătoreşte cu boemul Ştefan, ci face o altă alegere, care cu certitudine îi va aduce mai mult echilibru, pace sufleteasc ă şi împlinire prin iubire.

53 Deşi se doreşte un roman modern de dragoste, „Zborul spre stele” are „ceva” din poveştile romanţate ale mijlocului secolului al XX-lea, din boemul cinematografiei americane. Modern este cadrul fizic şi conjunctura socială în care se petrece ac ţiunea, îns ă povestea şi personajele imprimă „peliculei” o doză de parfum retro, ceea ce este încă un aspect inedit din punct de vedere literar. Citind „Zborul spre stele”, ne amintim de protaza formulată de Gabriel Jose Garcia Marquez, şi anume: „Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce sunt atunci când sunt cu tine.”. Un alt lucru îmbucurător este acela că poeţii şi căr ţile Armonii Culturale au devenit lecturile favorite ale unor personaje de poveste - Dalia (vorbim aici despre poeta Georgeta Minodora Resteman şi cărţile sale de versuri „Descătuşări – Fărâme de azimă” şi „Rătăcite anotimpuri”). Din punctul nostru de vedere, lucrarea este încă o reuşită - în arealul romanului de dragoste, iar Virgil Stan - un savuros cronicar al iubirii – ca sentiment unic, înălţător, universal valabil.

***

54

55

Gheorghe A. Stroia Membru corespondent al Academiei Româno-Americană

Notă publicată pe coperta romanului

„PARFUM DE ORHIDEE” Proza contemporană românească a adăugat literaturii naţionale, dintotdeauna, figuri ilustre, reprezentative, creatoare ale eposului de factură existenţială, fie de proporţie picareasc ă, fie imaginar-ancorată în cotidian.

Evenimentele, uneori străbătute de romantism – prin erosul rezervat, fără urmă de trivial, alteori – însă – debordând de senzualitate, cu pedanterii şi broderii cvasi-lirice, au constituit miezul în jurul căruia s-a închegat un roman sau o nuvel ă. De cele mai multe ori, eposul de factură romantică poate fi descoperit ca motiv într-o temă mai amplă sau chiar ca temă de sine

56 stătătoare, devenind mobilul predilect al scrierii în sine. Dragostea a fost, este şi va fi întotdeauna, o poveste pe cât de nou ă, pe atât de veche, scrisă dar mereu rescrisă, nu neap ărat clasică, încartiruită în tipare sau îngrădită de canoane, ci liber ă, chiar dac ă finalul său nu poate fi întotdeauna unul fericit. În acest areal arondat noţiunii de roman se încadreaz ă şi scrierile lui Virgil Stan. Povestea în jurul c ăreia se ţes romanele sale nu e structurată întotdeauna pe planuri de ac ţiune, dar implică niveluri de semnificaţie paralelă.

Prozatorul mangalian se dovedeşte a fi un scriitor de for ţă, cu un har deosebit de a face din lucruri – în aparen ţă m ărunte – detalii semnificative, de a creiona personaje pitore şti, de a le racorda circuitului evenimentelor, într-o furtun ă c ăreia greu i se poate rezista. Cu un şarm special, cu un fel anume de a povesti, atent la tot ceea ce se întâmplă, Virgil Stan nu urm ăre şte neapărat să fie cel mai citit romancier – în via ţă, dar are certitudinea acceptării de către publicul său cititor, putând fi înscris în eşalonul prolificilor prozatorilor români de azi, alături de: Ioan Lila, Cornel Boteanu, Mihai Leonte, Andrei Stan, Cristian Petru

57 Bălan, Marian Vârtosu, Virginia Bogdan, fără a putea face o list ă exhaustivă de nume...

Cum galeria de personaje a romanului semnat de Virgil Stan nu este una supradimensionată, iar acţiunea nu se prelunge şte dincolo de limita de suportabilitate lectural ă, trebuie s ă-i d ăm dreptate lui Raymond Queneau: nu contează dacă cineva prive şte un număr nedeterminat de personaje aparent reale într-un spa ţiu ficţional prelungit de-a lungul unui număr nedeterminat de pagini sau capitole. Rezultatul va fi întotdeauna un roman.

***

58

Mihai Păstr ă gu ş

- Critic de artă

Profesor universitar, doctor - Iaş i

Romanul « Parfum de orhidee »

Note de lector: “

După James Joyce şi Samuel Beckett, care s-au situat,

oficial, printre ultimii romancieri în sensul modern al promov ării valorilor clasicismului în romanul contemporan, mai ales în perioada postbelică, se produce o schimbare fundamental ă, ca viziune, discurs şi tematică. Se trece de la romanul fluviu de gen nobil, cu un anumit conţinut liric,

la romanul contemporan

polimorf de scurt-metraj cu accent pe notele dramatice ale

existenţei şi vieţii, se trece de la limbajul discursiv clasic la folosirea în exces a limbajului paradoxal şi eliptic cu note de

absurd. Subiectele preferate cu cea mai mare cot ă de aten ţie sunt

59 cele care se orientează spre patologia social ă, sexualitatea uneori lubrică, puterea politică, moartea, spionajul, r ăzboiul, fic ţiunea ştiinţifică etc.

Romanul lui Virgil Stan, Parfum de orhidee, apărut la Editura

Armonii Culturale – Adjud, are însuşiri preponderente din prima etapă

istorică. Se distinge încă de la început, printr-un bogat

material epic recoltat şi selecţionat din realitatea contemporană în devenire, centrat pe tema “dragostei” într-un context şcolar –

liceal, ocolind cu precauţie căderea în licenţios. Este o ficţiune verosimilă, deşi are şi părţi ca : obiceiuri sociale, proverbe, dictonuri, situaţii economice şi politice, scene rezultate din via ţa şcolilor, descrieri de peisaje etc, care sunt în esen ţă semific ţiuni.

Putem spune că este o ficţiune obiectivă, verosimilă dar nu veristă. Naraţiunea utilizată de autor este raţională, simplă şi directă, fără artificii inutile, fără inserţii ilogice şi, din acest motiv, romanul este uşor de parcurs şi plăcut ca discurs literar, iar în final, dă cititorului, în mod limpede, un sens.

Materia epică este alcătuită din descrieri, interpret ări, dialoguri, statistici comentate din reţeaua învăţământului, exemple din viaţa social-politică în care se încriminează moral tendin ţele de

60 corupţie, descrieri de natură, conflicte de familie, scene de amor, atmosfera din rândul şcolarilor claselor mari, din cancelarile profesorilor, comerţ, dar şi multe momente lirice de mare fine ţe şi pline de romantism etc.

Diegeza romanului este cea obişnuită: autorul, scriitor experimentat şi cu simţul logic al lucrurilor, distribuie materialul epic pe introducere, în care face un display al profilului moral şi profesional al eroilor romanului, un punct culminant e şalonat pe

mai multe centre de atenţie şi, firesc, un deznod ământ, adic ă o concluzie la premisele date.

Acţiunea romanului începe şi se desfăşoară cel mai mult la meditaţile profesorului de matematică, apoi se transfer ă în cancelarie, în casa profesorului , la restaurat şi în final în excursia de Paşte. Pe acest fundal se conturează caractere, interese şi jocuri de valori cu statut de simbol. Intâlnim astfel competen ţa profesională, gelozia, invidia, trădarea, viaţa în singurătate, amorul fără dragoste, din pură plăcere erotică, interesele politice. Eroul romanului, după cum sugerează titlul, Parfum de orhidee, care simbolizează virilitatea masculină, este profesorul, încă tân ăr,

Sebastian Condurache, « disputat » ca un « trofeu » de mai mai

61 multe personaje feminine, deopotrivă, eleve şi profesoare : Ramona, Angela, Minodora şi indirect chiar Georgeta, pentru ca, în final, să fie un alt deznodământ : Condurache – Adriana.

Autorul, pătruns de îndemnul horaţian din Ode, Aurea

mediocritas, al spiritului de echilibru, îşi compune ficţiunea în diegeza realismului verosimil, dar şi al responsabilit ăţii socialmorale. Tot astfel, guvernat de acelaşi principiu, construie şte şi imaginea

personajului

principal

–

profesorul

Condurache.

Centrează interesul pe profesorul de matematică, nu intâmpl ător.

El personifică, fără să alunece în didacticism, echilibrul psihomoral, profesionalismul, răspunderea în actul educa ţional cât şi în dragoste, neîmplicarea şi păstrarea distanţei fa ţă de partidele politice ca şi faţă de declaraţiile incendiare ale Minodorei, care personifică

femeia

interesului

de

conjunctură.

Profesorul

Condurache, prin logica şi coerenţa faptelor sale, se dovede şte a fi un model de comportament, un înţelept şi un familist convins.

Plăsmuit conştient pe o tramă axiologică, autorul împ ărt ăşe şte valorile moralei eudemoniste şi nu al celei hedoniste. Acestuia îi corespunde perfect în plan moral Adriana, tân ăra profesoar ă de română şi franceză, rămasă văduvă dintr-o căsătorie anterioar ă

62 cu doi copii, care personifică sacrificiul de mamă responsabil ă şi, în egală măsură, de soţie model în familie şi societate.

Din punct de vedere literar, autorul construie şte dialoguri coerente purtătoare de sens moral, elevate intelectual, care pot servi ca model cultural, pentru că foloseşte o limb ă literar ă curat ă, guvernată de simţul esteticului. Susţin că trebuie considerat ă model pentru că se fereşte de vulgarităţi, de sofisme facile, de neologisme inutile. Romanul are un merit mare şi din acest punct de vedere.

Conflictele, generate de

diferenţele de concep ţie asupra

vieţii, se desfăşoară gradat pe mai multe planuri, de aceea, deznodământul se termină cu un happy end bazat pe logica interferenţei valorilor în care se impune ceea ce este firesc, natural şi uman. Autorul, luând profesorul ca centru de referin ţă, încearc ă să reconsidere valoarea şi statutul acestui gen de intelectualeducator şi promovează un sistem de valori pozitive, de natur ă să conducă la progresul moral şi intelectual. Criteriul moral şi cel estetic ţin şi în această parte a romanului, am putea spune, capul de afiş.

63 Pe de altă parte, dacă un observator grăbit ar putea înclina să creadă că autorul Virgil Stan, « punând reflectorul » cu accent pe conflictele generate la nivelul comportamentului feminin, sancţionează punitiv femeia, se înşeală categoric. Autorul, conştient de importanţa şi poziţia socială a femeii în societatea contemporană, dimpotrivă, reconsideră demnitatea feminină, precum şi responsabilităţile enorme ale acesteia, redefine şte literar

femeia

şi

feminitatea,

combate

aventurismul,

superficialitatea modelor efemere cât şi alte limite umane, dar reţine şi apreciază valoarea autentică de care este capabilă femeia în ridicarea calităţii vieţii morale, în cultivarea valorilor vie ţii, în menţinerea sănătăţii tinerelor generaţii.

Prin modul cum autorul a construit ficţiunea românească, s-a plasat pe linia unei literaturi de rezisten ţă, capabil ă s ă cultive caractere, să ofere soluţii logice de viaţă şi, simultan, a cultivat cu asiduitate sentimentul frumosului moral şi artistic. De aceea se poate spune că romanul şi-a îndeplinit cu brio funcţiile unei valori literare cu conţinut epic autentic : funcţia morală, funcţia alegorică, funcţia estetico-filosofică (anagogică), cât şi funcţia simbolic ă.

Romancierul Virgil Stan atinge, prin romanul, Parfum de orhidee,

64 propus publicului o cotă a maturităţii artistice, în sensul cel mai bun al contemporaneităţii “.

Această notă de lector a fost publicată în revistele „Moldova Literară” din Iaşi şi „Agora” din Cluj, în numerele din iulie 2014

***

Mărţişorul

65

În urmă cu trei ani, Suzica, o pisicuţă maidaneză pe care am crescut-o de mică în casă, îmi făcea după vârsta de doi ani câte două generaţii de pui pe an, unii născu ţi prin martie – aprilie, ceilalţi prin iulie-august. În anul acela s-a hot ărât s ă-mi fac ă o surpriză de 1 martie, ziua binecunoscută a mărţişorului.

Singur acasă, deoarece fiind frig, încă nu începusem campania de pescuit pe mare, m-am apucat să torn ni şte plumb

66 pentru sculele mele folosite la pescuit. Ocupat cu topirea materialului şi turnarea lui în matriţă, nu eram atent la ce f ăcea pisica care se tot învârtea pe lângă mine frecându-se de picioarele mele, parcă nu-şi găsea locul. La un moment dat o aud cum se vaită şi intrigat mă uit la ce făcea ea în living, eu fiind cum spuneam în bucătărie.

Destul de neplăcută mi-a fost surpriza când am v ăzut c ă ea se chinuia pe fotoliu să dea viaţă unei noi genera ţii de “mici terorişti”. De ce le spun aşa am să vă povestesc pe parcursul istorioarei. Poate nu prindeam momentul când cele patru noi creaţii ale naturii ieşeau la lumina zile din burtica mamei lor, unde s-au dezvoltat timp de două luni de zile, dacă nu o auzeam din bucătărie cum se văita.

Văzând despre ce este vorba, am alergat repede la dulapul cu haine de lucru şi am scos un halat mai vechi al b ătrânei mele mame, îmbrăcăminte ce nu-i mai era de folos, ea fiind plecat ă din lumea viilor, aşezând-o sub pisică. Norocul meu că nu era acas ă persoana care în acea vreme locuia cu mine şi care tot timpul m-ă atenţionase:

67 - “Vezi că ai să te trezeşti cu ea că fată în casă şi să nu o văd, că nu am chef să mă împiedic de pui prin toată casa”.

- “Este cald afară şi îşi va găsi ea pe undeva un culcu ş să nască”, îi replicase-m eu.

- “Da, da, să crezi tu că-i fraieră să plece ea din cas ă când aici este cald şi bine pentru pui.”

- “Vom vedea atunci ce va fi.”

Cum se năşteau pe „bandă rulantă”, am alergat repede la magazinul de la colţul blocului şi am împrumutat o cutie din carton pentru a-i confecţiona un culcuş unde să stea Suzi cu puii s ăi.

Era 1 martie, zi în care toţi bărbaţii cump ărau şi f ăceau cadou mărţişoare persoanelor dragi, sau colegelor de serviciu. Suzi mi-a adus patru mărţişoare, unul mai frumos ca celălalt, dou ă feti ţe şi doi băieţi.

Primul pui născut era fetiţă şi semăna leit cu mam ă-sa, o mamă foarte iubitoare şi atentă faţă de puii. Dacă ar fi şi toate mamele din specia noastră la fel de iubitoare ca aceste anim ălu ţe, tare bine ar fi, nu s-ar mai găsi copii abandona ţi sau unii chiar ucişi şi aruncaţi pe la tomberoanele de gunoaie, pentru a se scăpa de povara creşterii lor, când viaţa fără obliga ţii este mai

68 uşoară pentru aceste specimene inumane, care se autodefinesc eronat ca fiinţe umane.

Fiind primul pui născut şi mai ales că era şi fetiţă, având în vedere că s-au născut în perioada unor acute şi aprinse frământări politice dintre PNL şi PDL aflaţi atunci la guvernare, am început să le dau nume puilor inspirându-mă din scena politic ă, Băse şi Teri la băieţi după numele celor doi protagoni şti ai tuturor scandalurilor politice la cel mai înalt nivel, iar la fete Nori şi Mony.

Pe fetiţa născută prima, am botezat-o Norica dup ă un numele unei bine cunoscut peneliste ce se tot zb ătea să ajung ă ministrul justiţiei, iar celei de a doua i-am zis Mony dup ă numele celei care o tot contra.

Când după amiază amica mea a sosit de la serviciu acasă, intenţionând să-i fac o “surpriză” sub formă de glum ă, i-am pregătit mărţişorul, un pisic legat cu binecunoscutul şnur bicolor, aşezat într-o cutiuţă de bijuterii.

Intră ea foarte veselă pe uşă cu buchetele de flori în mân ă, primite de la patron şi colegi, când şi eu la fel de vesel o întâmpin spunându-i:

69 - Dragă, anul acesta ai două mărţişoare. Primul este surpriza din cutiuţa de pluş de la o simpatizantă şi cel ălalt de la mine, inclusiv freziile.

- Ce surpriză? Cine mi-a mai trimis mărţişor?

- Vezi tu. Deschide cutia şi ai să vezi.

Când a primit în mână cutiuţa de catifea albastră, nerăbdătoare crezând că iar i-am luat ceva din aur ca de obicei, dă să deschidă cutia şi văzând pisicul în cutie s-a speriat a şa de tare, încât a aruncat cutia cu pisic cu tot, crezând c ă-i şobolan şi îi fac o glumă ne piperată. Noroc că mă aşteptam la aceast ă reacţie şi am întins mâna prinzând pisicul.

- Doamnă nu te supăra, dar nu este cadoul de la mine, ci de la Suzica. A ţinut să-ţi aducă un mărţişor şi cum nu ştia s ă-l ambaleze şi nici nu putea să ţi-l înmâneze, m-a rugat pe mine s ă o fac.

După prima spaimă, aflând despre ce este vorba, a luat din nou cutia şi a privit pisicuţul care doar de câteva ore ie şise la lumina zilei. Era maroniu cu alb şi la fel ca mama lui, cu pete albe pe botic. Abia se mişca în cutiuţă, iar mamă-sa ne d ădea târcoale, mieunând după el. L-am dus în noul lor c ămin, amenajat

70 lângă fereastra din bucătărie pentru a nu ne încurca în treburile gospodăreşti.

Acum Norica cea de atunci, sau Nori cum o mai alint eu, se pregăteşte să dea viaţă celei de a cincea generaţie de pui.

Când era de câteva luni, se obişnuise să doarmă pe roata din faţă a Matiz- ului meu.

Cum vara plec spre mare la pescuit din parcarea din cap ătul blocului dimineaţa foarte devreme, pe la ora trei şi jum ătate, nu ştiam că pisicul doarme la răcoare pe roata din fa ţă. La întoarcere am găsit pisica cu blana jupuită pe spate şi un picior din fa ţă fracturat. Fugi cu ea imediat la medicul veterinar care dup ă un consult general, mi-a spus că de fapt nu este piciorul rupt (a zis el dar eu nu am fost convins, a şchiopătat multe luni şi o doare şi acum după ani de zile), apoi fă-i injecţii, tratament cu pastile şi pomezi reuşind ca în maximum două luni nici să nu se mai cunoască că a avut blana smulsă de pe spate. S-a regenerat foarte repede. S-a adeverit că după cum se spune, pisica are nouă vieţi.

Norica este crescută în casă şi este masorul meu permanent. Se aşează pe pieptul meu şi începe să mă maseze cu

71 lăbuţele din faţă. Nu-mi cere bani, se mulţumeşte doar cu hrana, mai ales că înghite cam 8-10 guvizi mai mici la o mas ă, hrana sa preferată din aprilie până în noiembrie cât merg pe mare.

După ce se satură, dacă mă vede că m-am aşezat pe pat să mă odihnesc, mi se aşează pe piept unde este locul său de dormit preferat, sprijinindu-şi capul pe umărul meu şi a şa dormim amândoi, până ce ea se încarcă cu energie negativă de la mine şi pleacă de urgenţă în altă parte să-şi continue siesta. În acel an, la generaţia din vară, Suzi, mama Noricăi a hotărât să nască în altă parte, unde să găsească hrană suficient ă şi pentru următorii pui. Nu a mai apărut în zon ă. Sau cine ştie ce se mai putea întâmpla cu ea cu atâtea maşini şi câini în oraş.

Acum Norica este din nou cu burtica plin ă cu pui şi tot în camera mea doarme. Se aşează la capătul patului la picioarele mele şi acolo doarme, iar puiul său de vreo şapte luni în partea cealaltă a patului. Noaptea când are nevoie să iasă afar ă vine şi începe să-şi frece boticul de obrazul meu, până mă treze şte să-i dau drumul din casă. Cred că până la 1 martie va da naştere unei alte generaţii de “terorişti” aşa cum i-am numit şi mai sus. De ce?

Pentru că imediat ce încep să iasă din cuşcă, îmi invadează

72 grădiniţa cu flori şi în joaca lor colectivă până nu distruge fiecare fir de floare, nu se lasă. Se urcă pe ele, apoi se culc ă deasupra lor la răcoare, când soarele arde ţărâna de po ţi fierbe şi un ou în ea.

Nu ştiu ce voi face cu ei, deoarece munca şi investiţiile mele în bulbi şi seminţe de flori este o risipă inutilă. În zon ă mai sunt şi alte 8-10 pisici de la blocul de vis-à-vis, funcţie de perioada lor de naştere. Din cauza aceasta am preferat să opresc doar un b ăiat, restul au fost luaţi sau i-am dat la al ţi doritori. Orice fiin ţă este un dar al naturii şi de aceia trebuie iubită şi ocrotită.

Mangalia – martie 2009

Picnicul

73

Sfârâie grătarul în Lødingen – Norvegia

Zi de

întâi mai, zi de primăvară - zi de praznic

„proletar”. Aşa că, împreună cu căţel, cu purcel, ne-am hot ărât s ă mergem cu toţii la iarbă verde pentru un picnic în familie. Femeile au pregătit în grabă fripturile şi dulciurile, b ărba ţii b ăuturile şi grătarul şi bineînţeles, ne-am îngrijit să luăm cu noi şi scule de pescuit, deoarece ne vom opri pe malul lacului Limanu.

Portbagajele abia se mai închideau de atât bagaj. Mi-am lăsat Matiz-ul acasă, în primul rând pentru că se dovedise

74 neîncăpător şi apoi fiindcă nu-mi ardea să conduc când ştiam că la picnic se lasă cu „udătură”. Oricum, în Toyota şi Chevrolet-ul copiilor era loc destul, iar fiica şi nora amicei mele aveau carnete de conducere, deci avea cine să ne aducă cu ma şinile în caz de nevoie.

Vânzoleală mare, când în casă, când în jurul autoturismelor, nu cumva să uităm ceva. Într-un final, înghesui ţi în cele doua autovehicole şi cu bişonii în braţe, am „decolat” spre locul de relaxare.

Bineînţeles că nepoţii şi-au luat fiecare căţelul preferat, pe Cora şi pe Schipi, doar nu-i lăsau singuri acasă. În cincisprezece minute am ajuns la destinaţie. Lume multă, gălăgie, grătare fumegânde, boxe cântând manele la volum maxim, tenis cu piciorul, perechi dansând, fotbal, volei, găseai de toate.

Ne-am ales un loc la umbră, aproape de apă. Nu to ţi cei care venise la picnic avea şi dreptul de a pescui sau dorin ţa de a face acest lucru, balta „Limanu” fiind o baltă privat ă.

Paul, fiul amicei mele şi Andrei, feciorul lui, erau amândoi pescari” înrăiţi” şi cu vechime pe bălţi. Eu şi el aveam legitima ţii valabile de a pescui pe această baltă.

75 Ginerele meu Marian, se instalase pe post de paharnic şi master chef. Ne-am întins păturile şi am a şezat gr ătarul dup ă indicaţiile “şefei noastre de trib” - în aşa fel încât s ă nu ne afume, adică să fie în curent şi totuşi, cărbunii să ardă fără să vină fumul spre pături. În calitate inclusiv de fochist, Marian a r ămas s ă se ocupe de grătar, mici şi fripturi, iar fetele, Dana şi Veronica, se îndeletniceau cu aperitivele.

Toată gaşca lui Baboi, cu bunicul în frunte, ne-am instalat sculele de pescuit şi le-am ”aruncat” în baltă, în speran ţa că vom face rost şi de ceva peşte pentru saramură, mai ales c ă luasem cu noi roşii şi ardei graşi, ba chiar şi ardei iute.

Cristian, nepotul meu cel mai mic, care nu avea decât şapte ani, ardea de nerăbdare să-i prind o broscuţă. Andrei, ceva mai mare decât el, împlinise zece ani, ridica tot timpul varga s ă vad ă dacă s-a agăţat ceva în cârlig. Numai Paul stătea impasibil pe scăunel savurând o bere, cu o ţigară mentolată între degete, ţigară ce nu se mai termina niciodată.

Nu-şi muta privirea de la bambină3, ca să nu piardă momentul când peştele va trage. Grea mai era şi a şteptare asta.

3 Cerculeţ din material plastic ce se montează pe fir şi care se mişcă odată cu trăsătura peştelui, indicând prezenţa acestuia la cârlig.

76 Pe suprafaţa apei nu se desena nici măcar o unduire produs ă de vreo boare de vânt. Din când în când, se vedeau rotocoalele unde sărise în joacă, vreun pui de chefal.

O pupăză zbura din păduricea de molid din spatele nostru spre malul celălalt. Probabil că îşi avea cuibul în g ăurile dintre pietrele de pe ţărmul stâncos de vis-à-vis.

Prin iarba jilavă din jurul lacului săreau nenumărate broscu ţe verzi, iar Cristian mă exaspera, cerându-mi să-i prind una. I-am promis că-i voi cumpăra de la magazinul de specialitate o broscuţă ţestoasă cu acvariu cu tot, să o crească acasă şi a şa am reuşit să scap de el.

Andrei se lupta în continuare cu fixa 4. Nu-i trebuia nici mâncare, nici suc, nu vroia decât să prindă şi el un pe şte şi asta s-a şi întâmplat.

Când a văzut că pluta saltă zglobiu, s-a repezit şi a în ţepat peştele. Chinuindu-se să ridice varga cât mai sus, cu greutate a reuşit să aducă la mal un biban de peste şapte sute de grame, cum nu apare prea des pe balta de la Limanu. Îşi asigurase deja porţia de saramură. Taică-său a deschis cea de a doua cutie cu 4 Vargă de pescuit format din mai multe tronsoane telescopice.

77 bere şi şi-a aprins a nu ştiu câta ţigară. Nu renun ţase s ă mai spere că s-ar putea să tresalte şi bambina sa şi apoi s ă prind ă şi el câte ceva în cârligul lansetei.

Marian se ocupa de grătar şi împreună cu fiică-mea întorceau fripturile de zor. Din când în când, umplea p ăh ăru ţele de unică folosinţă cu ţuică de mere, făcută de mine în casă. Femeile îşi povesteau serialele preferate şi discutau câte în lun ă şi în stele, istorii numai de ele ştiute. Toată lumea era relaxat ă şi se înfrupta din platourile cu bufet rece, în aşteptarea fripturilor şi al micilor.

Lui Cristian nu-i plăcea să pescuiască, de aceea şi-a luat mingea şi a început să joace fotbal. S-a tot driblat pe el însu şi, până a reuşit să scape mingea în baltă. I-am recuperat-o cu greu, după ce am intrat în apa mocirloasă până la glezne. Nu i-a prea păsat când maică-sa l-a dojenit şi a rămas în continuare să-l asiste pe tatăl său la grătar.

Gălăgie mare în jurul sculelor de pescuit. Andrei ţipa ca din gură de şarpe că a prins Paul un peşte, însă deocamdat ă, acesta doar îl înţepase şi avea toate şansele să-l scape înapoi, din cauză că de o parte şi de alta creştea stuf care îl incomoda la scosul peştelui din apă.

78 A intrat în lac şi cu apa până la genunchi, Paul a reu şit s ă aducă pe mal un crap de peste 35 cm lungime. Cel mai sup ărat era acum Andrei, pentru că bibanul lui rămăsese pe un loc coda ş.

Cemai, ambiţie de pescar adevărat. Aşa, am putut s ă le d ăm de lucru şi doamnelor. Cum cele tinere s-au oferit să cure ţe pe ştele, amica mea a scăpat din nou de muncă şi a rămas să dea fetelor în continuare aceleaşi indicaţii deosebit de „preţioase” de cum să-l cureţe şi să-l porţioneze.

Fiind ceva agitaţie în tabăra noastră, vecinii au venit să vad ă şi ei crapul şi l-au felicitat pe Andrei.

Cine era mai mândru decât el, care şi-a tot expus bibanul deja curăţat, până l-a scăpat din mână în iarbă, necesitând o nouă spălare de către Dana, mama lui Andrei. Am prins şi eu câţiva caraşi, o moacă (un pui de somn) de circa 250 grame, numai bun pentru saramura ce se pregătea pe grătar.

Din radiocasetofonul de la Toyota se auzea muzică populară, iar atmosfera era destul de plăcut ă. Bineîn ţeles c ă la aceasta au contribuit şi cele 40 de grade „la umbr ă” ale ţuicii mele, stinsă cu bere rece. Am abandonat pescuitul, l ăsând totul în

79 seama lui Paul şi al lui Andrei. Mă lipisem de p ătura care parc ă mă trăgea la somn.

Nu mai scăpam de Marian, care tot închina cu păh ăru ţul din plastic. Îi pusese gând rău sticlei cu ţuică, de parc ă ar fi fost un duşman de care trebuia să scape cât mai curând. Nu a mai durat prea mult până i-am făcut de petrecanie. Aveam fetele şoferi ţe, aşa că nu ne puneam problema cine va conduce pân ă acas ă.

Saramura a rămas în seama celei mai vârstnice dintre femei, pentru că avea mai multă experienţă la gătit peşte. A ie şit foarte gustoasă, mai ales că avea caras, biban, somotei şi crap ca materie de bază. La câtă mâncare pregătisem, puteam s ă mai săturăm încă zece flămânzi.

Le aminteam celor tineri de vremea când eram obliga ţi să mergem la defilare ”la judeţ” şi să ne arătăm ”recuno ştin ţa” fa ţă de cei prin faţa cărora treceam cu pancarte, steaguri şi portrete ale

”iubiţilor conducători”. Nici copiii nu uitaser ă zilele acelea. În

urmă cu douăzeci de ani erau de vârsta fiilor lor, ba chiar mai mari. Abia acum simţeam cu adevărat ce înseamnă să ie şi la iarbă verde, fără constrângere, fără program, doar ca s ă te

80 relaxezi împreuna cu cei dragi, la o masă haiduceasc ă, în mijlocul naturii. În apropiere, un cârd de vaci ce se repezeau în stuf şi rupeau vârfuri fragede de papură. Ugerele atârnau grele, pline cu lapte. L-am invitat pe ciurdar la o cutie cu bere şi un sandvici cu friptura de pui. Aveam destulă.

Era o desfătare să simţi cum plămânii ţi se încarcă cu oxigen. Aerul curat (chiar dacă mai simţeai din când în când şi miros de fripturi sau peşte prăjit), îţi dădea puteri noi. Auzeai cum natura se trezeşte la viaţă. Vedeai cum stolurile de grauri zburau pe deasupra bălţii, spre şirele de paie de in de pe deal, fâlfâitul aripilor părând o rafală de furtună primăvăratică. Parc ă era o alt ă viaţă. Nu cea dintre pereţii de beton ai blocurilor de la ora ş.

Simţeai seva pământului cum musteşte, firul ierbii cum iese din pământul reavăn, cărăbuşii cum îşi împing cocoloaşele spre „cămara” de iarna.

Nu-ţi venea să te desparţi de această stare de relaxare, însă soarele se ascundea deja în spatele pâlcului de molizi, iar maşinile cu petrecăreţii de weekend începuseră să părăsească valea. Am dat semnalul ca „pescarii” să-şi strâng ă sculele, iar

81 doamnele tinere, sub atenta supraveghere a „şefei de trib”, s ă strângă bagajele. Parcă erau mai puţine acum când trebuia s ă plecam cu toţii de pe malul lacului Limanu, atât de primitor şi reconfortant.

Cu pungile pline de resturile menajere aşezate în gr ătar în loc de cărbune, ne-am pregătit de întoarcerea spre cas ă. Puteam continua şi acasă picnicul, mai ales că berea nu mai era foarte rece, trebuind introdusă câteva minute la congelator.

Aşa ne-am petrecut un întâi de mai într-un cadru plăcut, în mijlocul naturii. Speram să avem aceast ă ocazie cât mai des. Acum a fost un caz fericit că ne-am putut reuni întreaga familie. Paul şi Marian sunt purtaţi de nevoi pe meleagurile friguroase ale Norvegiei, unde muncesc pentru prosperitatea familiei. La doua – trei luni vin acasă, însă foarte rar se întâmpl ă să ajungă amândoi în acelaşi timp. Primul munceşte pe lâng ă Oslo, iar al doilea într-un orăşel de pescari din nordul Norvegiei, unde repară nave pescăreşti. Aceasta era şi ultima reuniune de familie, peste doua zile plecau amândoi la Otopeni pentru a se întoarce din nou la muncă.

82 Acasă am continuat cheful cu sârbe şi geamparale, aten ţi să nu călcăm bişonii care alergau veseli prin tot apartamentul. Între timp, ni s-au alăturat şi Andrada cu Ştefan, ceilalţi doi nepo ţi mai mari, care nu ne-au însoţit la picnic.

Cei mici au încins un fotbal printre maşini, împreun ă cu prietenii lor din cartier. Toată lumea era vesel ă, îns ă la Paul şi Marian, veselia era de suprafaţă.

Doar două nopţi mai puteau să-şi strângă soţiile în braţe. Îi aştepta avionul pe Otopeni, să-i poarte la mii de kilometri de familie.

Erau obişnuiţi cu acest mod de viaţă. O făceau de ani de zile. Altfel, cum să poată trăi decent în ţar ă când trebuie s ă mergi în piaţă cu un pumn de hârtii fără de valoare? Oricum se revedeau sau auzeau zilnic, pe internet sau telefon şi dorul de familie trecea mai uşor, mai ales că peste alte dou ă luni reveneau în sânul familiei puţin mai bogaţi decât la plecare, când luau salariul.

Uşa de la intrare se trânteşte cu zgomot. Andrei şi Cristian, murdari şi transpiraţi, renunţaseră la fotbal. Le era foame, mai ales că la picnic nu prea s-au înfruptat din fripturi şi mici. De

83 saramură nici nu a fost vorba. Erau preocupa ţi, unul cu pescuitul şi celălalt cu fotbalul şi joaca cu bişonii. Aşa că mămicile lor i-au îndopat imediat ca pe curcani, cu tot ce doreau s ă m ănânce pentru a-i scăpa de foame.

Cum se înserase bine, fiecare familie şi-a luat bagajul, copilaşii şi căţeii şi au pornit-o spre casele lor, nu prea îndepărtate de a mea. A fost o zi petrecută în familie deosebit de reuşită. Speram să avem ocazia de a o repeta şi altădată.

Mangalia - mai 2009

84

Plânsul puiului de lebădă

Afară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întregul oraş, în cele trei zile de ninsoare continuă.

85 Un ger năprasnic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal.

Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului „Mangalia”, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor.

Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, îns ă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său.

Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus.

Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii.

Lebedele stăteau adăpostite, plutind agitate la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele cu vechime pe litoral se aflau şi puii din vara aceasta, fără experien ţă şi f ăr ă adaptare la urgia vremii de afară. Încă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă devin albe complet.

Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se

86 împrăştiau pe suprafaţa digului, altădată loc de promenad ă al turiştilor sosiţi vara la mare, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului public de pe faleză.

La fiecare val se depunea un strat subţire de ghea ţă, care devenea în timp din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plaj ă, sub malul falezei. La urmat întregul cârd şi st ăteau toate p ăs ările strânse la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodat ă nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste lebede s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a înso ţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger cumplit, când marea a îngheţat la mal cum spuneam, peste dou ă sute de metri spre larg. Atunci la Constan ţa localnicii transformase zona îngheţată bocnă într-un adevărat patinuar.

Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără de stele şi fără posibilitatea de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la sta ţiunea meteorologic ă de lângă hotel mai arunca câte o dâră de lumin ă spre cârdul de lebede îngheţate.

87 Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolant ă.

Valurile se repezeau cu forţă în mal, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de ghea ţă î şi mărea continuu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziu ă, masculul dominant se îndreptă spre plajă, îşi lu ă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul „Saturn”, lac situat la marginea Mangaliei între sta ţiunile Saturn şi Venus, lac cu apă mică, cu hrană şi cu ad ăpostul oferit de pâlcurile de stuf.

Aici, lebedele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi în apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se apoi spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând molu şte sau peştişori.

Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ie şi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede dup ă el.

Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul ghe ţii.

88 Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să strige după ajutor.

Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, b ăteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o g ăl ăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur.

Păsările cu experienţă au început să spargă cu ciocurile gheaţa subţire de la mal, încercând să ajung ă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în por ţiunile sparte, ca apa să nu îngheţe la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întregul stol să rămână prizonierul gheţii nemiloase.

Doar la câţiva metri de grupul de păsări, puiul plângea dup ă ajutor, văzând cum ele pornesc spre plaur, abandonându-l.

Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii. Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios.

89 Peste drum, a început să îngheţe la mal şi marea.

Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperi ţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era captiv în apa lacului „Saturn” şi plângea în strânsoarea ghe ţii, îns ă glasul s ău era din ce în ce mai slab.

Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al societăţii ADRAS auzi ţipătul de disperare al puiului de lebădă şi alergă repede la malul apei. Apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, râcâind tocul u şii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia acestuia să ias ă afară pe gerul care crăpa pietrele.

Moş Ghiţă zis „Mami” pentru că el aşa le spunea tuturor când se adresa cuiva, şi care păzea de ani de zile aceast ă clădire, moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda l ătrând şi îşi puse întrebarea: “Cine dracul să apară pe o asemenea vreme vitregă?”

Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, scormonea cu lăbuţele tocul uşii, apoi fugea spre malul lacului, într-un “du-te,

90 vino” neîncetat. În faţa bufetului strălucea un bec cu vapori de mercur, ca o stea cereasca. Când Ghiţă se uită pe fereastr ă, v ăzu cursele repetate ale căţeluşei.

Aceasta râcâia cu insistenţă la uşa sa, lătrând continuu.

Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vin ă niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa.

Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba sa călduroasă.

Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul apei înghe ţate şi văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a ghe ţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie. Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clien ţilor. A şeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, pân ă când ajunse la puiul de lebădă.

91 Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. Doar că trebuia să fie atent şi să- şi men ţin ă echilibrul, altfel se putea trezi căzut în mocirla de pe fundul lacului. În sfâr şit, ajunse foarte aproape de pui. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luat ă din apă, după ce Ghiţă sparse gheaţa din jurul ei.

Cu puiul în braţe şi fugind cât îl ţineau picioarele lui b ătrâne, Ghiţă intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o hain ă, îi cercetă aripile şi picioarele. Constatând, cu regret, c ă are un picior fracturat, îl lăsă puţin şi reveni din magazia pentru materiale cu o scândurică, din care, cu ajutorul cu ţitului, confec ţion ă repede două atele.

Puiul fusese prins de gheaţă exact pe încheietura unuia dintre picioare, care fiind plăpând, se frânsese. Nu va mai putea merge câteva săptămâni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident.

După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului. Aşa va avea şi el o ocupa ţie, nu se

92 va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze câteva zile.

Lebedele erau învăţate cu prezenţa oamenilor, care le aduceau aproape zilnic de mâncare în tot timpul anului. Când îi văd, ies pe mal şi mănâncă direct din mâna lor, mai ales de la copii.

A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea greu, şchiopătând prin căldura camerei, f ără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând s ă se echilibreze şi ţipa, din când în când, chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă de paznic într-o farfurie.

“Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Ghiţă. Trebuia s ă-i dea un nume, ca să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi f ăcu.

Pentru că era salvat din ghiarele ghe ţii, s-a gândit s ă-l boteze Gheţuş.

Acum Ghiţă avea o nouă ocupaţie şi, de asemenea, un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile nopţi de plictiseal ă.

Ziua paznicul trebuia să meargă acasă, să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Soţia sa, geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării,

93 unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panifica ţie.

- Ia spune omule, pe cine mai ai cu tine la baracă?

- De ce?

- Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva.

- Deocamdată nu ştiu ce poate fi, băiat sau fat ă, răspunse el mucalit.

- Cum aşa?

- Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este.

- Păi, nu ai observat, are sâni sau..., mă rog...

- Nu...

- Şi, unde ai agăţat-o?

- Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau... poate... l-am g ăsit!

Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.

- Tu eşti întreg la minte?

- Da,... într-un fel.

- Crezi ce spui?

94 - Da, cred.

- Poate bolnav, cumva şi arătă semnificativ cu mana răsucindu-şi degetele într-un fel binecunoscut când vrei s ă sugerezi că cineva nu este în toate facultăţile mintale.

- Eu?... El sau ea... sigur este bolnavă.

- Adică? Ce are? Nu te înţeleg ce vrei să spui!

- Un picior rupt din cauza gheţii.

- Dar unde l-ai sau ai găsit-o?

- Pe lac, prins în gheaţă.

- Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă?

- Nu am spus că este un copil.

- Dar ce este atunci, dacă nu este copil?

- Un pui de lebădă.

- Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? Am spus eu c ă nu eşti întreg la minte. Te-ai scrântit de tot la bătrâne ţe în camera ta de pază?

- Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări.

- Eşti nebun, omule! Du-te la medic să te cauţi. Cred că singurătatea din baraca ta bântuită de vânturi ţi-a luat min ţile. Of

95 Doamne! Ia-l de pe capul meu, că ajung la spital dac ă m ă mai fierbe mult, mai spuse soţia ridicând privirea spre tavan ca la o rugăciune, invocând divinitatea.

- Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bag ă o pâine în sacoşă şi pentru pui. Sper ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit c ă am salvat un suflet.

- Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-l cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este.

- Am să-i transmit că este de la tine, continuă glume ţ moşul, pregătindu-se de plecare.

- Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule!

Apoi, Ghiţă îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din camer ă.

Erau acum buni prieteni cei doi, doar meritul salv ării p ăs ării era al căţeluşei maidaneze. Se acomodase unul cu celălalt. Puiul uneori il mai ciuculea prin blană trezindu-i căţeluşei o mare satisfacţie. În mai puţin de o lună piciorul puiului s-a vindecat şi Ghi ţă plecă cu el în braţe, începând să caute lebedele pe lângă malul

96 mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult.

A găsit stolul tot lângă cazemata dintre Spitalul Municipal şi hotel, acolo unde trăiau de obicei mai tot timpul, fiind ad ăpost şi multă lume care le aduceau de mâncare atât vara cât şi acum iarna când găseau mai greu hrană în apa unde pescuiau.

Când a văzut stolul, Ghiţă i-a dat drumul lui Ghe ţu ş pe plajă. Acesta a scos un ţipat şi a zburat pân ă s-a al ăturat stolului ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat manifestându-şi astfel bucuria la fel de g ăl ăgioase la vederea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Ghiţă şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie scoţând din nou acelaşi ţipăt. Moşul a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna. În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Î şi pierduse prietenul care îi ţinuse de urât timp de o lun ă. La mal şiau luat “La revedere”... dar, oare, aveau să se mai revad ă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului.

97 Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie...

Mangalia - ian. 2010

98

ﾃ始vingerea stihiilor

99

Mai era puţin până la revărsatul zorilor. Barca se mişca metru cu metru pe luciul apei înspumate. Am plecat de la mal cu teamă şi neîncredere. Norii plumburii şi fulgerele ce brăzdau cerul nu prevesteau nimic de bun augur. Dacă avansam prea mult în larg, exista riscul să nu mai ajungem la mal, în caz că se pornea vântul dinspre sud-est. Acolo este malul, iar vântul şi valurile ne puteau împinge spre larg.

100 Doi oameni trecuţi de prima tinereţe, au plecat la pescuit într-o barcă fără de motor, la circa o milă 5 marină depărtare de ţărm. Speram ca totuşi vântul să se potolească, aşa cum se întâmplă adeseori pe Marea Neagră. Este la fel de bine ştiut de către cei ce se avântau pe întinderea nemărginit ă de ap ă şi faptul că vântul se poate porni în câteva minute şi să ţin ă chiar şi trei zile dacă nu mai mult pe întreg litoralul. Încă nu se luminase de ziuă. Trăgând amândoi pescarii la vâsle, luminile oraşului se îndepărtau tot mai vizibil, devenind curând sclipiri mişcătoare de licurici. Dacă vom dep ăşi zona digurilor de protecţie de la port, îndreptându-ne spre sta ţiunea Venus, vom vedea toate staţiunile, de la Olimp pân ă la Vama Veche, ca o ghirlandă de steluţe galbene şi sclipitoare. A şa puteam să ne luăm repere după care să ne ghidăm unde am găsit altădată locuri cu multă piatră şi scoică, deci şi cu peşte.

Norii acopereau întregul cer. Nici o stea nu reu şea s ă se strecoare prin perdeaua întunecoasă şi prevestitoare de furtun ă.

Speram ca luna palidă să-şi facă apariţia firavă pe bolta cerului, prevestitoare de evenimente rele şi să ne călăuzească spre 5 - 1852 m

101 direcţia bună. Trăgeam tăcuţi de vâsle. Eu şi fratele mai mare cu patru ani şi jumătate, am mai fost prin şi şi alt ădat ă în larg de furtună.

Odată am tras fără oprire la vâsle doua ore şi jum ătate continuu şi am reuşit să ajungem totuşi la mal. Fiind doi, chiar dacă nu mai eram la prima tinereţe, aveam experien ţa ie şirilor pe mare cu barca noastră mică, de peste şaisprezece ani. Speram ca la ivirea zorilor, marea să se mai liniştească şi să putem pescui în siguranţă.

La un moment dat au început să cadă stropi reci de ploaie.

Norii plini de precipitaţie îşi scuturau povara deasupra noastr ă.

Imediat fiecare şi-a scos din genţile cu scule, echipamentul pentru ploaie. Era vară, însă de la o ploaie rece şi multe ore de stat în umezeală, te poţi alege repede cu o congestie pulmonar ă. Aveam un coleg care nu mai era printre noi, datorită acestui fenomen tratat cu nepăsare de către el.

După o jumătate de oră de tras la vâsle pe marea agitat ă, dar nu chiar aşa de supărată, am ajuns acolo unde ne doream s ă fim ca depărtare de ţărm. Speram să cădem chiar pe zonă cu piatră şi scoică pe fundul mării, unde să fie şi guvid. Am aruncat

102 ancora şi ne-am pregătit sculele de pescuit, un fel de petactare, nailon ceva mai gros, de 0,5 – 0,6 mm, înf ăşurat pe o bucat ă de şlap sau papuc din plastic, cu un plumb greu de 100 grame la capăt şi cu două - trei cârlige nr. 1 legate ceva mai sus de plumb, în care puneam râme negre din baltă, foarte chinuitor de făcut rost în mocirla scormonită de alţi şi alţi pescari, sau buc ăţi mici de pipotă de pasăre. Musai trebuia să fie pipota ro şie, altfel guvidul nu muşcă. Fratele stătea în pupa, eu la ancor ă. A şa este rânduiala. A doua zi ne schimbam locurile.

Guvidul muşca frumos. Avea poftă de mâncare când marea era agitată. Numai stomacurile noastre să reziste la aceast ă legănare continuă. Să nu avem rău de mare. Dacă nu este hul ă 6, totul este în regulă. Te leagănă ca într-un balansoar şi atât. Cât timp trage peştele, nu ai timp să te gânde şti la mare. Aceasta a fost şi greşeala noastră. Peştele trăgea ca apucatul, prindeam numai bucăţi mari, negre şi cel puţin doi la fiecare ridicare a voltei. Nu am băgat de seamă că marea era acum cu valuri largi şi înalte de peste doi metri. Vântul între timp î şi schimbase direcţia. Bătea dinspre mal spre larg.

6 - furtună de fund

103 - Frate, hai s-o „tăiem” că nu mai ajungem la mal, spun eu.

- Gata, scot voltele. Ridicăm ancora şi pornim spre mal, până nu vine furtuna.

Strângem repede cele patru volte de fiecare şi le arunc ăm în fundul bărcii. Scoatem şi minciogurile 7 cu peştele aruncat în ele, apoi eu încep să trag de parâma de care era legată ancora.

