Cat de mult te iubesc 1

Virgil Stan Cât de mult te iubesc...

Redacto r: Xenia Karo Coperta: Mihaela Chiriţă Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STAN, VIRGIL Cât de mult te iubesc… / Virgil Stan. - Craiova: Sim Art, 2010 ISBN 978-973-1841-92-2 821.135.1-32 © Editura Sim Art, 2010 Grupul Editorial AIUS Craiova, str. Paşcani, nr. 9, 200151 Tel./fax: 0251 596 136; 0351 467 471 e-mail: editura_aius@yahoo.com www.aius.ro ISBN 978-973-1841-92-2 Virgil Stan Acest roman este o ficţiune şi orice potrivire de nume este o pura întâmplare.

Acest roman este dedicat: fiicei mele Mariana - Veronica, soţului său Marian şi mai ales, nepoţilor mei dragi, Ştefan şi Cristian, alături de toţi cei ce m-au susţinut în ideea de a continua scrisul, pentru a lăsa moştenire iubitorilor de carte, rânduri ce nu vor fi şterse niciodată.

Cuprins

1

1. Tentaţia...................................... 7 2. Banchetul ............................... 14 3. Noaptea de dragoste ........... 29 4. Visul........................................... 40 5. Întâlnirea ................................. 54 6. Pe faleză ................................. 73 7. La o bere.................................. 84 8. Nori negri ................................. 88 9. Călătoria...................................96 10. Sinaia – oraşul iubirii ............ 102 11. Plăcere şi speranţă.............. 112 12. Plajă la cota 2000 .............. 117 13. Lecţia de istorie.................... 126 14. Ciocăneşti – copilărie uitată..... 135 15. Din nou în Dobrogea........... 146 16. Fiara cu chip uman........... . 158 17. Coşmarul adevărului........... 169

DTP: Mihaela Chiriţă, Monica Iliuţă 2

Bun de tipar: iulie 2010; Apărut: 2010 Tiparul: Sim Art Craiova Tel./fax: 0251-596 136; tel. 0351-467 471 e-mail: simart.ed@gmail.com

Tentaţia Motto: Nimeni nu este însărcinat cu fericirea ta.

Doar tu.

După terminarea facultăţii, Viorel şi Ramona Axinte au primit repartiţia ministerială undeva în Dobrogea, pentru a-şi pune în practică cele învăţate în cei cinci ani de studii, în cadrul Facultăţii de Agronomie „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti şi anume la Cooperativa Agricolă de Producţie „Gheorghe Doja” din comuna dobrogeană Pecineaga.

Cooperativa era înfiinţată încă de prin 1949-1950, după modelul colhozurilor sovietice, imediat după alungarea regelui Mihai I din ţară şi preluarea puterii administrative de către Petru Groza ca prim-ministru şi a celei politice de către comunişti, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej. Viorel era inginer agronom, iar tânăra şi frumoasa sa soţie, inginer zootehnist. Ei s-au cunoscut încă din primii ani de facultate, iar în anul patru de studii şi-au unit destinele prin căsătoria civilă.

La sosirea lor în toamna anului 1967, în cadrul ceapeului cum îi spuneau sătenii, fiecare dintre cei doi specialişti au fost repartizaţi să răspundă, Victor de sectorul agricol, iar Ramona de cel zootehnic, sub directa subordine a inginerului şef Tudor Şes, om la vreo treizeci şi cinci de ani, venit în comună prin transfer

3

politic de undeva de prin Ardeal, lucru ce se vedea şi după accentul său şi vorba lui molcomă.

El era de profesie agronom, iar soţiei sale i s-a oferit post de profesoară de rusă şi geografie în cadrul şcolii generale, fără a se şti prea bine ce pregătire avea. În zootehnie lucra şi Săndica, o tânără tehniciană care se ocupa în special cu însămânţarea artificială. Aceasta, la fel ca Ramona, urmase cursurile facultăţii de zootehnie. A avut, însă, ceva problem de moralitate – printre altele, chiar cu un conferenţiar universitar.

Din cauza scandalului iscat şi a cercetărilor ce au urmat, nu a mai putut susţine examenul de stat.

La venirea sa de pe băncile facultăţii, în baza documentelor de studii absolvite şi prezentate conducerii ceapeului, i s-au echivalat studiile cu funcţia de tehnician.

Singura sa şansă era să încerce anul următor să-şi susţină examenul şi teza aleasă încă din anul trei, la recomandarea conferenţiarului. Deocamdată aştepta să se mai liniştească apele, să fie uitat cazul, care a condus şi la scoaterea cadrului didactic din învăţământ şi destrămarea familiei acestuia.

Săndica era o tânără zveltă, blondă, cu părul ondulat natural şi ochii negri ca tăciunele, ce contrastau cu tenul său deschis, cu un bust proeminent bine reliefat, picioare lungi şi un dorsal ce trezea pofte nemărturisite bărbaţilor care o întâlneau, făcând pe toţi bărbaţii, indiferent de vârstă, să întoarcă privirea după ea.

Tânără şi plină de nuri, fără prea multe prejudecăţi, a făcut ce a făcut şi i-a intrat la suflet tânărului inginer agronom, netrezind totuşi nicio bănuială soţiei acestuia.

Adevărul este că nici ei Viorel nu-i era indiferent.

Vizitele inginerului la ferma zootehnică erau din ce în ce mai dese, soţia crezând că marea lor dragoste, ce dăinuia 4

din timpul studenţiei, îi poartă paşii aşa de frecvent prin curtea fermei. Nici nu-i trecea prin cap că motivul ar fi interesul lui subit pentru tânăra sa asistentă.

Viorel s-a îndrăgostit nebuneşte de Săndica, iar dragostea aceasta subită a devenit chiar o obsesie. Cum trebuia să plece la oraş să contracteze cantitatea de îngrăşământ necesară pregătirii solului pentru însămânţările de toamnă, i-a propus inginerului-şef să meargă şi Săndica: „să nu trimită Molotovul şi a doua zi la oraş după materialul seminal”, motivase el.

Aşa s-a făcut că a doua zi, împreună cu şoferul molotovului, cei doi tineri au luat drumul Constanţei, pe şoseaua ce lega comuna cu drumul naţional 87, în localitatea 23 August. Această şosea era făcută de către săteni din piatra scoasă din cariera locală, în zilele de corvoadă către primărie, pe când nu erau încă aduşi cu forţa în C.A.P. Era plină de hârtoape, însă se circula binişor, inclusiv cu autobuzul care avea curse zilnice, de la Mangalia sau spre Mangalia, făcând punte de legătură în comuna 23 August cu cele ce mergeau spre Constanţa.

Hurducându-se prin denivelările şoselei judeţene, molotovul îşi vedea de drumul său sinuos, iar nea Cârâc tot trăgea de volan să nu-l scape din „hăţuri” în şanţurile de pe ambele părţi ale şoselei. Cei doi tineri se tot înghesuiau unul în celălalt, iar Săndica, aflată între cei doi bărbaţi, îmbrăcată într-o fusta scurtă, lăsând la vedere două picioare frumoase, cu pulpele apetisante, mereu cădea peste tânărul inginer agronom sau „scăpa” mâna pe picioarele acestuia încercând să se „sprijine”.

Nea Cârâc trăgea cu coada ochiului şi mustăcea vesel, începând să-şi dea seama de jocul tinerei tehniciene. Parcă 5

era o pisicuţă care se juca cu şoricelul. „Îl prinde sau nu îl prinde în mreje pe tânărul inginer”, se întreba în sinea sa şoferul. Când fata „cădea” peste el şi scăpa mâna printre picioarele tânărului, acesta se înroşea ca un rac fiert şi privea jenat când la şofer când la fată.

Ajunşi cu bine la şoseaua naţională şi apoi la oraş, cei trei au stabilit mai întâi să o lase pe tânăra tehniciană la Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie, pentru a-şi rezolva problemele, iar ei doi să meargă la Direcţia Agricolă pentru formalităţi şi apoi la depozitul de îngrăşăminte chimice, să încarce camionul cu azotaţi şi fosfaţi.

Zis şi făcut. Au făcut un ocol al oraşului şi au lăsat-o pe Săndica să coboare la Direcţia pentru Protecţia Resurselor Genetice Animale Palas, cu recipientul frigorific special în mână, iar cei doi bărbaţi şi-au continuat drumul spre centru, spre oraşul vechi, unde era Direcţia Agricolă.

A trebuit să traverseze întregul oraş din Palas până în zona Cazinoului unde era Direcţia Agricolă. Şoseaua ce cobora în port era mai distrusă decât cea de la ţară, aceasta din cauza utilajelor de mare tonaj ce transportau marfa din port în diferite direcţii ale ţării.

Viorel, rezolvând repede cu actele necesare la D.A., a luat dispoziţia de încărcare, a revenit grăbit la maşină şi au plecat spre depozitele de îngrăşăminte din zona Oborului, I-a lăsat dispoziţia de încărcare lui nea Cârâc, i-a spus că are ceva probleme personale de rezolvat prin oraş şi au fixat ora şi locul de întâlnire.

Cum a coborât din molotov, pe aici ţi-e drumul: direct la Agenţie, s-o întâlnească pe Săndica. Făcând comparaţie 6

între cele două femei, balanţa înclina desigur în partea Ramonei, o femeie la fel de înaltă şi zveltă, ca şi Săndica, însă aceasta avea trăsături fine, angelice – de o frumuseţe exotică.

Ramona era o brunetă cu părul lung şi negru ca pana corbului, ce-i cădea pe umerii săi drepţi, ca valurile mării înspumate peste diguri, cu ochii săi albaştri ca seninul cerului de vară, mijlocelul subţire ce-i trăda fragilitatea fizică.

Săndica avea o frumuseţe provocatoare, reamintind de madamele de odinioară, cu felinare roşii la porţi. Întorceai capul după ea, însă nu pentru a o lua acasă să-ţi întemeiezi o familie, ci pentru o tăvăleală nebunească, fără prejudecăţi sau regrete. Între aceste femei rătăcea nesigura şi zburdalnica inimă a lui Viorel. Tentaţia era mare. Simţise chemarea fetei, aşa că, negăsind un taxi, a luat prima trăsură liberă din faţa gării de marfă din Obor şi, indicându-i birjarului direcţia spre Palas, se grăbea să o întâlnească pe Săndica. Ştia că aceasta îl aştepta cu materialul seminal în recipient la Laboratorul de Ameliorare al Regnului Animal Palas. Nu putea să umble cu termosul plin în mână prin oraş, pe căldura lunii lui cuptor.

Văzându-l pe Viorel mai devreme decât se aştepta la Agenţie, Săndica a încercat să mimeze surprinderea, cu toate că era sigură că el a înţeles mesajul transmis „discret” în cabina molotovului. Era atât de discret încât şi şoferul a înţeles la fel de bine despre ce este vorba.

– Gata? Aţi încărcat îngrăşământul? Pot să merg acum să-mi iau „viţeii în stare embrionară”? glumi tehniciana.

– Nu, am venit să profit de timpul cât nea Cârâc va sta la rampă la încărcat să te pot invita la o îngheţată.

– Mulţumesc. Nu mă aşteptam la o asemenea invitaţie. Chiar am rămas surprinsă ce repede aţi reuşit să rezolvaţi cu îngrăşămintele. Nu am nimic împotrivă să merg la o îngheţată pe căldura aceasta, numai că trebuie să las vorbă 7

că plec puţin prin oraş şi să întreb la ce oră termină aici serviciul, nu cumva să plec fără materialul seminal, că rămân fără loc de muncă. Mă dă inginerul şef afară.

– Stai fără grijă că i-am spus şoferului unde să ne găsească. Va veni direct în piaţa Griviţa după ce încarcă materialul, mai trece şi pe la depozitul de piese auto să lase lista cu ce are nevoie şeful atelierului mecanic, că tot îi este în drum. Îl găsim la ora trei pe o stradă laterală pieţii.

– Şi unde v-aţi gândit să mă invitaţi totuşi?

– Dacă nu ai nimic împotrivă, la un restaurant. Poate şi mâncăm ceva că se apropie prânzul.

– Nu am nimic împotrivă. Dumneavoastră sunteţi şeful.

– Ce zici, cel puţin cât suntem singuri, nu poţi să-mi spui simplu – Viorel?

– Atât îmi trebuie, să mă obişnuiesc cu acest apelativ şi să mă audă şefa. Cred că aş ieşi puţin ciufulită. Nu crezi?

– Nu este aşa supărăcioasă. Este o femeie destul de inteligentă şi raţională Doar nu are motiv să se supere pe tine. Ai făcut ceva rău care să o deranjeze? Ce dacă îi eşti subordonată? Eşti la fel de tânără ca şi noi, ai făcut aceeaşi facultate ca şi noi, doar că ai avut ghinionul să nu poţi susţine examenul de stat. Acum eram colegi poate...

– Da, dar... Mă rog... Bine... de data aceasta am să-ţi spun Viorel. Nu mergem? Timpul trece şi chiar îmi este foame. La ce restaurant te-ai hotărât să mă inviţi? Sper să fie unul adecvat ţinutei noastre, de oameni sosiţi din ţărâna satului, pe străzile oraşului.

– Ce zici de „Marea Neagră”? Este în centru şi, cum am vorbit cu şoferul să vină acolo, trebuie să-ţi iei şi termosul de aici că nu ne mai întoarcem.

8

– Aşteaptă să urc să-l iau şi să le spun că nu mă mai întorc.

– Te aştept.

Viorel a luat termosul din mâna fetei şi au plecat să găsească o trăsură sau un taxi care să-i ducă până în centru, lângă piaţa Griviţa Au ajuns şi au intrat în salonul mare, unde seara concerta o formaţie de muzică populară. Au evitat bufetul şi sala de autoservire. Acolo venea toată lumea prinsă de foame, de sete sau de căldură prin piaţă. În salon erau doar câteva persoane. Era linişte şi răcoare. Cum cei doi aveau nevoie de discreţie, acesta era locul ideal pentru scopul întâlnirii lor. Au ales un loc mai retras şi au început să studieze meniurile.

Săndica a preferat o ciorbă de perişoare dreasă cu smântână, escalop cu ciuperci şi ca desert îngheţată cu praline, iar Viorel, o ciorbă de văcuţă şi o ceafă de porc la grătar mai în sânge, cu garnitură de cartofi pai. În loc de desert a preferat o sticlă de trei sferturi cu riesling de Murfatlar.

Ospătarul a luat comanda şi a dispărut rapid după uşile batante ale bucătăriei. Ca să alunge tăcerea şi jena ce se făcea simţită, fiind prima dată când erau singuri faţă în faţă, Viorel o întrebă pe Săndica: – Îţi place localul? Este răcoare şi nu mai există riscul ca preţiosul tău material să păţească ceva, aşa că nu mai eşti în pericol să rămâi fără serviciu.

– Da, îmi place. Îţi creează o stare de intimitate, de visare. Parcă eşti la o întâlnire de amor cu iubitul, şarjă ea.

Lipsesc doar lumânările parfumate şi şampania.

– Aceste accesorii pot să apară imediat dacă le comand. Nu există nicio problemă. Le doreşti?

– Ba da, există.

9

– Ce anume lipseşte?

– Starea sufletească care să te ridice pe un piedestal invizibil, ce numai ochii minţii îl poate distinge. Degeaba ai lumânări parfumate, menestreli care să-ţi cânte în surdină la ureche şi cupa de şampanie din care să picure stelele strălucitoare pe buzele fierbinţi, mângâiate de răcoare licorii.

Ai nevoie să simţi lângă tine acea persoană care tremură de nerăbdarea să te cuprindă în braţe, să-ţi invadeze buzele cu sărutări pasionale. Să simţi cum ţi se pun cârcei la degete când îi mângâi trupul dornic de iubire. Asta lipseşte ca totul să fie cum zici tu.

– Ca să creezi această atmosferă este obligatoriu să existe doi inşi, doi protagonişti, un EL şi o EA. Doi îndrăgostiţi dornici să se dăruiască unul celuilalt cu pasiune, cu frenezia sentimentului înălţător numit iubire.

– Da, aşa este. O Ea s-ar găsi. Mai lipseşte El. Acel El este dat de data aceasta altcuiva.

– Poate este dispus să apară şi acel EL. De unde ştii că nu apare? Săgeata magică a lui Cupidon poate face minuni.

Nu ştii când te loveşte şi brusc apare şi o altă inimă dornică de o dragoste nouă, pasională şi tentantă.

– Dacă faci referire la persoanele de la această masă, aş dori să înţelegi de la început că nu vreau să-ţi produc neplăceri în familie. Ce pot să-ţi spun este doar că-mi placi şi aş fi dispusă să încerc o experienţă nouă: să-l am ca iubit pe soţul şefei mele. Eu mi-aş asuma riscul. Tu ai avea acest curaj?

După o scurtă tăcere, Viorel a răspuns un pic jenat de indecizia sa. Nu putea să fie la fel de tranşant ca Săndica.

Pentru o fracţiune de secundă gândul i-a fugit la Ramona.

Doar pentru o secundă, că şi el a 10

rămas surprins când din gura sa, parcă fără voie a ieşit un...

– Şi eu aş fi dispus să risc ...

Fraza a rămas nedusă până la capăt din cauza apariţiei ospătarului care le aducea coniacul Vasconi şi crema de cacao, solicitată de cei doi comeseni, împreună cu felul întâi. Conversaţia s-a întrerupt. Trebuiau să găsească iarăşi un moment care să spargă jena instalată, în urma discuţiilor ce îi purtau pe cărări nebănuit de periculoase.

Această ocazie nu a mai apărut în acea zi. Nea Cârâc, bănuind unde se ascund cei doi porumbei, băgă capul pe uşa salonului şi, când i-a văzut, a intrat pentru a le ura poftă bună şi a le spune că îl pot găsi la maşină. Odată cu părăsirea salonului de către şofer, prânzul s-a desfăşurat în linişte nemaiexistând disponibilitatea niciunuia de a relua firul discuţiei.

2. Banchetul Motto: Ce e mai bun abia acum urmează.

In timpul vacanţei de vară, a apărut o circulară de la Secţia de Învăţământ Constanţa, prin care se solicită organizarea la şcoala din comună, examene pentru promovarea într-o clasă superioară, a celor care nu au reuşit din diferite motive să-şi termine studiile, adică absolvirea a opt clase elementare.

11

Directorul şcolii, profesor de matematică, a numit comisia de examinare şi acum se preocupa de organizarea sălilor de clasă, unde se vor ţine examenele. La examen s-a înscris inclusiv preşedintele C.A.P.-ului care avea absolvite doar cinci clase. Toţi cei înscrişi la examene aşteptau emoţionaţi în curtea şcolii începerea testărilor. Se înscriseseră mulţi – era o ocazie unică să te alegi cu o diplomă fără prea mare efort. Veniseră chiar şi de la oraş. Comuna întreagă avea peste patru mii de suflete. În ziua testelor, curtea şcolii era plină de „elevi” care abia îşi stăpâneau emoţiile. Începeau examenele şi, cum fiecare pretendent la promovarea uneia sau a mai multor clase simultan se prezenta în faţa comisiei de examinare fără să fi pus mâna pe o carte de ani de zile, trăiau cu adevărat emoţiile elevilor reali. O parte dintre candidaţi erau aşa de în vârstă, încât puteau să le fie examinatorilor unchi sau mătuşi, şcoala având în general, profesori tineri.

Majoritatea profesorilor erau din Mangalia sau din Constanţa. Nu prinseseră posturi în oraş sau prin localităţile limitrofe şi acum făceau naveta. Cei din zone şi mai îndepărtate, cum era şi familia Axinte, stăteau în gazdă la localnici. Toţi erau proaspeţi absolvenţi ai unor facultăţi din Constanţa sau din ţară. Doar printre dascălii mai vârstnici, născuţi şi crescuţi în comună mai predau cadre necalificate, doar absolvenţi de liceu, însă cu mare vechime ca pedagogi, ca educatori, învăţători sau chiar profesori. În acele vremuri de influenţă sovietică, când încă se primeau directive de la Moscova cum să fie condusă ţara, a existat şi posibilitatea să urmezi o facultate muncitorească şi să ieşi inginer fără măcar să termini şcoala medie şi să ai diplomă de maturitate.

12

Dacă erai membru de partid şi aveai „originea sănătoasă”, la recomandarea unei organizaţii de partid, puteai să fii primit la facultate la zi, seral sau fără frecvenţă, chiar şi fără examen de admitere.

Ionel Muşat, om harnic din comună şi de familie bună, fost brigadier la construcţii, era actualmente preşedintele C.A.P.-ului după destituirea celuilalt preşedinte care l-a condus de la înfiinţare. L-au concediat pentru că nu pricepuse în atâţia ani cât de adânc să bage mâna în averea pe care o administra.

A fost prins când căra putinile cu brânză şi mieii gospodăriei la Bucureşti unor fiice de boier, la care a fost argat. Dacă acestea nu veneau să viziteze ceapeul pe care fostul argat îl prezenta ca pe propria sa moşie, poate dacă nu s-ar fi fălit că dintr-un argat cu patru clase primare a ajuns preşedinte de ceapeu, nu se afla despre isprăvile sale.

Actualul preşedinte s-a preocupat îndeaproape de organizarea banchetului de absolvire a tuturor participanţilor, mai ales că era şi el elev pretendent, având doar cinci clase absolvite aşa cum am spus şi dorea să obţină diplomă de opt clase. A dat dispoziţie să se taie câteva găini de la ferma de păsări, doi purceluşi mai cruzi, a adus vin şi rachiu de la crama gospodăriei şi le-a dat pe mâna lui tanti Veta, care se ocupa de obicei cu bucătăritul pentru oaspeţii veniţi de la raion sau regiune, când erau cazaţi la camera de oaspeţi.

Examinarea în „săptămâna patimilor”, cum o denumise în glumă directorul şcolii, a decurs conform instrucţiunilor primite de la secţia de învăţământ a regiunii: „Niciun analfabet sau fără opt clase în comună!”. Aşa că toţi înscrişii au promovat examenele, fie că a fost un an sau trei, maximum cât era voie să poţi susţine. În alte condiţii ar fi trebuit să înveţi carte nu 13

glumă, pe când în situaţia dată, trebuia doar să-ţi faci prezenţa şi să mimezi că ai susţinut examenele.

Un aşa chilipir se întâmplă odată la o sută de ani dacă se poate întâmpla şi atunci. Când sunt directive de partid... cu plăcere în cazuri de acest fel. Ce importanţă avea că omul rămânea la fel de ignorant, de lipsit de cunoştinţele de bază? Avea patalama la mână că a absolvit opt clase elementare? Avea.

Chiar putea să-şi continue studiile dacă îl ţinea „cureaua”.

Preşedintele C.A.P.-ului, în calitate de organizator al mesei festive, şi-a invitat la banchet o parte dintre colaboratorii săi, mâncare şi băutură fiind suficientă pentru toată lumea. Cheful se desfăşura în sala de activităţi cultural – sportive din căminul cultural, iar ca muzică s-a mulţumit să-l cheme cu gromatica sa, pe Petrică Păun zis „Petrică Armonistul” cum îi spuneau sătenii, om din comună şi fără pretenţii să fie plătit. El se mulţumea cu masa şi cu vinul servit, care îi plăcea al naibii de mult. Poate chiar vorbea cu preşedintele să-l ponteze o normă – două la colectiv, pentru timpul pierdut cu banchetul. Dacă o vrea. Dacă nu... nu era nicio problemă.

Au fost invitaţi să cânte şi fraţii Ion şi Costică Oprea cu vioara şi ţambalul, lăutari din tată în fiu.

Printre invitaţii preşedintelui desigur că se aflau şi eroii noştri, familia Axinte, Săndica, inginerul-şef cu soţia, reprezentantul Secţiei de Învăţământ Constanţa care a fost Preşedintele comisiei de examinare în timpul testelor de diferenţă, instructorul de partid de la Raion, care venise special pentru acest eveniment şi, desigur, contabilul-şef cu soţia, persoană foarte importantă, în gestionarea cheltuielilor evenimentului. Acesta trebuia să găsească posibilitatea de a adăuga la pierderi sau la „protocol” cele cheltuite cu banchetul.

14

S-a profitat de acest eveniment pentru a se da o mică petrecere ţărănească, aniversându-se şi împlinirea a 110 ani de la atestarea oficială a înfiinţării comunei, perioadă în care s-au stabilit primii plugari veniţi din Crimeea, conform documentelor existente, pe o vatră deja locuită de o populaţie românotătară, după cum se transmisese prin viu grai de către localnicii bătrâni. Primarul, fiind mai vârstnic, s-a scuzat că nu poate participa la sărbătoarea comunei, lucru ce nu a deranjat pe nimeni.

Săndica, îmbrăcată într-o rochiţă de culoarea cerului senin, scurtă şi strâmtă, ce îi scotea în evidenţă ostentativ pulpele sale senzuale, cu un decolteu periculos de adânc pentru privirile „inocente” ale bărbaţilor, cu sânii săi ce dădeau să sară din cupele sutienului voit cu un număr mai mic, defila prin faţa asistenţei numeroase, prezentă la banchet, conştientă de efectul ce-l va avea asupra celor ce o priveau cu interes. S-a aşezat la masă lângă profesorul de franceză, ştiindu-l necăsătorit, pentru a nu crea suspiciuni şi nici animozităţi printre soţiile participanţilor la chef. Ca şi ea, profesorul de franceză stătea cu chirie la o familie din localitate.

Lui Viorel, oricât de mult ar fi dorit să se stăpânească, îi alergau involuntar mereu ochii spre cea care îi subjugase inima. Avea grijă ca nu cumva să-i trezească bănuieli Ramonei, pentru subitul interes faţă de subordonata sa.

Viorel şi Ramona erau aşezaţi la o masă lungă, faţă în faţă cu familia directorului de şcoală, pe care îl cunoşteau doar din vedere. Au profitat de acest moment pentru a intra în discuţiei cu acesta şi de a face o mai bună cunoştinţă cu actualii localnici şi membri ai protipendadei. Agronomul încerca să-i distragă 15

atenţia Ramonei prin aceste conversaţii de la interesul său faţă de Săndica, să nu-i surprindă insistenţa privirilor aţintite spre fată. Câteva sătence tinere s-au apucat grăbite să servească la masă, ele fiind considerate la muncă, iar a doua zi erau pontate la colectiv pentru activitatea prestată. Banchetul se desfăşura în linişte. Doar speech-urile oficialilor au tulburat zăngănitul paharelor ciocnite şi zgomotul tacâmurilor în farfurii. Au vorbit mai întâi oficialii de la partid şi de la învăţământ, apoi directorul şcolii, care a prezentat istoricul comunei şi, în final, preşedintele de colectivă, proaspătul absolvent a opt clase, ce prevestea viitorul luminos al localităţii şi al colectivei.

O muzică de pahar se auzea din magnetofonul căminului cultural, iar romanţele Miei Braia şi ale Ioanei Radu încântau inimile participanţilor, îndemnându-i să se înfrupte din bunătăţile din farfurie, gătite cu talent şi pricepere de tanti Veta, bucătăreasă oficială de ocazie. Petrică Armonistul şi colegii săi erau păstraţi pentru partea dansantă.

Deocamdată serveau şi ei masa separat de ceilalţi participanţi, într-un colţ al scenei, unde se va desfăşura dansul. Parcă era mai gustată muzica lor decât cea de pe benzile magnetofonului, însă deocamdată nu era nevoie de lăutari. Era etapa de socializare între meseni. Trebuia să se ajungă la o anumită stare de bine, de veselie, pentru a schimba cele două surori de pe banda magnetică cu lăutarii locali. De fapt, toată comuna se distra la balurile sau horele din central comunei, după cum le cântau ei. L-au înlocuit pe Bengher, un infirm orb şi fără degete la mâna dreaptă, şi la cealaltă doar cu nişte cioturi, infirmitate căpătată în urma exploziei unei grenade găsite în curtea casei pe când era copil. Din cauza aceasta i se spunea Bengher, numele său real fiind Ion Turtoi. A distrat generaţii întregi de tineri la balurile 16

de la Ghiţă sau Turtoi, unchiul său, sau la horele de pe maidanul din faţa lui Constantin Muşat şi Safta Toader. Acum îmbătrânise şi, bolnav fiind, nu mai putea să cânte din armonica sa veche şi cu burduful spart.

Rachiul şi vinul au început să-şi facă efectul. Au dezgheţat atmosfera protocolară din sala de activităţi cultural – sportive. Vocile au devenit mai puternice. Cei care sărutaseră mai des buzele paharului, aveau chef de dans, aşa că îi tot îndemnau pe nea Petrică şi pe fraţii Oprea să ia în braţe „burduful” miraculos şi celelalte instrumente, pentru a-şi dezmorţi picioarele. Aceştia erau mai ales noii absolvenţi, bărbaţi sau femei din comună, care se cunoşteau de o viaţă între ei. Intelectualii şi invitaţii de seamă încă mai discutau, mai puneau treburile comunei la cale, erau mai reţinuţi.

Cum în încăperea în care s-au aşezat cele două mese lungi, pentru a încăpea cât mai multă lume, nu era loc de dans, doritorii de hore sau sârbe au trebuit să intre în sala căminului cultural şi să danseze pe scenă în sală fiind montate băncile pentru spectacole sau filmele de sâmbătă şi duminică, date de Gligoraş, responsabilul cu cinemateca comunei. Aşa nu îi deranjau cu nimic pe cei rămaşi la masă protocolară.

Cum majoritatea profesorilor din comisia de examinare erau tineri, sub 30-35 de ani, şi nu prea dornici de băutură, au preferat să meargă la dans. Şi-au luat în braţe colega sau soţia şi le-au plimbat de pe scenă, în ritmul muzicii ieşite din burduful gromaticei lui Petrică, acompaniat de ţambalul şi vioara fraţilor Oprea. Scena era din lemn de brad, negeluită, dar data cu motorină să nu se ridice praful în timpul dansului.

După câteva pahare de rachiu trase pe gâtul său mereu însetat, Petrică ataca melodie după melodie, când

17

tangouri, când sârbe, când geamparale dobrogene. La vals nu ştia decât „Valurile Dunării”. Nu cunoştea bineînţeles textul sau autorii acestei melodii pe care o învăţase după ureche. Învăţase melodia din filmul cu acelaşi nume al lui Liviu Ciulei apărut pe ecrane cu aproape zece ani în urmă şi proiectat de Gligoraş pe ecranul din căminul cultural. După o geampara, ca să se mai odihnească perechile, muzicanţii cântau valsul lui Ivanovici.

Alteori treceau la unele dintre tangourile din repertoriul maestrului Gică Petrescu sau al lui Alexandru Jula şi Ionel Miron de la teatrul de estradă „Leonard” din Galaţi, care vizitau prin turnee şi căminul cultural din comună, ocazie cu care le-au înregistrat melodiile pe banda de magnetofon.

Săndica era vecina din dreapta a profesorului de franceză, Mircea Trăistaru, care, auzind acordurile muzicale şi tropotul paşilor dansatorilor, nu a întârziat să o invite pe fată la dans. Era prima dată când se aflau într-o situaţie aşa de familiară. Se cunoşteau din vedere. În general, cei de la C.A.P. şi cei de la şcoală se cunoşteau doar din vedere. Se întâlneau prin comună, la cooperativă sau la staţia de autobuz când plecau spre oraş.

Săndica, îmbujorată la faţă de emoţie şi poate şi de la păhăruţul de lichior servit special doamnelor, a prins cu graţie mâna oferită de profesor, care încerca să o ajute să se ridice de pe scaun, sub privirile curioase ale celor din încăpere.

Avea draci în ea Săndica. Nu puteai să nu întorci capul când o întâlneai indiferent dacă erai bărbat sau femeie.

Perechea părăsi încăperea. Săndica mergea în paşi mărunţi, din cauza rochiei strâmte, mulate pe trupul de divă. Încercase să urce treptele spre scenă, însă rochia nu-i prea dădea voie, aşa că tânăra a fost nevoită să ridice rochiţa şi mai sus, să poată păşi Imediat s-au auzit uşoare fluierături şi murmure admirative ale bărbaţilor, cărora li s-au aprins 18

privirile. Acest moment nu a făcut decât să aducă un zâmbet complice şi o îmbujorare de plăcere tot mai accentuată în obrajii tinerei fete.

Amândoi partenerii s-au dovedit buni dansatori, prea buni pentru muzica scoasă de gromatica lui Petrică Armonistul. Se vedea că au exersat paşii de dans prin sălile de baluri sau în cele în care se ţineau reuniunile dansante din timpul anilor de studenţiei. Aşa s-au cunoscut unul cu celălalt. În mintea Săndicăi se derulau scenario despre cum să-l facă gelos pe Viorel şi să-l apropie mai repede de ea, aşa că se lăsa condusă în dans cât mai aproape de Mircea. Nu o deranjase când acesta trecuse la un dans mai intim, mai de îndrăgostiţi, lăsându-şi capul pe umărul său, cu mâna aruncată tandru după gâtul partenerului. Îşi îndepărta din când în când capul şi îl privea în ochi cu insistenţă, făcându-l să roşească de plăcere. Picioarele tânărului profesor au devenit nesigure, simţea un tremur uşor când corpul fierbinte al fetei se lipea provocator de al lui, mai ales când a simţit sânii pietroşi ai acesteia lipiţi de pectoralii săi, făcându-l să-şi retragă corpul, să scape de tentaţia de a-şi lipi gura pofticioasă de carminul buzelor senzuale ale partenerei sale.

Săndica mustăcea şi devenea din ce în ce mai provocatoare, uitându-se discret în jur să vadă ce efect producea prezenţa sa în rândul dansatorilor. Viorel, care dansa cu Ramona, nu o slăbea din ochi. Nu ştia ce să mai înţeleagă. Doar cu puţine zile în urmă în salonul restaurantului „Marea Neagră” îi declarase că este dispusă la o idilă destul de riscantă pentru amândoi. S-a şi răzgândit această fată provocătoare? se întreba tânărul. A găsit un alt partener fără nicio obligaţie, mult mai convenabil pentru ea se înţelege.

19

Aşa a început să gândească la un moment dat şi Săndica, văzând că se simte foarte bine lângă Mircea, mai ales că acesta nu avea nicio obligaţie faţă de vreo femeie. Era de vârsta sa, înalt, frumos, cu un corp atletic, ochi căprui, păr şaten şi mai ales cu o catedră întreagă, deci de perspectivă, Mircea putea oricând să-i ia locul lui Viorel în inima sa. Cred că tentaţia de a-l atrage pe Viorel se datora mai mult instinctului feminin de rivalitate cu o altă femeie la fel de frumoasă şi, mai ales, superioară ca funcţie şi poziţie socială.

Era suficient să-l provoace un pic şi devenea sclavul său sentimental. Ce nu poate face o femeie cu trupul său când natura l-a creat pentru a fi admirat şi menit de a subjuga? Pentru ea încă nu dispăruse sclavagismul, dacă dorea acest lucru.

Trăgea cu coada ochiului la perechea Axinte şi vedea că Ramona îşi iubeşte soţul cu adevărat. Se citea în ochii săi iubirea.

Ramona era „topită” după Viorel. Era normal să fie aşa. Aveau doar patru ani de căsnicie. În aceşti ani s-au ferit să facă un copil, dorindu-şi mai mult o carieră şi un cămin al lor. Dacă rămânea însărcinată nu putea să mai avorteze. Se dăduse deja decretul cu interzicerea avorturilor şi cine mai risca acum să facă un avort? Mai exista şi riscul ca apoi să nu mai poată avea copii, după un avort clandestin cu mare risc şi cheltuieli însemnate pentru tratament şi doctor. Apoi era în joc nu numai sănătatea sa, ci şi cariera. Abia ajunsese şefă de fermă, funcţie destul de bine remunerată, plus alte avantaje, că doar totul era pe mâna ei şi cine ştia câte păsări sau animale au murit din diverse pricini? Şi, apoi, mai existau candidaţi să îi ia locul.

Exista promisiunea să se construiască în regie proprie de către C.A.P. şase apartamente pentru specialişti, însă se 20

aştepta să aibă loc mai întâi adunarea generală anuală, să se aprobe proiectul de investiţie pentru anul viitor. Aceasta abia în toamnă când se termina cu adunatul tuturor produselor de pe câmp, să se poată face un bilanţ al cheltuielilor şi al beneficiilor. Balanţa, după cum se prezentau hambarele, era bună şi promiţătoare pentru investiţiile viitoare. Chiar dacă au fost şi ani de secetă, anul acesta recoltele erau bune.

După prima repriză de dans, perechile s-au întors în sala de banchet, ocupându-şi fiecare locurile, servind câte ceva de pe masă, mai ales lichide. Erau destul de încinşi de căldura muzicii şi a dansului şi mai era şi aerul greu din încăpere, cu toate că ferestrele stăteau larg deschise.

După golirea unui pahar cu vinul rubiniu din care a băut de sete, Săndica a început să vadă din altă perspectivă situaţia sa, acum cunoscându-l pe Mircea şi văzând că tânărul nu a rămas indiferent la farmecele sale, pe care ştia să şi le scoată în relief. O distra frământarea şi neastâmpărul lui Viorel, pe care îl supraveghea cu discreţie de la masa sa. Îl tot îl încuraja pe Mircea să depăşească momentul primei cunoştinţe, să devină mai insistent, mai apropiat.

I se părea o variantă mai acceptabilă decât aventura cu Viorel, destul de periculoasă. Îl va prinde ea în mreje când se va ivi prilejul, să-i testeze calităţile de bărbat cu „experienţă”. Deocamdată Mircea era mai tentant şi mai accesibil, mai ales că nu risca nimic, poate doar o noapte de amor nebunesc şi atât. Ştia ea cum să scoată totul de la un bărbat când se afla cu el în pat. Cum spune proverbul: „baltă să fie, că broaşte se găsesc”. Aceasta, în definitiv, nu conta.

Era o experienţă nouă, cu un nou partener. Parcă mai ţinuse cont pe câţi i-a avut ca parteneri să-i „încălzească” patul şi au contribuit la şifonat cearşafurile?

Acum era mai neplăcut. La ţară nu este ca la oraş. Nu poţi face un pas greşit, că ştie toată comuna. De aceea 21

evitase orice combinaţie locală, însă tinereţea şi mai ales temperamentul său vulcanic îşi cereau drepturile şi nu avea timp să-l aştepte pe Viorel să se facă disponibil pentru o clipă de amor pe furate. Avea doar douăzeci şi cinci de ani şi nu se mai culcase de ceva timp cu un bărbat. Va încerca să scape de toţi hormonii acumulaţi de atâta vreme de „abstinenţă”, folosindu-se de priceperea lui Mircea de a face dragoste, desigur în această noapte. Doar nu va fi atât de pămpălău să dea cu piciorul la asemenea ocazie. Simţea că nu mai poate aştepta.

O furnica prin tot corpul când se lipea de el şi simţea prin rochiţa subţire muşchii săi de bărbat tânăr şi frumos. Era apetisant şi abia aştepta să-i testeze priceperea în pat. Dacă nu va fi la înălţime, îl va mai ajută şi ea. De ce să rateze o asemenea ocazie? Se mai întâmplă ca bărbaţii, în prima noapte de amor cu o parteneră nouă, să mai rateze. Nu va fi gaură în cer. Noaptea este lungă şi ea dispusă să dea o mână de ajutor partenerului când este vorba de amor.

Gândurile i-au fost întrerupte de Mircea, care o întreba dacă nu doreşte să iasă afară în faţa căminului cultural, să se mai răcorească, aerul fiind irespirabil în sala banchetului. Oare ce şi-a propus acest flăcău? se întreba Săndica, privindu-l cu insistenţă. Văzându-l liniştit, temerea că el nu a priceput nimic din mesajele corpului său se accentua.

Nu-i nimic. Mai este până la plecare, îşi spuse Săndica. De fapt nu îi era teamă. Era doar o obsesie a sa. Era învăţată ca ea să conducă ostilităţile, să aducă evenimentele numai aşa cum dorea ea şi de aceea nu-i plăceau surprizele.

Săndica acceptă să iasă afară să se răcorească. Avea dreptate Mircea că temperatura devenise greu de suportat, mai ales după partida de dans. Nu era de top orchestra, dar mergea pentru nivelul pretenţiilor locale.

22

Era o noapte liniştită de vară. Pe cer începeau să se adune câţiva nori. Noroc că a doua zi era duminică şi putea să se odihnească după „cheful” din seara aceasta. Sau cine mai ştie cum se va termina până la urmă seara şi la ce oră. Spera să fie aşa cum şi-a propus, o noapte de foc. Deocamdată nimeni nu era dispus să părăsească incinta căminului cultural.

Nu se grăbeau să plece la culcare. Abia trecuse puţin peste ora unsprezece noaptea.

– Cum vi s-a părut până în prezent atmosfera domnişoară? o întrebă Mircea.

– Mă cheamă Săndica. Nici Alexandra şi nici Sanda.

Aşa a vrut naşa mea să mă boteze, ca toată lumea să mă alinte când mi se adresează. Am înţeles că numele tău este Mircea. Să nu ne mai formalizăm atât, că nu suntem la partid aici să ne spunem tovarăşa cutare sau tovarăşul cutare.

– A... din privinţa aceasta nu este nicio problemă. Nici mie nu-mi place să mă adresez protocolar. M-am familiarizat aici în sat cu... nea Vasile, tanti Gherghina... sau ce nume mai au cei mai vârstnici, iar cu restul nu-i nicio problemă când ştiu cine este persoana.

– Tocmai de aceea. Şi ca să răspund la întrebarea ta, îmi place deocamdată cum se desfăşoară banchetul. Lumea este civilizată şi de bună conduită, chiar dacă unii dintre cei prezenţi au „terminat” abia acum cele opt clase elementare, spuse ea cu sens zeflemitor. Cel mai mult contează cei şapte ani de acasă, nicidecum anii petrecuţi prin şcoli. Nu în multele clase prin care ai trecut capeţi bunul simţ în viaţă.

– Aşa este. Sper ca nici unul să nu scape „boii în porumb”, cum mai spune românul, şi să se îmbete ca să strice atmosfera destul de plăcută şi relaxantă.

– Nu cred că se va întâmpla aşa, deoarece aceşti săteni se întâlnesc cu noi şi a doua zi şi, cum suntem 23

împreună aproape zilnic, au un oarecare respect, mai ales că sunt aici atât activistul de la Raion, cât şi preşedintele de C.A.P., dar cine mai ştie?

– Şi timpul liber cum ţi-l petreci, Săndica? Bănuiesc că există şi aşa ceva în activitatea unui fermier.

– A... eu nu sunt fermier. Fermier este doamna din faţa directorului tău. Ea îmi este şefă directă. Sunt doar tehniciană deocamdată.

Am dat-o în bară în anul cinci de facultate şi nu am dat „statul”, aşa că am fost retrogradată în funcţie.

– Bănuiesc că ai dreptul să-ţi susţii examenul de stat.

– Da, mă gândesc să-l susţin în vară, dacă nu mă vor pune să repet anul. Este o poveste mai încurcată de care numi face plăcere să-mi aduc aminte.

– Scuză-mă! Nu am vrut să-ţi stric seara.

– Nu-i nimic. Cum mi-a venit supărarea aşa îmi şi trece. Nu sunt ranchiunoasă de felul meu.

– Atunci este bine. Pot să te mai invit la dans şi în continuare?

Am observat cu plăcere că ne potrivim. Nu am reuşit încă să te calc pe picioare nici la populară, care, ai observat, nu este genul după care să mă dau în vânt.

– Nu-i nimic. Aici suntem ţărani cu toţii, chiar dacă am învăţat un pic mai multă carte decât ei. Să nu uităm de unde am plecat.

– În privinţa plecatului eu fac excepţie. Sunt născut şi crescut la oraş, în Galaţi, într-o familie de intelectuali. Tatăl meu este un cunoscut doctor chirurg în Galaţi, iar mama profesor la Universitate.

– Auzi, soro!!! Şi tu cum ai reuşit să ajungi la marginea Dobrogei?

– Sunt un rebel. Am terminat filologia la universitatea din oraş, specialitatea limbi străine, engleză-franceză, 24

universitate unde era şi mama profesor şi, cum în şcoala din comună nu se predă engleză, am rămas să predau franceza pentru că aici am obţinut repartiţie ministerială. Mi-a plăcut comuna, colectivul şcolii, aşa că am acceptat.

– Şi ai tăi nu au apăsat pe butoane?

– Ei... cum să nu!!! Au vrut ei că doar sunt singurul lor fiu, însă eu nu am acceptat. După ei nu era nicio problemă să prind catedră în oraş sau post de asistent la universitate.

Relaţii aveau amândoi peste tot, mama era membră în Consiliul Judeţean de Partid, însă nu am dorit eu şi, din cauza aceasta, părinţii nu vorbesc cu mine nici acum.

Dar nici eu nu am bătut la uşa lor. Deja m-am obişnuit să trăiesc printre străini şi mai ales să trăiesc aici, la ţară, printre găini, curci, purcei, căţei şi alte orătănii ale unei gospodării, pe care le-am întâlnit doar prin piaţa din Galaţi când se întâmpla să trec pe acolo.

– Bravo ţie! Rebel zici? Ce spui, domnule Rebel, nu vrei să intrăm în sală? A început să-mi fie răcoare. Am fost transpirată şi de aceea am preferat să ies afară. Mă deranja mai ales fumul de ţigară de proastă calitate. Putea să fie şi tutun oriental, că tot mă deranja.

- Nu suport tutunul.

– Nici eu nu sunt fumător.

– Un atu în plus la preferinţă.

– Ce vrei să spui cu aceasta?

– Nimic. Hai să mergem. Şi fata îl luă pe Mircea de mână ca şi când ar fi fost prieteni de-o viaţă, trăgându-l după ea. În sala cu petrecăreţi era gălăgie, fum şi muzică de petrecere la magnetofon. Orchestra formată ad hoc, încingea atmosfera pe scena căminului cultural şi perechile duduiau din picioare de se cutremura scena. Îi ziceau o moldovenească de ieşeau scântei din călcâiele dansatorilor.

25

– Ce zici, mergem la masă sau pe scenă? întrebă Mircea.

– Deocamdată nu am chemare pentru acest stil de joc, aşa că hai mai bine la locurile noastre. Nu sunt moldoveancă să mă dau în vânt după bătute. Eu sunt ialomiţeancă, de undeva de pe lângă Călăraşi, dintr-o comună lungă de vreo opt kilometri spre Olteniţa, numită Ciocăneşti. Şi apoi nu vreau să se creeze impresia că deja ţi-am sucit minţile şi nu vrei să te mai dezlipeşti de mijlocelul meu plin de graţie şi neastâmpăr.

– Chiar aşa? Doar nu sunt un copil!

– Copil sau nu, lumea la ţară foarte uşor poate interpreta greşit o relaţie.

– Pe mine nu m-ar deranja chiar dacă ar fi adevărat.

– Ce băiat bun eşti, tovarăşe profesor? Eu sunt fată de la ţară, cunosc bine această lume şi nu am chef să le dau „apă la moară” sătencelor.

– De acord cu tine. Mai ales că am observat fără să vreau cum soţul şefei tale te priveşte întrebător. Poate era intrigat să nu fi plecat subit de la petrecere fără să-ţi iei la revedere mai ales de la colegii tăi.

– Nu el este cel care să-mi facă mie programul şi sămi spună ce să fac. Să stea liniştit lângă soţioara lui tânără şi frumoasă şi pe ceilalţi să îi lase în „plata Domnului” cum spune românul. Să nu mai fie el aşa de grijuliu. Am sărbătorit majoratul cu mult timp în urmă, aşa că îmi port singură de grijă şi tot singură îmi aranjez viaţa aşa cum mi-o doresc.

Săndica făcea aceste remarci mai mult să-i abată atenţia lui Mircea de la interesul lui Viorel manifestat faţă de ea.

– Nu am spus-o cu răutate. Aşa mi s-a părut când am intrat acum.

26

Privirile sale parcă spuneau că este impacientat de dispariţia ta.

– Atât i-ar mai trebui să observe şi Ramona. Într-adevăr, Viorel o urmărea insistent cu privirile şi parcă dorea să o întrebe: „Ce se întâmplă cu tine?”. Săndica sa prefăcut că nu observă neliniştea tânărului şi s-a aşezat nepăsătoare pe scaun. A acceptat ca Mircea să-i toarne vin în pahar, o Fetească locală demisec, şi să ciocnească veselă cu el.

Gânditoare, Săndica parcă săruta paharul cu tandreţe, precum ar fi sărutat buzele celor doi bărbaţi. Nu era încă hotărâtă ce să facă.

Să-l lase pe Mircea să plece de lângă ea aşa cum a venit sau să-l prindă în mreje? Viorel era doar un spirit. O poveste efemeră, cu sau fără finalizare. Cum se putea oare termina povestea lor încă neîncepută? Bine desigur că nu. Tot se va afla la un moment dat despre relaţia lor.

Mircea era aproape de ea. Doar întindea mâna şi îi aparţinea.

Era al ei când dorea. A văzut cum o sorbea din ochi şi încerca să-l ţină în priză tot timpul. Mişcarea picioarelor sau a corpului în scaun erau o provocare continuă pentru tânăr.

Mircea abia aştepta o nouă partidă de dans, pentru a-şi face curaj să-i vorbească despre dragoste la prima vedere. Poate rezonează şi ea la sentimentele sale apărute din senin în seara de vară cu cerul înnorat, la un bairam în căminul cultural.

– Ce zici, Săndica, mai ai curajul unei noi prestaţii pe scena căminului cultural?

– Eşti comic, profesore. Sper că nu doreşti să dăm noi spectacol acum.

27

– Nu, doar să dansăm decent, ca doi intelectuali, nu să ne bâţâim cum fac acum consătenii noştri, care, după cum observ, au intrat cam adânc în „crama preşedintelui”.

– Nu am nimic împotrivă, merg cu plăcere. Chiar doream să plec din fumul acesta. Mă sufoc, cu toate că au ferestrele larg deschise. Nu intră nicio adiere de afară şi, după cum ai observat, a început să se înnoreze.

Cei doi tineri se îndreptară spre sala de spectacole, sub privirile pătrunzătoare ale lui Viorel, ce tremura de nervi.

I-a propus Ramonei să meargă şi ei la dans, invitaţie acceptată de soţia sa, mai ales că stăteau de atâta timp pe scaun.

Petrică şi taraful său improvizat scotea râuri de transpiraţii de pe frunţile dansatorilor. Cei patru tineri abia sosiţi pe scenă nu s-au avântat în ritmul sârbei cântată de taraf, ci au luat-o mai uşor cu paşii, până schimbau melodia.

Trecând pe lângă lăutari, Viorel le-a cerut ceva de muzică uşoară, să o lase mai moale cu populara şi, la sugestia sa, Petrică finalizând sârba, a anunţat: – Pentru familia Axinte un tango special! Şi imediat a schimbat repertoriul, iar tinerii intelectuali cu perechile lor frumoase au ocupat centrul scenei. Sătenii, din respect, i-au lăsat să se desfăşoare şi ei, până îşi trăgeau un pic sufletul după prelungita repriză de dansuri populare, ca şi când ar fi fost în hora satului sau la bal.

Viorel se învârtea acum pe scenă cu graţioasa lui parteneră în ritmul unui foxtrot care a uimit cele două perechi. Cum de cunoştea Petrică Armonistul să cânte din gromatica sa foxtrot? Era, de fapt, un fel de foxtrot, care, după ce s-au adaptat şi ceilalţi doi – vioristul cu ţambalistul – a mers destul de bine. Te puteai mişca în ritmul dansului.

Nu au mai dansat aşa ceva din timpul studenţiei. Au presupuscă Petrică l-a învăţat de la radio şi a vrut să-şi 28

impresioneze concetăţenii la bal sau la horă cu acest stil de dans nou pentru săteni În lume, foxtrotul apăruse de vreo douăzeci de ani în Anglia. La terminarea dansului, tinerii i-au aplaudat pe muzicanţi şi i-au felicitat pentru prestaţia lor, chiar dacă era modestă ţinând cont din ce instrumente era format taraful. În timpul tangoului următor, Mircea a atras spre el trupul tânăr şi plin de nerv al Săndicăi, aceasta lăsându-se cu plăcere cuprinsă de braţul puternic al profesorului. Mişcările sale seducătoare, frecarea pulpelor goale de pantalonii lui scoteau broboane de transpiraţie pe fruntea bărbatului. Cu frunţile apropiate, cu sânii săi frumoşi şi seducători ce străpungeau pieptul tânăr şi dornic de amor, Săndica trezea bărbatului dorinţa de a o avea în acea noaptea pe seducătoarea femeie. Săndica luase şi ea o hotărâre înţeleaptă. Cum spunea de obicei românul: „să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard”.

Aşa va proceda şi ea. Viorel va fi de rezervă. Când se va ivi ocazia, îi va putea încerca priceperea şi talentul său în tainele amorului.

Deocamdată se lăsa purtată de ritmul muzicii, abandonându-se total în braţele lui Mircea.

La finalul dansului, Mircea, prinzând curaj din atitudinea degajată a partenerei sale, o sărută discret pe lobul urechii, lucru ce nu i-a scăpat rivalului său din umbră.

Săndica nu a schiţat nici un gest de împotrivire. I s-a părut ceva firesc. Planul său decurgea destul de bine. Începea să se simtă din ce în ce mai plăcut lângă Mircea.

Aştepta cu nerăbdare, ţinându-l de mână, să înceapă melodia următoare. Parcă era o elevă de liceu la reuniunile tovărăşeşti.

Lăutarii încă nu se hotărâseră ce melodie să cânte.

Săndica îl privea intens în ochi pe Mircea, atrăgându-l spre ea, 29

apropiindu-se de pieptul său păros, sprijinindu-şi capul uşor de umărul acestuia. Se vedea că a făcut sport în timpul facultăţii.

Aşa cum îi povestise afară, Mircea a fost component al echipei de volei a facultăţii. După ce plecase, însă, mai participa la câte un meci organizat ad hoc doar vara, pe plajă.

Bărbatul o cuprinse cu braţul de după mijloc. A înţeles mesajul fetei. Nu mai era nevoie de cuvinte. Prefera să se scurteze seara banchetului pentru a încerca să o conducă pe Săndica acasă la ea sau, de ce nu, la el. Asemenea ocazie nu se ratează.

Cu el de mână, Săndica îl scoase de pe scenă sub privirile disperate ale lui Viorel şi îl duse în sala de banchet.

Dorea să mai stea câteva clipe la masă cu toţi cei care mai erau prezenţi, ca apoi, cât mai diplomat, să-i solicite lui Mircea să o însoţească până acasă, pentru că era noapte, putea să fie muşcată de câini sau acostată de vreun sătean băut.

După câteva minute petrecute în sala de banchet, şi-a aşezat poşeta pe umăr şi, luându-şi la revedere de la cei prezenţi în sală, a părăsit incinta căminului cultural, însoţită de Mircea, care locuia în gazdă cam în aceeaşi zonă, dar ceva mai aproape de şcoala din centrul comunei.

Afară în stradă, Mircea a cuprins-o pe după umeri cu braţul, fără ca Săndica să schiţeze vreun gest de refuz. La primul loc mai întunecos al străzii principale, Mircea a strânso lângă el şi a încercat să o sărute. Fata s-a lăsat sărutată cu plăcere. S-a ridicat pe vârful picioarelor şi, luându-l de gât, a început să-i exploreze cu limba sa mică gura dornică să guste savoarea dulce a buzelor sale senzuale şi pline de chemări şi promisiuni.

30

Cu mâna dreaptă, Mircea îi masa uşor sânii săi disperaţi după jocurile erotice, pline de farmec şi senzualitate. Cum amândoi erau cuprinşi de dorinţe strunite de atâta vreme, Săndica îl întrebă direct: – Professeur, ou aimerais-tu passer notre nuit, chez moi ou chez toi?

– Je prefere chez moi; il n y a pas de problemes!

– Merveilleux! Allons-y alors!

Aveau timp acum, în noapte, să-şi etaleze şi cunoştinţele de franceză, unde Mircea excela, desigur.

Bineînţeles că totul se făcea în glumă, amândoi fiind bucuroşi şi mulţumiţi de modul în care s-au desfăşurat lucrurile în această seară şi mai ales de faptul că au putut să se cunoască.

Fără să dea semne de grabă, perechea îşi îndruma paşii pe strada ce ducea la casa în care Mircea stătea în gazdă.

Printre norii ce acopereau majoritatea cerului, din când în când luna îşi făcea apariţia, zâmbind şăgalnic, luminând cărarea celor doi îndrăgostiţi, spre un cuib promiţător al nebuniilor nocturne.

31

3. Noaptea de dragoste Motto: Trăieşte clipa. Nu fugi înainte. Mai sunt multe de gustat în viaţa prezentă.

Mircea stătea în gazdă la o văduvă în vârstă, pe o stradă în apropierea şoselei principale, nu prea departe de şcoală, primărie sau căminul cultural.

Bătrâna locuia într-o cămăruţă, în care intra prin uşa casei din interiorul curţii principale, iar Mircea intra în camera sa prin uşa dinspre stradă. Nu putea fi auzit de gazdă decât atunci când aceasta se afla din întâmplare într-o cameră alăturată. Până la Săndica nu a mai adus femei în locuinţa pe care o ocupa de aproape un an. Dormitorul era confortabil, iar la baie şi bucătărie se intra printr-un hol.

Gazda avea doi copii, un băiat şi o fată, care locuiau la oraş, unul la Mangalia şi celălalt la Eforie Nord, unde şi-au construit case, amândoi fiind căsătoriţi, şi părinţi a câte unui copil. Casa de la ţară avea patru camere, destul de mari, plus cea în care stătea bătrâna, un pic mai mică.