Aveam cam o sută de metri de parâmă de recuperat.

Trăgeam de parâmă şi valurile când ne ridicau deasupra coamei înspumate, când ne aruncau în abis. Teama se infiltrase în sufletele noastre ca un virus. Parcă nu se mai termina parâma de adunat. Odată cu fiecare val ce se lovea de prova b ărcii, compartimentul unde stăteam eu se umplea cu ap ă din cauza greutăţii mele. Numai când mă gândeam că avem de tras la rame contra valului şi mai ales a vântului aproape doi kilometri, m ă apuca groaza. Vom ajunge oare la mal, sau ne va duce furtuna spre larg? În caz că nu vom reuşi să învingem furia m ării, telefoanele mobile erau singura noastră scăpare. Anun ţam poli ţia de frontieră să ne salveze. Cu amenda aplicată vedeam noi ce vom făce.

7 - plasă de pescuit cusută ca un sac pe o ramă din metal.

104 După vreo jumătate de oră de tras la vâsle, nu am parcurs nici trei sute de metri. Eu eram deja în ap ă pân ă la genunchi. Se umpluse compartimentul unde stăteam cu picioarele, de la valurile ce se repezeau cu forţă în prova bărcii scufundate din cauza greutăţii mele şi a apei aruncate de valuri. L-am l ăsat pe frate s ă tragă la vâsle, iar eu scoteam apa din compartiment cu o cutie.

Din cauza propriei greutăţi, la fiecare val, apa intra la loc. Trebuia să facem ceva să ridicăm prova, să nu mai intre apa în barc ă la fiecare val. M-am mutat pe aceeaşi banchetă cu fratele şi acum trăgeam fiecare de câte o ramă. Nu mai intra ap ă la fel de mult ă, însă nu înaintam la fel ca la patru rame.

Trăgeam tăcuţi, uzi până la piele, iar vântul ne lovea fe ţele cu stropi de apă sărată. Eram obosi ţi şi dispera ţi. Mergând direct spre mal, nu am fi reuşit să străbatem prin furia valurilor întreaga distanţă ce ne despărţea. În suflet se strecura teama pe nesim ţite.

Până la panică şi disperare nu mai era mult. Forţele noastre fizice începeau să scadă. Doi oameni în vârstă, care împreun ă depăşeau 135 ani, se luptau cu natura dezlăn ţuită. Am în ţeles c ă nu vom reuşi să ajungem la mal dacă tăiem valul perpendicular.

Trebuia să o luăm pieziş, să schimbăm direcţia.

105 Chiar dacă eram în dreptul locului nostru de acostare din Saturn, am schimbat direcţia spre plaja din Mangalia. Dac ă ajungeam în zona de adăpost al digurilor, atunci puteam s ă îndreptăm barca spre golful nostru de acostare. Odat ă cu schimbarea cursului, s-a văzut că am început să înaintăm mai mult. Acum parcurgeam aproape câte un metru la fiecare tras de vâsle.

Furtuna se înteţea tot mai tare. Când eram pe coama valului ce ne târa spre larg, când sta ţionam pe fundul abisului dintre doua valuri de peste doi metri, sim ţind cum apa ne trage cu forţă spre larg. Talazurile erau înalte şi periculoase. Era suficient să ne prindă cu bordul în val, ca să ne umple întreaga barc ă cu apă. Cine garanta că nu se va scufunda, sau dacă va rezista la un al doilea val şi nu se va răsturna?

Iată că începe să se zărească Cazino – ul din Mangalia. Însemna că nu mai avem mai mult de jumătate de kilometru pân ă la plajă. Intrasem deja în zona de influen ţă al digurilor. Acum înaintam peste un metru jumătate la fiecare tras de vâsl ă, chiar dacă forţa noastră fizică nu mai exista şi ne creştea şi speran ţa că vom învinge dihania dezlănţuită. Mai mult frica ne d ădea

106 puterea necesară continuării luptei cu natura. Când vom ajunge aproape de diguri vom încerca să o luam spre Saturn, spre locul nostru de acostare.

Am aruncat ancora pentru a ne mai odihni. Simţeam c ă nu mai putem continua să înaintăm. Ancora nu ţinea barca pe loc.

Valurile ne duceau din nou târâşi spre larg. Cât timp fratele tr ăgea la vâsle, eu trăgeam de parâmă să scot din nou ancora, care avea ghearele de prindere îndreptate de for ţa curen ţilor şi de aceea nu ne ţinea ancoraţi. Mai aveam o sută de metri de parcurs şi v-om reuşi să ajungem în dreptul hotelului ”Mangalia”.

Am intrat sub protecţia digului spart numit de noi pescarii ”Digul Cormoranilor” pentru că pe el se odihnesc şi î şi zvânt ă aripile ude cormoranii după partidele de pescuit şi am luat-o pe sub el spre Saturn. Când am vrut să ieşim de sub protec ţia digului spart, am constatat că riscăm să fim aruncaţi pe stabilopozii digului din dreptul spitalului. Am abandonat ideea. Acolo era o micuţă plajă şi ne-am ridicat barca pe nisip fiind la ad ăpost de orice urgie a mării. Ne odihneam la adăpostul digului şi mulţumeam cerului că am scăpat iarăşi cu viaţă. Timp de aproape trei ore, doi oameni unul de şaizeci şi cinci de ani, altul de

107 şaptezeci, s-au luptat cu stihiile, cu natura dezl ăn ţuit ă şi cu moartea şi iată că au scăpat cu viaţă, ajungând la mal. Mai conta că totul plutea în barca noastră?

Lucrurile se vor zvânta în bătaia vântului, sau al soarelui.

Singurii fericiţi erau guvizii care înotau prin toat ă barca. Şi noi c ă am rămas în viaţă şi nu am devenit hrana celor pe care ne-am dus să-i capturăm. Speram să fie ultima experien ţă de acest gen.

Cine mai ştie ce ne va rezerva viitorul? Marea este uneori mai năzuroasă ca o femeie. Iată că încă odată omul a învins natura.

Mangalia - iulie 2010

108

Secerătorul Motto: Veriş orilor mei Ioana ş i Victor Dobre, din comuna Pecineaga – jud. Constanţ a.

109

Victor s-a sculat cu noaptea în cap şi-a căutat în odaie traista, în care a aruncat în grabă un boţ de brânză sărat ă de oaie şi tare ca piatra şi un coltuc din pâinea pe care a f ăcut-o cu dou ă zile în urmă Jeni soţia sa, în cuptorul de sub dudul de lâng ă casă.

Pâinea, la ţară se cocea o dată pe săptămână, să nu se ardă cuptorul prea des. Era criză până şi de paie. Şi anul trecut ca şi anul acesta nu s-au făcut cerealele din cauza secetei din

110 primăvară. Boabele costelive de grâu sau de orz ce au sc ăpat de la secetă, le-au cărat şoarecii de câmp prin găurile lor, unde şi-au pregătit adevărate comori pentru iarna ce se anun ţa aspră dup ă spusele bătrânelor din sat. Înainte de cumpăna dintre ani, mama Ioana, mătuşa lui Victor, tăia în două cu cuţitul câteva cepe, alegea cupele mai mari în care punea câte o lingură de sare şi le a şeza cu grij ă pe pervazul ferestrei în ordinea lunilor. Acele cupe de ceap ă care aveau în ziua de Sfântul Vasile mai mult ă umezeală în ele, avertizau că lunile respective vor fi ploioase. A şa „decretase” mama Ioana şi anul acesta după studierea cepelor sale în ziua de întâi ianuarie, că lunile de iarnă vor fi geroase şi pline cu z ăpad ă, aproape până prin martie, când v-a cădea ultima "nea a mieilor”, imediat după “babe” iar cele de vară vor fi foarte secetoase.

Victor a ieşit grăbit din casă, fără s-o trezească din somn pe tânăra sa soţie, a mers la fântână, a scos din fântân ă o g ăleat ă cu apă proaspătă şi rece şi a umplut plosca din lemn de cire ş sculptată cu motive florale, moştenită de la bunicul s ău din partea mamei, de-al lui Frunteş din Moşneni, un sat megie ş, apar ţin ător al comunei 23 August ca administrare.

111 A scos caii din grajd, i-a adăpat şi i-a înhămat la căru ţă.

Trebuia să ajungă la lotul de pe Spoială cum numeau localnicii acea zonă, situat undeva deasupra lacului, spre comuna Amzacea, să lege brazdele de grâu secerate în timpul zilei trecute. Dacă nu se apuca de dimineaţă, când încă luna strălucea pe cer şi broboane de rouă mai poposeau pe frunzele grâului, nu mai putea să termine snopii de legat.

Soarele când se va ridica de o suliţă, usucă orice urm ă de umezeală a boabelor de grâu şi aşa costelive şi fără de miez, făcându-le să părăsească alveolele spicului scuturându-se la orice atingere, pierzându-se astfel şi descurajanta brum ă de recoltă ce scăpase de la secetă.

Liniştea nopţii este spartă de păcănitul roţilor ce se hurducăiau pe drumul gloduros şi de tropotul copitelor celor doi cai. Deja luna a început să coboare spre asfin ţit. Se apropiau zorile. În lanurile pe lângă care căruţa se zdruncina în trapul cailor, se auzeau greierii ţârâind într-un concert continuu. Victor fluiera încet o melodie la întâmplare, mai mult să-i treacă de urât până ajungea la lot, cale de vreo trei-patru kilometri, îndemnânduşi bidivii ce sforăiau scoţând aburi pe nări de oboseală. Începuse

112 să apară transpiraţia pe grumazul cailor din cauza efortului şi al grabei. Spuma albă se împrăştia pe spatele lor, mânjită de dârlogii hăţurilor. Când va ajunge la capătul lotului, va trebui s ă-i frece cu un şomoiog de paie şi să-i acopere cu pături, să nu facă aprindere la plămâni.

Ajuns la tarlaua părintească, deshămă caii şi dup ă ce-i buşumă8 bine cu şomoiogul de paie, îi acoperi repede cu păturile cazone rămase de pe timpul războiului de la trupele ruse şti cartiruite în plevar. Le aruncă un braţ de iarb ă cosit ă în grab ă de pe marginea drumului, să aibă ce ronţăi până termină el treaba cu legatul şi seceratul restului de lan. Începu să smulgă cicoare de pe răzor, pentru legarea snopilor. Lua câte două-trei tulpini de cicoare şi le împletea înnodându-le rădăcină la rădăcină, prindea în braţe grâul secerat de peste zi, apăsa cu genunchiul peste grămăjoara de grâu şi strângea snopul cu legătoarea din cicoare, lăsându-l în urma sa.

Mai târziu la întoarcerea din capătul lotului, va aduna snopii în căpiţe, să-i vină mai uşor la aruncarea lor în car când îi va duce la batoză.

8 A freca un cal cu un şomoiog de paie.

113 Noaptea era senină şi stelele străluceau pe bolta cerului.

Carul mare şi rariţa se distingeau răsfirate ca ni şte m ărgele la gâtul unei codane prinsă în horă satului de pe maidanul din fa ţa lui Safta Toader, zis şi chiorul. Zorii sp ărgeau lini ştea nop ţii prin zborul ciocârliilor ascunse printre brazdele de grâu, unde le-au prins somnul. Când Victor sa aplecat să ia un nou bra ţ de grâu, un iepure a sărit din maldărul de grâu şi a zbughit-o pe r ăzor, speriindu-l de moarte.

Victor se grăbeşte, iar în urmă încep să se vad ă snopii lăsaţi în dezordine. A avut spor acum pe răcoare, îns ă dac ă nu reuşeşte să termine toate brazdele de legat până se ridic ă soarele, ar trebui să mai vină o zi, însă spera să reu şească. Spre ziuă au căzut câteva picături de umezeală. Noaptea fusese răcoroasă şi acum simţea cum transpiraţia îi îngheţa pe spatele său ud. Razele lunii îi călăuzeau paşii prin lan. Aproape că legase jumătate din suprafaţa secerată. Aduna cu braţele, strângea tare snopul sub genunchi, băga legătura de cicoare pe sub el, apoi o împletea să fie snopul cât mai strâns. Lucra ca un robot t ăcut şi îngândurat.

114 A început să se lumineze de ziuă. Peste pu ţin timp soarele se va ridica cu repeziciune deasupra lanului, iar razele sale vor deveni din ce în ce mai puternice, uscând tot ce întâlnea în cale.

Ziua pe arşiţă, suliţele pătrunzătoare se strecurau în str ăfundul pământului crăpat din cauza secetei lunii iulie. Puteai foarte u şor să bagi palma printre crăpăturile apărute în pământul arid. Aici era şi un teren mai slab, predomina argila ro şie fiind zon ă pietroas ă, din această cauză nu se putea cosi cu secer ătoarea mecanic ă, ci doar la coasă sau la seceră. În sfârşit a terminat de legat tot lotul ce l-a pus la pământ cu trudă, încovoiat asupra secerii, cu o zi în urm ă. Dup ă ce va încerca să îmbuce câţiva dumicaţi, se va apuca de secerat şi restul suprafeţei de grâu. La coasă nu se mai putea lucra. Deja paiele erau uscate şi spicele se puteau scutura foarte u şor. Ridic ă plosca grea deasupra capului şi apa rece ce se scurgea îi r ăcorea pentru câteva clipe ceafa năduşită.

Ziua era lungă şi arşiţa mare, aşa că fiecare strop de ap ă trebuia drămuit, să ajungă pentru tot timpul cât va sta pe câmp.

Era obosit şi fără chef de muncă şi îl durea tare spatele, stând tot mereu aplecat asupra secerii, dar cum nimeni nu venea să-l ajute,

115 trebuia să termine singur întreaga suprafa ţă de secerat şi legat, pentru că în curând avea rândul la batoză, s ă- şi treiere bruma de grâu recoltată.

Gândurile îi zburau la Jeni. Era însărcinată şi a şteptau din zi în zi să-i vină sorocul. Era primul lor copil şi cum b ătrânele din vecini le spusese că vor avea băiat, că are burta ţuguiat ă, erau plini de speranţă că se va naşte un copil sănătos primul lor moştenitor. Poate că acel copil dacă va fi b ăiat, nu va avea aceeaşi viaţă chinuită de ţăran ca toţi cei de aici din comună. Va putea să înveţe o meserie ca şi el, să plece la ora ş unde să- şi facă un rost, să câştige pâinea mai uşor. La ora ş duci altă via ţă, chiar dacă la început este mai greu. Te obişnuie şti pân ă la urm ă cu greutăţile. El a fost nevoit să părăsească oraşul şi să revin ă în lumea satului după terminarea şcolii profesionale, din cauza părinţilor. Nu avea cine să-i ajute în gospodărie şi la câmp, îns ă pe copilul său nu îl va mai interesa agricultura. Se va întoarce la ţară doar în vizită, să-i vadă când i se va face dor.

Secera hârşia prin lanul de grâu retezând smocurile de paie strânse în palmele bătătorite de muncă, iar firele galbene şi uscate, le aşeza în urma sa în buchete. Avea grij ă s ă nu calce

116 peste spice să se scuture. Cu multă trud ă se adun ă un sac cu boabe. Nici nu ştia dacă va reuşi să plătească dările c ătre stat din ce în ce mai apăsătoare, din cauza secetei din ultimii doi ani.

Deja soarele devenise insuportabil, însă Victor parcă nu mai simţea durerea din muşchii braţelor şi nici amorţirile din spate, văzând că este ultima trecere şi termină de secerat întregul lot.

Rămânea să vină dimineaţa următoare să-l lege şi scăpa de grija grâului, mai urma treieratul la batoză. Celelalte loturi le-a cosit cu secerătoarea mecanică în tovărăşie cu unchiul său, Vasile, fratele mai mic al tatălui. Erau amplasate pe un pământ mai bun şi grâul a crescut mai des şi mai viguros. Acolo era toată speran ţa de recoltă pentru anul acesta.

Avea de gând la întoarcere să treacă şi pe la bostana de deasupra lacului. De fapt acum a rămas doar urmă de lac. Mai apăreau în albia lui câteva locuri cu mocirlă, unde mai orăc ăia din când în când câte o broască răguşită. Restul de broa şte st ăteau ascunse prin rogozul crescut pe lângă maluri, să se fereasc ă de căldura verii.

Ajuns la bostană se întristă de situaţia jalnică g ăsit ă.

Vrejurile curpenilor se răsucise din cauza uscăciunii, iar pepenii

117 nu au mai apucat să se dezvolte. Parcă erau ni şte t ărt ăcu ţe bune de pus la murat. Ici colo, mai găseai câte un pepene mai mare decât pumnul, dar nu ştiai dacă a apucat să se coacă, ori s-a pălit înainte de coacere.

Nici să crească curpenii nu au avut timp. Şi cum lacul era secat din cauza secetei prelungite, nu aveai de unde s ă cari ap ă cu găleata să le dai un strop de viaţă la rădăcină.

Cândva aici în acest lac cu izvoare de suprafa ţă, se adunau şi apele ploilor abundente căzute peste câmpia dobrogean ă, scurgându-se prin valea de la Spoială, zonă din care se scotea piatră pentru construirea zidurilor curţilor, sau temeliilor caselor din comună, o piatră roşie ca şi pământul din care se extrăgea.

Viiturile de apă de la ploi se scurgeau, sp ălând clisa ro şie de prin cariera abandonată, până ajungeau la lacul Tatlaceag cale de vreo opt km.

Victor s-a întors acasă luând câţiva pepeni mai mari, la întâmplare, adăpă caii cu apă proaspătă la ulucul de lângă fântână, îi băgă în grajd şi le aruncă un braţ de fân verde adunat din flora spontană crescută rară pe marginea drumurilor. Î şi aruncă pălăria din păi pe patul din polatră, lâng ă căma şa

118 scorojită de transpiraţia din timpul zilei şi se duse să se răcorească la uluc. Îi era foame şi simţea nevoia să golească o strachină cu o zeamă caldă, apoi să se întind ă un pic pe pat, poate adoarme ştiind că la ora patru dimineaţa trebuia să se întoarcă să lege în snopi grâul ce l-a secerat astăzi.

- Ai terminat de legat şi secerat? îl întrebă Jeni, ce se mi şca greoi prin polatră din cauza sarcinii.

- Am terminat, răspunse Victor obosit şi fără chef de vorb ă.

Mâine dimineaţă sper să termin până pe la zece de legat şi de făcut stoguri.

- Au venit iar să te anunţe că joi trebuie să aduci tot grâul la batoză, aşa că vorbeşte cu cineva să te ajute la c ăratul snopilor la arie. Poate vrea nenea Stoica să meargă cu carul. În dou ă drumuri cu două care, cred că reuşiţi să aduceţi ce-i deasupra la

Spoială.

- Aşa sper şi eu. Am să vorbesc mâine când mă întorc de la

câmp. Trebuie să merg şi la unchiul Vasile să-i cer colţarii ca s ă-i montez pe căruţă.

Nenea Stoica locuia peste drum şi era soţul mătuşii Ioana, sora tatălui său, mai mică cu doi ani. Întotdeauna s-au ajutat când

119 a fost nevoie, aşa că şi acum îl va ajuta chiar dac ă el terminase de treierat şi orzul şi grâul.

Mătuşa Ioana sau mama Ioana cum o strigau to ţi nepo ţii, era o fire şugubeaţă. Cei bătrâni copilărise cu to ţii pe aceea şi stradă. Le povestise odată la o clacă de b ătut floarea soarelui, ce i-au făcut când erau codane, unuia Răducanu, tân ăr preceptor, venit în comună de nu se ştie de unde. El a fost g ăzduit la p ărin ţii viitorului său soţ, la unchiul Stoica, care aveau mai multe camere.

Ce i-a trăsnit prin cap atât ei cât şi altei fete de aceea şi vârst ă, tinere între optsprezece - douăzeci de ani, să-i fac ă preceptorului, care n-o mai slăbea, încercând să-i intre în gra ţie, când ea nici nu-l putea suferi. Într-o zi, când preceptorul era plecat la prim ărie, împreun ă cu Paraschiva, o altă zurlie de prieten ă de aceea şi vârst ă, s-au dus în vizită la tuşa Floarea, mama lui Stoica şi viitoarea ei soacră, lucru la care nici nu se gândea pe atunci, ştiind c ă au copilărit de mici împreună ca vecini şi fiecare se ţinea cu altcineva pe la balurile de la Turtoi.

Tuşa Floarea fiind ocupată cu orătăniile prin bătătură, profitând de absenţa ei, s-au dus repede în chiler, au luat putineiul

120 şi l-au băgat sub plapuma unde dormea Răducanu şi, pe aci ţi-e drumul. Au fugit repede să nu fie surprinse asupra faptului de către bătrână.

Seara când tânărul preceptor a venit acasă de la prim ărie, a cinat împreună cu gazdele şi s-a dus la el în camer ă s ă se culce.

Lumina lămpii cu petrol aşezată pe perete deasupra patului, nu era suficientă pentru a se distinge modificările survenite aşternutului. Se dezbrăcă şi intră sub plapumă, numai că dând de putinei s-a speriat aşa de tare încât a sculat toat ă casa cu ţipetele sale. Panicate gazdele au dat fugă să vad ă ce s-a întâmplat şi aşa au aflat că Răducanu s-a trezit sub plapumă cu putineiul în pat, motiv pentru care i-a bufnit râsul pe amândoi dup ă ce au părăsit camera tânărului.

Răducanu nu ştia cine a făcut şotia, dar o cam bănuia pe autoare. Acelaşi lucru îl bănuiau şi mătuşa Floarea cu mo ş Constantin şi cum păţitul era hotărât să facă reclamaţie la mili ţian, dimineaţa prima grijă a tuşei Floarea a fost să ajung ă la vecina Semilia şi să-i povestească necazul chiriaşului său. Auzind mo ş Dumitru de năzbâtiile fiicei sale cea mare, a luat biciul şi dup ă ea prin toată ograda, s-o înveţe minte să mai şuguiască cu omul

121 primăriei. Îi era frică să nu fie chemat de mili ţian la post şi f ăcut de râs în toată comuna.

Năzdrăvana de fată a stat mai toată ziua ascunsă prin vecini, la Victoria lui Cânciu, poate - poate, uit ă b ătrânul de tărăşenia cu putineiul. Familia Cânciu avea casa la şosea pe unde trecea şi Răducanu spre primărie, aşa că Ioana l-a a şteptat şi l-a rugat să o scuze că a fost doar o glumă tinerească şi i-a promis că va dansa numai cu el la balul de sâmbătă seara dacă o iartă şi nu-l cheamă pe bătrân la primărie. Aşa a scăpat ne ciufulită de tatăl său, dar nu şi de înjurăturile de bisaltir şi de crucioi ale acestuia.

Jeni aduse strachina cu ciorbă de pasăre şi pâinea de casă şi le aşeză pe masa din polatră. Victor luă cuţitul şi îşi tăie o felie zdravănă din pâinea cu coaja groasă şi arsă de vatră, se închină şi începu să înfulece grăbit din zeama grasă şi gustoas ă ce aburea în strachina smălţuită din lut ars.

- Ai tăiat cocoşul porumbac? o întrebă Victor pe soţie.

- Da, că se bătea tot timpul cu cel roşcat şi nici nu l ăsa găinile în pace. Mai mereu sărea gardul la ţa ţa Lisandrina, de m ă supăram degeaba cu vecina pentru el.

122 - Foarte bine i-ai făcut. Eu am să merg să mă culc mai devreme, să pot termina mâine toată treaba la Spoială până pe la zece. Dai tu la orătănii şi la animale de mâncare, că parcă nu mai am picioare de oboseală. Mă dor şi şalele de nu mă pot îndrepta cât am stat toată ziua în arşiţa soarelui din câmp, aplecat asupra secerii şi al snopilor.

- Bine atunci, du-te şi te odihneşte că mă descurc eu prin curte cât mă mai pot mişca.

Victor îşi luase concediu de odihnă tocmai să scape de aceste obligaţii ale vieţii. Tatăl său nu mai putea face mare lucru la muncile câmpului. Majoritatea lucrărilor agricole le-a f ăcut tocmind oameni să le execute. Noroc cu salariul său. Dup ă cum se desfăşurau evenimentele în comună, nu credea că îl apucă toamna pe bătrân ca particular, membru în TOS, o organiza ţie de întovărăşire între ţăranii ne colectivizaţi, cred că dup ă model rusesc.

După cum se zvonea în comună,Vasile Vâlcu, primul secretar de partid al regiunii Constan ţa, for ţa nota s ă colectivizeze întreaga regiune până la sfârşitul anului. Au mai rămas câ ţiva care nu au vrut să intre în colectiv. Autorităţile erau cu ochii pe ei. Din

123 cauza lor nu se putea raporta la regiune încheierea „cu succes” a colectivizării întregii comune.

Prin Băjenari nu au vrut să semneze cererea de intrare în colectivă, tatăl său, unchiul Stoica şi Vasile şi alţi câ ţiva vecini.

Aveau simţul proprietăţii moştenit din moşi strămoşi, că doar pentru pământ au venit bunicii lui în Dobrogea. „Dar s ă-l ia odat ă, dă-l Doamne încolo de pământ, că tot nu făceau mare brânz ă cu el” îşi zicea Victor în sinea sa. Îi părea rău după căru ţă şi cai, trebuia să se despartă şi de ei odată cu intrarea în colectiv.

De doi ani era mereu secetă. Doar au crescut datoriile c ătre stat. S-ar putea să vină să le ia şi vaca cu viţel din curte în contul dărilor. Dacă luau pământul, scăpa şi el de obliga ţii, oricum tat ăl său nu prea putea merge din cauza bolii să muncească la colectiv. Din ce vor trăi nu ştia încă. Poate îi iertau şi de datorii dacă nu mai aveau pământ. El se descurca cu Jeni din salariul de mecanic la Gospodăria Agricolă de Stat, amplasată pe pământul şi conacul lui Funogea, un mare boier al zonei, acum deportat cine ştie pe unde de către comunişti. Pentru bucăt ăria casei, cultivau în grădina din curte, toate legumele necesare unei familii.

124 Pâine se găsea şi la magazin sau aducea el pe cupoane de la chioşcul fermei agricole unde lucra.

Când a apărut oportunitatea să meargă ca ucenic împreun ă cu vărul său Ionel, la o societate mixtă rus - român ă numit ă Sovrom 7, a renunţat la clasa a şaptea pe care deja o începuse şi a plecat la Constanţa unde după primul an de ucenicie, deoarece nu puteau să le dea diplomă de muncitor calificat, a trebuit s ă facă încă trei ani la Şcoala Profesională Metalurgică, cum se numea aceasta, pentru a ieşi mecanic de profesie.

A fost greu la internatul şcolii şi mai ales în anul de ucenicie, unde muncea opt ore într-un atelier de pe bulevardul Carol, lângă „Botul Calului” cum îi spuneau clienţii bodegii din intersec ţie.

Stătea soldatul în gheretă şi-i păzea de credeai că cine ştie ce unitate militară importantă era acolo. Avea b ătături în palm ă de la pilă, de nu-şi mai simţea mâinile de umflate ce erau. Câte scatoalce după ceafă a mai luat de la meşter, când nu-i ie şea piesa cum îi plăcea acestuia. Nici acum nu este mare diferen ţă.

Doar că nu-l mai bate nimeni, însă palmele îi sunt la fel de bătătorite şi pline de băşici de la seceră şi coasă. Şi pentru ce?

125 Acolo barem a învăţat o meserie, care acum îl ajut ă s ă- şi câ ştige pâinea mai uşor decât în agricultură.

Până să adoarmă, lui Victor îi apăru în minte copil ăria sa.

Cum în vacanţele de iarnă când nu era căzută încă zăpada, ie şea cu oile la păscut pe câmpul de la marginea satului dinspre dispensar, lăsând miei acasă, să nu apuce să guste din iarbă, chiar dacă îl enerva zbieratul oilor ce- şi chemau continuu miei.

După spusele bătrânilor, acest lucru făcea ca miei s ă aib ă carnea mai gustoasă. Dacă pasc iarbă, deja carnea începe să miroasă a oaie, decretau bătrânii satului.

Se întâmpla uneori ca vreunei oi să-i vină sorocul f ătării chiar pe câmp şi el doar un copil trebuia să se descurce, s-o moşească cum văzuse la tatăl său că face, ca s-o ajute pe biata oaie. În vacanţele din timpul şcolii trebuia să-l înso ţească pe tat ăl său la câmp, mergând cu calul de căpăstru la prăşitoare, la plug, sau în alte munci mai uşoare, uneori trebuia să absenteze şi de la şcoală, ca să meargă la plug cu tatăl lui.

Seara se ducea bătrânul cu sticla cu vin la sub ţioar ă, la învăţătorul Spânoche sau la directorul Rusescu şi îi explica de ce

126 a lipsit feciorul de la şcoală. Nu era singurul care proceda a şa. Şi cadrele didactice se adaptau din mers situa ţiei de la sate. Trebuia să înveţe şi din urmă, că apoi cine stătea cu genunchii pe boabele de porumb în colţul clasei, sau lua zece la palm ă cu nuiaua de alun, dacă nu ştia lecţiile predate în ziua respectiv ă?

Aşa l-a prins somnul odihnitor, cu gândurile rămase în urm ă cu vreo zece – cincisprezece ani, pe timpul copil ăriei sale zbuciumate, ca a oricărui copil născut şi crescut la ţar ă în acele vremuri.

După ce termină de strâns de pe masă şi spălă strachina, Jeni a ieşit să dea animalelor de mâncare şi să strâng ă ou ăle din cuibare. Avea să-i fiarbă două-trei ouă lui Victor, să le ia cu el de dimineaţă la câmp.

Având fântâna în curte, puteau să mai cultive câte ceva pentru hrana zilnică, să crească un porc, păsări. Era mai greu cu grăunţele. Noroc că porumbul se făcuse mai bine anul trecut şi mai aveau şi din anii din urmă că au f ăcut economie. Începuse deja să-l care şoarecii care au găurit to ţi pere ţii din chiler. Au fost nevoiţi să facă clacă să cureţe tot porumbul şi să pună boabele în butoaie că şi aşa stăteau goale până în toamnă, la culesul viilor.

127 Pe afară păsările râcâiau prin bătătură şi se scăldau cât era ziulica de mare în ţărână. Nu aveau nici o grijă. Ap ă aveau la teică, grăunţe primeau seara şi dimineaţa, doar câte o râm ă mai puteau să găsească şi ele ca desert, sau câte o gâză r ăt ăcit ă printre legumele din grădină.

Terminându-şi treaba, Jeni a aprins lampa şi s-a dus să se pregătească de culcare. A mâncat ceva în fugă, nu prea avea poftă de mâncare în ultimul timp şi a plecat în camera unde Victor sforăia de zor. Se vedea că trudise toată ziua prin soare. Nici nu a simţit când Jeni cu greutatea burticii sale, s-a băgat în pat lâng ă el.

Pruncul lovea cu picioruşele în burta mamei sale, f ăcându-şi simţită prezenţa. Chiar dacă primea aceste lovituri, Jeni î şi mângâia cu tandreţe burtica ţuguiată şi vorbea în şoapt ă cu pruncul său, alintându-l. Era totuşi speriată, fiind primul lor copil şi nu avea decât douăzeci de ani iar din familia sa, nu avea pe nimeni în comună să o ajute la o adică.

Provenea dintr-un sat îndepărtat, la peste treizeci de kilometri şi pe Victor l-a cunoscut când acesta a venit în pe ţit

128 însoţit de părinţi şi un frate de al lui Jeni, căsătorit cu o consăteancă a lui Victor, dar care trăiau la oraş.

I-a plăcut de el, chiar dacă era mai mare cu şapte ani, a crezut că este cumsecade aşa cum era prezentat în timpul peţitului şi gata nunta. Poate că şi ea a vrut s ă scape de văgăunile unde era aruncat de soartă micuţul său cătun, la margine de pădure, unde veneau lupii şi luau oile din târla gospodarului iarna în plină zi. Aici era comună mare şi aproape de oraş, la vreo doisprezece kilometri pe drum de ţar ă. Mai târziu s-a văzut că nu s-a înşelat, Victor fiind o fire calmă şi harnică şi sau îndrăgostit unul de celălalt pe parcursul celor doi ani de c ăsnicie, chiar dacă a fost o căsătorie aranjată, trăind o via ţă liniştit ă, făr ă certuri sau scandaluri, cum se mai întâmplă între oamenii tineri, care nu s-au cunoscut mai bine de la început.

Gândurile cu începuturile căsniciei sale, departe de fra ţi, de surori şi de părinţi, s-au stins odată cu venirea somnului lini ştitor, după o zi de trudă prin curtea mare. Nici nu mai sim ţea loviturile năzdrăvanului căruia nu-i mai plăcea să stea ascuns în burtica mamei sale.

129 Din zi în zi, Jeni se simţea tot mai obosit ă, se mi şca tot mai greu prin curte, aşa că Victor nu se mai baza pe ajutorul s ău în treburile gospodăreşti. I se apropiase sorocul. Dup ă socoteala lui Jeni a trecut deja termenul când trebuia să nasc ă. Conform spuselor vecinelor mai vârstnice, la băieţi termenul este uneori depăşit, aşa au crescut speranţele celor doi tineri p ărin ţi c ă vor avea primul născut un băiat.

Victor a mers să anunţe moaşa comunii că termenul a fost depăşit şi să fie pregătită de moşit, să nu fie plecată din localitate. La dispensarul din comună era un doctor în etate, prieten cu rudele sale şi cu părinţii lui, ştiut fiind mai ales c ă la unchiul Stoica şi tuşa Ioana, doctorul, prieten cu ace ştia, f ăcea vizite mai dese, să savureze un pahar cu vin bun, scos de la răcoarea beciului adânc, când se întorcea de la dispensar spre casă, că doar stătea la două case depărtare şi-i erau în drumul spre casă.

Victor cum era ocupat cu treburile zilnice prin curte, a auzit venind din casă ţipetele lui Jeni. Se rupsese apa şi era gata s ă nască fără asistenţă medicală. A scos repede caii din grajd şi i-a înhămat la căruţă, luând la indicaţiile lui Jeni câteva lucruri

130 necesare naşterii şi cu ea aşezată pe un bra ţ de paie în fundul căruţei, în goana cailor a ajuns imediat la casa de naştere unde locuia şi moaşa, o femeie mai vârstnică, care îl adusese şi pe el pe lume cu douăzeci şi şapte de ani în urmă.

Anunţată din vreme, Coana Moaşe cum i se spunea în comună, era pregătită aduceri pe lume a copilului. Avea nevoie de nişte apă caldă aşa că a pus repede pe foc o oal ă cu ap ă. Victor a pornit la fel de grăbit la dispensar să-l aduc ă şi pe doctorul Ţigănuş, niciodată nu ştii ce se poate întâmpla la o na ştere, mai ales cum era cazul lui Jeni, tânără, fără experienţă şi la prima încercare. Natura şi Cel de Sus au ţinut cu cei doi p ărin ţi şi cadrele medicale cu experientă, au adus pe lume ditamai b ăiatul de peste trei kilograme jumătate, brunet ca mama şi chel pe cap ca tatăl său. Ţipetele noului pui de om i-a adus liniştea sufletească tânărului tată, mai ales când a aflat că naşterea s-a desf ăşurat fără incidente. - O naştere uşoară şi normală – cum s-a lăudat Coana Moaşă.

La casa de naştere tânăra mamă rămânea două - trei zile, sub supraveghere, până când i se făcea externarea.

131 Toate babele din vecini au plecat în pelerinaj la proasp ăta mămică, care mai de care cu ceva dulce, sau cu doi trei metri de finet pentru scutece.

Cât timp a stat Jeni acolo cu micuţul său vlăstar pe care lau numit Valentin, Victor a terminat de treierat tot grâul şi de pus boabele în hambar iar paiele şi pleava la locul lor în co şar şi la şiră. Scăpase de o grijă. Şi aşa zilele de concediu îi erau pe sfârşite. Au rămas de recoltat sfecla, floarea soarelui şi porumbul şi apoi să pregătească ogorul pentru însămânţatul de toamn ă al grâului. Poate nu mai apucă să o facă şi îl va lua C.A.P.- ul, a şa va scapa de această corvoadă păguboasă pentru el.

Numai să nu-l audă tatăl său cum gândeşte. Bătrânii au simţul proprietăţii mai dezvoltat ştiind cu câtă trud ă au ob ţinut această avere de seamă pentru un ţăran. Dacă nu ai pământul tău, de ce te mai numeşti ţăran? Doar că trăieşti la ţară? Aşa gândea Victor, acum proaspăt tătic, cu noi responsabilit ăţi şi griji noi.

Mangalia decembrie - 2010

132

133

Cﾄネﾄフori clandestini

134

Lampa cu petrol atârnată de cuiul bătut în peretele casei lângă capul patului în care dormeau părinţii, ardea cu flac ăr ă mică, afumând sticla. Eu în patul alăturat mă prefăceam c ă dorm, să pot asculta discuţia lor. Mi s-a părut că pun ceva la cale şi c ă se fereau de mine. Aşa credeam eu în mintea mea de copil. Nu aveam mai mult de nouă-zece ani în acea vreme. Ei şu şoteau c ă aşa erau învăţaţi ţăranii să vorbească când intrau în pat, pe şoptite. Vorbele lor le desluşeam destul de greu.

Mi-am adus aminte, din cele auzite, că în timpul zilei când mă jucam cu cercul prin curte cu vecinul meu Petric ă, mai mic cu un an decât mine, l-am văzut pe tata tot cărând în bra ţe saci din pânză de cânepă ţesută de mama la război, spre magazia unde ţineau bucatele (cerealele). Nu ştiam ce are de gând să fac ă şi nici nu am dat importanţă la ce făcea el prin magazie, fiind preocupat să nu-mi cadă cumva cercul din sârma folosită la conducerea lui prin toată curtea, dacă nu ne chema s ă ţinem de gura sacului eu pe o parte, Petrică de cealaltă, cât el turna cu baniţa9 în sac grâul luat din hambar. A încărcat câ ţiva saci cu 9 o baniţă egal cu 12,5 kilograme de cereale

135 grâu şi alţi saci cu orz şi cu porumb şi i-a apropiat de u şa magaziei, după ce i-a legat la gură cu o sfoară groasă din câl ţi de cânepă împletită de bunica pe vârtelniţă10.

Tata cultiva câţiva zeci de metri pătraţi cu cânep ă şi alţii cu in pentru nevoile gospodăreşti. Când plantele ajungeau la maturitate le tăia cu secera, le lega în snopi şi apoi b ăga snopii în apa lacului din marginea comunei la topit, adică la putrezirea părţilor lemnoase.

După vreo două săptămâni aducea acasă snopii aflaţi în putrezire şi începea prelucrarea lor prin meli ţare, adic ă prin trecerea printr-un dispozitiv format din două scânduri b ătute la capetele a doi ţăruşi înfipţi adânc în pământ să nu se mişte, printre care intra o alta scândură care rupea tulpinile a şezate pe meliţă până partea lemnoasă se sfărâma şi se scutura, rămânând doar fibra. Atunci intra în acţiune bunica, mama tat ălui, sau mama, care treceau fuiorul printr-un alt dispozitiv format din multe cuie lungi şi ascuţite, bătute unul lângă celălalt la în ălţime egal ă într-o bucată de dulap, care scămoşa fuiorul.

10 Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă, de lână, de bumbac; depănătoare.

136 Am văzut mai târziu aşa ceva când am fost la un circ ambulant, dar dulapul era mai mare şi mai lung şi se a şeza un fachir cu spatele pe cuiele ascuţite.

Femeile spuneau că dărăcesc fuiorul. Urma torsul şi ţesutul iarna la război, când nu aveau prea multe activit ăţi prin curte. Din pânza din cânepă realizată, mama sau bunica coseau saci, iar din pânza din in făceau ştergare sau material pentru cămăşi obi şnuite sau de noapte. Pe cele de noapte coseau cu fir de arnici 11 diferite desene florale să fie cât mai frumoase, iar la gât ata şau şnururi cu ciucurei coloraţi la capete.

Cum spuneam, mă prefăceam că dorm să văd ce pun la cale ăi bătrâni. Aşa le spuneam noi copii, cu toate c ă tata nu depăşea cincizeci de ani şi mama patruzeci şi cinci.

- La ce oră zici că pleci? îl întrebă în şoaptă mama pe tata stând în pat mai mult pe întuneric, pregătiţi pentru culcare, lampa fiind cum ziceam cu fitilul doar pâlpâind să nu se sting ă.

11 Bumbac răsucit într-un singur fir şi vopsit în diferite culori, întrebuinţat la cusutul înfloriturilor pe cămăşi, pe ştergare etc. -

137 - Păi zic să fiu plecat pe la vreo două. Până ajung cu căru ţa la Constanţa, durează drumul cel puţin patru ore şi ceva. Sunt peste treizeci şi cinci de kilometri.

- Crezi că ai să reuşeşti să obţii un preţ bun? Să nu ba ţi drumul de pomană!

Avem noi nevoie de bani, dar nici pe

degeaba să ne dăm agoniseala de un an, nu putem. Ştii c ă a venit iar Ionel Beleaua - preceptorul, să ne amintească că nu am plătit dările la primărie! De fapt pe Beleaua îl chema Ionel Şerban, dar lumea îi spuneau Beleaua că îl considera o mare belea pe capul omului cu adunatul dărilor către Stat, din ce în ce mai împovărătoare.

- Dă-l în ceara mă-sii că-i vom plăti. De-aia merg tocmai la Constanţa. Sper să vând ceva şi la un preţ mai bun. Poate merge mai bine ca la obor la Mangalia. Ai văzut şi tu. Ţiganii samsari vor să-ţi ia munca mai pe degeaba dar vând tinichele lor cât nu face.

Numai să te păcălească fi-le-ar mama lor a dracului de borâturi, spuse tata cu obidă. În mintea mea s-a înfiripat imediat dorul de aventură.

- „Ce-ar fi să merg şi eu la Constanţa? Nu am fost niciodată, aşa că am să mă strecor din pat fără să observe

138 părinţii preocupaţi cu pregătirile plecării, mă voi îmbr ăca şi ţu şti peste gard să mă atârn de inima căruţei în spate până voi ie şi din sat”, îmi facui eu imediat planul aventurii vieţii mele.

Odată gata programul stabilit am şi adormit, dar aveam un somn iepureşte, la primul zgomot să mă pot trezi.

Cum am simţit mişcare prin cameră şi pe ăi bătrâni părăsind odaia, cum şi eu o zbughii din pat. Am căutat repede în lada de zestre a mamei unde ţinea hainele ceva mai acăt ării 12, hainele pe care le îmbrăcam de obicei când mergeam la biseric ă c ă de, ajungeam la oraş şi cu ele la subţioară, pe uşa din faţa casei mam ascuns sub trandafiri. Aveam eu un loc unde m ă piteam în Săptămâna Mare a Paştelui, să-mi mănânc ouăle vopsite de mama. Imediat cum umplea copaia pentrufrământat aluatul de pâine sau coşul din nuiele de alun, cu ouă de toate culorile, cum dădeam iama prin ele când nu era atentă la năzdr ăvăniile mele şi zbuchio sub tufa de trandafiri unde nu mă putea vedea nimeni.

Doar nu era să aştept încă două - trei zile până venea Pa ştele ca să-mi astâmpăr pofta de ouă roşii.

12 Cu sensul de mai bune, mai frumoase.

139 Ieşit afară din casă, îmi zăream părinţii în lumina lunii cum în liniştea nopţii cărau sacii de la magazie la căruţă şi îi încărcau în aceasta. Din când în când câte un câine buimac sp ărgea acea tăcere tainică a nopţii cu lătratul lui răguşit.

Caii erau înhămaţi la căruţă şi fornăiau scoţând aburi pe nări în răcoarea dimineţii. Cum m-am îmbrăcat, m-am şi ascuns după cuptor să nu mă simtă careva dintre ei şi imediat ce tata a ieşit cu căruţa pe poartă, iar mama a închis-o la loc intrând în casă, pe aci ţi-e drumul, ţuşti peste gardul de piatr ă şi direct pe lemnul din spatele căruţei care făceau legătura între ro ţile din fa ţă şi cele din spate.

Zdruncinăturile pe glodul uliţei desfundate, nu prea îmi conveneau, dar nu aveam ce face dacă doream să văd ora şul.

Din când în când din cauză că mă durea fundul de la lemnul noduros, mai mergeam pe jos când caii erau la pas. La un moment dat văd că se zăreşte o mogâldeaţă mişunând în urma noastră. Am bănuit că este un câine şi cât pe aci să sar în c ăru ţă de frica câinelui şi astfel să-mi deconspir prezen ţa. Am v ăzut c ă mogâldeaţa se gudura la picioarele mele şi imediat am în ţeles c ă de fapt era Braica, căţeaua familiei, care şi ea s-a luat dup ă

140 căruţă ca şi mine, fără acordul stăpânului. Circulam amândoi clandestin în spatele atelajului încărcat.

Peste puţin timp am depăşit perimetrul comunei şi cum am ieşit la drum de câmp, tata a dat bice cailor s ă mearg ă la trap.

Drumul era uşor în pantă, cobora spre lacul de la marginea comunei, acolo unde topea tata cânepa şi inul. Eu mai departe m ă ţineam cu mânuţele prinse de fundătoarea căruţei să nu cad de pe locul meu incomod. Braica şi ea alerga în spatele meu legănându-şi coada veselă nevoie mare. Ne apropiam de satul Moşneni, la şase kilometri de comuna noastră, când a ieşit luna dintre nori şi tata a observat că nu este singur pornit la drum, ci însoţit şi de căţeluşă.

A oprit căruţa, s-a dat jos şi cu biciul a încercat s ă alunge animalul, să-l întoarcă din drum, dar de unde. C ăţeaua se îndepărta câţiva metri şi se oprea privindu-l cu ochii ei mari şi întrebători. Când tata se întorcea spre căruţă revenea şi ea în apropiere. Aşa m-a descoperit şi pe mine ascuns lângă cai, tremurând în frigul dimineţii răcoroase a sfârşitului de septembrie.

Numai o asemenea surpriză nu şi-ar fi dorit. Înapoi nu avea cum să se mai întoarcă. Mi-a tras câteva la fund şi alte scatoalce

141 după ceafă, plus înjurăturile de rigoare şi m-a luat de o mân ă şi de un picior şi m-a aruncat ca pe un balot în c ăru ţă, peste sacii cu bucate. Atunci nu a mai spus nimic nici căţelu şei. A în ţeles c ă de fapt căţeluşa, o maidaneză de talie mică, bălţată cu alb şi negru, cu urechile clăpăuge şi picioarele scurte, s-a luat mai mult după mine decât după atelaj. M-a acoperit cu o hain ă de a sa şi tot înjurând pe înfundate, a dat bice cailor plini de n ădu şeal ă din cauza greutăţii trase şi a efortului depus.

Ajunşi la grădinile de la Zarguzon, în apropierea ora şului Techirghiol, tata a tras caii la fântâna cu cump ăn ă şi i-a ad ăpat, lăsându-i să se mai odihnească vreo jumătate de ceas. Tot mai erau vreo douăzeci de kilometri până la obor.

Dimineaţa, când zorile au început să mijească de ziuă, mam trezit şi eu din somnul ce m-a furat în hurducăiala căru ţei. La ferestrele caselor pe lângă care treceam, a început să se aprind ă becurile. Aici nu mai era ca la ţară, iluminarea cu lampa cu petrol şi fitil din bumbac. Prin curţi se auzeau câinii l ătrând, sim ţind prezenţa căţelei noastre, care s-a vârât cu coada între picioare sub căruţă mergând în ritmul cailor.

142 Când am ajuns la Obor care se afla în centrul Constan ţei, se luminase bine. Tata s-a orientat şi a tras atelajul pe o strad ă unde mai erau şi alţi ţărani veniţi cu cereale sau alte produse agricole spre vânzare. A deshămat caii, i-a frecat bine cu un şomoiog de fân, i-a acoperit cu saci goi pentru a nu face aprindere la pl ămâni din cauză că erau uzi de transpira ţie şi apoi a pus z ăbl ăul 13 cu grăunţe în capătul oiştiei să mănânce până v-a reu şi el s ă vând ă ceva din sacii plini.

Din vârful căruţei unde eram eu coco ţat se vedeau tiribombele14 viu colorate aşteptându-şi clienţii. Mai erau şi tot felul de corturi având pânza colorată în culori stridente, reprezentând scene de lupte tătăreşti, femei cu şerpi atârna ţi de gât şi multe desene de acest gen, unul mai grotesc decât altul. Undeva pe o construcţie metalică cilindrică înaltă de vreo cinci - şase metri şi cu o platformă în jurul ei la partea superioară, exista la intrare o reclamă mare pe care scria ZIDUL MOR ŢII având desenat un motociclist cum se urca pe pereţii metalici.

13 Un fel de traistă dreptunghiulară confecţionată din pânză de iută, plină cu mâncare (boabe de orz, ovăz, porumb, sau pleavă amestecată cu tărâţe de grâu) ce se leagă de oişte în faţa cailor. NA

14 Leagăne puse în mişcare mecanic sau de către un animal de tracţiune.

143 Era o dimineaţă răcoroasă dar cu cer senin la Constanţa, gălăgie, misiţi care tot cercetau preţul la cereale, gur ă casc ă şi multă lume cu sau fără treabă prin obor. Era duminică, zi de târg şi mulţi sosiră din toată regiunea. Tata mi-a spus pe un ton f ăr ă echivoc.

- Tu-ţi ceara mă-tii, poate dispari de aici, să te mai caut şi prin furnicarul ăsta de lume.

Eu eram cu ochii numai pe tiribombe şi pe intrarea de la "Zidul morţii" unde se auzea o motocicletă turat ă de scotea un fum şi un zgomot de ziceai că nu-i numai una ci câteva. Curio şii după ce plăteau biletul de 3 lei cât scria pe pancart ă, se înghesuiau pe marginea zidului de tablă. Curiozitatea mea nu avea margini. Cum să fac să văd şi eu ce se întâmplă în interiorul cilindrului din tablă de aplaudau aşa de tare spectatorii?

Nu aveam curajul să-i spun tatălui meu că m-a ş duce şi eu să văd ce-i acolo. Soarele era urcat la vreo doua suli ţe cum o tot auzeam pe mama că zice când o întrebai cât este ora şi a început să dogorească. Fiind prea cald acum după frigul de diminea ţă, am luat un sac gol şi l-am întins lângă căţeluşă sub căru ţă unde m-am cuibărit şi eu. La un moment dat am adormit. M-a trezit tata

144 care mă invita la masă. În afara pâinii şi a bucăţii de brânz ă de oaie din traistă, s-a dus şi a cumpărat şi zece mici de la un grătar, plus o halbă cu bere pentru el şi o can ă cu brag ă pentru mine. Gândeam eu că dacă tata face o asemenea risip ă, înseamnă că a vândut ceva din cereale. Când m-am uitat în căruţă erau vânduţi mai mult de jumătate dintre saci.

Cum am fost martor la discuţia dintre părin ţi cu o noapte în urmă, am îngăimat şi eu o întrebare nevinovată: - Ai vândut bine tăticule?

- Cât să-i plătim lui Beleaua am luat, dar ne mai trebuiesc bani şi pentru alte cheltuieli. Poate vând şi restul.

- Tată, te rog, mă laşi şi pe mine să mă dau în tiribomb ă?

Nu m-am mai dat de când se monta aproape de Pa şte scrânciobul la Turtoi de-l învârteau cu calul şi d ădeai un ou pe tură sau un leu.

- Tu-ţi ceara mătii, poate te rătăceşti şi nu mai ştii să vii înapoi. Şi aşa cred că o găsesc pe mă-ta moartă de inimă când o vedea că nici tu şi nici căţeaua nu sunteţi acasă. Sper s ă bănuiască că ai plecat după mine.

145 - Nu mă rătăcesc tăticule că se vede "Zidul morţii" şi ştiu unde este căruţa noastră.

- Bine, ia un leu şi ai grijă ce faci, poate cazi din el.

- Nu cad că m-am mai dat şi eram mai mic.

- Ai grijă că de nu, pun joarda pe curul t ău de nu te mai scapă nimeni din mâna mea cât sunt de pornit pe tine.

Cum am primit leul, pe aci ţi-e drumul, direct la leag ănele care se învârteau de zor. Norocul meu că pre ţul era doar cincizeci de bani, deci puteam să mă dau şi în barcă, un leag ăn sub form ă de barcă agăţată de o bară metalică şi-ţi făceai singur avânt.

Cum am terminat cele două ture şi banii, am fugit direct la zidul morţii să mă strecor printre spectatori şi s ă v ăd ce se întâmplă aşa de interesant în interiorul cilindrului metalic.

Văzând un cetăţean mai vârstnic l-am rugat să mă bage şi pe mine. Pe pasarelă era un afiş pe care scria: “Copii pân ă în 7 ani însoţiţi de părinţi - intrarea gratuită”.

- Nene, mă iei şi pe mine?

- Dar cu cine eşti măi prichiciule aici? mă lu ă el la întreb ări pe un ton mai răţoit.

- Cu tata dar a rămas la căruţă.

146 - Păi nu ai mai mult de 7 ani? mă descusu el înainte.

- Nu, sunt doar clasa întâi. Nu vede ţi că sunt m ărunt? minţii eu cu seninătate, cu toate că eram clasa a treia. Eram foarte mic de statură pentru vârsta aceea.

- Bine dar să nu pleci de lângă mine, mă atenţionă el.

- Nu plec nene.

Am ajuns la intrarea cilindrului de unde zgomotul f ăcut de motocicleta turată era asurzitor şi fumul îţi tăia respira ţia din cauza mirosului puternic de benzină şi ulei. Instala ţi sus pe podina din jurul cilindrului metalic, am văzut o motocicletă normal ă f ăr ă aripi de protecţie şi un motociclist echipat într-un costum cum nu am mai văzut pe la ţară, cu cască pe cap şi ochelari mari din plastic pe ochi.

Pasarela era plină de curioşi printre care se mai zăreau şi alte capete de ţânci ca mine. Bărbatul echipat a şa de caraghios cum mi se părea mie, s-a urcat în şeaua motocicletei sale şi cu motorul turat începu să se învârtească în jurul cilindrului metalic, când la un moment dat s-a urcat cu motocicleta pe perete şi a început să se învârtească cu viteză în jurul cilindrului. M-am speriat aşa de tare de era să o tai la fug ă, nu cumva s ă ias ă din

147 cilindru şi să mă accidenteze. Nu s-a întâmplat aşa. După câteva ture aproape de vârful cilindrului la mai pu ţin uneori de un metru de marginea cilindrului, a început să coboare tot învârtindu-se pe pereţii metalici, până a ajuns la bază unde a şi oprit în aplauzele asistenţei înmărmurite de teamă şi uimire. Totul nu cred c ă a durat mai mult de cinci-şase minute.

Abia aşteptam să ajung la căruţă să-i povestesc tatălui meu ce am văzut. Bineînţeles că iar m-am lipit de câteva înjurături şi una după ceafă că nu l-am ascultat dar ce mai conta? Am v ăzut zidul morţii şi aveam ce să povestesc prietenilor mei de joacă.

Tata terminase de vândut sacii cu cereale, cump ărase vreo doi-trei bolovani mari de sare pentru oi şi vaci şi alte cump ăr ături necesare în casă după indicaţiile mamei.

Urcaţi în căruţa acum goală, caii mergeau parcă mai veseli.

Erau mâncaţi şi bine odihniţi ca şi noi de fapt. Când am ajuns prin cartierul abatorului, o haită de câini s-a luat dup ă Braica noastr ă şi aceasta speriată s-a repezit în fugă pe o strad ă l ăturalnic ă din apropiere îndepărtându-se de căruţă. Oricât a încercat tata s ă o readucă, aceasta nu a mai apărut, aşa că am plecat f ăr ă ea spre casă. Eu plângeam de zor şi tot mă uitam să-mi văd căţelu şa

148 revenind în spatele căruţei. Nu s-a mai întors.

Seara târziu am

ajuns şi noi acasă. Când m-a văzut mama în căruţă lâng ă tata sa făcut că nu-i supărată dar cum am coborât şi am venit voios la ea să-i povestesc ce am văzut la obor, m-a luat de o mân ă şi cu o joardă găsită prin apropiere, m-a luat la încins de urlam ca din gură de şarpe de durere. O asemenea bătaie nu am mai mâncat până atunci şi nici după aceea. Mi-a rămas bine întipărită în minte. Poate dacă nu mă bătea aşa de tare, nici nu-mi mai aminteam acum de prima mea plimbare clandestin ă la ora ş. Nu ştiu ce o fi fost în sufletul ei stând atâtea ore în incertitudine, ne ştiind când şi unde am dispărut. Braica s-a întors acasă dup ă vreo săptămână, flămândă şi jerpelită, ca un câine de pripas, dar după câteva zile fiind bine hrănită şi îngrijită şi-a revenit. Aceasta a fost prima mea aventură când am plecat într-o plimbare clandestină la oraş.

Mangalia - 8 feb. 2011

149

Bunica Floarea Această povestire este dedicată dragii mele bunici paterne, care m-a scos de multe ori din necazuri când făceam câte o boacănă, ascuzându-mă la ea în cameră până le trecea furia părinţilor.

Imaginea este luată de pe internet

150

Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini clipe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei, ajunsă la r ăscruci de vremuri.

Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comun ă să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie fric ă singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de cas ă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând lotul nostru de vie.

La vreo cincizeci de metri de parcela noastră, avea un hectar de viţă de vie şi tatăl mamei mele, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l p ăzeam. Ce putea s ă fac ă un copil de doisprezece ani împotriva celor care ar fi dorit s ă se înfrupte din struguri când ajungeau să fie copţi? Înainte de a ne instala ca paznici ai viei, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărcă cu paie de orz o saltea f ăcută special de mama din pânză de cânepă, ţesută iarna la război, lua câ ţiva

151 chirpici din tizic15 şi îi arunca în căruţă, apoi lua bota cu apă, o putină plină pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, calupul de săpun de casă, lemnele din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi multe obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Începeam paza aşa de devreme să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă, producând destulă pagub ă că erau stoluri întregi aciuiaţi prin tufele de g ărdurari ţă şi mure de la movila lui Mihalcea.

Se apuca tata să săpe o groapă spre drumul din cap ătul lotului, peste care construia din lemne de salcâm o form ă de piramidă, pe care aşeza nişte crengi şi peste ele paie de grâu apoi cartonul asfaltat, fixat cu bolovani de piatr ă lega ţi cu şfori.

Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrund ă apa în bordei.

15 Material combustibil sub formă de chirpici, obţinut din dejecţiile animalelor adunate

în tot timpul anului, care în final se tasau cu un tavălug şi apoi se decupau cu un satâr special sub o formă pătrată, lăsându-se acele calupuri la uscat pe tot timpul verii. Acestea se foloseau drept combustibil pentru sobele oarbe sau plitele din curte.

152 Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar sub ea pe lăţimea şi mijlocul uşii,

construia un zid de

susţinere din chirpici de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste uşă era aşezată salteaua umplut ă cu paie de orz că nu erau aşa de aspre şi un pre ş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite deaupra saltelei, în loc de cearceaf.

Pe atunci nu se foloseau ca acum covoare persane. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi lipit pe jos în locul du şumelei, covoare de iut ă cumpărate din magazinele săteşti numite pe atunci „Cooperativ ă”, sau ţesute la război. Aşa se "tencuiau" şi casele la ţar ă, peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală16.

Cum spuneam, tata a construit bordeiul, ne-a instalat patul şi ne-a asigurat cele necesare unei şederi pe întreaga vacan ţă, până la culesul strugurilor la începutul lui septembrie. Seara dup ă ce îşi termina treburile gospodăreşti prin curte sau pe la câmp, cu recoltatul cerealelor, prăşitul porumbului şi al florii soarelui, tata înhăma cai şi pornea spre noi cu merinde şi să ne ţin ă de urât pe 16 Vopsea albastră; albăstreală pentru rufe şi var;

153 timpul nopţii. Eu ascultam cum se aud de departe p ăcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar.

Braica, căţeluşa cea bălţată şi cu picioarele scurte, era prima care îl auzea de departe pe tata şi d ădea semnalul prin lătrături vesele mişcându-şi voioasă coada. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă tata încredere a ne lăsa singuri peste noapte. În capătul lotului de viţă al bunicilor din partea mamei, era o movilă de pământ. Nu se ştia cine a ridicat acea movil ă. Poate era un mormânt comun de pe timpul războiului de independen ţă. Îmi povestea bunica că pe atunci ea era încă domni şoar ă de vreo douăzeci şi doi de ani. Bunica apucase trei r ăzboaie, dintre care două mondiale.

Chiar dacă avea vârsta de 103 ani, avea o memorie foarte bună şi îmi povestea o sumedenie de evenimente la care luase parte dea lungul timpului. Cum fugeau din calea oştilor şi se refugiau cu tot ce agoniseau prin zona Brăilei, prin gospod ăriile unor oameni străini care se îndurau să-i primească în curtea şi în casele lor. Cum trebuia să se separe membri acelea şi familii pe la alte gazde, după cum aveau oamenii spaţiu să-i primească.

154 Uneori veneau hoţii şi le furau tot ce g ăseau de prin c ăru ţe, mai ales că acestea erau păzite în general de nişte copii sau de femei, bărbaţii fiind plecaţi la război.

Doar vederea o cam părăsise pe bunica. Nu mai distingea în depărtare. Doar zărea ca prin ceaţă. Când era cineva prin apropiere şi nu-i răspundea la apelul de identificare, începea s ă-i strige: "Te văd, te văd, ieşi afară din vie că vin la tine cu bastonul". Noi copii ne amuzam şi ne distram de aceast ă situa ţie. Între movilă şi lotul cu viţa de vie al lui tata mare, (a şa le spuneam noi nepoţii bunicilor din partea mamei, tata mare şi mama mare şi bunicul cu bunica celor din partea tatălui), era mai bine de doi ari17 de pădurice din salcâm. Iniţial a fost tot viţă de vie la început, însă bătrânul între timp a plantat puie ţi de salcâm care acum erau copaci în toată regula. Vi ţa era din soi t ămâios şi urcătoare aşa că s-a ridicat singură în copaci unde cre ştea ca nişte adevărate liane. Aici strugurii se coceau la umbr ă, erau deosebit de aromaţi, cu boaba albă, foarte mare şi cu un puf argintiu pe ea.

17 Un ar este egal cu 100 metri pătraţi. NA.

155 Un consătean având pământul în răzor cu lotul nostru de viţă de vie, cultivase în acel an porumb, iar printre rânduri a semănat în nişte spaţii rotunde gaolean, o plantă ce se asem ăna cu meiul pentru mături, dar avea miezul plin cu un suc dulce ca trestia de zahăr. Cred că era o variantă autohton ă a trestiei de zahăr. Mama mare obţinea din sucul de gaolean un magiun foarte gustos. Avea o presă specială, folosită la storsul sucului care prin fierbere se îngroşa ca magiunul.

Acest consătean cu pământul megieş cu lotul nostru, în spaţiile sub formă de cercuri în care se dezvolta printre plantele de porumb măreţul gaolean, a pus şi sămânţă de pepeni verzi şi cum aceştia începeau să se coacă, ziua îşi mai aducea fiul s ă stea şi el de pază cu mine. Era cam de vârsta mea, cu un an sau doi parcă mai mare. Nu se punea problema între noi dac ă el mânca struguri din via noastră sau eu pepeni din bostana lor improvizată, aşa că ne împăcam destul de bine şi aveam şi posibilitatea de a ne juca împreună, alungând plictiseala din timpul zilei şi mai ales graurii care făceau ravagii printre boabele dulci de struguri, date în pârgă.

156 La capetele lotului de vie treceau două drumuri, unul care ducea prin comuna Tătaru spre comuna Negru Vodă, atunci reşedinţă de raion (ulterior a devenit ora ş că dep ăşise num ărul de zece mii de locuitori şi ordinul lui Ceauşescu era să devin ă oraşe toate localităţile cu o populaţie mai mare de zece mii de locuitori), altul spre diferite loturi ale ţăranilor din comuna noastr ă sau din satele din apropiere.

Pământul nostru şi al bunicilor se învecina cu loturile Cooperativei Agricole Colective „Gheorghe Doja” din comun ă, cultivat la capătul dinspre movilă, cu lucernă. Erau peste o sut ă de hectare semănate cu lucernă. Aici aduceau să pasc ă cei de la “ceape” (cum îi spuneam noi pe scurt la gospod ăria colectiv ă de producţie) toţi caii pe care nu-i foloseau la atelaje 18 sau la alte munci. Erau câteva zeci de cabaline şi de obicei doi - trei flăc ăi ceva mai mari ca mine care îi păzeau. Pentru că aveam nevoie de distracţie, ei mă lăsau să le călăresc caii şi să facem întrecere între noi, în schimb îi lăsam şi eu să mănânce struguri. Era un troc echitabil spuneam noi copii.

18 - Cu semnificaţia de căruţă, sau înhămaţi pentru

la alte activităţi.

157 Acelaşi lucru se întâmpla şi cu tractoriştii care dup ă recoltarea cerealelor arau miriştile pentru îns ămân ţările de toamnă. Prima data m-au învăţat cum se conduce tractorul, cum se bagă plugul în brazdă şi cum se scoate la cap ătul lotului, apoi mă lăsau pe mine să ar în locul lor şi ei mâncau struguri pe săturate sau se mai odihneau.

Cât era ziua de lungă stăteam cocoţat pe tractor şi tr ăgeam de volan să nu iasă din brazdă. Nu era mare lucru de f ăcut. Doar că la capete trebuia să fac un ocol mai mare ca s ă pot reintra pe brazdă pe partea cealaltă a lotului. Aşa îmi petreceam vara în mijlocul naturii, luptându-mă cu graurii care se a şezau în stoluri peste butucii de vie să ciugulească boabele pline cu sucul dulce, sau căutam printre butuci cuiburi de iepuri de câmp care- şi creşteau puii la umbra şi adăpostul butucului viţei de vie.

Sâmbăta când era cerul senin şi soare, scoteam albia mare din lemn de tei, o umpleam cu apă şi o puneam la soare să se încălzească. Era zi de făcut baie. Aceea era piscina mea. Pentru bunica trebuia să fierb apa pe pirostrii că ea f ăcea baie în interiorul bordeiului şi nu puteam căra albia plin ă cu apa înc ălzit ă la soare la acea vârstă. Tizic pentru foc aducea tata.

158 Seara când venea taică-miu să stea cu noi, ne aducea de mâncare şi ce ne mai era necesar. Cum începea să se formeze bobul pe ştiuletele de porumb, mergeam mai ales în loturile ceapeului şi luam porumb pe care îl coceam pe jar sau îl fierbeam pe pirostrii într-o oală de cinci litri în care mai g ătea bunica câte o ciorbă din diferite verdeţuri, pe care o acrea cu agurid ă, adic ă struguri cu boabele mici crescuţi pe la vârful crengilor de vi ţă şi care erau mai acri. Nu prea ne trebuia mult ă mâncare în timpul zilei. Ne limitam la cina servită cu tata când venea la noi cu mâncarea gătită de mama. Joaca era de bază, nu mâncarea.

Bunica începea să-mi povestească cum la războiul de independenţă au venit muscalii19 în comuna noastră. Cât au stat în comună a ţinut-o străbunica ascunsă în pod de teama lor, mai ales că străbunicul era la război. Se auzea că ar fi fost violate de către soldaţii ruşi fete de prin alte localităţi. În timpul r ăzboiului armata rusă era găzduită obligatoriu prin curţile oamenilor. Ofi ţerii dormeau prin case însă soldaţii prin grajduri şi magazii.

Comandamentul era stabilit pe la chiaburi care aveam case mai frumoase şi mai multe acareturi, sau pe la primării.

19 Soldaţi ruşi

159 Cât stăteam la vie, o auzeam pe bunica toat ă ziua cântând ca să nu se plictisească. Când se coceau strugurii mai bine, se ducea la câte un butuc şi lua ciorchinii pe pip ăite că nu îi vedea, îi punea în poala fustei sale din lână, lungă pân ă în pământ, făcut ă din material ţesut la război, nu de cumpărat, un fel de stof ă a şa cum apar costumele la cântăreţele de muzică populară de ast ăzi, apoi îi aducea la bordei să-i spele în putina cu apă.

Mama îi mai trimetea uneori bunicii câte un caier de lân ă s ă o toarcă cât stătea cu mine la vie, sau să r ăsuceasc ă ce a tors.

Lâna aşa pregătită o vopseau în mai multe culori şi ţeseau iarna diferite obiecte casnice, cuverturi, pre şuri sau chiar covoare de pus pe pereţi.

Acest ciclu cu paza lotului cu viţă de vie se repeta anual.

Acum eram clasa a V a. Luasem examenul de absolvire a patru clase. Atunci dădeai examen ca sa treci în clasa a V a. Am fost tare supărat că directoarea scolii cu clasele I – IV, doamna preoteasă Lorica Barbu, mi-a scăzut nota la purtare chiar în ziua când trebuia să ne înmâneze diplomele de merit şi certificatele de absolvire a patru clase şi în loc să fiu primul, abia am luat menţiune.

160 O aşteptam pe stradă mai mulţi copii băieţi şi fete în fa ţa şcolii, să vină să ne dea diplomele şi certificatele de absolvire a patru clase, ca să ne putem înscrie la cealaltă şcoală din comun ă, în clasa a V a. Cum mi-a venit să urinez şi mi-a fost lene să merg la toaleta din curtea şcolii ştiind cât de insalubră este, am urinat pe gardul acesteia şi culmea fatalităţii, tocmai atunci sosea şi doamna preoteasă – directoarea, care m-a văzut. Nu a mai contat că era prietenă de familie cu părinţii mei. Cum a ajuns în dreptul meu a început să mă certe, m-a luat de urechi, mi-a scăpat câteva palme peste obraji şi altele după ceaf ăm, nervoas ă foc de gestul meu, apoi s-a dus direct la catalog, a modificat nota la purtare din zece în nouă şi mi-a stricat media de absolvire. Era aşa de indignată că am urinat pe gardul scolii, de parc ă dărâmasem şcoala nu că doar îi stropisem gardul.

La absolvire nu eram făcut nici pionier. Abia în clasa a V a am fost primit, odată cu cei din clasele mai mici, a III a şi a IV a, din cauză că tatăl meu nu era colectivist şi era fost simpatizant al partidului “Frontul Plugarilor”, iar fratele tat ălui meu şi na şii de cununie ai părinţilor (naşa lor era sora lui mama mare, deci mătuşa mamei) erau declaraţi chiaburi, cu peste 30 hectare de

161 pământ arabil. Pe naşi de fapt i-au şi deportat pe la Râmnicu Sărat iar toată averea le-a fost confiscată, în curtea lor înfiinţându-se o brigadă zootehnică a ceapeului. Era culmea ironiei să-i vezi pe văcari umblând cu cizmele pline de dejecţii prin casa boierească a foştilor proprietari.

Când seara venea tata la noi, îl tot vedeam din ce în ce mai abătut, dar nu ne spunea nimic despre necazurile lui. Am aflat mult mai târziu. Îl forţau atât cei de la prim ărie, cât mai ales politicienii veniţi special de la raionul Negru Vod ă, s ă intre obligatoriu în colectiv. Foca, miliţianul din comun ă, un plutonier major, îl chema mereu la post şi cu cererea în fa ţă îl for ţa s ă semneze intrarea în ceapeu. El refuza ca mai mul ţi cet ăţeni din comună şi din această cauză stătea acum mai mult plecat, ziua când pe la loturile unde avea pământul, când la noi la vie.

Noaptea pleca de la noi spre casă să ia alimente şi să vadă ce se mai întâmplă cu familia. Lăsa căruţa la socri în curte şi cum erau doar cincizeci de metri distanţă, intra în casă pe furiş să ia alimente sau apă pentru noi şi grăunţe pentru cai.

Primar era pe atunci un croitor care de fapt copil ărise cu părinţii mei şi chiar era prieten de familie şi vecin, locuia peste

162 drum de noi, dar cum intrase în partid şi din croitor de pantaloni a ajuns ditamai primarul cu patru clase elementare ca studiu, era în interesul lui să colectivizeze întreaga comună pentru a fi men ţinut în post de către cei de la raionul de partid. A şa se angajase tovarăşul Vasile Vâlcu, prim secretarul de partid pe jude ţul Constanţa faţă de Gheorghe Gheorghiu Dej, că el va colectiviza primul pe ţară întregul judeţ şi s-a ţinut de cuvânt pân ă la urm ă, dar cu ce chin şi jale pentru populaţie.

Cotorişcă, cum era poreclit primarul, a uitat de prietenie sau de gradul de rudenie cu cei ce-i erau rudă. El era ca un surdomut, inuman şi nepăsător la suferinţele oamenilor. Nu a avut pământ mult şi nici chef să-l muncească nu avea, era mai u şor de cusut pantaloni, aşa că a preferat să intre cu el în colectiv şi să-şi vadă de croitoria lui. Se trăgea dintr-o familie mai s ărac ă, mai avea şi vreo şase copii şi făcea orice să-şi vadă visul împlinit. Să fie toată comuna colectivizată, ca el să aib ă postul de primar asigurat în continuare, altfel iar se apuca de croitorie dacă îl dădeau afară de la primărie. Cum simţise gustul puterii şi al avantajelor acesteia, era cu ochii pe familia noastr ă uitând c ă sunt

163 prieteni şi că mai toată ziua îi „stârmocea “20 nasul pe la noi ba după una, ba după alta, că nu aveam la început de nici unele.

Locuiau vis-à-vis de curtea noastră cum am spus. Îşi f ăcea drum şi venea în vizită mai zilnic, dar venea să spioneze dacă tata este acasă să-l poată denunţa ca să-l cheme plutonierul Foca la “post”.

Oricât s-a ferit tata, până la urmă într-o zi tot l-au dibuit. El venea de la cariera de piatră aflată în zona satului Vân ători, aparţinător comunei, cu căruţa plină de pietriş spre şoseaua locală, să scape de obligaţiile faţă de primărie pentru care era şantajat cu aderarea la ceape. Refuzând în continuare semnarea adeziunii de a intra în ceape, a fost reţinut la post pentru sfidarea “autorităţilor” şi trei zile nu l-am mai văzut pe la noi la vie şi nici mama pe acasă. În cea de a treia zi l-au scos din beci şi cum tuşiera era pe biroul miliţianului lângă cererea de intrare în „ceape”, Foca miliţianul, i-a luat degetul, la lipit cu for ţa pe tu şieră

şi apoi pe adeziune şi aşa a devenit tata membru al ceape-ului ca analfabet, el absolvent a cinci clase, cu un scris mai frumos ca al multor angajaţi ai primăriei şi pe deasupra şi epitrop al bisericii 20 Cu sensul de a-i curge nasul (regionalism )

164 comunale, deci cunoscător şi de contabilitate financiară, func ţie preluată de la tatăl său, plecat spre cele veşnice. În răstimpul cât a fost închis, venea mama la noi în locul lui plângând tot timpul. Să fi auzit cineva blestemele bunicii. “S ă-i ardă focul şi para şi să se înroşească ca racii fierţi, aşa cum le este culoarea la stindardul lor de anticrişti” 21. Dacă îmi aduc aminte la ce perora bunica de supărare cred că nimeni nu s-ar fi dorit în atenţia sa de blestem la acea vârstă centenară. Până la urmă tata a fost nevoit să se resemneze, însă nu aceasta a fost jalea cea mare, ci aceea când au venit să-i ia caii din grajd c ăru ţa şi tot ce avea el agonisit pentru lucrarea pământului, alături de vaca care ne dădea laptele de zi cu zi nouă copiilor, că eram trei fra ţi. Neau lăsat doar viţica tânără de vreun an jumătate.

Cotorişcă poate numai ca să sfideze bunul sim ţ şi-a ales pe Cezar cal la şareta sa, iar preşedintele ceapeului pe Mircea.

Ceapistul şef era o fostă slugă de pe o moşie oltenească. Când a

venit în comună nu era căsătorit şi s-a angajat ca cioban la o familie din cartierul Vechi. Venind comuniştii la putere, dup ă înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective, prima conducere numit ă 21

- aici cu referire la Hristos

165 atunci a ajuns pe la închisoare o parte dintre ei, confundând proprietăţile, pe cea colectivă dată în administrare, considerând-o una personală, înfruptându-se din ea, aşa că nu cunosc în ce împrejurări prin 1952 – 1953 ca preşedinte a ajuns acest cioban intrat în partidul comunist. Nu-l recomanda nimic s ă ocupe această funcţie de răspundere, dar aşa era pe atunci, nu expertiza te recomanda într-o funcţie importantă, ci condi ţia umil ă în care te aflai. Când a fost băgat tata cu forţa în G.A.P. el conducea destinele obştei colective.

Imediat ce ni s-a luat pământul, implicit şi via, împreun ă cu tata, în primăvara următoare am plantat în curte opt sute cinci zeci de butaşi de viţă de vie. Tata nu putea să nu aibă propriul lui vin.

Era renumit pentru calitatea şi aroma vinului în comun ă de aceea toţi musafirii autorităţilor erau aduşi de Cotorişcă la noi sau trimitea să cumpere vin de la noi. Avea un buchet ce putea s ă concureze cu succes acum cu “Busuioaca de Bohotin”, numai că al tatălui meu era natural, fără să fie stropit cu chimicale, un vin ecologic cum s-ar zice în zilele noastre.

Când primarul venea cu şareta acasă, Cezar se oprea cu el direct la poarta noastră şi ce ocări primea “birjarul” din partea

166 celor două femei, vai de capul lui. Abia dacă reu şea apoi s ă duc ă calul de căpăstru până la poarta sa. Îmi povestea la vie bunica cum au coborât din mun ţi cu oile, de prin zona Sibiului şi au pornit în transhuman ţă. B ărba ţii conduceau turmele de oi, iar femeile în carele cu coviltir, cu toată averea agonisită într-o viaţă de om, veneau din urm ă pe drumuri ocolitoare să nu se îndepărteze de cârdul de oi. Aşa au str ăb ătut întreaga Oltenie, Ialomiţa, au transversat Dun ărea, pân ă au ajuns în Dobrogea. Aici era pământ mult, gras dar nu avea cine s ă-l muncească.

Toate satele erau pline cu tătari dar cum acestora nu le plăcea să lucreze pământul, nu erau interesaţi de agricultur ă.

Stăteau cât este ziulica de lungă cu picioarele răsucite sub fund în faţa caselor joase, cu ferestrele aproape de sol şi cu acoperi şul din pământ aruncat peste beţe de floarea soarelui sau crengi de salcâm şi fumau din narghilea. Tătăroaicele cu şalvarii lor pe ele de le atingea turul de pământ, aşezau pe nişte măsu ţe din brad ne geluite, scunde şi cu trei picioare, ce şti minuscule şi turnau mereu cafea sau ceai din ibric sau se serveau între ele cu rahat şi apă.

167 Casele tătăreşti erau parcă nişte bordeie mai mari, cu acoperişurile lor din pământ, pe care urcau curcile s ă ciuguleasc ă iarba. Cel mai mult tătarilor le plăceau să crească curci. Aveau cu zecile, chiar dacă se creşteau foarte greu.

Ei au intrat primii în ceape la înfiinţarea lui din 1949. Ei şi cei

care nu aveau după ce bea apă de săraci ce erau. S ăraci, săraci,

dar şi ai dracului. Cine s-au înscris primii în partidul comunist? Ei şi îi vedeai mereu la votare că sunt pe lista de deputa ţi comunali sau raionali. Unii dintre ei nu aveau nici WC în curte, îl f ăceau din beţe de floarea soarelui de-i vedea toată lumea când se a şezau pe “tron”, dar de pe lista de deputaţi nu lipseau niciodat ă. Îmi amintesc de o situaţie hazlie de care a râs mul ţi ani de zile întreaga suflare a comunei.

Una dintre omniprezentele deputate ale comunei şi femeie de serviciu la primărie, avea un soţ foarte gras, ce dep ăşea cu mult vreo sută treizeci de kilograme în greutate, de aceea i se zicea şi “Gavaz”. Aveau un WC

undeva în curte, aproape de

strada principală, făcut din beţe de floarea soarelui, dar nu ştiu din ce era făcută podeaua, că într-o zi cât era el de gras, s-a rupt podina closetului cu el şi a căzut direct în mizeria din groapă. De

168 acolo din mizerie, se ştergea pe degete şi fluiera la deputat ă, în realitate aşa cum am specificat - femeie de serviciu la prim ărie (nu le amintesc numele că sunt morţi de multă vreme), s ă-l scoată din closet. A fost de pomina comunei acest episod din viaţa acelor “politicieni” ai vremurilor trecute mul ţi ani dup ă consumarea evenimentului.

Tătarii în general locuiau în centrul localit ăţilor dobrogene.

Pe timpul ocupaţiei otomane denumirile satelor şi al comunelor, erau tătăreşti. Mama mare se numea Semilia şi împreună cu familia sa venise în Dobrogea prin 1884 dinspre zona Br ăilei, iar soţul său era mocan de la munte. Ea vorbea perfect turce şte şi devenise astfel translatorul oficial al autorităţilor care se subordonau pe atunci turcilor. Bunicii materni aveau dou ăzeci şi cinci de hectare de pământ iar mama mare a născut cincisprezece copii dintre care au trăit doar şapte, trei fete şi patru b ăie ţi. Ţăranii făceau mulţi copii ca să aibă cine munci mai târziu pământul pe care îl deţineau. Mama era a treia ca n ăscut, dar şi cea mai mare dintre fete.De la vârsta de nou ă – zece ani trebuia să ştie toate orânduielile casei şi să răspundă de gospodărie cât timp bătrânii şi fraţii mai mari se aflau la muncile câmpului.

169 Mai târziu părinţii ei şi-au împărţit pământul copiilor la căsătoria acestora. La bătrâneţe înainte de colectivizare mai aveau puţin pământ din cele douăzeci şi cinci de hectare. În schimb bunica Floarea avea cinci copii, patru b ăie ţi şi o fată care a fost cea mai mică dintre copii, tata fiind prâslea ca băiat, de aceea a şi rămas cu ea în casă. Eu nu l-am apucat pe bunicul Constantin, acesta decedând înainte de naşterea mea.

Bunica Floarea ca o fiică adevărată de mocani sibieni, care punea totul la suflet, nu a rezistat tragediei de a pierde întreaga avere, când ne-au băgat obligatoriu în colectiv, r ămânându-ne doar casa şi cei patru mii cinci sute de metri pătra ţi de curte pentru care nici nu mai aveau acte de proprietate, fiind tot ai

ceapeului, dată ca lot ajutător în folosinţa părinţilor, la data semnării adeziunii de intrare în colectiv.

La câteva luni de la forţarea tatei de a intra în ceape şi

despărţirea noastră de bunurile “donate” gospod ăriei colective

“benevol”, bunica a preferat să părăsească această lume nedreaptă de pe pământ, îndreptându-şi sufletul spre alte aspira ţii mai înalte şi mai sfinte, acelea ale crezului în atotputernicia Divinităţii şi găsirea unei vieţi mai drepte acolo sus în ceruri,

170 alături de Dumnezeu. S-a stins la vârsta de 104 ani, l ăsându-ne mai săraci cu un suflet blând şi nevinovat cum îl avea ea.

De câte ori mă scăpase bunica de furia mamei mele când făceam câte o boroboaţă nici nu mai ştiu să le număr. Cum era mai mereu nuiaua mamei îndreptată spre fundul meu, cum alergam spre odaia unde locuia bunica şi direct sub pat cu mine.

Rămânea ca ea să se războiască cu furia mamei mele, eu ştiind că sunt pe mâini bune şi de data aceea dacă am reuşit să intru în camera ei. Îmi amintesc cu nostalgie cum în vara lui 1957, înainte de al forţa pe tata să “ semneze” adeziunea de intrare în ceapeu, eram la vie cu bunica, ultimul an când am mai păzit-o împreun ă şi s-a

pornit o ploaie de vară cu tunete şi fulgere cum nu am mai v ăzut niciodată.

Tuna aşa de tare de parcă se rupea cerul în dou ă. Ruperea norilor era chiar deasupra noastră. Când fulgera ziceai c ă ia foc bordeiul, se scurgea flacăra din înaltul cerului chiar în fa ţa lui, sfredelind parcă pământul, urmată imediat de o rafal ă de bufnituri asurzitoare care te băgau în sperieţi oricât de curajos ai fi fost.

171 Căţeluşa Braica de teamă a intrat în bordei şi s-a băgat sub pat şi imediat şi eu după ea. Când trosnea de te asurzea, plângeam de frică ca un apucat. Nici bunica nu era mai lini ştit ă.

Stătea în vârful patului ghemuită într-un colţ, se închina şi se ruga la Dumnezeu să ne ocolească şi să ne ocrotească de acele trăsnete şi fulgere. Încerca să mă încurajeze şi pe mine dar ţi-ai găsit. Eu boceam într-un spaţiu sub pat, căţelu şa urla la fiecare trăsnet şi tunet în celălalt spaţiu de sub uşa beciului folosit ă drept pat.

A ţinut ploaia mai bine de jumătate de oră ca şi fulgerele şi trăsnetele dar nu am păţit nimic. Nu a intrat nici apă în bordei. Îi făcuse tata un prag special să nu ne inunde în caz de ploaie. O asemenea ploaie m-a mai prins o singură dată când eram singur la vie. Nu o adusese-ră încă pe bunica să stea cu mine. Când mama a văzut că se pregăteşte de ploaie, a înhămat caii la căruţă şi a plecat repede la mine la vie. Tocmai când a sosit s-a pornit şi ploaia. Abia reuşise să deshame caii. Când au început tunetele, fulgerele şi o ploaie torenţială, noi am intrat imediat în colibă, dar şi caii au venit în faţa colibei şi şi-au vârât instinctiv capetele în bordei la adăpost. Doar trupurile cailor st ăteau afar ă şi

172 peste ele curgeam zeci de litri de apă. Când trosnea, parc ă se rupea cerul de ziceai că acum se despică în dou ă iar fulgerele luminau ca o pălălaie de foc. Era ceva asurzitor şi totodat ă înspăimântător.

Noroc că era vară şi totul se zvânta repede. Exista atâta sete în pământ încât nici o cantitate de ap ă nu era suficient ă pentru a-l sătura. A fost o perioadă destul de lung ă de secet ă şi pământul începuse să se crape de puteai să-ţi strecori degetele de copil prin crăpăturile apărute în scoarţa lui.

Se anunţa şi o iarnă la fel de grea pe cât a fost vara de secetoasă. Lângă via noastră ceapeul cultivase o sol ă cu ov ăz.

Cum umblam eu după fluturi şi “mestecă”, o plant ă din a c ărei rădăcină când se rupea la smulgere, se scurgea un fel de lapte, (un latex care după închegare, noi copii îl adunam în cantit ăţi mai mărişoare şi-l foloseam pentru mestecat, un fel de “orbit f ăr ă zahăr” neaoş ţărănesc şi românesc), am descoperit adevărate comori pe miriştea de ovăz. Şoarecii au adunat mari grămezi de boabe pe care le-au acoperit întâi cu iarbă şi apoi cu pământ. Nu mi-a fost greu s ă îndepărtez aceste învelişuri de protecţie şi să car cu traista de

173 merinde boabele de ovăz la bordei. Într-o zi am reu şit s ă fac un sac de asemenea grăunţe ideale pentru hrana cailor no ştri. Dup ă aceste semne mi-a spus bunica că trebuie să ne aştept ăm la o iarnă foarte grea, cu multă zăpadă şi aşa a şi fost. În acea iarn ă zăpada a fost aşezată peste sat şi de peste doi metri. Tata a fost nevoit sa sape tunel de la uşa casei spre grajduri, s ă poat ă da de mâncare la animale şi să le asigure aerisirea. A trebuit să iasă din casă prin pod şi apoi pe cucuveaua casei. În acea iarnă s-au întrerupt toate leg ăturile cu ora şul. Nu mai funcţiona nimic. Nici telefoanele cu manivelă de la poşt ă şi primărie nu au mai funcţionat din cauza zăpezii căzute. Fratele meu cel mijlociu tocmai luase vacanţă de la şcoala profesional ă şi venise cu trenul până la halta “Călugări” cum i se spunea haltei, că era lângă un schit de călugări construit pe malul mării, la vreun kilometru de Olimp - ul de astăzi. Acum acolo este o cherhana în locul schitului. Un alt schit de călugări s-a construit acum câ ţiva ani la un kilometru mai departe de mare, pe malul lacului Tatlageac.

Până în comuna noastră erau de la haltă vreo opt kilometri direct pe câmp. Norocul lui a fost că a coborât mai mult ă lume

174 prinsă cu treburi pe la oraş. Pe şosea nu se mai putea circula din cauza troienelor mari de zăpadă. Aşa au venit împreun ă în comună după un chin de câteva ore bune prin n ăme ţii de z ăpad ă şi un viscol în câmp deschis de te tăia la fa ţă. Lupii urlau şi le urmăreau grupul, poate, poate se vor împrăştia să-i atace. Noi copii după încetarea viscolului ne jucam nepăsători prin năme ţi, ne ţinând cont de gerul de afară. Era zăpada trecut ă peste gardul unchiului făcut din scânduri de brad de doi metri în ălţime.

La un moment dat am văzut venind spre noi dinspre „Colonişti” o mogâldeaţă înotând prin zăpada afânată. Când l-am zărit în capătul străzii, am încremenit de uimire. Cine se aştepta să reuşească un copil de şaptesprezece ani, îmbr ăcat cu un paltonaş şcolar de uniformă, mai mare ca el, să ajung ă până acasă pe o asemenea vreme şi la o aşa distanţă?

Vremuri, vremuri, parcurse cu clipa, cu ziua, cu via ţa, de-a lungul existenţei noastre. Imaginile vieţii rămân ascunse acolo în necunoscut, ca nişte filmuleţe de scurt metraj şi care ne amintesc de o existenţă a noastră de care nimeni uneori nu vrea s ă- şi mai aducă aminte, de teama reîntoarcerii ei. Doar tu, omule care le-ai trăit, când stai de vorbă cu tine, le sco ţi din sipetul uit ării, le ştergi

175 de praf şi le aşezi pe raftul aşteptării, să le vin ă din nou rândul s ă iasă la lumină şi să fie cunoscute şi de acei care poate le vor considera doar “nişte poveşti trecute” şi făr ă de importan ţă, ne mai fiind adevăratele poveşti cu Feti Frumo şi şi Ilene Cosânzene, ale lui Petre Ispirescu.

Mangalia 26-27 mai 2011

176

Norvegia – noul El Dorado pentru români

Kristiansund - ieşirea din zona portuară spre ocean.

Nu putem să nu recunoaştem că în România fiecare familie în intimitatea sa ascunde o situaţie uneori dramatic ă, cu o intensitate mai mică sau mai mare. Nu am intenţia de a generaliza

177 sau să descriu situaţiile materiale precare ale fiecărei familii cunoscută de mine. Mi-ar trebui sute de pagini şi luni întregi s ă pot scrie măcar câteva rânduri despre fiecare, a şa c ă m ă voi referi doar la familia copiilor mei, chiar dacă nu problema lor o consider ca o dramă mai deosebită decât a altora, deoarece situaţia lor se înscrie în starea generală a na ţiunii române, al ături de celelalte familii din fosta Europă de Est, ce încearc ă s ă se integreze în viaţa normală a ţărilor occidentale, cu mari tradi ţii în sistemul occidental şi democratic.

Ginerele cu toate că avea asigurat un loc de muncă în ţară, fiind coleg cu propria sa soţie, fiecare îns ă în alt domeniu de activitate, a trebuit să părăsească acest serviciu ,,stabil”, dar incapabil să asigure un trai decent celor patru membri ai familiei sale. Ratele băteau la uşă, copiii creşteau, cerin ţele de asemeni, aşa că într-un consiliu de familie au hotărât plecare lor din ţar ă, tocmai în nordul Norvegiei, unde îşi găsise un loc de munc ă stabil şi fără de intermediari români, care de multe ori mai mult te jecmănesc decât te ajută.

La început când el a plecat prima data pe tărâmuri str ăine, impactul familiar de moment a fost greu de suportat, însă faptul c ă

178 exista telefon mobil şi că revenea în ţară de cel puţin trei - patru ori câte două - trei săptămâni, plus în concediul de odihnă, această despărţire dramatică nu s-a resimţit puternic, mai ales pentru copiii minori, care încă nu con ştientizau la ce sacrificii erau supuşi părinţii lor să facă, pentru a satisface nevoile familiei, de a fi şi ei în trend cu ceilalţi colegi sau prieteni de joacă.

Mai ales pentru cel mare care era la final de gimnaziu şi trecea în treapta superioara de studiu – liceul, aceast ă plecare intempestivă a tatălui a lăsat un gol imens, încărcat imediat de teamă, de nesiguranţă şi de derută. Desigur, că în timp lipsa părintelui din cadrul familiei a generat un fel de derapaj al celor mici, direct proporţional cu vârsta fiecăruia.

Comportamentul lor scăpat de sub controlul parental nu a pus în pericol integritatea familie, dar i-a atras aten ţia şi în anumite situaţii, a generat un semnal de alarmă, a şa c ă adul ţii au considerat că este mai bine să trăiască toţi componen ţii familiei împreună, ori în ţară, ori în afara ei. Astfel erau al ături zi de zi şi întâmpinau împreună greutăţile vieţii. Nu mai erau desp ărţiţi, speriaţi, derutaţi sau dezamăgiţi de modul cum li se desf ăşura cursul vieţii.

179 Cei mici poate nu înţelegeau efortul familiei, sacrificiul tat ălui şi al mamei. Poate le ,,convenea” libertatea de care beneficiau cel puţin zece ore pe zi şi satisfacţiile unor ,,prietenii” întâlnite la tot pasul care să-i ducă pe un drum greşit.

Plecarea tuturor definitiv din ţară m-a surprins şi pe mine, ca multe alte hotărâri din familia lor. Nu am fost un consilier al familiei fiicei mele la care să apeleze, ştiind că sunt o fire care nu este în stare să rişte totul pentru ceva nesigur. Eu nu a ş fi avut curajul să risc, ei însă da. Cine are curajul s ă- şi p ăr ăseasc ă propria sa ţară, rudele, casa pe care ţi-ai cl ădit-o cu greu şi la care ai de achitat rate scadente, pe care ai amenajat-o după gustul şi posibilităţile familiei, numai să te simţi bine în ea şi apoi să pleci în necunoscut, cedând munca ta altora pe ni şte hârtii bancare care cu timpul îşi pierd din valoare?

De fapt ginerele meu a pregătit pentru familia sa totul din timp. Veştile ce le primea zilnic din ţară nu-i erau pe plac, a şa c ă în calculele sale s-a născut şi posibilitatea emigr ării la mii de kilometri de casă. Acolo avea un alt loc de muncă, se în ţelegea foarte bine cu ceilalţi colegi, era apreciat de şefi ca meseria ş şi ca

180 om, aşa că nimic nu-l putea reţine ca în caz de forţă majoră să-şi aducă familia lângă el. Şi forţa majora s-a ivit.