Cei doi copii împreună cu familiile lor veneau destul de des să o ajute pe mama lor la muncile grădinii. Împreună au investit destul de mult în casa bătrânească, reparând toate încăperile. Le-au dotat cu mobilă nouă, au adus frigider, radio, televizor, tot ce trebuia unei locuinţe moderne.

Au construit o încăpere ataşată casei, pentru baie, cu tot necesarul din ea, comuna având apă curentă şi lumină electrică de vreo şase – şapte ani.

Săndica a rămas plăcut impresionată de condiţiile de locuit ale acestuia, faţă de ale sale, unde plătea o chirie mai mare. Noroc că îşi mai aducea de mâncare din fermă, în general carne, câte o pasăre tăiată, zarzavat, aşa se descurca

32

mai uşor cu banii primiţi de la C.A.P., mai puţini ca ai lui Mircea din învăţământ.

Apă curentă avea şi ea la gazdă, însă duş prefera să facă la serviciu înainte de plecare spre casă. Vara era mai simplu. Gazdele montase un butoi din tablă de două sute litri pe bucătăria de vară din curte şi cu o pâlnie de stropitoare sub butoi, îl utilizau ca duş. Se încălzea apa de la soare şi aşa se mai spăla când nu mergea la serviciu sau se răcorea când căldura de afară devenea insuportabilă.

– Nu mai are o cameră bătrâna şi pentru mine? Sau poate locuim împreună, că uite ce pat larg ai. Plătim chiria pe jumătate şi aşa mai facem economie la salariu, glumea fata veselă.

– Despre camere numai copiii gazdei pot hotărî, ei au investit în dotările casei, nu mama lor. Ea doar locuieşte aici să nu rămână casa nelocuită, pot intra hoţi prin casă sau curte să fure ceva, că au de toate. Cât despre camera mea... te primesc cu plăcere. Poftiţi vă rog domnişoară, treceţi cu mersul domniei voastre suplu, umilul meu prag, glumi şi Mircea la rândul său, făcând o reverenţă. Nu cred că ar fi probleme de împărţit camera. Nici acum nu este gazda acasă.

A plecat astăzi cu autobuzul de ora două la Mangalia, la fiu.

Vine peste trei zile. Începe luni un control medical general.

Spunea că nu se simte prea bine în ultimul timp, aşa că suntem singuri-singurei în toată casa. Simte-te ca la tine acasă, dragul meu oaspete, până merg la frigider după o sticlă cu cel mai bun vin băut de mine de când sunt în Dobrogea.

Săndica îşi plimba curioasă privirea prin interiorul camerei lui Mircea, rămânând plăcut impresionată, apoi aflând, că sunt doar ei în toată casa, a luat camerele la inspectat. Era uimită de condiţiile confortabile din întreaga locuinţă, de mobilă nouă şi modernă, de dotări. Însemna că

33

moştenitorii aveau câştiguri bune de îşi permiteau acest confort la ţară. Între timp, Mircea a mers într-un hol unde era un frigider mare rusesc marca Zil şi a adus o sticlă cu vin din grădina bătrânei, de culoare roz, limpede şi plăcut la miros.

– Ca oaspete preţios, venit pentru prima dată în bârlogul meu de urs singuratic, te cinstesc din acest pahar, cu vinul cel mai natural şi deosebit de aromat pe care l-am băut în comună. Sper să-ţi placă.

Noroc şi bine ai intrat în camera şi viaţa mea.

– Noroc şi mă bucur că sunt în camera ta. Sper să mă simt atât de bine, încât să doresc să revin.

– Cu plăcere. Oricând vă pofteşte inimioară, domniţă, veţi fi bine primită şi, desigur, întâmpinată cu toată dragostea de care sunt capabil.

– Mulţumesc. Sună destul de promiţător.

Parcă visând, cu privirea pierdută în gol, Săndica îşi lipi buzele sale senzuale de marginea paharului cu picior, din care se împrăştiară stropi de rouă, din cauza acidităţii vinului vechi, ţinut de bătrână în sticle smolite şi îngropate în pământul galben din fundul beciului.

Savură cu plăcere aroma vinului, gustându-l cu înghiţituri mici. Când îndepărtă paharul de la gură, aşezându-l pe noptiera de lângă pat, Mircea se aplecă spre fată şi încercă să-i culeagă de pe buze picăturile de rouă tomnatică a boabelor de strugure, ce parfumară cu aroma lor sărutul delicat al fetei. O luă cu o mână de după gât şi cu cealaltă o prinse de mijloc. Îşi împreună apoi mâinile, prinzând-o ca întro menghină, culegând cu nesaţ savoarea vinului împrăştiată în frăgezimea guriţei sale dulci, iar cu limba îi desfăcu buzele şi îi invadă gura cu o precizie de expert.

Făcând o mutare a mâinilor, începu să-i atingă sânul pe care îl frământă fin şi insistent prin materialul rochiţei sale 34

subţiri de vară, apoi îi desfăcu fără grabă nasturii din dreptul sânilor şi pătrunse uşor sub cupele sutienului, începând să-şi plimbe degetele peste muguraşii ce începură să prindă viaţă, ridicându-se precum corniţele melcilor primăvara, când simt umezeala picăturilor de rouă la ivirea zorilor răcoroase.

Săndica simţi un gol în stomac după sărutul lui pasional. De fiecare dată când Mircea îi atingea pielea fierbinte, era pătrunsă de ceva ca o ameţeală în partea inferioară a abdomenului şi i se înmuiau genunchi. Toate simţurile îi erau treze, şi neliniştea de dinaintea furtunii începea să o cuprindă. Limba lui activă, dar nu ameninţătoare, penetră încet şi delicios cavitatea gurii sale, mângâind-o cu tandreţe. Ea scoase un scâncet care însemna plăcere, în timp ce Mircea începu să exploreze noi zone, la încheietura dintre cele două superbe picioare, zvelte ca de căprioară. Stăteau înlănţuiţi în mijlocul camerei, sub lumina difuză a veiozei aprinsă în locul luminii puternice degajată de lustra cu trei braţe.

Mircea conduse fata spre marginea patului, prinzândo cu o mână pe sub genunchi şi cu cealaltă de după talie, o ridică cu uşurinţă şi o aşeză pe pat, lăsându-i capul pe perna albă.

– Sărută-mă, sărută-mă, şopti Săndica, ridicându-şi buzele ţuguiate spre Mircea.

Alăturându-se cu plăcere partenerei, îşi plimba necontenit mâinile pe obrazul său, coborând pe corp şi ajungând în zonele sensibile ale petecuţului de mătase cârlionţată, tresăltând de emoţia primei lor întâlniri, în liniştea nopţii de vară. Mircea îi oferi gura, pornind cu limba într-o incursiune sălbatică, jucându-se cu buzele sale, sărutându-le cu pasiune, în timp ce ea îi răspundea cu aceeaşi dăruire, culegând magia senzaţiilor ce-i invada corpul său tânăr.

35

Mircea o ajută pe Săndica să scape de rochiţa scurtă, în timp ce fata îl ajută să-şi scoată pantalonii şi tricoul. Cu mâinile tremurând de excitaţie, Mircea desfăcu capsele sutienului, lăsând liberă frumuseţea sânilor, ce fremătau de nerăbdare.

– Ce frumos miroşi! Parcă ai adunat toată mireasma florilor de primăvară de pe câmpie, spuse Mircea explorândui lobul urechii, coborând apoi pe gât şi pe sânii ce se legănau jucăuşi în timp ce ea se frământa continuu prin patul larg, mişcându-şi cu frenezie într-un ritm alert şoldurile lângă trupul atletic al tânărului. Doamne, ce dor îmi era să ating o femeie frumoasă ca tine, să o mângâi şi să o sărut.

Cât de mult te iubesc în clipa aceasta. Eşti perfectă, scumpo, şi ai cei mai delicioşi sâni pe care i-am întâlnit vreodată la o femeie. Cred că aşa trebuie să arate o femeie fermecătoare, care să încânte privirile unui bărbat dornic de a avea lângă el cel mai divin corp feminin.

Oare cum ţi-ar sta cu aceşti sâni superbi plini cu lapte matern şi cu un prunc micuţ alăptându-se la ei?

– Nu vorbi de „funie în casa spânzuratului”. Atât mi-ar mai trebui acum, să rămân gravidă.

– Nu asta ar fi cea mai mare problemă.

– Mai bine precauţie decât bebeluşi la douăzeci şi cinci de ani, necăsătorită şi prin casa altora. Sper să-şi facă efectul pilulele luate mai devreme, când tu erai plecat după sticla cu vin.

Cu mâinile sale abile, Mircea a cuprins fata de şolduri atrăgând-o spre el, să-i simtă pasiunea declanşată de sărutările sale fierbinţi, împrăştiate cu dărnicie pe tot corpul.

Cobora lin, pipăind cu buzele şi limba dintre superbii săi sâni, desenând adevărate geometrii, în jurul ombilicului, continuând apoi căutările sale înfrigurate din ce în ce mai jos, până ce capul se scufundă între şoldurile fetei, în timp ce 36

aceasta îl mângâia pe creştet ca în transă, răsfirându-şi degetele printre pletele sale, cu ochii scânteind de sclipiri vicioase.

Cerul se mai curăţă de nori, iar lumina lunii pătrundea pe fereastră, scoţând în relief forma plină a sânilor tinerei partenere.

Mircea îşi reluă jocul său cu sânii fetei, ajunsă la un moment de exaltare nemaitrăită de luni de zile. Ultima sa experienţă cu un bărbat a fost un coşmar de care nu mai dorea să-şi amintească.

Nu s-a mai văzut cu acel „cunoscut” din facultate, când spre surprinderea sa, l-a întâlnit ultima dată instantaneu sau nu, pe plaja din Constanţa, unde, după defilarea cu prezenţă obligatorie de la 1 Mai, a vrut să se răcorească cu o baie în mare, la plaja „Modern”.

Cineva a bătut-o uşor pe umăr şi a rostit: – Ce faci aci, Săndica?

– Bine fac, rostise fata întorcându-se spre cel ce o atenţionase aşa pe umăr. După câteva secunde de sinceră nedumerire a recunoscut în bărbatul înalt şi brunet ce o abordase, pe cel care i-a creat coşmaruri în timpul facultăţii. I se înmuiaseră picioarele şi ar fi căzut dacă nu se sprijinea de chioşcul unde aştepta la rând să-şi ia o îngheţată.

Pe Halil, student sirian, l-a cunoscut în ultimul an de facultate.

El era la medicină veterinară, ea la zootehnie, secţii ale aceleaşi facultăţi. Cum Halil nu se văita de bani, iar ea trăia din ce puteau să-I trimită părinţii săi C.A.P.-işti, a fost foarte uşor ca sirianul să-şi găsească loc în sufletul său disponibil de studentă săracă, dar „zburdalnică şi darnică cu nurii săi”.

Halil, cu apucăturile sale arabe, era atât de gelos încât fata nu putea să stea de vorbă cu niciun coleg că imediat 37

începea scandalul când o vedea sau dacă acesta era informat prin spionii săi bine plătiţi.

Chiar a ameninţat-o cu moartea.

Cum în facultate erau suficient de mulţi „binevoitori” care informau securitatea imediat ce un student român se „apropia” de un străin, mai ales fetele, a început să fie monitorizaţi de securitate şi orice pas al lor era cunoscut în cele mai mici amănunte. Atunci când Halil a pus deja stăpânire pe viaţa ei şi a început să o bată din senin, reproşându-i infidelitatea, Săndica s-a trezit cu omul securităţii pe o alee.

Individul şi-a declinat apartenenţa şi i-a spus că va fi protejată, dacă va da informaţii despre activitatea străinilor în facultate, iar dacă nu, va fi anchetată pentru relaţii subversive cu cetăţeni arabi împotriva statului.

Speriată de situaţia creată şi de pericolul că viaţa i se va încheia la o altă „facultate” din cauza nesăbuinţei sale, a fost de acord să semneze adeziunea de cooperare. Halil avea dreptate când o bănuia de infidelitate. Devenise sclava sexuală a conferenţiarului de care se îndrăgostise lulea, mai ales că multe examene depindeau, în general, de acesta. Cum era monitorizată de securitate în relaţia cu sirianul, se ştia tot ce făcea în facultate şi, neprezentând rapoartele lunare despre studenţii străini, fata a fost dată în vileag la rectorat printr-o sesizare anonimă că întreţine relaţii sexuale cu un conferenţiar al facultăţii, ca apoi, după ample anchete şi investigaţii, să vină şi eliminarea sa de la examenul de stat, cu toate că a reuşit să termine ultimul an de studii, cu medii de trecere. În timp ce Mircea se lupta cu slipul încercând să-l scoată, Săndica, ridicându-şi funduleţul pentru ca acel petec de material să nu mai stea în calea fericirii sale, îşi umezi buza

38

de jos pe care o simţea umflată din cauza sărutului. I-a lăsat un gust minunat acea avalanşă de săruturi.

Urcându-se deasupra lui Mircea îşi permise, în răgazul dintre două sărutări, să-i studieze construcţia atletică, în bătaia lunii prin fereastră şi a luminii slabe de la veioza ce abia sclipea sub abajurul mat. Avea un corp perfect flăcăul, musculos, mâini păroase, bicepşi frumos conturaţi, nasul drept şi lung, maxilarul puternic, iar pe faţa sa se citea virilitatea bărbatului tânăr şi sportiv. Poziţiile lor se succedeau continuu, când bărbatul era între şoldurile fetei, când fata încerca tăria virilităţii masculine, savurând plăcutele senzaţii transmise de atacul oaspetelui drag spre poarta sa primitoare şi doritoare.

Mircea a pus stăpânire pe corpul superb al tinerei fete cu ajutorul abandonării totale a acesteia în braţele sale.

Buzele îi alergau pe întregul corp, în căutările frenetice de senzaţii noi, urcând sau coborând pe gâtul zvelt şi dornic de plăcerea sărutului pătimaş. Nu îi ocolea nici ochii frumoşi, apoi explora cu dibăcie şi savoare bărbia, urcând insistent spre lobul urechii, mişcare ce o electrocută de parcă a fost curentată la intensitate maximă. Tresărea din tot corpul şi rămase pierdută printre cearceafurile albe şi scrobite ale patului.

Coborându-şi capul spre splendoarea sânilor, el îşi frecă obrazul de aceştia şi îi adulmecă adâncitura dintre ei cu nasul şi cu buzele sale groase ca de arap. O muşca uşor de muguraşi, după care săruta cu tandreţe locul muşcăturii.

– Eşti îngrozitor de sexy, iubito, şi cât de mult te iubesc, îi şoptea tânărul la ureche. Buzele lui îi alintau mugurul sânului cu fineţe, făcându-l să se întărească. Ea gemea de plăcere şi îşi cabra trupul divin, când limba lui începu să-i deseneze cerc după cerc în jurul mamelonului

39

întărit şi excitat, crescând intensitatea furnicăturilor transmise, ce-i zguduiau întregul corp.

Săndica scotea scâncete de dorinţă – excitarea era peste puterile sale de acceptare. Dorea împlinirea actului cât mai grabnic. Dorea cu toată fiinţa să-l simtă adânc pătruns în trupul său dornic de un asemenea oaspete drag şi atât de mult timp aşteptat.

Era adevărat că aşteptarea a fost deosebit de lungă pentru tinereţea sa, iar acum era momentul să se răzbune pe acest timp nemilos. Să se răzbune pentru toate aceste luni de abstinenţă, de lipsă a oricărei legături sentimentale sau intime cu un bărbat. Poate din acesta cauză îi căzuse cu tronc să se culce cu Viorel care i s-a părut cel mai accesibil. Acum gândurile sale erau foarte departe de imaginea lui. Nu-l uitase, însă era undeva ascuns gândurilor prea ocupate cu ce se va întâmpla în această deosebită noapte.

Aştepta cu nerăbdare ca cel de lângă ea să încerce să scape şi de bucata de bumbac ce mai stătea împotriva împlinirii descătuşării din lanţurile chinuitoare ale abstinenţei, mai ales când simţea forţa sfredelitoare a inamicului ce bătea la poarta larg deschisă, apărată de un simplu străjer nevolnic precum chilotul lui Mircea.

Scăpând şi de acest obstacol împotriva împliniri nevoilor stringente ale celor doi tineri, mâna ei feminină şi foarte pricepută, aşezată pe o parte foarte masculină a trupului partenerului, îl aduse cât mai aproape de cuptorul ce dogorea în foc continuu. Un val de căldura îi cuprinse pulpele şi sânii, stârnindu-i o dorinţă violentă şi febrilă de a fi penetrată de acest impetuos zburdalnic cu poftă de joacă, prin păduricea mătăsoasă din scobitura coapselor sale neastâmpărate.

40

Schimbându-şi poziţia, atacă curajoasă reduta, urcând călare peste trupul său atletic, încercând cu dibăcie să dirijeze inamicul pe poarta a cărei cheie o aruncase şi acum aştepta cu nerăbdare larg deschisă să-şi primească ofranda.

– Nu mai pot să aştept, nu mai rezist, iubitule, te rog să mă crezi că te doresc şi că sunt de nerăbdătoare să mă pătrunzi, să-mi răscoleşti toată dorinţa de a te avea şi de a scăpa de coşmarul care m-a cuprins, că nu voi putea alunga fierbinţeala ce mi-a cuprins întregul corp. Te rog să mă răcoreşti cât mai grabnic, te rog, fii bun cu mine. Corpurile celor doi parteneri ocupaţi cu jocurile erotice se potriviră unul peste celălalt într-o rugăciune tainică, iar fata conducând cu pricepere masculinitatea bărbatului pe făgaşul făgăduinţei, umplu golul dureros, apăsându-şi fesele până pătrunse adânc în tainiţa sa feminină în mare suferinţă.

– Nu te abţine, te vreau în întregime, vreau să te simt cât mai adânc, să-mi răscoleşti toată dorinţa de a fi a ta, să pătrunzi prin cele mai necunoscute şi tainice locuri ale feminităţii mele, vreau să răzbun lunile de aşteptare, acum când am cea mai mare nevoie de dragoste şi de mângâierea unui bărbat tânăr şi priceput în amor ca tine.

Mircea simţi dorinţa partenerei şi o pătrunse cu totul, mişcându-şi şoldurile pentru a căuta locurile necunoscute ale fetei.

– Este minunat ce-mi faci! Ah, cât de mult te iubesc, Mircea!

– Speram să-ţi placă.

– Cum de eşti aşa de priceput?

– Antrenamentul.

– Obrăznicătură.

– Să ştii că mă opresc.

– Dacă vrei să te sugrum...

– Cum??? Sunt curios dacă nu te lauzi cumva.

41

– Vrei să ştii? Stai că vezi tu acum pezevenghiule, şi Mircea simţea presiunea muşchilor interiori, asupra cercetaşului său. Era ca un muls, strângea, slăbea, strângea, slăbea, fără ca fata să mai facă vreo mişcare din şoldurile sale vrednice şi pricepute.

– Ce-mi faci? Mă grăbeşti aşa şi nu vreau să fiu grăbit cu tine în seara aceasta. Eşti prea delicioasă să întrerupem plăcutele clipe de extaz.

– Nu ai crezut că te pot „sugruma” şi am vrut să-ţi arăt că pot s-o fac.

– Eşti un deliciu feminin şi un fenomen nemaiîntâlnit până acum.

– Şi credeai că le ştii pe toate.

Inversând din nou poziţiile, şoldurile sale se aşezară din nou mai bine peste ale fetei pentru ca aceasta să simtă toată tăria presiunii sale masculine.

– Nu vei scăpa aşa uşor în noaptea aceasta de mine.

– Cine a spus că ar vrea să scape? Pedepseşte-mă cum ştii tu mai bine. Etalează-ţi întreg talentul feminin.

Deocamdată sunt încântat de cum te desfăşori.

– Nu vreau să mă grăbesc sau să-mi etalez talentul nativ.

– Nici eu. Vezi tu vreo grabă? Vreau să te ador.

– Am aşteptat prea mult aceste clipe minunate ale vieţii de cuplu, încât de disperare era să comit poate greşeala vieţii mele.

– Despre ce vorbeşti? Nu te înţeleg?

– Nu trebuie să mă înţelegi. Este ceva legat de hormonii mei prea mulţi şi neastâmpăraţi, ce-mi răscolesc continuu corpul, încât nu ştiu ce să mai fac. Acesta este temperamentul meu vulcanic. Am nevoie de o permanenţă sau cel puţin de o periodicitate cât mai stabilă ca timp al repetării eliminării dezastrului din organismul meu.

42

Uneori mă devastează de-mi vine să urc pe pereţi, mai ales când umblu cu mâinile mele prin locuri prin care intră şi ies noi vieţi la locul meu de muncă, când sunt taur, când berbec, când vier, numai de mine nu am grijă. Cum crezi că mă simt atunci?

Mircea îşi retrase bagheta magică din cuptorul fierbinte al fetei şi îi răspunse: – Nu ştiu, însă acum doresc să te simţi excelent şi îi prinse din nou între buze mugurii sânilor, mişcându-şi agale degetele pe tot corpul ei, până a ajuns cu ele în dreptul triunghiului umezit de dorinţe şi înfierbântări, unde, cu mângâieri uşoare peste ridicătura de deasupra petecuţului şaten, făcea ca tensiunea în corpul fetei să crească şi mai tare, când flăcăul în mişcarea dinamică a celor două corpuri, ce tot încercau să-şi armonizeze ritmul, se juca cu vârful degetelor în umezeala călduţă.

Sfârcurile fetei erau ca nişte coloane mândre şi tentante, de aceea el le devora cu buzele şi le mângâia apoi cu vârful limbii, simţind o dorinţă de a o posedă şi mai mare.

– Eşti dulce. Peste tot eşti dulce, spuse fata. Gura lui caldă şi umedă îi făcea plăcere. Limba lui se împerechea cu a sa într-un dans sălbatic, fără reguli prestabilite, un dans al simţurilor declanşate de ritmul coapselor şi a celor doi parteneri cuplaţi într-o uniune ce nu se mai dorea desfăcută.

Pe unul dintre sâni era desenată o aluniţă mica maronie, pe care o tot acoperea cu mici picături de buze fierbinţi.

– Iar tu eşti posesivă, îi răspunse Mircea, în timp ce trupul fetei dansa graţios deasupra lui. Buzele îi deveniseră trandafirii, umede şi iritate de atâtea sărutări.

S-a smuls iarăşi de sub ea şi imediat. S-a aşezat în genunchii între coapsele sale în timp ce îi mângâia sânii ce i se ofereau dornici de alintare, în toată splendoarea frumuseţii lor.

43

Piciorul ei delicat a apărut pe umărul partenerului, cu mâna prinzându-i braţul pentru a fi pătrunsă cât mai adânc.

– Iubitule, m-ai sărutat aşa cu nu am fost niciodată atât de plăcut sărutată.

– Şi încă nu ai gustat tot ce pot să-ţi dăruiesc, frumoasa mea. Ea gemu uşor de plăcere la auzul acestor tentante promisiuni, intensificându-şi ritmul şoldurilor.

Mircea răscolea cu tenacitatea cunoscută toate simţurile fetei. Se retrase din nou din ea şi atacă cu sărutările sale pătimaşe trupul de zeiţă. Cobora, mângâind cu buzele şi cu vârful limbii fiecare porţiune de piele bronzată de soarele verii, până ajunse la albeaţă din adăpostul slipului. Capul se ascunse între coapsele fetei, iar limba sa se insinua spre adâncitura acoperită cu mătasea ondulată şi fină, mângâind cu insistenţă ridicătura de la baza petecuţului. Fata îşi înfipse cu tărie mâna în părul lui, grăbind ritmul soldurilor într-o mişcare frenetică. Buzele lui o ardeau de plăcere, iar neastâmpărul limbii o topea. Simţea că nu mai rezistă. Înainte ca valurile pasiunii s-o inunde, îl prinse pe tânăr de păr, trăgându-l cu putere spre ea.

– Nu, nu, te rog, nu... intră din nou, vreau, când termin, să fii adânc înrădăcinat în fiinţa mea, striga fata strângându-i cu putere braţele sale viguroase. Acum Mircea, te rog, acum, nu mă mai chinui, te rog, fii dulce în continuare aşa cum ai fost întreaga noapte.

Mircea îşi retrase capul dintre şoldurile sale şi cuprinzându-I buzele între dinţi, intră din nou între coapse şi o pătrunse cu toată forţa bărbăţiei sale masculine, înainte ca valurile pasiunii s-o inunde, în timp ce fata îl prinse pe tânăr de mâini cu atâta forţă strângându-I cu putere braţele viguroase, cu unghiile adânc înfipte în carne.

– Acum, Mircea, te rog... acum... ajută-mă... Răule...

44

Mircea o tortură în adăpostul secret al dragostei divine, umed şi cald. Se retrăgea din ea şi din nou o pătrundea cu vigoare, ciclul ce i-l repetă mereu, mereu, până ce fată a crezut că s-a topit complet. Se abţineau să nu declanşeze explozia de senzaţii ce le cotropeau întregul organism. Era ca o trezire la viaţă, un sentiment devastator şi, oricât ar fi dorit să mai întârzie momentul liniştirii vibraţiilor în osmoză, celor două trupuri unite ca într-un singur corp pentru eternitate nu mai aveau puterea şi răbdarea necesară s-o facă.

Implozia se declanşă cu toată intensitatea de care era capabilă, în cavitatea ascunsă de fineţea mătăsoasă, devastată de lichidul ce inunda în zvâcniri cutremurătoare fierbinţeala locaşului aşa de primitor şi atât de frământat de flăcău, ascuns între şoldurile frumos proporţionate ale tinerei sale iubite.

– Ai fost fantastic, Mircea! Mulţumesc, armăsarule!

Ah, vino să te sărut dulce! Cât de mult te iubesc, spuse a nu ştiu câta oară. A fost nemaipomenit de plăcut. Ce zici, după o scurtă pauză, cât să mai sărutăm şi buzele paharului cu superbul vin al gazdei tale, îmi mai oferi un supliment?

– De ce nu? Întotdeauna îţi stau la dispoziţie cu toată dăruirea de care pot da dovadă, scumpa mea, spuse el zâmbind.

45

4. Visul Motto: Dragostea constă în dorinţa de a da ceea ce este al tău altuia şi de a simţi fericirea acestuia ca şi cum ar fi a ta.

După noaptea petrecută la Mircea, Săndica s-a îndurat abia spre seară să-l părăsească şi să se întoarcă la gazda sa. A fost o noapte şi o zi furtunoasă, cu multe reluări al scenelor de dragoste. Mircea a fost fenomenal, ca şi ea, desigur. S-au dăruit unul celuilalt cu toată dragostea, ca doi tineri dornici de nebunii.

Cine ştie când vor mai putea repeta această întâlnire de vis? De fapt nu se putea repeta niciodată. Totul a avut loc într-un context deosebit, când doi necunoscuţi, dispuşi să facă dragoste cu orice preţ s-au întâlnit pe un pat confortabil, terenul desfăşurării unor lupte corporale, din care nu a ieşit nimeni învins. Doar fiara flămândă şi sălbatică din ei s-a dezlănţuit pentru a-şi descărca întreaga energie ce mocnea latent în trupurile lor tinere.

Ajunsă acasă, Săndica încerca să-şi pună în ordine gândurile despre ce voia să facă în viaţă. I-a plăcut de Mircea şi a văzut că are potenţial. De ce să nu-l păstreze pentru mai mult timp? Pe parcursul relaţiei va vedea ce hotărâre are de 46

luat. Viorel era un foc ce-i aprinsese fantezia. Nu o lăsa să trăiască liniştit. Devenise coşmarul vieţii sale de când l-a văzut prima dată şi, mai ales, când a aflat că este soţul şefei de fermă. Cu Ramona nu a avut niciun conflict până acum, însă, ştiindu-i pe amândoi tineri şi frumoşi, mai ales pe Ramona, care I se părea mai atrăgătoare decât ea, cu o fizionomie mai fină, mai graţioasă şi cu un corp de viespe, s-a trezit în ea monstrul invidiei şi al geloziei. Ea trebuia să se mulţumească cu ce găsea şi ce putea la rândul său să ofere acelui ales. Încă nu a întâlnit persoana despre care putea spune că i-a răscolit sentimente de iubire, să-i dispară pofta de mâncare şi să-i pună inima pe jar, să o facă să se perpelească şi să nu o lase să se odihnească noapte în patul său de ţară.

Acum îi era somn după noaptea şi ziua ce a urmat, destul de zbuciumată. S-a pregătit pentru o nouă săptămână de muncă în sectorul său, mai ales că trebuia ca luni să însămânţeze o grupă de scroafe aflate în perioada optimă montei artificiale. Şi-a adus aminte că mai avea pe cap şi un control de la Regiune privind modul în care folosea materialul seminal repartizat şi implementarea rasei ameliorate a brunei de stepă în şeptelul C.A.P.-ului.

A intrat în camera de baie să se răcorească un pic la chiuvetă şi, după o toaletă sumară, şi-a scos tot ce avea pe ea, luându-şi doar cămăşuţa scurtă de noapte, ce abia îi acoperea fesele sale tari şi frumos curbate. Nu-i plăcea să doarmă în chilot şi sutien. Se simţea de parcă toată noaptea era strânsă într-un corset. Dorea să-şi simtă întregul corp liber, aşa cum l-a făcut mama natură. Dacă ar fi putut să meargă şi la serviciu fără aceste obiecte de îmbrăcăminte ar fi fost fenomenal, însă cum era vară şi rochiţele subţiri şi, în general, transparente, nu putea să apară aşa printre muncitori sau chiar printer săteni, fie bărbaţi, fie femei. Cum ar fi stat sânii săi obraznici fără sutien nu-şi făcea probleme.

47

Erau zvelţi şi frumos ridicaţi cu vârfurile mugurilor împungând în materialul rochiţelor.

Familia la care era găzduită era o familie tânără, puţin mai în vârstă ca ea, dar nu cu mai mult de cinci-şase ani. Nu aveau copii şi acesta era un avantaj: nu se trezea prin camera ei cu vreun copil curios şi nici gazdele nu obişnuiau să-i viziteze camera. Era autonomă din acest punct de vedere.

Dacă dorea să mănânce, îşi gătea ceva la bucătărie şi avea, desigur, şi acces la frigider. Îl folosea mai ales vara, când nu rezistau alimentele gătite mai mult de o zi – două.

Carnea nu-i lipsea niciodată, însă prefera să-şi aducă doar cât putea consuma în două, trei zile maximum. Ce prisosea o dăruia gazdelor, de aceea nici nu şi-a auzit vorbe că aduce de mâncare de la fermă.

Somnul i-a fost destul de zbuciumat. În vis se vedea mereu în braţele lui Viorel şi nu în cele ale lui Mircea, bărbatul de care abia se despărţise şi care îi alintase cu atâta dragoste şi atâta pricepere întregul său corp, doar cu puţine ore în urmă. Visa că parcă erau într-un lan de grâu prin care florile de mac sălbatec îşi legănau petalele sub mângâierea brizei vântului de dimineaţă. Se tăvăleau prin lan, iar florile macilor îi atingeau şi îi gâdilau goliciunea trupului său fierbinte. Viorel repeta mereu cuvinte de dragoste şi alint şi o săruta pe obraz cu buzele sale crăpate de soarele verii. Când a deschis ochii, a rămas complet dezamăgită de faptul că sărutările aspre primite în vis nu erau de la Viorel, ci de la pisicuţa ce o adoptase cu ceva timp în urmă să-i ţină de urât şi acum se cerea să fie trimisă afară.

Dimineaţa, fără chef, a pornit pe drumul prăfuit de ţară, spre locul de muncă, destul de departe de locuinţa sa.

Trebuia să treacă şi pe la biroul Ramonei, să primească informaţii asupra activităţilor din acea zi şi a următoarelor.

Ramona nu obişnuia niciodată să întârzie la serviciu. Când 48

Săndica a ajuns la birou, aceasta încă nu îşi făcuse prezenţa.

Nu s-a impacientat nimeni, cu toate că toţi muncitorii fermei erau obişnuiţi ca la ora şapte să vină la şedinţa de început de săptămână, să primească sarcinile întregii zile. Abia când timpul se scurgea şi şefa de fermă nu-şi făcea apariţia, grupul de personal sosit la şedinţă a început să se întrebe ce s-a întâmplat. Săndica, fiind numărul doi ca ierarhie în fermă, a trimis un ţăran la biroul inginerului agronom să afle de la soţul Ramonei de ce nu a ajuns. Aseară, când a părăsit căminul cultural împreună cu Mircea, familia Axinte era bine, încă dansau pe scenă.

Până la aflarea veştilor, Săndica a trimis toţi muncitorii la lucru, informându-i că, dacă apar noi dispoziţii faţă de cele de săptămâna trecută, le vor afla în timp. Nu a trecut mult şi a apărut inginerul-şef, care a anunţat că Ramona a fost luată cu salvarea şi deja este internată la Spitalul din Mangalia.

Ajunsă acasă după banchet, Ramona a început să se simtă din ce în ce mai rău, culminând cu un început de hemoragie, pornită, se presupune, în urma dansului. Viorel a alergat la primărie şi a dat telefon la salvare, care în mai puţin de jumătate de oră era în faţa căminului cultural. La spital, după intervenţia de la urgenţă, i s-a comunicat că a avut o sarcină extrauterină pe care a pierdut-o şi că trebuia să mai stea internată sub control medical câteva zile. Viorel, care a însoţit-o cu salvarea la spital, aflând că nu mai este în pericol, şi-a luat la revedere, îndreptându-se spre staţia de autobuz, urmând să revină după-amiază cu ce era necesar pentru Ramona. Avea obligaţii profesionale ce nu puteau fi amânate.

Controlul celor de la Regiune putea sa nu-l ocolească şi pe el, chiar dacă era vorba în general despre zootehnie. Puteau să se intereseze de furajarea acestui sector, deci era şi el implicat în sistem.

49

Inginerul-şef i-a trasat Săndicăi obligaţiile de serviciu pentru toată ferma, în perioada imediat următoare, nominalizând-o provizoriu şef de fermă pe timpul cât Ramona era bolnavă.

Totul a intrat în normal, chiar dacă unii dintre săteni mai făceau comentarii între ei asupra cauzelor îmbolnăvirii subite a şefei de fermă.

Vizita lui Viorel prin fermă nu a trezit nicio bănuială. A trecut ca din întâmplare prin sectorul unde avea treabă Săndica şi i-a solicitat acesteia o întrevedere privată, ferită de ochii persoanelor curioase. Au stabilit să se întâlnească în biroul Ramonei.

– Bună Viorel. Cum se simte şefa?

– Bine deocamdată.

– Ce s-a întâmplat de fapt?

– Medicii spun că ar fi fost însărcinată, având o sarcină extra uterină pe care a pierdut-o.

– Mai bine că s-a întâmplat aşa la început decât să se complice mai târziu când fătul începea să se dezvolte şi era necesară o intervenţie chirurgicală mai complicată.

– Aici ai dreptate. Sper să-şi revină repede şi totul să fie ca înainte.

– De ce m-ai invitat aici? Ce trebuia să-mi comunici aşa de urgent? Ai ceva important de transmis pe linie profesională de la Ramona?

– Nu ea avea ceva de spus, ci eu.

– Ce anume ai de spus tu? Nu te înţeleg.

– Ce a fost cu exuberanţa etalată la banchet la braţul profesoraşului?

– Care este problema ta, Viorel? Ai început să-mi controlezi viaţa? De când şi cine îţi dă acest drept?

50

– Nu-i vorbă să-ţi controlez viaţa. Parcă am început o discuţie la Constanţa în restaurant şi chiar dacă nu am reuşit să o finalizăm, ai lăsat de înţeles că nu îţi sunt indiferent.

– Viorel, mai importantă pentru tine ar trebui să fie acum sănătatea soţiei tale, nu discuţia noastră din restaurant.

Ce fac eu cu viaţa mea mă priveşte personal. Nu trebuie să-ţi dau ţie socoteală lângă cine mă simt eu bine şi ce fac în timpul meu liber. Poate sunt atrasă de tine, însă tu ai alte priorităţi acum, nu cum mi-am petrecut eu timpul la banchet.

– Spune-mi, aţi plecat împreună? Te-ai culcat cu el?

– Nu ai văzut că am plecat cu el? Doar nu ne-am ferit.

L-am rugat în faţa tuturor să mă conducă acasă. Restul nu te priveşte pe tine, cum nici pe mine nu mă priveşte dacă faci sex acasă cu Ramona sau nu.

După cum ea este la spital cu sarcina extrauterină se dovedeşte că faceţi. Alţii de ce nu ar avea acest drept?

– De ce o bagi pe Ramona în discuţie?

– Pentru că Ramona va fi mereu în discuţie. Ea este soţia ta legitimă. Nu uita niciodată acest lucru foarte important! Profesoraşul, cum îi zici tu, nu are nicio obligaţie de acest fel, deci poate fi o partidă mult mai interesantă decât o eventuală aventură cu tine, la care nu m-am gândit serios încă. Aşteaptă să se liniştească apele şi vom vedea cum se rânduiesc lucrurile.

– Săndica, dar parcă era vorba de sentimente, de ce simţim noi, unul faţă de celălalt.

– Ce simţi tu, Viorel, faţă de mine? Gata, nu o mai iubeşti pe Ramona? Ai lăsat în urmă cei şase-şapte ani de când sunteţi împreună?

– Cu Ramona este altceva.

– Ce este, Viorel? Ea este viaţa şi viitorul tău alături de o femeie care te iubeşte.

– Tu nu mă iubeşti?

51

– Nu ştiu ce simt pentru tine. Trebuie să recunosc că mă răscoleşti când te întâlnesc şi noaptea îmi dai fiori. Te visez numai făcând dragoste şi mă trezesc udă toată. Dar acest lucru poate să dispară la fel de uşor cum a apărut. De ce să ne complicăm viaţa? Îmi place de Mircea, să ştii că aşa îl cheamă. Este inteligent, manierat, frumos, şi cel mai interesant şi de reţinut, este faptul că nu-i căsătorit, pe când tu eşti. În uşa biroului s-au auzit ciocănituri insistente. Cei doi nu ştiau dacă cel sosit a stat să asculte sau nu discuţia lor destul de aprinsă.

Era un îngrijitor care o chema pe Săndica la hala în care trebuia să aibă loc însămânţările la taurine. Sosise echipa de specialişti de la Direcţia pentru Protecţia Resurselor Genetice Animale Palas să vadă dacă se aplică corect în fermă nouă metodă de montă artificială, folosind materialul institutului de cercetare.

Săndica şi-a luat la revedere spunând un „mai vorbim” şi a plecat spre locul în care era aşteptată de toată comisia în frunte cu preşedintele şi inginerul şef al C.A.P.-ului.

După noaptea petrecută în compania frumoasei tinere şi cum tot era în vacanţa de vară, Mircea îşi petrecea zilele făcând naveta la Mangalia la plajă. Se gândise să profite de buna dispoziţie pe care i-o dădea prezenţa Săndicăi în viaţa sa, ca să încerce o reconciliere cu familia. În definitiv, nu avea ce să le reproşeze. Fiecare părinte dorea ca fiul sau fiica să ajungă cât mai bine. Dacă el le-a refuzat ajutorul privind repartiţia la terminarea facultăţii era doar problema sa, nu şi a părinţilor. Ştia că mamă-sa va fi mai vehementă în a-l determina să părăsească postul de la ţară şi să revină în oraşul natal, dar va găsi el o metoda să o refuze elegant şi să rămână în relaţii cordiale cu părinţii săi. Sau, de ce nu, putea să le accepte oferta dacă se dovedea tentantă. Doar nu-l lega 52

nimic de Dobrogea şi şcolile sale. A gustat din aventura de a trăi printre necunoscuţi şi mai ales la ţară. Elevi sunt pretutindeni ca şi colegi noi de catedră. Cu Săndica va vedea ce-i de făcut. Era prea nouă relaţia ca să-i creeze frisoane, să nu poată dormi noaptea de grija sa. S-au simţit bine împreună în noaptea de pomină de după banchet, dar câte nopţi nu a trăit el în ultimii ani la fel de pline de pasiune şi plăceri carnale?

Zis şi făcut. A rămas să o întâlnească pe Săndica şi să discute cu aceasta despre programul său pe timpul ce a mai rămas din vacanţă.

Mai erau două luni până se reluau cursurile. Se gândea să-i propună fetei o fugă cu el cel puţin o săptămână pe undeva la munte. Va vedea unde găseşte bilete la O.N.T. sau la B.T.T. Galaţi şi atunci vor stabili cum, unde, şi când se vor întâlni, aceasta dacă şi Săndica dorea şi putea să-şi ia zile de concediu în plină vară.

Făcându-şi de lucru prin comună la ora la care ştia că ar trebui să vină de la muncă, a luat magazinele la colindat, puţine ce-i drept, a trecut pe la bibliotecă să se intereseze de o carte, s-a mai întâlnit cu o cunoştinţă, până a văzut-o pe Săndica pe podul dinspre şcoala veche, venind spre casă.

Existau telefoane la sediile importante ale comunei ca şi la birourile C.A.P.-ului, însă nu dorea să fie cunoscut încă interesul său faţă de fată. Se putea întâmpla ca Săndica să nu fie în birou în acel moment, aşa că a preferat să o aştepte şi să-i iasă în cale ca din întâmplare. Când a ajuns fata în dreptul căminului cultural, a plecat şi el din faţa bibliotecii cu o carte în mână şi i s-a alăturat ca „din întâmplare”.

– Sărut mâna, domnişoară! Gata cu munca pe ziua de astăzi?

– Aaa, bună Mircea, ce bine-mi pare să te văd. Chiar începuse să-mi fie dor de tine. Ce mai faci?

53

– Am ieşit un pic prin comună, mi-am luat o carte de la bibliotecă să citesc în tren.

– Da? Unde pleci aşa de grăbit? Parcă nu te-am auzit că ai în plan o plecare atât de urgentă?

– Parcă noi am avut timp de discuţii în puţinele ore petrecute împreună? spuse Mircea zâmbind cu înţeles.

– Aici ai dreptate şi tu. Totuşi, unde te grăbeşti să pleci?

– La Galaţi, la părinţi. Încerc o împăcare, dacă se poate spune aşa.

– Interesant. Şi când ţi-a venit această idee?

– Ieri pe plajă la Mangalia. După cum vezi m-am bronzat suficient, apoi este plajă şi la Dunăre la Galaţi, poate ai auzit. Nu plaja mă interesează. Chiar m-am gândit să-ţi fac o propunere.

– Ce propunere? Ia să te auzim! Mi-ai trezit curiozitatea dintr-o dată.

– Da, se referă şi la tine. Ce zici de câteva zile petrecute împreună la munte?

– Unde şi când? Sună tentant, spuse fata veselă şi curioasă dintr-o dată.

– Deocamdată nu ştiu. Când ajung la Galaţi, mă informez la birourile de turism şi te sun la serviciu ca să stabilim o oră sau să mă suni tu la Galaţi. Părinţii mei au telefon acasă.

– Ar fi minunat. Aici nu prea mai am treabă în această perioadă, mai ales că a revenit şi Ramona din concediul medical, apoi mai este şi medicul veterinar. Nu stau ei în loc de o tehniciană.

– De ce zici aşa? Am înţeles din discuţia cu alţi factori de răspundere că tu eşti specialistă în însămânţări şi nu numai în acestea.

54

– Asta aşa este, dar acum nu avem perioadă de însămânţări în niciun sector, aşa că pot să te însoţesc pe cărări de munte. Unde mă duci?

– Să vedem ce preferi. Valea Prahovei sau la Soveja?

– De ce Soveja? Că este mai aproape de tine?

– Nu, pentru că Soveja este o staţiune deosebit de frumoasă şi nu aşa de aglomerată ca Valea Prahovei.

– Mie îmi este indiferent unde mergem dacă sunt cu tine.

Românul are o vorbă înţeleaptă: „calul de dar nu se caută la dinţi”, aşa că unde vei găsi bilete, acolo mergem, numai să nu fie prea departe, să pierdem prea mult timp cu drumul.

– Mă bucur că ţi-a plăcut propunerea mea. Şi aşa nu am mai fost la munte din anii de facultate, când mergeam în tabere cu colegii.

– Şi altceva nu ai ce să-mi mai propui? Ceva mai de actualitate, mai aproape de zilele noastre, înainte de a te pierde printre moldovencele voastre focoase.

– Ei, lasă că nu sunt mai deosebite decât ialomiţencele, sunt deja convins de acest lucru. Ştiu eu o ialomiţeancă pe care... nu ai mai lăsa-o să se dea jos din pat când ai norocul să o ai lângă tine în pat.

– Chiar aşa? Ţi-a căzut cu „tronc” cineva?

– Da, am şi acum emoţii când sunt în prezenţa ei.

Simt nevoia s-o duc direct în pat şi nu i-aş mai da drumul să plece. Aş vrea să o ţin sechestrată câteva zile.

– Şi cine te opreşte să faci cum doreşti? Ai făcut această propunere tentantă pentru orice femeie şi ai fost refuzat? Nu cred că te-ar refuza nimeni, văzând cât de bine arăţi ca bărbat.

55

– Oo… ce de laude. Chiar aşa să fie? Mi-a fost, sincer, teamă să nu fiu refuzat, mai ales ziua când circulă atâta lume pe străzi.

– Şi care-i treaba? Sătenii numai de oaspeţii tăi se preocupă?

Crezi că altceva nu au de făcut? Au grădini de săpat, animale de hrănit, nu stau cu ochii pe stradă să vadă pe cine duci tu la gazda ta.

– Dacă acesta este punctul tău de vedere, destul de diferit faţă de cel de acum câteva zile în urmă când ziceai că te fereşti de gura mulţimii rurale...

– Lasă că acum oamenii mai au şi alte preocupări, nu numai să vadă ce face profesorul de franceză cu tehniciana C.A.P.-ului la ora patru după amiaza.

– Înseamnă că nu mă refuzi să-ţi ofer o cafea în umila mea cameră de burlac.

– Aşa cameră umilă mi-aş dori şi eu, însă văd că vrei să fii modest şi te las în pace.

– Mai avem puţin şi am ajuns. Noroc că stau aproape de centru şi tuşa Saveta uite că trebăluieşte prin grădină. Cum nu stă prea bine cu vederea la anii săi, nici nu bagă de seamă când intrăm în casă.

– Mircea, deja mă uimeşti. Parcă eşti unul dintre elevii tăi care se fereşte să nu fie prins cu ţigara în gură.

– Pentru tine m-am gândit că este bine să-ţi treacă neobservată vizita în casa unui bărbat în faţa sătenilor, nu pentru mine.

– Ce plăcere ar mai avea viaţa, Mircea, dacă nu-i dai şi un pic de senzaţional şi de suspans? Lasă-i şi pe ei să aibă o bucurie. O temă de bârfă locală. Aşa ne mai pigmentăm şi noi existenţa în acest mediu lipsit de vreo satisfacţie şi culoare.

Mircea scoase cheia din buzunar, nu înainte de a culege din grădiniţa tuşei Saveta câteva flori proaspete pe 56

care să le dăruiască lui Săndica la plecare. A căutat o vază în hol şi a aşezat florile în apa proaspătă, pe noptiera din camera sa. A dat drumul radioului Bucium să cânte în surdină până face el cafeaua. Săndica a mers la baie să se spele pe mâini şi să se răcorească un pic de pe drumul destul de lung de la fermă până în centru, unde locuia Mircea, şi să-şi aranjeze un pic ţinuta în oglindă. Privi cu ochi critici imaginea ce se reflecta din oglindă, trăgând concluzia că este o imagine atrăgătoare şi pregătită să repete prima noapte împărţită cu Mircea în camera de alături.

Simţea nevoia de a-l mai avea o dată înainte de plecarea sa precipitată la Galaţi. Ideea i-a apărut cum l-a auzit că pleacă pentru o perioadă mai lungă. Poate că nici nu se mai întoarce după întâlnirea cu părinţii săi.

Revenind în dormitor, se aşeză comod pe marginea patului frunzărind cartea împrumutată de Mircea de la biblioteca comunală.

Ce putea să fie decât o carte de aventuri Pasagerul clandestin de Ion Aramă, o carte uşoară şi plină de suspans, caracteristică stilului acestui autor.

Mircea îşi făcu apariţia cu o tavă metalică din tablă inox, pe care tronau două ceşti aburinde de cafea şi un baton de ciocolată.

– Aaa, ce răsfăţ. Merci, cheri!

– De tout coeur, mon amour!

– Cât bei tu cafeaua merg să pregătesc o gustare rece cu ce se găseşte prin frigider. Nu ştiam că voi avea un oaspete aşa de drag, să-mi diversific produsele din frigider. Eu nu prea mă omor cu hrană caldă. Uneori mă invită gazdă când găteşte şi se întâmplă să fiu şi eu pe acasă. Zice că-i este urât să mănânce singură.

– Nu-i nevoie de nicio gustare la ora aceasta. Seara nu obişnuiesc să mănânc decât o cană de ceai sau lapte de la 57

vacile gazdelor, rece de la frigider. Cum crezi că se menţine un trup aşa de subţire ca al meu?

Săndica începu să se învârtă şi să se alinte în faţa lui Mircea, care o cuprinse cu braţul de mijlocelul pe care tocmai şi-l lăuda. Iar cu limba începu să-i controleze buzele şi adâncimea gurii sale întredeschisă, stăpânită de dorinţa de a o întâmpina pe a lui şi de a-I răspunde cu aceeaşi înflăcărare.

– Unde ai fost, iubito, atâtea zile?

– Eu? Printre animalele mele aflate în călduri.

Partenerele tale de plajă erau şi ele tot în călduri?

– Nu ştiu, iubito, nu prea am avut chef de hârjoneală pe plajă.

Doar volei mai jucam din când în când dacă soarele nu era prea puternic. În rest, am citit şi m-am bălăcit.

– Lasă că ştiu eu că dacă vedeai ceva apetisant nu-ţi dezlipeai ochii. Nu te-ai dus şi la 2 Mai la nudism?

– Am fost şi acolo într-o zi, însă nu prea mi-a plăcut.

Nu toţi cei care merg acolo au şi ce arăta. L-am întâlnit şi pe un profesor de-al meu din universitate. Cât era de vârstnic, îi atârnau pieile de pe el, dar tot stătea de vorbă gol goluţ lângă duşuri cu o student apetisantă. Nicio jenă nu exista între cele două generaţii, nepoata şi bunicul cum păreau a fi ei despuiaţi şi ce contrast între cele două corpuri expuse.

– Zici că era apetisantă studenta? Săndica îi trimise un ghiont între coaste. Asta ca să te înveţi minte să te mai uiţi după trufandale apetisante.

– Au, ce-mi faci? Mă doare! Nu ţi-am spus că doar într-o zi am mers cu un coleg, cu maşina. Era un gălăţean de al meu întâlnit pe plajă şi el mi-a propus să mergem, să vadă şi soţia sa nudismul românesc despre care se tot vorbea prin oraş. Nici nu m-am dezbrăcat de slip, cel puţin. Am fost cel mai atipic sezonist de pe plaja de nudism de la 2 Mai.

58

– Te iert atunci şi, ca să vezi că te iert, vino să-ţi ofer cel mai tandru şi înflăcărat sărut ce-l poate primi un bărbat de la o femeie tânără şi „apetisantă” ca mine, nu ca studenta moşului tău.

– Aşa ceva nu se refuză. Mircea se lăsa sedus de sărutul vulcanic al tinerei sale partenere, sărut ce-i răscolea întreaga fiinţă.

Cu mâinile sale dibace, începu să-i descheie bluză şi să o ajute să se elibereze de aceasta, urmând acelaşi traseu şi fusta.

Rămasă în chilot şi sutien, Săndica îşi freca pulpele de pantalonii lui şi cu mâna stângă a început să maseze umflătura din dreptul şliţului lui Mircea. Simţea cum umflătura creşte, devenind din ce în ce mai învârtoşată. Începu să tragă de cureaua pantalonilor, în timp de dinţişorii săi mărunţi savurau dulceaţa buzelor cărnoase ale tânărului şi vigurosului său partener de joacă. Slăbită cureaua şi nasturii desfăcuţi, pantalonii s-au alăturat bluzei şi fustei la picioarele patului. Corpul fetei începu să se înfierbânte. Dorinţa de a face dragoste creştea cu fiecare apropiere. Nu-şi dezlipea mâna plină de drugul lui Mircea, tare ca o bară de oţel, ce tot pulsa în mâna fetei. Şi-l apropia de chilot şi se apăsa în el. Muşca nervos cu dinţii din umărul tânărului. Îi transmitea toată energia care o cutremura. Parcă a fost atinsă de un fir de înaltă tensiune. Ştia de unde vine această tensiune şi abia aştepta să se bucure de zguduirile acesteia.

Se lăsa uşor pe pat, atrăgându-l şi pe Mircea peste ea, apoi îl aruncă de te întrebai de unde atâta forţă într-un corp atât de suplu. Se urcă deasupra tânărului, îl ajută să-şi scoată tricoul subţire de vară şi începu să-i exploreze întregul corp bine bronzat şi armonizat, controlând cu buzele sale fierbinţi,

59

centimetru cu centimetru. Nimic nu scăpa neexplorat de buzele sale fine.

Mircea se strădui să elibereze din strânsoarea sutienului cei doi sâni superbi, care parcă erau făcuţi numai pentru a te juca cu ei, să-i tot acoperi cu sărutări pătimaşe şi să-i agiţi frecându-le cei doi muguraşi ridicaţi în mijlocul a două pete maronii ca două moviliţe.

Mângâia aceste daruri ale naturii şi le acoperea cu sărutări. Prindea mugurii între dinţi apoi îi sugea ca un prunc aflat la sânul mamei sale, în timpul alăptării. Săndica tresălta aşezată comod pe sexul său mişcându-şi fesele şi gemând de plăcere. Băgă mâna sub elasticul slipului şi începu să tragă de el.

– Nu crezi că aici nu mai este apetisanta studentă de care ţi-a fost jenă să-ţi scoţi slipul pe plajă la 2 Mai? Eu nu sunt la fel de apetisantă ca ea? îl tot tachina fata trăgând de slip să-şi elibereze partenerul.

– Nu, tu nu eşti apetisantă, iubito. Tu eşti un deliciu al naturii.

Ursitoarele care au asistat la naşterea ta au fost foarte generoase cu tine. Ţi-a dăruit cel mai divin trup pe care l-am putut admira în cele mai intime detalii. Ai şi un sex de care nu mă satur niciodată. O frumuseţe ce trebuie redată admiraţiei, aşa că este păcat să-l ascunzi în umbra unui petecuţ de material dantelat. În timp ce-i şoptea aceste cuvinte tandre la ureche, o ajuta să se elibereze de chilot.

– Natura ne-a înzestrat cu tot ce trebuie să ne bucurăm de avantajele ce ni le oferă, aşa că, dragul meu, să ne înfruptăm din roadele naturii, cum au făcut înaintaşii noştri, Adam şi Eva. Nici ei în grădina Edenului nu aveau corpurile acoperite, nici măcar cu frunzele din imaginile în care sunt prezentaţi, frunze adăugate de biserică pentru a feri privirile pofticioase ale călugărilor la ofranda oferită de Eva. 60

– Ai dreptate, iubire, şi de aceea voi profita de această ocazie pe care nu o are orice bărbat. Te voi admira şi voi profita de dărnicia ta ca şi de invitaţia de a mă înfrupta cât mai mult din această frumuseţe apărută în patul meu.

– Te aştept cu drag, scumpul meu. Nici eu nu voi lăsa să-mi scape aşa uşor din mâini acest corp de zeu al mitologiei greceşti.

Cei doi tineri se întreceau care să dăruiască mai multe senzaţii celuilalt. Oferind, profitau la rândul lor de rezonanţa firească a două corpuri descătuşate de orice inhibiţie şi pudicitate. Nu mai existau taine ale preludiului care să nu fie experimentate şi puse în aplicare. Întârziau cât puteau mai mult momentul cuplării, pentru că plăcerea să fie cât mai mare. Împunsăturile în pulpe, ca şi mângâierile fetei pe bastonul oţelos, îi purtau pe alte tărâmuri ale plăcerilor erotice.

Locul neastâmpăratelor degete, ce se jucau cu mugurelul acoperit de petecuţul de blăniţă şatenă, a fost luat de vârful limbii lui Mircea care se mişca continuu în umezeala cuptorului ce aştepta un alt fel de lemn să fie introdus pentru a încinge şi mai tare interiorul şi aşa înfierbântat.

Săndica îl trase uşor de cap, invitându-l să-i stingă arşiţa buzelor cu sărutările sale şi să încarce cuptorul cu lemnul de esenţă tare ce-i lăsa urme pe pulpele picioarelor sale fine.

Pătrunderea în adâncuri nu se lăsa fără urmări.

Simţea cum ceva se rupea în interiorul ei, dar nu era pătrunsă de durere, ci de o adevărată plăcere divină. Senzaţiile ce o cuprindeau erau de visare, de extaz şi de o deosebită dorinţă de a nu se mai mişca. Totul să rămână ca în momentul în care Mircea o pătrunse cu toată vigoare de care era capabil un bărbat ca el. Mâinile sale puternice o trăgeau şi o împingeau deasupra sa, mişcându-se în sus şi în jos, ea contribuind cu 61

rotirile din bazin, frământând vigoarea ascunsă în adâncul tainic al corpul său.

De plăcere Săndica parcă intrase în transă. Simţea că dacă continua va leşina. Privea tavanul cu ochii larg deschişi şi îşi continua jocul trupului său deasupra bărbatului, după legi necunoscute şi nescrise. Sânii săi dansau liberi în ritmul mişcări corpului, iar Mircea îi alinta cu mângâieri tandre pe deasupra mugurilor întăriţi ca şi instrumentul său de joacă.

Primeau şi îşi transmiteau senzaţii dorite şi savurate în comoditatea patului larg şi încăpător.