Au analizat şansele şi le-au întors pe toate fe ţele. Cum este mai convenabil pentru familia lor? Să închirieze sau s ă- şi cumpere o casă în orăşelul unde lucra de patru ani? Dac ă închiriau o casă în Norvegia, chiria era dubl ă unei rate pentru o casă cumpărată prin împrumuturi bancare. Şi totu şi, cum s ă cumperi o casă fără nicio koroană sau un euro în cont? Salariul lui lunar abia de acoperea cheltuielile curente ale familiei, chiar dacă nu se putea compara cu ce ar fi putut câ ştiga în ţar ă, fiind net mai superior.

Dacă există dragoste între doi soţi, poate exista desigur şi înţelegere, unitate de idei, sentimente şi fericire, a şa c ă cei patru

au hotărât: Plecăm definitiv în Norvegia. Asta însemna şi asumarea riscului de a cumpăra o casă care să fie a lor, rămânând datori băncilor statului norvegian ani buni în continuare.

Ginerele în timpul scurs după luarea acestei hotărâri definitive, a căutat cu ajutorul colegilor de muncă o casă care s ă-i îndeplinească anumite criterii: să nu fie prea scump ă, s ă fie bun ă şi dacă se poate să fie şi mobilată. Şi au g ăsit o cas ă care

181 îndeplinea toate aceste dorinţe ale lor. Dumnezeu a fost generos şi alături de ei şi i-a ajutat. Au găsit o vil ă mare şi frumoas ă, cu parter şi două nivele de locuit, cu o curticică şi mai ales, complet mobilată cu tot ce-i trebuia unei familii. Era situat ă la poalele unui munte care se ridica la doi metri de temelia casei, iar fiordul î şi legăna valurile mai jos, la doar o sută de metri de casă.

Până să vină acasă să-şi ia familia în Norvegia, actele au fost perfectate cu banca, societatea unde lucra l-a girat la banc ă, transferul de proprietate s-a produs, iar ginerele a b ăgat caloriferele în priză să încălzească pereţii până ajung ei, casa nemaifiind locuită de ceva timp, chiar de ani buni şi în nordul Norvegiei nu se scot niciodată din priză aparatele de aer conditionat puse pe încalzit sau caloriferele electrice, trei sute şaizeci şi cinci de zile din an. Era casa unei familii al c ărui proprietar a fost cadru militar de cariera, cu şase copii, oameni trecuţi de cincizeci de ani fiecare. Proprietarul în vârst ă şi r ămas văduv, a hotărât în sfatul de familie să vând ă casa a şa cum era ea dotată, împărţirea banilor între moştenitori şi părintele să rămână la unul dintre feciori.

182 Cum toţi erau realizaţi, nimeni nu şi-a dorit să ia ceva din casă. Doar amintirile de familie şi atât. Ştiind şi faptul c ă cel care o cumpăra îşi aducea acolo familia şi mai are şi doi copii minori, renunţările la obiectele din casă au fost generale.

Gândul că nu-mi voi mai vedea nepoţii a fost un şoc puternic pentru mine. Niciodată nu am avut curajul s ă-i întreb ce reprezintă pentru ei această hotărâre. Mă refer la cei doi nepo ţi.

Cred că hotărârea luată de părinţi şi în numele lor a fost devastatoare pentru cursul normal şi liniştit al vie ţii lor. Alt ă variantă nu exista. Cu un salariu în ţară de zece lei pe or ă al tatălui şi cam tot acolo al mamei, nu puteau trăi decent la nivelul de viaţă impus de societatea românească, având şi rate la apartament, ca şi la bunurile din casă.

De fiecare dată când unul pleca iar ceilal ţi

rămâneau,

plângeau în sufletul lor, fără a avea curajul exteriorizării. Acum vor fi tot timpul împreună şi la bine şi la greu.

Revelionul lui 2011 i-a prins ca noi locuitori ai nordului Norvegiei, pe malul Fiordului de Vest, într-un or ăşel cochet şi liniştit, ascuns între apa fiordului şi mun ţii Lødingen, într-o vil ă mare, cu parter şi două nivele, greu de încălzit, sursa de înc ălzire

183 fiind numai cea electrică, aşa cum am mai spus, dar cel mai important lucru era că erau cu toţii împreună, chiar dacă sufletul lor era chircit22 după dorul de ţară, după restul familiei, prieteni şi după pământul pe care s-au născut.

Posibilităţi de comunicare cu ţara existau doar telefonic, asta până s-au definitivat actele de proprietate asupra casei, pentru a putea instala reţeaua de internet şi până când au primit documente de identitate cu CNP norvegian, ca reziden ţi stabili ai acestei ţări, propietari de bunuri materiale şi locative.

Odată cu instalarea internetului s-au reluat leg ăturile de familie mai intens între cei plecaţi şi cei răma şi în ţar ă sau cu cei din familie, cu prietenii rezidenţi la rândul lor prin alte ţări ale Europei. Au apărut comunicările zilnice prin internet unde puteai să te vezi, să-ţi treacă dorul şi să te informezi de tot ce se întâmplă cu fiecare familie.

Durerile sufleteşti au început să se mai estompeze odat ă cu veştile că acolo departe totul este bine, că au tot ce le trebuie, (aici nu intră în discuţie nevoia de a fi acasă la tine, acolo unde ai lăsat totul, inclusiv anii petrecuţi din viaţa ta), cei de aici am 22 Aici cu sensul de strâns, suferind.

184 început să ne obişnuim cu depărtările, însă au ap ărut dorin ţele de integrare a familiei. Cum venirea lor nu era posibil ă pe moment, atunci s-a născut dorinţa mea de a pleca la ei, mai aproape de Polul Nord, doar la 250 kilometri de Lofoten, la malul Oceanului Atlantic, centrul Laponiei norvegiene, mai aproape de Polul Nord, decât cei circa 5000 de kilometri până la Mangalia.

Asociindu-mă în această aventură cu o persoană care în acea perioadă îşi împărţea necazurile liber consimţit cu mine şi al cărui fecior cu o parte din familie se afla tot în Norvegia, îns ă în altă parte, spre nord-vest, şi care locuiau într-un apartament cu trei camere închiriat gol şi mobilat de ei, am plecat în aventura vieţii noastre de oameni destul de vârstnici şi pe deasupra şi suferinzi de diferite afectiuni.

După schimbarea a trei avioane, cu aterizări la München şi Oslo, emoţii prin aeroporturi căutându-ne bagajele din cala avioanelor şi găsirea porţilor de îmbarcare, iată că am sosit în sfârşit şi pe aeroportul din Molde, unul nu aşa de mare şi nici prea departe de Oceanul Atlantic, doar la vreo 70 de km, dar cu legături directe cu acesta prin fiordurile sale. Am ajuns în sfâr şit la prima destinaţie - oraşul Kristiansund, aflat în N-E jude ţului

185 Nordmøre, unde locuia fiul prietenei mele din acea vreme cu o parte din familia sa. În aeroport ne aştepta nora amicei, cu un alt român de prin Bistriţa Năsăud pe post de şofer, Paul, soţul său, lucrând cu firma la Tronhaim, un oraş important al zonei, cu mult mai mare decât Kristiansund, aflat la vreo 200 km depărtare de acesta. Distan ţa de la Molde până la destinaţia noastră temporară era de vreo 70 km, aşa că, ne-am îmbarcat în Audi 4 de culoare neagr ă şi am luat-o pe lângă malul fiordului, pe şoseaua ce ne ducea spre apartamentul închiriat de viitoarele noastre gazde.

Pe partea dreaptă a şoselei era fiordul şi pe cealalt ă se derulau satele norvegiene cu o arhitectur ă deosebit ă, case din lemn sau din bolţari din beton, frumos colorate, cu unul sau dou ă etaje, din care ultimul era în general mansardat.

186

La un moment dat înainte de a intra în ora şul de destina ţie al primei etape al călătoriei noastre, ne-a întâmpinat un tunel lung de 5,5 kilometri, construit pe sub un alt fiord aflat de acum în stânga noastră pe direcţia de mers, iar la ieşirea din tunel ne-am oprit la staţia de taxare, ca la autostrăzile române şti, numai că aici nu era vorba de echivalentul a 10-11 lei, ci a 150 lei, deoarece taxau maşina separat şi fiecare persoană din ma şin ă separat, ca la noi la bac, cu preţuri diferite pentru adulţi şi copii.

După o călătorie de vreo oră, timp suficient pentru familiarizarea atât cu arhitectura clădirilor cât mai ales cu relieful

187 norvegian, cu munţii stâncoşi însă nu prea înalţi, împ ăduriţi cu pomi tineri şi subţiri, am ajuns la Kristiansund, un ora ş viu colorat, aşezat pe stâncile a patru insule cu legături între ele prin poduri.

Prima impresie a fost favorabilă. Încă mai exista zăpad ă prin ora ş şi eram deja pe 12 aprilie, iar munţii erau în general complet acoperiţi cu zăpadă.

Deşi zona muntoasă încă mai purta pe vârfuri căciuli şi mai jos dulmana din omăt, clima nu era aspră ca la noi în Dobrogea în asemenea cazuri, în ciuda temperaturilor scăzute.

Fiordurile îmi făceau cu ochiul şi parcă îmi spuneau amabile un: “Bine ai venit pe malurile mele pescarule român de la Marea Neagră”. Nu ştiam că tocmai de la ele îmi va sosi dezam ăgirea cea mai mare în debutul călătoriei.

Locuinţa gazdelor era primitoare, un apartament mare, cu trei camere, cu nişte paturi în care încăpeau lejer trei persoane şi care după un foc bun în şemineu, a devenit foarte c ălduros şi prietenos. În noua noastră reşedinţă temporară ne aştepta Andrei, un flăcău în toată firea, de 13 ani, cu părul negru, ondulat, l ăsat în plete, venit între timp de la şcoală. Deja ştia să vorbeasc ă bine

188 atât norvegiana cât şi engleza, fiind stabili ţi în Kristiansund înc ă din august, anul trecut.

Am uitat de oboseala călătoriei şi de faptul că am ie şit pe uşa apartamentului meu cu 40 de ore în urmă, f ăr ă să închid măcar un ochi pentru a mă odihni. Privirile îmi erau obsedate de imaginile apărute prin ferestre şi dorin ţa să descop ăr ceva nou şi inedit mă ardea pe interior. Şi aveam ce vedea. Ora şul era o frumuseţe prin simplitatea sa. Case înşiruite una lâng ă cealalt ă, în general fără curţi, ridicate direct la marginea trotuarelor, din lemn sau beton, fiecare cu un alt model arhitectonic şi de alt ă culoare.

Eu aşteptam desigur cu neastâmpăr în suflet să merg la primul meu pescuit din Norvegia, aşa că pe drumul de la Molde la Kristiansund am aranjat cu Bogdan - tânărul care ne-a adus de la aeroport, un bistriţean ajuns şi el pe p ământ norvegian ca mul ţi alţi români tot din cauza nevoilor traiului şi al lipsurilor din ţar ă, considerând acest pământ scandinav nordic, aflat la circa cinci mii de kilometri de casă, un nou El Dorado mai modern, să mergem a doua zi la primul meu pescuit în fiordurile ce înconjurau peste tot oraşul.

189 După împărţirea darurilor aduse gazdelor, am deschis sticla cu afinată să ne cinstim de „bun venit”. A urmat servirea cinei, după care prea mult nu am putut sta de vorb ă din cauza oboselii drumului, aşa că am făcut câte un duş fierbinte să ne reconfort ăm şi să scăpăm cât de cât de oboseală şi ne-am retras în dormitorul ce ne-a fost rezervat. În leagănul dulcelui grai românesc al prezentatoarei de la ştiri de pe PRO TV, am adormit neîntors pân ă a doua zi.

Aici nu ştii când începe şi când se termină ziua, fiind perioada nopţilor albe. Mai puţin în partea de sud-vest a Norvegiei unde eram acum, mai accentuat în cea de nord-est unde vom ajunge după două săptămâni.

Dimineaţa trezit ca de obicei înaintea tuturor, am ie şit u şor din dormitor şi am intrat în bucătărie să-mi pregătesc nelipsita cafea. Prima grijă a fost să iau legătura cu ora şul, a şa c ă am coborât în stradă cu „noaptea” în cap (de fapt era lumin ă ca şi ziua) şi m-am plimbat pe străzile încă pustii din apropierea blocului în care locuiam.

Prima dată am plecat spre port. Unui om căruia întreaga viaţă i-a fost legată de porturi şi de ap ă, nu-i po ţi cere s ă se

190 despartă aşa uşor de acestea. Prima dragoste nu se uit ă niciodată aşa cum spune românul şi eu acest lucru îl ştiu cel mai bine a-l face. Aşa că am traversat strada îndreptându-m ă în direcţia portului ce se prefigura la capătul str ăzii, la vreo dou ă-trei intersecţii şi fotografiam continuu clădirile viu colorate. Am întâlnit şi o biserică catolică cu un turn foarte înalt, care nu mi-a înc ăput în imaginea fotografiei, fiind nevoit să repet fotografierea de la o distanţă mult mai mare.

Fiecare casă avea o altă culoare, sau uneori erau grupate pe culori. Dacă erau cu aceeaşi arhitectură aveau şi acelea şi culori, ca şi când aveau acelaşi proprietar. Un ora ş a şa cum am mai spus, cu majoritatea caselor construite din lemn, dar şi din beton şi vopsite în tot spectrul coloristic posibil. Era un ora ş al culorilor.

Casele erau înşiruite dea lungul străzilor având temeliile ieşite direct din trotuar, fără curţi şi fără garduri, fie pe coline sau pe şes, cam asemănătoare ca arhitectură, nu mai înalte de dou ătrei etaje cu mansardă cu tot, un ora ş ca în căr ţile viu colorate ale lui Kristian Andersen, în care editura a dorit să atrag ă interesul

191 celor mici nu numai prin poveştile nemuritoare ale autorului scandinav, cât şi prin coloristică şi imagini ale caselor nordice.

A doua zi pe la ora zece, a sosit Bogdan, care locuia vis-àvis, să mă invite la primul meu pescuit norvegian. Caut repede prin dotările fiului amicei mele şi găsesc o lansetă.

Stradă din Kristiansund

De acasă venisem cu „momeala” adecvată, pilcări (pe şti şori metalici din plumb, vopsiţi în diferite culori, având o ancori ţă la un capăt) şi cât şi-a băut Bogdan cafeaua şi a fumat o ţigar ă, eu aşteptam lângă uşă nerăbdător şi plin de adrenalin ă ca un c ăţel de vânătoare care-şi aşteaptă stăpânul.

192 Plin de neastâmpăr şi de nerăbdare, îmbrăcat ca pentru munte şi cu lanseta în mână pregătită de "atac", eram emo ţionat precum un chirurg înaintea unei operaţii importante, a şteptând s ă pornesc spre marea mea aventură norvegiană.

Mercedesul lui Bogdan, cam vechi dar func ţional, s-a înscris în traficul oraşului, nu aşa de aglomerat ca cel de la noi, dar cu mult mai disciplinat. Ne îndreptam spre centrul ora şului unde era şi portul. Facem la dreapta, urcăm o pantă, traversăm fiordul pe un pod înalt pe sub care treceau navele spre ocean, îndreptândune spre o altă insulă numită Islandet şi în zece minute eram pe cheul altui braţ al fiordului, având în fa ţa noastr ă pe cel ălalt mal, cea de a treia insulă din patru.

Am „vânturat” în dril apa vreo două ore, însă nu am prins nimic în afară de Bogdan, atât eu cât şi Ion, un moldovean din Bârlad ce locuia la parterul aceleiaşi clădiri cu Bogdan.

Bistriţeanul a prins un cod de vreun kilogram pe care mi l-a dat mie să-l prăjim acasă. Nora cu fiul şi nepotul amicei mele nu mâncau peşte decât foarte rar şi acolo în Norvegia, doar macrou.

Au prins acest soi de peşte în perioada de vară pe când se

193 pescuia la ţaparină23, precum stavridul în Marea Neagră, aşa că aveau în congelator câteva bucăţi, pe care soacra sa imediat le-a decongelat cât eu am fost la pescuit şi le-a făcut plachie la cuptor.

Era curioasă să vadă ce gust are peştele din Norvegia.

Am încercat pescuitul şi a doua zi în acelaşi loc, dar tot Bogdan a fost norocosul. A mai prins un cod cam de aceea şi mărime, iar Ion unul cam de jumătate de kilogram, îns ă eu nimic şi muream de ciudă. Abia a treia zi am prins primul şi ultimul meu peşte, acolo în Norvegia de sud-vest. Un cod care în Norvegia se numea torşe, ce depăşea 1,5 kilograme, mai greu fiindu-i capul decât corpul.

Am prins doar un singur peşte în nouă zile de încerc ări în mai multe locuri. Ce mai pescar de Marea Neagră! Halal de mine!

M-am limitat în restul timpului când nu încercam s ă pescuiesc, doar să mă plimb prin oraş şi să fotografiez tot ce-mi atr ăgea atenţia. Desigur că erau multe lucruri noi care să fac ă s ă declanşez obiectivul Nikon-ului meu cumpărat din ţară special pentru această ocazie.

23 Mai multe cârlige de pescuit

acoperite cu fulgi fini de pasare, legate pe un fir de nailon de cca 1,5 m şi un plumb la capat ca greutate, folosit la pescuitul de răpitori. N.A.

194

Primul meu peşte pescuit în Norvegia. În fundalul imaginii se poate observa o altă insulă din cele patru componente ale oraşului Kristiansund.

În una dintre zile, am ieşit în oraş cu gazda, cu Andrei şi băiatul de 11 ani al lui Bogdan, să dăm de mâncare la p ăs ări.

Dana de obicei nu arunca resturile de pâine care se uscau sau le rămâneau, ci se duceau în apropiere de casă, unde sunt patru lacuri în cascadă, dar numai unul era împrejmuit cu gard din plas ă metalică şi plin cu pasări, unde le dădea de mâncare aceste resturi de pâine uscată.

195 În apropiere era o biserică înaltă, nu ştiu pentru ce cult religios, dar avea o formă ciudată, ca a unui vagon dreptunghiular, dar cu capetele mai ridicate decât mijlocul clădirii, deschizându-se ca un Y cu partea superioară mai uşor deschisă, fiind lung ă de vreo 30 m la partea de sus, la bază mai mică cu vreo 5-6 m, înaltă de vreo 12 m şi de vreo 8 m lăţime a corpului principal, dar şi cu o extindere laterală. În capătul ei se afla un parc cu statui din o ţel ce reprezentau animale, un cerb, o căprioară, şi un lac mic plin cu raţe sălbatice, o lebădă albă şi mulţi porumbei şi pescăruşi.

Porumbeii erau blânzi, veneau lângă tine şi-ţi cugulegeau pâinea din mână.

Când le aruncam mâncarea în apă era o întreagă nebunie, zbura toată păsărimea care mai de care să prindă ceva din hrană.

Era ca într-un dans al unor balerine ce se mişcau pe poante cu vioiciune şi graţie, fluturându-şi mâinile, pe muzica lui P.I. Ceaikovski, precum aripile acestor păsări. Însoţitorii mei au preferat să se întoarcă la ale lor, iar eu s ămi continui aventura, să iau oraşul la pas şi să-l cunosc cât pot de bine.

196 Am preferat de data aceasta să merg pe trotuarul ce se afla pe marginea lacurilor aflate în cascadă cum am mai spus, unul în spatele celuilalt, la înălţimi diferite. Continuându-mi plimbarea am descoperit în dreapta mea de mers cum se ridica pe o colin ă un foişor destul de înalt, zidit din piatră dură,

ca un bastion al

timpului pe când vikingii erau stăpânii oceanului.

Au apărut şi copacii iar parcul s-a mărit şi totodată am întâlnit şi primii localnici ieşiţi la plimbare. Noi ortodoxii aşteptam ca a doua zi să întâmpinăm învierea Domnului Iisus Hristos, ei trecuseră de acest eveniment cu o săptămână mai devreme.

La capătul salbei celor patru lacuri se ridica un baraj peste care se putea trece cu piciorul. Diferen ţa de nivel de la apa fiordului şi cea a ultimului lac era de vreo şase metri. Pe malul celălalt al lacurilor, la capătul barajului, se întindea o colin ă cu o perdea de conifere, iar o cărare şerpuia în pant ă ascendent ă printre molizi.

197

M-am aventurat singur spre necunoscut. Nu mai era ţipenie de om prin apropiere. Cărarea era cam umed ă de la topirea zăpezii, riscam să-mi murdăresc cu noroi încălţămintea dar acesta era un lucru minor care nu mă putea împiedica s ă explorez acest teren necunoscut.

La un moment dat am ajuns la capătul cărării obosit din cauza urcuşului şi al vârstei (să nu uităm că aveam 68 ani), deasupra unui promontoriu de unde se întindea o panoram ă de domeniul fantasticului.

198

În zare se vedea poarta spre Oceanul Atlantic, apoi spre Polul Nord. Pe malul celălalt munţi înzăpeziţi, iar în laterale fiordul cu malurile sale înalte, din stâncă dură, pe care cre şteau pini rămuroşi, sau se ridicau casele oraşului. Sub mine, în fa ţa mea, la câţiva zeci de metri, pe stâncile de la mal, doi tineri mulinau de zor, încercând să prindă peşte.

Curiozitatea şi nerăbdarea pescarului din mine, bolnav dup ă pescuit şi peşte, m-a determinat să ajung lângă ei, dar erau pe cealaltă parte a înălţimii pe care mă aflam. Cercetând minu ţios promontoriul, am descoperit că printre pomi exista o c ăr ăruie marcată cu stinghii din lemn de brad, vopsite la partea superioar ă

199 cu roşu. Însemna că era o cărare marcată, a şa că ţinându-m ă de crengile

copacilor,

am

început

coborâşul

spre

o

zon ă

necunoscută. După mai multe peripeţii, alunecări, murdărit de haine şi mai ales de încălţăminte, am ajuns în sfârşit într-un fel de şosea pietruită ce cobora de la înălţimea oraşului şi de la cap ătul unei clădiri mare cât un spital, până pe malul apei.

Nişte stânci monobloc din granit dur se ridicau seme ţe din adâncul fiordului până deasupra apei, iar deasupra lor erau montate două platforme de pe care se putea face salturi pentru scăldat în apa fiordului, destul de adâncă. Sub ele erau montate scări metalice de urcare pe mal. Diferen ţa de la platform ă la ap ă era de peste şase metri.

200

Pescari sportivi scandinavi din Kristiansund

Cei doi tineri norvegieni lansau în dril şi recuperau continuu nailonul, dar fără niciun rezultat. Peştele nu se lăsa p ăcălit să se prindă în ancoriţă. Am stat câteva minute şi apoi dezamăgit c ă nu am putut vedea cum prind măcar un singur pe şte, i-am p ărăsit pe cei doi pescari ghinionişti. Am urcat panta şi am intrat în ora ş. De deasupra platoului, am mai făcut câteva fotografii. Era prea frumos tot ce vedeam, ceva unic şi de domeniul fantasticului. Trebuia s ă iau cu mine aceste imagini, să rămână ca dovad ă că pa şii mei bătrâni, au călcat acest tărâm de vis, plin de istorie şi

201 fantasmagorie, în scrierile literare. Z ăpada încă mai era a şezat ă printre copacii crescuţi pe panta dintre fiord şi ora ş chiar dac ă se apropia sfârşitul lui aprilie. În zare se vedea poarta de intrare în ocean ca o chemare spre drumurile necunoscute str ăbătute de mii de ani de neînfricaţii vikingi.

Ne cunoscând zona şi oraşul, ştiam că trebuie să m ă îndrept tot înainte, cu oceanul în spatele meu, deoarece în fa ţa mea trebuia să fie strada principală. Casele erau frumoase şi pline de atracţie ca aspect, chiar dacă unele aveau culori mai închise, de albastru sau de grena, dar fără nicio mişcare uman ă în interiorul lor. Nu am văzut pe nimeni ie şind sau intrând într-o locuinţă. Ocoleam pe străzile lăturalnice şi tot imortalizam prin obiectivul aparatului foto această arhitectura plin ă de fantezie şi frumuseţe.

O casă albastră lângă una albă, apoi alta muştar, sau verde, ori neagră, roşie, gri, portocalie, cu balcoane sau f ăr ă, cu mansardă sau acoperişul în două ape, din lemn unde scândurile erau montate una peste alta pe orizontală sau cu alt ă scândur ă montată peste doua îmbinate cap la cap pe verticală. Erau case fără garduri, fără curţi, dar cu flori în ghivece la ferestre, cu

202 gazonul tuns scurt. Nimeni nu le încălca proprietatea, nimeni nu-i deranja, de nimeni nu trebuiau să se ferească. Puteau să lase în curtea aşa neîngrădită orice obiect, el nu va disp ărea niciodat ă.

Am văzut roţi de maşină înşiruite lângă pereţii caselor cu cauciucurile pe ele, aşa cum şi le-a schimbat proprietarul de la cele de iarnă la cele de vară şi nimeni nu le subtiliza cum desigur s-ar fi întâmplat imediat la noi. Erau flori crescute lâng ă temelia blocurilor, pe o palmă de pământ şi nimeni nu le rupea să şi le ducă în vaza de acasă.

Eram într-o altă dimensiune a civilizaţiei, a respectului reciproc faţă de proprietate, fată de cinste şi corectitudine. Nu am văzut niciun câine maidanez în afara celor scoşi în lesă la plimbare. Am văzut câteva pisici de rasă dar în curtea casei, nu libere pe stradă. Oricât de mic şi blând ar fi fost câinele, nu aveau voie să-l plimbe în spaţiu public slobod, ci doar în lesă. Amenzile erau destul de mari ca să nu fii tentat să-i dai drumul liber.

Pe străzile laterale, în afara celor principale unde viteza era de 50 kilometri la ora, era interzis a se dep ăşi viteza de 30 km.

Parcările pe străzile din centrul oraşului erau dotate cu automate

203 de taxă şi poliţia comunitară circula continuu să verifice dac ă ai introdus fisa de 5 koroane pentru 15 minute de sta ţionare.

Dacă tichetul afişat la vedere pe bordul ma şinii sau sub ştergătoare nu corespundea cu taxa, amenda era de 400 koroane, adică aproape 230 lei. Poliţaii reveneau destul de des şi dacă încă mai erai în culpă, îţi mai aplica o nou ă amendă al ături de prima sau a doua, până intrai în legalitate şi acestea toate se cumulau şi se plăteau integral, nu ca la noi pe jumătate în timp de 48 ore.

La un moment dat am constatat că nu mai am baterii funcţionale la aparat, aşa că m-am hotărât să-mi scurtez vizita prin oraş şi am început să cobor spre centru. În parcul din apropierea blocului unde locuiam, era o colin ă cu un spa ţiu liber betonat pe care îşi montase leagănele mecanice sau alte construcţii distractive de bâlci, nişte românaşi de ai no ştri. Nu am intrat cu ei în vorbă. Copiii aruncau cu mingii din cârpe s ă d ărâme nişte cutii de conservă din tablă, aşezate una peste alta în form ă de piramidă la o mică distanţă de tejghea. Obişnuitele noastre fleacuri româneşti de bâlci. Lipseau totuşi cei care să joace alba – neagra cu norvegienii.

204 Câştigul celor îndemânatici erau nişte cravate mari şi late, în culori stridente, pe care aveau imprimate diverse înscrisuri hazlii. Şi feciorul lui Bogdan avea la gât una violet, însemnând c ă a trecut şi el prin parcul românesc de distrac ţii şi a dărâmat cutiile.

Avea pe ea scris în engleză: “Testează-mă”.

După eşecul din timpul partidelor de pescuit de pe pontonul insulei Islandet, m-am hotărât să-mi folosesc timpul vizitând oraşul cât voi mai sta în acest frumos loc.

Dimineaţa până se sculau ceilalţi colocatari, amica, nora şi nepotul său Andrei, făceam un tur prin apropiere. Vizitam la acea oră oraşul încă pustiu. Când se trezeau ai casei şi începea mişcarea pe străzile oraşului, terminam şi eu vizita şi reveneam la micul dejun şi cafea, apoi îmi luam aparatul digital de fotografiat şi părăseam apartamentul.

205

Bazarul cu întreprinzătorii români

Într-o zi, am descoperit un supermarket la câteva str ăzi depărtare şi doream să-l vizitez şi să mă informez asupra preţurilor ori dacă aveau şi oferte accesibile bugetului meu de austeritate. Mai mult, mă intriga faptul că în interiorul magazinului erau amenajate un fel de cafenele, pline cu pensionari de ambele sexe. Doream să spionez ce fac acolo aceşti vârstnici, unii dintre ei de vârsta mea, alţii cu mult mai “trecuţi”.

Am plecat de acasă înainte de ora nouă. Nu ştiam dacă Bogdan mă va invita în acea zi la pescuit aşa că mi-am permis un

206 tur prin zona portuară care corespundea şi cu un fel de centru al oraşului. Aşa am descoperit unde era autogara, sau c ă se poate trece de pe o insulă pe cealaltă cu un fel de ambarca ţiune contra unei sume, în cazul că nu aveai alte posibilităţi.

Aveam cu mine nelipsita lansetă. Am încercat să pescuiesc de pe un ponton la care acostau micuţele ambarca ţiuni ce transportau pasagerii de pe o insulă pe alta. Aruncam direct spre interiorul portului. Nu am prins nimic, a şa c ă am abandonat pescuitul destul de repede şi am pornit pe chei s ă vizitez în continuare oraşul. Nu pot spune că exista o falez ă în accep ţiunea cuvântului. Erau câteva nave acostate la cheu. Nu existau macarale pe cheu care să fie folosite la descărcarea navelor, a şa că nu ştiu ce transportau ele şi dacă acolo descărcau marfa, lucru ce nu cred că se întâmpla, neavând niciun fel de amenajare pentru asemenea operaţiuni portuare specifice.

Am fotografiat tot ce se putea fotografia, adic ă toate cl ădirile de pe faleză, una mai frumoasă şi mai deosebită decât cealalt ă.

Erau sedii de societăţi, magazine şi hoteluri. Am vizitat câteva magazine dar nu m-a tentat nimic, preţurile erau prohibite şi inaccesibile pentru bugetul meu.

207 Încet, încet m-am apropiat de podul pe care mergeam spre locul de pescuit şi în jumătate de oră eram din nou pe ponton s ămi încerc norocul de unul singur. Nici acum nu am avut succes mai mult decât în celelalte zile, aşa că am părăsit pontonul şi mam întors pe insula unde locuiam. Doream să verific dac ă sunt şi alte locuri bune de pescuit în afară de cel unde am tot mers f ăr ă succes la prins peşte.

Aşa am descoperit un mic port privat, cu ambarca ţiuni pentru pescuit şi o altă privelişte minunată de unde se vedea fiordul şi ieşirea spre Atlantic.

Malul celălalt îşi prezenta frumuseţea munţilor înzăpeziţi în depărtare. Nu existau construcţii pe el decât într-o anumit ă zona mai în stânga mea. Cred că era ceva minier că se auzeau picamăre care găureau stânca şi nişte excavatoare ce dislocau roca.

208

Celălalt mal al fiordului cu ieşire spre Atlantic

Mai puteam observa câteva crescătorii de somoni. Aici somonii se cresc în mijlocul fiordului în nişte cu şti metalice. Zilnic venea o ambarcaţiune şi le dădea de mâncare. De fapt nu sunt nişte cuşti simple, ci o îngrădire din care să nu poată ie şi somonii, care trăiesc liberi în acest spaţiu limitat.

Carnea de somon este foarte scumpă în Norvegia ca şi la noi de fapt, ca tot ce doreşti să cumperi de acolo, dar normal ă pentru norvegieni, comparând salariile şi pre ţurile. Cine are bani

209 cumpără somon atât în România cât şi în Norvegia, cine nu, se limitează la alte soiuri de peşte dacă nu şi-l pescuie şte singur. Nu prea am văzut mulţi pescari sportivi cum sunt la noi.

Ei au ambarcaţiuni pe care le folosesc să mearg ă în mijlocul fiordului sau să iasă la ocean, aşa cum ie şim şi noi aici pe mare.

Pe mal sunt puţini norvegieni care îşi încearcă norocul sau priceperea cu undiţa. Doar când sunt în weekend, merg într-o zonă turistică, închiriază o căsuţă şi o barcă cu motor şi ies pe apă la pescuit.

210

Crescătorie de somoni în mijlocul unui fiord.

Cele treisprezece zile au trecut repede. Când sâmb ăt ă a venit feciorul amicei mele acasă (lucra aşa cum am spus la vreo 200 km de casă, la Tronhaim), am vizitat împrejurimile ora şului cu ieşiri tot pe sub fiorduri prin tunel, cu aceia şi tax ă care dusîntors i-au costat cu patru persoane mature şi un copil 420 koroane, cam 230 lei (circa 8 koroane este echivalentul a unui euro, funcţie de cursul zilnic).

211

Şoselele norvegiene

Viaţa în Norvegia este foarte scumpă ca percepere pentru un turist român, dar normală pentru un localnic ţinându-se cont de valoarea salariilor. Nu există comparaţie între câ ştigul din ţar ă cu cel de aici. Românii au uneori salariile mai mici ca norvegienii, dar suficient să trăiască acolo cu preţurile de acolo. Pot câ ştiga şi echivalentul a 20.000 lei (3.000 - 4.000 euro) împreun ă cu indemnizaţia de hrană şi de deplasare, pe care le suport ă uneori patronii, dar şi o pâine costă minimum un euro sau un kg de brânză circa 12 de euro. Asta doar ca exemplu de compara ţie.

Nu mai vorbesc de ţigări care costă 15 euro, iar o bere (slab alcoolizată de 3,5 grade) costă minimum 12 lei (cam 2,5 - 3,5

212 euro costă o bere de 4,5 grade alcool). Şi cum românul este învăţat să trăiască bine, aici numără de mai multe ori înainte banul din buzunar şi îşi face atent socotelile între ce are pe card şi ce pune în coşul de cumpărături.

Clădiri norvegiene în Kristiansund

Pe 25 mai 2012, cu bagajele făcute de cu seară, diminea ţa la ora şapte eram în drum spre Molde, aeroportul de unde ne despărţeam de sud-vestul Norvegiei, spre a ne îndrepta spre

213 nord-est, cu escală obligatorie din nou la Oslo, capitala Norvegiei.

Aveam avion din Molde la ora 9,45 spre Oslo.

La prima sosire pe aeroportul din Oslo, când veneam de la Viena, am avut ceva probleme. Amica fiind bolnavă, la coborârea din aeronavă nu mai putea merge. Cărucioarele garate la u şa avionului

erau

aduse

pentru

alte

persoane

cu

dificult ăţi

locomotorii, aşa că tot căutând un cărucior s-o pot transporta, grupul de călători şi-a continuat drumul spre locul de recuperare al bagajelor, loc pe care eu nu-l ştiam, iar aeroportul este foarte mare şi pe două etaje.

214

Poarta de ieşire la oceanul Atlantic

Norocul nostru a fost că au apărut „brancardierii”, ca s ă le zic aşa celor care împingeau de cărucioare şi i-am rugat s ă-mi aducă şi mie un cărucior. În câteva minute a apărut cu un cărucior un bărbat la vreo 40-45 ani, amabil şi foarte sociabil. El ne-a dus la locul de la parter (eram la etajul I) dup ă ce am tot ocolit aeroportul pe mai multe sute de metri, de unde ne-am recuperat bagajul depus în cala aeronavei. Am urcat din nou la etaj însă în partea cealaltă a aeroportului, unde am făcut check-in,

215 adică am intrat în posesia biletelor spre aeroportul EvenesHarstad-Narvik. Mai aveam de aşteptat cam dou ă ore până la îmbarcare şi decolare, aşa că am făcut o scurtă plimbare prin aeroport.

Trebuia apoi să trecem prin filtrul vigilent al vame şilor şi al poliţiei aeroportului înainte de urcare pe aeronav ă. „Brancardierul” a scris pe foaia de „transport” a însoţitoarei mele ora când va reveni. Nu a mai apărut el, ci o tânără care ne-a condus la zona de control vamal şi odată ajunşi la poarta de îmbarcare i-am mulţumit şi ne-am despărţit. De aici mă descurcam şi eu să împing căruciorul până la intrarea în aeronavă.

Zborul deasupra Norvegiei a fost fantastic. Am convenit ca de data aceasta să stau eu la fereastr ă să pot fotografia şi filma tot ce pot vedea. Ea nu era interesata şi nici nu putea vedea ceva din cauza dioptriilor cu minus. A ieşit un fotoreportaj minunat. M-a uimit faptul că Norvegia este aproape numai un munte continuu, cu coborâşuri şi urcuşuri şi cu multă apă. În mijlocul mun ţilor acoperiţi cu zăpadă descopereai lacuri înghe ţate, fiorduri care se înfigeau adânc în inima munţilor şi continuau pân ă la ocean. Un alt lucru ce m-a surprins a fost lipsa localit ăţilor dea lungul

216 întregului zbor de peste 1200 km. Nu ştiu dacă am întâlnit pe partea mea de vizibilitate 3-4 localităţi şi aceasta s-a întâmplat aproape spre finalul zborului.

Narvik este un oraş cu funcţia de capitală zonală în partea nordică. Un fel de Cluj, Timişoara, Constan ţa, sau Târgu Mure ş la noi. Aeroportul Evenes este destul de departe atât de Harstad cât şi de Narvik, cu toate că poartă numele celor dou ă ora şe ca identificare internaţională. Cele două oraşe sunt în direc ţii opuse unul de celălalt, la vreo 50-60 km de aeroport, iar ora şul Evenes se găseşte pe malul altui fiord, înşirat sub poalele mun ţilor stâncoşi din zonă.

Eram aşteptat la sosire atât de fiică cât şi de ginere cu maşina, un Audi 6, cumpărat cu vreo 2 luni în urm ă. Aici dac ă nu ai maşină nu te poţi descurca.

Trebuie să mergi la shopping acolo unde este mai ieftin şi cum în Lødingen - orăşelul lor, cu ceva peste 2500 de locuitori (printre care şi ei - 4 romani, pe lâng ă alte na ţionalit ăţi cu statut de azilanţi, în general africani, dar şi asiatici, asista ţi de statul norvegian pe cheltuiala sa timp de 3 ani), totul este foarte scump,

217 ai nevoie să mergi ori la Harstad, ori la Sordland, la vreo 70-80 km de Lødingen pentru cumpărăturile principale.

Drumul spre noua destinaţie s-a desfăşurat ocolind Fiordul de Vest, fiord ce leagă Oceanul Atlantic de interiorul ţării în această zonă şi care este circulat atât de nave maritime de linie, cât şi de pescadoare şi feriboturi.

După ce am traversat fiordul pe un pod metalic impresionant şi după o ora de mers sinuos pe malul opus în sens invers, am

218 ajuns la vila copiilor, cumpărată cu credit bancar, o cl ădire cu parter şi două etaje, construită din bolţari de beton şi cu o suprafaţă locuibilă de 240 mp.

219

Vila copiilor mei. Pe 16 sep. 2013 mai aveau doar un perete de izolat termic.

220 Ajuns în Lødingen, aşteptam cu nerăbdare să descopăr şi alte zone ale Norvegiei de nord. Bineîn ţeles c ă cea mai mare nerăbdare era să merg să pescuiesc şi aici, să-mi încerc norocul cum se zice.

Ginerele a doua zi de dimineaţă a plecat la lucru, iar eu miam pregătit o lansetă, am luat o sacoşă pentru a pune eventualii peşti şi am părăsit casa pe la ora zece. Mi-a spus unde să merg la pescuit, undeva pe un cheu în faţa atelierului unde lucra el.

Acolo era ancorat un pescador, aşa că aveam şi ad ăpost dacă începea să bată vântul, foarte frecvent aici, cu un program de „lucru” imprevizibil. Am făcut prima lansare şi spre bucuria mea am simţit primul atac la peştişorul meu metalic de 60 grame. In scurt timp am prins patru peşti fiecare în jur de 1 kg. Am sc ăpat şi alţii mai mari datorită faptului că nu începuse fluxul şi apa era scăzută, cu o diferenţă de nivel de vreo 4 metri până la cheu.

Peştele fiind greu, când se zbătea i se rupea gura şi-l pierdeam . În prima mea zi am prins şase peşti într-o or ă de „dril” şi mândru nevoie mare, am plecat acasă. Făceam exact 10 minute pe jos.

221 Aici în Norvegia este o mare problemă gunoiul. Sunt ni şte reguli foarte stricte. Un kilogram de gunoi dus la groap ă cost ă echivalentul a 2,40 lei dacă-l duci tu, dar selectat pe categorii.

Copiii au contract cu societatea de salubritate care îl ridic ă la dou ă săptămâni, dar numai dacă este strâns în pungi pe culori pe care ţi le aduc ei. Alimentele în pungă galbenă, hârtia în pungă ro şie şi plasticul în pungă verde. Dacă apar alte sortări sau amestec de gunoi, atunci gunoierii nu-ţi mai ridică gunoiul pân ă nu-l sortezi, adică abia peste alte două săptămâni şi numai dacă ai făcut sortarea corectă.

Trebuia să curăţ peştele şi să fac ceva cu resturile şi capetele, că aici se face numai fileu, fiind pe şte suficient ca s ă- ţi poţi permite. Din cauza aceasta dorinţa mea de a merge zilnic la pescuit a fost strunită cu forţa. Nu aveam ce face cu resturile care degajau un miros neplăcut în cele două săptămâni de aşteptare al serviciului de salubritate. Am rezolvat eu şi aceast ă problem ă bineînţeles în stil românesc. Făceam fileul pe mal şi d ădeam drumul la resturi în apa fiordului. Acasă doar îl sp ălam bine şi cu asta gata rezolvarea gunoiului.

222

În general mergeam la pescuit şi o făceam pe pescarul sportiv, îl eliberam. Dacă era peste două kilograme îl p ăstram pentru acasă ca să-l sărez şi să-l usuc în magazia copiilor din spatele vilei, iar resturile le căra ginerele la containerul de gunoi de la muncă.

A doua zi după ce a venit ginerele de la serviciu, am plecat spre Sordland un oraş mai mare decât Lødingenul, aflat la vreo 65 - 70 de kilometri. Lødingenul este cap de pod ca a şezare, de aici mai departe nu poţi merge decât cu feribotul. Or ăşelul

223 Lødingen (aici se spune Kommune la oraş) este aşezat pe malul stâng al Fiordului de Vest sub poalele muntelui.

Vila copiilor mei este aşezată chiar sub stânca muntelui.

Munţii de aici nu sunt falnici ca la noi, sunt mai mărun ţi şi numai din granit. Copacii sunt rari şi firavi şi coniferele le întâlne şti mai puţin.

Clă direa însemnată cu X este vila copiilor mei.

Orăşelul se întinde pe o lungime de vreo 4 kilometri începând de la malul fiordului şi urcând spre munte. Au dou ă

224 magazine alimentare mari, o grădiniţă, şcoală pentru copiii pân ă în clasa a V a, apoi alta pentru cei de pân ă la liceu, un liceu cu profil pe meserii, un cămin mare de bătrâni, şi altul pentru recuperare, creşă si câteva hoteluri.

Spre ieşirea din oraş există o zonă rezidenţială unde sunt construite case de vacanţă, unele locuite permanent, ca şi altele construite pe malul fiordului din spate. Au o pescărie, nave pescăreşti, o fabrică cu magazin de plase de pescuit şi un port cu ambarcaţiuni particulare de agrement şi pescuit.

Aici casele au culoarea predominant alba, mai rar gri, maro, ocru, sau alte culori, cum erau la Kristiansund. Ce am descoperit interesant este că multe nu au temelii din beton, ci doar ni şte pietroaie puse unul peste altul să fie la acela şi nivel, peste care se ridică casa. Dacă cumva cade un pietroi, cade şi casa. Oare aici nu sunt seisme de nu le este teamă de mişcările tectonice?

225

O parte dintre zecile de ambarcaţiuni private într-un orăşel cu circa 2000 de locuitori norvegieni.

Drumul până la Sordland este frumos. Şoseaua şerpuie şte un timp pe malul fiordului, apoi se desparte de el spre stânga, intrând printre munţii înzăpeziţi încă în luna mai.

La poalele lor pe suprafaţa mai puţin înclinată sunt numai bolovani mari de piatră, aşezaţi de milenii f ăr ă nicio noim ă, parc ă ar fi rodul unei ploi cu meteoriţi. Nu există nicio explica ţie logic ă al apariţiei lor aşa cum sunt aruncaţi ca din întâmplare peste tot, inclusiv în apa de la mal, de unde apar în timpul refluxului.

226 Pe traseu ne întâmpinau sate micuţe, câteva case de o parte şi de alta a şoselei, majoritatea din lemn, vopsite în culori vii. Nu există agricultură în această zonă şi nu aş putea spune cu ce se ocupă această populaţie rurală.

Case din Lødingen

Este adevărat, toţi au maşini şi pot merge la un eventual loc de muncă. În dreptul caselor de pe malul fiordului erau b ărci cu motorul pe ele, ancorate în apă la câţiva metri de mal, sau făr ă de motor şi ridicate pe uscat, lucru ce denotă că pescuitul este o

227 ocupaţie şi un mod de viaţă normal al norvegienilor. Orice cas ă ridicată în Norvegia, indiferent la ce distan ţă de lumea civilizat ă, are şosea asfaltată până în uşă, conectată la şoseaua principal ă din zonă. Idem iluminat electric şi celelalte facilităţi ale civiliza ţiei.

Sordlandul nu este la fel de frumos ca primul ora ş vizitat, Kristiansund, în care am locuit primele 13 zile. Nu ştiu dac ă este mai mic sau mai mare. Noi am fost doar la magazine pentru cumpărături de strictă necesitate.

Nici reducerile care erau în magazinele din Kristiansund nu le mai regăseai şi aici. Totul era mai scump aici în nord. Unele produse erau la fel de scumpe ca şi cele din Lødingen, a şa c ă se punea întrebarea dacă mai are rost să consumi motorina pentru cei circa 140 kilometri de drum dus-întors. Copiii c ăutau de încălţat pentru fiul lor cel mic, Cristian şi cea mai ieftin ă încălţăminte era de 500 koroane, adică mai mult de 250 lei o pereche de încălţări pentru mers la şcoală, un fel de tenişi. Între timp a început ploaia. Există o succesiune normal ă a fenomenelor meteorologice în această zonă. Alternează când ninsoarea, când ploaia, completată cu vreme frumoasă, soare,

228 apoi vânt şi nori. Nu am avut o temperatură mai mare de 8 - 9 grade cât am stat în Norvegia.

A doua zi a ieşit soarele, nu bătea vântul şi am ie şit la plimbare prin localitate, s-o descopăr mai bine şi să fac fotografii.

Am văzut un hotel mic care avea o îngrădire din stâlpi din lemn sculptaţi, ca şi obiectele de joacă pentru copii. Am aflat c ă sunt aduse tocmai din Thailanda. Merita deplasarea pân ă acolo, aşa că am plecat să le fotografiez.

De pe timpul când încă ne aflam în Kristiansund, ginerele ne-a promis că în sâmbăta următoare mergem în Suedia la shopping, aşa că sâmbătă dimineaţa am servit micul dejun, neam băut cafeaua şi am pornit la drum. Nu era una dintre cele mai frumoase dimineţi, însă era una obişnuită pentru clima Norvegiei.

Plouase mărunt noaptea, şoseaua era umedă şi cerul înnourat. Revedeam din nou traseul pe care l-am f ăcut la sosirea în nord. La ieşirea din Lødingen, pe partea dreapt ă la câ ţiva kilometri am văzut primii reni în original. Păşteau la marginea unui pâlc de arbuşti crescuţi între şosea şi fiord. Erau vreo opt. De la distanţa la care se aflau, circa cincizeci - şaizeci de metri şi la viteza maşinii, nu am văzut o mare deosebire între un ren şi o

229 capră. Erau alb-cenuşiu şi nu prea mari. Oricum nu ca cei din filme sau ilustrate. Nişte animale plăpânde, slabe şi obişnuite cu traficul şi prezenţa oamenilor

Sat norvegian

ca şi oile şi caprele noastre. Copiii mi-au povestit că au venit şi în oraş fără a se teme de circulaţie sau de oameni. A şa f ăcea şi o vulpe de pe muntele din spatele casei lor. Cobora muntele şi o lua printre case să caute de mâncare.

230 După prima turmă am mai văzut şi alţi reni, dar numai în aceeaşi zonă, la câteva sute de metri distanţă între ei şi odată când mergeam spre Sortland, am văzut unul răzle ţ alergând prin pădurea de pe munte, cred că fiind deranjat de zgomotul ma şinii noastre. Aici mai trăiesc şi elani dar numai în zonele împ ădurite.

Norvegienii le spun „mus” şi se poate vâna dacă ai permis şi autorizaţie de a-i vâna. Nu am avut ocazia să-i văd nici când am fost la Sordland, nici la Harstad şi nici în sud, cu toate c ă ceilal ţi copii s-au întâlnit cu ei în mijlocul şoselei. În prima vizit ă am v ăzut doar câteva căprioare de la vreo câteva sute de metri distan ţă, care puteau la fel de bine să fie tot reni. Abia la a doua vizit ă şi la a treia din nordul Norvegiei am reuşit să-i întâlnesc chiar în mijlocul şoselei sau în apropierea ei, ori păscând grupa ţi printre copacii de pe munţii din zona prin care treceam.

231

Elani ieşiţi pe şosea

Cei 47 kilometri până la pod i-am parcurs relativ repede. În Norvegia viteza de rulare este de maximum 90 kilometri la ora pe drumurile naţionale, însă predomină restricţiile de vitez ă care în oraş pe străzile interioare este doar de 30 km la ora.

Am trecut de intrarea spre aeroport şi ne-am îndreptat spre oraşul Evenes înşiruit ca mai toate localităţile norvegiene, pe malul fiordului şi sub munţii care străjuiau întinderea de ap ă de o parte şi de alta. Ca peste tot, case joase, cu maximum dou ă etaje, viu colorate, majoritatea cu scândură pe exterior.

232 Temeliile erau în general bucăţi mari de granit puse una peste alta. Rar descopereai o temelie din beton. Totul aici este doar stâncă de granit. Nu m-a impresionat ca ora ş. Erau doar case neîngrădite aşezate fără nicio ordine, sau disciplin ă arhitecturală,

fiind

ridicate

unde

a

vrut

fiecare

să

şi-o

construiască. Unele erau frumoase dar nu deosebite. Dacă acoperişurile nu erau noi, atunci descopereai un strat gros de muşchi verde crescut peste iternita sau scândurile lor.

Pod de traversare al Fiordurilor.

233

La un moment dat un panou rutier ne indică o localitate din Suedia despre care eu nu aş fi ştiut nimic ca să m ă orientez ca şofer. Nu specifica că în acea parte este Suedia. Noroc c ă ştiau copiii cum se numeşte localitatea de graniţă unde trebuia s ă ajungem, însă şi ei s-au încurcat la prima vizită de shopping în Suedia şi au mers vreo 30 km înainte, trebuind să se întoarc ă pentru a merge pe drumul bun.

Se vedea că urcăm deoarece zăpada era din ce în ce mai mare pe munţi. Am trecut şi prin tuneluri dar nu a şa lungi ca în sud, doar de cinci sute de metri şi erau prin munte nu pe sub fiord. Când ne-am apropiat de graniţă, peisajul era deja glaciar, lacurile dintre munţi erau îngheţate, pescarii îşi încercau norocul la copcă, iar amatorii de sporturi de iarn ă se plimbau pe lacul îngheţat bocnă cu schiurile sau cu sky bordurile. Pe marginea şoselei vedeai maşini parcate în refugii fără nicio persoană pe lângă ele, lăsate în voia sorţii. Am văzut nişte sta ţiuni montane care se rezumau doar la o îngrămădire de căsuţe şi de bungalouri acoperite cu zăpadă, iar printre nămeţii de peste un metru descopereai o mulţime de maşini parcate. Era weekendul care se

234 continua cu zilele libere de 1-2 mai iar norvegienii plecaser ă de acasă pentru toată această perioadă. Şoseaua pe pământul suedez era dezamăgitoare, numai gropi şi plombe. Parcă erai pe drumurile noastre jude ţene din zonele uitate de lume, sau pe traseul bulg ăresc dintre Vama Veche şi Balcic.

După două sute de kilometri de drum şi mai bine de trei ore de mers printre munţi, am ajuns la destina ţie. O mic ă localitate de munte la graniţa dintre cele două ţări, unde exista un magazin nu atât de mare dar bine aprovizionat şi cu unele dintre pre ţuri la jumătate ca cele din Norvegia, mai ales la bere şi la ţig ări. În rest la fel de scump şi inaccesibil pentru mine, dar accesibil pentru copii. Se putea plăti cu cardul în monedă norvegian ă care era mai mare decât cea suedeză şi convertirea se făcea automat la casă.

La intrarea în magazin erau zeci de căr ţi în suedez ă, care erau gratuite dacă doreai să le iei. Mi-am ales ceva şi eu despre geografia zonei, cu multe ilustrate, dar nu am luat-o cu mine atunci la intrarea în magazin, crezând că o găsesc la ie şirea din el dar nu a fost să fie aşa, o luase alt amator, a şa c ă am g ăsit altceva interesant despre Sinbad marinarul, dar nu povestea cvasi

235 cunoscută, ci cum s-a construit o barcă ca şi a lui şi peripe ţiile echipajului său din timpul călătoriei, pe traseul lui Sinbad din poveste.

Drumul de întoarcere a fost mai relaxant, mergeam pe un drum deja cunoscut şi între timp se zvântase şi şoseaua. Pescarii erau tot la copcă dar nu pot spune dacă au prins ceva. Dup ă alte mai bine de trei ore de drum şi zeci de fotografii f ăcute din viteza maşinii, am revenit acasă unde am gustat berea suedez ă cu 3,5 grade alcool. Aici au bere cu alcoolizarea între 2,4 grade pân ă la maximum 4,5 grade.

236

Nu simţi plăcerea unei beri ca la noi ci, doar că ai băut ceva rece dacă este ţinută la frigider. Nu am reuşit să beau mai mult de două beri odată, oricât de mult îmi plăcea berea acas ă şi asta nu că mi-ar fi pierit cheful ştiind cât cost ă, echivalentul a 12 lei cea mai ieftină la magazin şi 35-40 lei la restaurant. O sticla de coniac de ½ litri costă la magazin 200 koroane, adic ă cam 110 lei. Cred că este singura posibilitate de a te las ă de b ăutur ă, numai că nu se întâmplă aşa. Am văzut la Kristiansund ni şte femei trecute de mult de prima tinereţe când ie şeau din supermarket cu un coş plin cu băuturi alcoolice şi nu erau cu bere.

Mai aveam de stat în Norvegia doar trei zile, celelalte treizeci au trecut pe negândite. Era prea frumos şi inedit tot ce vedeam şi simţeam în această ţară scandinavă, despre care nu ştiam mare lucru în afara informaţiilor vagi de la televizor sau din cărţile de şcoală. Copiii s-au gândit să ne facă cadou o excursie prin această zonă nordică a ţării. Sâmbătă de dimineaţă după micul dejun şi cafea, ne-am urcat în Audi şi ne-am pornit la drum.

Ziua de vineri fusese în general o zi frumoasă. Ca mai toate zilele

237 din nord, a alternat perioada de zăpadă cu ploaia de diminea ţă, dar a predominat soarele în restul zilei. Poate în ciuda acestui lucru sâmbătă s-a pornit din zori o ninsoare cum pu ţine zile am întâlnit iarna în Mangalia. Ningea cu fulgi mari ca în plin ă iarn ă şi pe jos se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Acest lucru nu nea descurajat la începutul călătoriei.

Prima parte a traseului a fost drumul ce ducea spre Sordland. La vreo douăzeci de kilometri de Lødingen am f ăcut la stânga, părăsind drumul cunoscut. Munţii erau mai seme ţi şi mai înzăpeziţi, iar ninsoarea din ce în ce mai puternică. Ginerele schimbase cauciucurile de iarnă cu cele de vară şi ne era team ă de derapaje. Ne bazam pe faptul că se rula oricum sub 80 km la oră şi că avea cauciucuri noi.

Ne îndreptăm spre zona litorală numită Lofoten după numele unui oraş aflat la peste 250 de km de noi, la ocean. Zona din Oceanul Atlantic numită şi zona comercială pe o distan ţă de cel puţin 45 km se numeşte Marea Norvegiei sau Marea Nordului funcţie de zona litorală. Conform normelor interna ţionale a şa se socotesc graniţele maritime ale ţărilor riverane cu o mare sau cu un ocean. De la mal spre interior la o distant ă de 12 mile marine

238 este graniţa de stat şi până la 45 kilometri este zona comercial ă a acelui stat, unde nu poate pescui sau fora alt stat. În nord se numeşte Marea Norvegiei, spre sud Marea Nordului.

Noi ne îndreptam spre Svolvaer, un orăşel foarte frumos, cu un port turistic foarte aglomerat cu ambarca ţiuni private de toate mărimile.

Căutând prin biblioteca lăsată moştenire copiilor mei de foştii proprietari ai casei, în afara unei colecţii complete a dicţionarului explicativ al limbii norvegiene, vreo 25 tomuri frumos

239 legate în piele şi în două ediţii, am descoperit şi un atlas geografic editat prin 1983. Fostul proprietar a fost cadru militar şi dup ă cum am constatat foarte preocupat de carte. Dac ă le-a l ăsat mo ştenire celor cinci copii ai săi casa, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu pasiunea lor pentru cultură. Aşa că nu au fost interesa ţi s ă revendice vreunul din ei şi valoroasa colecţie de căr ţi şi atlasele geografice. Eu cum aveam să mă mai documentez acum dacă le lua vreunul dintre ei?

Cum spuneam mai sus, am făcut la stânga şi imediat s-a schimbat şi peisajul. Munţii erau mai semeţi şi mai plini cu zăpadă. Am descoperit în atlasul geografic că în zona copiilor munţii se numesc munţii Lødingen şi cel mai înalt vârf este Lodingaksla de 568 m. Acum eram în zona munţilor Hinnoya cu cel mai înalt vârf Bukketind de 985 m.

240

Ninge peste Lødingen şi pe 12 mai 2012.

Declanşatorul Nikonului meu funcţiona continuu în ciuda faptului că mă chinuiam din cauza vitezei maşinii şi a deselor curbe, să nu fotografiez doar balustrada de pe marginea şoselei cum mă tot ironiza fiică-mea.

Am ajuns şi la primul tunel din cele 9 câte vom întâlni în total până la Svolvaer, unul lung de 6,3 km. Nu ştiu de ce îi este teamă şi rău fiicei mele în tuneluri. Poate că suferă de claustrofobie. Şi eu sufăr de aceasta. Să-i fi transmis genele? A

241 închis ochii şi s-a adâncit în scaunul ei de copilot. Dacă înainte de a intra în tunel ningea şi era vremea întunecat ă, când am ie şit pe partea cealaltă nu mai ningea, era mai pu ţin ă zăpadă pe mun ţi şi a apărut soarele. Doar 6,3 kilometri de tunel ne despăr ţeau de două fenomene meteorologice diferite. Lăsasem în urmă înainte de a face la stânga, malurile fiordului Kanstadfjorden şi din când în când mai întâlneam câte un lac de munte înghe ţat, sau câte un pârâu.

Acum în dreapta noastră a apărut un nou fiord numit Raftsundet, dar trecând prin un alt tunel dintre cele nou ă cu lungimi între 6,3 kilometri cel mai mare şi 500 metri cel mai mic, fiordul a apărut în stânga noastră.

Ca de obicei în toată Norvegia şi aici, am întâlnit pu ţine localităţi între munţi.

Din când în când apărea câte o casă-două de vacanţă, ascunse printre pomii din pădurile montane şi aşezate pe malul sau în imediata apropiere a unei ape. Lâng ă ele g ăseai obligatoriu câte o barcă - două, ancorate aproape de mal, cu motoarele pe ele. Şi nu le păzea nimeni în acea pustietate.

242 Până la Svolvaer am făcut vreo oră jumătate. Mă întrebam privind peisajul, drumurile şi mai ales acele tuneluri, cum a putut o mână de oameni, ceva peste patru milioane cu toţii (acum fiind cu emigranţi cu tot, puţin peste cinci milioane), să realizeze toate aceste drumuri pe miile de kilometri cât are Norvegia? Numai de la Oslo până la Lødingen sunt peste 1.200 de km. Dar pân ă în nordul extrem, la graniţa cu Rusia? Înainte de a pleca în această inedită aventură, m-am întâlnit cu un tânăr din Mangalia la staţia de plecare a autocarului spre Otopeni. Şi el mergea în Norvegia ca şi noi, unde lucra de câ ţiva ani.

Dacă eu aveam de schimbat din Oslo doar un avion pentru cei 1.200 de km, el avea de schimbat dou ă şi nu era chiar spre graniţa rusească, ci spre cea cu Finlanda. Deci ei, cu o popula ţie ceva mai mare dar nu cu mult, decât Bucure ştiul şi Clujul luate la un loc, au reuşit să construiască zeci de mii de kilometri de drumuri printre toţi munţii acestei ţări, noi, românii, în cei 22 ani de "existenţă occidentală", nu am reuşit să unim măcar cu o autostradă Braşovul de Constanţa, adică muntele cu marea,

243 fiindu-ne necesare doar 3 tuneluri nu sutele existente în această frumoasă ţară.

Jumătate de an aici există zăpadă dar nu şi drumuri înzăpezite, sau maşini blocate în nămeţi. Imediat cum încep ninsorile şi utilajele speciale aleargă cu viteză pe şosele, printre munţi şi pe serpentine, la deszăpezit.

M unţi înzăpeziţi pe 12 mai 2012.

244 Nu se dă cu sare sau cu alte soluţii ci, maşina care arunc ă cu viteză zăpada peste balustradă, împrăştie pietriş în urm ă, iar cauciucurile nu au lanţuri sau sunt mai moi, ci au cuie în ele şi sunt obligatorii de la data „x” până la data „y” din an, indiferent dacă ninge sau nu, iar amenzile sunt extrem de mari dac ă nu respecţi aceste reguli.

Bogdan din Bistriţa Năsăud pentru că a depăşit viteza legală cu 12 kilometri la oră, a plătit o amend ă de 4.200 koroane şi aici nu este ca la noi, plăteşti jumătate din valoarea amenzii în 48 ore, ci integral. Calculaţi cu circa 0,55 lei la coroan ă şi afla ţi ce amendă a plătit pentru graba de 12 kilometri în plus la or ă când el avea un salariu de 16.000 koroane brut pe lună.

245

În Svolvaer nu am stat prea mult. Am intrat într-un magazin mare AMFI unde doar ne-am „clătit” ochii, copii c ăutând alt ă încălţăminte pentru cel mic. Avea 11 ani, era în cre ştere şi-l dureau tare picioarele. Încălţămintea cumpărată la Harstad era prea grea. Îi căutau tenişi pentru mers la şcoală şi au găsit la 199 koroane, adică cam 110 lei în bani române şti. Au mai cump ărat banane că erau la ofertă cu 11 koroane un kilogram fa ţă de peste 25 koroane în alte magazine.

246 Fiica mea a vrut să mergem la Melbu la un fost coleg al ginerelui, român şi el mutat cu familia în acest ora ş unde î şi găsise de lucru şi care îi mai vizitase din când în când, a şa c ă am făcut calea întoarsă vreo 30 de km şi am schimbat traseul iar spre stânga, după primul tunel, să ajungem la staţia de feribot Fiskeboll spre Melbu.

Nu a durat prea mult şi a sosit şi feribotul. Taxa nu a fost exagerată, doar 203 koroane. Ne aşteptam la mai mult. Nici distanţa de parcurs nu era mai mare de vreo dou ă-trei mile maritime. Am urcat de la puntea de îmbarcare a autovehiculelor cu liftul la puntea salon, o încăpere elegant ă, cu bar şi tot ce era necesar pentru ca pasagerii să se simtă bine.

247

Pe ferryboat (feribot)

Nu peste mult timp s-au auzit şi motoarele navei pornite şi aceasta a început să părăsească cheul de acostare. În afara faptului că am fost marinar de navă militară timp de doi ani pe perioada armatei până în 1966, pe o navă efectiv am mai fost de atunci într-o excursie în Grecia spre Muntele Athos acum vreo 4 ani. Am ieşit pe puntea bărcilor să fotografiez şi să filmez tot drumul până la Melbu care nu a durat mai mult de vreo 15-20 minute.

248 Bineînţeles că iar i-a fost rău fiicei şi amicei cum am ie şit în larg dintre munţii înzăpeziţi înalţi aici de peste 1.400 metri. Pe ap ă era furtună de gradul doi spre trei, cu valuri de un metru în ăl ţime, iar când prova navei călca peste valuri, se împrăştia în jur o spumă multicoloră de la razele luminii solare, înso ţit ă de un zgomot puternic de buşitură.

Mi-am epuizat memoria aparatului cu filmuleţul, aşa că am revenit cuminte în salon înainte de a ajunge la Melbu. Nici pl ăcut nu mai era de stat, fiind vânt puternic care t ăia prin haine, iar şederea îmi era instabilă din cauza tangajului şi al ruliului, plus c ă mă udau stropi de apă rece, când nava spărgea valul. Şi la Melbu am intrat într-un magazin de data aceasta al firmei REMA 1000, să căutăm carne de porc pentru un gr ătar.

Românul dacă nu face un grătar indiferent în ce ţară ajunge, nu se simte român. Nu am găsit aşa că am plecat la alt magazin, de data aceasta unul arăbesc, să luăm brânză. În Norvegia nu se găseşte decât brânză topită şi este finlandeză, la cutii de 200 grame. Cel puţin aşa s-a întâmplat pe unde am fost noi. Produse pe care le consumăm în România, ca varză acr ă, frunz ă de vi ţă,

249 brânză, mălai, mirodenii, etc., le găseşti doar la magazinele arăbeşti sau turceşti.

Prin zona Lødingenului pe o rază de peste 150 kilometri nu se găsesc asemenea magazine. Acela era singurul magazin cunoscut din zonă.

Cum arabul pe care l-am salutat cu un Selam Alekum adus de pe litoralul românesc, mi-a răspuns vesel în limba lui, am zis că putem cumpăra ce ne interesează. Contrar obiceiurilor şi al regulilor comerţului din Norvegia, preţurile nu erau afi şate la vedere. Arabul tot arab. Dorea negociere direct ă şi după cum î şi găseşte fraierul. Am văzut o cutie de brânză cum am g ăsit şi la un alt magazin arăbesc din Kristiansund, în sud. Dac ă acolo a dat pe ea nora amicei 90 de koroane, aici arabul a cerut 160 koroane pe un kilogram de brânză, adică aproape 100 lei române şti. Neam lipsit de brânză şi de negocieri şi am plecat spre casă.

Partea aceasta de ţară este cu zone de şes mai largi între apa fiordului şi munţi şi cu mai multe localităţi. Am văzut chiar oi cu mieii lângă ele, vaci ţinute în nişte condiţii de- ţi venea s ă-i împuşti pe proprietari.

250 Mocirla unde stăteau era de peste douăzeci de centimetri adâncime. Caii întâlniţi erau ţinuţi afară în frig, nu în ad ăposturi doar acoperiţi cu nişte îmbrăcăminte pe ei ca nişte pilote, legate pe sub greabăn.

Aveau tractoare, iar la marginea şoselei balo ţi de fân acoperiţi în folie albă de poliester. Aşa ţin fânul verde tot timpul şi nu mucegăieşte ne având aer să facă reacţia aerobică, metod ă folosită acum şi în România din ce în ce mai des.

Am întâlnit pe malul fiordului sute de gâşte sălbatice păscând liniştite iarba de pe malul fiordului. O pas ăre ciudat ă stătea în mijlocul şoselei şi nu s-a ferit de noi cum ar fi fost cazul şi cum ne aşteptam. A trebuit ca ginerele să o evite în ultimul moment ca să nu o calce. Nici nu s-a sinchisit că am trecut pe lângă ea. Poate că era accidentată. Era cât un porumbel de mare, cu un colorit ca la coţofană, negru cu alb, dar cu un cioc lung de vreo cinci-şase centimetri, colorat în roşu aprins. Aici i se spune tjeld, la noi nu ştiu dacă există, poate o fi prin zonele deltei sub o altă denumire.

Dacă la dus am plecat pe ninsoare şi la o temperatur ă negativă de -1,5 grade, drumul de întoarcere a fost pe o vreme

251 însorită şi călduroasă, chiar dacă afară nu erau mai mult de cinci grade. Satele erau mai dese, casele mai modeste, la fel de viu colorate, unele chiar frumoase şi mari după posibilit ăţile financiare ale proprietarilor. În curând după ce am trecut printr-un nou ora ş numit Stokmarknes ce avea şi un aeroport pentru avioane de mici dimensiuni şi ceva industrie, am trecut peste fiordul Boroysundet pe un pod cu o pantă destul de accentuat ă. Era înalt s ă poat ă trece navele pe sub el, fiind fiord navigabil. Până la Sortland nu erau decât vreo 70 de km de la Melbu, a şa că am traversat oraşul, apoi am urcat pe un alt pod de data aceasta peste Sorland Sundet şi am intrat pe traseul cunoscut din episoadele trecute, pe drumul de circa 65-70 de kilometri ce leagă cele dou ă ora şe, Sortlandul de Lødingen.

252

Podul de la Stokmarknes peste fiordul Boroysundet

Desigur că odată reveniţi între munţi, a început din nou să ningă uşor, iar temperatura a scăzut la jumătate de grad cu minus. Audi-ul copiilor avea termometru de interior şi exterior şi afişa continuu cele două diferenţe. Am ajuns acasă fl ămânzi, hrăniţi doar cu micul dejun de dinaintea plecării şi câte un preparat de patiserie destul de delicios, cu cremă de vanilie, cumpărat din magazinul firmei AMFI din Svolvaier.

Aici sunt mai multe firme de comerţ care au lan ţuri de magazine în toată Norvegia. Pe lângă cele amintite mai sunt cele

253 ale firmei ICA, Coop Prix, Cubus, Eurosca, etc, cum sunt la noi Metro, Lidl, Bila, şi altele.

Printre munti, fiorduri şi pe zăpadă.

Cu o zi înainte de părăsirea Norvegiei, de diminea ţă am mers cu ginerele la locul nostru de pescuit, pe un cheu aflat în faţa clădirii unde îşi are sediul societatea la care lucreaz ă el, dar după toate insistenţele noastre, nu am prins niciun pe şte, chiar dacă ei stăteau în zona pescăriei lângă mal. Erau ca în bazinul mare al acvariului din Constanţa (pe care vi-l recomand s ă-l

254 vizitaţi dacă aveţi ocazia, că merită văzut) cu zecile şi mari şi de peste un metru lungime.

În ultima zi de pescuit în Lødingen din cea de a treia călătorie din august – septembrie 2013, am prins 70 de peşti, cca 50 kg în 3 ore. Ce se vede este o parte din ce le-am dat unor emigranţi asiatici, eu nu aveam ce face cu el.

Când lansam peştişorul metalic cu ancoriţă la coadă şi acesta strălucea în cădere, având mişcări unduitoare, pe ştii ieşeau leneşi de sub mal, se învârteau pe lângă momeala noastr ă metalică, dar nu se mai repezeau flămânzi la ea, ci o ignorau.

255 Nu a fost chip să ademenim măcar unul dintre zecile care dormitau acolo. Abia după amiază am reuşit eu să prind doi şi ginerele trei între 1-2 kg fiecare, dar într-o alt ă zon ă din apropiere.

I-am decapitat, curăţat şi spălat pe mal să scăpăm de „gunoi” şi acasă doar i-am tranşat fileu. Copiii au promis unor prieteni ai lor din Mangalia peşte norvegian, aşa că tot eu trebuie să-l duc congelat. Al meu era sărat şi uscat la vânt.

Dimineaţa de 15 mai la ora 4,40 ne-a prins pe drumul de plecare spre aeroportul Evenest. La ora 6,40 aveam zborul spre casă. Aveam de schimbat trei avioane, ambarcarea în Evenes şi schimbarea în Oslo şi la München, iar pe Otopeni

trebuia să aterizăm la ora 18,30 numai că a fost o ploaie torenţială teribilă încât 3-4 avioane au aterizat pe aeroportul Mihail Kogălniceanu, iar noi am ocolit de câteva ori Bucure ştiul.

Nu ştiam dacă microbuzul spre Mangalia cu plecare la ora 19,oo mai aşteaptă avionul.

Spre norocul nostru nu am fost nevoiţi să plecăm cu microbuzul de ora 22,30, deoarece acel de ora 19,oo a ştepta s ă

256 preia călătorii de pe aeronavele deturnate la Kog ălniceanu, care reveniseră între timp la Otopeni, aşa că pe la miezul nop ţii eram deja în casă. Şi acum un scurt istoric despre Norvegia şi anume ce nu se prea cunaoşte de către cei ce vizitează acest ă ţar ă, fie ca turist, fie ca să-şi găsească un loc de muncă. Oslo a şa cum desigur se ştie, este capitala Norvegiei. Oraşul are o populaţie de 925 mii de locuitori şi este amplasat în partea de jos a unui fiord, într-un golf mare, presarat cu insule şi insuliţe împădurite care separă oraşul de marea deschisă. Trei sferturi din suprafaţa sa este ocupată de spaţii verzi şi bazine de apă, facând oraşul să aibă o frumoasă faţă urbană, modernă, cu multe spaţii de agrement.

Norvegia se situiază în partea de nord-vest a Europei, având graniţe terestre cu Suedia, Finlanda, Danemarca şi Rusia.

Partea vestică este deschis de la nord la sud, la Oceanul Atlantic.

Numele oficial al ţării este, "Regatul Norvegiei", fiind condusă de un rege ca şef al statului. Ca teritoriu ea mai include î n plus la partea continentală norvegiană şi insulele Svalbard şi Jan Mayen, situat în regiunea arctică, insulele Bouvet şi Sfântul Petru I, situate în Antarctica, insule ce sunt anexate deasemeni Croanei

257 norvegiane.

Ca

forma

de

guvernământ

are

monarhia

constituţională şi un sistem parlamentar.

Norvegia este lungă de 1750 km de la nord la sud.

Suprafaţa sa este aproape egală cu cea a Marei Britanie, Italia şi Japonia şi mai mare cu 100.000 kmp decât a României, adică de 386 kmp, iar lungimea costieră este de 2.650 km (22,000 km, inclusiv fiordurile).

Populaţia sa este de peste 5,1 milioane de persoane, din care vreo 700 mii sunt emigranţi din toate continentele. Printre aceştia se numără şi cei patru români din Lødingen, nevoi ţi s ă părăsească pământul dobrogean unde s-au născut şi să emigreze la aproape cinci mii de kilometri depărtare de casă, datorită condiţiilor oferite de-a lungul celor peste dou ăzeci şi trei de ani, de toate guvernele ce s-au succedat la conducerea acestei ţări, greu încercată mereu de-a lungul istoriei sale.

Aşa că veţi înţelege de ce am ales acest titlu al reportajului meu, că Norvegia reprezintă pentru români un nou „El Dorado”, ţara făgăduinţei, numai că am început să ne facem cunoscute anumite obiceiuri chiar

şi pe acolo. Este ţara în care s-a

recunoscut că are cea mai puţin stresată popula ţie. Cred că este

258 ţara europeană cu cea mai mică densitate în comparaţie cu alte țări şi nu este deloc lipsită de spaţiu.

A fost ultimul meu pescuit în Norvegia pe care cine ştie dacă o voi mai vizita vreodată, chiar dacă unicul meu copil s-a stabilit de nevoie aici. Aşa gândeam atunci când am p ăr ăsit acest tărâm din Laponia lui Moş Crăciun. Nu ştiam că în anul urm ător paşii mă vor îndrepta de două ori spre ţinuturile scandinave. De situaţia aceasta nu-i pot învinui decât pe cei care ne-au guvernat ţara dea lungul celor 22 de ani şi au depopulat România, împrăştiind-ui pe români prin toate colţurile lumii, nu numai ale Europei.) În sfârşit am părăsit acest ţinut cu totul deosebit. Pe 15 mai dimineaţă la ora 6,40 zburam spre casă. Deoarece la plecarea din Evenes ginerele a declarat-o oficialilor de pe aeroport pe însoţitoarea mea cu handicap locomotor, de data aceasta pe tot traseul

de

întoarcere

ne-a

“brancardierul” cu căruciorul.

aşteptat

la

scara

avionului

259

Aurora boreală întâlnită de două ori deasupra Lødingenului

Aceasta a fost o aventură, prima ieşire peste hotarele ţării după schimbarea regimului din decembrie 1989, care a fost continuată imediat aşa cum am amintit mai sus de data aceasta călătorind singur, de alte două vizite în anul următor, în aprilie de ziua nepotului cel mic - Cristian şi apoi în august s ă-i ajut la izolarea termică a vilei şi să fiu şi prezent la majoratul nepotului cel mare – Ştefan, pe 2 septembrie 2013 Lødingen/Norvegia – mai 2012 - oct. 2013

260

Rătăciţ i pe mare

Într-o duminică de iunie a anului trecut, eram pe malul mării la bărci, cu intenţia de a ieşi la pescuit pe mare. Vremea nu era una dintre cele mai favorabile. O ceaţă densă acoperea totul.

Nu se distingea nimic mai departe de zece metri de locul unde te aflai, fie pe mal, fie pe mare. Cum era zi nelucr ătoare, l-am luat în barcă să-mi ţină de urât şi pe amicul meu mai tânăr, Gheorghe

261 Ivănoiu, zis Gicu Piticu, că nu avea ca înălţime mai mult de un metru şaizeci. Avea şi el barcă dar nu-i mergea motorul. Înc ă era noapte.

Ajutându-ne toţi cei dispuşi să plece la pescuit pe o asemenea vreme, ne-am dat bărcile la apă. Gogu (Gicu Piticu) trăgea uşor la rame iar eu pregăteam motorul pentru pornit.

Luminile falezei se vedeau ca nişte gheme mici galbene învelite într-un strat gros de ceaţă ce pătrundea rece prin textura hainelor de vară. Începeam să simţim încă de la mal neplăcerile provocate de umezeala ceţii căzute peste oraş şi mai ales peste mare.

Când am depăşit digul de protecţie am tras de sfoară şi motorul a pornit turându-se dornic de o nouă aventur ă în necunoscut. Gogu a scos ramele de pe strapazane 24 şi le-a aşezat în barcă. Cuplând motorul pe marş, ne deplasam încet perpendicular pe mal, să nu ne rătăcim de la început. Aşa puteam aprecia când ne-am îndepărtat la vreo milă dup ă ceasul telefonului. Ştiam că facem cam două mile într-o jumătate de or ă pe mare liniştită. Marea nu era agitată, era doar uşor ondulat ă,

24 bară din lemn sau din metal, fixat pe marginea bărcii, de care se leagă vâsla cu o ujbă (parâmă)

262 tocmai bună de pescuit. Până se lumina de ziu ă mai erau vreo trei sferturi de ceas.

Nici nu am făcut două sute de metri că motorul s-a oprit instantaneu. Era a doua oară când se întâmpla de la cumpărarea lui. Motorul era nou şi încă în rodaj. Avea rezervorul full cu benzină şi mai aveam ca rezervă un bidon de doi litri şi jum ătate plin, aşa că alta trebuia să fie cauza.

Trăgeam de vreo cinci minute la sfoară şi motorul tot nu pornea. Bănuiam ce s-a întâmplat. Rezerva de benzin ă o ţineam într-un PET de doi litri jumătate în care a fost bere şi capacul avea în el pentru o etanşare mai bună o folie sub ţire din plastic.

Benzina dizolvase folia şi bucăţele de plastic înfundase jiclorul carburatorului.

Gogu trăgea din nou la rame dar nu mai ştiam în ce direc ţie mergeam acum. Cât am fost cu motorul oprit şi tot am tras de sfoara de pornire, barca şi-a schimbat direcţia.

Nu se mai vedeau nici luminile oraşului care pe o noapte fără ceaţă s-ar fi observat şi de la 3-4 mile. Nu cred c ă aveam mai mult de două sute de metri până la mal, prea se oprise motorul aşa de repede. Se distingeau nişte umbre şi noi credeam

263 că ar putea fi oraşul. Tot trăgând de sfoară, la un moment dat motorul a pornit. Când l-am cuplat la marş s-a schimbat iar ăşi direcţia bărcii. Mergeam în necunoscut. Deplasându-ne prin cea ţă pe mare, într-o direcţie necunoscută, am zărit din nou luminile ca pe nişte ghemotoace galbene. Însemna că reveneam spre mal, aşa că am întors să ţinem luminile în pupa, să ne îndrept ăm spre larg.

Motorul torcea frumos. Parcă nici nu existase incidentul care ne-a dezorientat de nu mai ştiam încotro mergem. Dup ă timpul parcurs ar fi fost normal să fi ajuns în zone bune de pescuit. Nici vorbă. Lăsam motorul la ralanti să auzim şi alte motoare dup ă care să ne ghidăm încotro să ne îndreptăm. În prova văd că apare umbra unui dig. Ajunşi la mai puţin de zece metri de el am schimbat repede direcţia bărcii, altfel intram în stabilopozi şi spărgeam barca. Mergând paralel cu digul am ajuns la capătul lui. Ştiam că atât la Mangalia cât şi de-a lungul întregului litoral digurile sunt scurte şi trebuia s ă ajungem la cap ăt repede. Doar cel de la intrarea în port era de aproape un km lungime, restul sub suta de metri.

264 Am depăşit digul şi ne îndreptam spre mal să vedem unde suntem. Nu eram aşa de departe chiar dacă am mers mai mult de jumătate de oră în necunoscut pe mare. Dintr-o dat ă a ap ărut în faţa bărcii plutind o parâmă groasă de care erau legate resturi de plasă. Dacă nu ridicam repede motorul, rupeam în parâmă axul de propulsie al elicei.

Ridic repede motorul şi Gogu cu o ramă dirijează barca spre plajă. Cobor din barcă şi merg pe plajă să văd dacă cunosc ceva.

Am dat la un moment dat de discoteca circulară de pe plaja Venus, astfel am aflat unde ne aflam.

Din nou am trecut peste parâma cu plase rupte, smulse de furtună cine ştie de pe unde şi purtate spre mal, apoi pornind motorul am încercat să mergem paralel cu digul. Cu toate c ă ţineam barca direcţionată spre larg, barca a mers tot unde a vrut ea. Ceaţa şi umbrele ne creau necazuri.

După încă un sfert de oră de mers în necunoscut sperând că suntem suficient de în larg să putem găsi zone cu piatr ă şi scoică unde stă ascuns guvidul, am oprit să încercăm pescuitul.

Deja se luminase, dar acest lucru nu a făcut decât s ă schimbe culoarea mediului care ne înconjura, din negru în gri.

265 Vizibilitatea nu era mai mare de zece – cincisprezece metri în jurul nostru.

Era o linişte totală. Din când în când scoteam chiote ca Tarzan, poate ne răspunde cineva. Nimic. Linişte, umezeal ă şi o ceaţă care îţi pătrundea în oase. Doar pescăruşii se a şezau lâng ă barca noastră, aşteptând să le aruncăm ca de obicei pe ştii mai mici.

Am aruncat ancora şi am început pescuitul. Dădusem peste un loc unde peştele mânca binişor. Cum se r ărea, cum mai dădeam drumul la parâmă să schimbăm locul. La un moment dat am ieşit de pe zona cu piatră şi am dat peste nisip. Nu mai prindeam nici un guvid. Am plecat iar în necunoscut. Încercasem să pescuim cu câţiva metri mai lateral când am revenit pe parâmă, dar fără rezultat în mincioguri.

Stăteam tăcuţi pe mare şi nu se auzea decât clipocitul apei lovindu-se de copastia bărcii. Nu mai aveam curajul nici s ă schimbăm impresii despre aventura noastră. Nu ştiam unde ne aflăm, cât de departe de mal suntem şi dacă cea ţa se va ridica aşa curând. Nu puteam să plecăm spre mal deoarece nu ştiam unde este malul. Dacă ne îndepărtam şi mai mult spre larg?

266 Benzina pe care o aveam era suficientă pentru o ora de mers, dar dacă era necesară mai multă? Tremuram de frig în tăcere, aşteptând ca peştele să mişte în cârlig.

Ceaţa ne pătrunsese cu umezeala ei prin hainele sub ţiri de vară şi acum îi simţeam neplăcutul efect. Dacă ar fi ap ărut soarele se zvânta îmbrăcămintea de pe noi şi deveneam mai optimişti. Câte un cormoran se auzea fâlfâindu-şi aripile pe lâng ă barcă. Dacă sunt cormorani înseamnă că nici malul nu-i departe.

Ei nu se avântă prea mult în larg. Pescuiesc la apă mai mic ă de zece metri, să poată ieşi într-un minut maximum la suprafa ţă.

Erau doar speranţe că nu suntem departe în larg. Dar unde? Nici sirena de ceaţă de la intrarea în port nu se auzea. Unde om fi oare? Ne întrebam în sinea noastră fără să avem curajul s-o facem cu voce tare. Peştele nu mânca cu toate că uneori eram pe zonă cu piatră. Se simţea la mână când trăgeam de volte.

Porneam barca iar pentru câteva minute în necunoscut, să schimbăm locul.

Credeam că mergem tot spre larg deoarece alegeam ca direcţie orizontul cel mai strălucitor, de unde trebuia s ă apar ă soarele, spre răsărit, însă până la urmă s-a dovedit c ă mergeam

267 de fapt paralel cu malul la vreo câteva sute de metri dep ărtare.

Adâncimea apei era de peste şapte metri, deci tot eram la cinci sute de metri de mal.

Mergând spre orizontul iluzie, la un moment dat s-a spart ceaţa şi am descoperit o lotcă cu vreo patru persoane în ea venind spre noi la rame. Terminaseră benzina. Însemna că de unde veneam noi era malul. Barca era din zona sta ţiunii Neptun.

Asta dovedea că noi am rătăcit la vreo şase km de locul de acostare, tocmai prin zona Olimpului, unde nu mai fusesem niciodată la pescuit fiind prea departe de Mangalia şi nerentabil.

S-a făcut ora zece şi noi nu aveam mai mult de 3 kg de guvid. Iar ne-am schimbat locul. Am reumplut rezervorul cu benzină. În sfârşit a ieşit şi soarele, ceaţa risipindu-se dinspre mal. Spre larg încă mai persista dar vedeai la aproape o sut ă de metri distanţă. Am descoperit că am ajuns deasupra zonei prezidenţiale din Neptun. Am pornit spre Cap Aurora unde veneam de obicei la pescuit, fiind zonă cu mult ă piatr ă şi scoic ă.

Aşa ne îndreptam şi spre casă. Am mai încercat în câteva locuri, dar aveam ghinion. Nu avea guvidul chef de masă, aşa că am

268 abandonat pe la ora unu pescuitul. Mai mult am r ăt ăcit pe mare decât am pescuit.

După vreo câteva ore de orbecăit pe mare în necunoscut, cu teama în suflet că ne putem rătăci spre larg îndepărtându-ne atât de mult încât să nu vedem malul chiar şi la ridicarea ce ţii, am plecat spre Mangalia cu maximum 4 kg de guvid fiecare şi cu o experienţă nouă. Nu era prima dată când am plecat pe cea ţă şi am reuşit să ajungem la mal, dar atunci trăgeam la rame, nu mergeam aşa departe de mal, ca acum cu motorul, posibilitatea rătăcirii fiind cu mult mai mare. Ne-am scos barca pe mal unde mai erau câţiva colegi sosiţi, însă la fel de ghinioni şti ca şi noi, chiar dacă nu s-au rătăcit aşa de departe cum am păţit-o noi. Nu ne era teamă prea tare.

Aveam telefoanele la noi şi la o adică, dacă intram în panică şi nu ne mai descurcam să ne orientăm, sunam la poli ţia de frontieră să ne găsească, chiar dacă riscam o amend ă în caz extrem. Aveam la noi busolă însă nu ne era de niciun folos decât să găsim la o adică unde este malul, nu şi locul de acostare.

Puteam ajunge şi la Costineşti dacă ne ajungea benzina. Sau mai rău, să ne îndreptăm mereu spre larg că tot spre sud-est ne

269 deplasam din locul unde ajunsesem la un moment dat. A şa s-a terminat totuşi într-un mod fericit o aventură care putea s ă aib ă un alt final, cu mult mai dramatic daca ceaţa nu se hot ăra să se disipeze pe întinderea de apă.

Mangalia iulie 2012

Liturghia Moto: În amintirea bunicilor mei paterni, Floarea ş i Constantin Stan.

270

„Odată cu trecerea timpului mi-am dat seama, că deşi mă simt fericit cu cei din jurul meu, îmi lipsesc teribil cei care, mai ieri

erau cu mine, acum fiind plecaţi într-un Paradis pe care doar îl

visăm să fie”.

Bunicul Constantin se sculă de dimineaţă, trase briciul pe bucata de piele de toval, întinsă pe un suport din lemn, se s ăpuni bine cu pămătuful şi începu să-şi dea jos barba crescută peste săptămână.

271 Lampa cu petrol nu-i făcea lumină suficientă, aşa că ieşi în bătătură, îşi agăţă ciobul de oglindă de un cui bătut direct în trunchiul salcâmului crescut falnic în faţa casei. De el se sprijinea şi plita oarbă, zidită din spărturi de olană, lipite cu p ământ galben amestecat cu balegă de cal.

Acolo pregătea bunica Floarea mâncarea, de cum se topea ultima zăpadă la începutul primăverii şi până cădea alta la sfâr şit de toamnă târzie. Foloseau drept combustibil ogrinji de porumb, ori tizic sau crengile uscate de viţă de vie.

Bunicul era nelipsit în fiecare duminică de la liturghia ţinut ă de părintele Plutaşu în biserica din comună. Preotul dacă nu l-ar fi văzut în biserică, a doua zi precis l-ar fi certat. Era un participant important în corul bisericii. Îi făcea concuren ţă cu vocea sa dascălui de atunci, moş Popescu cum îi spuneam noi copiii, un iscuit cizmar al satului, ce avea o vocea melodioasă. Bunicul îndeplinea şi funcţia de epitrop, funcţie preluată peste ani de fiul său cel mic, Stoica – tatăl meu, când preot era so ţul directoarei mele, Lorica - preotul Ion Barbu. Bunicul ţinea toat ă contabilitatea donaţiilor din partea enoriaşilor. Părintele Pluta şu dorea s ă refac ă

272 picturile locaşului de cult şi pentru acest lucru era binevenit ă orice donaţie de la enoriaşii săi.

După ce termină cu bărbieritul, intră în camera "curat ă de la stradă" cum îi spuneau bătrânii, deoarece acolo nu dormea nimeni, doar îşi ţineau lucrurile mai bune în lada de zestre pictat ă cu flori şi motive florale. Deschise lada de zestre a bunicii Floarea, pe care o primise la măritiş ca dotă de la p ărin ţi şi î şi alese costumul negru din dimie.

Materialul costumului era ţesut de bunica la r ăzboi. Lâna pentru stofă, o luau de la propriile oi. Cump ărau doar a ţa din bumbac pentru urzeală. Apoi abáua albă o trimetea la piu ă pentru prelucrarea şi vopsirea ei de obicei în negru.

Bunicul Constantin venise în Dobrogea de prin zona Sibiului, odată cu transhumanţa. Aici soseau nu numai mărgineni sau ţuţuieni, cum li se mai spuneau mocanilor din zona Sibiului, ci şi mocani de prin partea Braşovului, din zona Săcele sau din Ţara Bârsei. Cum terminau de tuns oile, pe la sfâr şitul lunii august, începeau să coboare cu turmele de pe păşunile montane, spre Lunca Dunării sau spre Dobrogea, pentru iernat, trecând Dun ărea pe la Vadul Oii în apropiere de Hârşova, prin Vadul Cailor la

273 Călăraşi, la Brăila pe la Ghecet, sau la Gura Ialomiţei pe la Piua Petrii. În urma turmelor de oi, în căru ţele cu coviltir, îi înso ţeau adeseori soţiile şi copiii, care întregeau familia peste iarn ă, pân ă la reîntoarcerea pe pământurile natale de la munte.

Dobrogea în ciuda faptului că de-a lungul secolelor a fost călcată de mai multe popoare migratoare, sau că s-a aflat sub ocupaţie otomană, şi-a păstrat caracterul naţional, limba şi preocupările care erau în general aceleaşi ca şi a popula ţiei de dincolo de Dunăre şi anume: păstoritul, cultivarea vi ţei de vie, agricultura, apicultura, sau pescuitul prin bălţile, lacurile, ori apele Dunării. Aici întâlneai întinderi mari de câmpii mănoase, codrii deşi, apă pentru adăparea animalelor, o climă mai blândă şi taxe mai mici decât în Transilvania.

Fenomenul transhumanţei se perpetuase de-a lungul secolelor în viaţa păstorilor, indiferent de împrejurările vremurilor, fie ele războaie, fie schimbări de dominaţie a zonei Dobrogei.

Păstoritul era una dintre preocupările principale a muntenilor, alături de apicultura, datorită faptului că agricultura nu se putea dezvolta din lipsă de suficiente suprafeţe de pământ arabil.

274 Prin venirea oierilor din Ţara Românească pe pământul Dobrogei, sau consolidat relaţiile dintre români, datinile şi legăturile economice cu restul ţării, indiferent sub ce ocupa ţie s-ar fi aflat.

Odată cu înscăunarea pe tronul României a regelui Carol I şi decretarea legii agrare din 1882, o parte dintre mocanii veni ţi în transhumanţă nu s-au mai întors cu oile la munte, stabilindu-se definitiv în Dobrogea. Printre ei s-a numărat şi Constantin cu tânăra sa soţie Floarea, pe atunci un păstor ţuţuian, venit cu turma de oi la iernat.

Odată stabilit în comuna Pecineaga, Constantin şi-a înstrăinat o parte dintre mioare şi cu banii câ ştiga ţi şi-a ridicat o casă pe cei patru mii de metri pătraţi ce i s-au acordat de c ătre administraţia locală, în afara celor douăzeci şi cinci de hectare de pământ arabil extravilan cum se spune mai curând. Avea acum acareturile sale, o gospodărie înfloritoare în mijlocul comunei şi cinci copii, patru băieţi şi o fată: Păun, Dragu, Dumitru, Stoica şi Neaga.

275 Palmele bătrânului erau bătătorite ca pământul din fa ţa casei, de cât a strâns coarnele plugului, sau coada sapei, la arat sau la prăşitul culturilor agricole.

Când a hotărât să rămână definitiv pe pământ dobrogean, a înţeles că trebuie să-şi schimbe preocupările. Nu mai h ăl ăduia cu turma printre dealurile şi văile din Dobrogea sau printre mun ţii din Mărginime, ci trebuia să-şi cultive pământul primit în posesie.

Interesul administraţie locale era să se dezvolte agricultura şi în această parte a ţării. Să i se schimbe destina ţia de p ământ bun pentru păscutul turmelor de oi sau a cirezilor de vite, ale mocanilor veniţi în transhumanţă. De aceea i-a împroprietărit cu pământ pe băjenari. Să nu mai fie ca pe timpul dominaţiei otomane.

Mai târziu, când a apărut şi cel de al doilea val de migra ţie, noii veniţi vor fi catalogaţi drept colonişti şi a şa se va numi şi cartierul unde aceştia îşi vor ridica locuinţele.