Săndica se lăsa pe spate sprijinită cu mâinile de gambele tânărului şi se ridica din bazin, continuând descrierea cercurilor sale, răspunzând la mişcările de du-tevino ale lui Mircea. Dorea să prelungească cât mai mult aceste sublime clipe. Dacă Mircea va pleca, nu va şti când se vor mai întâlni. La discuţia avută cu Viorel cu ceva timp în urmă în biroul Ramonei nu avea timp să se mai gândească.

Era convinsă că este prea riscantă aventura. Nu ştia ce reacţie va avea Viorel după prima întâlnire intimă, cum se va comporta faţă de ea şi faţă de Ramona după aceea. Nu dorea să se deconspire relaţia dintre ei dacă ar avea loc vreodată.

Spera ca Mircea să-şi rezolve problema cu părinţii săi şi să plece în staţiune împreună cât mai curând. O săptămână – două nu era nicio problemă. Chiar că îi plăcea acum când putea să facă dragoste oricând avea chef şi Mircea era disponibil. Putea să aştepte câteva zile. Doamne, ce este şi cu nevoia unui corp tânăr şi dornic de răsfăţ în braţele unui bărbat potent. Abia aştepta să fie cu el la munte.

Mircea o coborî de pe el şi răsturnând-o începu din nou să o acopere cu sărutări fierbinţi şi pătimaşe. Sânii erau cei mai alintaţi de buzele sale pricepute şi de limba sa neastâmpărată. Aflase slăbiciunea fetei din prima noapte de dragoste. O simţise cum se înfiora când se retrăgea din ea şi o 62

pătrundea din nou cu tot mai multă vigoare. Zbuciumul corpului său transmitea şi dorinţa sa de a o pătrunde cât mai adânc. O vedea cum se zbate, cum se ridică şi îşi înfige unghiile în muşchi mâinilor sale. Dorea să lase ceva la care să mediteze partenera sa până se vor regăsi din nou la munte sau oriunde va fi. Mişcările tânărului de du-te-vino au adus-o pe Săndica în momentul extazului.

– Mircea, ai grijă, nu m-am protejat că nu ştiam că te întâlnesc.

Ai grijă, dragule, când nu vei mai rezista aşa cum nici eu nu mai rezist. Ah, acum... te-am părăsit, scuze, iubitule, dar nu mai pot să te aştept.

– Nici eu, sunt al tău, te urmez, spuse tânărul eliberând locul de joacă imediat.

– Îţi mulţumesc, dragule. Ai fost din nou fenomenal.

Ce bine m-am simţit. Abia aştept să fim împreună pentru câteva zile, să mă satur de tine dacă se poate sătura vreodată o femeie de asemenea plăceri sublime. Vino să te sărut cu toată recunoştinţa mea.

– Şi tu ai fost o divină prinţesă din poveşti.

Frumuseţea ta şi a corpului tău lasă urme adânci asupra celui care se întâlneşte şi se bucură de plăcerile pe care le poţi oferi. Şi eu abia aştept să ne revedem cât mai curând pentru a petrece cât mai multe zile singurisingurei şi necunoscuţi de nimeni în sălbăticia naturii.

După ce şi-a terminat cafeaua răcită de mult timp, gustând din batonul de ciocolată, Săndica l-a rugat pe Mircea să o conducă până în apropierea casei unde locuia, pe o stradă lăturalnică. Nu putea să rămână toată noaptea la el, cu toate că şi-ar fi dorit-o din tot sufletul.

A rămas să o sune sau să-i lase vorbă că aşteaptă un telefon de la ea în caz că se întâmpla să nu fie prin zonă când el va telefona. S-au despărţit cu regret unul de celălalt, ea cu 63

buchetul de flori în mână, el având speranţa că această despărţire nu va fi de lungă durată.

5. Întâlnirea Motto: Timpul vindecă orice.

Dă-i timpului timp.

Dimineaţa, după ce şi-a făcut cafeaua, Mircea a început să-şi pregătească bagajul. Mai selecta dintre lucrurile care nu-I mai făceau trebuinţă deocamdată, pentru a le duce acasă.

S-au strâns ceva haine în aproape un an de zile de când venise la primul său loc de muncă. După un an, ştia cum să-şi ţină orele de curs, cum să-şi pregătească tematica lecţiilor conform programei, deci căpătase ceva experienţă în meseria de profesor. Nu mai era cu emoţia din prima zi de deschidere a noului an şcolar. Nu apela numai la manual când îşi ţinea orele. Dorea ca elevii săi să înveţe bine limba franceză când vor deveni absolvenţi ai celor opt clase şi vor merge la liceu, apoi la facultate.

64

În perioada scurtei sale experienţe profesorale, a reuşit să lege câteva amiciţii printre colegi şi chiar printre săteni, în general părinţi de elevi, ori salariaţi ai primăriei.

Desigur că avea o relaţie bună cu directorul şcolii şi cu alţi câţiva profesori.

Dintre colege îi plăcea profesoara de română, domnişoara Fenic Mioara, cum se recomanda ea. O vedea cum se străduia să-i intre în graţii. Dacă nu-şi găsea o amică să-i satisfacă plăcerea unei idile fără obligaţii, avea de gând să şi-o apropie ca iubită temporară, mai ales că era frumuşică şi cultivată.

Era o olteancă din Teleorman, înaltă şi slăbuţă de parcă mânca numai în zilele de post. Îi plăcea meseria ce şi-o alesese şi era apreciată în cadrul cancelariei pentru modul în care îşi desfăşura activitatea. Cu elevii mai slabi sau care nu aveau condiţii să înveţe, obişnuia să ţină ore de meditaţie gratuite, în casa familiei Leancă, din spatele Căminului Cultural, unde locuia în gazdă. Era şi ea o rătăcită pe tărâmuri dobrogene.

La terminarea facultăţii, dintre toate ofertele de la repartiţie, a dorit, ca şi Mircea, să părăsească regiunea de baştină, încercând să uite o poveste tristă de dragoste, pentru a experimenta singurătatea pe alte meleaguri şi, cum i-a plăcut din totdeauna marea, a preferat un loc de muncă aproape de mare. Altul mai aproape ca acesta nu a găsit, aşa că a acceptat postul ce i s-a oferit. Nu regreta alegerea făcută, fiind o fire foarte sociabilă. Se acomodase destul de repede alături de colectivul şcolii, de asemeni şi cu sătenii, unii dintre ei veniţi cu mulţi ani în urmă, tot din zone olteneşti.

Ridicând geanta voluminoasă, Mircea şi-a luat la revedere de la tuşa Saveta, i-a achitat chiria până la reluarea şcolii şi a ieşit la staţia de autobuz. În staţie, s-a întâlnit cu profesorul de geografie, care şi el se reîntorcea pe 65

meleagurile moldave. Era de prin zona Tecuci-ului şi revenise la şcoală din vacanţă, cu ocazia ţinerii examenelor de diferenţă. Şi el, ca toţi ceilalţi profesori din comisia de examinare, participase la banchetul dat de C.A.P. În câteva minute şi-a făcut apariţia şi autobuzul. Zilnic circula un autobuz pe ruta Mangalia – Pecineaga din două în două ore.

Acum, atât el cât şi colegul său trebuia să schimbe traseul în 23 August, pentru a merge spre Constanţa. Vara exista şi un accelerat din Mangalia spre Iaşi, bun doar pentru Stelian, profesorul de geografie care cobora la Tecuci, însă trenul circula prin Bucureşti.

Amândoi au preferat personalul direct Constanţa – Galaţi, Stelian urmând să ia autobuzul până aproape de Tecuci, aşa mai puteau să stea de vorbă, să uite şi de multele ore petrecute în tren pe o asemenea căldură. În comună se construise o şcoală nouă şi modernă cu săli pentru clasele I-VIII, pe lângă cele două şcoli existente, una cu două săli de clasă şi cealaltă cu patru, care nu mai făceau faţă la numărul mare de elevi. Cât de curând vor fi şi mai mulţi după apariţia decretului de interzicerea avortului.

Aşa a apărut necesitatea angajări unui număr mare de profesori calificaţi. Majoritatea erau tineri absolvenţi ai diferitelor universităţi sau institute de învăţământ superior, dornici de a începe cariera de dascăl cât mai bine.

La 23 August au avut legătură imediată şi, într-o oră, se găseau în faţa casei de bilete a gării Constanţa. Au preferat să circule cu clasa I, pentru a evita aglomeraţia din tren, mai ales pe ruta Medgidia – Făurei.

Trenul s-a pus în mişcare. Privind pe fereastra vagonului cum rămâne peronul în urmă, Mircea se întreba dacă va mai reveni mai mult de o singură dată, cu ocazia luării 66

întregului bagaj de la tuşa Saveta sau dacă viaţa îi va călăuzi din nou paşii pe aceste meleaguri nu ca turist venit la mare, ci ca profesor de franceză sau engleză. Încercase cu ajutorul directorului şcolii să obţină şi ore de predare a limbii engleze de la Secţia de Învăţământ a regiunii Constanţa. Va afla dacă se aprobă ca la începutul anului şcolar să se introducă şi predarea limbii engleză, prin micşorarea numărului de ore de rusă, asta în caz că va reveni ca profesor şi nu ca turist în Dobrogea. Se vor întâmpina greutăţi, deoarece rusa în şcoală era predată de soţia inginerului-şef de la C.A.P. şi, cum relaţiile la regiune erau ale sale nu ale directorul şcolii, nu prea existau mari şanse de izbândă. Totuşi din surse demne de luat în seamă, directorul şcolii aflase că soţia inginerului-şef nu era calificată şi că a obţinut postul prin relaţiile de la Consiliul Raional de Partid, la venirea soţului la C.A.P. ca inginer agronom, apoi inginer-şef.

Timpul se scurgea parcă prea încet. Mai schimba câte o vorbă cu Stelică, cum îi spuneau colegii profesorului de geografie, mai citea din romanul lui Ion Aramă, poate-poate, uită de monotonia mersului cu personalul care oprea şi în cea mai neînsemnată haltă de pe traseu. Cu perdelele trase şi ferestrele deschise să se facă curent în compartimentul încins de razele ce băteau direct în sticla geamului, sporovăiau despre şcoală sau despre locurile de naştere, destul de apropiate, la mai puţin de şapte zeci de kilometri unul de celălalt.

Stelian era din Drăgăneşti, o localitate la vreo opt kilometri de Tecuci. În zona Tecuci-ului se stabilise mulţi ţigani, aşa că nu a fost impresionat când, din Medgidia, holul vagonului a fost invadat de persoane gălăgioase şi murdare, aflate în tranzit spre vagoanele de clasa a II-a.

67

Pentru câteva momente viaţa din tren s-a mai animat un pic. Era gălăgie. Se tot strigau în graiul lor unul pe celălalt, până s-au liniştit şi ei.

Stelică a adus vorba despre banchet şi l-a întrebat pe Mircea dacă s-a mai întâlnit cu frumoasa parteneră de dans şi de masă, însă a primit un răspuns evaziv. Vedeai de la distanţă că Mircea parcă nu dorea să aducă în discuţie prezenţa Săndicăi în viaţa sa. Încă era neclară şi pentru el.

Recunoştea că îi plăcea fata, însă era prea devreme să se pronunţe asupra adevăratelor sale sentimente. Acum se gândea cu plăcere la ultima după-amiază petrecută împreună.

Din visare l-a trezit Stelică, care parcă i-a dat cu o piatră în moalele capului, făcând remarca că i s-a părut deplasat interesul inginerului agronom faţă de fată, cu toate că avea o soţie deosebit de frumoasă lângă el.

– Ce te-a făcut să crezi acest lucru? spuse Mircea care avusese aceeaşi impresie, că Viorel insistă prea mult cu privirea asupra Săndicăi.

– Păi cum eram în apropiere şi nu aveam nicio altă ocupaţie, studiam fizionomia celor prezenţi. Doream să le descopăr caracterul prin modul în care se comportau în situaţia existentă.

– Şi ce-ai descoperit aşa de interesant la agronom?

– Că-l interesează în mod vădit fata. Doream să văd şi reacţiile ei faţă de insistenţa privirilor înamoratului, însă am constat că ea era mai mult preocupată de vecinul de lângă ea.

Stelică zâmbi cu înţeles când se referi la personajul aflat în centrul atenţiei fetei.

– Şi mie mi s-a părut un interes exagerat faţă de colega sa de muncă, însă nu i-am dat o mare importanţă.

Soţia sa era angajată într-o discuţie destul de antrenantă cu soţia directorului şi nu avea timp să vadă ce făcea soţul său 68

cu ochii lui iscoditori. Se cunosc de mult timp probabil şi, în definitiv, sunt cu toţi colegi la C.A.P. – Am curajul să pariez că s-a îndrăgostit de fată. Asta dacă nu o mai fi cineva la fel de îndrăgostit de ea, bătea apropo Stelian. Cred că, descoperind în tine un potenţial rival, a intrat în panică mai mult decât ar fi trebuit.

– Nu cred că există vreo relaţie între ei şi nici problema mea nu se pune în discuţie.

– Ce te face să crezi? Aţi avut o convorbire pe această temă?

– Da, chiar atunci seara când am revenit de afară unde am mers să luăm o gură de aer curat. La intrarea în sală, am descoperit şi eu interesul agronomului cam exagerat şi iam spus şi fetei. S-a manifestat la rândul ei cam „înţepat” şi deranjată că am observat, replicând că nu-i dă socoteală colegului său ce face cu viaţa sa.

– Şi ai crezut-o? Nu ai trecut şi tu la atac când ai condus-o acasă? Măcar aşa, de amorul artei, întrebă cu vădită urmă de curiozitate şi invidie colegul său.

– Nu, am vorbit generalităţi, nimic despre viaţa personală sau sentimentală. Aceea a fost singura întrebare, m-am abţinut să mai deschid discuţia.

Stelică nu se lăsa convins că între cei doi tineri nu există nimic.

Nu a fost orb ca să nu observe cu ce interes îl privea fata şi cum îl purta de mână pe ring sau prin sala de banchet, parcă erau doi îndrăgostiţi, nu doi oameni care s-au cunoscut atunci. Sau poate era strategia fetei să-l facă gelos pe agronom dacă exista totuşi ceva între ei!

Trenul scârţâia din toate roţile înfrânate în gara Brăilei. Mai aveau puţin şi ajungeau şi ei acasă. De fapt, Stelian mai avea de mers la autogară, să ia autobuzul de Tecuci şi încă mai bine de o oră până acasă.

69

Fiecare începu să se pregătească de coborâre, făcându-şi ordine printre bagaje. Când au coborât la Galaţi, Stelian şi-a luat la revedere şi s-a îndreptat cu geamantanul în mână spre autogară, iar Mircea a luat un taxi să-l ducă mai repede acasă. În drum a oprit la piaţa centrală să-i ia mamei sale un buchet de flori. Nu uitase că îi plac trandafirii albi, aşa că va lua nouă trandafiri frumoşi să-i mai înmoaie din îndărătnicia de a nu mai vorbi cu el atâtea luni de zile. Tatălui i-a cumpărat de la un marinar, o sticlă de whisky Johnnie Walker, băutura sa preferată servită cu multă gheaţă. Cu el se va descurca mai uşor, ca între bărbaţi. Spera să găsească şi un sprijin da că era din întâmplare acasă, la întâlnirea cu mama sa.

Taxiul intră pe strada Traian şi, după puţin timp, opri în faţa casei părinteşti. Achită cursa, lăsând un ciubuc generos şoferului şi, cu geanta într-o mână şi buchetul în cealaltă, deschise poarta cochetei lor vile, situată în apropierea parcului din zonă, unde se jucase în copilărie de-a v-aţi ascunselea cu prietenii.

Când sună, spre bucuria sa, a deschis uşa vilei aşa cum şi-ar fi dorit, tatăl său. Mirat de vizita fiului, fără să dea măcar un telefon înainte, l-a luat în braţe strângându-l la piept cu dragoste. Câteva secunde au rămas nedespărţiţi întro îmbrăţişare, care, fără cuvinte, spunea cât le-a fost de dor unuia de celălalt. Când i-a dat drumul din braţe fiului său, ochii doctorului erau plini de lacrimi.

– Puteai să spui şi tu barem că soseşti, să fiu acasă. Sa întâmplat că nu sunt de gardă sau că nu m-au chemat la vreo urgenţă la spital. În ultimul timp abia dacă reuşesc să mă mai văd cu mama ta.

– Dar unde este mama?

– Ce surprinsă va fi când te va vedea acasă. Credea că nu te va mai întâlni aşa curând.

70

– Am vrut să vă fac o surpriză şi de aceea nu v-am scris sau telefonat. Totuşi nu mi-ai răspuns, unde este mama?

Tatăl său era jenat şi îşi căuta cu greutate cuvintele care să nu-l şocheze pe fiul său.

– După cearta cu tine şi plecarea ta în Dobrogea, nu s-a simţit prea bine. A avut o cădere nervoasă şi, la câtva timp, s-a simţit din ce în ce mai rău. A trebuit să abandoneze postul de la Universitate şi să se interneze în spital pentru tratament. A fost foarte afectată şi nu a putut rezista situaţiei.

– Bine, dar de ce trebuie să aflu aceste lucruri abia acum, la peste nouă luni de zile? S-a desfiinţat poşta sau telefoanele? Puteaţi să mă anunţi într-un fel.

– Ştii cum este mama ta.

– Bine, bine, şi acum unde este?

– Acum se simte mai bine. A avut o comoţie cerebrală, urmată de o pareză pe partea dreaptă, însă acum s-a recuperat. Este bine şi s-a internat de câteva zile pentru un control de rutină, înainte de a intra la comisie. Vom afla când trebuie să merg să o iau acasă. Am fost zilnic la ea şi este bine.

– Vreau să merg să o văd.

– Nu ştiu ce efect va avea şocul vizitei tale la spital.

Cred că mai bine ar trebui să o pregătesc asupra sosirii tale acasă.

– Tată, dacă ai şti cât regret că s-a ajuns aici. Poate nu mi-am dat seama ce efect va avea asupra mamei plecarea mea în Dobrogea.

– Doar ştii cât te iubeşte. Aşa este când ai un singur copil. Toată pasiunea unei mame se răsfrânge numai asupra unei singure persoane. Uneori uită că în jurul său mai există şi alţii pe care ar trebui să-i iubească cel puţin în mod egal. Dar, mă rog, tu ai ştiut mai bine ce vrei de la viaţă şi mai ales de la

71

noi. Noi ţi-am dorit numai binele, însă tu ai refuzat ajutorul nostru.

– Tată, te rog să nu stricăm această plăcută întâlnire.

Tot timpul mi-a fost dor de voi şi, dacă nu am dat niciun semn de viaţă atâtea luni, nu a însemnat că nu vă iubesc. Doream să văd dacă sunt capabil să trăiesc pe propriile mele picioare.

Am trăit prea bine lângă voi şi simţeam nevoia să aflu ce înseamnă viaţa şi cum o trăiesc cei ai căror părinţi nu au posibilitatea voastră materială.

– Poate ai şi tu dreptate. Părinţii mei, de asemenea, au avut din ce să-mi ofere o viaţă fără griji şi numai aşa am putut face o facultate, o vilă şi să mă căsătoresc tot cu o femeie ai căror părinţi nu au ştiut ce-i sărăcia şi suferinţa. Fugi să te schimbi în camera ta! Să ştii că este aşa cum ai lăsat-o.

Din când în când mai intră menajeră să şteargă praful şi mamă-ta să-ţi mângâie şi să-ţi sărute fotografiile. În duritatea inimii pe care tu o condamni, să ştii că există totuşi un suflet de mamă care şi-a crescut copilul cu dragoste douăzeci şi patru de ani şi acum când s-a făcut mare, nu-l are lângă ea.

Poate aceasta a doborât-o de a clacat nervos.

– Tată, chiar tu vrei să plâng la vârsta aceasta? Ştiu că nu m-a urât, dar, repet, trebuia să simt ce înseamnă să trăiesc pe propriile mele picioare. Mă simţeam un întreţinut incapabil de a-şi întemeia o familie de care să fiu responsabil.

– Ştiu fiule. Încerc să înţeleg ce a fost în sufletul tău când ne-ai părăsit poate pentru un moft. Explică-i te rog acest lucru şi mamei tale. Sper că şocul întâlniri voastre să nu o facă să recidiveze.

– Tată, mă îndurerezi şi mă înspăimânţi. Am crezut că totul este bine şi că supărarea va trece peste câteva zile după plecarea mea, nu să producă o asemenea dramă.

– Poate şi eu am crezut aşa fiule, însă nu şi mama ta.

Plecarea ta a rupt ceva în sufletul ei, au urmat numai 72

tratamente de recuperare şi apelarea la diverşi specialişti, pentru a minimaliza riscul de a nu deveni un om irecuperabil.

Acum este bine şi chiar se gândeşte să-şi reia cursurile de la Universitate. Tocmai fusese numită prodecan, dar după şase luni de concediu medical trebuie să intre în comisie, ori se pensionează, ori merge la serviciu, aşa că a apelat şi la concediul de odihnă ca să-i poată menţine Universitatea postul ocupat. Sunt deja voci care-l revendică, doar ştii şi tu cum este.

– Doamne tată, ce veşti aflu de la tine! Începe să-mi fie teamă ca vederea mea să nu-i stârnească un nou şoc. Cum să procedăm?

– Nu ştiu, cred că ar fi mai bine să merg eu la ea la spital să-ţi pregătesc întâlnirea cu mama ta. Trebuie să mă sfătuiesc şi cu medicul său din spital. Îl voi suna până faci şi tu un duş, te schimbi, mănânci, că doar vii de pe drum şi mai vedem.

– Tată, tu crezi că mie de mâncare îmi arde acum?

Merg să fac un duş şi vorbim după aceea, da?

Când a ieşit de sub duş, s-a schimbat într-o ţinută sport şi a revenit în living. L-a găsit pe tatăl său gata pregătit de plecare.

– Unde mergi?

– Merg la mama ta la spital. Trebuie să-l întreb pe şeful de secţie, profesorul Mândrean, când îi face externarea şi apoi trebuie să o pregătesc pentru întâlnirea cu tine.

– Merg şi eu cu tine.

– Mai bine ai rămâne să te odihneşti de pe drum.

– Nu-i nevoie, nu mă simt obosit, mai ales după duşul făcut cu apă rece. Vreau să-i duc şi florile, să se bucure de ele, doar ştii cât de mult îi plac trandafirii albi.

– Sunt de acord să mergi, dar nu intri în rezervă până nu te chem eu.

73

– Bine, aşa vom face.

Mircea şi-a luat ochelarii de soare, borseta cu acte şi buchetul de trandafiri, a mers să deschidă poarta mare să iasă tatăl său cu Fordul în stradă. Urcând alături de tatăl său, s-au îndreptat spre centrul oraşului, rulând cu prudenţă prin denivelările străzilor pavate.

Ajunşi la spital, doctorul a parcat automobilul lângă clădirea spitalului, apoi i-a arătat fereastra de la etajul trei, unde se află rezerva mamei sale. Dacă privea acum din întâmplare pe fereastră, putea să-i vadă venind.

Sus în rezervă, mama sa se plimba nerăbdătoare şi nu îşi luă ochii de pe fereastră. Presimţea că de acolo va primi o veste importantă. Se apropia şi ora de contravizită a profesorului, totodată şi venirea lui Ştefan, soţul său. A observat maşina sosind din depărtare. Când a sesizat că nu este singur, ci însoţit de un tânăr cu un buchet mare de flori în mâna, inima sa bolnavă a început să bată cu putere. „Este Mircea”, şi-a spus. De aceea am fost atât de neliniştită toată ziua. Presimţeam că se întâmplă ceva deosebit. „A venit acasă să mă vadă. Poate a aflat de boala mea şi s-a îndurat să-şi părăsească Dobrogea lui”. S-a dus repede la noptieră şi a luat o tabletă de nitroglicerină.

Până la sosirea soţului, inima s-a mai liniştit. Pulsul a revenit la normal. Aştepta să se deschidă uşa şi să-l vadă pe fecior intrând.

Parcă nu se despărţise de Mircea decât de o zi, două.

Nu-şi mai aducea aminte de suferinţa pricinuită de plecarea lui, suferinţă care i-a declanşat boala.

Se auzi un ciocănit uşor în uşă şi imediat îşi făcu apariţia Ştefan.

– De ce nu te odihneşti şi stai în picioare?

74

– Am stat toată dimineaţa numai în pat. Am mai citit câte ceva să treacă timpul mai repede. Unde este Mircea? spuse ea dintr-o dată.

– Mircea?, rămase doctorul surprins auzind soţia cum îl întreabă calmă, dar nerăbdătoare.

– Da, Mircea. Nu era el cu tine cu florile în mână când aţi coborât din maşină?

– Ba da.... spuse el încurcat, dar a rămas afară. Ne-a fost teamă să nu te şocheze apariţia lui neanunţată. Merg să-l invit imediat înăuntru.

Deschise precipitat uşa şi îi făcu semn fiului său, care se plimba nervos pe hol cu florile în mână, să intre în rezerva mamei sale.

– Sărut mână, mami, ţi-am adus cei mai frumoşi trandafiri pe care i-am găsit în Piaţa Centrală.

– Nu sunt mai frumoşi ca trandafirul meu drag. S-a întors în sfârşit şi cavalerul rătăcitor, care a pornit în lume s-o cucerească? spuse mama sa, strângându-l cu toată dragostea la pieptul său.

– Da, am venit în vacanţă să vă văd ce mai faceţi. Cum te mai simţi?

– Dacă am puterea să te strâng în braţe înseamnă că mă simt bine.

– Cât mă bucur că eşti bine. Unde să-ţi pun trandafirii? Văd că nu-ţi lipsesc florile din rezervă.

– Da, mă răsfaţă tatăl tău aducându-mi mereu flori proaspete.

– Când îţi dau drumul? Avem atâtea să ne povestim...

– La contravizita doctorului voi afla dacă mai este necesar să mai rămân internată sau nu acum când ai revenit acasă. Poate să-mi dea drumul şi astăzi.

– Ar fi excepţional.

75

Ştefan era încântat că la vederea fiului lor Veronica nu a fost şocată, ba era chiar foarte calmă. Spera să nu recidiveze. Când şi-a aruncat privirea pe noptieră a văzut cutia cu pastile de nitroglicerină desfăcută şi a înţeles de unde se trage calmul soţiei sale. Pastila îşi făcuse efectul şi a micşorat şocul întâlnirii cu fiul rătăcitor.

Uşa rezervei s-a deschis larg şi a apărut şeful secţiei însoţit de toată echipa sa de rezidenţi, studenţi şi asistente.

– Ce văd eu aici?, spuse medicul, reuniune de familie? Bună ziua, domnule doctor Trăistaru. Ce mai faceţi?

Bănuiesc că tânărul este feciorul, prea seamănă cu mama sa.

– Credeţi, domnule doctor, că seamănă cu mine? Mai repede cu tatăl său în toate privinţele.

– Nu pot spune că nu seamănă şi cu tatăl, că nu ar fi diplomatic, însă fizionomia îi aparţine mamei sale. Cum se mai simte doamna Trăistaru?

– Mă simt bine, dacă fac faţă acestei vizite neanunţate.

– Da? Nu aţi ştiut nimic de ea? Atunci se presupune că vă pot face externarea în câteva zile.

– Câteva zile? Mă necăjiţi, domnule profesor? Eu credeam că astăzi, nu peste câteva zile.

– Daţi-mi voie să mai glumesc din când în când cu pacienţii, mai ales cu cei ca dumneavoastră, care sunt disciplinaţi şi respect prescripţiile medicale recomandate.

– M-aţi speriat, domnule profesor. Cred că pot să-i însoţesc pe aceşti bărbaţi voinici acasă fără teamă. Avem multe de povestit, aşa că vă rog să dispuneţi externarea începând cu ziua de astăzi.

– Bine, doamnă Trăistaru. Să vă consult un pic, să vă iau pulsul, să vedem cum mai staţi cu motoraşul, apoi voi şti ce avem de făcut.

76

Medicul începu să-şi consulte pacientă cu atenţie, pentru a şti ce hotărâre este mai bună de luat din punct de vedere al sănătăţii acesteia, nu al dorinţei sale de a se reîntâlni cu familia.

Ochii i se lumină văzând că totul este bine şi hotărî să-i facă externarea, cu indicaţia de a continua tratamentul prescris încă o perioadă şi acasă. Dădu dispoziţie asistenteişefă să scrie în fişa medicală „se externează începând cu data de mâine cu diagnosticul: ameliorat din punct de vedere al sănătăţii şi recomandarea continuării tratamentului prescris la domiciliu”.

La auzirea veştii, cei trei membri ai familiei Trăistaru erau contrariaţi, uitându-se unul la celălalt.

– Nu de astăzi, domnule profesor? Noi aşa speram.

– Domnule doctor, aţi uitat că la ora aceasta nu mai găseşti pe nimeni la biroul de externări? Doamna profesor poate să vă însoţească acasă imediat, iar după fişa de externare veniţi mâine sau când doriţi. O găsiţi la biroul externări.

– Mulţumesc, domnule profesor. Mi-aţi dat ceva emoţii. Voi urma cu stricteţe tratamentul, fiţi fără grijă. Este vorba de sănătatea mea şi mai ales de dorinţa de a reveni la catedră din toamnă. Mi-au lipsit enorm întâlnirile cu studenţii mei în această perioadă de boală.

– Vă cred, doamna profesoară, doar ştiu ce înseamnă să fii înconjurat de tineretul dornic să cucerească ştiinţa dacă s-ar putea peste noapte. Nu îi vedeţi pe aceşti tineri în halate albe care abia aşteaptă să ies la pensie pentru a-mi lua locul? În rândul tinerilor din alaiul numeros al profesorului se simţea rumoare, zâmbeau la remarca mentorului lor. Erau norocoşi că au nimerit să cadă tocmai în echipa profesorului lor în perioada practicii medicale.

77

– La revedere, domnule doctor, sărut mâna doamnă profesoară, salut tinere, şi să ne vedem cât mai rar pe aici şi mai des pe o terasă pe undeva pe faleză la o bere rece.

– Cu plăcere, domnule profesor, oricând suntem dispuşi să vă fim parteneri la o bere rece, oriunde ar fi servită pe arşiţa aceasta de afară. De ce să nu mergem seara la o terasă la o sticlă de vin bun şi bine răcită? Ştiu eu câteva localuri cu servire ireproşabilă, unde am mai mers din când în când cu colegii în perioada de singurătate.

Era bănuită înclinarea chirurgului spre frumos, bărbat chipeş şi plin de vigoare, cu o statură impresionantă şi purtătorul unui barbişon care îi dădea un farmec aparte. Nu refuza niciodată ocazia să mototolească cearşafurile cabinetului său în nopţile de gardă cu vreo doctoriţă tânără şi frumoasă.

Profesorul Mândrean părăsi rezerva însoţit de alaiul său în halate albe sau roz, după funcţia fiecăruia. Rămaşi singuri, Veronica începu să se precipite adunându-şi lucrurile de prin rezervă.

– Abia aştept să ajung acasă.

– Ieri parcă nu te grăbeai. Spuneai că doreşti să mai rămâi internată două-trei zile! De ce atâta grabă acum? Are prioritatea sănătatea ta şi unde poţi fi mai sigură decât unde eşti sub supraveghere medicală?

– Tu vorbeşti în calitate de medic, nu de mamă. Nu crezi că am ceva de recuperat ca mamă?

Mircea se simţea jenat de spusele mamei sale. Nu ştia cum vor decurge discuţiile acasă. Spera să fie păstrată aceeaşi atitudine familială de dragoste dintre mamă şi fiu.

– Bine, adună tot ce este al tău şi să mergem. Mai bine ne oprim la un restaurant să servim ceva că deja îmi este foame şi nici Mircea nu a mâncat nimic la sosirea sa de pe

78

drum. Acasă nu prea se găseşte mare lucru. Mă mulţumeam cu ceva frugal. Mâncam mai mult în oraş sau la spital.

– Este în regulă atunci. Ieşiţi afară să mă schimb şi vă ajung din urmă. Luaţi şi bagajul acesta cu voi.

Cei doi bărbaţi merseră la maşină aşteptând să coboare Veronica. După zece minute îşi făcu şi ea apariţia. Se urcă în spate, lăsându-i pe cei doi să stea în faţă. Au mers pe terasa restaurantului Mioriţa. Mircea ştia din studenţie că acolo se găteşte cea mai bună tochitură moldovenească, specialitatea bucătarului-şef. Sperau să găsească o masă liberă. Nu mai era ca în perioada şcolii, să se aglomereze grădina cu studenţi veniţi la o bere sau la o cafea.

La masă nu au vorbit prea multe despre activitatea profesională a lui Mircea. Părinţii nu îndrăzneau să-l întrebe, lui parcă îi era teamă să deschidă discuţia. Toţi aşteptau ca, la răcoarea grădinii de acasă, înconjurată de pomi fructiferi şi plină cu flori de toate culorile şi soiurile, stând în chioşcul de afară la o cafea, vor putea să refacă legătura firului rupt cu ceva timp în urmă, între fiu şi părinţii săi.

Când au terminat de servit masa, au chemat ospătarul să achite nota, îndreptându-se apoi spre casă, în aceeaşi linişte, apăsătoare, care a domnit şi în timpul servirii cinei. În oraş a început să se aprindă iluminatul public. Se lăsase seara parcă mai devreme ca pe litoral. Era şi mai răcoare. Cerul era acoperit de nori. Stătea să plouă. Părinţii au coborât din maşină şi l-au lăsat pe Mircea să bage Fordul în garaj. De când nu a mai condus el bătrâna maşină a tatălui său! Era un model vechi, care acum se putea încadra la maşini de epocă. Era moştenirea mamei de la tatăl său. Mergea ca nouă, fiind bine îngrijită. Au găsit un mechanic în vârstă, care toată viaţa s-a ocupat numai de maşini şi motoare. Nu exista tip de maşină să nu fi trecut prin mâna lui. La orice sesizare că 79

ceva nu merge cum trebuie, doctorul Trăistaru îl şi chema să vadă ce este cu bijuteria sa.

Doctorul iubea tare mult maşina. Maşina şi pipa din care fuma cu o mare plăcere numai tutun oriental. Avea sursa sa de aprovizionare lunară. Era scump, dar nu conta preţul când ai cu ce să-l achiţi şi la el nu avea mare valoare banul. „Dacă nu curge, pică”, cum spune românul. Cei care îi ştiau viciul şi doreau să-i intre în graţie când apelau la serviciile sale de chirurg, făceau pe dracu’ în patru şi găseau tutunul său preferat, aromatizat cu whisky vechi. Când i s-a propus să predea la facultate în calitate de profesor a refuzat. Prefera să fie mereu în sala de operaţie cu bisturiul în mână şi plin de sânge, decât înconjurat de juni şi june ignorante, care au venit la medicină doar că aşa a dorit mămiţica sau papa – să se facă doftori.

Ieşind din garaj, Mircea s-a întâlnit faţă în faţă cu Crivăţ, maidanezul lor găsit într-o iarnă pe un ger de crăpau pietrele, sub o bancă în Parcul Traian, scâncind de foame şi frig. Venea de la facultate şi a trecut prin parc. Nu mergea niciun mijloc de transport din cauza vremii vitrege. Era un pui de câteva luni mic şi îngheţat.

L-a luat de sub bancă şi l-a băgat în sân până acasă.

La căldura paltonului şi-a mai revenit şi când i l-a arătat părinţilor, imediat l-au îndrăgit. Şi aşa nu aveau câine. L-au îmbăiat, i-au dat de mâncare şi i-au aranjat un culcuş la căldură în garaj. Cum nu avea niciun nume şi l-a găsit pe un aşa crivăţ, l-a botezat cu acest nume.

Nu a dat importanţă la început că nu a văzut căţelul, prietenul său cel mai bun. Când mergeau la Dunăre la scaldă nici nu pleca cu maşina până nu urca şi Crivăţ pe banca din spate. Stătea liniştit, ţinându-şi capul afară pe fereastră şi cu limba scoasă, privea traficul străzii.

80

– Crivăţ, golane, unde ai fost de nu m-ai întâmpinat la sosire?

Nu ţi-e ruşine? Gata m-ai uitat şi tu?

Căţelul bucuros, sărea pe Mircea cu labele şi scheuna vesel. Nu l-a văzut deoarece dormea ascuns de căldura de afară în spatele garajului şi de acolo nu se auzeau zgomotele din curte, sau din casă.

Dormise la umbră, fără să-i pese că i-a venit prietenul şi salvatorul său.

– Aşteaptă că merg să-ţi aduc ceva de mâncare. Poate că îţi este foame. Câinele continua să se zbenguie vesel în jurul său, murdărindu-l cu labele pe pantalonii albi din pânză de in.

– Tată, ai ceva de mâncare pentru Crivăţ? Uite ce mi-a făcut pe pantalon de bucurie când m-a văzut. Credeam că ma uitat. Şi-a manifestat bucuria prea evident ca să mă fi uitat.

– Are mâncarea pregătită în cămară. Îi cumpăr oase de la măcelărie şi i le fierb cu orez şi cartofi. Termină o oală de două kilograme într-o zi. Măcelarul, un turc bătrân, deja ştie ce să-I oprească şi când mă vede prin faţa prăvăliei, mă întreabă vessel „domn doctor, nu-i foamea la Crivăţ? Este oprit la el os cu măduvă proaspăt”. Îi mai dau din când în când câte un pachet de Camel, ţigara lui preferată şi nu uită de căţel.

Mircea a mers repede la cămară de unde a luat oala cu mâncarea lui Crivăţ şi, când l-a revăzut în faţa uşii unde îl aştepta culcat pe treapta scării dând din coadă, a început din nou dansul său fără noimă în jurul cozii. S-a repezit flămând la vasul în care se punea hrana sa zilnică şi, pentru câteva minute, a uitat de prietenul său din copilărie.

Mircea l-a mângâiat pe spinare şi a revenit în casă să se schimbe de pantaloni. Trebuiau spălaţi dacă dorea să-i mai folosească.

81

Doctorul a scos din frigider o sticlă cu vin de Cotnari galben ca lămâia şi cu două pahare în mână i-a spus lui Mircea să ia şi el, dacă doreşte să bea cu apă, sifonul din cămară. Mama sa se schimbase de haine şi se tot foia prin bucătărie să pregătească pentru bărbaţi ceva să meargă vinul, chiar dacă doar ce veniseră de la restaurant.

Doctorul Ştefan Trăistaru, cu vinul şi paharele în mână, a aprins lumina în chioşc şi a aşezat obiectele pe tava existentă pe masa chioşcului.

Imediat a venit şi Mircea cu sifonul într-o mână şi cu platoul rece pregătit în grabă de mama sa.

– O să plouă?, întrebă Mircea ca să spargă gheaţa discuţiilor.

– Nu cred, răspunse doctorul în timp ce îşi aprindea pipa.

Dintr-o dată în aer se împrăştia o aromă plăcută de tutun fin şi rotocoalele ce le scotea tatăl său trăgând viguros din pipa din lemn de abanos, având sculptat un cap de leu, se spărgeau deasupra mesei din chioşc. Pipa era primită de la un căpitan de navă englez, pe care l-a operat de o banală apendicită acută. Acesta o avea cumpărată de la un indian.

Avea ceva vechime – peste treizeci de ani.

– Să bem un vin mai aproape de zona noastră, de la Cotnari. Nu o fi el ca cel de la Murfatlar, dar te asigur că este original şi bun. Are vechime şi păstrează parfumul poamei culeasă la timp.

– Noroc şi bine v-am regăsit. Da, au vinuri bune pe acolo dacă bei un vin adus direct din cramă, neprelucrat pentru vânzare. Dar să ştii că la gazda unde stăteam eu, o bătrână văduvă, beam un vin deosebit de aromat şi bun. Era natural, fără nicio chimicală. Când am ajuns astă toamnă acolo, la puţin timp, au început culesul viilor şi am văzut cum se face vinul în Dobrogea.

82

– Doar nu diferit de cel făcut la noi în Moldova.

– Ba da. Fiecare are metoda lui. Mai întâi totul depinde de cum îşi pregăteşte fiecare butoaiele. De calitatea butoaielor depinde în mare măsură şi calitatea vinului. Apoi calitatea strugurilor şi vremea când îi culegi.

– Să nu-mi spui că te-ai recalificat, că te-ai făcut viticultor.

– Nu, doar am fost atent la cum se procedează. Când veneam de la şcoală şi nu aveam ce face, mergeam la cules cu familia gazdei şi am văzut cum procedează. La ţară nu-i ca la oraş să ai unde pleca.

Acolo, după cursuri, fiecare pleacă în „plata Domnului”, cum se zice, şi nu te mai vezi cu ei decât a doua zi la şcoală. Nu ai unde merge.

Restaurantele sunt nişte bodegi amărâte. În comună nu ai unde să te plimbi, decât la magazin şi căminul cultural, să vezi un film pe bandă îngustă sau să joci şah şi table cu vreun cunoscut.

– Nu tu ai dorit să mergi la ţară? Ai vrut experienţe noi şi iată că le-ai trăit.

– Nu o spun cu regret, ci ca o constatare, să ştiţi şi voi, cei de la oraş, cum face găina oul.

– Ha, ha, iată că a venit ţăranul să ne întrebe care a apărut prima, găina sau oul.

– Nu, tată, te rog, nu te simţi ofensat, dar să ştii că totuşi viaţa la ţară are un farmec aparte. Tu ştii ce înseamnă ca la cinci dimineaţa când somnul îţi este cel mai dulce, să auzi cum cântă cocoşul? Cum se trezeşte natura la viaţă?

Câinii latră parcă ar lătra la stele, auzi, dacă ai această şansă, cum muge vaca chemându-şi viţelul. Este adevărata viaţă, papa.

– O fi, dragul meu, pentru romantici. Tu trebuie să fii pragmatic.

83

Banul nu vine nici de la vacă şi nici de la cocoş, decât atât cât să nu mori de foame. Cocoşi şi găini putem creşte şi noi în curte dacă dorim să vedem cum se face oul. Dar cum se face banul niciodată nu vei afla lucrând la ţară.

– Nu te contrazic. Viaţa totuşi porneşte de acolo, de la ţară. În cele nouă luni trăite în acea atmosferă, mi-am schimbat opinia asupra priorităţilor mele. Tu ai dreptate că nu poţi face avere la ţară decât pe cale ilicită şi să fii într-o funcţie care să-ţi permită aceasta. Numai dacă nu te prinde tovarăşul maior Roman zis „Te-leagă”, de la miliţia economică.

Acolo, dacă cineva are nevoie de un consult medical, în cel mai bun caz se duce la doctor cu câteva ouă într-o basma sau cel mult o găină. Nu este ca la tine când ştie că viaţa lui depinde de bisturiul pe care tu îl plimbi lejer prin corpul său.

– Hai să nu mai discutăm de acestea că vine mama ta şi nu-i va plăcea discuţia.

– Hai, mami, lasă la o parte treaba! Tu eşti o femeie încă bolnavă. Abia de mâine eşti sănătoasă, când ţi se face externarea, spuse Mircea glumind.

– Aşa spuneţi voi bărbaţii, dar se vede lipsa mea de o săptămână. Taică-tu barem nu a pus menajera la treabă.

Peste tot este numai praf şi obiecte folosite şi neaşezate la locul lor.

– Ai tot timpul acum, că eşti acasă, să le pui la locul lor!

– Da, am ce face mâine până le pun la punct. Ce simplu este pentru bărbaţi. Nu dau importanţă amănuntelor casnice.

– Lasă-le şi tu, nu mai pune la suflet. Ia spune-mi, acum te simţi mai bine?

– Da, mă simţeam mai bine de mai mult timp, dar cum trebuia să-mi mai fac un control medical pentru a reveni 84

la catedră, m-am internat şi iată-mă că am revenit acasă mai devreme decât era stabilit.

Aşa profită şi tatăl tău să nu mai mănânce prin oraş, sau hrană rece.

Dacă ruga menajera şi îi mai dădea câţiva lei suplimentar, nu-l refuza să-i facă ceva comestibil de mâncare, dar nu s-a preocupat de acest aspect.

– Lasă draga mea, nu de mâncare era problema, pentru că mai mult am stat prin spital. Au fost mereu accidente când la Şantierul Naval, când la turnătorie la Inetof sau Întreprinderea Mecanică. Unii au venit fără braţe, alţii, de la turnătorie, fără carne pe ei! Era sânge peste tot.

– Hai, lasă descrierea macabră a acestor aspecte, ştii că-mi repugnă. Ia spune, Mircea, cum a fost în primul tău an de învăţământ? Nu-mi vine să recunosc, însă şi eu am început să predau în primul meu an de carieră profesorală tot la ţară, undeva în zona Bacăului. Abia după doi ani am reuşit să mă transfer la oraş, când a ajuns bunică-tu director la fabrica de avioane şi a tras şi el nişte sfori cum am încercat să facem şi noi cu tine.

– Da mamă, însă tu erai femeie, era greu cu naveta şi nu te comparai cu mine ca bărbat.

– Dragul meu, ascultă la mine. De la viaţă trebuie să iei ce-i mai bun şi, dacă se poate, cât mai uşor. Nu merită sacrificii din idealism.

– Tu vorbeşti care încă mai eşti membră a Consiliului Judeţean de Partid?

– Oi fi eu, însă ascultă că nu mai repet. Acestea sunt bune pentru ignoranţi, pentru talpa ţării, cum ne place să spunem prin ziare sau şedinţe, nu pentru noi intelectualii.

Dacă poţi trăi bine, de ce să trăieşti prost? Din idealism? Nici cei care au înfiinţat şi au propagat comunismul ca pe un

85

flagel, nu credeau în ce spun. Ei au dus-o tot timpul bine, restul o duceau prost. Sper că tu să nu te amesteci cu restul.

– Mamă, întotdeauna vor fi conflicte între generaţii şi clase sociale, deoarece fiecare mentalitate se dezvoltă în funcţie de condiţiile în care ia naştere conştiinţa. La ce va urma cu postul meu este timp suficient să discutăm până la începerea noului an şcolar.

– Deci trebuie să înţeleg că te-ai simţit bine în Dobrogea.

– Pot spune chiar că destul de bine. Acolo am întâlnit nişte oameni deosebiţi, gospodari, respectuoşi, mai ales faţă de intelectualitatea comunei. Doar nu eram numai eu venit la şcoală ca profesor.

Sunt trei şcoli, plus o seamă de intelectuali la C.A.P. şi I.A.S. – Şi nu ţi-ai găsit acolo nicio profesoară sau, eu ştiu, vreo ţărancă mai drăguţă să-ţi faci şi tu o prietenă?

– Mamă, dar oraşul era la douăzeci de minute cu autobuzul.

Acolo era şi marea, plaja, lume din toată Europa, mai ales venită la tratament în tot timpul anului. Erau cele mai renumite baze de tratament din sud – estul ţări, împreună cu cea de la Techirghiol, pe bază de împachetări cu nămol sapropelic.

– Văd că nu te-ai îndrăgostit de nicio dobrogeancă, însă eşti îndrăgostit lulea de Dobrogea.

– Nici chiar aşa, însă m-am simţit destul de bine acolo. Am avut şi norocul să mă cazez la o bătrână cumsecade şi am avut condiţii de locuit destul de bune, la un preţ acceptabil.

– Mda, mă rog, aşa o fi fost. Eiii dragilor, mă simt un pic obosită aşa că vă las să vă terminaţi de povestit ca între băieţi şi de băut vinul. Eu mă retrag şi vă doresc noapte bună.

86

– Sărut mâna mami, şi noapte bună!

– Noapte bună draga mea, spuse şi doctorul care mai turnă vin în pahare. Hai că s-a încălzit şi parcă nu mai este aşa de plăcut ca la început. Te ajung din urmă cât de curând. Nici eu nu mai stau mult, că mâine am o operaţie dificilă de făcut.

– Tată, tu ar trebui să ştii cel mai bine că un lucru pe care nu-l faci atunci când este timpul său nu mai este de calitate. Şi vinul dacă s-a încălzit şi a prins aer, nu mai este ca cel stat înfundat în sticlă. Şi mie îmi este somn. Parcă m-a ajuns oboseala. Ce zici, ne retragem şi noi sau rămâi să mai fumezi o pipă?

– Numai una pe seară am în program. Nu exagerez cu tutunul.

Zece ani de fumat un pachet de ţigări pe zi scurtează bătrâneţea la jumătate, ca să ştii.

– Bine că nu mi-a plăcut niciodată tutunul nici de curiozitate.

M-a deranjat de la început fumul de la alţii, fapt care a fost determinant în a fuma sau nu.

– Un atu în plus.

– Am mai auzit expresia aceasta de la cineva.

– Tot de la un medic?

– Nu, un fel de medic, o absolventă de facultatea de zootehnie, fără diplomă de absolvire.

– Ce a păţit?

– Nu ştiu, nu a vrut să-mi spună. Ştiu că are dreptul să îşi susţină examenul de stat sau în cel mai rău caz să repete ultimul an de facultate.

– Deci există o prezenţă feminină în viaţa ta. Când tea întrebat mama ta, ai evitat răspunsul.

– Nu aveam ce să-i răspund. Ne-am cunoscut de curând, la un banchet dat de conducerea C.A.P.-ului cu ocazia împlinirii a 110 ani de la atestarea comunei şi, cum în acea 87

perioadă s-au ţinut şi examenele de diferenţe, am întâlnit-o la chef.

– Ea ce lucrează? Este frumoasă?

– Acum ca tehniciană, însă are responsabilităţi de inginer. Dacă este frumoasă? Hmm... parcă a fost făcută să nu o laşi să plece din patul tău. Scuză-mă că îţi spun asta pentru prima dată.

– Eşti destul de mare pentru a vorbi ca între bărbaţi, chiar dacă până acum nu am avut ocazia să abordăm această temă. Sunteţi prieteni?, întrebă doctorul făcut curios de către fiul său, auzind despre frumuseţea fetei.

– Da... a rămas să o invit într-un scurt concediu de o săptămâna la munte. Te-aş ruga să nu-i mai spui şi aceasta lui mami că cine ştie cum va interpreta ea relaţia noastră, dacă va accepta invitaţia.

– Eiii, na... şi dacă ai nevoie de bani, nu-i nicio problemă.

– Am şi eu ceva bani, la ţară nu ai pe ce să-i cheltui, aşa că am ceva economii.

– Lasă-le pentru alte priorităţi! Când vreţi să plecaţi?

– Nu mi-am propus o dată fixă, peste o săptămână – două, să văd ce găsesc la O.N.T. sau B.T.T. – O cunosc pe şefa agenţiei O.N.T. Să-mi spui staţiunea şi hotelul şi se rezolvă. Dacă vrei, te trimit la un prieten în Sinaia la hotelul Păltiniş. Nu te costă nimic. Are nişte obligaţii faţă de mine pe care nu şi le achită toată viaţa.

Acolo au şi bază de tratament şi am avut cu el ceva schimburi de clienţi cum s-ar spune. Te hotărăşti şi se rezolvă.

– Mai vorbim. Acum hai să mergem la culcare. A trecut de zece noaptea şi, cum am călătorit atâtea ore în căldura unui personal, îţi dai seama cum sunt de obosit.

– Este în regulă. Şi eu trebuie să merg mâine mai de dimineaţă la spital. Pe lângă operaţie, mai am şi o întâlnire cu 88

un cunoscut care are probleme de sănătate cu mama sa. Are un picior fracturat şi, netratat cum trebuie, a făcut puţină cangrenă.

– Bine, mai vorbim mâine. Noapte bună.

– Noapte bună, fiule.

Amândoi au părăsit chioşcul, mergând în camerele lor pentru a se pregăti de culcare. Mircea dormea la etaj, unde îşi avea de mic camera. Se dezbrăcă şi făcu un duş fierbinte.

Dorea să adoarmă cât mai repede, să scape de oboseala acumulată de-a lungul zilei. Mâine va vedea ce program îşi va face după micul dejun servit în compania mamei sale. Pe tatăl său nu spera să-l mai găsească la ora la care avea de gând să se dea jos din pat.

A luat pe el doar un şort şi, la bustul gol, folosind ca acoperământ doar un cearşaf foşnitor de cât l-a scrobit menajera, cum se urcă în pat, cum adormi adânc.

6. Pe faleză

Motto: Unicul motiv pentru care unii te-ar urî, este acela că ei ar vrea să fie exact ca tine.

89

A doua zi, Mircea s-a trezit din somn pe la ora nouă.

A dormit ca un prunc. Nimic nu i-a tulburat liniştea nopţii, nici măcar sărutările pătimaşe ale Săndicăi, pe care cumva ar fi dorit să le simtă cu plăcere. Ar fi vrut să o viseze, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Şi-a luat papucii în picioare şi a plecat direct la duş, să-şi alunge şi ultima brumă de somn. A revenind în cameră, s-a îmbrăcat cu un tricou subţire şi un pantalon alb scurt, apoi a trecut pe la bucătărie să vadă dacă mama sa are cafeaua făcută. Prefera cafeaua tare, mai amăruie şi călduţă, servită în timp ce frunzărea ziarele sau citea câteva pagini dintr-o carte sau revistă.

Mama sa purta o discuţie „aprinsă” pe probleme casnice cu menajera, în timp ce savura din ceaşca cu cafeaua ce invadase întreaga încăpere cu aromă. Din când în când rupea dintr-un baton de ciocolată, ştergându-şi degetele pe un şerveţel de hârtie.

– Bună dimineaţa mami, spuse Mircea alintându-şi mama ca în vremurile copilăriei, sărutând-o pe obraz. De ce te-ai sculat aşa de dimineaţă? Doar eşti în convalescenţă.

– Convalescenţă pe naiba. Scuză-mi înjurătura pe care nu se cădea să o auzi din gura mamei tale, dar nu vezi cum arată toată casa?

– Cum arată, mami? Mie mi se pare totul în regulă.

Nu-mi dau seama ce te nemulţumeşte. Poate eşti tu stresată şi nu te mai satisface nimic.

– Aşa sunteţi voi bărbaţii, superficiali întotdeauna.

Praf peste tot, haine murdare aruncate unde vrei şi unde nu vrei. Florile nu sunt udate, iată cum s-au ofilit.

– Doamnă, dar eu nu am program decât patru ore şi trei zile pe săptămână, iar vila este foarte mare, încerca să se scuze menajera. Ce pot să fac mai bine în acest timp? Dacă doriţi să vin mai multe zile, îmi spuneţi şi vin.

90

– Nu dumneata eşti vinovată, Maria. Omul acesta al meu care, dacă se schimbă de pantalon, îl aruncă unde se află, mai încolo găseşti cămaşa şi tot aşa. Trebuie să stea cineva în urmă să i le adune. Doamne, cum a ajuns aşa bun medic chirurg, dacă este aşa de neglijent?

– Mamă, nu ai văzut că la spital cineva îi bagă mănuşile chirurgicale în mâini, apoi, altcineva îi dă la mână instrumentele, altă persoană tamponează sângele în urma inciziilor efectuate? Pentru el poate a devenit o obişnuinţă să facă altul treburile murdare, încerca Mircea să-şi scuze tatăl zâmbind.

– Ha, ha, cine-mi sunteţi voi bărbaţii şi cum săriţi unul în sprijinul celuilalt! Auzi la el, treburi murdare. Ce, aici este la spital?

– La spital se simte ca la el acasă şi la el acasă se simte ca la spital. Asta este părerea mea.

– Maria, ce zici? Poţi să vii încă o zi? Sau vrei să-ţi prelungeşti programul la şase ore pe zi? Aceasta numai dacă poţi şi numai acum în perioada cât este şi Mircea acasă. Nu cred că mă descurc singură cu doi bărbaţi.

– Pot să vin, doamna profesoară, încă o zi. Şase ore nu pot, că am de luat nepotul de la grădiniţă. Nu este nicio problemă, doar să stabiliţi zilele în care să vin, ca să ştiu şi eu cum îmi împart timpul cu ai mei de acasă. Au amândoi serviciu şi vin târziu de la muncă. Pe şantier se lucrează şi zece ore.

Maria lucra de mai mulţi ani la familia Trăistaru ca menajeră Îşi ducea dimineaţa nepotul la grădiniţă cu program redus şi apoi venea la vilă. La plecare trecea şi-l lua.

Mai putea să câştige şi ea un leu, iar în privinţa aceasta era foarte mulţumită de cum era plătită.

91

Primea şi ceva în plus când mergea să facă şi piaţa sau alte servicii care nu erau în înţelegerea cu doamna profesoară. Ea se ocupa de curăţenia în casă, spălat, călcat, iar prin curte mai uda grădina, mătura trotuarele şi cam atât. Munca nu era grea iar salariul era bun.

– Mamă, ce zici, nu doreşti să te scot astăzi în oraş?

Nu am mai fost de mult, iar împreună nici nu-mi amintesc când am fost ultima dată.

– Ce spui, Mircea? Scuză-mă, nici nu eram atentă. Mă tot gândeam la nişte nimicuri, însă parcă am auzit ceva de oraş.

– Nu ai de făcut cumpărături, o plimbare, o îngheţată sau o prăjitură, vedem noi cum ne pierdem timpul?

– Da, dar tatăl tău a plecat cu maşina şi nu am chef de tramvai.

– Luăm un taxi, doar staţia este în faţa parcului. Mă schimb şi cât te faci tu gata, am şi adus taxiul la poartă.

– Şi unde vrei să mergem?

– Nu ştiu, vedem noi. Ne plimbăm fără niciun program.

Mergem pe faleză dacă vrei. Este păcat ca, pe o asemenea vreme frumoasă, să stăm în casă.

– Dacă zici tu, chiar că nu am mai fost de mult timp la o plimbare aşa fără o ţintă anume. În zece minute sunt gata.