Astăzi era sărbătoare şi moş Constantin dorea să mearg ă la biserică să asculte liturghia preotului Pluta şu, un preot b ătrân, cu o barbă albă ca şi părul ce-i răsărea pe sub potcap sau culion cum se mai numeşte acoperământul de pe capul preoţilor.

276 Moş Constantin, cum îi spuneau cei mai tineri decât el, trăia cu frica lui Dumnezeu, fiind o fire evlavioasă de felul s ău, stare de spirit moştenită din moşi-strămoşi.

Bunicul, se îmbrăcă cu cele mai bune haine ale sale şi încălţat în nişte botine luate de la un negustor grec, care h ăl ăduia în căruţa sa cu coviltir din sat în sat să facă trocul cu ţăranii, dându-le cele necesare traiului ce lipseau din "prăvălia" sătească, contra produselor agricole de care avea nevoie.

Se repezi până în grădiniţa bunicii din fa ţa casei, de unde rupse câteva tufănele şi cu buchetul de flori în mân ă, plec ă voios spre biserică, la întâlnirea sa sufletească cu Dumnezeu. Loca şul sfânt nu era aşa departe de casa lui, doar la patru – cinci sute de metri depărtare.

Când a ajuns, biserica era plină. Slujba începuse. Era mare sărbătoare, Sfântul Dumitru, praznicul când ciobanii returnau proprietarilor oile avute în grijă încă din prim ăvar ă, şi î şi primeau restul de simbrie.

După ieşirea de la liturghie, fiecare proprietar mergea în prundul vacilor să-şi aleagă oile proprii, care purtau un semn

277 distinct al stăpânului, ori prin încrustarea unei urechi, ori prin vopsirea pe spinare cu o anumită culoare după cum avea fiecare.

Moşul toată săptămâna s-a preocupat de repararea por ţilor de la saivan şi pregătirea spaţiului pentru iernatul mioarelor.

Paiele erau stivuite şi aşteptau să fie puse în iesle, cele de ov ăz şi de orz pentru hrană, cele de grâu pentru aşternut. De asemeni şi tulpinile de porumb după recoltarea ştiuleţilor erau în c ăpi ţe.

Sare în bolovani cumpărase de la magazin. Acum putea să vin ă iarna, avea cu ce-şi hrăni cele treizeci de oi. Cu atât mai rămăsese. Restul le-a vândut să-şi ridice casa şi să-şi cumpere o vacă pentru lapte la copii şi cai pentru deplasare şi munca câmpului. În gospodăria unui ţăran sunt multe lucruri necesare, mai ales când îşi schimbă profesia din păstor în cea de agricultor.

Pentru toate trebuiesc bani. Bunicul şi-a dorit să fie independent din acest punct de vedere. Doar pentru utilaje mai mari trebuia să meargă să se împrumute la vecini sau la cei mai avu ţi şi cu mai multă experienţă în agricultură.

Bunicul Constantin avea o mustaţă stufoasă pe care îi plăcea să şi-o răsucească de parcă dorea să străpungă cerul cu

278 vârfurile sale. Era un bărbat înalt, cu o fa ţă ro şcovan ă, br ăzdat ă de cutele lăsate de vremea în care şi-a dus traiul. Şi la cei peste şaptezeci şi cinci de ani, tot se mai simţea în trupul său vigoarea mocanului falnic. Era mândru că-i mocan, om al muntelui, r ăt ăcit de nevoie în câmpia dobrogeană. Se vedea hărnicia ţu ţuianului prin casa ridicată cu mâinile sale, învăţate mai mult să strâng ă între degetele sale osoase ugerul oii, să-l facă să ţâ şneasc ă laptele în spumă, decât coarnele plugului, dar ce nu face omul pentru familie în viaţa lui? Le învaţă pe toate de nevoie.

Ajuns lângă strana sa, se alătură corului bărbătesc al bisericii. Avea o voce frumoasă moşul, de aceea nu-i plăcea bătrânului preot ca el să lipsească de la slujbă. De partea cealalt ă erau femeile care cântau în cor. În biserică era o muzic ă divin ă în timpul slujbelor. Nişte simpli ţărani dădeau măre ţie prin glasul lor celor sfinte, înălţând imnuri de slavă Creatorului. Era o încântare să-i asculţi.

Preotul Plutaşu se mândrea nevoie mare cu un asemenea cor. Se dusese vestea chiar şi la mai marii bisericii ortodoxe din Constanţa şi de aceea la acest praznic al Sfântului Dumitru sosise la slujbă un înalt prelat, să se convingă de existen ţa unui

279 asemenea cor şi să dea prin prezenţa sa o mai înalt ă pre ţuire slujbei şi a sărbătorii.

La sfârşitul liturghiei, bunicul Constantin s-a dus direct acas ă să se schimbe de ţinuta de sărbătoare, şi-a încălţat din nou opincile din piele argăsită de bou, hainele de lucru şi porni spre prundul vacilor, unde se împărţeau oile. Nu dorea s ă- şi murdărească costumul de mers la biserică. Cu banii necesari în buzunar şi cu o sticlă cu vin la el să-l cinstească pe cioban, se alătură celorlalţi săteni ce se îndreptau spre prund.

Lume multă, ca şi mioarele grase şi frumoase. Fiecare sătean aştepta să-şi aleagă oile din cârd. Venindu-i rândul şi lui moş Constantin, acesta constată că-i lipseşte o mioară. Luându-l la întrebări pe cioban despre oaia lipsă, acesta d ădea din col ţ în colţ că ar trebui să fie, însă oaia nu era nicăieri. La urm ă recunoscu că la un moment dat când s-au întâlnit dou ă turme, sar fi putut să se amestece mioara în turma celuilalt cioban. Mo ş Constantin era hotărât să-şi recapete mioara, aşa că nu-i mai dădu ciobanului simbria necesară până nu-i aduce oaia.

280 Ciobanului nu prea i-a plăcut acest lucru, dar nu avu ce s ă facă, ştiindu-l cât este de hotărât îi promise că va căuta s ă-i aducă acasă oaia rătăcită.

Propunerea lui de a i se opri valoarea oii din simbrie, nu fu pe placul moşului. Îşi iubea mioarele şi nu dorea s ă se despart ă de niciuna, mai ales că aştepta ca în primăvar ă s ă-i aduc ă şi mieluţi frumoşi care să-i sporească turma.

Ajuns acasă cu mioarele, le închise în saivan unde aveau umplută ieslea cu fânul cosit de pe loturile sale, sau de prin zonele necultivate, unde creştea într-o floră spontan ă s ălbatic ă.

Oile zbierau în ţarc neobişnuite să fie închise într-un spa ţiu aşa de mic. Se învăţase să trăiască într-o turmă mare şi libere, nu câteva ca acum.

Moş Constantin dorea să dea o petrecere odată cu aducerea oilor acasă, mai ales că avea şi un băiet cu numele de Dumitru, aşa că îl invită şi pe preotul Pluta şu s ă-l onoreze cu prezenţa familiei sale la această aniversare, totodată să-i binecuvânteze şi oile.

Aşeză sub salcâmul falnic din faţa casei o masă din blăni de brad, peste care aşternu o faţă de masă ţesută la război de

281 bunica Floarea, apoi ataşă două canapele făcute din dulapi din lemn de salcâm.

Bunica Floarea aduse o pâine cât roata carului, coapt ă pe vatră în cuptorul de alături, farfurii din lut ars sm ăl ţuit, pline cu ca ş şi brânză proaspătă, ceapă şi ce era mai important, o oal ă mare din argilă arsă, frumos colorată cu motive florale, plin ă cu zam ă de cocoş. Era o ciorbă fierbinte, deasupra căruia pluteau stelu ţe de grăsime ce-i dădea o aroma şi un gust deosebit. Restul de carne o făcuse friptură la care adăugase nişte cartofi preg ăti ţi în acelaşi cuptor, odată cu pâinea. Mai adăugă pe masă borcanul cu hrean răzuit şi conservat în oţet diluat cu ap ă, cu o linguri ţă două de zahăr deasupra, să-i mai taie din iu ţeală. Gătea bine bunica Floarea. Ştia ea reţetele folosite de muntence, dar înv ăţase şi altele de la localnice, cu un gust oriental.

Moş Constantin trimise un fecior în beciul construit lâng ă casă, să aducă o sticlă cu ţuică de tescovină din anul ce trecuse şi o oală cu vin, un tulburel rozaliu din anul respectiv. F ăcea vin bun bunicul Constantin.

282 Începu să-i sosească oaspeţii care din politeţe mai întâi treceau să-i vadă mioarele. Doar era răvăşitul oilor cum se numea această zi prin părţile lui de baştină.

- Bună ziua Floareo şi Constantine, spuse părintele Pluta şu când intră pe poartă.

- Sărut dreapta părinte, răspunse bunica emoţionată, de onoarea de al avea oaspete pe bătrânul preot. Bine a ţi venit la noi. Poftiţi, luaţi loc la masa de sub salcâm.

- Lasă Floareo că de stat am să tot şez. Să sosească şi coana preoteasă. I-am trimis vorbă să vină şi ea.

- Foarte bine părinte. Chiar, nu am mai stat de vorb ă de ceva vreme cu coana preoteasă.

Părintele ca şi ceilalţi invitaţi trecu pe la ţarcul oilor şi binecuvântă animalele, să fie sănătoase, să facă miei frumo şi şi să dea mult lapte. Le stropi cu busuiocul înmuiat în aghiazma adusă de bunica Floarea şi apoi după ce binecuvânt ă întreaga gospodărie, ca şi pe cei prezenţi, se aşeză la masă obosit de atâta stat în picioare în timpul slujbei din biserică.

Sosise între timp şi coana preoteasă, aşa că se putea începe petrecerea. Cel sărbătorit alături de oile din ţarc, era cel de

283 al treilea copil al lui Moş Constantin. Era înclinat mai mult spre meserie. Nu-i plăcea nici oieritul şi nici agricultura. Îi pl ăcea fierăria, de aceea l-au dat ca ucenic la un localnic, s ă înve ţe meseria de fierar. Era mult de lucru într-o comun ă a şa mare ca Pecineaga, unde trăiau vreo patru mii de suflete.

Coana preoteasă era învăţătoare ca mai toate preotesele.

Toţi copii lui moş Constantin şi ai Floarei i-au fost elevi. Ce-i mai urechea când veneau cu lecţiile neînvăţate! Câte înjur ături de bisaltir sau de ceara mă-si mai primeau ei când venea coana preoteasă şi se plângea că iar au venit nepreg ătiţi la şcoal ă. De multe ori nu erau copiii vinovaţi, ci moş Constantin care îi lua cu el la munca câmpului, să ţină caii de dârlogi la arat sau la prăşitoare, sau cine mai ştie ce alte treburi putea s ă fac ă şi un copil mai răsărit ca vârstă, însă necopt pentru muncile mai serioase ale câmpului.

Seara de sfârşit de octombrie se lăsă peste satul dobrogean, aşa că şi mesenii lui bunicul Constantin şi ai bunicii Floarea începură să părăsească bătătura, îndreptându-se spre căşile lor, ca tot omul. A doua zi nu mai era sărbătoare şi la ţar ă

284 timpul nu te lasă să leneveşti în pat. Zilnic găse şti câte ceva de făcut.

Bunica Floarea strânse totul de pe masa pe care bunicul Constantin o cără împreună cu canapelele în chiler.

Se adunară cu toţii în odăi, sub lumina chioară a l ămpilor care mai mereu afumau sticla. Merseră cu to ţii la culcare. A doua zi trebuiau să o ia de la capăt. Unii cu munca prin gospod ărie, sau cu aratul pământului şi pregătirea ogorului pentru sem ănat, alţi cu şcoala. Trebuia semănat grâul de toamnă. Şi a şa i se părea bătrânului că a cam întârziat cu aceasta. Intrar ă cu to ţii obosiţi sub ţoalele de pe paturi şi adormiră fiecare cu gândul la alte preocupări ce le avea de îndeplinit a doua zi. Se d ăruir ă cu plăcere somnului dulce şi odihnitor, în aerul curat al câmpiei dobrogene, scăldată de lumina încă dogoritoare a soarelui de sfârşit de octombrie.

Mangalia 2013

285

Drumul că tre nică ieri

286

Dorm de câteva ceasuri bune. Dorm şi visez că am pornit la drum. Încotro? Habar nu am. Nu mi-am propus să ajung undeva anume. Doar să merg fără o ţintă precisă, să mă desprind din braţele monotone ale vieţii. Să întâlnesc oameni noi, meleaguri noi, orizonturi noi, lucruri pe care nu le-am mai v ăzut vreodată. Pline de inedit, pline cu speranţa că ceva se va schimba în bine.

287 De fapt caut Binele, pe care nu ştiu încă să spun ce ar însemna el pentru mine. Vreau să-l văd cum apare. Ce chip are?

O fi frumos? Are asemuire cu ceva?

Drumul meu trece printr-o pădure bătrână de stejari şi de fagi. Se aud copacii scârţâind din toate încheieturile, precum articulaţiile unui bătrân pensionar aşezat din zorii zilei la coad ă, să-şi primească pomana: punga cu făină, orezul şi puiul injectat cu apă ca să arate mai frumos. Ştiu comercianţii cum să-l cosmetizeze să fie cât mai atrăgător.

Las în urmă pădurea cu stejarii scârţâitori şi pensionarul aşezat la coada umilinţei şi-mi continui drumul spre nicăieri.

Poate voi întâlni acel Bine mult râvnit de toţi românii.

Ies din desişul codrului şi dau peste o poieniţă plină cu tineri care dansează. Par a fi fără nicio grijă. Este doar o p ărere. De undeva se aude o muzică care te înfioră. Ea conduce pa şii tinerilor fără locuri de muncă, fără viitor, fără orizonturi, într-un dans al deznădejdii. Dansează aşa cum li se cântă, după ritmul impus de cineva aflat undeva prea sus pe scara ierarhiei. Ce-o fi Doamne acolo sus, de se pot dirigui toate aceste destine spre o destinaţie necunoscută ca şi scopul drumului meu?

288 Îi părăsesc pe tinerii prinşi în hora deznădejdii şi îmi continui periplul fără ţintă. Ies din poieniţă, trec de ultimii copaci şi dau de întinderea nemărginită a unui lan de grâu cu bobul zbârcit în spic.

S-a uscat, săracul, de sete. Soarele nemilos şi-a înfipt suli ţele în crăpăturile pământului, secătuindu-l şi de ultima picătură de umezeală. Nimeni nu a venit să-i dea măcar un strop cu apă.

Cândva, aici, totul era vesel şi verde crud. Stropitorile împrăştiau din zori şi până-n seară picături de viaţă. Bobul creştea, iar spicul ajungea ca în poveste, cât vrabia de mare.

Acum stropitorile sunt undeva, prin curţile cu depozite de fier vechi, măcelărite fără de milă. Nimeni nu le jeluieşte, nimeni nu le cântă prohodul. Toţi sunt mulţumiţi. Măcelarii de bruma banilor primiţi pentru crima lor, cumpărătorii pentru afacerile f ăcute.

Doar bobul de grâu costeliv şi fără de vlag ă plânge. Mai plânge cineva. Plânge ţăranul pentru sudoarea lăsat ă pe coarnele plugului la care a înjugat-o pe Joiana. Altceva nu are. Nici după ce să bea apă nu mai are. Apă bea dacă are fântân ă în curte. La ţară nu sunt cişmele. Ba sunt uneori şi cişmele. Unele care apar şi dispar precum Fata Morgana. Sunt în sloganurile electorale ale celor ce vor să conducă destinele celor oropsiţi de soart ă. De

289 soartă şi de mahării ghiftuiţi, cu buzunarele doldora, cu cefele cât ale unor plăvani, şi mai ales cu nesimţirea care-i caracterizează.

Mă durea să mă uit cu jale la spicele secătuite de vlagă, aşa că am plecat mai departe. Nu mă încânta ce vedeam. Eu căutam Binele şi tot de rău dădeam. Când voi reu şi să ajung s ă-l întâlnesc pe acest enigmatic domn Bine?

Paşii mă poartă pe un drum de ţară colbuit, străjuit pe de lături de ciulinii lui Panait Istrati. Nu au disp ărut nici acum din peisajul stepei româneşti. Au rămas moştenire de la marele cărturar.

Urc o colină şi când ajung în vârful ei, simt cum îmi tresalt ă nările de plăcere. Simt răcoarea şi aerul sărat al m ării. În fa ţa mea este o panoramă fără de seamăn. O întindere albastr ă f ăr ă de cuprins.

Aceasta este opera lui Dumnezeu, zămislită atunci când s-a oprit să se odihnească. A vrut în mărinimia Sa, să lase şi românilor o bucurie, o poartă deschisă a Raiului. Nu la to ţi. Doar unora. Celor privilegiaţi şi dragi Lui. Altora le-a d ăruit mun ţii, dealurile, podişurile sau câmpiile. Dobrogenilor, oameni ale şi ai lui Dumnezeu, le-a dăruit marea. O bogăţie inepuizabilă în frumos.

290 Acelor cărora nu le-a fost hărăzită această moştenire, Le-a spus că au nevoie doar de un şevalet, de o pensulă, de câteva culori, multă inspiraţie sau talent şi pot să-şi dăruiască singuri propria lor mare. Pot s-o aşeze acolo unde vor ei. Chiar şi pe un perete, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor.

Mersul îmi devine fără să vreau din ce în ce mai precipitat. Încep să alerg. Şiroaie de transpiraţie îmi pătrund în ochi şi simt cum mă ustură. Alerg cât pot de tare. Vreau să ajung cât mai repede la mare. Oare acesta să fie Binele spre care am alergat?

Să fac o baie în apa limpede şi rece a mării? Ajung la mal şi a şa cum sunt îmbrăcat, mă arunc în valurile înspumate. Este foarte rece. Mai ceva ca la duşul din baia mea, unde nu am apă cald ă, pentru că nu-i combustibil la centrală.

Brrrr, ce rece este! Mă trezeşte la realitate. Ce noroc c ă a fost doar un vis! Binele era doar o himeră dup ă care am alergat toată noaptea, sau, poate, după care alergăm toată via ţa. Vai de somnul meu! Iar voi fi frânt de oboseală diminea ţa, când voi coborî din pat.

Virgil Stan – Mangalia/25.06.2013

291

292

Bă trânul ş i marea

Nu, nu este vorba despre celebrul roman „Bătrânul şi marea” (The Old Man and the Sea) al lui Ernest Hemingway pentru care autorul a primit în 1953

293 Premiul Pulitzer, ci o poveste locală adevărată, întâmplată pe Marea Neagră, nu cu mult timp în urmă. Mai bine spus, anul trecut pe la sfârşitul lui septembrie.

Dimineaţa care se prefigura nu anunţa nimic din ce avea s ă se întâmple după câteva ore de la răsăritul soarelui. Când am plecat la pescuit, luna se scălda zglobie în apele mării răcorinduşi buzele în sărutul dat luciului de apă. Doar barca tulbura lini ştea ei, scrijelindu-i oglinda de cleştar. Având motorul la reviziile de garanţie, trăgeam vârtos de vâsle, să ajung cât mai curând în zona de pescuit, trecând pe lângă pescăru şii ce-şi sp ălau nepăsători aripile în răcoarea apei. Deasupra mea, câ ţiva nori erau aninaţi în jurul lunii, ca o coroniţă pe capul unei codane, aflată la joacă cu prietenii prin poieniţă. Se auzea doar clipocitul vâslelor ce spărgeau oglinda şi fâşâitul bărcii strecurându-se încet, încet, spre largul necuprins al întinderii de ap ă.

Marea era albastră şi limpede ca un cristal. Razele lunii pătrundeau până în adâncuri, luminând calea meduzelor, ce se unduiau leneşe la suprafaţă. Nimic nu sugera că aceasta era liniştea dinaintea furtunii. Privind în urma mea, luminile Mangaliei se zăreau ca nişte licurici. Poate că eram la o mil ă de ţărm. Se

294 auzea de undeva, din depărtare, muzică. Încă erau deschise terasele prin staţiuni. Litoralul de la Vama Veche pân ă la Olimp, semăna cu o ghirlandă cu mii de becuri aprinse, pusă în pomul de Crăciun.

Se apropia răsăritul soarelui. Peştele muşca din momeala atârnată în cârlige. Greutatea minciogului creştea cu fiecare guvid capturat. La un moment dat, orizontul, acolo unde cerul se îngemăna cu luciul apei ca îmbrăţişarea tandră a doi îndr ăgosti ţi, începu să se coloreze. Prima dată căpătă nuanţe de gri cu irizări roşietice, apoi deveniră violete şi apa mov deschis, spre vioriu.

Din adâncuri se ridică centimetru cu centimetru, un cerc de foc ce creştea secundă cu secundă, ca voinicul din poveste, tot mai mare, tot mai portocaliu, tot mai aprins. Curând a ajuns cât roata carului şi dintr-o dată şi-a luat zborul spre înaltul cerului.

Desprinderea din îmbrăţişarea mării, era parcă a tânărului plecat la cătănie, ce se rupe cu greu dintre braţele mamei, sau ale iubitei, pentru a-şi urma drumul destinului.

Măria Sa Soarele, se afla la două suliţe dep ărtare de luciul încremenit al mării. El şi-a urmat cursul spre înălţimile văzduhului, eu trăgeam de nailoane să ridic peştele de pe fundul apei.

295 Simţeam ca o boare, o senzaţie de răcoare şi luciul nemişcat începu să se încreţească. Culoarea, dintr-un albastru de cleştar, se întunecă. Barca dansa din senin f ără să-i cânte nici un lăutar. Nu am sesizat imediat ce se întâmplă, fiind preocupat cu scoaterea peştilor flămânzi, atraşi de momeala din cârlige. Când m-am uitat spre orizont, am văzut cum o îngr ămădire de nori se adunau ameninţători. Se făcea din ce în ce mai rece şi lini ştea de până atunci era spartă de un şuierat ce devenea tot mai puternic.

La început fusese ca o adiere de vânt primăvăratec, ce mângâie frunza abia crescută prin copaci. Apoi din ce în ce mai tare, pân ă ce ajunsese ca mugetul crivăţului uscat din iernile aspre dobrogene. Încreţirea apei se transformă repede în valuri s ălt ăre ţe care plimbau micuţa mea bărcuţă ca pe o coajă de nucă luată de un şuvoi de apă. Intensitatea vântului creştea destul de repede, fapt ce mă făcu să intru în panică. Până la ţărm aveam aproape doi kilometri. În jurul meu bărcile cu motor începură să se îndrepte spre locurile lor de acostare. Nici un pescar venit tr ăgând la vâsle ca şi mine, nu se mai afla în apropiere. La orizont se vedea cum din adâncuri se ridică un vârtej întunecat ce se tot învârtea şi se

296 înălţa spre cer lăţindu-se, ades întâlnit pe Marea Neagr ă în perioadă de furtună.

Până mi-am strâns sculele şi am recuperat parâma de la ancoră, parcă a trecut o veşnicie. Încercam să îndrept barca cu prova spre mal, dar din momentul când ancora nu a mai fost înfiptă în nisipul mării, era atrasă ca de un magnet spre larg.

Trăgeam cu ambele mâini de o singură vâslă, să pot îndrepta ambarcaţiunea cu prova spre ţărm, dar fără succes. Se declanşase furtuna. Venise din senin, fără nicio prevestire. Eram disperat. Nu mai aveam nicio şansă să ajung la mal, deoarece mă îndreptam cu viteză printre valuri, spre largul întunecat al m ării.

Talazurile erau largi şi de peste doi metri în ăl ţime. Când dispăream între ele spre abisurile înfiorătoare, când eram ca o jucărie în voia naturii, pe vârful lor. Mă treceau fiori, iar transpira ţia îngheţa pe spatele meu, văzându-mă deja în adâncurile tenebroase ale mării hrană pentru peşti.

Când am fost ridicat din nou pe culmile valurilor, am v ăzut cum trece ultima barcă cu motor, la vreo sut ă de metri dep ărtare.

Cu toată disperarea din glas şi cu rama ridicată pe vertical ă am ţipat cât am putut de tare să fiu auzit de cei din barc ă. Norocul

297 mi-a surâs. Erau trei vecini ai mei şi unul dintre ei mi-a z ărit barca. O cunoştea că doar fusese de atâtea ori cu mine la pescuit. Au ajuns în câteva minute şi după mai multe peripe ţii cu aruncarea parâmei de remorcare, am putut fi recuperat dintre valurile înspăimântătoare şi dus în port, dar nu la locul de acostare al bărcii, unde nu se putea ajunge din cauza riscului de a fi aruncaţi şi striviţi de stabilopozii digurilor de apărare.

La intrarea în portul Mangalia, am răsuflat uşurat. Am scăpat de la moarte sigură. Nimic nu prevestea la ora când am p ărăsit ţărmul, că marea va fi la fel de năzuroasă ca o soacră şi îşi va schimba dispoziţia după cum va avea ea chef.

Aşa am ajuns să prind vârsta de 69 de ani. Poate o prind şi pe cea de 70 dacă pescuiesc de pe ţărm şi nu voi mai ie şi pe mare.

Virgil Stan – Mangalia/25 iunie 2013

298

Făt Frumos din Oglindă

299

Andrei

părăsi clădirea restaurantului unde lucra ca

ospătar şi se îndreptă spre staţia de autobuz. Trebuia să ajung ă cât mai repede acasă. Avea întâlnire cu prietena sa, pentru a merge la mall să facă un pic de shopping. Luase salariul şi dorea

300 să-i facă un mic cadou cu ocazia zilei de naştere a iubitei sale, Georgiana.

Ajuns acasă, intră direct în încăperea băii şi dădu drumul la apa caldă să curgă cu presiune. Luă de pe marginea căzii sticlele sale miraculoase cu spumante de baie frumos mirositoare.

Trecu pe lângă frigider şi îşi desfăcu o doză de b ăutur ă energizantă. Simţea nevoia să se relaxeze dup ă obositoarea zi petrecută printre consumatorii restaurantului. Avusese un grup de turişti care erau în trecere prin ora ş, foarte numero şi, dar mai ales gălăgioşi. În sfârşit se dezbrăcă şi se scufundă în apa caldă şi plăcut parfumată din cadă. Se lăsă îmbrăţişat de aceasta ca şi când ar fi fost în braţele Georgianei. Aproape că dormita sub balsamul îmbietor al băii înmiresmate cu tot felul de esenţe naturale. Prefera preparatele naturale în pofida celor chimice, de laborator.

Ajuns în faţa oglinzii acoperit de moliciunea prosopului s ău din bumbac sută la sută, parcă nu era el cel ce se reflecta în imaginea obiectului din faţa sa. Simţea că era altcineva venit din alte timpuri, cineva dintr-o poveste atemporal ă, un F ăt Frumos, aşa arăta de bine, cu părul căzut în plete ondulate pe umerii s ăi

301 voinici. Oare să fie oglinda fermecată? se întreb ă el deodat ă. Să fiu Făt Frumos cel din oglindă, sau ospătarul Andrei de la restaurantul din centrul oraşului? Să am întâlnire cu Ileana Cosânzeana şi nu cu Georgiana, studenta- pictoriţă? Pentru câteva clipe începu să viseze. Dădu frâu liber gândurilor sale de întoarcere la poveştile copilăriei şi la fe ţii frumo şi ce alergau prin poienile pline cu flori şi fluturi, gândindu-se la Ilene Cosânzene.

Mai avea două ceasuri bune până la întâlnirea cu Ileana sa, a şa că putea să tragă un pui de somn. Acum se simţea mai relaxat, dar ştia că iubita îl va plimba prin tot supermarketul pân ă îl vor durea tălpile de atâta alergătură, aşa că prefera să poat ă dormi şi să viseze în continuare că el este acel Făt Frumos din Oglind ă, nicidecum Andrei ospătarul de la restaurantul din ora şul s ău de baştină. Începu să viseze cum într-o zi, pe aleele din parcul ora şului apăru un tânăr îmbrăcat cam ciudat. Avea în picioare în loc de tenişi sau pantofi cum purta el de obicei, ni şte înc ăl ţări special făcute dintr-o mătase fină la culoarea cerului, cu vârfurile întoarse precum prora corăbiilor. Şi hainele îi erau confec ţionate tot din mătase şi brocart, un material strălucitor şi multicolor, adus din

302 Indiile vestice. Pe umeri purta o hermin ă, un fel de manta din blană albă de iepure, sau de vulpe polară, nici el nu- şi d ădea seama din ce este, ce-i ajungea până la şolduri.

Era urmat de un alai de prinţi şi prinţese. Trecătorii şi celelalte persoane ce se plimbau la acea oră pe aleele parcului, se fereau grăbite din calea sa. El era Făt Frumos din Oglind ă şi alaiul său de prieteni şi prietene care pornise-ră spre lacul din marginea parcului, unde trăia un stol de lebede negre. Mergea s ă le ducă de mâncare.

I se spunea Făt Frumos din Oglindă pentru că prinţului îi plăcea ca toată ziua să se admire privindu-se în oglind ă şi pentru aceasta îşi confecţionase cel puţin o sută de costume din cele mai fine şi frumoase material aduse cu mari sacrificii de vasele împărăţiei. Era cam înfumurat dar iubit de prieteni şi prietene, pentru că era fiul împăratului şi cine nu iubea un fiu de împ ărat, se ştia că putea fi decapitat.

Aşa dormi Andrei un somn profund şi odihnitor, cu gândul la Feţi Frumoşi şi la Ilene Cosânzene, până ce auzi nepl ăcutul ţârâit al ceasului deşteptător, ce-l chema la întâlnirea cu Georgiana, a şa

303 că vrând - nevrând, începu să se îmbrace în grab ă s ă nu cumva să întârzie la întâlnirea cu iubita sa pământeană.

(N.A. Povestea este scrisă pentru fetiţa unei cuno ştin ţe în dec. 2013).

Sub teiul lui Eminescu, s-a născut iubirea

304

Lumina zilei se estompează cu fiecare clipă. Încă nu s-a mărit ziua, chiar dacă la sfârşitul lunii se va introduce ora de var ă.

Pe litoral vremea este mohorâtă, se simte în atmosfer ă umezeala adusă de norii încărcaţi cu precipitaţii. Împreună cu amicul meu mai tânăr, Gogu, ducem fiecare spre gară câte un bagaj. Mă însoţeşte la tren. Ştie cum este să cari bagaje prin gări şi aeroporturi, fiind mai mult plecat spre alte noi zări şi locuri de muncă, pe unde îl poartă necazurile şi nevoile: prin America, Italia, Germania, sau ultima dată în Anglia. Ce poate face în ţară un român cu maximum 10 lei pe oră cât îi dau patronii particulari? Cum să-şi hrănească cele cinci guri din casă şi s ă- şi plătească şi ratele la bancă? Nici măcar nu eşti sigur că ţi se achită către stat asigurările de sănătate şi de pensie, ca în caz de nevoie să nu te trezeşti să nu ai niciun drept pentru anii de muncă efectuaţi la diverse firme private.

Până va sosi în gară motorul ce face cursa Mangalia – Constanţa, mai sunt cincisprezece minute, aşa că în timp ce Goguţă mai fumează o ţigară, aşezându -se lângă

cele două

genţi, eu îmi iau tichetul de călătorie pe ruta Mangalia – Ia şi. Plec

305 la şedinţa anuală a Ligii Scriitorilor - Filiala Ia şi, din care fac şi eu parte. În ultimul timp pentru mine s-au creat mai multe oportunit ăţi.

Poate că aşa le-a rânduit hazardul, sau Bunul Dumnezeu. S ă pot finaliza romanul început cu un an în urmă şi mai ales, s ă cunosc pe internet persoana care mă v-a sprijini la finalizarea romanului, dându-mi şansa de a-i găsi un final pe care nu-l prev ăzusem în timpul scrierii lui şi mai ales de a mă înso ţi şi feri de orice neprevăzut într-un oraş atât de mare şi frumos, precum Ia şul.

Apariţia sa în activitatea mea creativă, mi-a influen ţat hot ărâtor şi dorinţa de a participa la şedinţa anuală a filialei, prilej care din nou mi-a deschis o nouă portiţă şi anume oportunitatea de a lansa romanul „Parfum de orhidee” în fa ţa colegelor şi colegilor mei de filială, scriitori şi poeţi cu experien ţă şi renume şi cu multe scrieri recunoscute ca valoare artistică.

Curând a sosit motorul (garniturile de tren între Constan ţa şi Mangalia circulau doar în timpul sezonului estival) ce m ă va duce timp de aproape o ora şi jumătate până în gara Constan ţa, aşa că mi-am luat la revedere de la amicul meu Gogu ţă şi mi-am ocupat

306 un loc la fereastră, să pot revedea după mulţi ani, partea maritim ă a litoralului, pe cea rutieră văzând-o destul de des. Întunericul şi norii ce apasă peste acoperişurile ora şului este spart de luminile gării destul de firave. Cobor din motorul parcat la linia a patra şi prin tunel mă grăbesc să urc în trenul Constan ţa – Iaşi ce aşteaptă liniştit la linia întâia. Îmi g ăsesc locul şi rămân surprins de confortul compartimentului. Parcă aş fi într-un vagon de clasa a I -a. În sfârşit se pune în mişcare. Din ce în ce este mai întuneric şi peronul dispare în urma garniturii, r ămânând tot mai departe, în timp ce luminile se împu ţinează, iar trenul înaintează spre periferia oraşului Constanţa. De acum pân ă dimineaţa la ora opt trecute, am timp destul s ă m ă preg ătesc sufleteşte la ce voi descoperi în capitala cultural ă a Moldovei şi a coanei Chiriţa lui Bârzoi din comediile marelui poet şi dramaturg Vasile Alecsandri.

Spre surprinderea mea care nu am mai călătorit cu trenul de ani buni, am descoperit un nou tip de vagon, mai confortabil, cu doar şase locuri în compartiment, exact ca la clasa a I -a a şa cum am mai spus, însă inconvenientul era că nu exista u şă care s ă-l

307 închidă, iar luminile rămân pe tot timpul călătoriei permanent aprinse, chiar dacă ai prefera să aţipeşti câteva minute.

Mai erau doi călători, doi moldoveni de undeva de pe la optzeci de kilometri depărtare de Focşani, unde trebuiau s ă coboare după cum am aflat mai târziu şi apoi s ă a ştepte un alt tren sau autobuz, n-am înţeles ce, până în localitatea lor. Un tip mai slăbuţ de puteai să aşezi doi ca el pe un singur loc, a adormit cum a terminat de servit cina frugală, compusă din pâine şi ceva mezeluri, care din când în când erau acompaniate cu o gur ă de bere dintr-un PET de doi litri, însă celălalt, mai înalt şi mai robust, cum îi stă bine unui ţăran învăţat cu greutăţile câmpului, la vreo cincizeci şi ceva de ani, mi-a ţinut companie până la coborârea lor la Focşani. De la el am aflat că de fapt erau angaja ţii firmei Chevron şi mai existau cazaţi în Venus circa patru sute de al ţi salariaţi care erau plătiţi, să contribuie la prospectarea şi descoperirea gazelor de şist în Dobrogea. Dup ă trei săpt ămâni de căutare pe câmpurile dobrogene cu nişte aparate care înregistrau coduri pe care numai specialiştii Chevron le cuno ştea semnifica ţia, plecau spre casele lor pe banii firmei, ca apoi s ă revin ă dup ă alte

308 şapte zile la hotelul din Venus unde erau caza ţi, pentru alte trei săptămâni de alergat pe câmpiile Dobrogei.

Trenul se mişca în noapte când alene de parc ă era o mocăniţă de munte, când alerga sprinţar spre destinaţia finală.

Undeva prin nu ştiu ce gară sensul de mers s-a schimbat, de parcă mecanicul de locomotivă a uitat ceva în ultima gară abia părăsită şi ne întoarcem spre locul de plecare. Am în ţeles de la vrâncean că se schimbase traseul iar o parte dintre vagoane au pornit spre altă destinaţie. Pe la miezul nop ţii iar s-a schimbat locomotiva. În sfârşit, când zorile începeau să spargă întunericul, muşcând flămânde din negura nopţii, ne aflam în gara Vaslui.

Eram cred în viaţa mea de călător cu trenul pentru a treia oar ă în această gară. Am mai fost odată la Iaşi imediat după cutremurul din 1977 şi acum vreo patru - cinci ani în urmă, căl ătorind spre Suceava, ca să ajung la Vatra Dornei într-un concediu.

Părăsind Vasluiul, nu peste mult timp trenul alerga printr-o ceaţă din ce în ce mai densă, amintindu-mi de dimineţile petrecute pe mare, când ceaţa cuprindea cu umezeala sa, întreaga întindere nemişcată a apei, asemenea ca oglinda de cleştar din camera vreunei prinţese din basmele lui Petre

309 Ispirescu. Uneori când mă aflam la pescuit, se întâmpla ca din cauza ceţii căzută în timpul nopţii, să mă întâmpine şi o mare neprietenoasă, cu valuri rebele, înspumate, ce se loveau cu t ărie de corpul din fibră de sticlă al bărcii mele. Speram s ă nu se întâmple aşa şi cu Iaşul. Să fiu întâmpinat cu aceea şi răceal ă şi umezeală.

Acum eram printre dealurile Vasluiului şi ceaţa stătea agăţată de ramurile plopilor de pe marginea căii ferate, sp ălând ghemotoacele de vâsc atârnate ca nişte cuiburi de ciori de crengile golaşe. Erau atât de multe, încât mi-aş fi dorit s ă le fotografiez dacă era posibil. Era o dimineaţă umedă, ce ţoasă, cum numai Bacovia ar fi fost capabil s-o descrie în poeziile sale pline de umezeală.

Se luminase de ziuă. Şi ceaţa se mai disipase. Doar umiditatea din atmosferă o simţeai cum persistă prin g ările unde oprea trenul. La un moment dat prin fereastr ă se distingeau în depărtare parcă ruinele unor construcţii megalomane de pe timpurile apuse acum mai bine de douăzeci şi patru de ani. Nu ştiu ce puteau fi. Dacă în dreapta era gara Nicolina, înseamn ă c ă posibil să fi fost cândva renumitele uzine „Nicolina”?

310 Pe timp ce mă apropiam de punctul final, simţeam cum prin corp încep să mă înţepe nişte ace care se tot mişcau continuu creându-mi un disconfort vizibil, nemaiputând

sta pe fotoliul

confortabil din compartiment. Nu ştiam cum va ar ăta persoana ce ar fi trebuit să fie la capătul peronului. Ştiam doar că sunt a şteptat de cineva pe care trebuia s-o descopăr doar din imaginea v ăzut ă pe un avatar de messenger. Dar dacă nu va fi ajuns la timp în gară? mă gândeam eu cu teama în suflet! Nu-i nimic. Ştiu unde am întâlnirea pentru şedinţa de a doua zi, merg s ă m ă cazez întrun hotel şi la ora stabilită voi fi la întrunirea cu ceilal ţi membri ai filialei Ligii Scriitorilor.

La coborârea din vagon cu bagajele în mân ă, am descoperit spre liniştea mea lăuntrică cum o doamnă elegantă, sub ţirică, îmbrăcată într-un pardesiu de culoare turcoa z , cu părul bine aranjat, cred la fel de emoţionată ca şi mine, dacă nu mai mult, mă aştepta renunţând la dulcele somn al dimineţii.

Eram doar prieteni virtuali internauţi şi ca în orice prietenie virtuală, atunci când faptic ajungi în situa ţia de a te cunoa şte personal, această întâlnire nu poate decât să- ţi creeze o stare emoţională pe care numai cei ce-o trăiesc pot s-o în ţeleag ă. Nu

311 mai simţeam oboseala unei nopţi nedormite şi nici a alteia în care nu m-am odihnit tot din cauza emoţiilor mai mult de dou ă ore.

Simţeam doar cum pulsul a ajuns la maximul bătăilor admise înaintea infarctului şi cum picioarele nu mă mai ajut ă s ă merg mai departe. Trebuia să trec şi peste aceasta. Doar am mai fost adeseori în asemenea situaţii emoţionale, însă pe atunci eram mai tânăr, nu cu o săptămână înainte de a deveni septuagenar.

O strângere în braţe, o sărutare de mân ă şi alta pe obraji şi parcă s-ar fi îndepărtat ceaţa în care intrasem odat ă cu trecerea prin gara Vaslui. Doar răcoarea mai persista şi aceea nu era răcoarea dimineţii, ci cea a emoţiilor pe care o sim ţeam amândoi ca nişte adolescenţi.

Lângă mine păşea o doamna elegantă, cu un chip luminos, un ten fin, zâmbitoare, cu mersul drept, sprin ţar, un pic jenată, chiar dacă încerca să-şi ascundă starea emoţională. Mam lăsat condus spre staţia de tramvai şi am refuzat de a fi ajutat la bagaje. După cât era de subţire la trup a şa cum se distingea prin pardesiul din stofă fină, asortat cu o e şarfă elegantă din mătase, imprimată cu desene mari, florale, ce-i acoper ă un întreg umăr, mă gândeam că oricât de uşor ar fi fost bagajul meu, tot s-

312 ar fi simţit presiunea lui asupra mâinilor sale delicate, cu degetele lungi şi subţiri şi cu o manichiură impecabilă. Fără să vreau eram atent la toate detaliile în ceea ce o privea. Nu ştiam unde şi cine mă însoţeşte şi cât de puritană va fi faţă de un individ necunoscut, venit de la malul mării, să cunoască Iaşul şi de ce nu şi, ieşencele?

Călătoria cu tramvaiul la ora dimineţii când călătorii încă se mai îndreptau spre locurile de muncă sau spre şcoli, a durat poate o jumătate de oră. Ne îndreptam spre o altă parte a ora şului, spre cartierul Tătăraşi. Auzisem de această denumire de cartier dar nu aveam habar unde este ca zonă sau direcţie. Tramvaiul a trecut pe străzi largi, cu blocuri înalte şi elegante, construcţii vechi având o arhitectură impresionantă, dar şi pe altele înguste, unde casele erau modeste, unele destul de degradate, ceva firesc pentru marele oraşe de la noi din ţară, unde se văd pregnant nu numai urmările cutremurului devastator din 1977, cât mai ales neglijen ţa condamnabilă a edililor tuturor oraşelor.

Pe la amiază, după ce m-am refăcut printr-un somn odihnitor şi am servit un prânz regal, oferit de amabila şi frumoasa mea gazdă, amândoi aveam aceeaşi dorinţă: eu să vad ora şul

313 seara în toată splendoarea lui, gazda să-mi fie ghid, a şa că am hotărât să mergem să vizităm pentru început parcul Copou pe care nu l-am putut vedea în prima mea vizită la Ia şi, de prin anul 1979 - 1980.

Eu chiar mi-am dorit să mergem până la capătul liniei de tramvai, să văd şi mănăstirea de maici din parcul Copou, unde este maică şi o fostă vecină, a cărei familie are locuin ţa lipit ă de cea a mea, însă era prea târziu şi puteam pierde alte locuri interesante de văzut din parc.

La pas, umăr lângă umăr, am pornit să colind ăm prin parcul Copou, pe aleile sale bine iluminate, pline cu statui reprezentând diferite personalităţi culturale, sau reprezentative ale unor timpuri de distinsă şi memorabilă glorie ale Moldovei.

Aşa am ajuns în faţa teiului lui Eminescu, acum încins cu un rezistent brâu metalic pentru a nu i se risipi în zeci de buc ăţi trunchiul secular, ajuns într-un real grad de putrezire. Cum Eminescu va dăinui pentru cultura românească de-a lungul timpurilor viitoare, în pofida faptului că aceasta a devenit o sor ă vitregă atât pentru guvernanţii acestei ţărişoare greu încercat ă în ultimii douăzeci şi patru de ani, cât şi pentru noua genera ţie care

314 este complet dezinteresată de cărţi şi conţinutul lor, indiferent de tematica acestora, teiul lui Eminescu va dăinui şi va fi permanent în inimile ieşenilor şi prin ei a tuturor românilor, de aceea Bunul Dumnezeu a făcut ca din rădăcinile teiului secular, să răsară o nouă mlădiţă de viaţă care să continue spiritul eminescian în inimile locuitorilor acestui minunat oraş.

Luminile proiectoarelor scoteau în relief măre ţia teiului şi frumuseţea lui, în ciuda faptului că în acest anotimp era dezbr ăcat de cea mai frumoasă podoabă a sa, frunzişul şi florile pl ăcut mirositoare.

Eram gelos pe ieşeni care aflându-se în compania unei fiin ţe dragi, puteau stând pe banca de sub tei în companiei iubitei, să simtă vibraţia energetică a poeziei eminesciene, aşa că ne-am mulţumit să facem fotografii lângă tei şi statuia marelui poet naţional, fotografiindu-ne reciproc.

Plimbarea noastră nocturnă a continuat după ie şirea din parc, coborând colina Copoului, spre centrul ora şului. Am f ăcut fotografii în poarta Centrului Militar cu o poart ă m ărea ţă de parc ă te aflai în faţa porţii Brandenburgului, la fel de bine iluminat ă de către proiectoarele amplasate în

faţa porţii, ca şi cl ădirea

315 Centrului Militar ce se profila maiestuos în fundalul cur ţii. Pentru Iaşi este un important simbol al oraşului şi concomitent un simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria armatei române de-a lungul timpurilor. Pe frontispiciul por ţii st ătea scris cu litere mari aurite: ONOARE ŞI PATRIE. Aceste litere aurite te umpleau de emoţie gândindu-te la trecutul glorios al oştirii române pe câmpurile de bătălie.

A urmat vizitarea holului de intrare în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, unde am admirat tablourile marelui pictor cel ce a fost Sabin Bălaşa, ce acopereau pere ţii sălii „Pa şilor pierduţi” cum era denumit acest hol măreţ, tablouri în care predomina culoarea de azuriu. Şi de o parte şi de cealaltă a bulevardului străjuiau cl ădiri măreţe cu o arhitectură plină de istorie, fie că acum func ţionau în ele spitale, teatre, sau sediile diferitelor institu ţii de stat.

Timpul devenise atemporal. Nici nu simţeam cum se scurge pe lângă mine. Nu ştiam către ce să-mi îndrept obiectivul aparatului de fotografia. Spre măreţia statuilor sau frumuse ţea clădirilor. Aşa am ajuns în central oraşului, în fa ţa hotelului „Unirea”, hotel de care mă legau singurele amintiri din prima mea

316 vizită la Iaşi când am admirat oraşul de la etajul patrusprezece, unde exista un bar. Doar hotelul şi restaurantul „Traian” îmi erau cunoscute cât de cât. Acum le revedeam sub o alt ă perspectiv ă.

Una a realităţii actuale, nu ca o imagine vag ă rămasă din vremuri trecute. Centrul Iaşului ce se profila în întunericul spart de luminile proiectoarelor amplasate peste tot, îţi crea certitudinea c ă este un oraş interesant, viu iluminat, frumos din punct de vedere arhitectonic, un oraş ce merită să fie vizitat pentru c ă are ce s ă- ţi ofere la tot pasul.

Nici nu am simţit cum a trecut timpul pe lâng ă noi şi nu numai răcoarea serii de început de martie, cât mai ales oboseala mersului pe jos, mers ce nu mă caracterizează, fiind comod în această privinţă, faţă de gazda mea care puteam s-o numesc o adevărată globe trotter local, după câţi kilometri făcea zilnic pe jos pentru menţinerea condiţiei fizice, să dorim a ne îndrepta spre casă, cu speranţa şi intenţia de a relua această vizită nocturnă într-o alta diurnă la lumina zilei, după şedin ţa filialei ce avea loc a doua zi.

Teiul lui Eminescu mi-a rămas întipărit în memorie şi în visul nopţii ce a urmat, l-am revăzut din nou sub o alt ă apari ţie. Avea

317 ramurile puternice pline de verdeaţă, în al cărui frunzi ş se auzea trilul păsărilor ca o melodia cântată de o tân ără îmbr ăcat ă într-o rochie lungă, vaporoasă, din mătase albă, ciupind cu delicate ţe corzile unei harpe, ca o chemare spre iubire, spre acel sentiment înălţător ce numai inegalabilul poet a fost capabil să-l defineasc ă cu măiestrie în versurile sale nemuritoare.

Tânăra înălţa în eter prin melodia ce-o interpreta, un imn al iubirii ce învăluia cu mantia sa fermecată perechea aşezat ă, pe banca îndrăgostiţilor cum o pot numi ieşenii, de sub ramurile pline cu flori galbene, plăcut mirositoare, deoarece orice pereche s-ar aşeza pe ea, nu poate decât să fie cuprinsă de vibra ţiile energetice ale teiului, dătătoare a unei călduri suflete şti şi a unei dorinţe de viaţă, cum numai acolo o poţi găsi cu atâta pregnan ţă.

Simţi cum te pătrunde senzaţia că te afli într-un loc vr ăjit, unde gândirea nu poate deveni decât una pozitivă, una plin ă de bunătate, de iubire, de nevoia de a-ţi împărtăşi sentimentele cu o altă fiinţă indispensabilă vieţii tale viitoare. În vis, sub tei se afla o pereche ce- şi spuneau jur ăminte de dragoste unul celuilalt şi ca un laitmotiv repetau cuvinte de iubire, sărutându-se.

318 Florile parfumate, picurau asupra lor boabe de nectar, ca pe un mir al împărtăşaniei sfinte în tainele spiritual - cre ştine. Era mirul iubirii ce se năştea în inima celor ce poposeau pe banca fermecată. Era pecetea ce marca legătura ancestrală a iubirii moştenită din vremurile când pe aceste meleaguri marele Ştefan apăra cu sabia, dreptul de moştenire a neamului românesc şi dreptul la iubire a pământului străbun.

Spiritul marelui voievod şi al lui Eminescu, va veghea dea lungul anilor asupra celor ce poposesc în Dealul Copoului, sub teiul secular, marcându-i definitiv cu acele sentimente în ăl ţătoare, cântate atât de măiestru de către poetul f ăr ă de seam ăn, sentimentul de iubire. Atâta timp cât teiul va pulsa de via ţă, sub coroana sa măreaţă, mereu se va naşte o nou ă dragoste, iar perechile ce se vor aşeza pe acea băncuţă plină de farmec, indiferent de vârsta celor ce se odihnesc pe ea, vor sim ţi cum sunt cuprinşi de dulceaţa sentimentului de iubire şi de bucurie a vie ţii. În vis simţeam cum mă cuprinde dorinţa de a fi şi eu sub teiul fermecat, în prezenţa unei femei care să-mi dăruiasc ă acea căldură sufletească de care numai iubirea ţi-o poate da. Somnul mi-a fost dulce şi visarea plăcută. Eram în sfârşit sub teiul lui

319 Eminescu, mereu dătător de dragoste, aşezat pe banca fermecat ă în compania unei femei cum numai visul ţi-o pate ar ăta cât de frumoasă este. M-am dăruit visării şi poate că mai visez şi ast ăzi la plăcutele zile petrecute la Iaşi, cu dorinţa pregnant ă a revenirii.

Iată că se adevereşte încă odată faptul că sub teiul lui Eminescu mereu a răsărit iubirea.

Mangalia/martie 2014

320

Pă că lirea morţ ii

321

Astăzi 29 mai 2014 începusem să citesc liniştit cartea

„Încă un dans” primită de la o colegă de scris, Flora Mărgărit Stănescu din Slobozia, în care eroina povestea altui vârstnic aflat

la tratament, într-o staţiunea balneoclimaterică de pe Valea Oltului, ce păţise ea la Techirghiol cu ceva ani în urm ă şi mi-a trecut prin minte cum până la vârsta de 70 de ani am v ăzut cu adevărat moartea de patru ori. Nu includ aici momentele de pericol iminent ce le-am întâmpinat în timpul partidelor de pescuit pe mare, când m-a prins furtuna de mai multe ori şi odat ă m-au salvat vecinii cu o barcă cu motor, recuperându-mă din largul mării dezlănţuite, scăpându-mă de la o scufundare sigură. Eram într-o bărcuţă din fibră de sticlă de cinci metri lungime, propulsat ă cu propria mea forţă de om trecut de 65 ani pe atunci şi, care nu mai putea trage la vâsle din cauza forţei vântului ce declan şase furtuna.

Aceasta a fost una dintre cele câteva peripe ţii cauzate de furtună. M-au mai prins şi altădată, dar eram în compania ori a unuia mai tânăr ca mine şi mai puternic, când numai abandonând traseul de ieşire la punctul de acostare şi, îndreptându-ne spre Venus am reuşit să ajungem la mal, ori în compania fratelui şi el

322 destul de în vârstă la acele timpuri, fiind cu aproape cinci ani mai mare ca mine. Atunci cu fratele am tras continuu la vâsle contra valului timp de 150 de minute, adică dou ă ore şi jum ătate. Când am sosit la mal, eram storşi de orice for ţă şi nu ne mai sim ţeam braţele.

Aceste aventuri sunt mai recente, însă ultima care chiar o consider o minune a supravieţuirii este şi mai recent ă decât cele petrecute pe mare, însă va fi povestită ultima.

Să încep cu prima încercare a vieţii contra morţii, deci: Cumpă na nr. 1 Mă aflam prin anul 1955 când eram elev în clasa a V- a. Se terminase anul şcolar şi mergeam doar să ne lu ăm diplomele de merit. Mama de dimineaţă mi-a dat la micul dejun o can ă din lut smălţuit, plină cu cafea cu lapte şi un coltuc25 de pâine de casă .

Locuinţa noastră avea şase camere, astfel repatizate: cele din faţă, dinspre stradă, erau două dormitoare şi o sală din care se intra în ele, iar în partea din spate, dinspre curte, tot trei camere 25 Fiecare dintre cele două capete ale unei pâini lung, sau o bucată din partea exterioară a unei pâini rotunde. NA

323 din care una era odaia bunicii, apoi polatra 26 din care se intra peste tot, iar cealaltă era folosită ca magazine, unde se ţinea tot ce era util la casa omului în viaţa de zi cu zi, hambarul cu f ăin ă, altul pentru mălai, putineiul de smântânit laptele, oala din lut ars în care făcea mama borş din huşti27 de tărâţă de grâu şi multe alte obiecte casnice precum războiul de ţesut, daracul 28, vârtelniţa29, albia din lemn de tei pentru făcut baie, covata de fr ământat aluatul pentru pâine sau cozonac şi altele . Tot din acea încăpere se alimenta iarna cu paie soba oarbă, pentru încălzirea camerei de dormit. Şi cealaltă cameră a avut la început tot sob ă oarb ă ,zidit ă din cioburi de olană spartă, lipite între ele cu p ământ galben amestecat cu pleavă de grâu şi balegă de cal, care apoi erau „drişcuite30” cu acelaşi amestec din lut şi pleavă şi la urmă date 26 Sau polată, care este o cameră care nu are are tavanul drept ci înclinat şi este de obicei amplasată la intrarea în casă. N.A.

27 Regionalism care aici se referă la tărâţă de grâu fermentată din care se obţine borşul.

N.A.

28 Unealtă de pieptănat şi de scărmănat lâna, cânepa sau inul, formată dintr-un sistem de piepteni cu dinţi mari de oţel, fixaţi pe un suport de lemn de obicei. N.A.

29 Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se deapănă firele de cânepă, de lână, de bumbac; depănătoare. DEX

30 A netezi tencuiala, betonul sau asfaltul cu drişca, o bucată de scândură cu un mâner de care o mânuieşte meseriaşul. N.A.

324 cu var alb amestecat cu puţină sineală31, însă mai târziu când au avut bani, părinţii au dărâmat-o şi au construit una din teracot ă în care ardeau ciocănei de la ştiuleţii de porumb sau lemne. În polatră aveam o firidă în peretele exterior, ca un dulăpior unde lăsam cănile pentru băut apă, sau farfuriile folosite zilnic şi ulcica în care ţineam tacâmurile. Încă nu se introdusese apă curentă în comună, lucru întâmplat vreo zece ani mai târziu, aşa că în ciuda faptului c ă aveam fântână în curte, apa fiind sălcie, bună doar de adăpat animalele şi de udat grădina, trebuia să aducem apa de b ăut de la nişte vecini care ne lăsa să facem acest lucru nu numai pe noi, ci pe toţi megieşii32 care nu aveau apa potabilă în fântâni.

Această firidă era lângă găleata cu apă de băut atârnat ă de un cârlig din fier bătut în grinda tavanului. Acoperi şul podului deasupra polatrei era din bârne din lemn şi scânduri b ătute pe deasupra, apoi în pod lipite cu acelaşi amestec de pământ. Pe interiorul polatrei scândura era vopsită cu albastru.

31 Oxid albastru ce se amesteca în var sau apă pentru a-i da o tentă azurie atât la var cât şi rufelor după spălare.

32

Vecini (Înv. şi reg.) A se învecina, a se mărgini)

325 Tata făcuse rost de o chiuvetă mică din fontă nu ştiu de pe unde, căruia îi făcuse o scurgere prin peretele casei, direct afar ă. În ea ne spălam pe ochi dimineaţa sau mama spăla vasele folosite. Aceasta era amplasată între g ăleata cu ap ă şi dul ăpiorulfiridă făcut în peretele zidit din chirpici.

Tot în polatră era şi o sobă metalică cu cuptor, unde pregătea mama mâncarea pe timp de iarnă, când nu se putea găti afară pe plita construită din acelaşi material ca şi sobele oarbe din casă, cioburi de cărămidă şi pământ galben cu acelaşi amestec organic. De obicei pe ea mai tot timpul erau sprijinite tot felul de oale folosite la gătit. Nu se trăsese lumină în comună, sau mai bine spus la localnici. Aceasta s-a întâmplat cel pu ţin în casa noastră abia în anul 1957 când eu deja intram în clasa a VII – a, aşa că iluminatul era pe bază de lampă cu petrol, sau gaz cum se numea la cooperativa de consum de unde îl procuram.

Aşa cum am spus, dimineaţa după ce am mâncat cana cu lapte cu cafea (Unica din orz), am plecat la şcoală să aflu rezultatele sfârşitului de an şi să particip la ce activit ăţi pionere şti se mai organizau pe atunci.

326 Întorcându-mă acasă flămând, încă de la intrare am început să ţip că-mi este foame. Mama, spălând rufele33 la albie în odaia magazie îmi răspunse: - Vezi, că mai este lapte şi omoară-ţi foamea până termin de spălat, că o să mă apuc să fac ceva de mâncare, acuşi vine şi tactu’ de la secerat.

- Iar lapte!? mă plâng eu, miorlăindu-mă. Vreau altceva.

- Nu vezi ce fac? Mai am puţin, le clătesc şi gata, n-ai s ă crapi de foame o jumătate de oră, continuă mama pe un ton cam răstit, storcând obosită un cearceaf. Trebuia să o în ţeleg şi eu c ă era obosită, nu se odihnise deloc de dimineaţă. După ce terminase cu treburile gospodăreşti de prin curte, datul de mâncare la vaci, la păsări sau porc, se apucase s ă spele o grămadă de rufe adunate din timpul săptămânii. Cu mânecile capotului de casă suflecate până peste coate, st ătuse aplecat ă peste albie şi frecase de zor cu săpun de cas ă şi le şie rufele murdare. Era roşie la faţă din cauza efortului f ăcut şi leoarc ă 34 de 33 Obiecte de îmbrăcăminte care se poartă direct pe corp; p. ext. (la pl.) cearceafuri, feţe de masă etc.; albituri, schimburi. DEX

34 Regionalism cu sensul de foarte udă

327 transpiraţie şi apă cu săpun, sărită din albie în timpul sp ăl ării rufelor.

Făcuse de curând săpunul din grăsimile adunate de la porcul tăiat la Crăciun şi sodă caustică. Când a tăiat săpunul şi la pus la uscat, a mai rămas lichid din sodă şi amestec de grăsimi şi zeamă de pelin pentru miros, numit leşie pe care o foloseau ţărăncile la dedurizerea apei scoasă din fântână sau strânsă de la ploaie . Aşa făceau ţăranii, puneau câte o putin ă sub strea şin ă şi când ploua adunau apa scursă de pe acoperiş. Era mai bun ă la spălat, nu era atât de dură.

Mama ţinea această leşie într-un bidon de tablă sau garni ţă cum îi mai spuneam noi. Acolo depozita de obicei untura topit ă de Crăciun după tăierea porcului, din osânză şi de la jumări. În Dobrogea nu se lăsa şunca aşa cum era pe porc, ci se separ ă stratul doi de stratul mai compact de sub şorici. În Ardeal şi în alte zone ale ţării se prepară clisa din toată şunca, indiferent cât este ea de groasă.

Cum îşi luase alt vas nou pentru untur ă, acesta fiind mai mic, îl utiliza la depozitatul leşiei de la săpun. În ziua respectiv ă î şi scosese din garniţă într-o cană din faianţă rămasă fără de coadă

328 şi turnase din ea în apa din albie în care sp ălase rufele, apoi a pus cana cu leşie în firida din peretele polatrei, închizând gemuleţul cu foraibărul35, fără să se gândească că cineva ar putea umbla acolo şi să folosească cana în alte scopuri.

Am căutat eu prin toate oalele de pe plit ă, dar nu am g ăsit nimic de mâncare. Era doar covăţica cu pâinea f ăcută cu o zi înainte, în cuptorul din curte. Caut eu şi în firid ă şi descop ăr o cană aproape plină cu un lichid care semăna perfect cu laptele consumat de dimineaţă, mai ales că pe afară era murdară de o dâră care tare semănă cu o coajă de lapte cu cafea.

Cum în încăpere era semiîntuneric, din graba de a mânca ceva cât mai repede, ca să-mi astâmpăr foamea de copil, nu mam retras într-o zonă mai luminoasă, să verific ce con ţinut are cana, convins fiind că este meniul de dimineaţă, aşa că am dus cana la gură şi mi-am umplut-o cu ce conţinea. Poate, că lăcomia mea de a înghiţi dintr-o dată cât mai mult lichid m-a salvat de la moartea sigură şi chinuitoare.

35 Dispozitiv de metal în formă de şurub îndoit în unghi drept, prevăzut cu filet pe unul dintre braţe, cu care se blochează o uşă, o fereastră etc. DEX

329 Am simţit dintr-o dată că mi-a luat gura foc şi, imediat am returnat lichidul în cană. Nu am apucat să înghit nimic. Am început să urlu de durere şi usturime. Ţipam continuu şi, cum mama şi-a dat seama ce s-a întâmplat, văzându-mă lângă dulăpior ţinând cana cu leşie în mână, s-a precipitat şi ea, a abandonat sp ălatul ţipând mai tare ca mine, că i s-a otrăvit copilul. Ne ştiind ce s ă facă, a luat un pahar cu apă din găleată şi m-a pus s ă fac gargară, clătindu-mi gura care-mi luase foc.

A auzit ţipetele şi bunica Floarea care îşi făcea de lucru în odaia ei. Nu ştia de ce ţipă, dar văzându-mă, că mă vait de durere la gură şi aflând de la mama că am îngh ţit le şie, a început şi ea să se “dea de toţi pereţii” (aici cu sensul de a se v ăita), alăturându-se văicărelilor mamei mele. Mătuşa Marioara, cumnata mamei care locuia peste stradă, auzind ţipetele din casa noastr ă s-a alertat şi ea şi a venit panicată la noi. Era o h ărmălaie de nedescris. Nimeni nu ştia ce să facă şi dacă am înghi ţit sod ă sau nu. Eu nu mai puteam vorbi, deoarece gura mi se umflase iar buzele erau pline de băşici cu lichid. O alt ă vecin ă, tanti Lisandrina venită şi ea în grabă auzind-o pe mama că băiatul a înghiţit sodă caustică, a propus să bată degrab ă un albu ş de ou

330 şi să mi-l dea să-l înghit. Cum n-am putut niciodat ă să mănânc ouă crude, cu toate că ni se spunea că face vocea sub ţire, voit sau obligat, a trebuit să înghit acel lichid care mi se p ărea atât de greţos, încât l-am vomat imediat ce l-am înghiţit.

Singura scăpare a fost fuga la dispensarul comunal aflat spre norocul meu la vreo patru – cinci sute de metri de noi. Nu mai îmi amintesc ce mi-a dat doctorul atunci, însă ştiu c ă mi-a făcut nişte spălături şi m-a uns cu un unguent pe buze. Nu puteam înghiţi nimic, deoarece cavitatea bucală era carne vie, până spre esofag.

Cum necum, a trecut şi acea zi nefastă pentru mine, iar când seara a venit tata acasă de la câmp, i-a adresat mamei câteva înjurături zdravene să le ţină minte toată viaţa, pentru prostia de a pune acolo otrava fără să se gândeasc ă c ă cineva o va confunda cu altceva.

A doua zi când am ajuns în curtea şcolii s ă fiu prezent la activităţi şi m-au văzut colegii cum arătam, nici nu-mi mai amintesc ce minciună le-am îndrugat, dar cum nici eu nu o credeam, ei nici atât, aşa că în câteva zile m-am ref ăcut şi a trecut şi prima mea întâlnire cu moartea care îmi tot d ădea

331 târcoale de când m-am născut, însă ursitoarele îmi h ărăzise să am parte şi de alte încercări.

Cumpă na nr. 2 În anul 1966 încă îmi satisfăceam serviciul militar pe nava DR 5 (dragor de radă), navă care nu era aşa de mare, avea doar 37 metri lungime şi 5,2 metri la cuplul maestru, adică partea cea mai lată din punte. Destinaţia navei era descoperirea minelor plantate de inamic în caz de război şi descoperirea submarinelor pe care le puteam bombarda cu grenade marine speciale. Ni şte butoaie din tablă ca cele de smoală de pe timpuri, nu mai grele de 50 kg ce aveau un dispozitiv ce se regla, ca grenada s ă fac ă explozie la o anumită adâncime, funcţie de presiunea apei asupra ei.

Pentru descoperirea minelor avea un sistem de flotori ce lăsau la apă şi tractau la o anumită adâncime un aparat care prin ultrasunete depista minele şi le făcea să explodeze. Era un fel de

332 traul la pescadoare, care colectează bancurile de peşte întâlnite în timpul căutărilor în marş continuu.

Nava noastră trebuia să intre în reparaţii în Şantierul Naval Militar Mangalia. Eu eram în anul doi de armată şi m ă împrietenisem cu doctoral divizionului dragoare, un c ăpitan n ăscut şi el în Dobrogea ca şi mine. Pentru a scăpa de munca ce ne aştepta, când nava va intra pe docul plutitor la cur ăţat de scoic ă prin raşchetare manuală, m-am “învârtit” pe lâng ă doctor, s ă fiu dus la Spitalul Militar Constanţa, să mă opereze la ochi, unde aveam sub pleoape nişte mici punguliţe cu grăsime. Nu ştiu cum se numesc ele în termeni medicali.

Zis şi făcut. Îmi face doctorul ordinul de deplasare la spital şi de internare şi plecăm împreună la Constanţa în salvarea militar ă. În Mangalia în acele vremuri exista şi o policlinic ă militar ă, care acum este Şcoala general “Gala Galaction” clasele I – IV, unde şi nepotul meu cel mic Cristian, a urmat cursurile pân ă au plecat cu toţii în Norvegia.

A doua zi, după internare am şi fost operat, o opera ţie simplă, nedureroasă, fără nicio complicaţie care a constat în crestarea pe viu cu bisturiul a acelor pungi de gr ăsime, colectarea

333 materiei cu un tampon şi ungerea cu auromicin ă. Dup ă o săptămână cât puteam maximum să trag de timp, trebuia să-mi facă externarea şi să mă trimită la navă, a şa că iar am umblat la sentimentalisme. Reuşeam să-mi creiez repede prieteni peste tot, inclusiv în spital la asistente şi printre medici, chiar fiind ei ofi ţeri la rândul lor. Mi-a venit ideea ca să mai pot sta în spital, scoaterea amigdalelor. Am tratat cu medicul ORL-ist, un locotenent major din Mangalia, să-mi scoată amigdalele chiar dacă nu mă deranjau, numai să trag de timp în speranţa că în aceast ă perioadă nava va fi curăţată de scoică de către colegii r ăma şi la bord.

Trebuie să amintesc că eram tare îndrăgostit în acea vreme de o fată din Cumpăna, o localitate situat ă la 5 km de Constan ţa, care lucra la Abatorul din oraş, ca mezelar. F ăcuse şcoala profesională în Bucureşti. Era frumuşică foc şi eu ţineam foarte mult la ea. De fapt ne-am şi căsătorit un an mai târziu. Odat ă internat în spital, chiar dacă era destul de departe de abator, m ă vizita destul de des, mai ales duminica când nu mergea la muncă.

A mai trecut o săptămână de covalescenţă şi după operaţia de amigdalită aşa că inevitabilul trebuia să se producă. Ie şirea

334 mea din spital şi întoarcerea la navă. La ieşire mi s-a dat un certificate cu 14 zile de concediu medical. Spre dezam ăgirea mea nava abia urcase pe doc şi tocmai atunci se curăţa scoica prins ă pe corp, lucru de care dorisem să scap în cele două săptămâni de spitalizare, dar n-a fost să fie aşa. Asta este, când ai ghinion şi fatalitatea trebuie să se întâmple. Înainte de terminarea programului şi plecarea cadrelor acasă (ofiţeri şi subofiţeri), comandantul navei ne-a strâns pe punte şi ne-a trasat sarcinile pentru după amiaza respectivă, adică continuarea raşchetării36 operei vii (partea imersă, aflată sub apă). Comandantul Cucu Ioan, un căpitan locotenent mi-a dat dispoziţie să trec şi eu la raşchetat, chiar dacă aveam concediu medical. La atenţionarea mea că sunt în concediu medical mi-a răspuns sec: -

Fruntaş! Tu, execuţi ce-ţi dau eu ordin şi apoi raportezi

dacă se întâmplă ceva! sunase ordinul său categoric, f ără posibilitatea de comentare.

Nici nu au plecat cadrele bine spre casele lor, că eu şi cu încă un soldat din anul I de fel din Gala ţi, am coborât de pe nava 36 A curăţa de vopsea sau de rugină o piesă de metal sau un vas, cu ajutorul raşchetei (dispozitiv ca o daltă îndoită care curăţă prin tragere de ea). DEX

335 aflată cum am spus pe docul 37 plutitor şi ne-am urcat pe altă navă de acelaşi tip sosită de la baza militară din Tulcea pentru repara ţii capitale, legată de doc. Un soldat tulcean o păzea, dar nu era nicio problemă. Gălăţeanul s-a dezbrăcat, a trecut dincolo de balustradă şi a sărit direct în apa adâncă de peste 10 – 15 m.

Eu mai firoscos38, nu fac ce a făcut el ci, caut o scândur ă, o aşez cu un capăt pe ţeava de jos a balustradei şi celălalt cap ăt pe o cutie şi folosind dispozitivul încropit ad hoc într-o trambulin ă, încerc să săr peste ţeava de deasupra. Aşa că fac bătaia, s ă-mi iau avânt, însă capătul scândurii cade de pe ţeavă, eu vin cu pieptul în ţeava de sus şi mă răstorn în ap ă însă în c ădere m ă lovesc cu fruntea de platbanda de la brâul de protec ţie al navei de unde era scos lemnul, o table groasă de vreo 3 milimetri, îmi retez nasul şi mă scufund în apa rece. Aceasta a fost şansa mea c ă nu m-am lovit mai sus în tâmplă să-mi pierd cunoştinţa, ci doar mi sa retezat nasul, care a fost împins total în interior.

37 instalaţie plutitoare a căror rezervoare se umpe cu apă să se scufunde şi pe care se introduce nava, apoi scoţându-se apa din rezervoare se ridică cu ea la suprafaţă. N.A.

38 priceput la toate, învăţat şi deştept. DEX

336 Cu ajutorul soldatului tulcean am ieşit din mare pe punte, am luat repede pantalonii pe mine şi fugi la cap ătul docului unde mam băgat în inconştienţa mea sub un jet de apă de la instala ţia de incendiu, să fiu ud peste tot. Şi aşa eram destul de ud. Când am ajuns aproape de navă m-au văzut colegii ce lucrau la ra şchetat şi s-au speriat că eram umflat tot la fa ţă, iar sângele curgea şiroaie. Au anunţat imediat salvarea militară de la punctul medical din apropierea docului. Le-am spus la colegi că am vrut s ă trag de o schelă metalică s-o aduc lângă navă, ca să mă urc pe ea să pot începe raşchetatul, dar m-am împiedicat de o bucată de fier sudată pe puntea docului pentru fixarea postamen ţilor pe care se aşează nava la îndocare şi am căzut cu nasul într-o alt ă bucat ă de fier.

Nu ştiu cât de credibilă a fost povestea mea, îns ă eram sigur că cei doi soldaţi nu vor avea curajul să spun ă adevărul, ştiind că-i aşteptau zile bune de arest. Salvarea a venit destul de repede şi m-a dus la policlinica militară, însă când au desf ăcut pansamentul pus de cei de la punctual de prim ajutor, s-au speriat de ce au văzut şi m-au urcat iar în salvare cu destina ţia Spitalul

337 Militar Constanţa, de unde doar ce plecasem cu 24 de ore mai înainte.

Am ajuns repede. Pe mine nu mă durea atât de tare lovitura, încă eram încălzit şi amorţit. Când urcam scările spre etajul doi unde erau saloanele de la ORL şi sala de opera ţie, auzeam cum comentau nişte soldaţi pe lângă care treceam: -

Măi, a venit un marinar căruia i-a explodat o grenad ă în

mână şi l-a orbit.

Câtă fantezie poate avea un om. Nici nu ştiau despre ce este vorba şi gata, stabiliseră verdictul – explozie de grenadă.

Ajuns pe secţia ORL, am recunoscut vocea asistentei şef ă, o domnişoară tomnatică şi frumoasă, pe nume Frigioiu. I-am spus cine sunt, ea s-a panicat şi m-a dus direct în sala de opera ţie, apoi a sunat după medicii de gardă. Stăteam întins pe masa, aşteptând să apară aceştia. Nu-mi dădeam seama de gravitatea situaţiei deoarece nu puteam să mă văd şi asta nu numai că eram bandajat peste ochi, ci că eram atât de umflat încât ochii mi se acoperiseră cu pleoapele.

Au sosit şi medicii. Iar am avut noroc, nu numai că nu m-am lovit în alt loc mai periculos, în tâmplă, ci că de gard ă era tocmai

338 medicul ORL-ist din Mangalia, un specialist foarte bun, care ajutat de un alt medic chirurg s-au apucat de treab ă. Mi-au f ăcut câteva injecţii de anestezie în zona spartă şi nu prea le-a pl ăcut de au găsit la faţa locului. Aveam piramida nazală fracturat ă şi un traumatism cranio cerebral sever.

Unul trăgea cu forţă de nas cu o pensetă şi celălalt făcuse un sistem de plan înclinat din două instrumente din care unul fixat pe maxilarul superior iar o pensetă vârâtă în nari şi încerca s ă ridice nasul apăsând peste primul instrument ca pe o pârghie, pentru poziţionarea nasului la loc.

După vreo oră jumătate de chin au reuşit să mă refacă şi să mă coasă. Fiecare nară era umplută cu câte un metru de pansament îmbibat în novocaină. M-au pansat şi m-au trimis la salonul de unde abia plecasem.

Vestea în şantierul naval s-a dus foarte repede. A şa a auzit şi fratele meu mai mare care lucra acolo ca maistru la sec ţia electrică. Şeful de echipaj, un sergent de prin Bucure şti, a raportat dimineaţa

comandantului

de

navă

evenimentul,

acestuia

necăzându-i bine de loc ce s-a întâmplat, mai ales că eram în concediu medical. Era foarte speriat. Fiind prea exigent, echipajul

339 nu-l prea simpatiza şi de aceea se solidarizase cu mine şi mai exagerau şi ei incidental. Bineînţeles că nu ştia adevărul, altfel ar fi fost mai liniştit. Mă trimetea după externare direct la arrest, şi- şi rezolva problema favorabil pentru el, cu toate c ă se înregistra pe unitate cu un caz grav de indisciplină.

Novocaina din tifonul folosit, ca să-mi ţină fixă piramida nazală până la sudare, făcea ca să nu prea simt durerea.

Inconvenientul era că trebuia să mă descurc ca un orb prin salon sau când trebuia să merg la masă. Mă mai ajutau colegii de cameră, militari din toată regiunea şi toate armele.

A doua zi ştiam de la asistente că va veni fratele meu care a dat telefon să se informeze în ce stadiu mă aflu. Ajutat de un soldat am ajuns în curtea spitalului şi stăteam liniştit pe o bancă în parc, aşteptându-l. Desigur, că nu-l puteam vedea, dar celalte simţuri erau perfecte, aşa că am auzit când a întrebat pe cineva dacă ştie unde sunt. Întâlnirea a fost tragicomică. Tragic că el a le şinat când m-a văzut mutilat la faţă, comic că eu trăgând de pansament şi de pleoapă s-o deschid, l-am zărit căzut pe bancă, ţinându-şi fa ţa acoperită şi am început să râd de el. Era firesc s ă m ă port ca un

340 inconştient pentru că nu mă puteam vedea cum ar ăt şi nici durere nu prea o simţeam din cauza novocainei care mă scutea de mult ă durere. Inconvenientul era că trebuia să respir numai pe gur ă, motiv pentru care tot timpul mi se usca.

Nu i-am povestit ce s-a întâmplat nici lui, îndrugând aceea şi poveste cu împiedicatul. Îmi era frică să nu povesteasc ă în şantier despre cauza reală a accidentului şi să se audă la navă. La despărţire l-am rugat să treacă prin oraş pe la mătu şa noastr ă, sora mamei, a cărui fiu mai mic doar cu 7-8 luni ca mine, avea o prietenă consăteancă cu iubita mea şi amândouă navetiste la Cumpăna, ca să o anunţe pe Geny (aşa o alintau de la Eugenia) că sunt din nou în spital. Mă vizitase aşa cum am mai spus şi înainte, uneori împreuna cu mătuşa mea, alteori singură când ieşea de la muncă.

Dacă întâlnirea cu fratele nu m-a marcat prea tare, chiar dacă îmi povestise cum apar în fapt, întâlnirea cu iubita mea devenea emoţionantă. Ce va spune când mă va vedea desfigurat? Se va speria şi ea sau nu? Oricum mai erau câteva zile până va veni să mă viziteze în prima duminică de la accident.

341 Aşa cum eram cu nările umplute cu pansamente, ar ătam exact ca un urangutan. La ochi aveam cearcăne şi vânătăi violete, faţa îmi era tumefiată, aproape vânătă. Nu era o imagine uşor de suportat nici de o persoană mai rezistent ă la asemenea aspecte, dar pentru mătuşă sau pentru iubita mea de care eram a şa de îndrăgostit?

M-am tot rugat de medicul ORL-ist să-mi scoată tifonul din nări, să nu mă vadă aşa de caraghios de umflat. Nările erau atât de întinse încât strălucea pielea nasului. Era prea riscant s ă m ă asculte, deoarece pansamentul îmi ţinea fixă piramida nazală şi orice lovire accidentală distrugea toată strădania celor doi medici de a-mi reface faţa şi nasul.

Până la urmă s-a lăsat înduplecat să mi-l scoată pe perioada cât vor sta vizitatoarele mele, ca apoi s ă pun ă altul. Nu vă daţi seama ce durere am fost nevoit să suport la extragerea acelor feşe de pansament îmbibate cu sânge care uscându-se s-a lipit de părul nazal. Medicul cu experienţă ştia ce se va întâmpla, aşa că a prins cu penseta de tifon şi a tras cu for ţă. Credeam c ă mor pe loc de durere. Imaginaţi-vă cât vă doare să vă smulge ţi doar un fir de păr, dar tot ce era crescut în nările mele? Cred c ă

342 am urinat pe mine de durere. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cealaltă faşă. Mi-a dat cu un spray anestezic care a mai ameliorat din usturime în interiorul nărilor şi aşa mi-a mai trecut. Îmi curgeau lacrimile de durere şi usturime şi sim ţeam cum curge ceva cald. Era sângele care şiroia, rupându-se crusta format în interiorul operaţiei.

Sosirea

celor

două

persoane

a

fost

deosebit

de

emoţionantă. Reacţia amândurora a fost conform a şteptărilor, cu lacrimi sincere de compasiune. Am încercat eu să le consolez, s ă le încurajez că nu-i nimic grav, dar nu cred că am reu şit prea mult să le conving. Prietena mea Geny, de acum venea la spital aproape zilnic după terminarea programului de muncă şi avea de schimbat de fiecare dată câte două mijloace de transport în comun. Poate că acest accident ne-a consolidat şi mai mult apropierea care aşa cum am amintit a condus la căsătoria noastr ă după un an de la liberarea din armată. Întors la unitate aveam de acum program privilegiat. Nava între timp ieşise din şantier şi era din nou legată la cheu la locul ei, alături de celelalte nave. Eu eram doar o persoana care st ătea tot timpul în cazarmă (o încăpere sub punte unde dormea o parte

343 din echipaj pe timpul când ieşeam pe mare). Nu aveam voie s ă particip la nicio activitate militară.

Se apropia ziua de 15 august, Ziua Marinei care corespunde cu ziua de Sfânta Maria. Toate navele militare cu o s ăpt ămân ă înainte ieşeau în avanportul Mangaliei unde se aliniau pentru defilare şi începeau pregătirile de festivit ăţi. Pe mine m-au abandonat, trimiţându-mă la infirmeria Corpului de Echipaj, o unitate militară de uscat unde se instruiau recru ţii pân ă la repartizarea lor la nave sau la alte unităţi militare.

Dar ţi-ai văzut ca eu să stau liniştit în infirmerie şi să-mi văd de convalescenţă? De unde! Am părăsit salonul şi mă plimbam ca Vodă prin lobodă cum s-ar zice, prin curtea unit ăţii, îmbr ăcat doar în halatul de la infirmerie. Tocmai ce nu trebuia s ă se întâmple, asta s-a întâmplat. Am dat pe o alee nas în nas exact cu comandantul unităţii, cel mai de temut comandant de unitate, colonelul Drăghia, care m-a luat la rost ce caut în afara infirmeriei şi, imediat a chemat ofiţerul de serviciu şi mi-a făcut expedierea la vapor, trimiţându-mă cu un curier. Norocul a fost c ă era dup ă amiază şi nu era decât ofiţerul de cart la navă. A doua zi comandantul mi-a interzis categoric să mai ies de sub punte.

344 Începusem să văd dublu, aşa că am ieşit la raport şi cum eram aproape de policlinica civilă, mi-au pus la dispozi ţie o barc ă şi m-au dus la mal apoi la cabinetul de oftalmologie la control.

Nici de respirat nu puteam s-o fac cum trebuie, necesita o nouă operaţie de deviaţie de sept acum, aşa că imediat dup ă terminarea festivităţilor prilejuite de Ziua Marinei, cum am revenit la cheul nostru, m-au şi expediat din nou la Spitalul Militar unde cu dalta şi ciocanul, doi medici ORL-işti au lucrat ca ni şte sculptori pricepuţi să-mi refacă interiorul nasului. Co şmarul s-a repetat cu faşa şi novocaina, numai că acum eram avizat.

Lunile până pe 19 octombrie când m-am eliberat din cătănie au trecut monoton, fără nicio activitate la bordul navei. Eram ca un musafir, nu ca un soldat membru al echipajului, fostul motorist din compartimentul UL539 - maşini pupa40.

Se lucra de zor în staţiunea Neptun şi începuse s ă trimit ă şi marinari din toate unităţile aflate cu navele legate la Cheul Sulfuros, cum era cunoscută zona. Numai eu rămâneam cu

39 Unitatea de luptă nr.5 N.A.

40

Partea din spate a unei ambarcaţiuni N.A.

345 sergentul de serviciu, vardia41, curierul - ajutorul vardiei şi bucătarul. Mă mânca la ficaţi că nu sunt şi eu prin Neptun. Mai erau câteva zile până când trebuia să ne liber ăm şi toat ă suflarea din anul doi de armată numai la aşa ceva se gândea. L-am rugat pe comandant să mă lase şi pe mine la muncă în Neptun alături de colegii mei.

-

Mă, dar nu te mai împiedici, îmi spuse el circumspect.

- Nu mă împiedic tovarăşe comandant, răspund eu

hotărât şi cât mai convingător.

-

Bine, atunci poţi merge, dar ai mare grijă!

-

Da, să trăiţi, zic eu fericit că mai pot vedea şi altceva în

afara hainelor marinăreşti.

Dracul când trebuie să-şi vâre coadă, ca să încurce treburile, găseşte el ceva de făcut. Cum ajungem noi cu ma şina, un camion militar, în Neptun să tăiem iarba de prin şan ţurile de pe marginea şoselei, undeva prin dreptul actualei cl ădiri unde a fost B.C.R. Neptun, trece o basculantă pe lângă noi, al c ărui şofer era un consătean de al meu şi prieten pe deasupra cu fratele meu ,maistrul. Firesc pentru nebunia mea de atunci a fost s ă-l opresc 41 Soldat în serviciu de pază al unei nave

346 şi să mă urc în cabina acestuia, apoi toată ziua să mă plimb cu el pe unde avea treabă. Când se apropia ora de plecare spre unitate, l-am rugat să mă ducă înapoi. Ghinionul a fost c ă tocmai când coboram din cabină, hop şi comandantul navelor Dragoare de bază, cu mult mai mari decât “scoicile” noastre cum le numeam noi, rangul doi42 Luţă.

-

Soldat, ce-i cu tine într-o maşină civilă? mă luă el la rost

imediat.

-

Să trăiţi, tovarăşe comandant, m-am plimbat şi eu cu un

consătean, rudă de-a mea prin staţiune, minţii ei pe loc.

-

Şapte zile de arest soldat. Treci în front şi să raportezi

comandantului tău ce s-a întâmplat.

-

Am înţeles, să trăiţi!

Norocul meu a fost că nu am mai avut de executat nici şapte zile de armată şi ne-am liberat. Aşa am p ăc ălit şi cea de a doua oară moartea, rămânând încă în viaţă, pentru alte încerc ări la fel de teribile.

42 Echivalentul gradului de locotenet colonel la armata de uscat.

347

Cumpă na nr. 3 Aşa cum am amintit în episodul numărul doi, în 1967 toamna prin octombrie, după ce a stat vinul din fiert şi s-a limpezit, m-am căsătorit cu fata care reprezenta totul pentru mine.

O iubeam cum numai tinerii pot s-o facă, mai ales cei proveni ţi dintr-o familie unde moralitatea şi seriozitatea este liter ă de Evanghelie.

Nunta a avut loc la Crama hotelului Continental din Costan ţa ce aparţinea de I.H.R. Eforie Nord, unde Şef de Cadre ( şef Serviciu Personal de acum) era soţul unei veri şoare, care îmi intermediase închirierea localului.

Crama avea o orchestră recunoscută ca cea mai bun ă formaţie lăutărească din oraş, cu maestrul Carabulea la ţambal.

Pentru nuntă orchestra s-a mai completat şi cu muzican ţi de la Teatrul de estradă FANTASIO din Constan ţa care să cânte muzică de dans.

Socrul meu mi-a condiţionat de la început căsătoria cu fiica lui prin locuirea noastră la el în casă, la Cump ăna. Mie nu-mi

348 convenea deloc, că trebuia acum să fac naveta la serviciu, îns ă ce-am zis: “Împacă-te cu dracul până treci puntea”. În acea perioadă Constanţa era un oraş închis. Gheorghe Gheorghiu Dej interzisese ca în anumite ora şe din ţar ă să se mai facă mutaţii şi altor persoane.

Corupţia nu este inventată de actualii politicieni, ci exista şi pe atunci, aşa că mama a vorbit cu o verişoară de a ei care locuia în oraş, să-mi facă mutaţie la ei. Când au venit aceşti unchi la noi acasă, le-a pus în portbagaj nişte gâ şte (unchiul era şofer profesionist) şi le-am dat buletinul. N-a trecut o lun ă de zile şi eu aveam mutaţie în marele oraş închis Constanţa. Asta se întâmpla prin 1963, deci când m-am căsătorit în 1967 aveam muta ţie pe oraş de 4 ani, chiar dacă nu am locuit niciodată la acea adresă.

Treburile n-au mers cum ne doream în via ţa noastr ă, motivele sunt povestite în cartea “Iubirile unui pescar”, a şa c ă după 8 luni de locuit la socri în Cumpăna, am stabilit de comun accord cu tânăra şi frumoasa mea soţie, să căutăm o camer ă la oraş şi să plecăm să trăim singuri. Nu aveam problem cu socrii, ci cu o cumnată de vârsta mea şi divorţată care făcea totul, ca să-i devin amant. Am preferat să plec decât să-mi înşel soţia.

349 Desigur, că dracul când îşi vâră coada unde nu trebuie, nu se lasă aşa cu una cu două, până nu-şi îndepline şte planul. Fiind locuitor al Constanţei, obţinusem aprobarea Consilului Oamenilor Muncii cum se numea pe atunci, de la mine de la muncă, să ni se dea şi nouă în oraş pământ pentru un loc de casă. Tocmai în acea perioadă toată familia mea lucra la casa fratelui cel mai mare care avea deja doi copii, iar soţia îi era însărcinat ă cu al treilea.

Tata a venit într-o duminică la Constanţa să-i punem acoperişul casei fratelui şi a trecut pe la mine că-i era în drum, s ă mergem împreună la treabă. Ca om cu experienţă de via ţă, a observat că ceva nu-i în regulă cu soţia mea. Avusesem o discuţie noi doi mai înainte cu referire la întoarcerea la p ărin ţii ei.

Credeam că a înţeles că nu era cazul. Eu nu i-am spus nimic de pericolul ce pândea căsnicia noastră din partea surorii sale.

Lucrând la casa fratelui, la un moment dat tata presim ţind ceva, îmi spune să merg pe acasă la mine în timp ce m ă duc la depozitul de băuturi după o damigenuţă de 3 litri cu vin. Zis şi făcut. Când ajung pe strada respectivă, văd în fa ţa por ţii un

350 camion şi nişte persoane cărând bagaje. Mi-am dat seama ce se întâmpla de fapt.

-

Pleci de la mine? mi-am întrebat soţia.

-

Da, plec.

-

Ai grijă că eu n-am să vin niciodată după tine, asta să o

ştii de la început, că nu ai motiv să pleci.

-

Treaba ta, îmi răspunde ea, văzându-şi de treabă.

Sora ei care era drăcuşorul din casă, cum am numit-o eu în povestirea din cartea de debut, cu nişte perne în bra ţe, le a şez ă jos şi-mi dă vreo doi - trei pumni în stomac şi apoi î şi vede de treabă. I-am lasat să facă ce vor şi am plecat la depozit după vin.

Bagajul era aproape încărcat. Mare lucru nu aveau de luat. Doar lenjeria şi darurile ei de la nuntă.

Revenit la casa în lucru, le-am povestit alor mei ce se întâmplase şi atunci la vârsta de 25 de ani, pentru prima dat ă am aprins în faţa tatălui meu prima ţigară, chiar dacă fumam de la vârsta de 17 ani. M-a înjurat el pentru impertinen ţa mea, dar n-a mai avut ce-mi face după aceea.

Lunile au trecut, eu am rămas cu chirie tot în acea camer ă din cartier, dar gândul îmi era mereu la Geny. I-am trimis câteva

351 scrisori, am aşteptat-o să vorbim de mai multe ori în sta ţia ei când ieşea de la serviciu, însă nu am putut-o lămuri să revin ă la ora ş. Într-o seară chiar am blocat-o într-un autobuz şi n-am mai l ăsat-o să coboare până în staţia unde coboram de obicei în cartier. Cu toate că era aproape ora douăzeci şi dou ă şi nu ştiu dac ă mai avea cu ce să ajungă la Cumpăna, s-a încăpăţânat şi nu a vrut să mă urmeze în camera noastră, cu toate argumentele folosite.

Văzând că vorbesc singur, am renunţat de a mai încerca s ă reînnodam firul rupt al căsniciei noastre. Îmi venea destul de greu să trăiesc fără de ea pentru c ă o iubeam cu adevărat şi simţeam că nu pot trăi fără s-o ştiu lângă mine.

Eram cuprins de slăbiciune, ca oricine este născut în zodia peştilor, aşa că m-am gândit tot mai des să-mi pun cap ăt zilelor, iar acest gând devenise obsedant. Premeditând acest lucru, am cumpărat de la farmacie o cutie cu cinciz eci de pastile de meprobamant, într-o seară când n-am mai putut suporta despărţirea, mi-am luat un litru de vin, să-mi fac curaj şi am înghiţit întreaga cutie de somnifere. Când a început să mi se fac ă

352 rău, m-am speriat şi am anunţat pe mama proprietăresei care locuia uşă de uşă cu mine, ce tâmpenie am făcut.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Ştiu doar ce mi sa povestit de fratele cel mare. Proprietarul a fugit pân ă la el şi l-a anunţat, apoi au sunat la salvare. Eu m-am trezit diminea ţa în Spitalul Judeţean legat buştean cu nişte chingi de o targ ă. Trei bărbaţi şi două femei s-au luptat în acea noapte cu mine s ă m ă ţină, ca să-mi facă spălături gastrice, să elimin efectul pastilelor înghiţite. Nu ştiu nimic din ce mi-au mai făcut şi nici ce-am făcut eu. Imi povesteau cadrele medicale că eram ca o fiară, puternic ca un bizon şi abia de au reuşit să mă lege de targ ă, ca s ă m ă ajute să scap cu viaţă. La început m-au legat cu fe şe de mâini, dar le rupeam ca pe nişte aţe. Nu ştiu de unde atâta for ţă putea să existe în mine, că nu am fost niciodată un bărbat puternic fizic.

Bineînţeles, că soţia mea a auzit ce am făcut, dar nu a catadicsit să vină să mă vadă. Atunci am renun ţat definitiv la ea şi la ideea de împăcare. Mi-am dat seama că iubirea ei nu a fost atât de puternică ca a mea şi nu merita să mai insist. I-am trimis vorbă că vreau să divorţăm pe cale amiabilă. Am aranjat amândoi

353 cu un avocat bătrân şi hârşit 43 în ale divorţurilor, plătindu-l în mod egal, să terminăm căsnicia noastră aşa că într-un an de zile, deoarece prima dată ni s-a dat

şase luni de gândire, ne-am

separat şi legal. Lucruri nu aveam de împărţit, deoarece în cele 18 luni de căsnicie nici nu am avut timp să ne cumpăram.

Aşa am trecut şi de cea de a treia întâlnire cu moartea, dar nu şi ultima.

Cumpă na nr. 4 Anii au trecut, s-au mai întâmplat multe lucruri bune sau rele în viaţa mea, a mai urmat o casnicie de nevoie pe la vârsta de 27 ani în care cu intermitenţe m-am complăcut până prin 1985 când a avut acelaşi final – divorţul şi plecarea mea definitiv ă din Constanţa la Mangalia, unde fostul meu şef de birou era director general şi care mi-a acordat un apartament cu dou ă camera în mai puţin de două luni,aşa cum îmi promisese.

43 Obişnuit, cu experienţă, trecut prin multe probleme .N.A.

354 Am reuşit chiar să ajung la pensie şi m-am trezit că din proiectant tehnolog, profesie în care am lucrat 33 ani în cele două şantiere navale, devenisem peste noapte scriitor care avea publicate deja două cărţi într-un singur an. Ca să mi le pot vinde foloseam ca şi acum internetul, de unde plecase de fapt toat ă nebunia scrisului de care habar nu aveam că aş fi în stare s-o fac, chiar dacă în tinereţe mai scriam câte un articol – dou ă din când în când, pentru ziarul local “Dobrogea Nouă”.