– Ştiu eu ce înseamnă la tine cele zece minute. Nu-i nevoie să te grăbeşti. Poate trec şi pe la agenţia O.N.T. să văd ce oferte au.

– Ce, gata te-ai şi plictisit de noi şi vrei iarăşi să pleci?

– Vreau să fug câteva zile la munte. Nu am mai fost din vremea studenţiei.

– Unde ai vrea să mergi?

92

– Nu ştiu. Nu am o preferinţă. Munte să fie. Răcoare, pădure, aer curat, drumeţii. Cred că echipamentul meu de munte este plin de praf prin debara. Nici nu ştiu în ce stadiu mai sunt bocancii, dacă rucsacul este curat sau nu l-au ros şoarecii. Când ne întoarcem din oraş îl caut să văd dacă îl mai pot folosi şi ce trebuie să mai cumpăr din echipamentul de munte.

– Bine, eu fug să mă schimb.

– Şi eu. Să-mi termin cafeaua şi am fugit în cameră.

Mircea împături la loc ziarul pe care nu a avut timp prea mult să-l răsfoiască. Parcă nici nu mai aveai ce citi prin ziare decât de cincinale, realizări măreţe, depăşiri de plan şi tot aşa. Propagandă comunistă peste tot.

A preferat să se îmbrace în alb, inclusiv pantofii, pe care la ţară nu putea să-i poarte din cauza prafului, aşa că şi-a ales o cămaşă cu mânecă scurtă din bumbac şi un pantalon subţire. În câteva minute era gata, cu ochelarii de soare agăţaţi de buzunarul cămăşii şi borseta în mână striga la mama sa că a ieşit să aducă un taxi la poartă.

– Bine, sunt şi eu gata într-un minut. Veronica a preferat să-şi îmbrace o rochie subţire, vaporoasă, asortând la ea o pereche de sandale cu tocul jos, pălăria de soare cu borurile largi şi cu un bucheţel de flori prins de pamblica roz legată cu fundiţă în jurul calotei. Nu şi-a uitat nici umbreluţa sa de soare.

Mircea se prezentă imediat cu taxiul la poartă. Mama cobora treptele vilei elegantă, cu mersul său distins, legănându-şi poşeta pe mână. Când a ieşit pe poartă, Mircea îşi privi cu admiraţie mama. Încă arăta foarte bine. Cine o privea nu credea că se apropie de cincizeci de ani. Îi deschise larg portiera Pobedei, invitând mama să urce înclinându-se în glumă într-o

93

reverenţă ca la curtea lui Ludovic al XIV-lea, Regele Soare al Franţei.

– Poftiţi doamnă, caleaşca vă aşteaptă.

– Mulţumesc, dragul meu. Cu multă plăcere. Şi unde te-ai gândit totuşi să mă inviţi într-o dimineaţă aşa de superbă?

– Vom vedea. Vrei să coborâm în centru sau să ne plimbăm pe faleză, ce zici?

– Undeva să nu fie aglomeraţie. Este zi lucrătoare, sper că nu va fi multă lume prin oraş, că doar nu mergem în piaţă. A... bine că mi-am adus aminte. La întoarcere să intrăm în Magazinul Universal că mai am câte ceva de cumpărat.

– Bine mamă, am reţinut ideea.

Taxiul i-a lăsat pe faleză, unde au preferat să se plimbe, să admire Dunărea şi navele care circulau. Puteau să se oprească să se odihnească pe o bancă sub un castan când soarele devenea prea supărător sau obosea mama sa.

Lui Mircea nu i se părea nimic schimbat în oraş. Doar prin cartiere se deschiseseră peste tot şantiere pentru că se ridicau blocuri de locuinţe, unul mai urât ca celălalt. Parcă erau nişte chibrituri.

Spera ca centrul oraşului să nu aibă aceeaşi soartă, iar arhitecţii să fie ceva mai inspiraţi. Schema de sistematizare pe care a avut ocazia să o vadă la o expoziţie de ziua recoltei, arăta frumos, însă cine ştie ce vor construi în final?

Au mers pe faleză şi, când au ajuns în dreptul fostei nave regale cu pânze, „LIBERTATEA”, acum local de alimentaţie publică, au intrat în salonul de cofetărie, unde au cerut câte o prăjitură şi o casată. Pepsi Cola era cald, aşa că au preferat câte un suc pregătit într-un dozator.

94

În cofetărie era răcoare şi un ventilator, agăţat de tavanul încăperii, îşi mişca leneş palele. Prăjiturile erau proaspete şi gustoase.

– Chiar că nu am mai intrat într-o cofetărie de ani de zile.

– Vezi, şi tu ziceai să stai acasă să comentezi neglijenţa lui papa faţă de menajeră.

– Eram supărată pe el că a lăsat atâta dezordine în cele câteva zile cât am lipsit.

– Mamă, venea şi el obosit de la spital, după gardă sau operaţii dificile. Crezi că-i mai ardea lui să-şi aşeze pantalonii pe umeraş sau halatul în cuier? Dorea să scape de ele cât mai repede şi să se culce.

Poate nici să mănânce nu mai avea poftă, mai ales că era singur în ditamai vila.

– Poate ai şi tu dreptate. Dar măcar să-i spună Mariei ce să facă.

– Crezi că se întâlneau amândoi dacă ea lucrează numai patru ore pe zi?

– Hai să uităm. Nu-mi povesteşti nimic? Cum a fost experienţa ta de tânăr profesor, viaţa la ţară de unul singur?

– Cum să fie? A fost mai bine decât mă aşteptam. La început mi-a fost un pic de teamă. Am stat câteva zile la camera oficială a C.A.P.-ului până mi-am găsit gazdă. La şcoală m-am acomodat repede cu elevii şi cu colegii, pentru că eram toţi tineri şi majoritatea debutanţi. Ştii cum este în tinereţe.

Mult entuziasm şi dorinţă de afirmare. Doar câţiva dintre profesorii mai vechi erau puţin mai vârstnici, restul sub treizeci de ani.

– Şi gazda? Erau tineri? Ai avut toate condiţiile de locuit? Sau dormeai pe saltea umplută cu paie?

– Ha, ha, glumeşti mama! S-a modernizat lumea, nu mai trăieşte ca înainte. Aveam toate condiţiile create, baie, 95

lumină, radio, frigider, televizor, mobilă nouă şi modernă, tot ce trebuie pentru un trai decent. Gazda este o văduvă în vârstă, însă are doi copii la oraş şi ei sunt cu banii. Ambii lucrează în turism. Fiica este şef de cadre la Întreprinderea de Hoteluri şi Restaurante Eforie Nord şi fiul şef de restaurant la Mangalia al aceleaşi societăţi. Ce zici, au sau nu bani?

– Şi dintre colege nu ţi-ai făcut şi tu o prietenă? Cu cine mergi la munte? Singur?

– Era o profesoară de română drăguţică care îmi făcea ochi dulci, dar nu am avut chef să-mi complic existenţa.

– Era dobrogeancă sau de unde era?

– Olteancă de prin Teleorman. Se rătăcise ca şi mine prin Dobrogea. De fapt, de aici din zonă nu sunt singurul. Mai era un coleg de lângă Tecuci. Cu el am venit împreună acasă.

Mie mi-a plăcut şi fiind primul an în învăţământ, zic că am debutat destul de bine. Păcat că am predat numai franceză.

– De ce?

– Ştii cum este. Mai ales la ţară. Predomină predarea limbii ruse şi, cum profesoara de rusă era soţia inginerului-şef de la C.A.P., îţi dai seama că nu desfiinţează cursurile de rusă să înfiinţeze ore de engleză.

– Şi unde mâncai?

– Avea bătrâna bucătărie, cu aragaz şi butelie, mai gătea ea şi uneori mă mai invita la masă. Făceam şi eu câte ceva pentru mic dejun sau cină, m-am descurcat, nu am murit de foame. Nu se vede că m-am mai îngrăşat?

– Da, nu araţi aşa de rău cum mă aşteptam. Eram disperată că nu ştiam cum te vei descurca printre străini.

Soarele a început să devină din ce în ce mai supărător. Veronica se simţea obosită, aşa că au hotărât să se întoarcă în centru, pentru a merge la magazinul universal. La etajul doi, mama sa s-a îndreptat direct la raionul de sport.

Privirile îi alergau în zona cu îmbrăcăminte de sport – turism.

96

Dorea să-i cumpere o pereche nouă de bocanci pentru munte şi un hanorac, ştiind cât îi plac fiului său drumeţiile.

– La ce te uiţi, mami, că doar nu vrei şi tu să mergi la munte?

– De ce nu? Nu mă iei şi pe mine?

– Da... dar... eu vreau să plec cu cineva şi nu ştiu dacă v-aţi simţi bine împreună.

– Deci totuşi există o femeie în viaţa ta.

– Da, am de curând o prietenă şi i-am promis că o invit la munte câteva zile.

– Frumoasă?

– Suficient de frumoasă ca bărbaţii să întoarcă privirea după ea.

– Chiar aşa de frumoasă este? Când ne-o prezinţi şi nouă?

– Nu ştiu cum vor evolua lucrurile. Ne cunoaştem doar de câteva zile.

– Nu-i nimic, doar nu ţi-ai propus să te căsătoreşti la douăzeci şi cinci de ani. Rezolvă-ţi mai întâi cariera şi apoi ai tot timpul să te însori.

– Nu m-am gândit, mami, la căsătorie. Am tot timpul să-mi pierd libertatea. Am constatat că ne simţim bine împreună şi, cum la ţară există o moralitate şi o opinie publică exagerată asupra acestei moralităţi, nu poţi să umbli cu cineva fără să nu ştie tot satul.

– Spune-mi ce doreşti să-ţi iau de la acest raion? Am glumit că vreau să te însoţesc la munte. Poate înainte de a începe cursurile la Universitate, fug cu tatăl tău câteva zile la munte să ne încărcăm bateriile. Ziceam să probezi o pereche de bocanci pentru munte şi un hanorac..

– Cred că vechii mei bocanci sunt încă buni, am fost doar de două trei ori cu ei la munte. Haina mea de vânt este

97

adevărat că s-a cam învechit. Mi-ar plăcea cea kaki dacă este mărimea mea.

I-a cerut vânzătoarei să-i arate haina dorită şi la probă s-a dovedit că era mărimea sa şi că îi plăcea cum se mula pe corp. Era uşoară şi dintr-un material bun.

– Prefer, în loc de bocanci, să-mi iau un pantalon şi o bluză. Nu va fi numai frig pe munte.

– Ia ce doreşti, acum când oferta este făcută şi aşa nu ţi-am luat nimic de ziua ta, consideră-le cadou.

– Sărut mâna mami, eşti generoasă.

– Nu mă supăra că îmi retrag oferta imediat, glumi Veronica.

– Mai am şi eu ceva bani economisiţi. Nu mulţi, dar îmi ajung pentru o excursie de o săptămână la munte în doi.

Doar am primit salariul pe toată perioada vacanţei.

– Şi când te întorci la post nu mai ai nevoie de bani?

– Am achitat chiria pentru perioada vacanţei şi două săptămâni până la primul salariu, am să mă descurc eu. Nu sunt chiar aşa de sărac.

– Bine, mai discutăm acasă partea financiară. Spune-I domnişoarei să-ţi împacheteze cumpărăturile şi hai să luăm un taxi că mi s-a făcut foame.

– Nu vrei să mergem la o grădină să servim prânzul?

– Prefer să fac eu ceva în câteva minute. Cât este ceasul? Mai este Maria acasă.... Hai la telefonul public să o sunăm să meargă repede în piaţă să-mi cumpere ce-mi trebuie neapărat... Nu vrei o supă cremă de ciuperci şi o friptură înăbuşită cu garnitură de legume proaspete?

– Ba da, nu am avut asemenea bunătăţi la ţară. Acolo predomina supa de pasăre, borşul de pasăre, tocăniţa de ceapă cu pasăre, varza şi cartofii şi aşa mai departe. Carnea de porc sau vită se

98

găseşte mai rar, nu este măcelărie să te poţi aproviziona. Eu mai mergeam la oraş şi cumpăram de la hală peşte şi carne. Bătrânei îi aduceau copii, mai ales fiul, că doar conduce un ditamai restaurantul.

O vizitează săptămânal câte unul dintre ei. În timp ce coborau treptele magazinului, s-au oprit la telefonul public să o sune pe Maria. Încă era la vilă. I-a trasat sarcină ce să cumpere proaspăt din piaţa aflată în apropiere, mai ales de la ţărani, să fie sigură că sunt proaspete, acestea fiind întotdeauna şi mai ieftine, indicându-i unde găseşte banii de piaţă.

Ieşind din magazin, au trecut şi pe la O.N.T. să vadă de oferte.

Aveau ceva bilete şi pe Valea Prahovei, dar şi în alte staţiuni, numai că nu prea erau de un confort cât de cât acceptabil. Fiind în plin sezon, se vânduseră toate ofertele bune. Nu i-a mai spus şefei de agenţie cine este, fiind mama sa de faţă şi nu ştia în ce împrejurări o cunoscuse chirurgul, văzând cât arată de bine femeia. Părăsind strada principală, la prima intersecţie au oprit un taxi şi în zece minute erau în faţa vilei.

Maria era în bucătărie, spăla de zor zarzavatul la chiuvetă .

– Doamna profesoară, aveţi tot ce mi-aţi spus la telefon să cumpăr şi dacă nu mai aveţi treabă cu mine, fug sămi iau nepotul de la grădiniţă să nu se plictisească aşteptându-mă şi să-l găsesc iar plângând. Restul de bani este în sertarul de la bufet.

– Mulţumesc Maria, îi spuse Veronica, băgându-i femeii douăzeci de lei în buzunar.

– Nu trebuie, doamna profesoară, sărut mâna.

– Lasă Maria, cumperi şi tu la nepot o îngheţată sau o prăjitură.

99

– Sărut mâna, atunci am plecat, ne vedem mâine dimineaţă.

– Bine, Maria, la revedere. De mâine vii la noul program de patru zile pe săptămână, adică doar miercuri, vineri şi duminică eşti liberă.

– Am înţeles, la revedere domnul Mircea, la revedere, doamnă.

Rămaşi singuri, până s-a schimbat mama sa şi a trecut să pregătească prânzul, Mircea a scos o bere din frigider şi, golind cu sete un pahar, a mers să lase bagajul în camera lui şi să revină la ţinuta abordată de dimineaţă. Şi-a aranjat noua achiziţie pentru voiaj în debaraua în care îşi avea pregătite tot ce-i trebuia pentru turism şi campare, a verificat dacă mai sunt bune ghetele.

S-a gândit să-i dea un telefon Săndicăi să o întrebe dacă vrea să meargă la Sinaia. Va accepta oferta tatălui său dacă mai este valabilă şi diseară, ca să locuiască la hotel Păltiniş.

Ceru o legătură interurbană centralistei de la telefoane, indicând numărul de la ferma zootehnică. În cinci minute avea legătura şi, spre norocul său, a răspuns Săndica, care se afla în pauză de masă în birou.

– Bună frumoaso, nu-ţi era dor de nimeni?

– Aaa, Mircea tu eşti? Stai să închid uşa că se aude slab şi nu vreau să audă toată lumea ce vorbim. Spune-mi cum a fost întâlnirea?

– Bună, neaşteptat de bună. Chiar m-au întrebat dacă nu am pe cineva şi au spus că vor să te cunoască.

– Chiar aşa? Mă bucur că totul este în regulă. Ce se aude cu muntele?

– Astăzi am fost la agenţie, dar nu mi-au plăcut ofertele. Tot ce era atractiv s-a dat.

– Aaa... ce rău îmi pare. Şi nu mai mergem?

100

– Are bătrânul o relaţie beton la Sinaia.

– Chiar aşa? Mi-ar plăcea să mergem acolo. Nu am mai fost de mult. Unde anume?

– La hotel Păltiniş.

– Ştiu unde este, este vechi, dar bunicel. Când doreşti să ne întâlnim?

– Vrei lunea viitoare? La sfârşit de săptămână este staţiunea aglomerată şi hotelurile pline. Poţi să-ţi iei concediul de odihnă pentru vreo zece zile?

– Stăm atât de mult la munte?

– Poate mă însoţeşti şi la Galaţi să-i cunoşti pe ai mei.

– Nu-i prea curând, Mircea?

– Bine atunci, mai discutăm la munte. Mâine merg la agenţia de voiaj C.F.R. să văd ce trenuri avem şi unde să ne întâlnim, la Sinaia sau la Bucureşti, în Gara de Nord. Să fii poimâine la ora unsprezece în birou că te voi suna pentru detalii. Suporţi întrebarea unui curios cum sunt eu?

– Desigur, te ascult cu plăcere.

– Îţi mai este dor de mine?

– Lasă că vezi tu la munte dacă mi s-a făcut dor sau nu. Ce, nu mai ai răbdare? Văd că nu spui nimic despre întâlnirea cu moldovencele tale din Galaţi. Sunt mai drăgăstoase ca mine?

– Nu am avut timp să merg în oraş decât împreună cu părinţii aseară la o cină şi astăzi cu mama la plimbare. Mă voi duce astă seară să beau o bere cu foştii colegi dacă îi voi găsi la telefon. Atunci poate mă întâlnesc şi cu fetiţele de pe aici, glumi Mircea.

– Atât îţi trebuie să vii la munte deja consumat. Cum au bază de tratament la hotel, te trimit direct la recuperare fizică.

– Bine scumpete, am grijă să fiu în cea mai bună formă la munte. Promit şi... ştii cât de mult te iubesc.

101

– Da, bine… ştiu. M-ai liniştit atunci. Atunci vorbim peste două zile la ora unsprezece fix. Te sărut cu toată dragostea.

– Şi eu.

Se auzi un clinchet cum s-a închis circuitul. Peste câteva clipe sună centralista să-i comunice câte minute a vorbit şi costul convorbirii.

– Cu cine ai vorbit dragule aşa de mult? Ţi-ai sunat colegii?

– Nu, am sunat în Dobrogea, să văd dacă mai doreşte să mergem la munte.

– Sper că nu ţi-a dat deja papucii. Ştii cum sunt fetele.

Ochii care nu se văd se uită repede.

– Mamă, dar ne-am despărţit doar de câteva ore şi nu este cazul nostru. Nu prea ai ce alege la ţară, aşa că...

– Aaa, să înţeleg că ai fost varianta de avarie? Din lipsă de altă ofertă?

– Nu fi, mamă, răutăcioasă. Ne-am cunoscut la un banchet, ne-am plăcut reciproc şi cum eram fiecare fără un angajament, ne-am împrietenit. Atâta tot. Vom vedea ce va urma pe parcurs.

– Sper că nu este o vânătoare de zestre şi o situaţie material mai mult decât onorabilă?

– Nu mamă, nu ştie decât că suntem în relaţii destul de reci şi că tata este medic, iar tu profesoară. Nu ştie nimic de vilă, maşină, etc.

– Ştii cum sunt părinţii, nu vor să apară intruşi în familie. Dacă există o dragoste sinceră şi vă iubiţi cu adevărat, nu contează cât de săracă este sau din ce familie se trage.

– Mamă!.. Nu am avut timp de aceste lucruri. Ştiu doar că este dintr-o comună aşezată între Călăraşi şi Olteniţa şi că părinţii săi sunt ţărani membri în C.A.P., dar care totuşi au reuşit să o ţină cinci ani la o facultate.

102

– Ce a terminat?

– Zootehnia.

– Specific ţăranului, se pregăteşte tot pentru muncă la ţară. Nu îşi poate depăşi condiţia, chiar dacă face o facultate.

– Mamă, fiecare alege ce-i place mai mult să facă în viaţă. Este destul de apreciată la locul său de muncă, deci ştie meseria pentru care a fost pregătită.

– Văd că ţii la ea dacă de fiecare dată găseşti argumente pentru a o apăra.

– Când acuzele sunt aduse neîntemeiat, desigur...

Mircea nu i-a spus nimic mamei sale că de fapt Săndica nu şi-a susţinut examenul de stat şi nu este calificată ca inginer zootehnist.

Dacă va fi nevoie, îi va povesti altădată.

7. La o bere Prietenii cei buni sunt ca stelele, nu-i vezi tot timpul, dar ştii precis că sunt acolo!

După ce a servit masa împreună cu mama sa, Mircea a început să dea câteva telefoane în oraş. Încerca să-şi 103

regăsească prietenii care se împrăştiase şi ei ca şi păsările cerului după cum fuseseră repartizaţi.

Nu i-a găsit decât pe trei dintre ei. Ceilalţi nu erau poate acasă la acea oră, însă a lăsat mesaj cu cine i-a căutat şi unde să vină dacă doresc şi au timp. Cu cei trei a stabilit să se întâlnească la o bere în oraş, la şapte seara, în berăria Cazinoului. Întâlnirea a avut loc într-un separeu aranjat în stil baroc, cu tapiţerie din catifea în culori alb-roşu. Era o revedere destul de voioasă şi zgomotoasă. Se depănau amintiri şi se puneau la cale proiecte. Între timp au mai apărut şi alţi amici. Parcă retrăiau viaţa din timpul studenţiei.

Unii dintre băieţi au venit şi cu prietenele lor, doar nu trebuiau să amâne întâlnirile stabilite înainte de a da Mircea telefonul.

Se vedea că nu mai sunt tinerii cu plete, blugi jegoşi sau găuriţi şi mintea zburdalnică din timpul studenţiei, ci oameni ajunşi la maturitate, cu responsabilităţi, unii dintre ei deja căsătoriţi şi în aşteptarea primul lor copil.

Seara s-a desfăşurat într-un mod plăcut, însă parcă bucuria lui Mircea era de suprafaţă. Nu era atent la ce se discuta şi, când prietenii îi tot repetau întrebarea, dădea vina pe gălăgia din berărie, nu pe faptul că el nu era atent la conversaţia lor. Gândurile sale au plecat cu cea mai mare rapiditate spre Dobrogea şi spre acea fată care va fi cât de curând lângă el, în atmosfera montană, atmosferă pe care o adora mai mult decât orice. Ar fi preferat, dacă se ivea ocazia, să-şi abandoneze din nou familia şi chiar iubita, pentru a trăi rupt de lume, pe un colţ de munte, aşa era de îndrăgostit de munte. Câte Dunări ar schimba pentru un vârfuleţ din Bucegi sau Ceahlău? Simţea că trebuie fie porţile Raiului. Ai trecut de această treaptă, înseamnă că deja eşti cu mâna pe ivărul uşii Dumnezeieşti.

104

După convorbirea telefonică, Săndica a aprins din nou fitilul bombei cu ceas apărute subit în sufletul său. Mai avea oare şansa să oprească ceasul înaintea exploziei? Nu ştia deocamdată. Poate când se vor întâlni la telefon sau la Sinaia va afla rezultatul acestei frământări.

Liniştea din sânul familiei i-au lăsat gândurile libere.

Până să ajungă la Galaţi, avea o singură preocupare: ce se va întâmpla când se va întâlni cu familia sa. Acum când totul a intrat în normal şi pericolul a trecut, avea timp să zburde cu gândul pe unde nici nu se aştepta. Încercând să se scuze faţă de colegi şi să plece acasă, a întâmpinat reacţii negative din partea acestora: – Tu ne inviţi la o bere şi vrei acum să fugi?

– Nu se pune problema cine plăteşte când eu v-am dat o întâlnire, dar aş dori să-l prind pe tatăl meu înainte să meargă la culcare. Am ceva urgent să vorbesc cu el.

– Poţi vorbi şi mâine dimineaţă cu tatăl tău, aşa că te rugăm să stai jos şi să nu fugi ca un dezertor ce eşti.

– Nu avem aceeaşi oră de deşteptare. El pleacă foarte de dimineaţă la spital.

– Nu te mai scuza! Vrei să fugi că ai vreo întâlnire cumva şi nu vrei să se culce doamna?

– Nici vorbă, nu mai am pe nimeni de acest gen prin oraş.

– Bine atunci, poţi pleca, lasă că facem noi cinste, tu cu invitaţia şi buna intenţie, noi cu restul.

– Nici nu se pune problema.

Mircea se ridică şi aruncă pe masă trei sute de lei şi îşi luă la revedere de la amicii săi.

– Ai descoperit vreo comoară prin Dobrogea de arunci aşa cu banii?

105

– Nu am salariul mai mare ca al vostru desigur, însă puteţi să mai beţi un rând, două până vă hotărâţi să plecaţi.

Vă pup. Ne mai vedem poate peste vreo două săptămâni.

– Iar pleci?

– Da, dar de data aceasta la munte şi de aceea vă părăsesc să nu pierd şansa de a pleca luni la munte.

Mircea şi-a luat la revedere şi, ieşind pe uşa localului, se urcă în primul taxi, alergând acasă, să se întâlnească cu tatăl său. Era interesat dacă prima ofertă cu hotelul Păltiniş mai este valabilă, să ştie ce să-i spună Săndicăi şi despre ce trenuri să se informeze la agenţia C.F.R. Ştia că doctorul nu-i va da maşina să plece cu ea la munte. Nu a mai făcut acest lucru niciodată, de aceea nici nu avea curajul să-i propună. Ţinea prea mult la bijuteria sa pe patru roţi ca să o împrumute cuiva.

Doctorul Trăistaru era în chioşc unde îşi savura pipa sa cu tutun oriental, în faţa unui pahar cu vin alb sec, înainte de culcare. Acesta era tabietul său de seară: un pahar cu vin bun şi bine răcit şi o pipă în timp ce îşi citea ziarul sau o revistă de specialitate.

– Seară bună, papa. Singur? Unde este mama?

– S-a simţit obosită şi a preferat să se culce. Tu pe unde ai fost?

– M-am întâlnit cu o parte dintre colegi şi am fost nevoit să-I abandonez, dorind să te prind pentru o discuţie.

– Da? Mă bucur că am prioritate în faţa prietenilor pe care nu i-ai mai văzut de atâtea luni.

– Nu de priorităţi este problema, tata, când este vorba de familie. Aici trebuie să recunosc că am fost şi eu un pic interesat.

– Da? Despre ce este vorba?

106

– Ţi-ai manifestat dorinţa de a mă ajuta să ajung la munte. Cum la vizita de la O.N.T. nu mi-au plăcut ofertele, te întreb dacă mai este valabilă cea făcută de tine?

– De a merge la Păltiniş? Desigur. Nu ai vorbit cu şefa de agenţie, nu ai spus cine te trimite?

– Nu puteam să o fac de faţă cu mama. Dacă apoi mă întreba de unde o cunoşti pe doamna, ce explicaţie trebuia să-i dau?

– Mda, mai bine, desigur, stai să-l sun pe director şi se rezolvă.

– Tată, este trecut de ora zece seara, omul are şi el alt program poate.

– Nu-i nimic, îl sun acasă că doar nu se culcă de la această oră. Când doreşti să pleci şi pentru câte zile?

– De lunea viitoare, şapte nopţi de cazare.

– Aşteaptă că merg să-l sun, sper să fie acasă.

Doctorul Trăistaru îşi lăsă pipa rezemată de scrumieră şi plecă la telefonul din bucătărie, să nu-şi deranjeze soţia din somn. Reuşi să discute cu prietenul său de la munte, rezolvând problemele fiului său, inclusiv cu masa în cele şapte zile de cazare, pentru două persoane.

– Aşa repede? Sau nu era acasă? întrebă Mircea impacientat de cât de repede a revenit tatăl său în chioşc.

– Era şi s-a bucurat că te duci. Ai asigurată cazarea şi masa de luni până luni dimineaţa. Este bine?

– Papa, eşti genial! Mulţumesc mult! Sper să se bucure amica mea când îi voi spune că totul este rezolvat cu sejurul nostru la munte.

– Şi nu o aduci şi pe aici să vedem cine ţi-a frânt inima dacă ţi-ai abandonat prietenii tăi vechi pentru a afla dacă o poţi duce la munte?

– Nu ştiu câte zile de concediu va avea aprobate. Ştii poate cum este în agricultură şi mai ales la C.A.P.?

107

– Nu ştiu, dar intuiesc. Ne-ar bucura să o cunoaştem, mai ales că ai lăudat-o că este o femeie deosebit de frumoasă.

– Nu numai frumoasă, ci şi inteligentă. Este fermecătoare, încerca Mircea să-i stârnească interesul tatălui său.

– Cât entuziasm! Mircea, tu te-ai îndrăgostit?

– Nu ştiu tată, ce pot să-ţi spun decât că îmi place?

– Vom afla acest lucru mai târziu, însă prevăd faptul că nu sunt departe clopotele care s-ar putea să bată a nuntă.

Ai grijă că acest lucru la noi în neam, şi aici vorbesc şi despre cel al mamei tale, s-a făcut de fiecare dată pentru toată viaţa.

Nu a divorţat niciodată nimeni. Te rog să nu fie începutul de la unicul nostru fiu!

– Nu se pune problema căsătoriei deocamdată, papa.

Abia ne-am cunoscut.

– Ştiu, ştiu cum sunt aceste începuturi vulcanice. Pot lăsa în urma lor dezastre precum uraganele sau cutremurele.

– Nu fi pesimist. Nu vreau să-ţi stric atmosfera de bună dispoziţie. Din nou îţi mulţumesc şi fug la culcare.

Mâine vreau să merg la plajă, aşa că te las cu pipa ta la răcoarea nopţii. Noapte bună!

– Noapte bună, fiule !

108

8. Nori negri Totdeauna alege viaţa. Iartă orice oricui.

După plecarea lui Mircea la Galaţi, Săndica parcă pierduse ceva. Tot căuta acel ceva şi nu-l găsea. Îşi pierduse liniştea.

Oare chiar se îndrăgostise de acest tânăr sau doar i-a plăcut cum au decurs cele două partide de dragoste?

Răscolise în ea toată pasiunea de care era capabilă şi acum, după plecarea lui, parcă intrase în alertă. Dacă nu se mai întoarce? Spera să primească telefonul care să o anunţe că promisiunea de a petrece câteva zile la munte se va materializa.

Cum nu prea avea treburi urgente, îşi tot făcea de lucru prin birou. Trebuia să sune Mircea din clipă în clipă.

Ramona îi spusese că trebuie să strângă material seminal de la vierii de rasă, pentru a-i ceda fermei de stat. Aveau ca rasă de sămânţă Marele alb, cu bune rezultate la condiţiile de mediu şi hrană din fermă, cu un spor mare la carne.

Săptămânal trimiteau câte un camion cu porci la abator. Scroafele de montă făceau şi câte paisprezece purcei la o fătare, dar nu mai puţin de zece. Inginerul-şef era mulţumit de activitatea sa şi o propusese atât pe ea cât şi pe şefa de fermă pentru a fi premiate. Ce bine i-ar cădea ceva bani în plus la munte, dar, mai ales la facultate, când trebuia să-şi plătească cheltuielile cu cazarea pe tot timpul examenului.

Viorel a trecut pe la fermă ca din întâmplare, chiar dacă ştia că Ramona se află la birourile administrative. A intrat în biroul ei fără să bată la uşă, s-a dus direct la ea şi a 109

prins-o în braţele sale puternice şi a sărutat-o cu pasiune.

Săndica a început să se zbată, însă efortul de a scăpa de sărutul lui violent şi pasional devenea din ce în ce mai slab. Se lăsa antrenată în această clipă plină de senzaţii ce-i dădea foc întregului organism, fără să uite totuşi că oricând putea să intre cineva în birou, inclusiv Ramona.

– Eşti nebun? spuse ea când reuşi să se desprindă din strânsoarea agronomului. Dacă intră Ramona acum pe uşă?

– Poate să intre! Nu mai pot trăi fără tine. Ai turnat jar în sufletul meu şi acum mă pârjoleşti.

– Viorel, tu eşti om inteligent, nu eşti nea Costică de la padocul de porci, ce naiba! Intri peste mine şi încerci să mă violezi? Nu ţi-e teamă că te pot reclama?

– Nu ai să faci acest lucru. Am văzut că mă vrei şi tu.

– Ba nu te vreau. Am un prieten şi vreau să-l păstrez.

Nu vreau să-mi complic existenţa şi aici ca la facultate. Vrei să mă alunge şi de aici ca pe o paria ca din facultate?

– Dacă avem grijă, nu va afla nimeni.

– Nu înţelegi, Viorel? Nu vreau. Nu vreau, pentru că mi-e frică şi apoi îmi place de Mircea. Asta este.

– De mine nu-ţi mai place? Şi iar a prins-o pe fată de mijloc, strângând-o puternic lângă trupul său, iar cu cealaltă mână îi apropia gura pentru a o săruta.

Sărutul devenea şi mai apăsat, mai violent, mai cu pasiune. Săndica simţea cum se sufocă şi i se înmoaie picioarele, fără voinţa sa întregul corp ceda dorinţei lui Viorel de a o avea chiar acolo şi în acel moment.

– Viorel, te rog, te rog, încetează îi şopti ea la ureche.

Nu aici că ne poate prinde cineva. Tânărul a simţit că fata va ceda insistenţei sale şi o eliberă din strânsoare. Cum se auzeau paşi pe hol, o eliberă

110

complet şi se aşeză pe un scaun ca şi cum ar fi stat de vorbă ca între doi colegi. Dacă cineva le privea cu atenţie figurile îşi dădea seama imediat ce se întâmplase între cei doi.

Cum paşii nu s-au oprit în faţa uşii, ci au mers mai departe, Viorel se pregăti să plece, dar nu înainte de a-i spune Săndicăi.

– Te aştept la ora unu în livada de caişi.

– Nu am să vin.

– Eu te aştept, sper că ai să vii.

Părăsi biroul la fel de vijelios după cum intrase.

Săndica nu-şi revenea din emoţiile momentului. Nu-l ştia pe Viorel aşa de vulcanic.

Se prevesteau nori negri deasupra vieţii sale. Fără să vrea, organismul său ceda tentaţiei de a se lăsa sedusă de el.

I-a plăcut sărutarea sa. Ştia să sărute şi acele câteva momente cât a fost ocupat cu posedarea sa şi a voinţei sale, emoţia plăcerii nu putea fi negată. Se umezise complet. Noroc că a fost trezită din visare de bâzâitul soneriei telefonului. Încă îi mai tremurau mâinile când ridică receptorul. Se aştepta să fie cineva de la birouri sau chiar Ramona, însă din receptor se auzi vocea caldă a lui Mircea. Uitase pe moment că avea întâlnire la telefon cu el la ora unsprezece.

– Alo, ce faci Săndica, totul este bine la tine? Mai doreşti să mergi la munte sau te-ai răzgândit?

– Daa, cum să mă răzgândesc, spuse ea încurcată.

Tocmai acum se găsise şi Viorel să intre peste ea? Ce se aude cu biletul, s-a rezolvat?

– Desigur, avem şapte zile de pensiune completă asigurate la Păltiniş începând de luni dimineaţa.

– Perfect şi unde ne întâlnim?

– În Gara de Nord. Ai cum să ajungi la Constanţa şi să prinzi primul accelerat?

111

– Trebuie să mă descurc. Găsesc eu pe cineva să mă ducă la primul autobuz spre Constanţa. Cine ajunge primul îl aşteaptă pe celălalt.

– Dacă prinzi primul tren de dimineaţă ajungi tu cu o oră mai devreme. Dacă nu, te aştept eu. Ne întâlnim la capătul liniei trenului de Constanţa. Avem timp să bem şi o cafea până la trenul spre munte.

– Bine. Abia aştept să ne revedem. Nu uita ce mi-ai promis.

– Ce anume ţi-am promis? întrebă el nedumerit.

– Că nu vii deja consumat de moldovencele tale, glumi fata.

– Am grijă să nu mă consum de tot, poate vrei să spui că vin doar mai antrenat?

– Vezi tu ce păţeşti la munte, obraznicule.

– Şi tu ai grijă ce faci cu agronomul tău.

Parcă a lovit-o cu ceva în moalele capului când i-a amintit de Viorel, din braţele căruia abia a scăpat de câteva minute.

– Mircea, de ce spui asta?

– Ce anume?

– „Agronomul tău”? Ce vrei să insinuezi? Vrei să mă superi înainte de a pleca la munte?

– Am glumit, iubito! Îţi dau şi eu o replică la moldovence, ce vrei!? Scuză-mă!

Dacă ar şti Mircea că abia s-a desprins din braţele agronomului, că nu putea recunoaşte că i-a plăcut cum a fost sărutată aşa cu „forţa”...

– Bine, te iert de data aceasta. Rămâne aşa cum ai spus: ne întâlnim luni în Gara de Nord şi ne aşteptăm unul pe celălalt.

– Desigur, te sărut şi... să fii cuminte dacă vrei să nu merg la antrenamentele locale, o necăji din nou Mircea – Tot 112

răutăcios rămâi. Voi găsi eu o metodă să te pedepsesc când ne vom întâlni. Am timp să mă gândesc la o modalitate.

– Bine, atunci te sărut cu toată dragostea şi nu uita cât de mult te iubesc.

– Şi eu, iubitule, pa, pe luni.

Se auzi cum Mircea a închis telefonul. Pentru câteva clipe a rămas gânditoare cu receptorul în mână. Nici nu observă că Ramona stătea în pragul biroului ascultând ultimele fraze ale convorbirii sale cu Mircea.

– Cineva este îndrăgostit în ferma noastră după cum se aude.

– Nu... am fost invitată într-o excursie la munte şi tocmai stabileam detaliile, răspunse fata vădit încurcată de prezenţa Ramonei. Ce se întâmpla dacă şosea cu cinci minute mai devreme?

Nu o surprindea tocmai când se săruta cu soţul său?

Doamne, prin ce putea să treacă! Nici nu dorea să se mai gândească la propunerea lui Viorel de a se întâlni în livada de caişi.

– Când vrei să pleci?

– Luni dimineaţa, să prind primul accelerat de Constanţa – Bucureşti Nord.

– Ai vorbit cu inginerul-şef şi cu preşedintele? Eu nu am nimic împotrivă să pleci. Cât vrei să lipseşti?

– Tot concediul, poate mai puţin însă la munte sigur şapte, plus drumul. La întoarcere mă opresc în Bucureşti pentru a depune dosarul de înscriere la examenul de stat la facultate. Apoi trebuie să mă întorc la facultate să-l susţin, dacă totul este în regulă cu dosarul meu. Poate merg şi pe acasă câteva zile că nu am mai fost de la Crăciun.

– Aşa mult? Vrei să susţii şi examenul? Bravo. Sper sincer că reuşeşti să-l iei. Trebuie totuşi până atunci să recoltezi materialul pentru vecinii noştri de la I.A.S. După ce 113

termini îl duci doctorului la el la laborator, să-l conserve până îl predă, spuse Ramona în vocea căreia nu puteai să nu distingi o oarecare răutate. Dacă Săndica revenea la C.A.P. ca ingineră, devenea încă un potenţial concurent şi, cum era simpatizată în colectiv, mai ales că era frumoasă şi... necăsătorită, cine ştie ce se putea întâmpla. Parcă era obsedată că cineva doreşte să o înlăture din post şi să-i ia funcţia.

– Bine, doamnă. Vorbiţi dumneavoastră sau vorbesc eu cu şefii?

– Amândouă. Eu că poţi pleca, tu că vrei să pleci şi aşa nu ţi-ai luat zile din concediu pe anul acesta.

Ramona părăsi biroul Săndicăi iar fata se schimbă pentru a merge la padocul cu masculii de rasă să-şi îndeplinească misiunea.

Acum numai de acestea avea parte, numai de emoţii.

Primul a fost cu sărutul vulcanic al lui Viorel, apoi telefonul lui Mircea şi confirmarea că vor pleca la munte şi acum discuţia cu Ramona, apoi recoltarea materialului seminal.

Nici nu se mai gândea că se apropia ora unu când ar fi trebuit să fie în livadă. Nu voia să mai treacă şi prin alte emoţii. Va aştepta şi el cât va aştepta şi poate aşa o va lăsa în pace. În cazul că o mai asaltează încă o dată în acest fel, nu va şti dacă va mai rezista. Era prea tentantă situaţia.

După ce a finalizat treaba în padocul vierilor de prăsilă, Săndica a mers să facă un duş – tot se apropia ora terminării programului. I-a telefonat doctorului veterinar că va veni cu materialul seminal pentru cei de la I.A.S. într-o oră şi să o aştepte. Spera să găsească şi pe cei doi conducători ai C.A.P.-ului la birouri, să le spună de concediu şi să-I roage să dispună calcularea indemnizaţiei la zi şi eliberarea unei dovezi de „bună purtare”, ce trebuia semnată şi de secretarul de partid.

114

În maximum o oră totul era rezolvat cu plecarea sa. Şefii s-au dovedit amabili şi nu au comentat plecarea în concediu. I-au urat să revină în calitate de ingineră după susţinerea examenului, promiţând că se vor descurca ei în privinţa creării postului de inginer zootehnist.

Fetele de la contabilitate au primit dispoziţia să-i calculeze salariul, prima de merit şi indemnizaţia pentru zilele de concediu. Urma ca a doua zi să-şi ridice banii de la casierie. Mai erau trei zile şi pleca la munte, aşa că avea o grămadă de treburi acasă pentru a-şi pregăti bagajul. Mai avea şi câte ceva de cumpărat, dar cum la Sinaia avea alte posibilităţi decât într-un magazin sătesc, renunţă. Dacă avea timp, dădea sâmbătă o fugă până la Mangalia. Când a ajuns acasă, s-a apucat imediat să-şi facă inventarul garderobei şi să sorteze cam ce dorea să-şi ia la munte. Ştia din experienţă că la Sinaia putea să fie şi frig şi cald în aceeaşi zi, aşa că, prevăzătoare, şi-a pregătit şi câteva lucruri mai groase, mai de toamnă.

Cu braţul plin de rufe, s-a dus la maşina de spălat.

Dorea să fie totul impecabil de curat. Nu va lua de îmbrăcăminte cu ea decât ce este mai nou. Dacă era singură, era altfel, însă acum era cu Mircea şi nu se cădea să facă o impresie proastă. Trebuia să nu-l lase să creadă că nu are cu ce să se îmbrace la munte, chiar dacă trăia la ţară.

Cât a fost ocupată cu pregătirea hainelor pentru excursie, Săndica nu a avut timp să se gândească la Viorel.

Mare i-a fost mirarea când s-a trezit cu el la poartă. Norocul său era că proprietarii încă nu sosiseră de la muncă. Amândoi lucrau în sectorul agricol la muncile câmpului: el ca tractorist şi soţia ca muncitoare bună la toate, acolo unde o trimitea brigadierul.

– Viorel, tu vrei să mă bagi în încurcătură?

– De ce nu ai venit în livadă?

115

– Pentru că a venit soţia ta la câteva minute după ce ai plecat şi mi-a dat de lucru până peste cap. Dacă te găsea agresându-mă? Şi de ce aş fi venit? Nu ţi-am spus că nu vin?

– Ţi s-a părut că te-am agresat? Dacă erai agresată ţipai, te revoltai, dar nu a fost nimic din toate acestea.

– Pentru că nu am vrut să se afle. Sper că eşti raţional şi te potoleşti. Te rog să nu mai încerci niciodată să te apropii de mine, altfel mă văd nevoită să-i spun Ramonei. Am prieten, Viorel, şi tu eşti însurat.

– Da, sunt însurat însă şi îndrăgostit de tine, înţelegi?

– Nu vreau să înţeleg nimic. Acum am treabă şi te rog să părăseşti curtea, să nu te vadă cineva pe aici şi să-i spună soţiei tale.

Ce explicaţiei îi dai pentru această vizită?

– Poate să afle. Am auzit că pleci la munte cu profesoraşul.

– Ţi-am mai spus că îl cheamă Mircea şi el este prietenul meu de care m-am îndrăgostit, nu tu. Te rog să pleci înainte de a fi prea târziu.

– De mine nu ai să scapi aşa uşor. Mi-ai pus inima pe jar şi acum baţi în retragere. Nu se face aşa. Speram că şi tu simţi ce simt şi eu pentru tine, parcă aşa spuneai în restaurant la Constanţa.

– Viorel, atunci nu-l cunoşteam pe Mircea. Poate a fost o greşeală discuţia de atunci. Te rog să uiţi de ea cât nu este prea târziu şi pui în mare pericol atât căsnicia ta, cât şi existenţa mea pe aceste meleaguri. Vreau să primesc mâine referinţe bune de la conducerea cooperativei şi a organizaţiei de partid, când mă voi duce la facultate pentru examenul de stat. Vrei dintr-o prostie să ratez iar ocazia de a-mi lua diploma? Părinţii mei au făcut mari sacrificii să mă ţină cinci ani în facultate şi eu cum le-am mulţumit? De ce crezi că sunt în Dobrogea şi nu lângă ai mei? De ruşine, Viorel, ei nici nu 116

ştiu că eu nu sunt inginer şi că sunt doar o simplă tehniciană care excită vierii sau berbecii să le recolteze sămânţa.

– Nu mă interesează aceste amănunte din viaţa ta.

Mie îmi placi aşa cum eşti. Acum te las, dar încă nu am încheiat discuţia cu tine. Să nu uiţi acest lucru.

Săndica a rămas înmărmurită auzind aceste ameninţări. Nu ştia deocamdată cum va proceda cu el. Va vedea când se va întoarce de la munte. După plecarea lui Viorel îşi continuă treburile casnice. Nu-I venea să creadă ce se întâmpla cu viaţa sa. Regretă faptul că avea şi ea o mare parte de vină din toate acestea. Poate că dacă nu-l încuraja, acum nu trăia cu emoţie şi teamă. Se vedea nevoită să vorbească cu cineva ca să fie lăsată în pace înainte de a fi prea târziu. Nici nu-i mai ardea de munte. Tot entuziasmul şi bucuria revederii cu Mircea s-a dus pe apa sâmbetei.

Doamne, ce viaţă are şi ea! Niciun necaz nu o ocolea.

Terminând de spălat şi întins rufele, se apucă să-şi facă ordine prin cameră. Apoi îşi pregăti ceva pentru cină.

Spera că aşa nu-i vor mai fi bântuite gândurile de vizitele lui Viorel de la birou şi de acasă.

Spera să reuşească să se detaşeze de aceste evenimente neplăcute. Şi totuşi nu putea nega faptul că atunci când Viorel a prins-o de mijloc şi a pus stăpânire pe gura sa cu acel sărut pasional, iar mâna lui alerga nervoasă pe sâni, îi plăcuse şi uitase de Mircea şi de faptul că Ramona putea deschide în orice moment uşa biroului. Simţea cum luase foc şi începuse ca sângele său să dea în clocot. Oare de ce se întâmpla acest lucru când, totuşi, îi plăcea de Mircea şi putea fi o partidă destul de promiţătoare, dacă ştia să conducă în aşa fel lucrurile, ca acestea să fie în favoarea sa?

Mircea se dovedise a fi o fire maleabilă. Trebuia doar să se arate afectuoasă faţă de el şi devenea animăluţul său de

117

companie. Apoi îl strunea din zgardă cum dorea, doar se pricepea la aşa ceva.

Proverbul românesc că atunci când „semeni vânt, culegi furtună”,începea să se adeverească.. Oare nu se mai învaţă minte să nu-şi mai creeze singură necazuri? Ce-i mai trebuia acum şi încurcătura cu Viorel? Şi ce încurcătură! Nu la cunoscut aşa de vulcanic şi plin de patimă. Poate dacă îl cunoştea, evita să se apropie de el. Acum părea să fie prea târziu. Îi era teamă de cum se va sfârşi acest nou episod din viaţa ei. Şi acestea tocmai când începuseră lucrurile să se sedimenteze, să-i devină pentru prima dată favorabile.

Mai erau câteva zile şi se prezenta la facultate pentru susţinerea examenului de licenţă. Spera că nu va mai fi nevoită să repete anul şcolar. A strâns ea ceva bani pentru eventualitate în care trebuia să-l urmeze la zi, dar parcă tot mai bine era să nu-l repete. Avea toate examenele susţinute şi luate, aşa că trebuia doar să îşi susţină tema aleasă încă din anul trei pentru examenul de stat, care zăcea în servantă terminată de mai bine de o lună şi intra în posesia diplomei de inginer. Cum în perioada cât a lucrat aici s-a pregătit continuu şi căpătase şi experienţă în profesie, nu se punea problema să nu ia examenul.

Auzind mişcări prin curte, şi-a dat seama că au sosit gazdele sale de la munca câmpului. Era doar soţia. Lua o găleată de apă să ducă în teică, la păsări.

– Bună ziua, domnişoară, gata v-aţi şi apucat de curăţenie?

– Da, mi-am luat zilele de concediu de luni, că vreau să plec în vacanţă şi apoi la examen, la sfârşitul lunii.

– Da? Ce bine că vă distraţi şi scăpaţi din căldura asta.

– Da, sper să fie mai răcoare acolo unde voi merge.

Săndica a mers la culmea cu rufe să vadă dacă razele puternice ale soarelui le zvântaseră. Le-a adunat pe cele mai 118

subţiri, care erau uscate, şi a plecat cu ele să bage fierul electric în priză pentru a le netezi. Mâine va lua autobuzul spre oraş pentru mici cumpărături, ocazie cu care va face şi plajă. Dorea să ajungă la munte bronzată, să se vadă că vine de pe litoral şi să nu mai râdă Mircea de ea că-i albă ca brânza, formula de comparaţie consacrată.

Timpul se scurgea destul de repede. Parcă nu avea timp să-şi rezolve toate problemele cu bagajul. Doar nu îşi va lua tot trusoul pentru câteva zile. Dacă va fi nevoie va mai cumpăra şi de la munte că acum bani avea suficienţi. Bine că nu a fost nevoită să meargă la C.E.C. să umble la bruma sa de economii.

După ce a servit cina, a mers să se spele şi, în cămăşuţa sa de-o şchioapă, cu poponeţul descoperit, se băgă sub răcoarea cearşafului, adormind imediat.

9. Călătoria 119

Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.

Legea lui Franko Săndica l-a rugat pe inginerul-şef să o repeadă IMS-ul sau nea Cârâc cu molotovul colectivului până în staţia de la 23 August, pentru a prinde primul autobuz ce venea de la Mangalia spre Constanţa. Nu avea curajul să rişte plecarea cu cel de-al doilea accelerat. Coborî în staţia liniei 2 spre Constanţa şi îşi luă la revedere de la şofer.

– Distracţie plăcută, domnişoară, şi să veniţi cu forţe proaspete la muncă!

– Mulţumesc, nea Cârâc. Sper să prind vreme bună, să nu plouă.

– Lăsaţi, domnişoară, că cei tineri găsesc ce să facă şi în cameră, nu numai pe munte, spuse zâmbind şoferul mucalit.

Rămasă singură în staţie, se uita dacă nu apare autobuzul dincurbă de la intrarea în comună. Nu a stat mai mult de zece minute şi era aşezată comod pe scaun, cu geamantanul său micuţ lângă ea. Nu prea erau călători în autobuz la acea oră. Nici în staţii. Doar navetiştii, aşa că nu a făcut mai mult de cincizeci de minute până în gară.

Forfotă şi lume multă în faţa caselor de bilete. Se orientă după afişul pe care era trecut numărul şi categoria trenului la care se eliberau bilete şi se aşeză la rând. Era în plin sezon şi turiştii se întorceau spre casele lor sau plecau la munte ca şi ea. Ajunsă în faţa casierei a solicitat bilet până la Sinaia.

Călătoria cu trenul accelerat s-a desfăşurat până la un moment dat liniştită. În compartiment nu era căldura sufocantă din timpul zilei. Se gândea că pe la zece şi ceva va fi

120

în Gara de Nord, unde va aştepta trenul lui Mircea la capătul peronului. Şi-a luat de citit, aşa că nu se va plictisi.

Din când în când mai gusta din cafeaua luată într-o sticluţă. O pregătise de cu seara. Mai luase la ea cafea şi zahăr cubic rezervă, inclusiv un fierbător. Nu avea chef dimineaţa, când dorea să bea o cafea, să părăsească camera doar pentru atâta. Prefera să lenevească sub cearşaf sau să facă dragoste cu Mircea. Când se gândea la această ultimă oportunitate începea să o furnice tot corpul. Trecuse ceva timp de când nu s-au mai văzut şi nu s-a mai simţit ocrotită de braţele sale atât de tandre. Poate din această cauză s-a înfiorat de plăcere la sărutarea violentă a lui Viorel şi la mângâierile sale pe sânii dornici de a fi răsfăţaţi cu sărutări şi atingeri pătimaşe.

Când a ajuns la Feteşti, se gândea că se apropie de ţinuturile sale natale. Prin faţa sa, în viteza acceleratului, se derula imaginea câmpiei de prin locurile sale natale. Dacă ar fi coborât în gară, mai avea puţin până acasă. Trebuia doar să se urce în personalul de Călăraşi, apoi în autobuzul spre Olteniţa şi în maximum o oră jumătate – două era în curtea părintească.

Nu şi-a mai văzut părinţii de mai bine de jumătate de an, când a fost de sărbătorile Crăciunului.

S-au bucurat tare mult de cadouri şi mai ales că a venit acasă. Erau mândri că aveau o fiică „ingineră” în Dobrogea. Săracii nu ştiau că nu a susţinut examenul de stat.

Părinţii săi sperau ca, după câtva timp, să se transfere în comună că aveau şi acolo animale. Vorbise cu preşedintele C.A.P.-ului. Dacă nu găsea post la Ciocăneşti, mai era şi Bogata, Grădiştea, Dorobanţu sau Ulmu. Făcea naveta, dar era acasă – nu mai plătea chirie şi nu mai stătea printre străini. Era şi pentru ei un ajutor acum la bătrâneţe.

Săndica a luat cu ea cartea unei scriitoare tinere şi încă necunoscută – Daniela Grosu –, dar cu profunzime în 121

text, în care îşi exprima fidel trăirile sale interioare. De fapt, aşa se numea şi cartea: Meditaţii interioare. În muzica roţilor de tren, citea un pasaj care a pus-o pe gânduri. „Cum pot să fiu nufăr pe cristalul unui lac, până nu m-am aşezat ca sămânţă în nămolul din adânc?... Cum pot trăi libertatea până nu am plâns încătuşarea?... Cum pot deosebi lumina, dacă nu am gustat din plin întunericul? Cum pot să mă înalţ fără să-mi fi îngenunchiat sufletul în valea plângerii?” se întreba rhetoric scriitoarea, continuând apoi: „Am ales să fiu aici, în această şcoală a devenirii. Am învăţat pe rând soarele şi strălucirea, norul şi umbrirea, am atins stele în iubiri şi stelele au căzut în abisurile oceanelor de deznădejdi, am râs cu mierlele şi, izvoare de lacrimi mi-au spălat obrajii de copil al universului. Am ales să fiu aici... să descopăr toate aceste hăţişuri ale existenţei... să pun balsam de cuvânt – lumină peste lacrima de nor”, încheia ea meditativ.

Cu gândul la profunzimea textului citit nici nu a fost atentă când uşa compartimentului s-a deschis larg, în gara Feteşti şi un glas care i-a încântat auzul, întrebă: – Nu vă supăraţi, domnişoară, este liber locul de lângă dumneavoastră?

Se uită la cei din compartiment, se uită la cel ce a întrebat şi răspunse fără convingere: – Daa... este liber.

– Mulţumesc.

Tânărul încercă să-şi ridice geanta pe suportul de bagaje de deasupra capetelor, apoi ieşi din nou pe hol, răsuflând greoi din cauza efortului.

Era un tânăr brunet, cu un corp atletic, cu ochii albaştri, înalt, cu părul ondulat într-o bluză de un roşu carmin, cu gulerul larg răsfrânt peste umerii săi atletici. Mâinile lungi, 122

suple şi puternice stăteau sprijinite de fereastra larg deschisă. Îşi ţinea capul cu pletele sale ondulate în curentul făcut de viteza trenului, pentru a se răcori.

Fără să vrea, Săndica îi admira braţele, trupul său robust şi pieptul cu pectoralii dezvoltaţi, iar gândul o făcea să se înfioare de cutezanţă: Cum ar fi oare dacă aceste mâini superbe ar investiga-o pe tot corpul, descoperindu-i locurile dulci şi secrete, să-i simtă degetele cu unghiile sale îngrijite şi frumos rotunjite, mângâindu-i păduricea fină şi dornică de alintare sau greutatea palmei sale ca un căuş să-I cuprindă rotunjimea sânilor în căutarea vârfului lor nervos şi fraged?

Ce-ar fi făcut dacă aceste mâini ar fi cuprins-o drăgăstos, făcând-o să-l dorească. Cum s-ar fi terminat oare această investigaţie?

Parcă era în transă. Se ridică de pe locul său şi se apropie de fereastra deschisă, în dorinţa de a-l atinge. Scoase capul pe fereastră, iar când se întoarse, ochii lor se întâlniră.

Se priveau pătrunşi de secrete. Ai ei erau de dorinţi, ai lui de curiozitate. Această tânără răscolitoare putea să pună pe jar orice inimă, oricât de împietrită ar fi fost ea. Tânărul era proaspăt bărbierit, cu un ten fin, mirosind plăcut a lavandă.

Părul era îngrijit pieptănat, la început cu o cărare laterală, când a intrat în compartiment, acum, din cauza curentului, răvăşit şi învolburat. Purta, pe lângă bluza sa roşie, un pantalon alb strâns pe picior, prins de mijloc cu o centură lată iar în picioare avea o pereche de pantofi sport negri.

Săndicăi nu-i venea să creadă ce se întâmplă cu ea.

Alerga în viteza trenului să se întâlnească cu un bărbat tânăr, inteligent, frumos, de care credea că s-a îndrăgostit şi a fost nevoie doar de apariţia unei imagini agreabile, frumos construite, pentru ca gândurile sale să se detaşeze de la scopul călătoriei şi să viseze la „cai verzi pe pereţi”.

123

Dorind cu înverşunare să nu se mai gândească la asta, părăsi culoarul vagonului, revenind pe locul său, reluând cititul din cartea Danielei Grosu, pe al cărei text încerca să-şi concentreze întreaga atenţie.

Nici nu trecu de Ciulniţa, când legănatul trenului o conduse în lumea viselor. La acest lucru contribuise şi scularea sa matinală. O trezi din somn atingerea uşoară a tânărului care i-a dat atâtea emoţii de plăcere. Tresări şi deschise ochii, încă pe jumătate adormită: – Domnişoară, am ajuns la Bucureşti.

Se uită nedumerită pe fereastră şi văzu peronul din gara Basarabi, apoi privi la frumosul Adonis, pentru a-i mulţumi.

– Mulţumesc, domnule! Cred că nici nu mă trezeam aşa curând, cât am fost de obosită.

Tânărul se repezi şi îi coborî geamantanul din suport şi o ajută să coboare din tren.

– Mergeţi mai departe sau vă ajut până la un mijloc de transport?

– Da... merg mai departe, mormăi ea încurcată de emoţie. Până la Sinaia, însă mai aştept pe cineva să sosească cu alt tren.

– Da? Atunci vacanţă plăcută şi timp frumos pentru excursii!

– Mulţumesc!

Paloarea Săndicăi căpătată în aerul închis din vagon se transformă într-un val de roşeaţă când mâna puternică a flăcăului o prinse pe a sa luându-şi la revedere.

Tânărul se depărtă de-a lungul peronului cu geanta în mână.

Săndica îl privea cu nostalgie. Ce băiat frumos. Cine se va bucura oare de tandreţea braţelor sale puternice şi de sărutările pătimaşe ale buzelor lui groase şi senzuale?

124

Se trezi din visarea culpabilă ale gândurilor sale indecente, apărute din senin. Mai era puţin până la sosirea lui Mircea şi ea tot nu-şi putea stăpâni simţurile. Se vedea că îi lipsise apropierea unui bărbat. Sânii începuse să o doară de dorinţi neîmplinite. Îşi luă geamantanul său micuţ şi se deplasă uşor spre capătul peronului.

Când va sosi Mircea va şti unde să o găsească – doar el îi indicase locul de întâlnire.

Scoase din nou cartea Danielei şi sticluţa cu cafea rece. Se aşezase pe prima bancă de la capătul peronului.

Citea din carte, însă nu putea să se concentreze asupra textului. Era prea profund şi prea intim descris spiritul unei femei dornice de iubire. A închis cartea şi privea trecătorii.

Din când în când se uita la ceasul său Pobeda, primit cadou de la părinţi când a luat examenul la facultate. Ceasul îi era o amintire dragă. De fiecare dată îşi amintea de cei pe care i-a dezamăgit cu acţiunile sale necugetate. Acum îl aştepta pe bărbatul de care va fi legată zi de zi cel puţin o săptămână, însă gândurile sale vinovate însoţeau paşii necunoscutului în cămaşă roşie.

A mai fost în timpul studenţiei cu Halil la munte, însă nu locuiau în aceeaşi cameră – era prea periculos. Acum va sta cu Mircea nedespărţiţi atâtea zile.

Timpul trecea greu, însă mai erau câteva minute şi trebuia să sosească trenul de Galaţi, numai dacă nu avea cumva întârziere.

L-a zărit de departe cum se apropia de peronul său.

Trenul lui Mircea trăsese în partea cealaltă a gării. Se ridică de pe canapea şi îi ieşi în întâmpinare. Îi sări de gât şi îl sărută pătimaş.

– De când te aştept...

– Ţi-am spus că ajung în urma ta.

– Nu la ziua de azi mă refer...

125

– Şi mie mi-a fost dor de tine, mărturisi Mircea. De aceea am şi grăbit plecarea la munte. Rămâi aici, dă-mi biletul să luăm locuri pentru următorul tren.

Mircea se îndepărtă grăbit spre casele de bilete clasa a II-a.

Săndica îl urmărea bucuroasă. Cât de curând va fi numai al ei pentru câteva zile bune. Spera ca aceste zile să limpezească starea sa de confuzie. Îl iubeşte cu adevărat sau nu? Revenit lângă ea, Mircea şi Săndica şi-au luat bagajul şi au plecat spre linia trenului de Braşov, garat la peronul şapte.

Ajunşi la Sinaia, tinerii au luat un taxi până la hotel. La recepţie, Mircea şi-a declinat identitatea şi recepţionerul, solicitându-i buletinul, l-a informat că au un apartament rezervat la etajul unu. Tânărul şi-a lăsat buletinul la recepţie şi, primind cheia, a urcat să vadă surpriza tatălui său.

Directorul complexului s-a întrecut pe el însuşi când a avut grijă ce cameră să le ofere. Era cu fereastra spre şoseaua principală, cu un balcon imens, o locuinţă elegantă, ca un apartament de vilă, cu mobilă veche, dar de calitate, în stil baroc. Intrai într-un hol, apoi într-un living, şi de acolo în dormitorul propriu-zis şi într-o baie mare şi deosebit dotată, pe jos cu marmură şi cu pereţii complet placaţi numai în faianţă cu model floral, fondul fiind de culoarea cerului senin, iar florile din centrul plăcii în culori naturale. Pe un perete trona o oglindă generoasă, iar pe suporţii metalici nichelaţi, atârnau prosoape mari, albe şi pufoase, brodate cu monogramă hotelului pe ţesătură. Pe cadă era lipită o bandă de hârtie cu un scris mare în albastru „dezinfectat”. Parcă intrase cei de la Sanepid să deratizeze baia! Era singurul lucru care contrasta luxului şi bunului gust.

Pe mijlocul camerei trona un imens pat din lemn masiv, cu picioarele sculptate, iar un şifonier în trei canate,

126

din acelaşi lemn masiv sculptat, aştepta să fie ocupat de hainele celor doi tineri turişti.

Mai aveau doua dulăpioare pe care era câte o veioză.

Livingul era mobilat cu o masă de mahon, telefon, un mic frigider, radio şi chiar un televizor alb negru. Nu apăruseră încă televizoare color în dotarea hotelurilor, de fapt nici nu se transmiteau programe color de către televiziunea română.

10. Sinaia – oraşul iubirii Tot ce contează cu adevărat la final, este că ai iubit.

Ajunşi în intimitatea luxosului apartament, care i-a încântat şi i-a lăsat fără cuvinte pe cei doi îndrăgostiţi, tinerii noştri turişti au lăsat geamantanele din mâini plini de uimire şi satisfacţie, s-au îmbrăţişat de plăcere şi bucurie că vor trăi şapte zile de vis şi că nimeni şi nimic nu-i vor mai deranja în aceste zile cât vor fi „stăpânii” acestui apartament. Sperau că acest lux va contribui la buna lor dispoziţie şi la apropierea sentimentală ce şi-o doreau.

Sărutul a fost lung, plin de patos şi dăruire. Promitea că va fi urmat de ceva şi mai nebunesc. S-au desprins cu greu din îmbrăţişare.

127

Trebuia să-şi desfacă bagajele! Nici unul nici celălalt nu şi-a luat prea multe lucruri. Era vară. Hainele subţiri nu ocupau prea mult spaţiu din compartimentele mobilei. Până la servirea prânzului mai era timp să se spele de pe drum. Le era foame, fiind sculaţi dis-de-dimineaţă şi porniţi la drum.

Săndica a început să se dezbrace de pantalon şi bluziţă. Rămasă într-un chiloţel roz cu dantelă fină pe margini şi sutienul de aceeaşi culoare. Intră în camera de baie, unde dădu drumul la apă, reglând temperatura în aşa fel încât să fie cât mai reconfortantă.

Lui Mircea i-a venit imediat ideea năstruşnică de a intra şi el peste fată, să facă „duşul” împreună. Când a intrat în baie, a observant că Săndica trăsese perdeaua din plastic ce proteja restul băii de stropii de apă şi, din cauza zgomotului apei ce ţâşnea cu presiune din pâlnia duşului, nu a auzit când el a pătruns în intimitatea sa. Cu spumă abundentă de şampon ce se scurge din păr pe faţă, încerca să deschidă ochii să vadă ce se întâmplă. Doar când l-a simţit pe Mircea intrat în cadă lângă ea şi-a dat seama că nu mai este singură sub duş.

– Eşti un desfrânat, asta eşti, îi spuse Săndica, întinzând mâna pe pipăite să vadă dacă este nud sau în chilot. Îl atinse cu degetele ude şi se înfioră de plăcere. Abia mai putea respira. Încet, timid, mâna îi alunecă în jos şi mai jos, dar simţi numai căldura pielii. Şocuri electrice îi coborau în spirală din vârfurile degetelor până în tălpi şi, fără să vrea, îşi înfipse unghiile în coapsele lui. Spălându-i şamponul de pe păr şi ştergându-i ochii cu un colţ de prosop, Mircea îi mângâie gâtul cu buzele, iar cu limba îi aduna picăturile de apă de pe vârfurile urechii.

Apoi o mângâie pe spate, continuând să-şi adune mâinile în faţă, cuprinzându-i sânii în căuşul palmelor sale puternice.

Dându-i la o parte părul ud ce-i căzuse pe faţă, îi alintă cu 128

buzele colţurile gurii, nasul, pleoapele şi urechile, cu o pasiune crescândă. Corpul bărbatului lipit de curbele ei moi o mângâiau tandru, iar degetele sale ardeau ca tăciunii aprinşi, căldura lor pătrunzând prin toţi porii deschişi de apa caldă a duşului.

– Ce-mi faci? întrebă fata pierdută, iar cu gura sa flămândă culegea de pe buzele lui picăturile de otravă dulce a sărutărilor.

– Te doresc, continuă el tandru, nu am mai rezistat ispitei de a te avea imediat, chiar şi sub duş.

– Dar eu? răspunse ea cu vocea sa cristalină.

– Poate sunt posesiv şi egoist, dar vreau să fii numai a mea.

– Da? Mă bucur, răspunse fata de data aceasta în şoaptă. Parcă mai exista un intrus în intimitatea lor şi o auzea.

Se întoarse cu faţa spre el şi îi încolăci mijlocul cu braţele, dornică să o primească, iar mâinile lui o încătuşau cu toată plăcerea. Sărutările o înfierbântaseră mai tare ca apa duşului.

Săndica tremura toată. Gemând încet, se lipi de el, vrând parcă să se contopească cu acest tânăr.

Mircea se desprinse de ea, ieşi din cadă luă un prosop de pe suport, acoperi corpul superb al fetei şi cu ea în braţele sale puternice, dar incredibil de tandre, porni spre patul larg şi primitor, unde o aşeză cu mare grijă ca pe un bibelou nepreţuit, peste pat. Se întinse lângă ea în timp ce o săruta. Săndica simţea cum îi iau foc obrajii.

Dacă până acum torcea ca o pisică răspunzând la dezmierdările lui pasionale, devenise fiară, gata să se năpustească asupra prăzii, aflată la îndemâna sa.

– Eşti un depravat, îi şopti ea la ureche sărutându-i lobul urechii şi am să te învăţ eu bunele maniere dacă nu le-ai învăţat acasă sau în facultate. Te învăţ eu cum să te porţi cu o

129

fată ca mine, neajutorată şi în mare suferinţă, spuse modificându-şi vocea ca şi când ar porni să plângă.

– Da? Nu am ştiut acest aspect. Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a lipsit, iubito?

– Mai ai şi tupeul să întrebi, obraznicule? Ce mi-a lipsit? Şi fata întinse mâna spre coapsele bărbatului, prinzând în palma sa mică şi fină bărbăţia lui tare ca o bară metalică.

– Iată ce mi-a lipsit şi mai ales sărutările tale calde, mângâierile tandre şi aceste îmbrăţişări ce-mi toarnă foc în întreaga mea fiinţă.

– Da... după cum spui, sunt ceva lipsuri demne de luat în seamă. Altceva nu-ţi lipseşte din „gestiunea intimă”? glumi el.

– Nu vezi ce am eu în palmă, urâciosule? întrebă ea în timp ce cu mâna sa pricepută mângâia bijuteriile sale masculine. Să nu uiţi niciodată că visul de dragoste este mereu mai frumos decât realitatea, însă când realitatea completează visul, eşti un om împlinit. Simţi prin toată fiinţa ta că cineva e alături de tine, dincolo de spaţiu şi timp, că nu eşti singur pe lume. Dacă eşti într-un pustiu, iubirea poate face să crească flori şi acestea să înflorească printre dunele de nisip. Rosti aceste vorbe de parcă erau citate din cartea lui Daniela Grosu, apoi se ridică spre capul lui şi îi oferi gura cu miros plăcut de roză.

– Mircea!... şopti Săndica pierdută în plăcerea sărutului.

– Da, iubito!... te ascult, răspunse tânărul dezlipinduşi buzele de pe vârfurile trandafirii ale sânilor săi întăriţi de pofte.

– Dacă ai şti cât de mult te iubesc şi cum doresc să-mi stingi focul ce mă arde, nu mă lăsa să mă topesc de dorinţi.

– Sunt al tău, iubito, numai al tău, ia tot ce pot să-ţi ofer, îţi aparţin.

130

– N-am să uit acest lucru în cele şapte zile pe care le doresc să fie cele mai fericite zile din viaţa mea.

– Şi eu doresc acest lucru, iubito.

Săndica se aşeză deasupra lui, se arcui şi se făcu una cu trupul său. Nu-i mai puteau despărţi nimeni şi nimic. Când, după îndelungi frământări, răsturnări şi reluări, s-au liniştit, zâmbeau fericiţi, presărându-şi frânturi de săruturi pe pieptul celuilalt.

– Mulţumesc, iubito, ai fost un deliciu al vieţii mele şi te rog să mă scuzi că ţi-am întrerupt plăcerea duşului. Mai ai timp să-l termini aşa cum mai avem şi timp să mergem să servim prânzul sau nu îţi mai este foame?

– Îmi este o foame de lup.

– Parcă te-ai înfruptat destul de bine din corpul meu, tot nu ţi-ai astâmpărat foamea? glumi Mircea pentru care primi un ghiont în coaste de la iubita sa, care fugi să-şi continue duşul ce a fost întrerupt, rămânându-i şamponul în părul neclătit.

– Mai intru şi eu să te spăl pe spate? o întrebă Mircea.

– Mai târziu. Acum nu mai am chef de tine, dar mai târziu îţi ofer ocazia servirii unui desert delicios după masa de prânz, în caz că-l doreşti în pat şi nu în restaurant.

– De acord, sună promiţător.

Revenind în apartament de la restaurant, tinerii s-au pregătit să pornească prin oraş la plimbare, cum s-ar zice în recunoaştere pentru întocmirea programului următoarelor zile. Mircea s-a făcut că a uitat de promisiunea iubitei, ca şi ea desigur.

Nu mai aveau timp pentru a pleca în drumeţie – la munte seara se aşează peste oraş foarte repede.

Ajungând în centrul oraşului, au intrat în magazinul universal să mai ia fiecare câte ceva. Mircea a avut de unde 131

cumpăra în Galaţi, pe când Săndica la ţară nu a avut posibilităţi să-şi cumpere după gustul său ce-i trebuia şi la Mangalia nu a mai reuşit să ajungă, cum îşi propusese. A trebuit să umble după actele necesare înscrierii la examenul de stat. Săndica şi-a cumpărat doar o pereche de ochelari de soare deoarece îi uitase pe cei vechi acasă şi câteva mărunţişuri de igienă personală.

Când au plecat din apartament, din balcon se simţea că afară era încă un soare destul de dogoritor, motiv pentru care Săndica se îmbrăcase cât mai sumar, în nişte pantaloni albi strâmţi trei sferturi ca lungime, cu fundiţe legate la partea de jos a piciorului, iar bluza crem, avea un decolteu ce scotea în relief sânii săi voluptoşi, în picioare purtând sandalele sale din piele împletită cu tocul jos, folosite mai ales când mergea la plajă.

– Unde doreşti să mergem, dulceaţa mea? întrebă Mircea.

– Nu ştiu, tu eşti ghidul, morcovelul meu, răspunse ea glumind.

– Avem timp să urcăm spre „Furnica”, răspunse Mircea zâmbind la numele dat de Săndica, după aceea vizităm Parcul Peleş, dacă se poate vizita, şi ne întoarcem pe lângă Hotel Intim să vizităm şi Mânăstirea Sinaia.

– Merge. Am mai făcut acest traseu şi altă dată, însă în Sinaia dacă nu urci pe munte la Cota 1400 sau 2000, nu prea ai ce face în oraş.

– Da, mâine mergem cu telecabina, apoi la 2000 mergem cu telescaunul. Nu uita să-ţi iei ceva mai gros pe tine că va fi destul de frig sus în telescaun. Faci mai bine de douăzeci de minute până la 2000.

– Poate mergem şi la Peştera Ialomiţei.

– Da, trecem şi pe la Mânăstirea Peştera. Este permanent deschisă. Mai ai ceva de cumpărat?

132

– Nu, deocamdată. Am vrut să prospectez piaţa, să ştiu ce pot găsi când voi veni la cumpărături.

– Atunci să urcăm spre Furnică.

– Bine, voi mai reveni dacă îmi mai trebuie ceva.

Au urcat panta străzii pavată cu piatră cubică, apoi au intrat pe lângă Complexul Furnică în parcul numit de majoritatea turiştilor, Parcul Peleş, după castel. Peste tot erau numai soldaţi de la securitate şi nu te puteai apropia de clădirile „oficiale”. Puteai doar să mergi pe alei şi să te bucuri de privelişte, de răcoarea parcului sau să admire cum alergau veveriţele din pom în pom.

Mergeau amândoi înlănţuiţi cu braţele în jurul mijlocului şi, când nu-i vedea nimeni, se mai sărutau pe furiş ca nişte adolescenţi.

Nici nu le venea să creadă că erau trecuţi prin patru sau cinci ani de facultate şi unul dintre ei lucra cu elevii cărora trebuia să le fie exemplu, iar ea cu un an de producţie, în mizeria şi mirosul unor ferme zootehnice, se comporta ca elevă din clasa a IX-a, îndrăgostită de diriginte sau de profesorul de geografie, niciodată de cel de matematică. Aici, în mijlocul naturii, îşi încărcau plămânii cu aer curat, plin de ozon şi se comportau ca nişte adolescenţi.

– Priveşte ce limuzină a apărut la poarta de intrare spre Foişor!

– Cred că este cineva mare de pe la Bucureşti. Pe ăştia de la partid i-a născut mă-sa în palate regale, nu în mizeriile de pe unde provin, sărăntocii de ei.

– Poate te aude cineva să dăm de bucluc. Nu ziceai că mama ta este ceva pe la partid la voi, în Galaţi?

– O fi ea, nu eu. De ce crezi că nu ne prea împăcăm?

Când avem discuţii politice, sar scântei în casă. Tata îmi mai ţinea şi el parte câteodată. Văd că acum o lasă mai încet.

133

Chiar ultima discuţie m-a uimit prin contrastul celor spuse în familie şi celor susţinute public.

– Ce anume?

– Să iau de la viaţă tot ce este mai bun, chiar pot să-ţi citez. „Dragul meu, ascultă la mine! De la viaţă trebuie să iei ce-i mai bun şi dacă se poate cât mai uşor. Nu merită sacrificii din idealism”.

– Şi? Nu-i dai ascultare? Iată acum se materializează îndemnul mamei tale. Eşti cu o fată tânără, inteligentă, nu-i aşa că sunt inteligentă? Chiar dacă nu sunt ingineră, se alintă ea, frumoasă, nu poţi nega că nu sunt frumoasă şi mai ales... care ţi se dăruieşte cu toată disponibilitatea şi dragostea ei.

– Săndica, ce este cu tine, de ce vorbeşti aşa? Eu te iubesc.

– Şi eu, dragule, însă ştii că ţi-am promis o pedeapsă pentru tentaţia gălăţeană de a face „antrenamente”.

– Aaa, asta era? Am uitat şi nici timp nu mi-ai lăsat la dispoziţie prea mult. Mereu am fost ocupat, iar cu amicii mam întâlnit la o bere doar într-o seară şi atât.

– Nu au fost şi amice printre voi?

– Ba da, însă ale lor, eu nu am lăsat nimic în urmă la plecarea precipitată spre Dobrogea.

– Uite ce drăguţă este fata cu mini jupă, schimbă ea vorba.

– Care? Cea cu pantaloni albi trei sferturi?

– Nu te face că nu vezi. Nu poţi să nu observi ce picioare frumoase are şi ce mijlocel suplu, în plus nu vezi ce senzual îşi mişcă poponeţul?

– Nu neg că arată bine de la spate, dar eu mă mulţumesc cu frumoasa mea, nu mă uit în grădina altuia.

134

– Da? Atunci vino să-ţi dau un pupic ca între verişori, pe colţu gurii, eşti un drăguţ! şi imediat se ridică să-l ţuce pe buzele lui senzuale.

– Să vedem ce program de vizitare are Peleşul, apoi revenim să servim eu o bere, tu o prăjitură şi un pepsi, aici la cofetăria cu tunurile regale pe terasă.

– De ce nu şi eu o bere?

– Pentru că nu ştiam dacă vrei bere.

– Cu tine vreau de toate şi, dacă mă ameţesc, are cine mă duce în braţe până la hotel. Sau crezi că m-am îngrăşat de când nu m-ai văzut şi nu mă mai poţi ridica în braţe?

– Cred că nu am să pot să te ridic. Au început deja să mă doară braţele numai când mă gândesc la greutatea ta, dar să te mai şi port în braţe.

– Dar din baie cum m-ai luat pe sus?

– Aaa, în baie a fost uşor. Nu aveai nimic pe tine.

– Daa, atunci mă dezbrac şi aici, numai să mă duci în braţe, dar mai întâi trebuie să beau berea pentru a mă ameţi.

– Vrei să ne aresteze? Să terminăm concediul în arestul miliţiei?

– Lasă că o suni tu pe mămicuţa ta şi ne scapă.

– Am ieşit de sub tutela ei de mult timp. Venim mâine să vizităm muzeul după ce coborâm de pe munte sau revenim după-amiază. Se poate vizita până la ora şaptesprezece, după cum spune în program.

– Atunci, hai la bere! Cred că pe la ora şaptesprezece avem alte... antrenamente în program, chiţăi ea veselă.

– Bine, dar bei toată sticla comandată, o ameninţă el, făcându-se că nu a auzit aluzia fetei.

– Mai cer ajutorul tău dacă nu reuşesc singură sau să mă adresez altcuiva? îl tot tachina fata.

Săndica se simţea deosebit de bine la munte şi mai ales în prezenţa lui Mircea. Dorea să fie alintată, în centrul 135

atenţiei şi făcea totul ca Mircea să nu o slăbească din ochi.

Uitase deocamdată de toate necazurile sale. Voia să aibă câteva zile de fericire cu el şi va face tot ce va depinde de ea ca această dorinţă să se împlinească. Nu se va eschiva de la nimic. Va face tot ce-şi doreşte Mircea cu ea şi cu corpul său. Jinduia după intimitatea camerei părăsite de câteva ore, dar se bucura la gândul că vor reveni cât de curând în acea cameră de hotel plină de promisiuni. Cu berea în faţă stăteau pe terasa cofetăriei şi admirau priveliştea.

Era o zi superbă de iulie. Peste câteva zile vor intra în ultima lună de vară. Ce repede a trecut vara! Mereu a fost ocupată cu munca. Nu a avut timp nici de ea, să se mai relaxeze într-un fel, să meargă duminica la plajă, la un film sau spectacol, că vara veneau mereu tot felul de trupe pe litoral.

Când dorea să meargă la plajă sau la oraş, nu mai era vremea bună din timpul săptămânii, aşa că acum va profita de toate zilele însorite. Mâine îşi va lua costumul de plajă pe ea. Dorea să facă plajă la altitudinea de două mii de metri dacă la malul mării nu prea a reuşit. Şi apoi, expunându-şi corpul său sexy, mulţi bărbaţi o vor admira. Era curioasă cum va reacţiona Mircea când se va expune public aproape nud.

Nu i-a văzut niciodată reacţia când cineva îşi îndreaptă atenţia asupra sa. Este sau nu este gelos? Asta este întrebarea, îl parafrază ea în gând pe marele dramaturg Shakespeare.

Nu a reuşit decât să golească pe jumătate din paharul cu bere Bucegi, aşa că îl invită pe Mircea să termine şi berea ei.

– Tu mă ajuţi aici, eu te ajut în cameră, spuse ea în şoaptă cu subînţeles. Sau să cer ajutorul altui turist?

– Crezi că trebuie să fiu ajutat?

136

– Doar îndrumat spre a experimenta noul şi, cum suntem la munte singuri şi timp avem suficient, de ce nu?

– Am crezut că îţi place doar „clasicul.”

– Încă nu am îmbătrânit să mă mulţumesc cu ce poate moşul să mai dăruiască babei sale. Când am în pat lângă mine un fost sportive de performanţă, de ce m-aş mulţumi ca bunica de bunicul?

– Aha, aşa deci, am fost un fel de bunicul tău până acum!

– Nu, nu, începu ea să râdă cu râsetul său cristalin.

Doar că nu ai îndrăznit mai mult. Am o mare dispoziţie la noutăţi, pentru că mă simt excelent cu tine şi când te privesc parcă aş intra în tine fără să doresc să te mai părăsesc.

Mircea se uită în jurul său să vadă dacă nu a mai auzit şi alte persoane remarca fetei.

– Bine atunci, hai să mergem să vizităm mănăstirea şi apoi mergem să ne pregătim de cină.

– Crezi că este indicată vizita la mânăstire când ţi-am spus ce gânduri am cu tine?

– Atunci nu mai intrăm. O vom vizita când venim la Castel, aşa că vom coborî direct în oraş.

– Mai bine, doream să ajung mai repede la hotel. Mă strânge o sanda. Se vede că nu a mai fost purtată de mult şi cum aici mereu ori urci, ori cobori, mi-a făcut băşici la degetul mare.

Ajunşi în faţa mânăstirii, au început să coboare voiniceşte strada până în centru oraşului. În zece minute au şi ajuns în faţa recepţiei să ia cheia camerei.

– Tovarăşul Trăistaru, sunteţi rugat să daţi un telefon acasă la Galaţi.

– Cine a sunat, o femeie sau un bărbat?

– Colega de dimineaţă a primit mesajul şi nu mi-a spus, vă rog să mă scuzaţi.

137

– Nu-i nimic, voi suna din apartament. Mulţumesc!

Urcă în apartament şi primul lucru a fost ca să telefoneze acasă. În acest timp Săndica s-a dezbrăcat şi a intrat în camera de duş, să se răcorească după căldura de afară.

Prima a ridicat receptorul mama sa. Era bucuroasă că a dat telefon. Nu ştia că soţul său sunase primul la hotel.

– Sărut mâna, mami. Ce mai faceţi? Tata este şi el lângă tine sau este la spital?

– Este lângă mine, dar fiind mai aproape de telefon, am ridicat eu receptorul. Cum ai ajuns şi cum este vremea la munte?

– Superbă, doar ce am intrat în cameră, am fost pe la Castel, dar nu l-am putut vizita. Lunea este închis pentru curăţenie.

– Camera este bună?

– Da, avem un apartament ceva mai mare decât camera mea de acasă şi bucătăria ta, la un loc, plus baia.

– Da? Bravo! Cum ai reuşit să-l obţii acum în luna iulie? Mă uimeşti.

– Întreabă-ţi soţul, el a aranjat totul.

– Şi mie nu mi-a spus nimic.

– Mamă, bărbaţii mai au şi ei secretele lor.

– Lasă că stau eu de vorbă cu tatăl tău mai târziu. Şi fata este mulţumită?

– Desigur, a intrat să facă un duş, aici este cald şi cum am fost prin oraş...

– I-ai propus să veniţi împreună la Galaţi?

– Deocamdată abia am ajuns la munte. Avem timp să stabilim întoarcerea mai târziu.

– Bine, atunci te sărut şi aveţi grijă de voi şi dacă este nevoie de ceva sună-ne!

138

– Ai fost destul de generoasă la plecare, sper să nu fie nevoie.

– Bine, atunci vorbeşte şi cu tatăl tău că stă nerăbdător lângă mine cu mâna întinsă să-mi ia receptorul de parcă nu azi-dimineaţă ai părăsit casa.

– Bine mami, te sărut şi ai grijă de sănătatea ta!

– La revedere dragule, şi imediat se auzi vocea sonoră de tenor a tatălui său: – Bună Mircea, am înţeles că eşti mulţumit de cazare.

– Da papa, mulţumesc, directorul s-a întrecut pe el însuşi, ne-a dat un apartament destul de confortabil.

– Bravo, am să-l sun să-i mulţumesc. Şi cum se simte fata la munte?

– Foarte bine, papa, este fericită că ne aflăm împreună aici. De fapt ce poate spune după câteva ore de munte? Ne bucurăm de vreme şi... de tinereţe. Ca într-o lună de miere...

– Hm... Bine Mircea, înghiţi în sec tatăl său, mare fustangiu cum avea reputaţia prin spital, dacă ai nevoie de bani să mă suni.

– Mulţumesc papa, dar nu am pe ce să-i cheltui. Totul aici este plătit după cum s-ar zice.

– Da, bine atunci, să mai dai câte un telefon când te lasă fata în pace, încheie tatăl său cu subînţeles.

– La revedere papa, vă voi suna zilnic! Închise telefonul după ce se auzi clinchetul receptorului de la celălalt capăt al firului. La plecare, atât tatăl său, cât şi mama sa i-au dat câteva mii de lei fără să ştie unul de celălalt, pentru a avea de cheltuială şi cel mai frumos a fost atunci când îşi lua la revedere şi taxiul aştepta la poartă să-l ducă la gară, mama sa i-a mai întins o mie de lei pe scări de faţă cu tatăl său, aşa...

139

– Să ai şi tu de o bere cu fata, spuse ea privindu-şi soţul cu subînţeles.

Când şi-a amintit episodul a început să zâmbească, fază în care l-a găsit Săndica la ieşirea din camera de baie.

– De ce zâmbeşti, nu-ţi plac cum arăt udă sau nu-ţi mai place corpul meu? Ori ţi-a rămas gândul la domnişoara de pe aleea parcului?

– Nu, nici nu-mi trecea prin cap aşa ceva acum. Cele întâmplate la plecarea mea din casa părintească m-au făcut să zâmbesc şi îi povesti episodul cu banii.

– Credeam că nu-ţi mai place de mine! şi fata deschise larg prosopul ce-i acoperea goliciunea pentru a-şi expune superbul său corp.

Vederea acestei imagini îl făcu pe Mircea să-i dea sângele în clocot.

Se apropie de ea şi începu să-i acopere sânii cu sărutări pătimaşe.

– Ai să mă distrugi tu pe mine, spuse Mircea cu un ton trist care parcă îl fulgeră ca un curent electric ce trecu prin el.

– Crezi că acest lucru intenţionez să-l fac? Greşeşti, vreau să te păstrez cât mai mult, chiar şi pentru totdeauna dacă ar fi posibil. Şi am să mă străduiesc în această privinţă cu toată sinceritatea şi seriozitatea. Acum fugi la duş că nu am să plec la vecini până vii tu proaspăt şi dornic să mă iubeşti cu devărat, spuse Săndica glumeţ, împingându-l pe Mircea de lângă ea. Ea a rămas lângă pat, să se şteargă şi să-şi zvânte părul cu foenul.

140

11. Plăcere şi speranţă Cel mai important organ sexual este creierul.

Săndica stătea întinsă în pat aşa goală cum a rămas după expunerea sa în faţă tânărului. Privea la televizor şi asculta cum duşul din baie împrăştia apă peste corpul atletic al iubitului său. Îşi imagina cum trupul muşchiulos se răsfaţă sub plăcuta ploaie de apă călduţă. Se auzi apoi fâşâitul prosopului frecat pe corpul lui Mircea. Era fericită, împlinită şi era bucuroasă cum nu mai fusese niciodată.

Avea posibilitatea acum ca împreună cu bărbatul ce va apărea din clipă în clipă de sub duş, încă purtând picături de apă în păr, să experimenteze cele mai năstruşnice fantezii la care se gândea cu jenă, încă din adolescenţă. În după-amiaza aceasta se va petrece ceva deosebit în viaţa tinerei, ceva ce era întipărit doar în imaginaţia ei cam uşuratică şi vicioasă. Spera ca nu cumva Mircea să se sperie de îndrăzneala sa şi să-i interpreteze greşit dorinţa de a cunoaşte toate tainele actului sexual de care doar auzise de la prietenele mai libertine din liceu sau facultate.

Cu Halil experimentase câte ceva, însă Halil era brutal, nu făcea dragoste cu partenerele sale, ci doar sex. Nu 141

ştia sau nu dorea să facă o parteneră fericită printr-o relaţie sexuală. Acum va căuta divinul într-un cuplu ce nu mai are taine între parteneri şi de aceea era emoţionată şi fericită.

Dorea ca, prin mângâieri şi sărutări pe întregul corp, Mircea să-i purifice sufletul, buzele sale fierbinţi să transforme în cenuşă tot ce era impur în corpul său.

Când Mircea apăru din baie, cu prosopul în jurul bustului, Săndica sări din pat ca o felină, scoţându-şi în relief frumoasele sale forme, ieşite parcă din mâinile lui Michelangelo, cu sânii săi zvelţi, împungând aerul cu antenele mugurilor ridicaţi ca nişte corniţe. Şoldurile sale sculpturale, decorate cu păduricea castanie şi cârlionţată, se repeziră spre el. Cu o mână trase de capătul prosopului legat din jurul bustului, oprindu-se în îmbrăţişarea lui mirată. Respiră cu plăcere parfumul corpului proaspăt spălat cu săpun de calitate, înfundându-şi obrazul în pieptul lui păros.

Se minuna cum această imagine a unui corp de bărbat, lipsit de orice veşmânt, putea să trezească în ea atâta plăcere şi speranţă.

– Iubitule, te-am aşteptat cu nerăbdare să te hrăneşti din mine, să-ţi potoleşti setea de fericire, cu iubirea ce o port adânc înrădăcinată în acest trup tânăr şi dornic de alintare.

– Aşa voi face, iubito, mi-este foame şi-mi este sete de a te mângâia ca şi cum mâine aş pleca undeva departe şi aş vrea să iau cu mine amintirea fiecărei părticele a corpului tău, să-mi amintesc cu plăcere de moliciunea şi netezimea pielii tale, de toate gropiţele şi rotunjimile care îl alcătuiesc.

– Aşa, iubitule, atinge-mi, sânii dornici de mângâieri, atinge-mi coapsele şi picioarele, nu uita fesele şi apoi coboară între coapse să încingi şi mai tare focul care mă arde, fă-mă să visez, fă-mă să plutesc, învaţă-mă să-mi fie dor în fiecare clipă

142

cât nu eşti lângă mine. Învaţă-mă să te iubesc cu toată fiinţa, cu fiecare por al corpului meu dornic de a te iubi.

– Da, prinţesa mea, voi fi artistul care să-ţi modeleze trupul, mâinile mele vor fi dalta sau penelul care să-ţi redea culoarea strălucitoare a unei zâne din poveştile nemuritoare din anii copilăriei, fiecare părticică va fi modelată şi apoi colorată în lumini strălucitoare, să-ţi redea măreţia şi frumuseţea căpătată de la natură, atât de darnică cu tine.

Spunându-şi frumoasele cuvinte de dragoste, tinerii se apropiau tot mai mult de patul care îi atrăgeau ca un magnet. Aşezaţi unul lângă celălalt, Mircea explora cu buzele şi cu mâinile lui puternice, ce treceau peste corpul fetei ca o adiere, fiecare centimetru, pentru a-i transmite întreaga sa pasiune.

Săndica se frământa lângă el, plimbându-şi mâinile dibace şi curioase peste fesele şi apoi peste intimitatea partenerului său care se tot dezvolta la atingerile sale delicate. Îl împinse cu mâna sprijinită pe pieptul său puternic şi se aşeză deasupra sa. Buzele sale dornice de săruturi puneau pecete lângă pecete, coborând spre curbura şoldurilor bărbatului, ce-i încălzise sângele care alerga năvalnic prin corpul său tânăr, dar puternic. Mâna ei delicată, mângâia bărbăţia rigidizată, apoi începu să o alinte cu vârful limbii, trezind fiori şi tresăriri necontrolate în partenerul său.

Mircea rămase surprins de îndrăzneala fetei, dar cum nu era crescut într-o chilie călugărească lângă maici, era deschis la orice joacă erotică cu frumuseţea de fată ce se zbenguia în patul solid, construit din lemn masiv sculptat în stil baroc.

Săndica gusta cu nesaţ din fructul oprit, trăind senzaţii pe care nu le-a mai avut niciodată, alintându-i bărbăţia cu buzele şi limba, iar mâna i se mişca ritmic susţinând această măreţie ca pe un trofeu cucerit cu mare trudă. Părăsind pentru moment ocupaţia de a-i alinta cu 143

mişcări fine ale limbii rotunjimea minunatului instrument de plăceri divine, Săndica îl rugă pe Mircea în şoapte duioase: – Iubitule, aş dori să mă atingi ca şi cum te-ai hrăni prin mângâierile tale din frăgezimea trupului meu, te aştept să te înfrupţi din mine ca din cel mai delicios fruct. Simt cum mângâierile tale îmi dăruiesc viaţă, fericire, hrana zilnică. Team savurat ca pe cea mai dulce tartă şi tot te-aş mai dori, însă piersica mea tânjeşte după mângâierile tale, nu o lăsa să sufere!

– Aşa voi face, iubito, lasă-te copleşită de mângâierile şi sărutările mele şi vei fi plină de energia iubirii ce ţi-o port.

Mircea o luă în braţe şi cum stăteau aşezaţi alăturat, începu să-i exploreze cu limba gâtul, apoi buzele, trecând cu migală peste lobi urechilor, nu uita să-i sărute genele sale lungi, apoi coborî cu fiecare sărutare spre ombilic, unde descria cu mare talent cercurile sale de care a mai profitat Săndica şi în celelalte nopţi petrecute în intimitatea camerei lui de la ţară.

Săndica era fascinată şi fermecată de alintul mângâierilor şi sărutărilor, sprijinindu-şi capul de pernă, iar cu mâinile împingea capul lui Mircea să ajungă mai repede la cuptorul care ardea fără încetare.

Ajuns între şoldurile fetei, Mircea descoperi plăcerea impulsurilor transmise de vârful limbii sale în joaca cu mogâldeaţa de la poalele muntelui Venus, senzaţii ce făceau să tresalte fesele fetei, desfătându-se de plăcerea buzelor lipite de intrarea fierbinte a neastâmpăratei vizuini, dornică să înfrunte magnificul atacator al redutei sale, ce parcă se lăsa prea repede cucerită, în dorinţa să primească ofranda pasiunii cotropitorului victorios. Vârful limbii explorau părţile sensibile ale fete, umezită şi înfierbântată, cutremurând-o de plăcere. Săndica se mişca într-un dans al plăcerilor nebănuite ale acestei noi experienţe, împingea de creştetul celui ce o

144

făcea să viseze şi scotea onomatopee nedesluşite sau gemete de plăcere.

– Mircea... limba ta emană energia iubirii prin fiecare mişcare în adâncurile mele. Nu te opri până nu-mi consumi toată energia acumulată în căuşul plăcerilor nebinecuvântate de nimeni până la tine aşa de pătrunzător. Te rog să mă alinţi desăvârşindu-ţi opera, precum un sculptor care tocmai şi-a încheiat lucrarea şi acum netezeşte din nou fiecare parte pentru a-i da strălucirea finală!

Explorează-mă toată şi gustă din deliciul fructului meu copt şi plin de aromă!

Tânărul nu se lăsă mult îndemnat. Alinta întreaga piersică cu buzele sale senzuale sau cu vrednica şi neoprita lui limbă, apoi simţind că se apropie clipa ce ar fi dorit să o prelungească cât mai mult, se retrase şi intră din nou între şoldurile fetei mângâindu-I acum cuptorul cu toată măreţia generosului său baston de mareşal.

– Mircea, eşti divin, apropie-te să-ţi cuprind cu sărutări fierbinţi buzele tale pline de aroma piersicuţei mele.

Mi-ai picurat din nou în suflet otrava iubirii tale. O simt cum îmi răscoleşte sufletul. Cred că nu am să rezist dorinţei de a te iubi şi a te păstra în inima mea ca pe cea mai de preţ comoară. Ah, Mircea, cât de mult te iubesc....

– Mulţumesc, dragostea mea! Şi eu simt că nu mai pot trăi fără tine.

– Pătrunde-mă cu delicateţe şi sărută-mi sânii care tresaltă la fiecare apăsare a bastonului tău în flămânda mea pisicuţă, hrăneşte-o cu cel mai măreţ şobolan ce l-a primit până acum. Te vreau şi te doresc mereu, dar acum nu mai pot aştepta, aşa că doresc să vii şi tu în întâmpinarea mea pentru a stinge şi ultimul tăciune ce mai mă arde.

Mâinile fetei se înfipseră în umerii tânărului, corpul său se lipi de al iubitului, rămânând într-o nemişcare statuară.

145

Doar zvâcnirile celor două corpuri, ce eliberau din chingi orice energie reţinută în timpul cât nu s-au văzut, mai pulsau în mijlocul patului cu cearceafurile mototolite. În liniştea camerei, se puteau auzi bătăile inimilor celor doi îndrăgostiţi, goliţi de orice urmă de putere, pentru următoarele secunde.

– Doamne, sunt cea mai fericită fată! Simt că iubirea ta şi-a dezvăluit puritatea, frumuseţea, înălţimea, bucuria şi candoarea, simt că nu mai există nicio condiţie pentru a nu te iubi şi pentru a nu-ţi dărui iubirea mea pură şi necondiţionată.

– Mulţumesc, Săndica, aceleaşi sentimente le simt şi eu şi sper ca acestea să dăinuie mai mult decât un concediu promiţător şi plăcut, după cum a debutat. După această clipă magnifică de dragoste simt un gol în stomac şi aceasta nu mai este generată de nevoia de a o lua de la început, ci de o foame reală, aşa că hai să ne pregătim să mergem şi la masă.

– Şi mie îmi este foame, aşa că în zece minute sunt gata să coborâm în restaurat.

Mircea i-a dăruit un sărut scurt pe care i l-a aşternut pe buze, moment ce a încălzit-o din nou. Putea fi acesta sărutul promiţător pe care dragostea îl oferă ca anticipaţie la bucuriile ce vor urma?

Desigur, gândi fata cu plăcere şi speranţă.

146

12. Plajă la cota 2000 Bogăţia sufletească dă valoare vieţii.

A doua zi şi-au propus să urce pe munte cu telecabina. Dacă vor avea curaj şi timp, vor coborî la Mănăstirea Peştera şi la Peştera Ialomiţei.

După micul dejun, au revenit în cameră şi au luat în serios folosirea echipamentului adecvat urcării pe munte.

Mircea abia îşi cumpărase din Galaţi câteva lucruri noi de îmbrăcat plus bocancii săi rodaţi printre pietrele din traseele montane. Săndica avea şi ea ghete pentru urcat pe munte, pantaloni din tercot şi un hanorac impermeabil bun şi pentru condiţii de vânt sau frig. Nu uitase să-şi îmbrace costumul său de plajă, destul de minuscul. De acest detaliu Mircea nu ştia, deoarece se îmbrăcase în baie fără să fie văzută. Dorea să-I facă o surpriză. Aceasta numai dacă pe munte va fi vreme frumoasă şi se va putea dezbrăca pentru a-şi expune frumuseţea trupului său tânăr şi modelat de mama natură ca de un sculptor priceput.

Echipaţi de urcat pe munte şi înarmaţi cu aparatul de fotografiat, în câteva minute erau în faţa staţiei de telecabina. Aşa cum s-au aşteptat, era aglomeraţie mare, chiar dacă era marţi, dar într-o jumătate de oră au reuşit să se vadă în interiorul cabinei şi să admire frumuseţea munţilor de la înălţime, până au ajuns la Hotelul Alpin, de la cota 1400. Au urcat pe jos la Cota 1500, la cabana restaurant, unde, cu un pepsi, respective o bere şi câte o cafea, Săndica şi Mircea se bronzau pe terasa de afară. Special nu au băut cafeaua în apartament sau la micul dejun, ca să câştige timp, ştiind că vor avea vreme să o servească pe munte.

147

– Câte flori sunt prin jurul cabanei. Ar fi păcat să le distrugi pentru plăceri egoiste. Ceilalţi turişti nu s-ar mai bucura de prezenţa şi frumuseţea lor.

– Ai dreptate. Dar câţi doar le admiră fără să le rupă?

Mai ales copiii şi voi, femeile, cu înclinare spre frumos, cu orice risc.

– Bate un pic vântul şi se formează un curent care îţi face pielea de găină, spuse fata, părând că nu a auzit remarca despre înclinaţia femeilor de a rupe florile montane.

– Dar în telescaun cum crezi că va fi?

– Luăm hanoracele pe noi la nevoie, dacă puloverele nu ne mai sunt suficiente.

– Mâncăm la 2000 câte o pastramă cu mămăliguţă?

– Cum vrei tu. Eu nu prea mă dau în vânt după carnea de oaie.

Poate pentru că lucrez printre ele. Nici nu le mai suport mirosul.

Apropo de oi şi animale. La plecarea de la munte trebuie să-mi pregătesc susţinerea examenului de stat. Mai am două săptămâni. Ce zici de asta? Am la mine dosarul pregătit să-l depun la facultate, inclusiv lucrarea pentru examenul de stat. Când ajung la Bucureşti las geamantanul la bagaje de mână şi dau o fugă să depun dosarul la secretariat şi să văd care mai este pulsul.

– Ai mai pus mâna pe carte în acest timp?

– Desigur. Ce puteam face acasă mai ales iarna? Când citeam cursurile, imediat făceam legătura cu ce întâmpinam eu în producţie şi aşa mi-a fost foarte uşor să reţin ideile tematicii. Este altceva când dai un examen susţinut doar de cunoştinţele tale teoretice şi alta când deja ai o experienţă în domeniul producţiei. M-au ajutat mult materialele împrumutate de la centrul de cercetare Palas. În baza lor miam construit toată teza lucrării.

148

– Deci nu îţi faci probleme că nu-l iei.

– Problema ar fi să nu fiu admisă din vaste motive politice şi de nu mai ştiu eu ce. La acest necaz al meu a contribuit şi faptul că părinţii mei, mai bine spus, bunicii, au făcut politică ţărănistă. Tata a fost doar un simplu simpatizant, nu s-a implicat prea mult, însă bunicul a fost membru marcant, noroc că a murit înainte de a-l aresta. Tata tot a avut necazuri ca şi mine bineînţeles, a intrat cu forţa în C.A.P. De fapt ce s-a întâmplat?

– Ce să se întâmple... La facultate m-a abordat un securist şi, prin şantaj, m-a pus să semnez un angajament să dau informaţii despre studenţii străini şi tot ce mi se pare mie suspect prin facultate, altfel mă dau afară din facultate, înşirând o mie de motive care ar contribui la excluderea mea.

– Şi?

– Eu am fost nevoită până la urmă să semnez. Nu leam dat nicio informaţie şi apoi au făcut o anonimă precum că am relaţii imorale cu un profesor şi norocul a fost că am apucat să-mi susţin toate examenele şi să le iau, însă la examenul de stat nu m-au mai primit şi nici dovadă că am luat examenele anului cinci, chiar dacă nu am susţinut statul, nu mi-au eliberat.

– Nemernicii!

– Cum acasă nu puteam ajunge, desigur se afla că nu am diplomă de inginer, am plecat în Dobrogea, unde am găsit un post de tehnician. Ce ar fi spus părinţii mei care şi-au luat pâinea de la gură să pot face o facultate?

– Ai dreptate. Te cred.

– Asta este povestea mea în mare de care poate nu ai ştiut.

– Nu aveam de unde s-o cunosc. Ştiam doar ce mi-ai spus tu la banchet.

149

– Înainte de plecarea la munte am mers atât la preşedintele de C.A.P., cât mai ales la organizaţia de partid, de mi-au dat adeverinţe de „bună purtare” cum s-ar spune, ca să le ataşez la cererea de a fi primită în examen. Mi-am luat concediul de odihnă, să pot susţine examenul de stat.

– Înseamnă că nu mai mergi la Galaţi?

– Îmi cer scuze faţă de părinţii tăi, îmi pare rău, dar ar însemna să ratez un an din viaţa mea. Dacă îmi iau diploma, atunci stau fără grijă. Ori îmi crează post la C.A.P. ori voi pleca la mine în regiune, pentru a-mi găsi post, asta dacă nu voi găsi în altă parte.

– Da, ai şi tu dreptate. Nu poţi rata această oportunitate.

– M-am mai făcut şi utecist numai ca totul să fie în regulă cu primirea la examen.

– Nu-i nimic. Doar nu intră zilele în sac cum se spune, avem timp să ne mai întâlnim la Galaţi. Nici eu nu ştiu ce va urma. După un an de stat la ţară, parcă nu mai mă atrage ideea de la absolvire. A cam dispărut entuziasmul de la început. Să văd ce propun ai mei şi dacă este tentant, mă transfer la Galaţi.

– Deci intenţionezi să mă părăseşti deja?

– Nu neapărat. Dacă îţi iei diploma, poate se va găsi un post la noi sau în zona limitrofă.

– Vom vedea ce va fi peste vreo două săptămâni. Hai să mergem că m-am încălzit pe terasă. Dacă va fi şi sus cald şi dogoreşte soarele, parcă aş face o plajă.

– Numai că nu ai costumul la tine.

– Cine ştie? Fac nud, care-i problema? Cum turiştii nu au întâlnit niciun urs pe munte, se vor aduna în jurul meu imediat, spuse ea râzând în hohote.

Cei doi tineri şi-au luat bagajele şi au început să coboare spre staţia de telescaun. Nu prea era aglomerat, 150

majoritatea urcau muntele pe propriile picioare. Doar femeile şi copiii mai apelau la telescaun şi câţiva leneşi ca şi ei.

– Este cam răcoare în telescaun. Bate vântul mai puternic decât pe terasă.

– Aici eşti în spaţiu deschis, nu la adăpost. Îmbracă hanoracul.

Nu vreau să te îmbolnăveşti tocmai acum când ai atâtea de rezolvat.

– Nici nu mă gândesc. Ce minunăţie şi câtă măreţie?

Cum se văd munţii în zare. Cărările parcă ar fi nişte şerpi printre văi.

– După ce mâncăm mai coborâm la Padina sau la peşteră?

– Ce, ai început să fii băiat de oraş? Nu-ţi mai place sportul?

– Mă gândeam la tine.

– Mulţumesc. Am nevoie de mişcare, să fiu obosită, să pot dormi ca un copil, nu să stau numai cu gândul la tine.

– De ce?

– Pentru că îmi provoci furnicături numai când inspir aerul din jurul tău.

– Şi crezi că mă deranjează?

– Nu te deranjează desigur, dar când nu vei mai fi lângă mine nu-mi va fi comod. Poate doar pentru tine va fi.

– De ce pentru mine?

– Eşti bărbat, ridici pălăria, a venit partenera, ai rezolvat problema, a plecat şi gata. Dar eu ce fac fără tine?

Abia m-am obişnuit să te ţin în braţe, să mă săruţi şi să-mi răscoleşti toate simţurile până fac explozie ca şi ieri dupăamiază.

– Ce-a fost ieri după-amiază? Nu-mi amintesc, făcu Mircea pe necunoscătorul ca s-o necăjească. Parcă seara s-a

151

întâmplat ceva, am dansat, am băut vin şi am făcut dragoste.

Pe zi parcă am fost în parc, nu-i aşa?

– Lasă că ai să vezi tu uituc închipuit, spuse fată când îl sărută pe ureche. Poate dacă nu voi fi obosită am să-ţi amintesc cu amănuntul.

– Gata, am ajuns. Ai grijă să nu te loveşti la coborârea din scaunul în mişcare. Ce minunat se vede de pe platou munţii Bucegi!

Apropo de Bucegi, merge o bere cu acelaşi nume?

– Nu ai golit o sticlă jos la 1500? Mai bine ai face nişte poze.

– Este cald şi îmi este sete. Mi-e sete şi de tine, dacă vrei să ştii.

Stai să-ţi fac câteva instantanee, mişcă-te ca şi când ai fi pe platoul de filmare şi eu te pozez.

– Cine te opreşte să nu te înfrupţi cu toată pofta din ce doreşti?

– Aici pe munte?

– Ce, este interzis? Avem păduri, avem jepi, avem stânci, avem toate condiţiile când omului îi este foame, să se înfrupte.

– Am glumit doar.

– Bănuiam eu că nu ai asemenea curaj.

– Atunci mergem să luăm masa dacă tot vorbeşti de înfruptat.

Să mă înfrupt dintr-o porţie mare de pastramă de batal cum numai pe munte ştiu s-o facă.

– Cât este ceasul?

– Trecut de doisprezece.

– Ce repede trece timpul!

– Aşa este, nici nu ştii când se sfârşeşte vacanţa şi trebuie să plecăm care încotro.

– Cred că am să plâng atunci în gară după ce pleci.

152

– Tu vei pleca prima, ai accelerat la ora paisprezece şi eu peste câteva minute în urma ta. Poate îţi rezolvi problema cu înscrierea la examen. Cât este de la gară până la facultate?

Iei un taxi şi în câteva minute eşti acolo.

– Nu-mi aduce aminte de despărţire! Hai la restaurant că mi-e sete mai mult. Aş bea apă simplă în loc de sucuri sau apă minerală.

– Comandăm.

Restaurantul Cabanei Mioriţa era aglomerat. Trebuia să stai la rând până se elibera un loc. Mircea ochise o masă unde turiştii se pregăteau de plecare şi a mers să-i roage să nu cedeze masa altor persoane.

Săndica aştepta aşezată pe treptele de la intrare până rezolva Mircea cu masa. Nici pe munte nu scapi de cozi, gândi ea cu necaz. În sfârşit au rezolvat cu masa şi au comandat ospătarului ce şi-a dorit fiecare. Săndica a preferat o ciorbă de perişoare şi un escalop, mâncarea sa preferată, pe când Mircea a fost consecvent în a mânca o pastramă cu mămăliguţă după o ciorbă de văcuţă.

Mâncarea a fost deosebit de gustoasă şi nu prea scumpă, cu toate că alimentele se aduceau cu mare greutate pe munte. În mai puţin de o oră, erau pregătiţi de a lua muntele „în piept”, dar parcă nu mai aveau acelaşi entuziasm ca cel înainte de intrarea în cabană. Servitul mesei i-au făcut să-şi piardă cheful de a continua aventura coborârii spre mânăstire şi peşteră. Aflaseră că în 1961 mânăstirea din lemn a luat foc şi s-a construit o altă mânăstire. Nici unul din ei nu au mai fost pe acest traseu.

O parte dintre turişti coborau cu telescaunul, alţii se îndreptau spre indicatoarele care te îndrumau pe unde să mergi dacă doreai să ajungi la un anume obiectiv, iar alţii pur 153

şi simplu se „prăjeau” la soare. Era o vreme deosebit de călduroasă, chiar dacă se aflau la două mii de metri altitudine. Dacă îţi alegeai un loc lipsit de curent, puteai să te bronzezi mai plăcut decât la malul mării.

– Nu vrei să renunţăm deocamdată?

– De ce?

– Îmi este aşa lene după ce am mâncat... parcă aş încerca să fac puţină plajă aici sus pe munte dacă la mare nu prea am reuşit.

– Putem să mai profităm de soare vreo oră cel mult, apoi intrăm în criză de timp dacă dorim să ne respectăm programul.

Lume multă, platoul larg, priveliştea deosebită, aşa că Săndica intenţiona să-şi urmeze propriul său program, nu neapărat cel stability cu Mircea. Cum avea suficient de mulţi spectatori, mai interesaţi decât cei de pe plajă, unde corpuri dezbrăcate sunt cu sutele, aici pe munte va găsi pe cineva curios de a privi cu admiraţie, un corp tânăr şi frumos ca al ei.

Nu se gândea la frivolitatea gestului său, ci la faptul că vor fi atâţia bărbaţi care ar jindui după serviciile sale sau după corpul şi frumuseţea sa. Recunoştea în sinea sa că era o femeie frivolă, însă nu se putea abţine, pur şi simplu.

– Unde vrei să ne aşezăm? întrebă Mircea.

– Până îţi iei tu o bere, găsesc eu un loc mai adăpostit.

– De acord.

Mircea plecă spre cabană, Săndica se apropie de o stâncă izolată şi începu să dezbrace bluza, apoi încercă să-şi scoată pantalonii fără să se descalţe de ghete, dar nu reuşi, aşa că, până la urmă a fost nevoită să-şi scoată ghetele ca apoi să le încalţe provizoriu din nou. Pantalonii erau prea mulaţi pe piciorul său, ca să-i poată scoate peste ghete.

154

La revenirea lui Mircea lângă stâncă, acesta a rămas înmărmurit de imaginea prietenei sale găsită în plin vârf de munte, etalându-şi trupul, adevărat, un corp ca o sculptură în marmură, însă prea descoperit, pentru a fi prezentat la asemenea înălţime. Nu era mare diferenţă între ce se întâmpla cu ea pe vârf de munte şi cu cei de pe plaja de nudism de la 2 Mai. – Săndica, mă surprinzi din nou cu noutăţile tale vestimentare.

Credeam că cele din camera de hotel pot fi normale pentru o tânără elevată de douăzeci şi cinci de ani, dar nu-i prea mult pentru un vârf de munte?

– Te deranjează costumul meu de plajă? Este cel folosit de obicei la mare, nu altul special pentru munte.

– Nu mă deranjează de niciun fel, însă mă gândeam la cât eşti de sumar îmbrăcată încât există pericolul să „te prindă” curentul montan, spuse el pe un ton ironic.