Făceam marketing pe internet pe diferite site-uri de socializare, oferindu-mi cărţile ca şi acum la pre ţul de cost al editării fără adaosuri, pentru a mai recupera din banii investi ţi cu publicarea lor. Dacă înainte autorii nu erau preocupa ţi cu editarea şi comercializarea cărţilor scrise, de aceasta ocupându-se editurile care acceptau să te publice şi să-ţi vireze în cont procentul din vânzări, acum autorul face totul, inclusiv comercializarea. Editurile îţi iau banii, tipăresc cartea şi cu asta li s-au terminat obliga ţiile faţă de autor. Într-o după amiază din vara anului 2011 primesc un telefon al cărui număr nu-l cunoşteam. Era o prietenă virtuala din Tecuci care mă anunţa că este sosită în Constanţa pentru dou ă zile şi ar

355 dori să cumpere cele două cărţi ale mele. Tocmai în acea perioadă trăgea bine chefalul în zona ecluzei de la Agigea, unde mergeam cu amicii aproape zilnic la pescuit. Mi-am făcut eu socotelile ajungând la concluzia că un drum la Constan ţa cu maşina era mai scump decât valoarea încasată pe căr ţi, deci n-ar fi fost rentabilă deplasarea. Puteam să mă scuz elegant că am altă treabă în acea zi şi tot ce va urma nu se mai întâmpla. Când trebuie să se întâmple, dracul face în aşa fel ca să se întâmple.

Ce mi-am zis eu: merg, duc cărţile şi la întoarcere m ă opresc la Agigea şi rămân la pescuit. Zis şi făcut. Stabilesc cu necunoscuta ora de întâlnire, îmi iau scula de pescuit, o fix ă din carbon de 8 metri lungime şi găletuşa cu râme de mare. M ă chinuisem vreo două ore să le găsesc prin zona Limanu, s ăpând în apa canalului navigabil al portului Mangalia.

Ajung la Constanţa şi întreb la telefon unde este cazat ă. Mia spus un nume de hotel despre care nu mai auzisem. Am crezut că este prin Mamaia, aşa că m-am dus direct în sta ţiune şi m ă uitam peste tot unde poate fi. Am ajuns la cap ătul dinspre Năvodari şi nu am reuşit să-l găsesc. Iar am dat telefon şi iar am luat staţiunea la periat cu acelaşi rezultat, cu toate c ă am şi

356 întrebat nişte lucrători de prin Mamaia de acel hotel. Nimic. Iar o sun şi îi spun să se uite pe stradă şi să-mi relateze practic ce vede în faţa ei. Aşa am putut înţelege că de fapt ea era în Constanţa, nu în Mamaia. Am reuşit în sfârşit să o descopăr.

Era venită cu fiica ei care avea un curs de dou ă zile prin Constanţa. Mai aveau o colegă a fetei cu ele. Cum fetele erau plecate, noi am mers la un restaurant şi în timp ce eu am b ăut o cola şi ea nu ştiu ce şi-a dorit, oricum ceva cu alcool, i-am scris dedicaţiile, am vorbit de una şi de alta ca dou ă persoane care o mai făcuseră pe internet fără să se cunoască şi cum timpul trecea şi nici rost să mai stau nu era cazul, i-am sugerat să ne retragem.

Am achitat consumaţia, ea cărţile şi am părăsit localul. Şi-a manifestat dorinţa s-o duc să se întâlnească cu cele dou ă fete care erau la un mall, dar al cărui nume nu-l ştia.

O luăm de la început cu căutatul acului în carul cu fân. Fiind străine de oraş nu ştiau să dea explicaţiile necesare, să le pot găsi uşor. Până la urmă am reuşit să le descopăr în parcarea de la Mall Maritimo. Luându-mi la revedere de la toate trei, cu promisiunea de a ne reîntâlni pe internet, m-am îndreptat cu toată

357 viteza posibilă într-un oraş aşa de aglomerat cum este Constan ţa, să ajung la ecluza Agigea. În vreo douăzeci de minute eram la locul de pescuit, canalul de la ecluză. Am lăsat maşina într-un spaţiu unde o parcam de obicei şi cu găletuşa cu râme în mână, minciogul şi scula din carbon de 8 m lungime aşa cum am spus, m-am îndreptat cu toată

emoţia

pescarului

care

se

aşteaptă

la

capturi

nemaipomenite, spre malul apei. Acolo mai era un mangalean prieten de pescuit şi un ţigan necunoscut. Am montat eu fixa, am lansat şi, de acum aşteptam să tragă monstrul. Mi se făcuse foame după atâtea ore de când nu mâncasem, aşa că mi-am scos pachetul cu mâncare şi am început să înfulec. Amândoi pescarii de lângă mine mi-au spus că nu au prins nimic şi c ă în acea zi nu vrea să tragă.

La um moment dat ţiganul prinde un chefal de vreo şapte sute de grame şi speranţele noastre cresc, crezând c ă o s ă intre peştele în zona noastră. De unde. Începuse să se însereze. Când am trecut pe lângă ecluză, am văzut trei pescari care erau cu fixele pe apă. M-am gândit că acolo poate trage

pe ştele mai

bine. Îmi iau la revedere, strâng sculele şi plec spre ma şin ă.

358 În cinci minute eram pe mal să reiau pescuitul. Umbra peretelui de la ecluză făcea ca eu să nu văd când pe ştele mu şca şi mişca pluta, aşa că mereu mă trezeam cu râma mâncată. La un moment dat cum stăteam eu cu fundul pe o piatr ă şi cu pantofii sprijiniţi pe o alta, simt umezeală la picioare, Crescuse apa şi trecuse de talpa pantofilor, udându-i. Aceasta a fost şansa mea de supravieţuire. M-am retras mai sus şi am mai continuat pescuitul alte câteva minute, fără niciun rezultat. Soarele se pregătea să apună, aşa că m-am hotărât să abandonez activitatea sportivă cu intenţia de a revini a doua zi cu al ţi amici, ca să ne coste mai puţin transportul.

Nu îmi strâng băţul telescopic acolo pe mal că aşa trebuia să se întâmple. Malul era pavat cu dale de piatr ă de carier ă şi mam gândit că pot să rup băţul şi cum dădusem pe el o mie de lei, nu era deloc convenabil. Urc malul spre ma şin ă cu inten ţia s ă strâng băţul în şosea. Îl ţineam aşa desfăcut pe umărul stâng, iar în mâna dreaptă aveam minciogul şi găletuşa cu râme de mare, nişte viermi creţi ca miriapoadele (urichelniţa). Ajungând la maşină nu m-am gândit că desupra ei era reţeaua de înaltă tensiune de 20.000 de volţi care alimenta portul Agigea, ca s ă las

359 băţul jos până trec de ea. M-am trezit dintr-o dat ă cum am înţepenit şi o amorţeală şi un zguduit mi-a cuprins întregul corp.

Am reuşit doar să ţip şi să cad la pământ ţeapăn, ca un beton de la mijloc în jos. Totul a durat fracţiuni de secund ă. S-a declan şat un arc electric, urmat de o pocnitura şi eu am căzut cu fa ţa în ţărână44, băţul a căzut în spate la pământ cu toată lungimea lui de opt metri şi cu nailonu agăţat printre buruienile dintre pietre, găleata vărsată în praful de pe şoseaua pietruită şi eu nemişcat lungit în spatele maşinii cu faţa în jos. Eram ţeap ăn beton. Nu puteam mişca de la brâu în jos nimic ca şi când mi se făcuse o anestezie locală totală. A apărut un pescar din cei trei speriat de ţipătul meu şi de flama produsă la reţea.

M-a întrebat ce-am păţit şi dacă sunt bine. Ce puteam să-i răspund? Puteam să-mi mişc doar mâinile şi în nebunia mea cea mai mare grijă nu era dacă mă mai pot ridica, ci să-mi adun râmele din praful şoselei, aşa că asta făceam eu când a ap ărut şi un alt pescar din cei trei. Simţeam cum se scurge curentul din mine şi cum încep să mă dezmorţesc. Am încercat să mişc picioarele. Mergea. M-au ajutat cei doi pescari s ă m ă ridic şi am 44

Aici cu sensul de praf N.A.

360 reuşit

să ajung pe vertical, însă nu aveam stabilitatea de a

rămâne în picioare fără sprijin. Au mai trecut câteva minute şi mam putut mişca de pe loc. Piciorul stâng încă era amor ţit destul de bine. Cum, necum, am strâns băţul telescopic şi l-am pus în portbagaj alături de “nepreţuitele“ mele râme.

Mă durea piciorul stâng. Nu ştiam ce are. Unul dintre cei doi m-a întrebat dacă pot conduce aşa cum sunt. I-am răspuns că voi merge încet şi aşa am plecat de la ecluză, înscriindu-mă să ies pe podul de la Agigea şi apoi spre casă. Cum totul nu trebuia s ă se termine acolo, acea zi nefastă mă tot urmărea. Când traversam Eforie Sud, aproape de hotelul Hora, spre ie şirea dinspre Tuzla, mă alerga din spate un grăbit. Am părăsit banda doi şi m-am înscris pe banda unu, numai că şi el acum era alergat de alt gr ăbit şi mă trezesc că-mi taie calea, să se retragă în faţa mea. Intrase în unghiul mort şi nu mă mai vedea, sau pur şi simplu nu a fost atent. În spatele meu la mică distanţă era un alt autovehicol. Dac ă puneam frână brusc să evit coleziunea cu cel ce-mi tăiase calea, riscam ca cel din spatele meu să mă lovească ,dac ă nu era atent la manevra mea, aşa că am apăsat şi pedala de ambreiaj şi frâna, claxonândul pe neatent. Frânarea n-a fost a şa de brusc ă,

361 iar tipul din faţa mea dându-şi seama ce-a făcut, a m ărit brusc viteza şi dus a fost.

Atunci cand am apăsat pedala de ambreiaj, am simţit durerea în maleola piciorului stâng. Ajuns acas ă, am l ăsat ma şina la locul ei şi am plecat direct la urgenţă. Era de gard ă chiar un medic ortoped ceva rudă cu mine. Finul de botez al unui veri şor. Îi povestesc toată tărăşenia cu electrocutatul, el se mir ă că am scăpat, iar la un moment dat mă întreabă pe unde a ie şit curentul.

Habar nu aveam că trebuia să şi iasă după ce a intrat în corpul meu. Când m-am dezbrăcat de hainele de pe mine, pentru consult, atât geaca de blugi, pulovărul şi maieul erau topite în zona de contact cu băţul şi umărul, iar în carnea umărului stâng aveam o gaură cât o monedă de 50 de bani, adânc ă de vreun centimetru ce mirosea a carne arsă.

M-au pus imediat să-mi facă electrocardiograma şi am ieşit sănătos tun, iar la radiografierea piciorului mi-a ie şit ruptură de maleolă din timpul căzăturii. Cum era sâmbătă seara, nu era ghipsar în unitate, aşa că m-au legat cu dou ă atele şi m-au trimis la salonul de ortopedie să aştept până luni când sose şte ghipsarul la muncă.

362 Atunci când m-am descălţat de pantofi şi mi-am scos ciorapii am observant că cel din piciorul stâng are o gaur ă mare în dreptul degetului mic. Era topit şi aveam şi o gaura de vreo doi centimetri în partea lateral a labei piciorului. Pe acolo se scursese curentul. Pantoful din piele fiind ud de la apa crescuta la ecluz ă, a facilitat scurgera lui în pământ.

Luni, asistentul mi-a băgat piciorul într-o carcas ă de ghips până la şold pe care am fost nevoi s-o port vreo lună de zile, chinuindu-mă cu saci din plastic, să-l protejez când făceam baie.

Bineînţeles, că luni am ieşit la cerere din spital. Nu eram eu cel care să stea prea mult închis undeva. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă, a fost să sun la ENEL Constan ţa, s ă aflu de cât era reţeaua unde m-am electrocutat. Fiind întrebat de ce vreau să ştiu şi recunoscând motivul, s-a mirat şi interlocutorul meu cum de am scăpat şi nu am ars ca o torţă. Uite aşa, mai am încă de trăit şi cine vă mai povestea aceste patru cumpene petrecute în viaţa mea dacă eu pieream? Dacă am rezistat la 13 mii de volţi aşa cum mi-a spus specialistul ENEL-ului c ă trece prin câmpul electric în care am avut impruden ţa să intru, atunci mă pot considera un om norocos şi înconjurat de o aur ă

363 ocrotitoare. Numai de dragoste nu prea am avut parte, de dragostea unei femei care să mă poată iubi şi la rândul său să-mi cucerească inima. Poate va veni şi aceasta atunci când nici nu mă voi mai aştepta. Doar nu degeaba am scăpat cu via ţă din cele patru cumpene. Eu încă o mai aştept.

364

Lă stunul Motto:

365 Dedicată unei dragi prietene care mi-a readus căldură în suflet într-un moment când credeam că este prea târziu de a mai sim ţi a şa ceva.

366

Trecând prin curtea spitalului din Mangalia, drumul cel mai scurt de acasă spre malul mării, am observat cu bucurie c ă au apărut rândunelele şi lăstunii. Era dovada că primăvara s-a instalat definitiv şi în Dobrogea. Trecuse de prima jum ătate a lunii aprilie şi noi începusem să ieşim cu bărcile pe mare la pescuit, chiar dacă apa era încă foarte rece. Ne înghe ţau degetele pe peşte când îl scoteam din cârlig. Apa nu avea mai mult de 9 – 10 grade.

Abia aşteptam să se întoarcă şi perechea mea de l ăstuni ce-şi construieră culcuşul sub streaşina balconului. Cuibul rămăsese aproape intact, chiar dacă o pereche de vrăbii gure şe puseseră stăpânirea peste el, imediat cum adevăraţii proprietarii îşi luaseră zborul spre zonele temperate ale Asiei sau Africa de nord pentru a ierna, urmând ca anul următor str ăb ătând mii de kilometri în zbor, ca să revină la cuibul de sub ştrea şina balconului meu. Cine putea şti dacă era aceeaşi pereche de lăstuni sau unii dintre pui ei. În ciuda faptului că roiau pisicile în jurul blocului, perechea mea de lăstuni nu s-a speriat şi şi-au construit cu migal ă acel cuib chiar deasupra ferestrei. Parcă ştiau că a şa erau mai ocroti ţi.

367 La început le-am fixat o bucată de tablă pe bătătorul de covoare, unde le puneam de mâncare diferite grăunţe, uneori chiar si bucăţi de pâine, cu speranţa că vor ciuguli cu plăcere. Cum ei se mulţumeau doar cu insectele prinse din zbor, iar meniul oferit de mine atrageau vrăbiile ce tot pândeau să le ocupe cuibul, am renunţat de a le mai da de mâncare şi la tablă.

Observam cu interes cum atât timp cât unul dintre l ăstuni alerga după pământ pe care îl amesteca cu salivă, îl modela şi-l lipea de peretele cuibului celălalt păzea cuibul, apoi în timp ce perechea lipea de zor pământul adus în cioc, pleca şi el dup ă alt materialul de construcţie, cuib ce era construit sub form ă de cup ă.

La partea superioară au lăsat o gaură, chiar sub scândura streaşinii, pentru intrare. Construcţia a durat câteva zile pân ă ce lăstunii mei şi-au terminat cuibul. Apoi au cărat iarb ă, fulgi, de lau căptuşit pe interior.

Când lăstunica a început ouatul sau în timpul cât st ăteau pe sârmele de întins rufe şi făceau dragoste, ciripitul lor specific era o încântare. Să-l fi văzut pe lăstun cu câtă tandre ţe î şi s ăruta partenera, cum îşi lipea ciocul de al ei şi cu ce asiduitate îi f ăcea curte dând din aripi şi ciripind continuu, zbur ăt ăcind când într-o

368 parte, când în cealaltă de ea, care aşezată culcată pe sârm ă î şi înfoia penele până ce el se aseza pentru câteva secunde pe spatele său. Le admiram şi-mi erau tare dragi, aceste păsărele aşa de micuţe şi plăpânde, cu penajul lor negru strălucitor şi ciocul mic.

Lăstunii mei făceau parte din rasa rândunelelor de ora ş, numită şi lăstuni de casă pentru că obişnuiesc să trăiască mai ales în oraşe, constriundu-şi cuiburile sub strea şinile caselor din piatră sau din cărămidă45.

Se deosebeşte de celelalte rase de rândunele sau l ăstuni de apă (denumirea de lăstun este împrumutată din limba sloven ă) aceştia având corpul alungit, aripile lungi dar mai înguste decât ale

lăstunului

de

apă, coadă forfecată, capul ușor

turtit

și

ciocul scurt, iar pe burtă penele sunt complet albe. Spatele, capul și partea superioară a aripilor sunt de un negru-vân ăt cu nuan țe albăstrii, restul corpului este acoperit cu puf alb. Totu şi nu au coada prea tare forfecată ca la rândunele, iar picioarele le sunt acoperite de pene și puf.

45

Anumite detalii despre lăstuni sunt luate de pe internet.

369 Masculii nu se prea deosebesc prin exterior de femele.

Indivizii tineri se aseamănă cu adulții, însă au spatele de un negru-gri, fără luciu, și burta cu nuanță de alb-cafeniu.

Masculul este de obicei monogam, dar cum se mai întâmplă şi în lumea păsărilor ca şi în cea a altor rase, inclusiv cea uman ă, mai zburătăceşte şi el din când în când şi pe la alte cuiburi în timpul când perechea sa cloceşte, că de, p ăsări sunt şi dragostea fugară nu are oprelişti nici la lăstuni, a şa cum se poate întâmpla ca şi o altă femelă să-şi depună un ou - două lângă cele ale unei alte perechi, în cazul că a avut loc vreun accident cu propriul s ău cuib, a fost distrus, sau desigur ocupat de vr ăbii şi oricât s-au străduit să le dea afară pentru aşi recupera casa, nu au reu şit.

Femela aflându-se tocmai în perioada ouatului nu are altă variant ă decât să depună ouăle unde găseste un cuib nesupravegheat permanent, precum procedează şi cucul.

Când eram copil aveam la streaşina casei şi mai ales a grajdului animalelor, multe cuiburi de rândunele. Unele şi-l construiau chiar în interior sub grinzi, intrând pe geam sau pe u şa mereu deschisă. Când auzeam puii făcând gălăgie, mă urcam de pe iesle pe grinzile grajdului şi mă uitam la pui. Atunci p ărin ţii

370 foarte agitaţi şi speriaţi că le sunt odraslele în pericol se repezeau în zbor până în apropierea mea şi ciripeau disperate.

Niciodată nu i-am luat în mână. Mă minţeau bunica şi mama că dacă pun mâna pe ei părinţii lor îi vor părăsi, nu le va mai da de mâncare omizi sau gâze şi vor muri.

Puii neştiind cine a sosit în preajma cuibului, când sim ţeau prezenţa cuiva în aropiere, imediat ridicau capetele şi deschideau ciocurile

înconjurate de o dungă galbenă căruia noi copii îi

spuneam caş, care la maturizare dispărea. Oricum după o lună de zile puii îşi luau zborul, luându-şi viaţa pe cont propriu, perechea de părinţi având timp suficient pentru a mai da via ţă unei noi serii de 5-6 pui până plecau în septembrie spre locurile de iernare. Şi chiar dacă cei vârstnici reluau ciclul procreierii, prima serie de pui rămânea mereu în preajma părinţilor până toamna când porneau în stoluri spre zonele mai calde.

Acum aflându-mă pe faleza oraşului în drum spre barca mea aflată pe malul mării în zona spitalului municipal, la dou ă sute de metri de staţiunea Saturn, priveam cu bucurie la aceste zboruri iuţi ale micuţelor şi plăpândelor păsărele, cum vânau insestele

371 aflate în aer. Da, acum venirea lor anun ţa c ă prim ăvara şi-a intrat în toate drepturile şi că nici vara nu-i prea departe.

Puteam acum când marea ne va permite, să navig ăm pe întinderele sale maiestoase, cu valurile liniştite dup ă o lupt ă surd ă cu vântul ce putea ţinea şi câteva zile la rând.

Bărcile albe, însirate pe nisipul ud şi rece, st ăteau netulburate de nimeni, în micuţul adăpost din spatele digului de protecţie, construit din stabilopozi din beton. A şteptau s ă fie întoarse cu chila în jos, echipate cu scule şi să fie împinse pe apă, unde să li se monteze motoarele, gata de o nou ă aventur ă pe mare, în căutarea guvidului sau al hanusului.

Deocamdată nu ne puteam îndeplini acest vis permanent al pescarului, marea fiind agitată. Doar cârdul de lebede înota elegant în apropierea malului, ştiind că există şansa ca atunci când se apropia cineva de apă, acea persoan ă să vin ă tocmai pentru a le da de mâncare. Cele mai curajoase ie şeau pe nisip şi fără de teamă ciuguleau frămiturile de pâine căzute pe jos, iar cele de pe apă, ce li se aruncau.

Stolul de lăstuni se învârtea cu viteză deasupra mării în zborul lor neliniştit. Se auzeau frânturi de ciripit. Ce- şi spuneau

372 între ele numai păsările puteau şti. Aceste p ăsărele micu ţe şi drăgălaşe, adevăraţii vestitori ai primăverilor, sunt cele care au lăsat în cultura universală zicale după cum se ştie înc ă din Grecia

antică când Esop în fabula Tânărul şi rândunica în care un flăcau sărac văzând apariţia unei rândunici a crezut c ă a ap ărut primăvara, deci nu mai va avea nevoie de haina groas ă, a şa c ă o vinde, însă a doua zi cade un ger naprasnic înghetând de frig atât el cât şi rândunica. De atunci a rămas şi proverbul: ” Cu o

rândunică nu se face primăvară”, expresie care uneori în folclorul

românesc devine: „Cu o floare nu se face primăvară” . Această expresia este preluată şi de Aristotel în „Etica nicomahic ă” spunând că „Așa cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel

o singură zi sau un scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit”.

Mai târziu chiar marele dramaturg William Shakespeare amintește în tragedia Macbeth despre lăstunul de casă, atunci

când conducătorul de oști Banquo descrie castelul, adresându-se către regele Duncan (act I, scena VI): „Acest oaspe

373 Al verilor, de temple găzduit, Lăstunul, cu-al său gingaș cuib ne-arată Că răsuflarea cerului își lasă De drag mireasma ei pe-aceste locuri.

Că nu-i ungher, nici streașină, nici boltă, Să nu-și atârne-această zburătoare Culcușul ei și leagănul cel spornic.

Am luat aminte că acolo unde Și-alege așezarea și-i priește E aerul mai molcom”.

(Traducere de Ion Vinea)46 - This guest of summer,

The temple-haunting martlet, does approve By his loved mansionry that the heaven's breath Smells wooingly here. No jutty, frieze, Buttress, nor coign of vantage, but this bird Hath made his pendant bed and procreant cradle; 46 Preluare de pe internet.

374 Where they most breed and haunt, I have observed The air is delicate.

(Versiune originală) La întoarcerea acasă, m-am dus să inspectez vizual cuibul familiei mele de lăstuni de care uitasem. Se vedeau fire de iarb ă scoase în afara cuibului, dovadă că nişte intru şi îl ocupaser ă.

Imediat am improvizat o scară din două scaune şi o bucat ă de scândură şi am scos paiele şi ce era adus în cuib de c ătre vr ăbii, eliberând cuibul pentru familia mea de lăstuna şi. Cine ştie, poate că au sosit şi ei sau o pereche dintre puii lor, odat ă cu stolurile ce zburătăceau deasupra blocurilor.

Mai aveam în zonă şi o pereche de gugustiuci (noi le mai spunem şi turturele după turuitul lor) ce se cuib ăriser ă într-un oţetar crescut lângă blocul de vis a vis, chiar sub fereastra prietenului meu, pescar şi el ca şi mine, numai că fiind cu patru ani mai vârstnic, el a abandonat pescuitul pe mare din barc ă, mulţumindu-se cu cel de pe mal.

Zilnic avea grijă să pună pe pervatul ferestrei mâncare şi apă pentru guguştiuci, iar aceştia dis de dimineaţă îşi f ăceau prezenţa în dreptul ferestrei gângurind, a şteptându- şi por ţia de

375 hrană. Nu am ştiut niciodată unde îşi aveau de fapt cuibul ferit de mârşevia pisicelor.

Mâţele din zonă se urcau pe furiş în oţetar să-i prindă, dar în cei doi-trei ani de când ei gânguresc în pomul respectiv, sau în migdalii de alături, o singură dată am văzut fulgi de gugu ştiuc prin zonă. Poate a fost vreun pui care nu a ştiut s ă se fereasc ă de viclenele feline. În nucul de sub fereastra mea se aud tot mai des două coţofene făcând gălăgie, dar nu s-au stabilit în copac de frica mâţelor care le dădeau şi lor târcoale. Pisicile obi şnuiesc s ă se urce prin nuc pe acoperişul balconului meu construit la parter, în afara blocului şi să mănânce ce le aruncă vecinii de la etajele superioare. Bănuiesc că de aceste resturi întrate în putrefac ţie după ce mâţele se săturau, au fost atrase şi coţofenele, păsări considerate în general necrofage.

Intrând în casă, gândurile mi-au pornit în căl ătorie spre un alt lăstun drag mie, cunoscut în primăvara acestui an. Întâlnirea cu ea pe meleaguri moldave, pline de istorie şi de cultură str ăveche românească încă din cele mai îndepărtate vremuri, m-a r ăscolit şi

376 m-au determinat să dau altă dimensiune restului de via ţă ce mi-a mai rămas. Întotdeauna căutam din romanele mele să dau chip eroinelor aşa cum îmi doream eu să fie cea de care via ţa ar fi putut s ă m ă lege cu străşnicie şi de ce nu, pentru veşnicie, dar niciodat ă nu m-am gândit că acest lucru ar putea fi posibil.

Primisem invitaţia de a participa la o întrunire literar ă într-un oraş îndepărtat de malul mării şi referitor la această oportunitate de a fi prezent la deosebitul eveniment, purtasem o discu ţie amicală cu cineva din localitatea respectivă, ca să mă g ăzduiasc ă pentru o zi, două, cât va dura întrunirea, lucru acceptat cu amabilitate. Numai că impactul întâlnirii de pe peronul g ării a schimbat cursul normal al vieţii mele precum un acar macazul şinelor de cale ferată, curs ce intrase pe un ascendent de lini ştire sufletească, după un nou şoc petrecut cu un an în urmă.

O prezenţă diafană, de o eleganţă sobră, într-un pardesiu negru croit parcă după formele sale corporale, un trup drept, zvelt, cu un mijlocel de fetişcană, o pălărie din fetru de culoare neagr ă, ce-i acopereau pletele ondulate, vopsite în culoarea mahonului, cu scânteieri strălucitoare al firelor ce se lăsau maiestuos peste

377 umerii drepţi şi strânşi de o eşarfă gen şal, cu desene orientale multicolore unde predomina negrul şi griul, se prezent ă la u şa vagonului meu în timp ce coboram cu greutate, micul geamantan folosit în voiajele scurte şi geanta plină cu cărţile necesare lans ării a doua zi la evenimentul amintit, a ultimului meu roman „Parfum

de orhidee”.

La vederea sa, picioarele mi s-au înmuiat, am rămas fără de

glas, nu ştiam ce să mai spun, în timp ce doi ochi c ăprui m ă sfredeleau cu interes. Inima-mi dădea năvală să-mi iasă din piept de atâta surprindere. De obicei persoanele de sex feminin de pe internet nu-şi postează la avatar fotografiile actualizate, ci pe unele care să le avantajeze cât mai mult, cu mai pu ţini ani ca vârstă, fără să-şi dea seama că aceste trucuri nu-l mint numai pe cel ce-o priveşte, cât mai mult pe ea însăşi. Cel care i-ar cădea în plasa micii sale şotii, obişnuindu-se cu acea imagine din fotografie, la vederea realităţii, dezamăgirea i-ar fi prea mare pentru a mai dori continuarea relaţiei ştiind că a fost min ţit. Ce încredere să mai ai în acea persoană care îşi ascunde indentitatea pentru aşi crea un avantaj în detrimentul tău?

378 Mă aşteptam la ceva care să nu corespundă cu ce aveam în faţa mea. La o persoană durdulie, bondoacă sau cine ştie, poate chiar înaltă dar nu după gustul şi speranţele mele. De fapt era o întâlnire amicală fără de nicio intenţie sau conota ţie sentimental ă din partea amândurora. Asta nu şi în subconştient, fiind amândoi singuri şi fără de nicio obligaţie.

-

Sărut mâna doamnă. Eu sunt cel aşteptat?, încerc eu o

introducere care să mă salveze de la uimirea ce mă cuprinsese la vederea sa.

- Nu sunte ţi persoana care a venit pentru întrunirea de la...

- Ba da, eu sunt... cel venit de la malul mării.

- Atunci bine aţi venit în oraşul meu de reşedin ţă. Să vă ajut la bagaj? mai spuse ea amabilă aplecându-se să ia geamantanul.

- Nu, nu, lăsa-ţi, mă descurc eu cu ele. Iau geanta pe um ăr şi geamantanul în mână şi gata. Mă scuzaţi că nu am venit cu un buchet de flori, dar în atâtea ore de mers cu trenul nu ar fi ajuns prea vesele aici după o noapte întreagă de călătorie. Voi găsi eu o florărie deschisă să-mi repar impoliteţea.

379 - Staţi liniştit. Nu-i nicio problemă, îmi aprobă ea cu eleganţă scuza pe un ton cald şi împăciuitor în glas. Haide ţi s ă mergem la tramvai.

Ieşind din gară, o construcţie cu o arhitectură deosebită şi cu o vechime considerabilă după cum am aflat mai târziu şi a şa cum am relatat, încărcat cu cele două bagaje, în câteva minute eram pasagerii unui tramvai în care mă mai urcasem o singură dată, la puţini ani după nemilosul cutremur din 1977, care a curmat multe vieţi nevinovate. Nu puteam să-mi dau seama dup ă atâţia ani dacă era acelaşi tip vechi de tramvai sau unul modernizat.

Primirea în casa sa, un apartament cu dou ă camere dintr-un cartier cu blocuri înalte şi alei străjuite de copaci b ătrâni şi rămuroşi, mai puţin de grădiniţe cu flori, a fost una de rafinament, bun gust şi eleganţă.

Nu am văzut flori prin grădiniţele de bloc pentru c ă de fapt era începutul primei luni a primăverii, luna ghioceilor şi al narciselor, care încă nu-şi făcuseră apariţia, sau din cauza emoţiilor ce mă copleşiseră nu le-am observat.

380 Faţă de răcoarea primăvăratică de afară şi ceaţa ce m-a urmărit în ultima parte a drumului, apartamentul era c ălduros şi elegant mobilat, însă un aspect ce nu puteai să nu-l observe odată pătruns în el, era mâna harnică şi grijulie ca totul s ă fie perfect de curat şi la locul său. Da, în el locuia o doamn ă în adevăratul sens al cuvântului şi această calitate nu i-o d ădeau doar cele două licenţe universitare luate, ci modul său de a fi şi pretenţiile standardului de viaţă propus să-l urmeze. Încă mă simţeam stingherit, chiar dacă oboseala celor douăzeci de ore fără de odihnă, provocate de grija drumului şi mai ales de întâlnirea cu necunoscutul şi neprevăzutul, mi-a r ăpit somnul şi din noaptea premergătoare urcării în tren.

Micul dejun a fost unul regal, de un rafinament aparte, lucruri la care nu aveam cum să mă gândesc înainte de a pleca la drum.

Au urmat apoi câteva ore bune de somn pentru refacerea organismului şi o dupăamiază de recunoaşterea ora şului cu ce are el mai interesant. Ne-am retras devreme acasă, ştiind c ă a doua zi la ora opt are loc evenimentul pentru care am f ăcut cu trenul douăsprezece ore şi cei peste cinci sute treizeci de kilometri.

381 A doua zi a fost una de bun augur pentru mine, a ş putea spune chiar una de succes în domeniul scrisului, romanul bucurându-se de prezentarea unui ilustru critic de art ă, profesor universitar doctor din oraşul respectiv şi a unei binecunoscute colege de breaslă din zona moldavă, care tocmai în acea zi primea medalia Meritul cultural pentru activitatea depusă şi pentru cărţile scrise.

Două suflete aflate în suferinţă şi singurătate, sau întâlnit pe cărări de parc cu rezonanţe poetice şi de istorie a culturii româneşti şi nu le-a trebuit mult să se placă şi să se apropie unul de celălalt. Vibraţiile şi magnetismul energetic al celor dou ă suflete se aflau la o intensitate maximă şi nimic nu le-au mai putut opri de a se intersecta, de a se uni şi a forma un cuplu ce se vrea nins de negura vremurilor viitoare, într-o lini şte sufleteasca deplin ă când se află împreună şi de un zbucium continuu atunci când făr ă să vor sunt departe unul de celălalt, dar mereu aproape prin legăturile ne destructibile ale sentimentelor create.

Cum primăvara fiecare om aşteaptă să sosească stolul de rândunele şi de lăstuni să confirme că iarna de acum este departe, un episod deja consumat, aşa şi eu aşteptam că apar ă

382 un Lăstunaş care să-mi readucă o nouă primăvară sufletească, chiar dacă primăverile din părul meu cărunt, sau înmulţit nespus

de mult şi iată că lăstunul a sosit atunci când nicio speranţa nu mai exista a fi posibilă sosirea lui. Aşa că s-a adeverit proverbul românesc precum că: Speranţa moare ultima.

Mangalia – 07.10.2014

Călătorind prin toamnă

383

Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si dulcea ţa pe ştelui marin.

Toată vara i-am dus dorul, a dispărut ca şi când dintr-o dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moart ă. Sosiser ă “termitele” (turiştii dornici să savureze dulcea ţa unui pe şte marin prăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O var ă pierdut ă, un an

384 prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioni ştii se confruntau cu aceleaşi situaţii), posesori de bărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la prim ărie şi investi ţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii.

Cum spuneam, ne bucuram, că iar a apărut un peşte care merită căutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în n ăvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare peşte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână, cu nişte improvizaţii numite de noi pescarii – volte, formate dintr-o bucată de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi două - trei cârlige mai mari. Zilnic “alergam” cu b ărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon că au dat de el, sau pe unde l-am descoperit căutându-l chiar fiecare dintre noi cu o zi mai înainte.

Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam că voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în func ţiune congelatorul ce a stat scos din priză toată vara, natura s-a hotărât să-mi fure această bucurie. S-a dezlăn ţuit din senin cum o face adeseaori când nici nu te aştepţi, fiind mai mereu furtun ă pe mare.

385 Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit s ă revizitez Iaşul, fiind invitat de către prietenii f ăcu ţi cu ocazia lansării pe 8 martie a romanului PARFUM DE ORHIDEE în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expozi ţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ie şeanc ă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de art ă. Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanică din acelaşi oraş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical.

Marea nu-mi mai furniza nicio satisfacţie ţinându-mă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile f ăr ă niciun regret, aşa că, mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce mă va lăsa dimineaţa pe peronul monumentalei g ări din metropola moldavă, Iaşul marilor personalit ăţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creangă,Sadoveanu şi multe alte genii ale culturii româneşti.

Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, mă aflam prin zona Vasluiului. O diminea ţă rece, înv ăluit ă într-o mantie densă de ceaţă şi răcoare, exact ca şi în diminea ţa

386 de şapte martie când vizitam Iaşul pentru a doua oară, prima dat ă fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezeci şi şapte. Condiţiile existente atunci m-au făcut să nu văd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru p ătrat din el este plin de istorie şi de cultură. Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o oră nu puteai vedea decât sărăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de porumb sau floarea soarelui, nerecoltate încă.

Dealungul terasamentului de cale ferată, pe partea stâng ă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Până atunci eram convins că aceast ă plant ă parazită se dezvoltă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în număr destul de mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj.

Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stâng ă a sensului de mersal al trenului, a apărut o construc ţie ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice pre ţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolantă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte,

387 acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişcări doveditoare că acolo sar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei.

Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să-ţi placă, să te cucerească, prin frumuseţea, eleganţa

şi modernitatea

construcţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construc ţie ce aparţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din faţa gării şi ajungi la Râpa Galbenă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai scăpat de efortul urcării celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru L ăpu şneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Central ă, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi căutat parc nu numai din Iaşi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou.

Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inimă zburdalnică şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are, de un romantism cuceritor. Doar aleele sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groasă galben-roşietică, fo şnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuseţe se plimbă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezintă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor, sau gorunilor,

388 pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandr ă a pământului, ca o pereche de balerini angajaţi într-un vals interpretat de orchestra Operei din Viena în concertul sus ţinut în prima zi a fiecărui an.

Stolurile

de

porumbei

se

îngrămădesc

la

picioarele

vizitatorilor ce-şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chioşcurile specializate şi foşnetul aripilor lor mereu în mi şcare simbolizează viaţa plină de neprevăzut, de situa ţii instantanee, când trebuie să te ridici mereu de la pământ, indiferent care ţi-a fost

motivul

coborârii.

Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seamăn ce-i poart ă numele aceluiaşi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dacă sunt ieşeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine.

Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platband ă groasă din metal ca un brâu din piele frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore purtat cu fală mai ales de c ătre maramure şeni.

Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe labele puternice, având

389 coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi ap ăra poetul făr ă de seamă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea.

La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Grădina Botanică, un alt loc de mândrie al ieşenilor, gr ădin ă ce dep ăşe şte vârsta de o sută cincizeci de ani. Mai precis spus, înfiin ţat ă în anul 1856 de către medicul şi naturalistul Atanasie F ătu, care a cumpărat acea suprafaţă de teren special pentru amenajarea ei. Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuse ţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobiţa, Constantin Brâncuşi. Era un soi de varză ornamental ă cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii. Unele cu corola rotunda, altele cu frunzele creţe ca de ferigă şi cu marginile multicolore. Adevărate minun ăţii ale naturii.

Pe marginea aleelor erau amenajate stative cu ghivece de tufănele, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii citind să-şi poată imagina cum arată acele minunate flori.

390 Expoziţia principală de fapt se afla amenajată în mai multe săli de seră, unde din o multitudine de culori şi flori erau realizate adevărate opere de artă, tablouri reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medievală de mari dimensiuni. Tot în aceste spa ţii de seră erau amenajate rustic, pe suporţi din baloţi de fân standuri cu cele mai diverse produse de toamn ă, fructe sau semin ţe, de la dovleci, la castraveţi creţi, tărtăguţe, sau cine îşi mai aminte şte din multitudinea de produse ale toamnelor române şti, fie ca s ă ne îmbogăţească

cămările

sau

hambarele,

fie

sufletele

prin

frumuseţea lor.

De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în bogaţia toamnei ruginii petrecută pe străzile Iaşului de către un turist, ca şi mine venit din cine ştie ce colţ de ţară şi câtă încântare şi relaxare sufletească ar găsi el, ar mai fi multe de spus şi a ş putea s ă mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicile şi pline de smerenie

mănăstiri ale Iaşului, precum

mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte locaşuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinată în „Bojdeuca” din Ţicău a lui Creanga, luxul din casa memorială a lui Mihail Kogălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceea şi

391 simplitate din casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei sau Vasile Pogor.

Cel puţin pentru mine Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi plăcute momente dintr-o altă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele, ora şul unde îmi reg ăsesc mereu liniştea sufletească, fie că mă voi plimba pe aleele din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdea ţă şi lini şte, fie c ă asist la o piesă de teatru, vizionez o expozi ţie de pictur ă sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la bra ţ cu dorul, pe străzile oraşului. Da, merită să călătoreşti prin toamn ă, pentru a descoperi frumuseţea frunzelor ruginii căzute precum fulgii de nea, prin parcurile Iaşului.

5 noiembrie 2014. Virgil Stan

392

POEZII

393

Că lă torind spre Calea Lactee

394 Mi-am luat scara gândului nebun, Să urc spre Calea-Lactee, de pulbere drum.

Să-mi caut iubita, rătăcită printre aştri Şi steluţe mici, ca ochii ei albaştri. În pulberea de stele, plutire liniştită, Fiecare astru - o dragoste pierdută. Îmi caut iubita din visele târzii, În nopţi cu frământări, de dragoste pustii.

Iubirea oare după care stea-i ascunsă, De mă cheamă-n cer de dorinţi pătrunsă?

Aştept s-apară, pe cărări îngălbenite, Cu paşi timizi, ochii mari şi gene arcuite.

Zâna inimii lovite de arcul cupidonic, Îl priveşte mirată şi... cumva ironic, Pe muritorul pământean, rătăcit printre stele, Căutându-şi iubita visurilor efemere. Întind mâna tremurândă, uşor şovăitoare, Simbolizând un gest, ce se vrea chemare.

Steluţa zâmbitoare, citind în ochii mei iubirea Şi dorinţa vie pentru o îmbrăţişare,

395 Cu o rază mă cuprinde şi-mi vorbeşte-n şoapte, Închegate-n melodia miezului de noapte: “Sunt a ta iubite, poţi să-ţi arunci scara!

Rămâi cu mine aici, căci vine primăvara.

Vom privi din ceruri, cum florile răsar, Şi cum albina zboară, culegând nectar.

Tu, eşti pentru mine astrul pământean, Iar eu pentru tine, steaua de la geam.

Voi însoţi cu dragostea-mi divină Visurile tale, din nopţi cu lună plină, Iar dimineaţa, trezindu-te îngândurat, Vei crede, că şi visul tău, a fost adevărat”.

Mangalia - 30 decembrie 2010

396

Mi-e dor Mi-e dor de mă doare, După a ta sărutare,

397 Dă-mi gura ta dragă, Cu miros de fragă.

Te aştept la malul mării În pragul înserării, Fată cu ochii ca mura, Să admirăm cum răsare luna.

Te aştept în gând, Să vii purtată de vânt, Cu frumuseţea-ţi dalbă, Din stele să-ţi fac salbă.

Te aştept, cu braţele larg deschise, Să-mi apari în vise, Vise cu iubiri curate, Fecioară cu buze ne sărutate, Te aştept să vii la mare, Să-mi dăruieşti o sărutare...

Mi-e dor de mă doare, După a ta sărutare, Mi-e dor de mă doare...

Iubire nemuritoare...

398

Mangalia - 2011

399

Te aştept Îţi iubesc rândul pe care-l scrii Cu lacrima sufletului, Precum iubesc umbra trecerii tale Pe strada timpului.

Mi-ar place ca timpul să se oprească, Să-ţi sărut paşii,

400 Lăsaţi pe aleea zilei de mâine, Aşteptându-te să vii.

Te aştept să-mi dăruieşti surâsul, Peste o pagină viu colorată A existenţei mele, În verde, În purpuriu, Sau uneori, În culori confuze.

Te aştept să treci pe poteca Unde ne întâlneam odată Când eram copii nevinovaţi.

Când ne ţineam de mână, Curaţi şi neîntinaţi De-a vremurilor urme.

Eram doi îngeri Cu inimi curate.

Eram doi fulgi de nea, Căzuţi lin, Peste câmpia îmbătrânită de vreme.

401 Doream să-i dăm viaţă, Să-i dăm iubirea noastră pură, De copii ai cerului, Şi ai zăpezii.

Să aibă bucuria vieţii veşnice, Ca iubirea noastră.

Te aştept să vii, Să-mi laşi pe buze, Roua catifelată, A sărutului tău curat, Plin de patima iubiri, Plin de candoare, Plin de promisiuni, Că mâine, va veni ziua noastră, Ziua îndrăgostiţilor.

Te aştept pe aleea înverzită.

A sufletului neîntinat, De copil nevinovat.

Te aştept.

Mangalia - 06.05.2011

402

Bunica internaută (Parodie) Mi-e dor de voi femei, Cum mi-e dor, De orişicine, Care dimineaţa, La ora şapte, Sau mai devreme, Ori mai târziu poate,

403 Deschide calculatorul, Să-şi aline dorul, La o şuietă şi-o cafea, Căutând pe ici, colea, Pe messinger, skype, Sau facebook, Un prieten, un iubit, Sau un caduc, Găsit aiurea, căutând Iubirea vieţii netrăite, În căsnicii cu vise ne’mplinite, Când timp aveai să te gândeşti, Dacă pe intrus îl iubeşti.

Da-i un accept la un mesaj, Şi cu voinţă şi curaj, Savurezi cu frenezie, A cuvintelor beţie, Că te iubeşte, eşti unicat, Şi că-ţi va fi al tău bărbat, Cel mai fidel şi credincios,

404 El, bărbatul, cu scrisul siropos, Din Univers şi de ce nu, Pentru tine UNICUL, Care te va căuta..., Când singura tu vei afla Că nu ai mai fost unica, Femeie cu inima distrusă, De o asemenea iubire ascunsă, Mamă de copii, bunică de nepoţi, Sacrificându-ţi pentru EL, Dragostea la toţi.

Mangalia - 14.01.2012

405

Dor de tată Ce mai faci fiică frumoasă?

406 Tare-mi este dor de voi, Mi-este şi de-a voastră casă, De băieţii amândoi.

De Lødingen îmi este dor, Şi de nopţile albastre, De fiord, al meu amor, Şi de vulpea dintre case.

De vă plouă sau vă ninge, Sau de-i soarele cu dinţi, Dorul spre voi mă împinge, Dor de casa de sub munţi.

Nu-i departe ziua în care Voi zbura la înălţime, Ca să-mi daţi o îmbrăţişare Dorul să mi-l mai aline.

Azi când fiica mea păşeşte,

407 Peste pragul altui an, Un părinte ce-i doreşte?

Dragoste şi La mulţi ani!

Mangalia/13. Dec. 2013.

(La cea de a 40 a aniversare a fiicei mele)

408

Săraca băutură Parodie la poezia „Muza” a unei colege

Pe trei cărări veneam aseară Împleticindu-mă întruna, Doream ca drumul drept să-mi pară, Dar poate îl strâmba-se luna.

Sunt criţă, tu nevastă!

Că iarăşi mă duse-i la birt, Să uit de-aşa năpastă,

409 Să uit şi poate să te iert.

Din noapte, zi mi-ai dat, Şi multe vorbe de ocară, În loc de dragoste în pat, M-ai dat ades pe uşă afară.

Sunt treaz acum femeie, Şi ieri eu treaz am fost, Băut sau treaz eu sunt, Mereu acelaşi prost.

Te iert de fiecare dată, Când tu mă ciomăgeşti, Şi nu te scot la poartă, Ca pe-un gunoi ce eşti.

Mangalia - 2013

410

411

Iub ito!

Iubito! Ce-aş putea să-ţi spun, Acum în ceas de seară?

Că sunt un bătrânel nebun, După iubire-n plină vară?

Cerul se deschide larg, Reflectat în valurile mării Ca flamura unui catarg

412 În amurgul înserării.

Dispare lumina astrului ceresc, Scufundându-se în adâncul zării, Eu simt puteri, simt cum întineresc Aşteptându-te la malul mării.

Tu, te deschizi ca un boboc de trandafir, Sub roua rece a dimineţii, Cuprinde-mă în braţe, cu dragoste, Zefir, Acum când suntem spre amurgul vieţii, Dă-mi o urmă de speranţă, Dă-mi un surâs, o sărutarea, S-atârne-n taler pe balanţă Iubirea, dorinţa, măcar o desfătare.

Astrule, ce-ai apărut curând, Voi fi eu demn de-a ta iubire?

Să simt pătrunderea în gând,

413 ﾃ始nobilﾃ｢nd a ta simﾅ｣ire?

Mangalia - 30 nov. 2014