Remarca iubitului său nu-i căzu bine Săndicăi. Ea a vrut să-I facă o surpriză plăcută, să-i menţină trează atenţia asupra frumuseţii sale, să nu uite că orice frumuseţe a muntelui nu se compară cu frumuseţea sa. Dorea să fie mereu în atenţia bărbatului pe care vroia să-l cucerească. Şi-a dat seama, că efortul său de a fi simbolul dorinţei lui Mircea de a o dori şi de a o iubi ca femeie a eşuat. Era dezamăgită.

Era mai mult admirată de ochii curioşi şi lacomi ai bărbaţilor care îşi concentraseră toată atenţia asupra corpului său mereu în plină mişcare precum a văzut ea că fac la reclamele de modă fotomodelele.

– Dacă nu-ţi plac aşa cum m-ai găsit, dacă este jenant pentru tine, mă pot îmbrăca.

– Nu, doar m-ai surprins.

– Nu-ţi plac pe munte sumar îmbrăcată, însă îţi plac doar în cameră?

155

– Săndica, nu la acest aspect m-am referit ci că... poate că... este în regulă, hai să lăsăm totul aşa cum este.

– Nu-i nimic, şi aşa trebuie să mergem spre peşteră, aşa că-mi sunt suficiente aceste câteva minute de plajă montană. O va complete pe cea marină. Poţi totuşi să-mi faci o poză să îmi amintesc că am făcut plajă pe munte la două mii de metri altitudine.

– Este în regulă, alegeţi poziţiile care crezi că te avantajează.

Mircea a făcut câteva poze şi a rugat-o să mai rămână să facă plajă – pe el nu îl „deranjează” ţinuta sa sumară, dar Săndica avea simţurile foarte dezvoltate când trebuia să intre în gardă. Începu să se îmbrace, fiind sigură că de fapt făcuse o gafă, nu reuşise, aşa cum sperase, să-l bucure.

– Cred că nu mai avem timp să mergem pe jos la Peşteră, aşa că propun, dacă vrei, să facem totuşi drumeţie, să coborâm până în Sinaia pe jos.

– Da, nu mai avem timp. De coborât este uşor, însă avem apoi şi de urcat şi nu mai prindem mijloacele de transport pe cablu în funcţiune. Ne-ar prinde întunericul pe cărare. Ca să ajungi jos la mânăstire trebuie să mergi direct acolo, fără abateri de la traseu.

– Bine, atunci, eu sunt deja îmbrăcată, putem coborî.

S-au luat de mână şi au pornit voiniceşte spre Cota 1400. Dacă vor prinde cabina, atunci vor coborî la Sinaia cu cabina, dacă nu, o vor lua pe traseul de sub instalaţia telecabinei.

Săndica a simţit că Mircea a fost nemulţumit de gestul său, aşa că trebuia să facă ceva pentru ca atenţia iubitului său să se abată de la prezenţa sa în slipul minuscul, pe vârf de munte. Mergea pe lângă el şi îl ţinea de brâu să se sprijine, mereu solicitându-i săruturi mici şi mai ales, îi plăcea să-i fie sărutat boticul ce tot şi-l ţuguia. Observă cu tristeţe că 156

şi coborârea de pe munte solicita ceva efort, acest lucru desigur îl va simţi mai ales peste o zi-două, când va face febră musculară.

Cum se simţeau încă capabili să meargă şi restul de traseu tot pe jos, au renunţat la coborâtul cu cabina, care încă mai avea o jumătate de ora program de funcţionare, aşa că în mai puţin de două ore, a reuşit să ajungă sub construcţia telecabinei.

Peste alte zece minute era în camera lor de hotel.

Mircea regret în sinea sa că s-a comportat ca o soacră cu Săndica. Era o fată tânără, cu un corp superb şi. chiar dacă şi-l etalase pe unde avea şi ea posibilitatea să fie admirată, nu era ceva rău în aceasta. Era conştient de faptul că observaţia sa nu a fost un gest plăcut pentru iubită. Spera să se uite incidentul şi de aceea i-a propus ca, după ce se odihnesc puţin, să meargă la un restaurant cu program prelungit sau la barul de noapte de la Cazino sau Hotel Palas.

Obosiţi, s-au răcorit după un duş rece şi, fără să mai facă dragoste de data aceasta, au adormit îmbrăţişaţi. Doar foamea i-a mai sculat din somnul odihnitor al după-amiezii.

13. Lecţia de istorie

157

Pentru a vedea o lume într-un grăunte de nisip şi o boltă cerească într-o floare salbatică, ţine infinitul în palma ta şi eternitatea într-o oră.

William Blake Când s-au trezit din somn, tinerii şi-au dat seama că trebuie să se grăbească pentru a coborî la restaurant, dacă voiau să mai cineze în acea seară. Muntele i-a obosit aşa de tare, încât au dormit fără a se mai trezi aproape cinci ore.

Doar luminile stradale mai alungau parţial întunericul aşternut peste dormitorul lor. Intrând cu picioarele în papuci, la primul pas şi-au dat seama că au febră musculară, aşa că bar de noapte, dans, poate după ce vor vedea dacă reuşesc să se mai mişte sau nu.

Dorind să repare ceva din ce se mai putea repara cu starea sa fizică, Săndica încercă să facă câteva exerciţii de gimnastică aerobică. Trase adânc şi cu putere în piept aerul, ridica braţele deasupra capului, se ridica pe vârfuri apoi se aplecă şi-şi atinse degetele de la picioare, repetând mişcarea de mai multe ori. Era mândră că reuşise, la cât de leneşă devenise în ultimul timp şi cât de tare o dureau muşchii gleznelor de la coborâtul de pe munte, să facă şi aceste câteva mişcări.

– Tu cum te descurci, iubitule? Eu abia îmi mişc picioarele.

Bine că nu am făcut şi dragoste, cred că nici nu ne mai sculam până la ziuă.

– Mă descurc binişor. Ghetele au fost înalte şi mi-au ţinut piciorul protejat mai bine. Bine că recunoşti că ai rămas cu datoriile neachitate.

– Ce datorii, dragule?

158

– Nu ai spus tu ca nicio zi fără să facem dragoste cel puţin de trei ori?

– Aşa este şi recunosc ca un cercetaş ce sunt că nerespectarea programului este numai în dezavantajul meu.

– Da? Şi ce propui?

– Activitate suplimentară în zilele următoare pentru recuperare.

– Nu am nimic împotrivă, numai că până atunci ar fi bine să nu-ţi mai plimbi poponeţul acesta delicios prin faţa mea, că s-ar putea să intri la recuperări înainte de cina şi aşa întârziată, doar dacă vrei să faci atletism şi anume proba de sărituri peste masă.

– A..., nu... vreau să mergem la masă că îmi este foame de îmi vine să mă culc pe jos.

– Atunci fuguţa la echipare. Mai mergem la Cazino?

– Aş prefera recuperările din dormitor, decât să stau în fum şi zgomot câteva ore după cum mă dor gleznele. Poate prin „gimnastica” făcută în cameră, dacă vei fi un bun instructor, mai remediem ceva din dureri şi mâine putem pleca din nou pe munte cu alt entuziasm.

– Atunci ne îmbrăcăm doar pentru cină.

– Dă-mi, te rog. cinci minute şi coborâm.

– Doar cinci atunci, fără machiaj, tapat părul etc.

– Şi aşa este târziu şi semiîntuneric în restaurant, nu mă vede nimeni că sunt neglijent aranjată.

– Nu neapărat neglijentă. Doar în criză de timp.

Venim direct în apartament, aşa că este bine cum te-ai îmbrăcat.

Când au ajuns în restaurant la acea oră din noapte, era trecut de ora douăzeci şi două, mai erau câteva mese ocupate. Orchestra cânta un fel de caffé concert, deoarece nu se îndemna nimeni să atace ringul de dans. Ospătarul a venit imediat de a luat comanda, anunţându-i că doar grătar mai 159

puteau servi la acea ora şi ca garnitură doar cartofi pai, însă aveau salate de tot felul, proaspete, de sezon sau acre, conservate.

Săndica a dorit o apă minerală şi Mircea o sticlă cu vin demidulce de Cabernet Souvignon. Prefera să-şi întărească un pic forţele şi, la ceafa de porc la grătar comandată, mergea de minune.

Poate îl mai ajuta şi Săndica cu un pahar.

– Îmi era sete şi de aceea am dorit apă. Poate voi bea şi eu un pahar cu vin la friptură.

– Cu plăcere, însă nu-ţi torn acum în pahar, să-l serveşti atunci proaspăt, pentru ca aroma sa deosebită să-ţi excite toate papilele olfactive.

– Cumva vrei să te sustragi de la ceva?

– A... nu.. era vorba doar de nişte organe olfactive. De celelalte sper să mă ocup cu mai multă dăruire sus în dormitor. Doar ai renunţat la dans şi discotecă.

– De dans nu vei scăpa, fii sigur, numai că muzica o voi asigura eu, după cum îmi place mie.

Mircea începu să râdă pe înfundate.

– Doamne, ce nebunii îţi mai trec prin cap?

– Nimic nou şi totuşi nimic vechi. Dar uite că vine cu fripturile.

Abia acum simt cum mi se rupe ceva în stomac de foame. Parcă aş fi copil şi nu mai am răbdare.

– Poftă buna şi când doreşti să-ţi torn vin, să-mi spui.

– Mulţumesc, asemenea şi ţie, poţi să-mi torni să gust un pic înainte de a servi din friptură. Miroase apetisant friptura caldă.

Cina s-a desfăşurat în linişte. Şi muzicanţii îşi acoperiseră instrumentele cu feţe de masă, să nu se pună praful pe ele când fac curăţenie ospătarii. Au părăsit printre ultimii restaurantul, dar de data aceasta fără să le mai fie 160

foame decât de o partidă de amor tineresc, lucru ce s-a şi întâmplat în cameră, prinzându-i miezul nopţii când au reuşit să se culce. A doua zi şi-au planificat să plece spre Braşov cu trenul, apoi la Poiană cu autobuzul.

Dimineaţa, când au deschis ochii, soarele era deja sus pe cer, aşa că programul cu Braşovul a căzut, vor merge la muzeul Peleş şi la Pelişor, după servirea micului dejun.

– Suntem cam leneşi, nu ţi se pare? spuse Mircea. Nu ne-am respectat până acum niciun program stabilit de comun acord.

– Cine a tras de timp azi-noapte? Ai vrut bisuri!

– Şi te-au deranjat cumva?

– Pe mine? Am refuzat eu aşa ceva? Voi lua de la excursia aceasta tot ce este mai frumos şi mai avantajos pentru mine, chiar dacă mă crezi egoistă. Nu a spus mama ta, să iei tot ce-i mai uşor de obţinut?

– Mama este o femeie practică, chiar dacă vrea să arate un altfel de temperament. Hai să mergem la masă şi direct la muzeu.

– Bine, mă îmbrac imediat.

– Sigur, iubito, cunosc sensul cuvântului imediat în variant Săndica.

– Cine vorbeşte...

Având cu ei când pornesc la plimbare nelipsitul aparat de fotografiat, tinerii noştri şi-au îndreptat paşii părăsind hotelul, direct spre centru, apoi au urcat la Mănăstirea Sinaia.

Intrând pe poarta mânăstirii, la achitarea taxei de vizitare, au primit un pliant din care au aflat că Mănăstirea Sinaia este supranumită şi catedrala Bucegilor, fiind prima construcţie din aria actualei staţiuni, construcţie ctitorită la sfârşitul secolului al XVII-lea de către Spătarul Mihail Cantacuzino, după întoarcerea sa de la muntele Sinai. De aici i 161

s-a tras şi numele de Mănăstirea Sinaia, nume preluat apoi de localitate. Aşa au aflat de faptul că naşul de botez care a dat numele oraşului Sinaia ar fi chiar Spătarul Mihail Cantacuzino, oraşul de acum fiind pe atunci un sătuc de munte numit Podul Negru.

Mănăstirea a fost construita între 1690 si 1695, având ca rol de protejarea drumului comercial de pe Valea Prahovei.

Cu timpul, în secolul al XIX-lea, din cauza numărului mare de călugări, s-a mai construit o mânăstire, numita Curtea Noua, biserica nouă şi măreaţă din mijlocul curţii monahale, prin eforturile stareţilor Ioasafat si Paisie. Aceasta a fost primul lăcaş de cult iluminat electric din România. Tinerii nu au ocolit nici mormântul aflat în cavoul din curtea veche a mânăstiri, al lui Tache Ionescu, prim-ministru al României în perioada Primului Război Mondial şi care a avut un rol important în realizarea Unirii de la 1918. Acesta a cerut prin testament să fie îngropat la Sinaia.

Ocolind zidurile înalte din piatră ale mănăstirii, au intrat pe aleile parcului muzeului Peleş. Muzeul era deschis, aşa că la fel ca toţi cei interesaţi să afle o parte din istoria ţării, chiar dacă era relatată trunchiat de către ghizii muzeului, s-au aşezat la rând, aşteptând să intre în Castel. Aşa au aflat că acest muzeu a fost reşedinţa de vară al regelui Carol I (a domnit între 1866 – 1914) şi a reginei Elisabeta (a trăit între 1843-1916). Carol I vizitează în 1866 prin luna august un sătuc de munte numit Podul Negru, Sinaia de astăzi şi, rămânând încântat de frumuseţea locului, cumpără o mie de pogoane (aproximativ cinci sute de hectare) prin 1872 la Piatra Arsă şi în 1873 porneşte sub conducerea unor arhitecţi germani, deschiderea lucrărilor pentru ridicarea castelului, însă cu adevărat piatra de temelie se pune abia în 1875, piatră sub care Carol I depune câteva monezi din aur de 20 lei, primele monezi cu chipul său. Aşa au aflat că de fapt Carol 162

I nu şi-a ales acest loc întâmplător, ci pentru că la Predeal era graniţa cu Imperiul Austro-Ungar.

Castelul va fi inaugurat în 1883, însă va suferi o serie de modificări şi adăugiri până prin 1914, anul morţii lui Carol I, rămânând după moartea sa în forma actuală. Pe lângă castel au mai fost construite Pelişorul, Corpul de Gardă, Economatul, Casa de Vânătoare, Foişor, clădire extinsă apoi în timpul regimului communist la forma actuală, Grajdurile, Uzina Electrică şi Vila Şipoş. Castelul Peleş este prima clădire electrificată din Europa.

Printre personajele de seamă care au fost oaspete ale castelului, se numără însuşi împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph în anul 1896.

Peleşul a avut o importanţă deosebită pentru istoria ţării noastre.

Aici s-a născut în 1893, viitorul rege Carol al II-lea (a fost la tronul ţării între 1930 – 1940), primul rege al dinastiei născut pe pământ românesc şi primul botezat în religia ortodoxă. În 1921 s-a născut fiul său, Mihai I la Foişor, în favoarea căruia va renunţa la tron, Mihai fiind proclamat rege după moartea bunicului său, Ferdinand, la vârsta de 6 ani.

Castelul va rămâne reşedinţă a familiei regale până în 1948, când este confiscat de regimul comunist. În 1953 Peleşul va deveni muzeu, însă el putea fi vizitat, încă de pe vremea regelui Carol I. Cei doi tineri, care păşeau pentru prima dată pragul unui aşa grandios castel, regretând că din cele 160 camere, nu puteau vizita decât câteva, fiind fascinaţi de măreţia şi bogăţia exponatelor din Sala de Arme, Sala de Teatru sau Sala de Muzică, Salonul Turcesc sau Cabinetul de lucru al regelui Carol I. După ce au ieşit din Castel, plimbându-se prin grădină, admirând fântânele şi statuile, făcând schimburi de impresii asupra 163

celor văzute, s-au hotărât să viziteze şi Pelişorul, merita efortul de a mai sta din nou la rând.

Cu o impresie deosebită asupra măreţiei celor două castele vizitate, îmbrăţişaţi ca doi tineri îndrăgostiţi ce erau, au pornit pe aleile parcului spre oraş. Erau deplin fericiţi. Au intrat la terasa restaurantului Bucegi, vizavi de magazinul universal pentru a se răcori cu o bere şi un pepsi, urmând să urce apoi în magazin să-şi pregătească fiecare suvenirurile pentru familiile lor.

Cum şederea la munte se apropia de sfârşit, Săndica a început să se concentreze mai mult asupra problemelor ce o frământau, mai ales asupra examenului de stat. Mircea a observat că a mai dispărut din exuberanţa prietenei sale. Nu mai era atât de bucuroasă cum a fost în primele zile când au sosit la munte. Mereu o surprindea stand gânditoare, cu privirea aţintită în gol. Era clar că ceva o frământa.

Astăzi mai erau invitaţi şi la un prânz de către directorul hotelului, în salonul de protocol. Dorea să mai stea de vorbă cu ei, să afle cum s-au simţit şi ce mai face prietenul său, doctorul Trăistaru. Mircea spera ca iubita lui să nu se manifeste la fel de apatică ca în ultimele zile. Mai aveau două nopţi de petrecut împreună. Cine ştie când se vor mai întâlni.

Spera din tot sufletul ca iubita sa să poată trece de acest handicap şi să-şi intre în drepturile conferite de cei cinci ani de studiu absolviţi, câştigându-şi titlul de inginer. Cu sacoşele pline de suveniruri, s-au îndreptat spre hotel. Se apropia ora mesei protocolare şi doreau să se schimbe într-o ţinută mai de masă festivă.

La intrarea în salonul restaurantului au fost întâmpinaţi de şeful de sală, care i-a condus spre salonul de protocol. Directorul încă nu era sosit, însă era contabilul-şef şi şefa de recepţie, care şi-au declinat numele şi funcţia din

164

cadrul hotelului când s-au făcut prezentările reciproce. Tinerii şi-au rostit doar prenumele – se ştia cine sunt.

Imediat, la ora fixată, ca un metronom, a intrat şi directorul de complex, un bărbat la circa cincizeci de ani, mărunţel şi rotofei, cu nişte obraji ca de hârciog, îmbrăcat protocolar într-un costum de culoare închisă şi cravată albastră.

– Aaa... bună ziua domnul Trăistaru, sărut mâna doamna Trăistaru, se adresă el Săndicăi, care a rămas surprinsă când i s-a dat această titulatură, pe care nu a mai avut timp s-o corecteze, directorul având o poftă de vorbă debordantă.

– Să luăm loc! Cum v-aţi simţit în hotelul nostru? Sper că bine.

Am încercat să fim şi noi cât mai ospitalieri, ca să doriţi să reveniţi la noi, şi mai ales să fie la înălţimea serviciilor pe care ni le-a asigurat şi domnul doctor Trăistaru când a fost cazul.

– Mulţumesc domnule director, a fost excelentă, atât cazarea, cât şi masa servită în localul hotelului.

– Mă bucur că am putut să vă facem un sejur agreabil prin serviciile noastre. Ce mai face domnul doctor Trăistaru?

Nu ne-am mai văzut de la Congresul medicilor chirurgi de anul trecut când s-a ţinut la Cazino. Domnia sa a preferat să locuiască la noi într-o garsonieră, chiar dacă hotelul Palas unde erau cazaţi ceilalţi colegi ai domniei sale, era mai luxos.

– Bănuiesc că a dorit să se detaşeze de discuţiile interminabile de specialitate ce s-ar fi purtat între colegi şi în afara congresului.

– Desigur, desigur. M-am bucurat că l-am avut oaspete şi că s-a simţit minunat la noi. De fapt noi avem o colaborare deosebit de bună împreună.

– Mă bucur.

165

– Şi doamna Trăistaru cum s-a simţit la Sinaia?

– Dar... nu... suntem căsătoriţi ar fi vrut să spună fata, însă nu a mai apucat, deoarece Mircea i-a luat-o înainte.

– A fost deosebit de încântată. După un an de muncă la ţară, atunci când ai posibilitatea să te relaxezi, nu mai contează condiţiile, însă cele oferite de dumneavoastră au întrecut toate aşteptările.

– Mă bucur. Lucrează la ţară? întrebă mirat rotofeiul de director.

– Amândoi lucrăm. Eu sunt profesor de franceză întro şcoală din Dobrogea şi ea este inginer zootehnist în aceeaşi localitate.

Obrajii Săndicăi se colorară a doua oară în roşu aprins. Deci identitatea sa era cosmetizată de familia prietenului său. Doctorul Trăistaru l-a informat pe director că vine fiul său cu soţia. Acest lucru ar trebui să o încânte sau să o deranjeze? Apoi lui Mircea îi este ruşine cu faptul că este o simplă tehniciană de ţară sau poate s-a gândit că peste câteva zile va merge să-şi susţină examenul şi va căpăta titulatura ce i-a atribuit-o în faţa comesenilor. Va vedea ea cum vor decurge lucrurile pe parcurs şi dacă este nevoie să intervină pentru a corecta anumite inadvertenţe.

– Interesant. În familie. Mda, la ţară viaţa este deosebită de cea de oraş. Şi eu sunt de la ţară, de pe aici din regiunea Braşov, între Rucăr şi Bran. Mă bucur că ne-aţi ales pe noi ca hotel să vă relaxaţi.

– În această privinţă trebuie să-i mulţumim tatălui meu. Nu am găsit locuri nici la B.T.T. şi nici la O.N.T. El a fost cu propunerea.

Când am sosit, chiar i-am povestit tatălui meu cum am fost cazaţi şi spunea că vă sună să vă mulţumească în numele său şi al nostru.

166

– M-a sunat, m-a sunat. Da, am vorbit cu dumnealui.

Nu-i nicio problemă. Am făcut şi noi ce am putut. Dar ar fi cazul să trecem la servitul mesei. Doar de aceea ne-am întâlnit. Cristina, se adresă el recepţionerei şefă, poţi să-i spui lui Leonard să înceapă servitul mesei.

– Imediat, tovarăşul director, spuse femeia şi ieşi pe uşa batantă a sălii de protocol, venind însoţită de doi ospătari îmbrăcaţi impecabili în alb, cu tăvile pline de farfurii, o sticla de whisky J&B, gheaţă, apă minerală şi tot ce mai trebuia începerii unei mese de prânz într-adevăr de protocol.

Cristina era o tânără până în treizeci de ani, frumoasă, slăbuţă, blondă şi cu părul lung, cu o fustă de serviciu din stofă verzuie, cam scurtuţă şi cu o privire şăgalnică.

– Vă rog să vă serviţi, şi poftă bună! le ură directorul tuturor.

– Mulţumim! se auzi din gura celorlalţi comeseni, aplecându-se cu vioiciune asupra bunătăţilor rafinate din farfuriile aduse de ospătari.

Meniu a fost deosebit ales, compunându-se în afara platoului rece, numai din vânat, friptură de fazan înăbuşit, raţă sălbatică în sos caramel, pulpă de căprioară la tavă, stropită la început cu o Grasă de Cotnari, un vin dulceag, apoi la fiecare fel de mâncare se schimba şi calitatea vinului, când o Băbească Neagră din podgoriile Nicoreşti, de lângă Tecuci, un fel de Beaujolais al României, cum îi spunea directorul, specificând că este bun prieten cu director comercial al Podgorie, apoi finalizând cu o Fetească Neagră de Dealul Mare, toate soiurile fiind numai vinuri vechi, trecute de zece ani. Dacă doamnele doar sărutau buza paharului, cele două gazde se luptau din greu cu paharele. Obrajii bucălaţi ai directorului, deveniseră roşii ca sfecla iar ochii îi străluceau ca la pisici noaptea pe întuneric.

167

– Serviţi, domnul Trăistaru, nu vă plac vinurile noastre?

– Sunt excepţionale, însă ce este mult uneori poate dăuna.

– Lăsaţi că doar până în apartament cât este? Păcat că nu este domnul doctor Trăistaru acum, dumnealui ştia să aprecieze calitatea unui vin bun, chiar dacă podgoria de unde provin nu este dintre cele mai recunoscute din ţară.

– Ooo... încă nu mi-am propus să verific dacă pot urca sau nu.

Aţi fost foarte generos cu meniul. Chiar vânat nu am mai mâncat de mult timp. La ţară unde am trăit în ultimul timp, te mulţumeai cu o friptură sau o supă grasă dintr-o pasăre de curte, indiferent că este găină sau raţă. O singură dată am mâncat iepure cu măsline, foarte bine pregătit de fiul gazdei care este şeful unui restaurant pe litoral.

– Văd că doamnelor nu le-au plăcut vinurile noastre, atunci un desert, ceva dulce sau rece, ar fi bun? Un tort de îngheţată, căpşuni cu frişcă, orice doriţi?

– Lăsaţi, tovarăşul director, că spun eu ospătarului ce să aducă, se adresă şefa de recepţie. Nu avea curajul să vorbească cu directorul său cu domnule. Încă respecta rigorile regimului din care făceau parte cu toţii, chiar dacă nui auzea nimeni folosind expresii „capitaliste”.

Când a intrat să mai toarne în paharele şefilor săi, ospătarul a fost atenţionat de Cristina şi aceasta i-a şoptit ceva la ureche. Nu peste mult timp şi-a făcut apariţia cu nişte cupe uriaşe pline cu tot felul de sortimente de îngheţată în toate culorile.

– Aa.. ce bine îmi pare că mă pot răcori cu o îngheţată, spuse Săndica. Este desertul meu preferat. Oricât de mare ar fi nu am să las nimic în acest pocal uriaş, chiar dacă risc să fac roşu în gât.

168

– Lăsaţi, doamnă, nu vă grăbeşte nimeni. Nu ne presează timpul, răspunse directorul, apoi comandă ospătarului să aducă şi cafelele. De fapt era cea de a doua serie de cafele.

Singurul care fuma era contabilul-şef, un slăbănog înalt de vreun metru optzeci. Cât era de slab, atât de mult mânca şi golea paharele. Parcă făcea întrecere cu şeful său ierarhic.

După acest prânz care s-a transformat şi în cină, tinerii noştri, cerându-şi scuze, au dorit să se retragă. Stăteau pe scaun de mai bine de patru ore. Le amorţise picioarele şi şezutul, de aceea doreau să plece să se odihnească după o asemenea masă, să-i simtă în tihnă întreaga savoare. Au servit cafelele şi mulţumindu-i gazdei pentru masa specială oferită, îşi cerură scuze că trebuie să se retragă. Cei doi bărbaţi puteau să mai stea, mai aveau vin de băut în sticle şi desigur suficient vin în magazia restaurantului dacă le mai trebuiau.

Ajunşi în intimitatea apartamentului, tinerii noştri sau sărutat, fugitiv, încercând să scape de hainele de pe ei.

Pentru a doua zi nu au mai făcut niciun program că tot nu îl respectau în final. Întinşi în comoditatea patului lor, printre sărutări pasionale, schimbau impresii asupra celor întâmplate şi reflectau la modul cum trăiesc unii care îşi pot permite să servească meniuri vânătoreşti fără să scoată un ban din buzunar.

169

170

14. Ciocăneşti – copilărie uitată Lucrurile nu sunt greu de făcut.

Greu este să te pui în starea de a le face.

Constantin Brâncuşi A trebuit să se despartă cu mare regret de cele şapte zile de basm petrecute la Sinaia, în apartamentul oferit de amabilul director al hotelului. Au vizitat până la urmă şi Predealul, au fost în drumeţie pe la cabana Diham de la Buşteni şi au renunţat la Braşov şi Poiană. Erau prea leneşi ca să se scoale aşa de dimineaţă să prindă trenul. Le trebuiau mai mult de o zi să viziteze numai Braşovul, dar să mai ajungă şi în Poiană, treisprezece kilometri de serpentine cu autobuzul luat de lângă Facultatea de Mecanică.

Luni, ajunşi la Bucureşti Nord, Săndica a stat mai multe minute în braţele lui Mircea, neputând să se despartă de el. Nu ştiau dacă se vor mai vedea sau dacă vor mai trăi aceleaşi momente unice de dragoste împărtăşită ca în Sinaia sau la gazda lui Mircea.

171

Cum trenul lui Mircea era garat la peron şi mai avea puţine minute până la plecare, Săndica l-a condus la tren. Ea rămânea să-şi ducă geamantanul la magazia de bagaje de mână şi apoi să plece cu dosarul spre Facultatea de Agronomie „Nicolae "Bălcescu”, pentru a se înscrie la examenul de stat. Mai era doar o săptămână şi se ţinea examenul. Era momentul de cotitură pentru viaţa sa. Până atunci va merge la părinţi, unde va mai revizui şi materialul care a stat la bazaîntocmirii tezei de absolvire. Tematica şi-a ales-o la recomandarea fostului său profesor care s-a bucurat şi de nurii şi tinereţea sa din plin, iar ea de favorurile oferite de acesta atât materiale cât şi la notare la examene. Aceasta se intitula: „Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de animale”. Fără ajutorul nimănui şi-a pregătit-o în timp, bucurându-se totuşi de materialele împrumutate de colaboratorii săi din Constanţa de la Centrul de Cercetare din Palas, de unde lua materialul seminal. Experienţa dobândită în producţie a fost factorul determinant în reuşita redactării tezei sale.

Trenul lui Mircea se puse în mişcare. Oferindu-i un ultim sărut pasional, Mircea sări pe scara ultimului vagon, unde rămase până Săndica nu se mai vedea pe peron, apoi îşi căută locul său.

Săndica se deplasă la prima magazie de bagaje şi porni apoi spre staţia de tramvai pentru a pleca spre facultate, unde nu a întâmpinat nicio piedică pentru depunerea dosarului. A fost necesar doar să completeze o cerere şi atât. Nici cel puţin recomandările de la partid şi administraţia C.A.P.-ului nu au fost obligatorii, totuşi le-a depus să fie în caz de ceva neprevăzut. Secretara i le-a primit la dosar.

Rectorul şi conducerea de anul trecut se schimbaseră: cea existentă nu cunoştea nimic din dosarul său 172

de „imoralitate” aşa că nu a întâmpinat nicio piedică de a se înscrie la examen. Mai mult, a aflat cu plăcere că avea dreptul să susţină chiar de două ori examenul fără a repeta anul, în cazul că nu-l lua din prima examinare. Spera să nu fie cazul repetării lui.

Revenită la gară, şi-a luat bilet spre Călăraşi apoi de acolo cu autobuzul de Olteniţa a plecat spre Ciocăneşti, pentru a ajunge la părinţii săi.

Bucuria bătrânilor săi părinţi a fost imensă când fiica lor a apărut în curte aşa pe neanunţate. Tatăl era prin grădină: mai lega ramurile viţei-de-vie care se aplecau la pământ din cauza greutăţii strugurilor. Peste o lună erau deja copţi şi buni de mâncat. Primii ciorchini, care se colorau în albastru – violet şi cu o poleială argintie pe boabă, apăreau pe la Sfânta Marie, pe 15 august, când mama sa culegea câţiva ciorchini şi îi ducea la biserică să-i citească preotul şi apoi să-i împartă la cei veniţi la slujbă. Aşa spera să obţină o recoltă bogată în toamnă, să plouă la timp, ca bobul să se umple de zeamă şi de zahăr.

Mama era într-o magazie, curăţa boabele de pe un ştiulete de porumb să le arunce la păsări. Până să-i descopere care pe unde se afla, Săndica îşi lăsase deja bagajul în casa bătrânească. De fapt erau două corpuri de casă: casa mare, unde erau două camere cu intrare de pe o sală, şi casa mică, unde era şi bucătăria. Aceasta avea o singură cameră cu două paturi aşezate sub ferestrele de pe ambele părţi, unde dormeau părinţii săi atât vara cât şi iarna. Iarna camera se încălzea mai uşor de la plita zidită din ţăndări de olană lipite cu pământ galben, pe care şi găteau hrana de toate zilele.

Prima a fost descoperită mama, care, din cauza întunecimii din magazie, nici nu a cunoscut-o. Credea că este vecina Lenuţa care avea să-i aducă nişte ouă. A avut rudele de

173

la oraş venite în vizită şi nu avea suficiente ouă să le dea la fiecare, aşa că a luat de la ea câteva împrumut.

– Sărut mâna mamă, spuse Săndica când se aruncă la pieptul mamei sale.

Acesta era cât pe ci să cadă pe spate. Se împiedică de sacul cu porumb, ferindu-se fără să vrea din calea fiicei sale.

Când şi-a dat seama cine este, a început să plângă de bucurie, sărutând-o cu toată dragostea de mamă care nu mai ştia nimic de copilul său.

– Ţi-ai mai adus aminte şi tu, măi mamă, să mai dai pe acasă?

Barem nu ai scris o scrisoare sau să dai un telefon la poştă, se găsea cineva să ne anunţe, că soseşti.

– Am vrut să vă fac o surpriză şi de aceea nu v-am anunţat.

– Da, dar au trecut atâtea luni fără să dai un semn de viaţă...

– Uite că am venit acum şi stau la voi o săptămână încheiată.

– Numai atât? Nu ţi-ai luat concediul?

– Ba da, dar am mai avut şi alt program. Tata unde este? La câmp?

– Nu... prin grădină, leagă viţa-de-vie. Are rod bogat şi ciorchinii atârnă o parte dintre ei de pământ. Stai să-l strig.

– Lasă că merg eu la el, să-i fac şi lui o surpriză, când mă va vedea printre butucii de vie, să văd dacă mă recunoaşte.

Mama sa se ştergea la ochi cu colţurile baticului viu colorat, cum se purtau prin satele ialomiţene. Nu-i venea să creadă că s-a întors fiica sa acasă, chiar dacă numai pentru o săptămână. Nu a mai văzut-o de la sfârşitul anului. Trebuia ca Vasile, soţul său, să prindă o raţă să o taie şi apoi ea s-o opărească, s-o jumulească şi să facă o supă şi un ostropel, 174

cum îi plăcea Săndicăi, cu bucăţile de carne prăjite la ceaun.

De fapt, mai mult fierte aşa în ulei, peste care turna mereu câte un strop de apă. I-o fi foame că doar vine de pe drum.

Când a deschis poarta spre grădină, Săndica l-a zărit pe tatăl său aplecat printre butucii de vie. Ca să nu se sperie, când îl strigă, o făcu de departe.

– Nea Vasile, ai câteva minute libere, spuse ea în glumă. Ştia că tatăl său nu prea vedea bine la distanţă şi cum venea şi dinspre soare, precis nu o va cunoaşte.

– Care eşti acolo? întrebă tatăl său.

– O fată rătăcită prin Dobrogea care a venit să vadă dacă s-au copt strugurii din Ialomiţa.

– Tu eşti, tată? spuse bătrânul cu vocea sugrumată de emoţie.

Parcă i se pusese un nod în gât. I-a recunoscut vocea, chiar dacă nu o putea vedea la faţă din cauza soarelui.

Săndica se apropie de tatăl său şi îl îmbrăţişă cu toată dragostea. Mereu s-a simţit mai legată de bătrân decât de mama sa. Ele, ca între femei, se mai ciondăniseră cât a fost elevă sau studentă, însă cu tatăl său niciodată. Poate şi pentru că pe la urechile lui nu au ajuns veştile proaste despre comportarea sa ca fată tânără, aşa cum le afla mama de la „binevoitorii” invidioşi că au fiică ingineră.

Săracii nici nu ştiau adevărul. Spera ca acest coşmar să se termine peste o săptămână. Ei întotdeauna i-a plăcut cartea, numai că i-au plăcut şi bărbaţii bine legaţi, înalţi şi cu ochii albaştri. La culoarea ochilor mai făcea rabat, însă la pectoralii care o atrăgeau ca un magnet, niciodată.

– Hai, lasă naiba de viţă că ai tot timpul s-o legi! Te ajut şi eu mâine că şi aşa nu am ce face toată ziua. Uitase în entuziasmul şi bucuria de a-şi vedea părinţii că mai avea de învăţat pentru examenul de peste o săptămână.

175

– Te mai zgârii tu pe mâini prin corzile astea? Lasă că nu mai am mult şi în două după-amiezi când vin de la brigadă, pot să le leg.

Au părăsit grădina, alăturându-se mamei sale, care deja ochise raţa de sacrificat şi o îngrămădise într-un colţ. A prins raţa fără mare greutate, era din cele leşeşti care nu ştiu să facă gălăgie. Nu-i plăceau bătrânului zgomote pe bătătură la prima oră. Doar cocoşului nu aveau ce să-i facă. El era ceasul deşteptător care îl trimitea la muncă dimineaţa. De asemenea, şi măgarul Ghiţă care îl ducea cu cotiga la colectiv.

Ei doi mai fac gălăgie prin curte. Câine nu mai aveau. Murise.

– Vasile, ia toporişca şi fă-i de petrecanie la raţa asta!

Nu vezi că avem musafiri?

– Gata, femeie. Şi cum vrei să o găteşti?

– Supă din măruntaie, aripi, gât şi restul la ceaun, ostropel. Sau vrei doar prăjită şi cu mujdei de usturoi? Cum o vrei, mamă?

– Lasă ostropel, aşa este mai spornică, că are şi ceva sos în care să înmoi un dumicat de pâine. La ceaun fac mai des la mine la gazdă, că nu prea am timp să gătesc feluri multe de mâncare.

– Ai, mamă, pe acolo ce să mănânci?

– Dar zootehniştii voştri au ce mânca mamă? Cine ştie de ce moare o găină dintre câteva zeci de mii, sau un purcel? Se mai „îmbolnăvesc” şi ele, chiar dacă unele ajung în oală sau tigaia celor care le cresc, răspunse fata râzând.

Obosit de munca din grădină, după ce îi luă viaţa bietei raţe, bătrânul s-a dus la magazie, de unde a venit cu o carafă cu un vin rozaliu, puternic parfumat, din care săreau stropi din cauza acidităţii, ca la borsec când desfăceai dopul la sticlă. Dorea să bea un pahar cu vin, împreună cu fiica venită din Dobrogea şi soţia sa. Se lăuda cu vinul său. Poate fiică-sa l-a uitat de astă-iarnă când a fost ultima dată acasă. Chiar 176

dacă nu era o băutoare, Săndica consuma cu mare plăcere la masă ori când îi era sete un pahar cu vin de calitate. Cel mai mult îi plăcea cum începe să circule vinul prin tot corpul său şi stomacul imediat îi cerea ceva de mâncare.

Cât tatăl era plecat la magazia în care ţineau butoaiele cu vin şi damigenele cu ţuică, Săndica a luat trei pahare înalte din bufet, le-a spălat la găleata cu apă de afară, aşezându-le pe o tavă din plastic cu mânere.

– Noroc, tată, şi bine ai venit acasă! Stai barem mai mult?

– Sărut mâna, stai să-i duc şi mamei un pahar. O săptămână încheiată şi s-ar putea într-o lună două să vin să caut de muncă pe aici dacă nu găsesc ceva mai avantajos la oraş.

– Am vorbit cu preşedintele. Aici au ingineri zootehnişti şi nici unul nu are de gând să plece aşa curând.

Poate la Grădiştea sau la Dorobanţu. Este un I.A.S. la Dorobanţu care se extinde şi s-ar putea să aibă post liber de inginer zootehnist.

– Vom vedea, tată, peste vreo lună maximum. Mai am nişte probleme de rezolvat. Sper ca totul să fie în regulă şi să pot veni acasă.

– Acum că suntem bătrâni, nu mai avem alt sprijin.

Dacă şi tu te năşteai când eram şi noi mai tineri, era altceva, dar nu ai vrut să vii decât când mama ta era trecută de treizecişicinci de ani şi eu de patruzeci. Un om la ţară, dacă trece de şaizeci de ani, este deja considerat bătrân. Munca în agricultură lasă urme adânci asupra omului. A mai fost şi războiul, seceta din patruzecişişapte, apoi colectivizarea forţată. S-au adunat toate asupra noastră.

– Lasă, tată, că poate vin încoace şi va fi mai bine. Mai am şi eu

177

salariu, nu mai trebuie să plătesc gazdă, unde mănâncă doi, poate mânca şi al treilea. Va fi bine.

– Să dea Cel de Sus. Mama sa trebăluia pe lângă plita montată în curte. La ţară nu te duci vara cu focul în mijlocul casei decât atunci când nu ai încotro, când plouă sau din alte motive. Aveau bătrânii aragaz şi butelie că s-au descurcat când s-au dat pe tabel de la primărie. Era mai greu cu butelia. Trebuia să o care cu cotiga până la şosea şi să aştepte camionul cu butelii, când trecea spre Olteniţa marţea şi vinerea.

Acum găteau folosind ca material combustibil corzile tăiate de la viţa-de-vie, la plita oarbă construită din bucăţi de olană spartă zidite cu pământ galben amestecat cu pleavă de grâu şi balega de la măgăruş.

– Hai că nu mai este mult şi este gata mâncarea, spuse mama sa.

– Mai rabd, chiar dacă îmi este o foame de lup. Nu am mâncat nimic de astăzi de la prânz. Am luat un cârnăcior în gară cu o chiflă, dar cât să ţină şi acela?

– Mult a fost, puţin a mai rămas. Mai ia un pahar cu vin până atunci.

– Nu mai vreau, tată. Unul îmi este suficient. Dacă mai beau un pahar, cad jos de foame, aşa că renunţ. Poate la ostropel voi mai servi unul.

Era o atmosferă familiară fericită. Toţi trei erau bucuroşi că s-au reîntâlnit după şapte luni de pauză. După ce a mâncat împreună cu părinţii săi, Săndica a mers în camera sa din copilărie să-şi aranjeze puţinul bagaj ce-l avea cu ea şi să aducă suvenirurile pentru părinţi.

Bătrânii s-au bucurat ca nişte copii pentru nimicurile aduse de fiica lor de la munte. Apucase să le povestească în timpul mesei că a fost o săptămână la Sinaia să se odihnească după şapte luni de muncă mizerabilă la ţară. Nu a spus cu 178

cine a fost. Despre viaţa sa privată niciodată nu a povestit părinţilor săi, nici măcar mamei sale. Era o enigmă totală. Ce mai auzeau despre „cuceririle” sale sentimentale auzeau de la „radio şanţ”, cum le spunea bătrânul bârfitoarelor din comună.

A doua zi Săndica a început să-şi organizeze materialele adunate în cei cinci ani de studii, lăsate în camera sa de la ţară, peste care se aşternuse praful. Părinţii săi nu prea intră prin camera ei de copil, decât rareori, când se apropiau sărbătorile, ca să o aerisească. Şi-a selectat cursurile ce conţineau informaţii despre tema sa, din materialul bibliografic, ca să poată să-şi susţină cât mai bine teza.

Dorea să-şi împrospăteze cât de cât materia în memorie. Trebuia să recitească şi toată lucrare de diplomă.

Ce învăţase în timpul facultăţii nu se prea potrivea cu ce se întâmpla în practica de zi cu zi şi cu ce a scris ea în lucrare.

Tatăl său a plecat de dimineaţă la muncile câmpului, la brigadă.

Chiar dacă era în vârstă, cu pensia lui de 40 lei nu putea să trăiască, aşa că brigadierul îi mai dădea de muncă după puterile sale şi îl ponta cu o normă pe zi. Mama sa era prin curte, cu treburile casnice zilnice.

Niciodată nu reuşea să termine tot ce avea de făcut.

O dureau picioarele, avea tensiune şi nici cu vederea nu prea stătea bine, iar la doctor cu ce bani să se ducă?

Nu aveau o curte mare. De lângă case se pornea grădina de legume, apoi spre fosta baltă a Ialomiţei grădina cu viţa-de-vie. Lotul cu viţa-de-vie se întindea pe o mică pantă înclinată deasupra canalului construit de-a lungul comunei, când s-au asanat bălţile pentru a reda agriculturii pământul ocupat cu balta. Încă mai creştea costreiul, iar smocuri de papură şi stuf 179

mai apăreau din loc în loc printre culturile de pe aceste întinse suprafeţe. Folosea I.A.S.-ul erbicide pentru distrugerea lor, însă aceste toxine acţionau negative asupra bobului de grâu, deci şi asupra organismului uman. Cine ţinea cont de om când aşa era politica regimului comunist instaurat de peste douăzeci de ani în ţară?

Tatăl său mai băga uneori halăul în canal să prindă ceva peşte mărunt, însă se prindea din ce în ce mai rar. Erau prea mulţi „pescari” de ocazie şi prea puţin peşte în canal.

Mai mult scoici. Le mai gătea mama sa cu orez sau pur şi simplu le aşeza după ce le spăla bine pe plita sobei din curte şi le prăjea presărând sare pe ele.

Ei nu prea îi plăceau gătite aşa, dar la ţară oamenii nu se pricepeau să pregătească scoica aşa ca la restaurant.

A ieşit din cameră să-şi facă o cafea, dar a fost neplăcut surprinsă când mama sa i-a spus că nu au. Trebuia să meargă până la cooperativă, cum îi spuneau ţăranii la magazin, să vadă ce găseşte. A uitat de cafea când a plecat spre casă. La ţară nu-i ca la oraş, unde dacă nu are la un magazin, pleci la altul şi tot găseşti.

Aşa îmbrăcată într-un pantalon alb scurt cu o bluziţă trasă peste maieul fără sutien, o porni pe uliţă, până la şoseaua principală unde era magazinul sătesc. Nu aveau decât „Inca”, un fel de surogat din năut făcut prin Cehoslovacia, în cutii de tablă de 200 grame.

Dezamăgită, s-a întors acasă, însă când a auzit mama sa de necazul ei, a fugit repede la vecina Lenuţa, de unde scoteau apa de băut, că aveau fântâna la stradă, să-i ceară o lingură – două de cafea. Poate că avea, era mai tânără şi doar ce-i venise musafirii de la oraş.

– Ia, mamă, că am găsit la Lenuţa lui Vasile Jecu.

Pleacă astăzi la Călăraşi şi am rugat-o să-ţi cumpere un pachet din cea mai bună pe care o găseşte la magazin.

180

– Sărut mâna. Trebuia să mă obişnuiesc să stau fără cafea însă cum am de învăţat, este bună o cafea să-ţi ţină mintea limpede.

– Sper să găsească. Te mulţumeşti cu asta până diseară când se întoarce.

– De găsit, găseşte ea, oraşul este mare şi cu multe magazine. O găseşti de obicei la cofetării râşnită gata sau la magazinele alimentare. Dacă nu-i râşnită, ce fac cu ea aici?

– Am eu o ruginitură pusă pe undeva, dar cine naiba mai ştie pe unde o fi, dacă nu o folosim? Noi nu bem mamă cafea. Mai facem „Unica” la cafeaua cu lapte şi, cum tu nu ai mai fost pe acasă, nu a trebuit să mai cumpărăm şi cafea.

– Nu-i nimic, nu trebuie să te scuzi. Am uitat de cafea dornică să ajung cât mai repede acasă să vă văd.

Săndica şi-a pregătit cafeaua pe plită şi a reluat lectura. Stătea îmbrăcată în pantalonul scurt şi fără bluză, doar în maieu direct pe corp fără sutien. La fiecare mişcare, sânii săi jucau liberi prin materialul de bumbac al maioului.

Aşa se simţea mai comod şi nu era nici tatăl său acasă ca să se jeneze. Continua să-şi sintetizeze material pe care dorea să o parcurgă cel puţin o dată să-şi împrospăteze memoria. Dacă îşi cristaliza ideile principale, dezvolta apoi tema cu ce ştia că se întâmplă în practică. Depinde de ce va cere comisia, pe lângă teză şi legat de teză.

Zilele au trecut destul de repede. Nici nu prea a avut timp să stea de vorbă cu părinţii săi. Mereu era în mână cu cărţile sau caietele studenţeşti pe care îşi luase cursurile.

– Mamă, dar de ce mai înveţi? o întrebă, bătrâna întro bună zi, văzând-o tot timpul cu ochii prin cărţi. Nu ai terminat cu examenele?

– Acesta este ultimul, mamă. Sper să-l iau ca să fie ultimul.

181

După aceea nu mai dau altele decât dacă doresc să mă fac doctor în zootehnie.

– Ce mamă, nu-ţi ajunge că eşti ingineră? Mai trebuie să fii şi doctoră?

– Nu, mamă, un alt fel de doctor, nu din acela care consultă, dă tratament sau face injecţii la găini şi la porcii dumitale să nu se îmbolnăvească.

– Tu ştii, mamă, ce vrei să faci, eu nu mă pricep, fata mamii. Pe timpul meu nu se învăţa atâta carte. Trebuia să ajuţi la muncile câmpului de mică.

– Aşa este, mamă. Dar dacă nu înveţi, cum mai evoluează lumea? Nu vezi acum? Se mai ară cu plugul tras de vaci când nu ai cai sau boi? Se mai culege grâul cu secera?

Totul este mecanizat.

– Da, mamă, dar tot cu sapa se taie buruienile la C.A.P. Când eram mai tânără, mergeam şi eu la colectiv.

Acuma nu mai pot. M-au scos la pensie şi mi-au dat 25 lei pensie. Ce să fac cu aceşti bani? Dacă nu aş mai creşte câteva orătănii prin curte nu am avea nici ce mânca, dar şi la acestea le trebuiesc grăunţe. Cât o mai putea tatăl tău să meargă la brigadă, ne-om mai descurca, apoi Dumnezeu cu mila sa.

– Lasă că vă mai ajut şi eu cu bani, nu am să vă las de izbelişte.

– Cât, mamă? Până te măriţi, apoi încep şi problemele tale, ca în orice familie.

– Lasă că nu mă mărit aşa curând. Am doar douăzeci şi cinci de ani. Vreau mai întâi să-mi fac o carieră, un viitor şi după aceea mai vedem. Am timp. Pe cel sortit mie nu mi-l ia nimeni.

– Aşa o fi, mamă, tu ştii mai bine ce vrei de la viaţă. Ştii cum se spune: „Cum ţi-oi aşterne, aşa vei dormi”.

– Lasă, mamă, că de viaţa mea încerc să-mi am singură de grijă.

182

– Eu ştiu, mamă, dacă întotdeauna ai avut grijă de ea? Îi răspunse cu o întrebare în care se citea neîncrederea mamei sale, care plecă la treburile din gospodărie târându-şi cu greu picioarele obosite de vremea anilor adunaţi asupra lor şi de reumatism.

Sosi şi ziua examenului de stat, aşa că Săndica plecă cu o zi înainte la Bucureşti şi se cază la căminul facultăţii. Era acelaşi administrator: un mărunţel slab ca un ţâr, şmecher şi lacom. Până nu i-a pus ceva în palmă suplimentar, deoarece mereu se văita că nu sunt camere, nu a obţinut cazare. Parcă nu erau studenţii în vacanţă!

Doar cei din anul terminal mai erau în cămine. Au venit ca toţi cei prezenţi să-şi susţină examenul de diplomă.

Săndica nu se deosebea cu nimic ce restul candidaţilor. Erau cam toţi de aceeaşi vârstă. Doar că ea avea un an de experienţă în câmpul muncii. Mai erau cazuri ca al ei printre studenţii care nu au luat examenul de anul trecut şi aveau dreptul să-l repete. Doar că ea dădea pentru prima dată acest examen, nu îl repeta. Existau destule emoţii printre candidaţi.

S-a căutat pe lista unde erau trecuţi candidaţii şi sala unde se susţinea examenul. Când s-a uitat pe tabel a aflat că era repartizată la sala „E”, pornind spre aceasta, amplasată la etajul doi al clădirii.

Când i-a venit rândul să intre în sală, fără nicio emoţie şi-a prezentat teza de licenţă „Îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor de animale”, dând lămuriri suplimentare asupra mutaţiilor ce au loc în momentul încrucişării diferitelor rase de animale, aşa cum făcea şi ea la C.A.P. Pecineaga din Dobrogea. Membrii comisiei erau contrariaţi de buna sa pregătire şi îi puneau întrebări suplimentare colaterale tezei sale, întrebări la care Săndica a venit de fiecare dată cu răspunsuri competente, impresionând comisia prin pregătirea sa.

183

– Tovarăşa Nicolescu, dumneavoastră când aţi terminat facultatea? Se pare că nu anul acesta.

– Anul trecut, tovarăşul preşedinte.

– Şi de ce nu v-aţi susţinut atunci teza pentru examenul de stat?

– Am considerat că nu sunt suficient de bine pregătită pentru o asemenea tematică şi am preferat să mă încadrez în producţie şi, între timp, să-mi pregătesc lucrarea aşa cum se cuvine.

– Bravo, tovarăşa! Iată un exemplu de tânăr cu responsabilităţi. Şi cu ce te-ai ocupat în producţie, ai lucrat în meseria de zootehnist?

– Da, tovarăşul preşedinte. Am lucrat ca tehnician într-un C.A.P. din Dobrogea şi m-am ocupat de însămânţarea artificial pentru ameliorarea raselor, folosind materiale şi metodele Centrului de Cercetare şi Ameliorarea Raselor din Palas – Constanţa.

– Bravo, tovarăşa, acolo sunt cercetători de valoare care fac cinste ţării noastre, cunoscuţi şi peste hotare, mai ales prin Merinosul de Palas.

– Da, am colaborat îndeaproape cu acest centru.

– Mă bucur. Ce ziceţi, tovarăşilor? Tovarăşa ingineră merită nota maximă? Se adresă el membrilor comisiei.

Aceştia au aprobat dând din cap şi Săndica primi notă maximă, însoţită de felicitările comisiei, pentru felul în care sa pregătit şi, mai ales, pentru că nu a pregetat să se dedice muncii şi cercetării, faţă de alţi tineri care, în cazul său, s-ar fi mulţumit să stea acasă şi să-şi pregătească lucrarea.

Săndica mulţumi comisiei şi plecă din sală. Era cea mai fericită fiinţă. Doamne, cum le aranjezi TU şi pentru cei oropsiţi de soartă!

184

Şi-a propus să meargă la prima biserică întâlnită în cale, să-I mulţumească Celui Ce A Avut Grijă tot timpul de ea, chiar dacă a mai călcat pe de alături câteodată.

15. Din nou în Dobrogea Când ai îndoieli, fă doar un pas mic înainte.

Cu două zile înainte să-şi termine concediul de odihnă, noua inginer zootehnic a mers la administraţia C.A.P.ului, cu iploma de inginer în copie şi în original, solicitând să i se reconsidere calitatea sa de salariat, faţă de noua situaţie existentă.

Preşedintele a felicitat-o sincer, însă postul de inginer, care nu exista în schemă, trebuia să fie aprobat de Consiliul de Administraţie al Cooperativei, din care făcea parte implicit şi secretarul de partid al comunei în calitatea sa de vicepreşedinte al C.A.P.-ului, cel ce îi dăduse caracterizarea către facultate. El o simpatiza şi fata îl considera un aliat în susţinerea cererii sale, în adunarea consiliului. Era om în vârstă, însă de omenie.

Adunarea nu se putea ţine decât la începutul lunii următoare, când se analizau rezultatele în producţie ale lunii precedente şi măsurile ce se impuneau de luat.

Propunerea de a crea acest post trebuia discutată în şedinţa de partid mai întâi, aşa era democratic: ca hotărârile să se ia colectiv şi cum membrii de partid din C.A.P. erau consideraţi reprezentanţii tuturor sătenilor, numai după ce aceştia o aprobau în şedinţa de partid lunară, se supunea în şedinţa consiliului ca propunere pe ordinea de zi. La raion era 185

mai simplu, deoarece nu raionul plătea salariatul, ci gospodăria colectivă, aşa că se putea obţine postul solicitat de la Secţia Agricolă a raionului, mai uşor. Cadrele tehnice aveau un alt statut în cadrul C.A.P.-ului, nu erau plătite cu norme de muncă, ci cu salarii şi erau înregistraţi la Camera de Muncă.

– Şi ce propuneţi să fac până atunci, tovarăşul preşedinte? întrebă fata.

– Să lucrezi în continuare pe postul dumitale, până la şedinţă.

Cum toată lumea a fost mulţumită de activitatea depusă în fermă, nu cred că vor fi probleme, mai ales că la salariu nu-i vorba decât de trei – patru sute de lei diferenţă. Ştii că ţi-am acordat cel mai mare salariu posibil ca tehnician acum trei luni, de mi-am pus-o în cap pe şefa ta!

Parcă nu făceai muncă de inginer ca şi ea.

– Ştiu şi vă mulţumesc. Până la adunarea generală nu va fi nici o problemă. Eu cât am fost acasă la părinţi recunosc că mi-am găsit post, mai ales că am specificat că am experienţă în producţie, de un an. Dacă nu mi se aprobă postul aici, sper să-mi eliberaţi un document prin care să se dovedească că am lucrat în fermă şi ce am lucrat. Săndica nu putea să nu remarce cu plăcere că preşedintele nu o mai tutuise ca de obicei. Spera s-o facă şi în continuare.

– Nu este nici o problemă, tovarăşa Săndica, ţinânduse cont de faptul că noi am fost mulţumiţi de activitatea dumitale. Şi unde ai găsit post?

– Părinţii mei sunt bătrâni şi eu sunt singurul lor sprijin. Am găsit la câţiva kilometri de comună mea, la Dorobanţu, post de inginer zootehnic la I.A.S. Se populează experimental ferma cu o nouă rasă de juninci. Cum aceasta a fost şi tema mea de examen de stat, îmi este foarte simplu să preiau postul. Experienţa de aici îmi este foarte benefică.

186

Dacă nu mă grăbesc, postul va fi ocupat, aşa că am să-i telefonez directorului de acolo, să-l rog să-mi ţină postul două săptămâni maximum. Părinţii mei vor fi foarte bucuroşi să mă întorc acasă.

– Îi cred. Şi eu aş fi, în locul lor. Mă bucur că ai înţeles situaţia.

Sper că nu te va deranja faptul că în continuare vei lucra cu doamna Axinte Ramona.

– Nu am de ce să fiu deranjată. Am colaborat deosebit de bine cu dumneaei.

– Mă bucur să aud aceasta.

– Bine atunci, tovarăşul preşedinte, voi reveni după şedinţă, să ştiu încotro s-o iau. De mâine merg să-mi reiau postul.

Săndica părăsi sediul C.A.P.-ului îndreptându-se spre casă. De a doua zi trebuia să se prezinte la fermă aşa cum a stabilit cu preşedintele Ionel Muşat. În acest timp cât ea mergea spre casă, la sediul colectivei cum îi spuneau sătenii, a sosit Ramona cu treburi şi preşedintele a şi întâmpinat-o cu vestea că Săndica nu mai este tehniciană, ci proaspătă inginer zootehnic. Vizibil Ramona şi-a manifestat bucuria faţă de preşedinte, însă în sufletul său se înfiripă teama concurenţei. Ştia că Săndica, fiind necăsătorită şi cu nuri, avea trecere printre bărbaţii din conducerea colectivei, aşa că putea oricând, la o adică, să-i ia locul la conducerea fermei zootehnice.

Când s-a întâlnit cu Viorel, prima veste pe care i-a dat-o a fost că s-a întors Săndica în calitate de inginer.

– Şi? Nu te bucuri că a reuşit să scape de necazuri, că acum sunteţi colege la fermă? Doar a terminat şi ea aceeaşi facultate ca şi tine, cu doi ani mai târziu.

– Ba da. Dar... trebuie să fiu atentă acum cum se vor desfăşura lucrurile dacă doresc să-mi păstrez postul. Nu pot 187

spune că professional nu este pricepută. Dacă mai păţesc o spitalizare prelungită ca rândul trecut când mi-a ţinut locul, un concediu prenatal sau postnatal, s-a dus postul meu. Ştii că nu mă am prea bine cu inginerul-şef!

– Nu mai fi şi tu aşa de pesimistă! Nu te dă nimeni afară din funcţie. Rezultatele bune din fermă sunt efectul muncii tale.

– Dar şi ea a lucrat cot la cot cu mine, trebuie să recunosc că a făcut-o destul de bine. Uneori avea soluţii mai bune ca mine în momentele critice. Asta trebuie s-o recunosc.

– Vom vedea ce se va întâmpla pe parcurs. Mai sunt şi eu aici.

Dacă se vor gândi la schimbarea ta, am să le spun că plecăm şi cred că nu le va conveni, că doar nu găsesc imediat agronomi cu experienţă care să cunoască atât pământul de aici, cât şi oamenii din ferme.

– Bine mai vorbim acasă. Unde pleci acum?

– La magazie să văd dacă au terminat de vânturat grâul înainte de a-l trimite la baza de recepţie, să nu ne mai scadă cinsprezece la sută impurităţi ca rândul trecut.

– Şi eu merg acum la fermă. Cum plec de acolo, cum nu mai fac nimic muncitorii şi se apropie ora mulsului.

Trebuie să-i supraveghez ca pe nişte copii. Mereu îi prind că nu spală ugerele la vaci şi le mulg direct în găleată fără sidilă din tifon. Cred că am să-i pedepsesc, dar dacă pleacă de la fermă, unde găsesc imediat alţii? Cine crezi că preferă să stea în mizeria şi mirosul unui grajd zootehnic, când la fel de bine poate lucra la tine la câmp?

– Da, dar la tine sunt mai bine plătiţi ca la sectorul agricol.

– Bine, ne vedem acasă. Te pup.

– Şi eu! Şi se sărutară scurt pe colţul buzelor.

188

Ambii au plecat spre locurile lor de activitate şi fiecare cu alte gânduri. Ramona se gândea la pericolul pe care îl reprezenta Săndica pentru ea în noua sa calitate de inginer.

Nici nu bănuia ce pericol mare o aştepta din altă parte, nicidecum din pierderea postului de şef de fermă care era numai în închipuirea sa, nu şi în a conducerii colectivei.

Pierderea dragostei lui Viorel şi a liniştei căsniciei lor fericite până în prezent putea fi generată tot de prezenţa lui Săndica în viaţa lor.

Viorel pleca spre magaziile de cereale, bucuros că Săndica s-a întors la serviciu şi că are posibilitatea de a o vedea cât mai curând. Îi era dor de ea. Cât a fost plecată la munte, a fost nervos mai tot timpul. Îşi imaginea cum profesorul poate să beneficieze de frumuseţea sa şi mai ales de dragostea după care tânjea şi el în tăcere.

Trebuie ca mâine să o vadă şi nu ştia cum să o facă.

Va veni la fermă şi chiar dacă va fi şi Ramona prezentă, o va felicita pentru că şi-a luat diploma de inginer. Era un drept al ei pentru care a învăţat ca şi ei, cinci ani de zile. De ce să nu o felicite? Ramona se gândeşte prea departe. Nu au de ce să-i ia postul de şef de fermă. S-ar putea ca Săndica să nu mai vrea să stea aici în Dobrogea şi să se retragă la ea, în Ialomiţa.

Tot ce este posibil după cum o auzise.

La acelaşi lucru se gândea şi Săndica. De ce să mai rămână în Dobrogea când putea să plece la ea acasă? Acum nu-i mai era teamă sau ruşine că nu şi-a luat titlul academic.

Putea să meargă foarte bine la Dorobanţu la I.A.S. ca inginer, chiar dacă nu cunoştea pe nimeni.

Nici aici nu a cunoscut pe nimeni când a venit în urmă cu un an şi ceva.

Când s-a dus să-şi ridice diploma l-a sunat pe Mircea să-i dea vestea. L-a întrebat dacă mai este valabilă propunerea lui de a-i găsi post la Galaţi sau prin împrejurimi.

189

Ezitarea lui a îngândurat-o. Nu îşi rezolvase nici problemele sale personale referitor la post, dar să se mai gândească la ale altcuiva. Nu a avut curajul să abordeze discuţia cu această temă destul de explozivă, cu părinţii săi. A tot amânat cât mai aproape de începerea anului şcolar. Acum, când a dat din nou de gustul vieţii de oraş, nu-l mai tenta viaţa aproape monahală de la ţară, fără nici un fel de distracţie sau perspectivă. Poate săptămâna aceasta va aduce vorba despre plecarea sau rămânerea sa acasă. Nici părinţii săi nu i-au mai amintit. Oare să nu-i mai intereseze dacă pleacă sau rămâne acasă cu ei? Nu ştia ce să creadă şi de aceea tot amâna discuţia cu părinţii săi.

Când mama sa s-a întors acasă de la piaţă, Mircea vesel a vrut să-i dea vestea că Săndica şi-a luat titlul de inginer.

– Bravo ei. Şi acum ce va face? Rămâne tot în Dobrogea sau îşi caută post mai aproape de casă?

– Nici ea nu ştia ce să facă. Trebuie să discute cu conducerea de acolo şi apoi să-şi caute un nou loc de muncă dacă nu-i oferă post de inginer.

– Şi tu ce ai de gând să faci? îl atacă mama sa direct, fără să-I mai lase timp de reflecţie.

– Nu ştiu, eu am postul asigurat deocamdată, nu mi-l ia nimeni.

– Şi te întorci acolo doar pentru ea, dacă rămâne?

– Nu neapărat pentru ea, că dacă pleacă în altă parte, nu mai există motivul pe care îl invoci tu. Pentru că acolo am postul pur şi simplu.

– Şi nu te-ai gândit să rămâi acasă?

– Nu am căutat post în Galaţi. Nu m-am gândit la acest lucru până acum.

– Uite că ne-am gândit noi. Ce zici să lucrezi lângă casă? La două sute de metri de casă mai bine spus.

190

– Unde?

– La liceul de vizavi. Au post de profesor de franceză şi de engleză. Dacă te hotărăşti să rămâi acasă, doar dau telefon la Inspectorat şi ţin postul ocupat până depui tu actele de angajare şi transfer.

– Este tentant. Tata ce spune?

– Ce să spună decât că trebuie să accepţi? Ai altă perspectivă aici nu ca într-o comună uitată de lume, prin Dobrogea, unde nu ai nici o speranţă să promovezi. Nu spuneai tu că postul de profesor de engleză este blocat pentru a menţine o suplinitoare ca profesor de rusă?

– Aşa este. Aveţi dreptate. Trebuie totuşi să merg acolo să-mi iau restul de bagaj şi actele de la Constanţa de la Inspectorat.

– Lasă că aici nu-i nici o problemă. Scot eu o copie de la Universitate după diplomă ca să o depui alături de cerere la Inspectoratul Galaţi să-ţi poată face angajarea şi să blocheze postul ca ocupat. Actele precum că ai lucrat în Dobrogea le aduci mai târziu. Se poate rezolva şi între inspectorate când îţi trimit cartea de muncă la Galaţi. Cererea de transfer în interesul serviciului o iei de aici şi o depui acolo şi în câteva zile ai rezolvat problema postului tău. Dacă te hotărăşti îl sun pe şeful Secţiei Învăţământ şi totul se rezolvă în câteva minute. Încă mai lucrez în învăţământ şi mai sunt membră a Consiliului Regional de Partid.

– Bine, atunci rămâne cum ai hotărât tu.

– Nu eu am hotărât. Mi-am propus să nu mai mă amestec în viaţa ta. Eşti mare şi ştii ce-ţi doreşti de la viaţă. Şi dacă îţi place fata aşa de mult, mă pot interesa să văd ce se poate face la nivel de regiune. Poate vrei să te însori cu ea şi să o ai lângă tine, nu în Dobrogea sau Ialomiţa!

191

– Nu se pune problema însurătorii, cu toate că trebuie să recunosc că m-am simţit deosebit de bine în prezenţa ei.

– A te simţi bine o săptămână şi a trăi o viaţă împreună este cu totul diferit. Tu ştii mai bine şi în această privinţă, care îţi sunt opţiunile şi priorităţile, atât profesionale, cât şi sentimentale. Ştii ce ţi-a spus tatăl tău deunăzi. La noi în familie alegerile partenerilor se fac pentru o viaţă, nu pentru o săptămână cât aţi fost voi împreună.

– Mi se pare firesc să vorbesc şi cu ea, să putem lua o hotărâre.

Tu poţi să te informezi de posibilităţile existente la nivel local sau în zonele limitrofe oraşului.

– Bine, atunci am să dau telefon să stabilesc în primul rând cu postul tău şi apoi mai vedem ce va fi şi cu fata.

– Mulţumesc, mami.

Viorel nu mai rezista tentaţiei de a o vedea pe Săndica, aşa că trecu cu şareta pe la ea la gazdă, în timpul aceleiaşi zile. Când bătu la poartă, ieşi gazda care nu fusese la muncă în acea zi, având alte treburi casnice de rezolvat. Când a văzut cine este la poartă, la început a crezut că a pârât-o brigadierul şi a venit inginerul după ea să o ia la rost.

– Bună ziua. Săndica este acasă?

– Bună ziua, răspunse femeia mai veselă, aflând că nu ea este în centrul atenţiei inginerului agronom, ci chiriaşa sa.

Staţi să o anunţ, doar ce a sosit de la birouri.

– Domnişoara ingineră, îi spuse gazda de data aceasta, nu-i mai spuse ca de obicei domnişoara Săndica. Vă caută tovarăşul inginer Axinte.

– Ce treabă are cu mine? Se manifestă nedumerită fata, cu toate că bănuia ce doreşte Viorel. Imediat, ies într-un minut, să mă îmbrac.

192

– Vine imediat, tovarăşul inginer, spuse femeia şi îşi văzu de treburile sale gospodăreşti, încercând să-şi răspundă la întrebarea „de ce o caută inginerul agronom, dacă până acum nu a mai făcut-o”?

– Bună, Viorel, de ce mă cauţi aici? Ce, nu aveai răbdare până mâine când veneam la fermă? Ce-i graba asta subită?

– Nu mai fi atât de răutăcioasă. Am venit să te felicit şi să-ţi urez „bine ai venit” acasă. Pot să mai adaug că-mi era dor de tine şi nu am mai rezistat tentaţiei de a te vedea mai devreme cu o zi.

– Da, văd că ţi-ai legat calul la poarta mea cum se zice, să afle tot satul că ai venit la mine în vizită. Ce-i spui Ramonei dacă află?

– Că am venit să te felicit.

– Dar ce treabă ai tu cu mine, să te grăbeşti aşa cu felicitările, o să se întrebe Ramona.

– Las-o tu pe Ramona. Când ne putem întâlni pentru a sta de vorbă?

– Vrei să afli acum? Niciodată, Viorel, nu va mai exista ceva între noi. Consideră fapta ta din biroul de la fermă un abuz şi un gest necugetat, te rog să-l uiţi, dar nu încerca să-l mai repeţi. Am un prieten de care m-am îndrăgostit şi îl iubesc, aşa cum mă iubeşte şi el pe mine şi aşa cum o iubeşti şi tu pe Ramona, soţia ta. Poate ne vom căsători într-un viitor apropiat, aşa că tu nu mai ai nici un loc în viaţa sau inima mea.

– Deci aşa procedezi tu?

– Cum, Viorel? Cum procedez?

– Pui omul pe jar, îl amăgeşti că eşti îndrăgostită de el, îl prinzi în mrejele tale şi apoi îl abandonezi ca pe un nimic?

193

– Te înşeli. Eu nu am spus niciodată că m-am îndrăgostit de tine, ci doar că îmi placi ca bărbat. Asta este cu totul altceva. Nu mă obligă şi nu te obligă cu nimic să-ţi abandonezi căsnicia pentru mine.

– Dar eu am luat totul în serios şi mi-ai pătruns în suflet fără să te mai pot scoate. Ce vrei să fac?

– Să pleci cât mai repede de la poarta mea şi să te întorci la Ramona, unde îţi este locul. Nu vreau să mă urască toată viaţa doar pentru o slăbiciune de câteva clipe, când am crezut că sunt îndrăgostită de tine. Iată că nu sunt şi mă bucur de acest lucru. Pot trăi liniştită în această comună cât voi mai sta.

– Ce, ai de gând să pleci?

– Desigur. Ce să mai fac aici când pot lucra lângă părinţii mei sau, de ce nu, lângă Mircea la Galaţi?

– Aceasta nu se va termina aşa de repede cum crezi tu.

– Mă ameninţi, Viorel?

– Nu... te pun în gardă că eu nu renunţ la tine aşa uşor, de aceea trebuie să ne întâlnim şi să vorbim amândoi la ce va fi.

– Nu va fi nimic în comun. Trebuie să-ţi scoţi această idee din cap, Viorel.

– Acum plec, dar vom mai discuta. La revedere...

– La revedere şi te rog să fii mai prudent, nu te mai da în spectacol. Ai familie şi ar trebui să ai grija ei.

Viorel se urcă în şaretă, întoarse calul şi părăsi poarta, în timp ce Săndica, foarte supărată, se retrase în camera sa şi începu să plângă. Asta îi mai lipsea acum, un nebun iresponsabil. Cum naiba de tot îi găseşte ea? Parcă îi caută cu lumânarea. Aşa a păţit şi cu Halil în facultate. Câte bătăi a mai luat de la el nevinovată până în anul cinci de facultate. Nu putea să-l evite. Avea peste tot oameni care o urmăreau la 194

tot pasul. Mai ceva decât cei de la securitate. Apoi s-a liniştit, de fapt a dispărut pur şi simplu din viaţa sa după ce a fost acostată de omul securităţii. Nu l-a mai întâlnit niciodată până la Constanţa anul trecut de 1 Mai, pe plaja Modern. Ce naiba căuta pe acolo numai el ştia.

Când a ajuns la biroul său de la ferma de taurine, Săndica avea inima cât un purice. S-a auzit deja că Viorel a fost în vizită la ea sau nu? Dimineaţa, la întâlnirea de lucru pentru preluarea sarcinilor, Ramona care era deja prezentă, s-a arătat destul de jovială cu ea, a felicitat-o, a întrebat-o cum a fost la munte şi ce are de gând să facă în viitorul apropiat, acum după ce şi-a luat diploma de inginer.

– În primul rând pot să-ţi spun că la munte a fost nemaipomenit de bine. Am avut un apartament la Hotel Păltiniş, cu toate serviciile asigurate. Ne-am plimbat prin împrejurimi, am avut vreme frumoasă, am vizitat tot ce se putea vizita în timpul care ne rămânea după ce ne sculam, de obicei după ora nouă – zece. Când luam micul dejun, se apropia masa prânzului. De fapt doar cam la atât ne limitam, la micul dejun şi la cină. Nici nu era timp să ni se facă foame, decât atunci când urcam pe munte.

– Şi la examen cum a fost?

– Cum să fie? Bine, chiar nespus de bine. Am luat diploma cu nota maximă, pentru că tema era binecunoscută mie, aşa că nu a fost nici o problemă să o expun.

– Şi acum ai vorbit cu şefii? Cum vei fi încadrată?

– Am vorbit cu preşedintele. Am depus actele la birouri şi acum aştept să se ţină adunarea lunară de consiliu, unde se va discuta şi postul meu. Însă mare importanţă nu are rezultatul adunării.

– De ce?

195

– Mă bate gândul să mă retrag spre ai mei. Le-am promis că mă întorc acasă, nu mai are rost să pierd vremea printre străini.

– De ce străini? Doar eşti printre prieteni, sări Ramona să o asigure, când auzi că vrea să părăsească comună. Prin plecarea ei dispărea unul dintre pericole, rămânea doar cel cu medicul veterinary care îi râvneşte postul, aşa că nu o costa nimic dacă se arăta prietenoasă cu ea.

– Şi acolo ai unde lucra?

– Desigur. Am găsit un post de inginer zootehnist la un I.A.S. la câţiva kilometri de comuna mea. Am autobuz pentru navetă aşa că nu va fi nicio problemă. Când voi ajunge acolo, văd eu cum se aranjează lucrurile. Sunt mai multe avantaje decât dezavantaje. Nu mai plătesc gazdă, stau la părinţi, îi mai ajut şi pe ei, deci va fi bine.

– Mă bucur pentru că în sfârşit ţi-ai rezolvat problemele. Să sperăm că totul va fi bine şi în continuare. Şi cu prietenul tău ce vei face dacă pleci?

– Am înţeles că nici pe el nu-l mai trage inima să se întoarcă, aşa că tot departe unul de celălalt am fi.

– Mda, aşa se întâmplă mereu. Nu poţi fi fericită pe deplin niciodată. Trebuie să existe un apendice care să-ţi încurce viaţa. Ai scăpat de unul, a apărut altul.

– Dacă ar fi acesta cel mai greu de trecut, spuse Săndica ca pentru sine, gândindu-se la vizita lui Viorel de ieri după-amiază. El mi-a propus să merg la Galaţi, poate reuşesc ai săi să-mi găsească un post în oraş sau prin zonă.

– Dar ce învârtesc ai lui de au asemenea relaţii, întrebă Ramona curioasă dintr-o dată.

– Tatăl său este medic primar chirurg, foarte bine cunoscut în oraş, cu lucrări publicate prin revistele de

196

specialitate din Europa, mama sa prorector la Universitatea din Galaţi şi membră în Consiliul Regional P.C.R. – M-ai dat gata. Dar ai câştigat la loto lozul cel mare când l-ai cunoscut? Ai văzut unde stătea ascunsă găina care făcea ouă de aur? Şi el ce căuta pe aici? M-ai făcut curioasă.

– Ce să caute, a venit cu repartiţia guvernamentală.

Nu a vrut să primească oferta părinţilor de a ocupa postul de asistent universitar sau de profesor la un liceu în oraş. S-a certat cu părinţii, nu au vorbit un an de zile aproape şi iată că acum s-au împăcat şi apele încep să reintre în matca lor. Mai mult nici eu nu ştiu că nu l-am descusut de toate amănuntele din familia lui. Aveam alte priorităţi atunci, spuse ea zâmbind.

– Te cred. La un asemenea bărbat frumos şi cu o situaţie ca a lui şi eu aş fi avut alte priorităţi. Poate mă aude Viorel, vorbind aşa.

– Ai dreptate. Voi afla cât de curând ce va face şi el. Sar putea să plec eu înainte ca el să vină aici ori să rămână în continuare, ceea ce nu cred, ori să-şi facă lichidarea şi să-şi ia lucrurile de la gazdă.

– Bine, Săndica, sper că acum, fiind colege nu mai strigi după mine şefa sau tovarăşa ingineră, ci pur şi simplu, Ramona.

– Mulţumesc, am să ţin cont de recomandarea ta.

Astăzi ce sarcini am de îndeplinit?

– Chiar că nu ştiu ce să-ţi mai dau acum. Să vorbesc cu inginerul-şef, să văd cine îţi preia sarcinile cu monta artificială. Poate angajează o nouă tehniciană pe care tu să o instruieşti şi apoi să o supraveghezi până capătă experienţă.

Asta în cazul că rămâi aici.

Acum nu avem perioade de montă. Avem fătări şi trebuie să mutăm vitele la un padoc de vară, să aibă mai multă mişcare, apoi trebuie să ne ocupăm cu însilozarea 197

leguminoaselor pentru la iarnă. Acum trece vara şi trebuie să intrăm la însilozatul porumbului pentru furaj.

– Da, sunt destule de făcut în fermă şi nici nu avem suficienţi oameni. Sper ca de toate acestea să mă ocup în alt loc de muncă, mai aproape de casă.

– Să te audă Dumnezeu şi să ţi se îndeplinească visul!

– Degeaba mă aude El, dacă e u stau cu mâinile în sân, aşa că am să scriu directorului de la Dorobanţu o cerere astăzi şi să o trimit recomandată prin poştă. Sper ca cel târziu în două săptămâni să fiu lângă ai mei.

– Succes!

– Mulţumesc. Nici nu ştiu de ce am mai depus cererea aici pentru post. Poate că am fost prea mulţumită cum s-au purtat cu mine când aveam nevoie de serviciu şi nu am vrut să fiu ingrată cu ei.

– Te cred. Şi eu aş fi procedat la fel. Chiar dacă mai mă cert cu inginerul-şef, nu-i om rău, doar absurd uneori.

– Ai dreptate. Şi de mine s-a luat de câteva ori. Cred că i se trage de la soţie. Am înţeles că nu prea este cuminte.

La vârsta ei nu ar mai trebui să procedeze aşa, mai ales la ţară unde toţi sunt cu ochii pe tine.

– Şi tu ai auzit?

– Cine nu a auzit de aventurile sale cu unul de la raionala de partid? Mereu o cheamă la raion în calitatea de secretară pe şcoală a organizaţiei de partid. Cred că aşa îşi menţine postul, că după bârfe nu ar avea nici liceul terminat.

Discuţia lor a fost curmată de Viorel, care a trecut „ca din întâmplare” pe la ele. Mergea spre sola de lucernă să vadă dacă bagă pentru coasa a doua. O sărută în fugă pe Ramona ca şi când nu o mai văzuse de cine ştie cât timp şi se adresă Săndicăi: – Felicitări, Săndica, pentru noua ta titulatură de inginer!

198

– Mulţumesc. Doar pentru ea am pierdut cinci ani de studiu prin facultate.

– Mă bucur că acum suntem colegi cu toţii. Eşti bună de cinste.

Când uzi diploma cu o bere?

– Când se va ivi ocazia. Poate cât de curând când am să-mi iau şi la revedere de la voi toţi.

– Ce, gata vrei să ne şi părăseşti? Unde vrei să pleci?

– Acasă, lângă ai mei. De ce să mai stau printre străini?

– Ce, noi îţi suntem străini? spuse şi el, parcă se vorbise cu soţia sa.

– Colegi nu înseamnă familie. În cel mai bun caz pot însemna prieteni, dar nu familie.

– Ai şi tu dreptate. Bine atunci, mai vorbim. Eu am plecat. Mă bucur că v-am văzut. Părăsi imediat biroul, se urcă în şaretă şi dispăru după grajd.

– Hai, Săndica, să ne facem câte o cafea până ne apucăm de treabă.

– Nu a spus soţul tău că sunt bună de cinste? Atunci fac eu cinste cu o cafea. Am luat din Bucureşti cafea bună.

– Bine, atunci te aştept în birou sau o faci la tine?

– Nu are importanţă. O fac la tine să nu mai umblu cu ceştile pe hol să ne vadă muncitorii.

Săndica s-a dus la ea în birou şi a luat punga cu cafea şi borcanul cu zahăr cubic. Îi plăcea mai mult cel cubic, deoarece ştia cât trebuia să pună la o ceaşcă de cafea. Un singur cubuleţ. Aşa era obişnuită. Se gândea şi la Viorel, dar se gândea şi la Mircea. Parcă dintr-o dată se îndepărtase de Viorel. Gândurile sale nu mai erau preocupate de prezenţa lui în viaţa ei. Desigur, cum i-a spus şi Ramonei acum câteva minute, avea alte priorităţi, atât pe plan profesional, cât şi pe plan sentimental. Când va ajunge acasă la gazdă, se va gândi 199

serios la ele şi va lua o hotărâre definitivă. Nu mai putea continua aşa în incertitudini.

16. Fiara cu chip uman Viaţa nu este dreaptă, dar tot este bună După ce s-a mai liniştit, Săndica a intrat sub cearşaf, încercând să adoarmă, însă oricât s-a străduit, ochi săi rămâneau aţintiţi în tavan. Încerca să analizeze evenimentele petrecute în viaţa sa, în ultimele luni.

La începutul verii, care acum era pe sfârşit, credea că era îndrăgostită de Viorel. A constatat că a fost doar atrasă de el ca bărbat, pentru că era un tânăr frumos, bine legat şi emana o atracţie deosebită pentru femei. Aceasta poate şi datorită faptului că în viaţa sa sentimentală exista un gol imens. Nimeni nu-i mai răscolise sufletul s-o facă să aibă emoţii când se apropia de el. Poate şi acest lucru a generat curajul de a-i spune lui Viorel că îl place şi că ar fi dispusă să aibă cu el o aventură, lucru pe care acum îl regreta din suflet.

La mijlocul verii l-a cunoscut pe Mircea, de care se îndrăgostise cu adevărat şi lângă care a petrecut unele dintre cele mai frumoase clipe din viaţa sa de femeie. Era convinsă că şi Mircea o iubea. Chiar dacă acest sentiment nu era suficient de cristalizat în sufletul său, va face totul ca iubirea lui pentru ea să se cimenteze definitiv, încât să o ceară de soţie. Mircea era partida ideală pentru ea, fată de la ţară, cu părinţi bătrâni şi fără posibilităţi materiale de a o mai ajuta să pornească într-o nouă carieră.

200

Tot acum statutul său profesional s-a schimbat radical. Nu mai este fata care a trecut prin cinci ani de facultate fără nicio materializare, fără o diplomă, care să ateste că a terminat o facultate.

Acum a reuşit să scape de acest coşmar al vieţii sale.

Este ingineră cu toate drepturile ce i se conferă din această titulatură.

Este în ultima lună a verii şi nu ştia încotro să o ia. Să mai rămână aici în comună, unde este cunoscută de toată lumea şi la rândul său cunoştea pe toată lumea sau să o ia de la capăt în altă parte? Să plece în necunoscut? Dacă mergea la Dorobanţu sau în altă localitate din zona sa, putea fi alături de părinţii săi, care s-au sacrificat pentru a o ţine în facultate cinci ani de zile. Ar fi ca o răsplată pentru ei.

Să ţină legătura cu Mircea şi să se lege de el şi de şansele ca viitorul să-i fie unul de succes sau să lase lucrurile să se deruleze natural? Pe soartă trebuie să o mai şi ajuţi să intre pe poarta larg deschisă. Dacă îi închizi poarta în nas, te va ocoli, va intra pe o altă poartă larg deschisă.

La un moment dat adormi cu lacrimile picurându-i din ochii săi frumoşi. Noaptea îl visă pe Viorel cum venea cu o funie înnodată în mână ca un laţ, strigându-i: – Acum nu-mi mai scapi. Ha, ha ha, eşti a mea şi vei fi a mea chiar dacă strigi după ajutor. Săndica dorea să strige după ajutor şi nu putea să scoată nici un sunet. Oricât se străduia, nu putea rosti nici un cuvânt. Dorea să-l strige pe Mircea care îi apărea ca în ceaţă, dar nu era auzită de el. Se tot îndepărta. Parcă fugea de ea. Viorel o prinse cu funia de gât şi rânjind ţipa la ea sufocând-o: – Eşti a mea... nu-mi mai scapi... în sfârşit te-am prins şi fac ce vreau cu tine.

Săndica se zbătea să scape din mâinile lui, însă forţa braţelor lui puternice o ţineau lipită cu spatele de pământ.

201

Începea să-i rupă hainele de pe ea, râzând cu glas tare şi răguşit: – Uite ce păţeşti dacă fugi de mine. Unde îţi este profesoraşul să te scape? Să vină la mine să-l omor şi pe el.

Să-l vezi cum moare lângă tine. Mă voi răzbuna pe voi care vaţi bătut joc de mine. Ha, ha, ha! Aţi fost la munte să faceţi dragoste şi să vă bateţi joc de sentimentele mele?

– Viorel, te rog nu mă omorî! Lasă-mă să trăiesc! Fac tot ce doreşti, numai lasă-mă să trăiesc, se ruga fata în vis.

– Nu te iert, tu nu ai vrut să mă iubeşti, l-ai vrut pe profesor, vă omor pe amândoi. Nu va scăpa de răzbunarea mea, că te-a luat de lângă mine. Ha, ha, ha... Mă răzbun în sfârşit.... ha, ha, ha...

Săndica era toată lac de apă, scâncea ca un copil în somn, se ruga şi se zvârcolea în pat. Nu putea să scape de sub greutatea lui Viorel care îi supunea cu forţa corpului său. Îi simţea răsuflarea fierbinte pe faţă. Cu limba sa aspră o rănea pe obraji, încercând să o sărute. Se trezi brusc din coşmar. Era toată transpirată şi speriată, iar peste ea stătea pisica, care venise să se ceară afară cum făcea de obicei noaptea. Îi venea să o sărute de bucurie că nu era Viorel, ci doar pisicuţa sa, care o lingea pe obraz. Parcă nici nu mai avea curajul să se culce la loc, după ce a deschis uşa să iasă pisica afară. Îi era teamă să nu-i revină coşmarul. Doamne ce a putut visa... Cum să o omoare? Mai ales pe Mircea, care era mai solid ca Viorel, deci şi mai puternic... Nu dorea să mai viseze şi să se gândească la coşmar, aşa că lăsă veioza aprinsă şi încercă să citească câteva pagini, indiferent ce va citi.

Până la urmă a adormit cu veioza aprinsă şi cartea pe piept.

202

Dimineaţa, când a trezit-o cocoşul cu cântecul său matinal, era obosită şi o durea tot corpul. Parcă o bătuse cineva cu un mănunchi de nuiele peste tot.

S-a dus la baie să se răcorească, să facă un duş rece şi apoi să-şi facă cafeaua. Proprietarii reuşiseră să tragă apă în casă şi să-şi amenajeze un duş în camera unde era doar un lavoar cu ligheanul unde se spălau, transformând-o în baie.

Era prea de dimineaţă pentru a pleca la serviciu şi prea târziu să bea cafeaua la birou, aşa că prefera să o facă acum, acasă.

Aşa poate îşi va reveni după coşmarul de azi-noapte. Ce putea să însemne toate cele visate? Un semn rău?

Spera să fie doar un vis de noapte şi atât, nu o prevestire la o nenorocire ce s-ar putea abate asupra sa. Prea i-au mers toate din plin aşa cum şi-a dorit, nu putea acum să i se întâmple ceva rău.

Când s-a făcut ora şase jumătate şi-a luat poşeta şi a pornit spre fermă. Avea de mers vreo doi kilometri până acolo, aşa că va ajunge la timp. La intrarea în biroul său o văzu pe Ramona venind şi ea pe stradă. Parcă o străfulgeră un fior ca un curent electric la vederea sa.

Ce să fie asta? se întrebă fata. Începu să-şi facă cruce cu limba în cerul gurii cum o învăţase mama sa când era mică.

– Mama, ca să nu te vadă nimeni când te închini, să o faci cu limba în cerul gurii. Dumnezeu te va vedea şi va aprecia gestul tău că îl iubeşti.

Dimineaţa se desfăşura normal. Când s-a întâlnit cu Ramona la ea în birou, aceasta a sesizat schimbarea de pe chipul colegei sale.

– Ce-i cu tine? Ce ai păţit? Nu te simţi bine? Eşti bolnavă sau oi fi gravidă după vacanţa la munte? spuse ea nu cu oarecare răutate în glas.

203

– Nu... nici vorbă să fiu gravidă, asta era prima grijă, să mă protejez. Nu am dormit azi-noapte cum trebuie, am avut un coşmar. Şi acum mă înfior când mă gândesc la el. – Ce-ai visat aşa de urât de te sperie aşa de tare?

– Prostii, nimic de luat în seamă, vise de noapte.

Ramona nu se lăsă convinsă, trebuia să fi fost ceva ce a declanşat coşmarul colegei sale.

– Ţi-ai băut cafeaua?

– Da, dacă tot m-a sculat cocoşul gazdei cu noaptea în cap. Nu am mai putut dormi, aşa că mi-am făcut cafeaua şi am băut-o împreună cu gazda. Ei se scoală de la cinci să pună la punct problemele gospodăriei, cu păsările, animalele, să ducă vacă la prund la ciurdă şi abia atunci se pregătesc să plece la brigadă.

– Parcă la mine este altfel? Noroc că numai proprietarul lucrează, sunt bătrâni amândoi şi el face ce poate pe la brigadă, că de muncit... mai uşor. Astăzi te duci la grajdurile cu scroafe gestante, sunt vreo două care trebuie să fete şi cum sunt mari, să nu se culce peste purcei şi să-i omoare. Trebuiesc supravegheate în timpul fătării. Nu prea am încredere în nea Costică, este cam lasă-mă să te las. La el în curte tot aşa face oare?

– Bine, Ramona. Cred că am să pun să le mute în alte padocuri pe cele fătate. Au crescut purceii şi nu mai au spaţiu suficient să facă mişcare. Trebuie să meargă cineva la moară să mai macine uruială.

Tot mazăre cu soia, porumb şi orz amestecăm? Trec şi pe la magazine să văd cum stăm cu făina de oase. Ajută la creşterea purceluşilor acum când sunt mici şi mai ales la găinile ouătoare.

204

– Bine, te descurci tu. Ştii ce ai de făcut. Mai vezi la faţa locului ce mai trebuie şi să-i pui la treabă, să fie curat şi spălat prin padocuri.

Eu merg la ferma de păsări. S-au semnalizat câteva găini moarte şi să nu fie vorba de vreo epidemie. Atât ne mai trebuie. Iar ne ia în colimator inginerul-şef şi ne penalizează.

De fapt, pe mine că tu ai fost plecată o lună de zile.

– Poate că nu-i cazul. Bine atunci eu am plecat. Pa! – La revedere!

Grajdurile unde se aflau padocurile cu scroafele de prăsilă gestante erau la capătul plantaţiei pomicole. Acum era în plină campanie de recoltare a piersicilor pentru piaţă şi mai ales pentru ţuică. Colectivul avea un cazan mare de ţuică, unde era responsabil peste el nea Stoica, unchiul soţiei directorului şcolii.

Fructele se depozitau în budane mari închise etanş, iar când se termina fermentaţia, transportau materialul la cazan unde se distila.

Când se stabilea ce produse se dau pentru normele făcute într-un an de zile, se trecea şi ţuică sau vin pe lista produselor, alături de ulei, grâu şi porumb şi alte produse ale culturilor de bază. Din restul de produse o parte se folosea pentru furajarea sectorului zootehnic şi cea mai mare parte se preda la baza de recepţie contra cost din care revenea membrilor colectivului o anumită sumă.

Săndica inspectă padocurile cu gestantele şi constată că încă nu se grăbea nici una să aducă aşa de dimineaţă purceluşii la lumina zilei. A hotărât să plece spre magazii. Nu a văzut că la uşa magaziei cu concentrat pentru păsări este şareta lui Viorel. Când s-a apropiat de magazie, s-a intersectat cu magazionerul.

– Unde te duci, nea Ioane? îl întrebă proaspăta ingineră.

205

– Sărut mâna, domnişoară! M-a trimis şeful la moară să văd dacă mai au până termină ce le-am dat ieri la măcinat pentru uruială.

– Şi la magazie cine rămâne? Aveam treabă cu dumneata.

– Cu ce anume, domnişoară?

– Avem suficientă făină de oase sau să trimitem la fabrică, la Lumina, camionul la încărcat? Mi-a spus doamna Axinte că nu prea mai este.

– Avem pentru săptămâna aceasta.

– Bine, du-te şi să vii repede – Am înţeles, sărut mâna.

Săndica mergea spre magazie, dar parcă i se înmuiase genunchii de emoţie. A văzut şareta lui Viorel legata de uşa magaziei. Ce să fie de era aşa de emoţionată? Doar s-a mai întâlnit cu el de atâtea ori şi nu s-a mai simţit aşa de înfiorată.

Când a intrat pe uşa magaziei, l-a văzut pe Viorel uitându-se într-un registru în biroul magazinerului.

Se făcea că nu a observat sosirea fetei, însă era convinsă că ştia de prezenţa sa în magazie.

Săndica se îndreptă spre fundul magaziei, unde erau depozitate făina de oase şi concentratul pentru păsări. Nu a auzit când Viorel a ieşit din birou şi a închis uşa prin interior. Ia simţit doar răsuflarea în spatele său şi când s-a întors să-i dea bineţe, acesta deja o cuprinse în braţe, fără putinţă de a mai scăpa, ca în coşmarul din timpul nopţii.

– Ce faci, lasă-mă că ţip.

– Poţi ţipa, nu te aude nimeni.

– Viorel, lasă-mă în pace, nu ţi-am spus că nu mai poate fi nimic între noi?

– Şi eu ţi-am spus că aşa nu se va termina cum vrei tu, după ce ai adus în sufletul meu tot iadul. În acest timp

206

Viorel încerca să o sărute, să o pipăie pe sâni, apoi cu mâna infiltrată sub fusta fetei, încerca să-i dea chiloţii jos.

– Ajutor, striga fata, dar parcă glasul îi era sugrumat de teamă.

Lasă-mă, criminalule! Chiar în acel moment nu mai simţea nicio atracţie faţă de el, ci doar repulsie şi scârbă.

Orice atingere nu făcea decât să o dezguste şi mai tare. Se zbătea să scape din braţele sale, dar nu reuşea. Luptându-se cu el, mergând cu spatele şi cu el strâns lipit, încercând să ajungă la uşă, să ceară ajutor, s-a împiedicat de o denivelare a pardoselii, a căzut pe spate, cu Viorel peste ea. În căzătură s-a lovit cu capul de cimentul pardoselii şi a rămas inconştientă întinsă pe ciment. Când a văzut Viorel că nu mai opune rezistenţă a crezut că a cedat poftelor sale. O săruta cu patimă şi îi bolborosea la ureche ca un posedat: – Ai văzut că mă vrei? Ai văzut că mă doreşti? Nici nu îi trecea prin cap că lovitura primită la cap putea să-i pună fetei viaţa în pericol. Îi rupse chiloţii de pe ea şi o posedă cu toată sălbăticia de care era în stare. Nu sesiză că Săndica nu are nici o reacţie la tot ce se întâmpla cu ea. O muşca cu sălbăticie şi se repezea cu forţă şi cu ură între pulpele sale.

Când îşi slobozi tot fluidul în cavitatea inertă a fetei, parcă se rupeau bolţile cerului deasupra sa. Se ridică, îşi încheie liniştit şliţul pantalonilor şi îi spuse cu năduf: – Nu era mai bine dacă o făceai de plăcere? Până la urmă ţi-a plăcut, nu?

Când a văzut că nu are nici o reacţie, rămânând întinsă pe ciment, i-a luat mâna ca şi când ar fi vrut să o ajute să se ridice de jos. Atunci a văzut pata de sânge de pe ciment şi faptul că era leşinată sau moartă. Capul îi atârna inert pe umăr. S-a speriat, a fugit să deschidă uşa repede la magazie, a luat chilotul fetei şi în grabă l-a înghesuit într-un sac cu concentrat şi a ieşit să caute ajutor.

207

Nu se zărea nimeni prin împrejurimi. O luă pe Săndica în braţe, o urcă în şaretă şi în goana calului s-a îndreptat spre dispensarul uman. Gânduri negre îl urmăreau şi încerca să facă scenarii, ce să spună că s-a întâmplat. Cu magazinerul va vedea el cum aranjează.

Va spune că a găsit-o în magazie, că s-a împiedicat şi s-a lovit puternic la cap în căzătură, lucru ce nu era prea departe de adevăr. Încă mai spera să scape cu viaţă. Constatase că mai avea puls, chiar dacă era slab. Nu pierduse totuşi prea mult sânge. Era conştient că de viaţa fetei va depinde libertatea sa.

Nu-şi dădea seama ce l-a apucat să o violeze. Poate că până la urmă între ei apărea o dragoste reciprocă, aşa cum se întrezărea când s-au întâlnit prima dată la restaurant în Constanţa. Numai gândul că i-a aparţinut cu trup şi suflet profesorului, îl înnebunise. Mai ales că se putea să o piardă definitiv dacă părăsea comună, să plece în altă parte, departe de el.

Nu ştia dacă o iubeşte cu adevărat sau era ca o obsesie de care nu se putea despărţi în niciun fel.

Mai era puţin şi ajungea în faţa dispensarului. Pe verandă erau oameni cu probleme de sănătate ce aşteptau să le vină rândul la consultaţii.

– Ajutaţi-mă să o iau din şaretă, vă rog, strigă inginerul la nişte bărbaţi.

– Ce s-a întâmplat, tovarăşul inginer? Întrebau sătenii când au văzut fata leşinată.

– Nu ştiu, aşa am găsit-o, cred că s-a împiedicat şi s-a lovit cu capul de ciment într-o magazie.

Ajunsă pe patul de consult, doctorul a sărit imediat să vadă care este starea fetei. Avea puls chiar dacă era slab, însă trebuia să fie transportată de urgenţă la spital pentru investigaţii amănunţite. Sună salvarea şi anunţă cazul. În 208

timpul cât o consultă pe fată, doctorul nu era convins că lucrurile s-au întâmplat aşa cum relata inginerul.

Hainele fetei erau în dezordine, bluza sfâşiată la piept şi a constatat că fata nu avea chilotul pe ea când i s-a ridicat fusta sa scurtă la aşezarea pe patul de consult. Pe faţă avea nişte zgârieturi sau muşcături, nu putea să-şi dea seama deocamdată. Se uită la inginer cât îi făcea o injecţie care să-i mărească presiunea sângelui pompat de inimă şi apoi îi montă o doză de glucoză în care introduse o fiolă de hidrocortizon. Spălă rama şi o pansă la cap.

Săndica avea o contuzie cerebrală destul de urâtă. A scos din frigider o pungă plină cu gheaţă pe care o aşeză în dreptul rănii. Nu trecură nici douăzeci şi cinci de minute, când a sosit şi salvarea.

Medicul de pe salvare, o femeie, a preluat accidentata căruia îi crescuse pulsul şi dădea semne de revenire, însă încă era inconştientă.

Ca să scrie istoricul accidentului în fişa de însoţire a bolnavei, a cerut relaţii singurului care a putut să le dea, şi anume inginerului Axinte. A declarat că a auzit o buşitură în magazie şi, când a mers să vadă ce s-a întâmplat, a găsit colega sa lungită jos cu o contuzie la cap. Se împiedicase de un sac cu furaj sau de altceva poate şi în cădere s-a lovit la cap de cimentul de pe pardoseală.

Doctoriţei i se păru cam puerilă explicaţia, dar nu era treaba ei să cerceteze. Pe ea o interesa să stabilizeze pacienta şi să o ducă cât mai urgent la spital.

Doctorul Ţigănuş a evacuat toţi curioşii din cabinet, dorind să poarte o discuţie cu inginerul Axinte.

– Tovarăşul inginer, povestea dumitale cu împiedicatul este bună pentru spus copiilor, nu mie, care în viaţa mea am văzut atâtea.

209

Dacă se împiedica, se lovea la frunte nu la ceafă, doar nu mergea cu spatele. Apoi de ce s-a agăţat în cădere de şi-a rupt bluză în zona pieptului? Nici chilot nu avea pe ea sau vreţi să spuneţi că nu obişnuieşte să poarte că este vară? Are leziuni şi la gură.

– Tovarăşul doctor, eu aşa am găsit-o. Ce s-a întâmplat cu ea nu ştiu. Ne va povesti când îşi va reveni.

– Dacă îşi va reveni. Este posibil să rămână amnezică mult timp, să nu ştie ce s-a întâmplat cu ea. Dacă se va constata că are vreun hematom subdural, lucrurile se pot complica, să fie nevoie de intervenţie chirurgicală. Să sperăm să nu fie aşa de grav, doar să fie o pierdere a cunoştinţei temporară şi să-şi revină repede, dar mă îndoiesc.

– Bine, tovarăşul doctor, vă mulţumesc pentru intervenţia dumneavoastră şi ar fi mai bine să nu facem supoziţii până nu aflăm de la Săndica ce s-a întâmplat.

– Eu nu am de ce să bat toba, decât dacă voi fi întrebat ce părere am despre accident, de persoane autorizate să mă întrebe, nu de curioşi.

– Vă mulţumesc.

– Nu ai pentru ce, dar ai grijă ce faci şi ce vorbeşti.

Viorel s-a întors la magazie, unde magazionerul era sosit de mult.

– Ce s-a întâmplat, tovarăşul inginer, de aţi plecat şi aţi lăsat magazia vraişte deschisă.

– Ce să se întâmple... am alergat cu tovarăşa ingineră Săndica la dispensar. S-a împiedicat în magazie şi în cădere s-a lovit la cap de pardoseală şi a leşinat.

– Cum să se împiedice, tovarăşul inginer. Doar era lumină în magazie şi sacii cu uruială sunt aranjaţi unul lângă celălalt.

– Nu ştiu, omule, ce a făcut. Eu verificam intrările şi ieşirile de marfă din magazie când am auzit buşitura. Nici nu 210

am observat când a intrat în magazie. Credeam că ai venit tu şi nu m-ai anunţat.

– Şi este lovită rău?

– Destul de rău dacă a luat-o salvarea în stare de inconştienţă.

– Doamne, săraca, tocmai acum când a devenit ingineră. Tot colectivul se bucură de acest lucru că toţi ţin la ea. Este tânără şi frumoasă, dar şi cumsecade.

– Bine, nea Ioane, eu merg la birouri să anunţ accidentul, să vedem cine se duce la spital să se intereseze de ea dacă şi-a revenit.

– La revedere. Dacă aflaţi noutăţi, să mă anunţaţi şi pe mine.

– Spală şi tu pata de sânge de pe pardoseală, sugeră Viorel lui nea Ion. – Bine.

Viorel a plecat cu şareta la birouri aşa cum i-a spus magazionerului, iar nea Ion s-a dus la locul accidentului să vadă cum s-a putut împiedica ingineră de s-a lovit aşa de tare la cap. Când a văzut locul unde era pata de sânge, a ajuns la concluzia că povestea inginerului cu împiedicatul fetei este cusută cu aţă albă. Era un sac mai înafară şi răsturnat pe jos, dar acesta după cum arăta, căzuse mai mult în urma unei lupte decât a unei împiedicări. Îl simpatiza pe inginer, era şeful său direct şi era bine să pară că nu ştie nimic. A luat o găleată cu apă şi un ciot de mătură să spele pata de sânge închegat.

Când să înceapă spălatul, a văzut o bucăţică de cârpă albă ieşind dintr-un sac şi când a tras de ea să vadă ce este şi ce caută acolo, a constatat că este un chilot de damă rupt.

Acum a înţeles ce s-a întâmplat în magazia sa cât el a lipsit.

211

Viorel a violat-o pe Săndica sau doar a încercat şi aceasta în lupta cu el a căzut şi s-a lovit la cap. Nu ştia ce să facă acum. S-ar putea să se facă cercetări de către miliţie, aşa că renunţă la spălatul petei de sânge. Iar chiloţii fetei i-a ascuns prin magazie unde nu avea cum să umble cineva.

Prefera să se facă că nu ştie nimic până nu va afla cum se derulează filmul evenimentelor. Doar el nu a fost de faţă.

Ajuns la birouri, Viorel l-a căutat pe preşedinte sau pe inginerul-şef să le spună de păţania Săndicăi. Cum nu era nici unul dintre ei, a lăsat vorbă la contabilitate să fie anunţaţi că Săndica este luată cu salvarea la spitalul din Mangalia. A plecat spre biroul său să-şi pună ordine în gânduri şi să vadă cum susţine în continuare cazul Săndicăi.

Dacă fata îşi va reveni şi va povesti ce s-a întâmplat, sigur se va ocupa de caz miliţia şi mai ales procuratura. Îi era teamă ca totul să nu se ducă de râpă din cauza obsesiei sale care se numea Săndica.

Pentru el era ca un coşmar de când a cunoscut-o şi mai ales de când a aflat că nu îi este indiferent fetei, ba mai mult, era gata să aibă o aventură cu el. Totul s-a dus pe apa sâmbetei când a apărut profesorul de franceză. Nici nu avea curajul să dea ochii cu Ramona. Ce îi va spune? Cum să justifice gestul său? Numai fiara din el l-a determinat să procedeze aşa fără să se gândească la consecinţe. Chiar dacă fata nu se accidenta, tot putea să-l reclame la miliţie că a violat-o.

Din gândurile sale sumbre l-a scos inginerul-şef care a intrat ca o vijelie în birou.

– Ce s-a întâmplat, tovarăşul Axinte, cu tovarăşa Niculescu?

Am auzit că este la spital în stare de inconştienţă.

– Aşa este că doar eu am dus-o la dispensar.

– Cum aşa? Ce s-a întâmplat de fapt?

212

– Se pare că s-a împiedicat de un sac cu uruială în magazia lui nea Ion şi în cădere s-a lovit cu capul de pardoseală, căpătând o contuzie puternică, cu pierderea cunoştinţei temporar.

– Şi este grav?

– Nu ştiu, a luat-o salvarea. Este la spital la Mangalia pentru investigaţii.

– Mă duc la birouri să dau un telefon la urgenţă şi să văd ce maşină este liberă să plec la Mangalia.

– Bine, aştept veşti despre ea.

Inginerul-şef a telefonat la spital şi a aflat că pacienta şi-a revenit, este sub supraveghere medicală, nu este aşa de grav, numai că nu-şi aminteşte nimic despre accident deocamdată. Este amnezică.

Nici cum o cheamă nu a ştiut să spună la început. Cu timpul îşi va reveni, însă are nevoie de linişte şi repaos total o perioadă, însă are nevoie de actele de identitate şi de o adeverinţă că este salariată, pentru internare.

Când s-a aflat în C.A.P. de accidentul tinerei inginere şi de starea sa de sănătate, multă lume era circumspectă asupra modului cum s-a produs accidentul şi aştepta ca fata să-şi revină din amnezie, pentru a se afla cum s-a întâmplat să se lovească la cap. Viorel a trecut pe la magazie să vadă în ce ape se scaldă nea Ion şi când l-a găsit la întrebat: – Ce ai făcut, nea Ioane, ai spălat pardoseala?

– Nu, tovarăşul inginer. Mi-a fost teamă.

– De ce, nea Ioane?

– Păi de asta, şi se duse în colţul unde a ascuns chiloţii fetei, pe care i-a arătat inginerului.

– Că a căzut se poate, dar să-şi piardă şi chiloţii, mai ales şi rupţi nu mai cred. La mine nu intră femei care să-şi lase chiloţii prin sacii cu uruială.

213

– Nea Ioane, ar fi bine să t e abţii de la comentarii.

Când va ieşi Săndica din spital se va afla ce s-a întâmplat.

– Tovarăşul inginer, eu sunt mut. Dar dacă mă vor lua la întrebări eu îl iau pe „nu ştiu” în braţe, că nu am fost de faţă. Ia matale chiloţii ăştia şi faci ce crezi cu ei, mie nu-mi trebuiesc.

– Bine, nea Ioane. Aşa rămâne. Nu erai aici, nu ştii nimic. Să nu tulburăm apele degeaba.

Oricum mai liniştit decât la întâlnirea cu subordonatul său, Viorel a plecat spre birouri să ia pulsul evenimentelor de la funcţionare şi de la „radio şanţ”.

Ramona era şi ea contrariată asupra modului în care s-a întâmplat accidentul. Doar ce se despărţise de ea şi cum putea să se împiedice aşa din senin? A mers şi ea la magaziner să afle mai multe de la el, însă se întoarse şi mai nedumerită. Cum de nea Ion a plecat subit la moară lăsând magazia deschisă să intre Săndica în ea? Ceva nu se potrivea cu realitatea. Cum de tocmai atunci a apărut soţul său la magazie să o salveze? Toate aceste semne de întrebare vor fi lămurite când se va întoarce Săndica din spital.

17. Coşmarul adevărului Fă pace cu trecutul, ca să nu-ţi încurce prezentul.

Inginerul-şef a plecat la atelierul auto să vadă ce maşină este disponibilă pentru a merge la Mangalia la spital.

Era IMS-ul, aşa că s-a urcat în el şi i-a indicat destinaţia şoferului. La spital a dat imediat de Săndica. Era în salonul de 214

reanimare, sub supravegherea directă a medicului de gardă de la Urgenţe. Îşi revenise din comoţia cerebrală suferită în urma căzăturii şi loviturii la cap de pardoseala magaziei, însă tot în stare de amnezie, aşa că prea multe nu a putut afla despre cum s-a întâmplat accidentul.

Medicul de gardă l-a asigurat că nu există niciun pericol să aibă vreun hematom, însă nu-i putea garanta după cât timp va ieşi din starea de amnezie. Putea să fie şi într-o săptămână cum putea să dureze şi luni de zile. Deocamdată va fi transferată în salon la Secţia Interne, unde trebuie să o vadă şi un medic specialist neurolog. La radiografie nu a apărut nici un hematom sau eventuale leziuni ale creierului.

Din discuţia inginerului-şef cu Săndica, acesta nu a putut afla decât că tânăra a intrat în magazie şi apoi nu mai ştie nimic. I-a povestit subordonatei sale că a fost găsită de inginerul Axinte în stare de inconştienţă şi adusă urgent la dispensar cu şareta, apoi cu salvarea la spital. Cel care i-a asigurat primul ajutor, a fost doctorul Ţigănuş şi tot el a chemat şi salvarea să o transporte de urgenţă la spital.

Când a auzit numele lui Viorel, Săndica parcă a avut o tresărire şi creierul său s-a acoperit cu o ceaţă densă. Îşi amintea vag că parcă l-ar fi văzut în magazie, dar nu era sigură, lucruri ce i le-a relatat şi inginerului-şef, derutându-l şi mai mult. Dacă ea l-a văzut, înseamnă desigur că şi el a observat intrarea fetei în magazie. Atunci de ce neagă că ar fi ştiut că este în magazie?

– Nu ştiu precis, însă parcă era şi el în biroul lui nea Ion. Cu nea Ion m-am întâlnit pe drum şi nu avea cum să lase magazia deschisă dacă nu era cineva în ea. Şareta lui Viorel era la uşa magaziei. Îmi amintesc precis.

– El spune că era în birou, nu neagă acest lucru, însă specific cu vehemenţă că nu te-a văzut când ai intrat, ci că a auzit doar căzătura şi ţipătul tău şi atunci a ieşit să vadă dacă 215

nu cumva a intrat nea Ion în magazie sau altcineva şi aşa a dat de tine în stare de inconştienţă.

– Îmi pare rău, mai mult nu-mi amintesc. Şi pentru mine este o enigmă cum s-a întâmplat să mă împiedic şi să cad pe spate de m-am lovit la cap.

Săndica la fel de nedumerită a fost şi atunci când a fost dusă în salon şi când să se schimbe în ţinuta de spital, spre ruşinea şi nedumerirea sa, s-a trezit fără chiloţi. Ştia precis că nu pleacă niciodată aşa de acasă. Nici cel puţin fără sutien, dar fără chilot? Cum de nu-i mai are pe ea? Tocmai de aceea a întrebat atât sora cât şi infirmiera dacă ştiu ceva despre dispariţia lor. I s-a spus că aşa a fost adusă cu salvarea.

Trebuie să stea de vorbă cu doctorul Ţigănuş să afle mai multe de la el.

A văzut că şi bluza este sfâşiată şi murdară în zona nasturilor de la piept şi nu credea că în cădere avea de ce să se agaţe ca să se rupă.

– Domnişoară, aşa aţi fost adusă. Credeam că nu obişnuiţi să purtaţi. Am mai întâlnit la fetele tinere, mai ales că este vară încă.

Săndica era contrariată şi spera că va afla răspuns la nedumerirea sa, când se va întoarce acasă. Până atunci a rugat o infirmieră să-i cumpere alţi chiloţi de la magazin, dându-i banii necesari şi indicaţii asupra mărimii, culorii şi calităţii.

La fel de nedumerit era şi inginerul-şef, care a promis că va aduce după-amiază toate actele necesare internării subordonatei sale.

Cum să nu o vadă Axinte intrând în magazie, dar să audă căzătura?

Aici era ceva neclar. Credea că ceva se întâmplase între cei doi. Ori fată nu vrea să povestească, ori nu-şi mai aduce aminte într-adevăr de cele întâmplate. La plecare i-a 216

lăsat nişte bani şi s-a despărţit de ea, promiţându-i că va reveni curând. În cadrul colectivului de specialişti şi de conducere a C.A.P.-ului se făceau tot felul de supoziţii asupra accidentului Săndicăi. Exista ceva care îi făcea să nu creadă varianta povestită de Viorel. Cum să te împiedici aşa din senin oricât de neatent ai fi? Şi chiar dacă te-ai fi împiedicat, tot poţi să te fereşti în cădere sau să previi o cădere şi o lovire violentă de pardoseală.

Viorel era conştient că nimeni nu era convins sută la sută de cele povestite de el. Inclusiv Ramona, şi aceasta o simţea prin modul în care îi răspundea şi după cum îl privea cu neîncredere. Îi vorbea din ce în ce mai rar şi numai dacă era necesar.

Ramona s-a hotărât să facă o cercetare personală asupra cazului.

Simţea că ceva nu este în regulă cu soţul său şi parcă a început să desluşească semnificaţia mai multor gesturi şi comportări din partea lui faţă de Săndica, la care nu a dat importanţă până acum. Nu dorea să fie considerată paranoică, aşa că a preferat să nu le ia în considerare deocamdată.

A plecat la magazia de uruială să-l întâlnească pe magazine care să-i explice ce ştie şi ce crede despre accident.

Era un accident de muncă şi, cum ea era şefa Săndicăi, în caz de alte cercetări pe linie de protecţia muncii, nu dorea să fie trasă la răspundere nevinovată şi în necunoştinţă de cauză.

– Nea Ioane, ia spune-mi cum s-a întâmplat cu accidentarea tovarăşei ingineră Nicolescu?

– Nu ştiu, tovarăşa Axinte. Eram plecat la moară. M-a trimis soţul dumneavoastră să văd dacă au terminat de măcinat ce le-am trimis pentru sectorul dumneavoastră.

– Şi soţul meu unde era?

217

– Eu l-am lăsat în magazie, în biroul meu.

– Pe tovarăşa ingineră ai întâlnit-o?

– Da, ea venea la magazie să vadă dacă mai avem făină de oase, chiar am vorbit cu dumneaei, apoi eu mi-am continuat drumul la moară şi ea s-a dus la magazie să numere sacii. Nu m-a crezut că avem suficientă deocamdată.

– Cât ai întârziat la moară?

– Ceva mai bine de o oră. Când am revenit, magazia nu era încuiată şi nimeni nu mai era în ea. Soţul dumneavoastră era plecat şi nici tovarăşa ingineră nu mai era.

– Şi nu ai observat nimic deosebit în magazie?

– Atunci nu. Când am auzit de accident, m-am uitat prin magazie şi am văzut o mică pată de sânge pe pardoseală şi un sac de uruială căzut, plus ceilalţi deranjaţi, nu mai erau cum i-am lăsat eu.

– Şi cum ţi-ai explicat aceasta?

– Nu am găsit niciun răspuns la nedumerirea mea.

– Bine, nea Ioane. Dacă te mai întreabă cineva, sper să dai aceleaşi explicaţii.

– Normal că aşa voi spune. Ce altceva să mai spun?

– Nu ştiu. Dumneata poate ştii ce altceva poţi spune.

Ramona a părăsit magazia şi avea de gând ca, atunci când va termina ziua de muncă, să-i facă o vizită particulară doctorului Ţigănuş. Poate el o va lămuri, poate ştie mai multe despre accident.

Nea Ion nici gând să-i spună şefei de fermă ce ştie el şi mai ales ce crede că s-a întâmplat între cei doi. Ori a fost o întâlnire amoroasă şi, fără să vrea s-a întâmplat necazul, ori Viorel a violat-o pe ingineră. Ultima variantă i se părea cea mai plauzibilă. De ce să ascundă chiloţii fetei într-un sac cu uruială dacă era cu voia ei amorul? Poate că era o întâlnire premeditată între cei doi, de l-a trimis inginerul pe el aşa dintr-o dată la moară. Atunci de ce a mai venit Viorel să-l 218

prevină să nu spună nimic dacă cineva întreabă despre accident? Asta a fost. Viorel s-a dat la tânăra fată, aceasta nu a vrut, s-au luptat între ei şi atunci ea s-a împiedicat şi a căzut cu el deasupra sa de s-a lovit cu aşa forţă de ciment.

Când şi-a terminat programul, Ramona nu l-a mai sunat pe Viorel ca de obicei să plece împreună acasă, dacă nu are altceva de făcut peste program. S-a dus direct acasă la doctorul Ţigănuş. L-a găsit pe acesta trebăluind prin grădină.

Stătea într-o casă naţionalizată, al cărui proprietar era deportat, fiind considerat chiabur şi, mai ales, că făcuse parte din Garda de Fier, formaţiune politică legionară interzisă de regimul comunist imediat ce au venit la putere.

– Bună ziua, domnule doctor. Ce mai faceţi? Vă recreaţi prin muncă?

– Da, mai fac câte ceva. Leg tomatele de araci. Uite ce rod frumos au. A... dar pe dumneata nu te interesează legumicultura.

Doar zootehnia....

– Ba mă interesează şi agricultura. Dacă nu ar fi ea cu ce mi-aş hrăni animalele?

– Ai dreptate. Stai să-ţi culeg câteva roşii frumoase să-ţi faci o salată la cină.

– Nu pentru salată am venit în vizită la dumneata.

Vreau să-ţi cunosc părerea asupra accidentului Săndicăi. Cum eu îi sunt şefă, nu vreau să am probleme pe linie de protecţia muncii în cazul unei anchete, mai ales că doar a venit din concediul de odihnă şi nu a apucat să-şi semneze fişa. Cine se gândea la ce se poate întâmpla?

– Ce să-ţi spun, doamna Axinte! Eu ştiu ce să se fi putut întâmpla şi cum s-a întâmplat de fapt?

– Cum, nu aveţi nicio părere? Doar dumneavoastră aţi fost cel care i-a acordat primul ajutor?

219

– Eu pot să-ţi spun cum a ajuns la mine. De ce a ajuns aşa, nu pot să-ţi spun. Poate ne va povesti chiar ea când se va întoarce. Dar nu ţi-a povestit soţul?

– De la el nu am putut afla mai nimic. Mi-a spus că aşa a găsit-o şi a adus-o de urgenţă la dispensar cu şareta.

Cum s-a întâmplat spune că habar nu are.

– Atunci aşa este cum a povestit el. Eu ce pot spune mai mult?

Doar că era în inconştienţă şi am făcut din punct de vedere medical ce era necesar în asemenea cazuri. I-am acordat primul ajutor şi am chemat salvarea.

– Asta o ştiu şi eu. Doream să dezleg nişte semne de întrebare.

– Şi care ar fi acelea?

– Cum poate un om în toată firea să se împiedice de ceva care nu îi stătea în cale?

– Asta nici eu nu ştiu. De aceea este bine ca să revină Săndica şi să ne povestească ea singură filmul accidentului său.

– Bine atunci, domnule doctor, vă mulţumesc pentru tomate. Sunt deosebit de frumoase.

– Şi la fel de gustoase. Le-am hrănit doar cu îngrăşământ natural.

Nimic chimic. Doar sunt medic şi cunosc efectul chimicalelor asupra organismului.

– Din nou vă mulţumesc şi vă rog să mă scuzaţi că vam întrerupt recreerea productivă.

– Nu-i niciun deranj. La revedere.

Săndica se simţea din ce în ce mai bine. Îi dispăruseră durerile de cap şi nu mai avea ameţeli, efecte ale comoţiei cerebrale. Doar când se ridica brusc din pat simţea cum se învârte camera cu ea, însă şi aceasta din ce în ce mai rar. Era de zece zile internată în spital şi nu reuşise să mai ia legătura 220

decât cu cei din partea C.A.P.-ului care veneau să o viziteze în timpul zilei. Într-o zi a venit şi Ramona în calitate nu neapărat de şefă a sa, ci de colegă. Aşa a aflat că a căutat-o Mircea la telefon. Când i s-a spus de accidentul său stupid, a lăsat vorbă că va veni cât de curând să o viziteze şi să afle care este starea sa de sănătate.

Oricât s-a străduit Ramona să descâlcească firul accidentului său, nu a reuşit, deoarece Săndica nu-şi amintea nimic. Îi repeta doar că s-a întâlnit cu nea Ion magazionerul care mergea la moară şi că a intrat în magazie să vadă dacă are suficientă făină de oase, aşa cum au stabilit amândouă.

– Bine, dar când ai intrat în magazie, era cineva acolo? Întrebă cu insistenţă Ramona.

– Nu ştiu nimic.

– Viorel era în magazie?

– Nu-mi amintesc. De ce întrebi?

– El spune că era în biroul magazionerului, verifica registru de intrări – ieşiri. Cum de nu v-aţi văzut unul pe celălalt?

– Eu nu-mi amintesc dacă era sau nu.

– El spune că te-a descoperit când a auzit bufnitura produsă de căderea ta pe pardoseală şi un ţipăt. Chiar aşa de tare trebuia să se fi auzit? Dar cum de nu a auzit uşa când s-a deschis la intrarea ta în magazie?

– Uşa era între deschisă, nu a fost nevoie să împing de ea să facă zgomot.

– Oricum, tot trebuia să te vadă, chiar dacă nu ai făcut zgomot.

– De ce nu-l întrebi pe el. Eu s-ar putea să-l fi văzut că doar biroul este aproape de uşă, însă nu-mi amintesc nimic.

M-am trezit pe un pat de spital, cu mari dureri de cap, tulburări de vedere şi ameţeli, conectată la o pungă de

221

glucoză sau ser fiziologic, ce o fi avut în ea, şi gheaţa sub ceafă.

– Acum cum te simţi?

– Au mai dispărut din ameţeli şi durerile de cap, însă încă nu s-a făcut lumină în mintea mea. Doar frânturi de amintiri au început să-mi apară şi multe semne de întrebare.

– Ce anume?

– Sunt de ordin personal. Când a telefonat Mircea?

– Ieri, de aceea m-am grăbit să te anunţ. Am fugit încoace că avea maşina treabă în Mangalia şi aştept să vină să mă ia de la spital.

Avem o grămadă de probleme şi acum singură este mai greu de rezolvat.

– Ce se aude cu şedinţa consiliului?

– La şedinţa de partid nu s-a aprobat postul suplimentar de inginer, mai ales că este nevoie în continuare şi de cineva care să-ţi preia sarcinile cu monta şi toată lumea este supărată. Oamenii simpli nu ştiu cu ce probleme ne confruntăm noi. Pe ei îi interesează să coste cât mai puţin.

– Deci când ies din spital trebuie să-mi fac bagajele?

Măcar nu am putut lua legătura cu cei de la Dorobanţu. Dacă va veni Mircea am să-l rog pe el să telefoneze la I.A.S. să vorbească cu directorul că vin la ei.

– Sincer îmi pare rău.

– Nu-i nimic. Poate acest rău în aparenţă se transformă în bine pentru mine. Acolo am s-o iau de la început şi cu experienţa căpătată aici, sper să mă descurc.

– Fără îndoială te vei descurca. Eşti o bună specialistă.

– Încă mă doare capul, însă sper că dacă va veni Mircea, să-mi facă externarea.

– Dar poţi suna la birou şi aranjez să trimită I.M.S.-ul după tine.

– Voi vedea cum procedez atunci.

222

– Atunci te las să te odihneşti. Poate se va face lumină în această necunoscută care se cheamă accidentul tău.

– Şi eu doresc acest lucru mai mult ca toţi.

– Am plecat. Te pup. Pa. Să ai grijă de tine şi să revii cât mai curând.

– Doar să-mi iau lucrurile şi lichidarea. De stat nu mai stau chiar dacă se aprobă postul. M-am hotărât să mă întorc lângă ai mei.

Prefer să o iau de la capăt decât să stau acolo ca şi când cuiva i s-a făcut milă şi a acceptat să schimbe postul meu din tehnician în inginer zootehnic. Mă simt deja jignită.

– Faci cum crezi că este mai bine pentru tine. Ce pot să spun eu? Decât că ne vei lipsi şi ca colegă cât şi ca prietenă.

După ce Ramona a plecat de la spital, la fel de nedumerită asupra accidentului după cum a venit, în schimb foarte mulţumită că va scăpa de pericolul prezenţei sale şi ca femeie şi ca posibilă rivală la postul de şef de fermă, Săndica încerca din răsputeri să-şi pună ordine în gânduri.

Reluă în gând filmul zilei când s-a întâmplat totul.

Oare pentru a câta oară? Îşi amintea ce a discutat cu Ramona de dimineaţă, apoi cu magazionerul, cum a intrat în magazie şi s-a dus în capătul unde erau depozitaţi sacii cu făină de oase, cum i-a numărat şi când s-a întors să plece, parcă l-a văzut pe Viorel lângă ea, însă nu era sigură.

De faptul că a văzut şareta lângă magazie nu i-a mai spus Ramonei şi că l-a văzut în biroul magazionerului citind ceva. Mai departe nu ştia ce s-a întâmplat şi de ce nu mai avea chiloţi pe ea. Să fi profitat Viorel că era inconştientă şi să o fi violat-o? Oare să fie în stare de asemenea faptă? Spera să nu creadă despre el aşa ceva. Când va ajunge acasă, neapărat va trebui să stea de vorbă atât cu magazionerul, cât şi cu

223

doctorul Ţigănuş. Ei trebuie să ştie ceva sau cel puţin să bănuiască asupra modului cum s-au întâmplat lucrurile.

Aşa a prins-o somnul. Se simţea obosită după vizita Ramonei şi mai ales când a aflat vestea că postul său depindea acum de şedinţa de consiliu care putea trece peste hotărârea comuniştilor din organizaţia de partid pe colectiv.

Nu putea să nu citească în vocea Ramonei parcă o satisfacţie când i-a povestit că nu au fost de acord să-i transforme postul din tehnician în inginer. Şi-a dat seama că nu este agreată de şefa sa actuală şi că s-ar simţi mai bine dacă ar dispărea din viaţa lor. Poate că a sesizat ceva din comportamentul lui Viorel faţă de ea sau a auzit că a vizitat-o acasă când s-a întors de la facultate cu diploma de inginer în buzunar.

Săndica a avut un somn agitat. Visul său era ca un coşmar.

Parcă îl vedea pe Viorel cum vrea să o prindă în braţe şi să o sărute cu forţa. Parcă avea nişte dinţi mari cum a văzut prin cărţi desenaţi vampirii şi o ameninţa că vrea să o muşte pentru a-i suge sângele. Se zbătea să scape din mâinile sale şi el o ţinea strâns şi încerca s-o muşte de gât. Şi totul parcă se întâmpla în magazia lui nea Ion. Se luptau printre sacii cu uruială. Striga la Mircea şi acesta nu o auzea să vină să o scape din mâinile lui Viorel. Mai mult, parcă Mircea fugea de ea. Viorel era fioros, chiar odios, cum îi străluceau ochii şi cum avea părul vâlvoi pe cap. Era transpirată toată, cu vocea sugrumată şi când s-a trezit, lângă ea se afla atât asistenta, cât şi doctorul care îi făcea o injecţie pentru liniştire.

– Ce s-a întâmplat, domnişoară? Ne-ai speriat pe toţi cu ţipetele dumitale. Ai avut vreun coşmar?

– Da... am visat urât. Nici nu doresc să-mi amintesc ce.

224

– Cred că după ce vă fac externarea, ar trebui să vă consulte şi consilieze un doctor psiholog. Există ceva în subconştient care deocamdată nu vrea să se limpezească. Din punct de vedere medical, nu mai există niciun pericol. La radiografie, din nou, nu s-a observant nicio modificare sau prezenţa vreunui hematom. Vă trebuie câteva zile de linişte şi uşor, uşor, să vă reluaţi activitatea de zi cu zi. Cu timpul poate se va lămuri şi cazul accidentului dumitale.

– Mă bucur, domnule doctor. Sper să aflu şi eu cum sa întâmplat totul. Am mai avut un coşmar cam cu aceeaşi temă în noaptea de înaintea accidentului, cu acelaşi personaj ca actor principal.

– Ce s-a întâmplat, de fapt?

– Vă rog să mă scuzaţi că nu vă pot spune, este ceva legat de viaţa mea personală, pe care nu este cazul să o fac publică.

– Mă rog, dumneata ştii mai bine. Oricum în douătrei zile poţi părăsi acest pat, pentru a reveni între ai dumitale.

– Ai mei sunt ceva mai departe şi sper să revin lângă ei cât de curând.

– Desigur, aşa să faci. Atunci şi creierul se va odihni şi poate se va ridica ceaţa care nu lasă să iasă adevărul la suprafaţă. Bun, acum te las să te odihneşti cu adevărat după efectul injecţiei şi să fii cuminte, să nu ne mai creezi emoţii. Îngrijorat de starea sănătăţii iubitei sale, Mircea se hotărî să se urce în tren şi să se oprească direct la spitalul din Mangalia. Mai trebuia şi să revină în Dobrogea să-şi ia bagajul de la gazdă şi transferul de la Secţia Învăţământ a Regiunii Constanţa.

O găsi liniştită, slăbită şi nedumerită. Cu un buchet generos de crizanteme albe în mână intră în salonul iubitei sale, chiar dacă mai era puţin până la vizita de dimineaţă a 225

medicului. Plecase cu noaptea în cap numai să fie cât mai repede lângă Săndica. Accidentul iubitei îl marcase şi îl nedumerise. Cum putea să se accidenteze aşa de stupid?

– Bună, iubito, îi spuse Mircea sărutând-o uşor pe buze. Erau prea mulţi ochi care îi priveau, aşa că se limitase doar la atât. Cum am aflat de acest nefericit accident, am şi plecat spre tine. Cum te simţi?

– Mai bine fizic, nicio îmbunătăţire din punct de vedere mental.

Nu-mi este nimic clar ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat.

– Să sperăm că în timp te vei reface totul se va limpezi. Ce spun martorii sau cei care s-au implicat în aducerea ta la spital?

– Că m-au găsit căzută în magazie în stare de inconştienţă. Nimic altceva.

– Deci nu există un martor ocular care să vadă cum sa întâmplat totul?

– Nu. – Când te externează?

– Dacă ai venit tu, poate astăzi. Am aflat de la Ramona, care a trecut pe la mine, despre intenţia ta de a veni la spital.

– Cum să nu vin? Păcat că am aflat aşa de târziu.

Eram îngrijorat de ce nu mai dai niciun semn de viaţă şi am telefonat la tine la birou. Aşa am aflat de accident şi am plecat încoace cât am putut de repede.

– Dar asta s-a întâmplat acum trei zile când a fost Ramona aici şi tu deja ai aflat cu o zi înainte de accident. De ce nu ai putut veni mai repede dacă îţi păsa de mine? spuse Săndica supărată pe Mircea.

– Am avut de alergat pentru transferul meu la Galaţi.

Mi-am găsit post de profesor la un liceu aproape de casă.

226

– Bravo! Şi până acum nu ai putut să-mi spui? Sau ţi-a fost jenă să o faci ştiind că mă laşi de izbelişte în Dobrogea, iar singură, răbufni fata indignată.

– Vorbeşte te rog mai încet, se uită la noi pacienţii cum ne certăm.

– Dar noi nu ne certăm, dragule, că nu avem de ce.

Fiecare are viaţa sa, fără obligaţii faţă de celălalt, spuse ea abia abţinându-se să nu izbucnească în plâns.

– De ce vorbeşti aşa? Am rugat-o pe mama să se intereseze de un post şi pentru tine când am hotărât să rămân acasă. Face cercetări unde poate găsi un post de inginer zootehnist. Să sperăm că se rezolvă.

– Cred că nu mai este nevoie. Mi-am găsit post la mine în regiune, la câţiva kilometri de comuna mea. Dacă nu mă grăbesc să-l ocup, s-ar putea să-l pierd şi nu mai am rezerve financiare să stau fără serviciu, iar dacă mă duc la Călăraşi la Secţia Agricolă, cine ştie prin ce coclauri mă aruncă.

– Bine, când vine medicul la vizită îţi ceri externarea şi mai vorbim acasă. Între cei doi prieteni care înainte abia aşteptau să se vadă şi să se iubească, acum se instalase o stare tensionată, destul de jenantă.

Fata, în subconştientul său, îl considera vinovat de toate întâmplările sale din ultima vreme, mai puţin de succesul cu susţinerea examenului de stat şi obţinerea diplomei de inginer.

Mircea era surprins că Săndica nu s-a mai manifestat la fel de iubitoare ca înainte, chiar dacă se afla pe un pat de spital. Nu trebuie să-i reproşeze lui că doreşte să nu mai revină în Dobrogea şi să rămână lângă familia sa, cum de fapt la fel doreşte şi Săndica – să se mute cu serviciul cât mai aproape de familia ei.

227

Uşa se deschise şi şeful de secţie însoţit de tot alaiul său de asistente intră la vizită.

– Bună ziua, cum vă mai simţiţi astăzi? Sunt probleme?

Dumneavoastră cine sunteţi? puse el când îl zări pe Mircea. Nu ştiţi că există un program de vizite?

– Sunt prietenul domnişoarei şi am venit să o însoţesc acasă. Sper să-i faceţi externarea.

– Da? Bine atunci, aşteptaţi, vă rog, afară până se termină vizita şi voi vedea ce voi hotărî în privinţa domnişoarei cu comoţia cerebrală.

– Bine, voi aştepta afară. Mă scuzaţi.

– Ia spuneţi, domnişoară, cum vă mai simţiţi? Mai persist ameţelile şi durerile de cap?

– Nu, domnule doctor, mai rar şi numai atunci când mă ridic repede.

– Poate fi alta cauza, nu neapărat urmările accidentului. Ia să văd cum stai cu tensiunea. Binişor. Şi rana la cap s-a închis frumos, cum nu vă tundeţi zero, nu există pericolul să vi se vadă semnul rămas după căzătură, încercă el să glumească.

– Şi? Sunt şanse să plec astăzi? Am probleme mari de rezolvat, nu vreau să-mi pierd postul, pe care abia l-am găsit, din cauza spitalizării.

– Nu din cauza spitalizării domnişoară, ci din cauza urmărilor acestui nefericit şi stupid accident care v-a transformat dintr-un om normal în unul amnezic. Putea să fie şi mai rău: să deveniţi o legumă pur şi simplu pentru toată viaţa.

– Poate cu timpul se va rezolva. Am înţeles că în urma unei consilieri cu un psiholog, se poate să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat.

228

– E posibil, e posibil, răspunse doctorul care avea tendinţa de a repeta cuvintele în timpul unei conversaţii – Bine, atunci, mă pregătesc de plecare acasă.

– Desigur, desigur, astăzi puteţi pleca, dar neapărat vă rog să daţi o mare importanţă odihnei şi să urmaţi tratamentul prescris.

– Bine, domnule doctor, desigur. Este şi interesul meu să mă refac cât mai repede.

– Peste o oră să mergeţi la biroul de externări pentru a vă ridica biletul de externare.

– Mulţumesc.

După trecerea vizitei, Săndica se schimbă de ţinuta de spital şi se duse împreună cu Mircea să-şi facă externarea.

Nu avea bagaj.

Numai cu buchetul de flori în mână, Săndica şi Mircea se îndreptau spre gară pentru a lua autobuzul din staţie.

După douăzeci de minute de mers cu autobuzul, în staţia din centrul comunei s-au despărţit. Mircea a mers să-l caute pe directorul şcolii să-i semneze transferul, apoi la gazdă să-şi strângă bagajul.

Poate mâine se va afla în trenul spre Galaţi, părăsind Dobrogea pentru totdeauna în calitatea sa de locuitor cu viză de flotant, revenind doar ca turist pe litoral, când va putea şi va avea chef de o baie în mare.

Săndica se îndreptă spre gazda sa. Trebuia să se întâlnească şi cu doctorul Ţigănuş, să afle ceea ce o frământa cel mai mult pe ea: în ce situaţie a fost adusă de Viorel la dispensar. Aşa că a lăsat bagajul în cameră şi, cum nu erau gazdele acasă, a plecat spre dispensarul comunal. A aşteptat să fie consultaţi toţi cei care erau la rând, chiar dacă o rugau să intre înaintea lor. Se vedea că acum toată comuna ştia de accidentul său.

– Bună ziua, domnule doctor.

229

– Bună ziua, Săndica. Gata ţi-au făcut externarea? Mă bucur că mai vizitat. Cum te simţi?

– Iată că am înviat din morţi. Am înţeles că atunci când am fost adusă la dumneavoastră eram mai mult moartă decât vie.

– Da, nu erai în cele mai fericite clipe din viaţa ta.

– Cum am fost adusă, domnule doctor? Eu am suferit o amnezie totală şi nu ştiu nimic din momentul accidentului.

Este o perioadă complet opacă: oricât mă străduiesc să aflu ce s-a întâmplat, nu reuşesc.

– Vrei să-ţi dau un sfat părintesc, că pot să-ţi fiu ca un tată ca vârstă.

– Desigur, de ce nu?

– Lasă să rămână neclară acea pată opacă de care vorbeşti. Dacă se face lumină în ea, s-ar putea să nu-ţi placă ce vei afla.

– Pe ce vă bazaţi sfatul domnule doctor?

– Am o bănuială, nu o certitudine.

– Pot vorbi cu dumneavoastră sincer, doar sunteţi medic. Eu m-am trezit la spital cu bluza ruptă în zona pieptului şi fără chilot pe mine. Nu plec niciodată fără lenjeria intimă şi bluza mea era în regulă când am intrat în magazie, impecabil de curată şi, mai ales, întreagă.

– Tocmai de aceea nu-i bine să se facă lumină în memoria ta. La mine aşa ai fost adusă de către domnul Axinte şi mi-am pus aceeaşi întrebare. El a spus că aşa te-a găsit şi aşa te-a adus direct la dispensar.

– Deci este ceva neclar în legătură cu Viorel vreţi să spuneţi?

– Eu nu spun nimic, nefiind martor la ce s-a întâmplat în magazie. Vreau să îţi pun totuşi o întrebare tranşantă.

– Vă rog...

– Există ceva între voi de domeniul intimităţilor?

230

– Nu, nimic până acum şi nici nu văd de ce ar fi şi în viitor. El este căsătorit, soţia lui îmi este colegă şi eu am un prieten, pe care îl iubesc şi sper să mă iubească şi el.

– Asta am vrut să ştiu. Îmi pare rău că nu am recomandat în fişa de trimitere la urgenţă un control ginecologic.

– Ce vreţi să spuneţi? Este posibil să fi fost violată?

Atunci când m-am accidentat?

– Este posibil, aşa se explică şi lipsa chilotului. Dacă nu s-a întâmplat cu voia ta, înseamnă că a fost un viol. Cum de te-ai accidentat nu pot spune. Sunt doar supoziţii că v-aţi luptat între voi şi în timpul luptei să fi căzut şi să te fi lovit cu capul de cimentul pardoselii din magazie.

– Cum poate face aşa ceva Viorel? Eu îl ştiu de un familist serios.

– Aceasta este părerea mea. Totuşi te puteai accidenta şi din cauza unei pierderi subite de calciu şi în urma ameţelii să fi căzut ca cei bolnavi de epilepsie, fără control asupra mişcărilor. Dacă tu vrei să faci cercetări mai amănunţite, este problema ta, însă eu te sfătuiesc să le laşi aşa cum sunt. Dacă nu poţi face dovada după atâta timp, te faci de râs în comună şi le distrugi şi căsnicia celor doi Axinte.

Să ştii că şi Ramona a venit să mă tragă de limbă, dar nu i-am spus nimic până nu am stat de vorbă cu tine. Nici ea nu este clar lămurită cu tot ce s-a întâmplat în magazie şi dacă totuşi s-a întâmplat ceva între voi cu adevărat. Doar bănuieşte.

– Vă mulţumesc, domnule doctor, pentru lămuririle date. Poate mă vor ajuta să fac lumină în întunericul existent în memoria mea referitor la acest caz.

– Ţi-am spus ce să faci. Lasă totul acolo în întuneric! Şi dacă vei reuşi să reconstitui evenimentele, la ce-ţi va folosi să le faci publice?

231

Ziceai că ai un prieten şi că vă iubiţi. Crezi că te va mai iubi ştiind că ai fost victima unui viol? Mereu se va întreba dacă a fost viol sau aţi dorit-o amândoi, dar accidental ai căzut şi te-ai lovit la cap. Este mai bine să alegi răul cel mai uşor de suportat dintre două rele.

– Bine, atunci mă bazez pe discreţia dumneavoastră.

– Noi am jurat să nu dezvăluim secretele pacienţilor.

Este ca la preot când ascultă o spovedanie. Ce ar face un psiholog dacă ar face publice problemele pacienţilor săi? Stai fără grijă, ce am vorbit noi doi, aici rămâne.

– Mulţumesc. Atunci plec acasă să-mi pregătesc şi eu bagajul.

– Unde pleci?

– Acasă la ai mei, în Ialomiţa, pe lângă Călăraşi.

– Cu atât mai bine. Odată cu plecarea ta, apele se liniştesc şi cazul accidentului se va uita cu timpul.

– Sper. La revedere, domnule doctor, şi, din nou, vă mulţumesc pentru readucerea mea la viaţă. Vreau s-o iau de la început la mine acasă, lângă familia mea.

– Cel mai bine. Succes şi numai bine! La revedere!

Săndica părăsi cabinetul bătrânului doctor Ţigănuş cu inima sfârtecată de un cuţit. Deci este posibil ca Viorel să-şi fi pus în practică ameninţarea sa că nu va scăpa aşa uşor de el şi a violat-o în magazie. Barem de nu ar rămâne şi cu alte urmări în afara amneziei.

Să rămână gravidă. Asta i-ar mai trebui. Chiar că ar fi culmea ghinioanelor ce s-au abătut asupra sa începând cu perioada liceului când a fost deflorată de un coleg beat după o reuniune tovărăşească ce a avut loc la liceu. A acceptat să-l însoţească acasă la el, nu avea cum să mai ajungă la internat la o oră aşa de târzie din noapte. După acea deflorare, a trebuit să treacă mult timp până a început să simtă plăcerea actului sexual. De fapt nu prea a mai contat ce simţea ea.

232

Singurul care a făcut-o fericită şi de care s-a simţit iubită, a fost Mircea şi acum, dacă ar afla de eventualul viol al lui Viorel, desigur că şi-ar schimba părerea despre ea. Nu ştie nimic despre trecutul său şi nici nu a întrebat de el. De ce să-l îndepărteze? Poate că totuşi o iubeşte cu adevărat. Este mai bine să asculte sfatul doctorului Ţigănuş, mai ales că va rămâne în comună doar cât să-şi facă lichidarea, să-şi ia transferul la Dorobanţu şi să plece. Nu are ce regreta prin plecarea sa. Aşa scapă şi de obsesia lui Viorel pentru ea.

Viorel stătea cu frica în sân. Îşi va reveni Săndica şi îl va reclama sau va tăcea? Totul depindea de ea. Avea asigurări de la doctorul Ţigănuş şi de la magaziner că nu vor spune nimic, care să trezească suspiciuni. Şi-a dat imediat seama că Ramona nu-l crede şi a aflat despre acţiunea sa întreprinsă pe cont propriu de a descoperi adevărul. Dacă până acum nu l-a luat la rost, înseamnă că nu a aflat nimic. Era conştient de ce însemna gestul său necugetat. Putea să înfunde puşcăria pentru mulţi ani şi, desigur, se ducea de râpă nu numai cariera sa profesională, dar şi familia sa.

Aşa cum a stabilit cu Mircea, după ce a mâncat ceva, Săndica s-a îndreptat spre sediul C.A.P.-ului pentru a-i anunţa că doreşte să-şi facă lichidarea şi, dacă sunt de acord, să-i elibereze un document de transfer în interesul serviciului la I.A.S. Dorobanţu. Oricum trebuia să specifice în actul de lichidare cât a lucrat şi ce a lucrat aici. L-a găsit pe preşedinte stând de vorbă cu secretarul de partid, Andrei Boboc. Au început să se scuze amândoi de faptul că în şedinţa de partid membrii de partid nu au fost de acord cu postul său, dar poate se rezolva la şedinţa consiliului de conducere.

– Mulţumesc nu mai este nevoie, doresc să plec acasă. Am nevoie de odihnă şi să mă îndepărtez de aceste locuri. Ai mei sunt în vârstă şi au nevoie de prezenţa mea zilnică lângă ei, aşa că vă rog să-mi aprobaţi cererea de 233

transfer în interesul serviciului la I.A.S. Dorobanţu şi să mi se facă lichidarea la zi.

– Ne pare rău că pleci de la noi, dar te credem că este în interesul tău să te retragi aproape de casă.

– Vă mulţumesc. Aş dori ca mâine să plec definitiv din comună.

Sper că pot ridica actele şi salariul de dimineaţă. Am un tren spre Bucureşti şi trebuie să-l prind.

– Desigur, stai fără grijă, chiar acum dau dispoziţie săţi calculeze drepturile băneşti. Şi cum te mai simţi? Ţi-ai amintit cum s-a întâmplat accidentul?

– Încă nu, dar sper să se întâmple cât mai curând, de aceea doresc să mă detaşez de toate acestea şi să merg lângă ai mei. Mi s-a recomandat odihnă totală o perioadă de timp.

Mai am zece zile de concediu medical, de care vă rog sa ţineţi cont la întocmirea actelor de lichidare.

– Îţi dorim însănătoşire grabnică.

– Mulţumesc! şi fata îşi luă la revedere de la cei doi conducători ai colectivului.

A doua zi, cu actele în poşetă şi cu geamantanul în mână, Săndica se despărţea de iubitul său în Gara Feteşti. El a preferat să meargă pe un traseu ocolitor prin Bucureşti, numai pentru a o însoţi pe Săndica până la Feteşti, unde trebuia să schimbe trenul către Călăraşi. Putea să fie ultimul lor drum făcut împreună. Cele câteva clipe cât au stat îmbrăţişaţi pe peron li s-au părut o eternitate. Se vor mai vedea oare vreo dată? Aici s-ar putea să aibă loc despărţirea a două destine, ce s-au intersectat pentru două luni de zile, într-o comună dobrogeană. Ce le va mai oferi destinul pentru viitor? Vor mai avea un viitor comun sau atât le-a oferit viaţa să guste dintr-o iubire tumultoasă şi plină de promisiuni? Aşa că atunci când trenul care i-a adus până aici, s-a pus în mişcare, Mircea a sărit pe scara vagonului cu mâna ridicată 234

spre a-i face semnul ultimului sărut. Au apucat doar să-şi promită că vor ţine legătura după ce fiecare îşi rezolvă problema cu serviciul. Era bine să lase o pauză între aceste multitudine de evenimente survenite în viaţa lor. Cu acest tren s-au despărţit poate definitiv două destine care puteau rămâne unite pentru o viaţă întreagă. Nici unul dintre ei nu era convins că se vor mai vedea aşa de curând şi că mai pot să-şi spună: cât de mult te iubesc.

Ajunsă acasă, Săndica s-a bucurat de o primire aşa cum se aştepta. Ambii părinţi erau acasă. Tatăl său nu stătea prea bine cu sănătatea şi a renunţat să mai meargă la colectiv câteva zile. Când au auzit că fiică lor, în sfârşit, a hotărât definitiv să rămână acasă cu ei, s-au bucurat nespus de mult.

Bătrânul, uitând de sănătatea sa şubredă, a şi luat-o spre magazie să scoată o sticlă cu vin, însă ambele femei i-au tăiat entuziasmul refuzându-l.

Ducând bagajul în camera sa, Săndica a revenit să povestească părinţilor despre planul său de viitor. Trebuia neapărat ca mâine să ajungă la I.A.S. Dorobanţu, pentru a-şi depune actele de studii şi pentru a lămuri cu directorul, statutul său de nou angajat.

Mama sa se învârtea emoţionată în jurul fiicei, ştergându-şi lacrimile de bucurie cu poala şorţului. Nu-i venea să creadă că în sfârşit fata ei dragă s-a întors acasă după şase ani de când o tot vedea sporadic, în vacanţe sau în concediu, câteva zile de fiecare dată pe an. De data aceasta o va avea lângă ea şi vor avea timp să sporovăiască câte în lună şi câte în stele. Ca mamă care îşi cunoştea copila foarte bine, vedea că ceva nu era în regulă cu starea sa sufletească.

– Ce-i, mamă? Parcă nu-ţi este bine. Eşti cumva bolnavă? Parcă nu-ţi sunt boii acasă.

– Nu, mamă, nu am nimic. Acum nu mai sunt bolnavă.

235

– Dar ce, fata mamii, ai fost cumva bolnavă şi nouă nu ne-ai spus nimic?

– Da, mamă, am avut ceva probleme cu sănătatea, dar nu le mai am.

– Ce-ai păţit, fata mamii?

– Am avut un accident la serviciu. M-am împiedicat într-o magazie şi m-am lovit tare la cap, dar acum nu mai am nimic.

Săndica nu putea să-i spună mamei sale ce a păţit cu adevărat, să nu o sperie şi mai tare. Nici ea încă nu ştia practic ce s-a întâmplat cu adevărat. Aştepta ca timpul să rezolve şi această necunoscută.

– La ce ora mai trec autobuzele spre Olteniţa? întrebă ea să ştie pentru a doua zi cum să-şi organizeze plecarea la Dorobanţu.

– Este unul care trece la ora şase dimineaţa, apoi altul la ora nouă şi tot aşa din trei în trei ore. Ultimul este la nouă seara spre Olteniţa. Înapoi spre Călăraşi, cu o ora şi jumătate diferenţă.

– Vreau să mă spăl şi eu un pic, să mănânc ceva că nu am avut timp să mănânc nimic de dimineaţă, să mă schimb...

– Imediat îţi încălzeşte mama tocăniţa de ceapă cu carne de pui. Şi-a prins o drăcoaică de puică piciorul în gard. Sărea mereu gardul în grădină şi râcâia printre brazdele cu salată şi, când am vrut s-o alung, şi-a prins piciorul între uluce şi a rămas beteagă, aşa că taică-tu i-a tăiat gâtul.

– Bine, atunci merg să mă spăl un pic, să mă mai răcoresc şi între timp îmi pun şi actele ce-mi trebuiesc mâine, în ordine.

– Numaidecât este gata tocăniţa că doar ce am mâncat şi noi. Încă este călduţă că nu-i făcută cu untură să se sleiască, mai ales că-i vară.

236

– Bine atunci.

– Să scot şi un pahar cu vin? o întrebă tatăl său.

– Nu tată, că nu am chef de băut vin acum. Mă simt obosită după drum şi căldura din tren.

– Nu mai stai şi tu câteva zile să te odihneşti?

– Nu am stat destul, tată? Am fost la munte, am fost şi la voi, m-am odihnit, acum gata, la treabă. Ce vrei să pierd postul din dorinţa de odihnă?

– Tu ştii, dar eu voiam să mai stăm şi noi de vorbă ca tată şi fiică...

– Gata, nu mai plec de acasă, aşa că avem fiecare zi la dispoziţie pentru discuţii...

– Aşa o fi, însă iar ai să vii seara obosită de muncă şi de navetă...

– Cât fac cu autobuzul? Câteva minute şi cu munca sunt obişnuită, nu mai sunt domnişoara studentă, ci ditamai inginera cu experienţă. Îţi promit că vom avea timp de discuţii şi de un pahar cu vin când mă întorc de la muncă, în fiecare seară.

– Bine, fata tatii. Să dea Dumnezeul cel Bun! Săndica s-a răcorit cum a putut la ligheanul cu apă rece, apoi a mâncat tocăniţa de pui, cu stufat din ceapă verde şi s-a pregătit să-şi ordoneze actele necesare pentru Dorobanţu. Trebuia să se scoale de dimineaţă, să nu piardă primul autobuz. Dacă îl pierdea, trebuia apoi să încerce să ajungă totuşi cu autostopul şi nu era încântată de această variantă.

A doua zi la Dorobanţu nu-l găsi pe directorul general, fiind plecat la Călăraşi cu probleme de serviciu, însă era inginerul-şef care cunoştea problema cu angajarea sa. Când a citit 237

diploma şi a văzut că era eliberată de câteva săptămâni, s-a uitat mirat spre Săndica.

– Nu fiţi surprins că abia anul acesta mi-am susţinut examenul de stat pentru a-mi lua titulatura de inginer.

Anul trecut am considerat că nu eram suficient de pregătită pentru tema aleasă şi am preferat să muncesc în calitatea de tehnician, ca în acest timp acumulând atât experienţă cât şi mai multe cunoştinţe, să-mi susţin cum trebuie teza.

– Da, văd că aţi luat examenul cu nota maximă. Bravo! Nu este niciun impediment să vă angajaţi, aşa cum va spus şi directorul. Avem nevoie de entuziasmul tineresc, mai ales că puteţi să puneţi în practică tot ce ştiţi din timpul facultăţii în domeniu creşterii animalelor.

– Deci sunt angajată?

– Desigur.

– Când trebuie să vin la muncă?

238

– Din punctul nostru de vedere şi din acest moment. Aveţi nevoie de un timp tranzitoriu de odihnă?

– Nu, am fost în concediul de odihnă şi sunt dornică să mă apuc de muncă.

– Perfect. Atunci hai să vă arăt noul dumneavoastră loc de muncă şi să vă prezint colaboratorilor. Veţi răspunde de un lot de juninci de rasă, aduse cu mari sacrificii tocmai din Elveţia, pentru a îmbunătăţi rasele noastre autohtone.

– Nu mă sperie nimic, este tocmai domeniul pe care îl cunosc cel mai bine. Doar în acesta am lucrat şi m-am specializat.

– Bravo atunci! Deci nu vor fi probleme. Orice aveţi nevoie discutaţi cu mine sau în cel mai rău caz cu directorul. Nu aveţi alt şef intermediar.

– Mă bucur că mi se acordă de la început atâta încredere. Sper să demonstrez că o şi merit.

– Nicio îndoială că veţi demonstra.

Iată aici vă este biroul. Când veţi veni mâine dimineaţă, veţi găsi în el tot ce 239

vă trebuie şi ce nu va fi, vom completa pe parcurs.

– Mulţumesc, domnule inginerşef….

– Leonard Tudorache.

– Eu nu mă mai prezint că ştiţi cum mă numesc.

– Desigur, domnişoară Săndica.

Aceştia vă sunt subordonaţii dumneavoastră. Inginerul-şef Tudorache îi prezentă îngrijitorii ce răspundea de padocurile unde erau ţinute junincile.

– O să fiu nevoită să fac ceva schimbări pe aici. Nu prea îmi place cum sunt îngrijite viţelele şi nici spaţiu de plimbare văd că nu au, aşa că trebuie să vă solicit ca în faţa grajdului să construiţi un ţarc în care junincile să se plimbe libere în timpul zilei, când starea vremii le permite.

– Bine, voi vorbi cu domnul director de propunerea dumitale. Mi se pare corectă.

Săndica îşi luă la revedere de la inginerul-şef, veselă că are un serviciu unde ea este autonomă, fără şef direct, 240

care să o şicaneze cu diverse pretenţii, doar pentru a-i demonstra că îi este superior ca funcţie.

I-a explicat inginerului-şef că nu poate rămâne astăzi, pentru că nu avea echipamentul de lucru la ea.

Ajunsă în şoseaua naţională, nu a mai aşteptat autobuzul. A făcut cu mâna primei maşini ce se îndrepta spre Călăraşi şi cum arăta „trăsnet”, ce şofer nu ar fi oprit pentru a o transporta câţiva kilometri?

Acasă, bucuria angajării sale a fost sărbătorită cu un pahar rozaliu cu aromă de căpşunică, soiul de viţă predominantă în curtea tatălui său.

Cum de data aceasta nu a mai uitat săşi facă provizii de cafea, a făcut şi câte o cafea, să-şi răsfeţe părinţii care se mulţumeau cu surogatul din orz.

– Bine, fata mamii, dar la ora asta mai bem cafea? La noapte o să stăm cu ochii înfipţi în tavan.

– Lasă, mamă, că nu veţi păţi nimic. Vine el şi somnul la cât sunteţi voi de obosiţi după o zi de trudă prin curte.

241

Atât Săndica, cât şi părinţii săi erau fericiţi. Vor avea grija unul celuilalt de acum încolo. Mama sa se va ocupa cu gătitul hranei, Săndica cu treburile gospodăreşti şi bătrânul său tată, cu ce putea şi el să mai facă. Gata, acum treburile casei erau împărţite, toată lumea mulţumită. După servitul cinei (aceeaşi tocăniţă de pui), Săndica a plecat să-şi pregătească lucrurile de care avea nevoie la noul său loc de muncă. Încă o mai încercau ameţelile şi durerile în zona unde primise lovitura, dar spera cu timpul să scape şi de acestea. Şi-a ales hainele de lucru şi câteva cărţi care o vor ajuta, mai ales cele care se ocupau cu descrierea soiului de taurine aduse în ferma de la Dorobanţu.

Noaptea s-a trezit din somn leoarcă de transpiraţie. A avut un coşmar. Aşa a crezut ea la început că este, un coşmar, dar când s-a mai liniştit, cu lumina aprinsă, şi-a dat seama că a

242

retrăit clipele petrecute în magazia de la C.A.P. Viorel apăruse din spatele său şi cu ochii injectaţi de furie, ca un disperat, se repezise asupra ei şi, oricât a ţipat ea şi l-a implorat să o lase în pace, el nu a auzit. Trăgea să-i rupă hainele de pe ea, o săruta pe obraz şi se lupta să-i prindă gura, dar cum ea se răzvrătea, nu reuşea. Cu mâna printre picioarele sale, trăgea să-i rupă chilotul şi atunci ea s-a împiedicat şi a căzut cu capul de ciment. În inconştienţa sa cauzată de puternica lovitură, a rămas întipărită furia de care a dat dovadă Viorel când a violat-o. A vrut să se răzbune pe ea şi pe Mircea. Nu putea să-l părăsească fără să fie şi a lui măcar o dată. Era obsedat de acest lucru şi de aceea a tăbărât asupra ei.

Revăzând filmul întâmplărilor în somn, teama de urmările momentului se aşternu asupra sa. Dacă va rămâne însărcinată? Cum să-i spună lui Mircea că a fost violată de Viorel şi a rămas gravidă?

243

O va mai dori ca iubită? O va mai iubi la fel ca înainte? Dar copilul ce statut va avea? De bastard? Îi va cere socoteală lui Viorel pentru fapta sa? Dar părinţii săi ce vor spune?

Hotărî să-i scrie doctorului Ţigănuş pentru a-i cere sfatul. Era singurul în care avea încredere. Îi va povesti cum, în somn, i-a revenit memoria şi a aflat cum s-au desfăşurat evenimentele înainte de accidentarea sa. Stinse din nou lumina, dar până dimineaţa nu mai putu să adoarmă. Cum închidea ochii reveneau clare în mintea sa imaginile de coşmar petrecute în magazie, când a fost atacată şi violată sălbatic de Viorel.

Spera ca doctorul Ţigănuş să-i dea sfatul care trebuie. Nu avea cu cine altcineva să se sfătuie şi nici părinţilor nu le putea povesti de necazul său, iar lui Mircea nici atât.

A doua zi, Săndica şi-a luat postul în primire. A inspectat cu mare atenţie fiecare padoc şi animalele adăpostite în ele şi s-a declarat foarte nemulţumită de rezultatele inspecţiei. Animalele nu 244

erau îngrijite cum trebuie, hrana era insuficient de bogată în calorii şi proteine, lipseau din ea elementele de bază pentru producerea sporului de greutate şi dezvoltării lor armonioase.

De asemenea, se declară nemulţumită inclusiv de igiena din padocuri şi de faptul că animalele erau murdare.

Convocă imediat toţi muncitorii ce-i avea în subordine şi le explică ce dorea să obţină de la ei. Cum majoritatea dintre îngrijitori erau bărbaţi, se arătară tare nemulţumiţi de măsurile luate de noua ingineră şi murmurau între ei, însă la atenţionarea că: „cine nu se conformează noilor reguli, pot să-şi caute un alt loc de muncă”, au lăsat-o mai moale cu murmuratul.

De asemenea, Săndica a întocmit un alt reţetar de hrănire a junincilor şi un program de curăţenie în padocuri până va fi „lună”.

Cum de unele elemente din noul reţetar era nevoie să se facă aprovizionarea, întocmi o listă cu ce avea nevoie imediat şi ce era de 245

rezolvat în timp şi o înaintă ingineruluişef.

Acesta se miră cât de multe probleme a ridicat tânăra ingineră şi, cum auzise şi despre muştruluiala salariaţilor din ferma de juninci, se declară mulţumit de debutul fetei, promiţându-i că le va da curs spre rezolvare imediat.

Pe plan profesional, Săndica era foarte mulţumită. Avea autonomia de a-şi pune în practică toate cunoştinţele dobândite atât în facultate, cât şi la C.A.P. din Dobrogea. Pe plan personal era foarte speriată. Trecuse termenul la care trebuia să aibă ciclu şi acesta nu mai veni la timp. S-a mai întâmplat câteodată să întârzie, dar niciodată zece zile şi de aceea hotărî să dea o fugă până la Călăraşi la un ginecolog, să facă un control medical. Nu ştia ce să facă, să-I spună acestuia că a fost violată sau nu? Crede că îi va spune şi aşa nu o cunoştea ca persoană. Poate va primi şi un sfat ce să facă cu sarcina dacă este gravidă.

246

Seara, când se retrase în camera sa, Săndica concepu o scrisoare foarte detaliata către doctorul Ţigănuş. Îi povesti cum s-au desfăşurat relaţiile dintre ea şi Viorel, cum s-au întâlnit o singură dată la Constanţa întrun restaurant şi i-a mărturisit că îi place ca bărbat şi cum el apoi a abordat-o în biroul ei de la C.A.P. şi s-a manifestat destul de violent, fără să mai aibă o altă întâlnire de la discuţia din restaurant sau o altă convorbire. I-a mărturisit că este atrasă de Mircea, profesorul de franceză, şi că au petrecut o săptămână împreună la Sinaia şi crede că amândoi sunt atraşi sentimental unul de celălalt. Săndica simţea nevoia de a-şi găsi un confident în vârstnicul doctor Ţigănuş. Îi povestea lucruri pe care nu putea să i le povestească propriei sale mame, fără să o îndurereze.

I-a povestit filmul zilei în care a avut accidentul său şi îi cerea părerea despre cum să procedeze în

247

continuare. Mai ales acum când i-a revenit memoria.

Să-l reclame miliţiei şi procuraturii?

Ce dovadă putea să aducă acum după atâta timp împotriva lui? Trebuia să meargă din nou în Dobrogea, să stea de vorbă cu magazionerul, care trebuia în primul rând să confirme că s-au întâlnit înainte de accident şi că i-a spus că Viorel se afla în magazie, la momentul intrării sale, să verifice dacă există sau nu suficientă făină de oase în depozit. În subconştientul său exista decizia de a-l aduce pe Viorel în faţa justiţiei, însă din punct de vedere sentimental, înclină să-l ierte pentru gestul său. Era conştientă că şi ea purta un dram de vină: îl provocase într-un anumit fel. Îi recunoscuse că-l plăcea şi că între ei sar putea crea un sentiment de dragoste. Poate şi de aici înverşunarea lui Viorel de a o avea chiar şi cu forţa, văzând că o pierde în favoarea lui Mircea.

248

Dimineaţa, când plecă la serviciu, se grăbi să depună scrisoarea către doctorul Tigănuş la cutia poştală.

Trebuia să găsească o modalitate de a ajunge la Călăraşi pentru a face o vizită la ginecolog în primul rând. Funcţie de rezultatul consultului putea contacta un psiholog sau un avocat.

După inspectarea normală a sectorului de care răspundea şi corectarea deficienţelor, l-a căutat pe inginerul-şef, deoarece nu i-a sosit încă suplimentul de nutreţuri propuse pentru îmbunătăţirea meniului junincilor.

Săndica i-a solicitat şefului său direct o deplasare la Călăraşi pentru întocmirea fişei medicale necesară la oricare angajare. Acesta a fost de acord, sugerându-i să meargă personal pentru a ridica de la depozite materialele solicitate pentru adaosul de hrană al junincilor, considerându-se în timpul serviciului în ziua respectivă, în plus i-a pus la dispoziţie şi mijlocul de transport necesar. Aceasta pentru că îi plăcuse cum a debutat tânăra ingineră 249

în activitatea zootehnică de la I.A.S. Dorobanţu.

Ziua următoare a fost plină de emoţii pentru Săndica. Trebuia să parcurgă în policlinică toate etapele unor analize medicale necesare angajărilor. Solicitase şi un control ginecologic.

Ajunsă în faţa cabinetului de specialitate, emoţiile fetei creşteau cu fiecare pacient intrat la consult înaintea sa. Când i-a venit rândul să intre, parcă i s-au tăiat picioarele – o lua cu leşin.

Parcă ar fi dorit să plece acasă, fără să mai intre. Doar vocea asistentei a trezito la realitate când şi-a auzit numele strigat: – Tovarăşa Niculescu Săndica!

– Da, eu sunt.

– Poftiţi, vă rog!

– Mulţumesc!

Intră în cabinet ca mielul la tăiere.

– Ia să vedem, ce s-a întâmplat domnişoară? i se adresă doctorul, un bărbat înalt, robust, cu barbişon şi

250

ochelari cu ramă aurită, privind-o pe deasupra ochelarilor.

– Domnule doctor, nu ştiu ce poate fi, dar nu mai am ciclu menstrual de circa două săptămâni.

– Sunteţi căsătorită?

– Nu. – Aţi avut relaţii sexuale în această perioadă? Aţi fost răcită, aţi lucrat în curent? Trebuie să ştim care poate fi cauza.

– Nu am fost răcită şi nici nu am lucrat în curent.

– Atunci? Nu mi-aţi răspuns la restul întrebărilor.

– Nu am avut relaţii sexuale, ci am fost violată acum aproape o lună de zile, în urma cărui viol am avut un accident. În timpul apărării împotriva violatorului, m-am împiedicat, am căzut şi m-am lovit cu capul de cimentul unei pardoseli. Contactul cu cimentul s-a soldat cu o comoţie cerebrală, însoţită de amnezie totală, o internare în spital de peste zece zile, amnezie din care abia de două zile mi-am revenit.

251

– Tragic dacă se mai întâmplă asemenea fenomene în zilele noastre.

Cine era violatorul? Văd că sunteţi ingineră.

– Nu are importanţă acum cine, ci urmările acestui viol. De aceea sunt la dumneavoastră. Sunt sau nu sunt însărcinată? Asta este problema care mă frământă de nu pot dormi.

– Acest lucru îl putem afla după consult, aşa că vă rog să vă pregătiţi şi să urcaţi pe masa de consult.

După consultarea pacientei, în timp ce doctorul îşi scotea mănuşile şi se spăla la chiuvetă, cu un zâmbet larg pe faţă, o inform pe Săndica: – Domnişoară, bucuraţi-vă că nu aveţi decât o infecţie, o metroanexită, şi că nu sunteţi însărcinată, dacă se poate omul bucura când contactează o asemenea infecţie. Am să vă prescriu o reţetă pentru a vă vindeca de această afecţiune, altfel s-ar putea să nu mai rămâneţi gravidă niciodată.

– Domnule doctor, mi-aţi luat o mare greutate de pe suflet.

252

Desigur că voi urma tratamentul cu sfinţenie. Îmi doresc copii, dar numai în condiţiile unei căsnicii reuşite.

– Şi ce veţi face cu violatorul? Îl veţi reclama?

– Nu ştiu ce voi face, domnule doctor în viitor. Voi analiza care sunt avantajele şi dezavantajele unei asemenea acţiuni. Este vorba şi de reputaţia mea viitoare, de viaţa mea şi de ce se va întâmpla cu mine pe viitor.

Credeţi că voi fi avantajată să mă aflu într-un proces de viol care poate fi contestat şi nu poate fi dovedit după atâta timp, neexistând niciun martor?

– Sincer? Nu cred că ieşiţi decât cu avantajul moral că va fi pedepsit.

Aceasta în cazul că va fi pedepsit.

Imaginea dumitale, oricum, va fi tare şifonată pentru viitor.

– Tocmai la aceasta mă gândeam şi eu domnule doctor. Mă bucur că am doar o infecţie, nu şi o povară pe care să o port nu numai eu toată viaţa, ci să o poarte şi un suflet nevinovat, ce s-ar naşte dintr-o violenţă.

253

– Aveţi dreptate, domnişoară. Iată reţeta şi vă doresc numai bine. Vă recomand totuşi să consultaţi şi un specialist în psihiatrie, dacă veţi vedea că nu puteţi scăpa de coşmarul acestei nelegiuiri.

– Vă mulţumesc. La revedere.

– La revedere şi ai grijă de dumneata şi sănătatea dumitale, că eşti tânără şi frumoasă şi ar fi păcat să nu poţi da naştere unor copii la fel de frumoşi.

– Vă mulţumesc. Am să ţin cont de sfat.

Săndica părăsi optimistă cabinetul de ginecologie, îndreptându-se direct către prima farmacie din apropiere, pentru a face rost de tratamentul necesar.

Desigur că în această situaţie se schimbă problemele situaţiei sale. Hotărî să-l sune pe Mircea pentru a-i povesti despre munca sa şi bucuria de a fi singura răspunzătoare de activitatea sa profesională, pe care dorea să o facă cât mai bine.

254

Îl găsi acasă şi era bucuros că l-a sunat. Nu mai ştia nimic de ea de la despărţirea din gara Feteşti. Era fericit că primeşte veşti bune despre ea şi a invitat-o la Galaţi la sfârşit de săptămână, măcar să-I cunoască familia. Săndica i-a promis că se va gândi la această ofertă şi, cum se va ivi ocazia, se va urca în primul tren spre Galaţi. Încheind discuţia într-un ton optimist, declarând fiecare cât de dor îi era de celălalt, îşi luă la revedere, mult mai veseli decât erau înaintea acelui telefon.

Se urcă în cabina camionului mult mai fericită acum decât a coborât şi i-a spus şoferului să meargă la depozitele de unde trebuia să ridice materialele solicitate. Nu mai conta acum ce sfat îi va da aliatul său nebănuit, doctorul Ţigănuş. Anticipa cam ce vor conţine acele sfaturi. Totuşi era mulţumită că mai ştie cineva de drama sa şi poate că într-o clipă de sinceritate, la o întâlnire ocazională, îi va reaminti lui Viorel fapta 255

sa, de care credea că nimeni nu are habar.

Erau trei care ştiau: Săndica, Tigănuş şi Ion, magazionerul.

Sfârşit

256