Călătorind prin toamnă
Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si de dulceaţa peştelui marin. Toată vara i-am dus dorul, a disp ărut ca şi când dintro dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moart ă. Sosiser ă “termitele” (turiştii dornici să savureze dulcea ţa unui pe şte marin pr ăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O vară pierdută, un an prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioniştii se confruntau cu acelea şi situa ţii), posesori de b ărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la prim ărie şi investiţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii.
Cum spuneam, ne bucuram, că iar a apărut un pe şte care merita c ăutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în n ăvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare pe şte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână, cu ni şte improviza ţii numite de noi pescarii – volte, compuse din câţiva metri de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi dou ă trei cârlige mai mari. Zilnic “alergam” cu bărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon c ă au dat de el, sau pe unde l-am descoperit c ăutându-l chiar fiecare dintre noi cu o zi mai înainte. Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam c ă voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în func ţiune congelatorul ce a stat scos din priză toată vara, natura s-a hot ărât s ă-mi fure aceast ă bucurie. S-a dezlănţuit din senin cum o face adeseaori când nici nu te a ştep ţi, fiind mai mereu furtună pe mare. Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit s ă revizitez Ia şul, fiind invitat de către prietenii făcu ţi cu ocazia lans ării pe 8 martie a romanului PARFUM DE ORHIDEE în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expoziţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ieşeancă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetic ă şi critic de art ă. Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanic ă din acela şi ora ş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical. Marea nu-mi mai furniza nicio satisfac ţie ţinându-m ă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile f ăr ă niciun regret, a şa c ă,
mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce m ă va l ăsa diminea ţa pe peronul monumentalei gări din metropola moldav ă, Ia şul marilor personalit ăţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creang ă, Sadoveanu şi multe alte genii ale culturii româneşti. Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, m ă aflam prin zona Vasluiului. O dimineaţă rece, înv ăluit ă într-o mantie dens ă de cea ţă şi răcoare, exact ca şi în dimineaţa de şapte martie când vizitam Ia şul pentru a doua oară, prima dată fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezecişi şapte. Condiţiile existente atunci m-au f ăcut s ă nu v ăd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru p ătrat din el este plin de istorie şi de cultură. Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o or ă nu puteai vedea decât s ăr ăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de porumb sau floarea soarelui, nerecoltate înc ă. Dealungul terasamentului de cale ferat ă, pe partea stâng ă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Pân ă atunci eram convins că această plant ă parazit ă se dezvolt ă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în num ăr destul de mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj. Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stâng ă a sensului de mersal al trenului, a apărut o construc ţie ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice preţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolant ă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte,
acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişc ări doveditoare c ă acolo s-ar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei. Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să- ţi plac ă, s ă te cucerească, prin frumuseţea, elegan ţa şi modernitatea construc ţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construc ţie ce apar ţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din fa ţa gării şi ajungi la Râpa Galben ă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai sc ăpat de efortul urc ării celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru L ăpu şneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Central ă, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi c ăutat parc nu numai din Ia şi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou. Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inim ă zburdalnic ă şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are, de un romantism cuceritor. Doar aleele sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groas ă galbenroşietică, foşnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuse ţe se plimb ă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezint ă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor, sau gorunilor, pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandr ă a p ământului, ca o pereche de balerini pe scena lui „Balshoi Theatre” într-un vals interpretat de orchestra Operei din Moscova. Stolurile de porumbei se îngrămădesc la picioarele vizitatorilor ce- şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chio şcurile specializate şi fo şnetul aripilor lor mereu în mişcare simbolizeaz ă via ţa plin ă de neprev ăzut, de situa ţii
instantanee, când trebuie să te ridici mereu de la p ământ, indiferent care ţi-a fost motivul coborârii. Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seam ăn ce-i poart ă numele aceluia şi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dac ă sunt ie şeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine. Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platband ă groas ă din metal pentru a-i asigura existenţa şi siguranţa, asemeni ca brâul din piele frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore purtat cu fal ă mai ales de c ătre maramureşeni. Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe labele puternice, având coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi apăra poetul f ăr ă de seam ă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea. La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Gr ădina Botanic ă, un alt loc de mândrie al ieşenilor, grădină ce dep ăşe şte vârsta de o sut ă cincizeci de ani. Mai precis spus, înfiinţată în anul 1856 de c ătre medicul şi naturalistul Atanasie Fătu, care a cumpărat acea suprafa ţă de teren special pentru amenajarea ei. Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuse ţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobi ţa, Constantin Brâncu şi. Era un soi de varză ornamentală cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii. Unele cu corola rotunda, altele cu frunzele cre ţe ca de ferigă şi cu marginile multicolore. Adevărate minun ăţii ale naturii.
Pe marginea aleelor erau amenajate stative cu ghivece de tuf ănele, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii citind să-şi poată imagina cum arat ă acele minunate flori. Expoziţia principală de fapt se afla amenajat ă în mai multe s ăli de ser ă, unde din o multitudine de culori şi flori erau realizate adev ărate opere de art ă, tablouri reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medieval ă de mari dimensiuni. Tot în aceste spaţii de ser ă erau amenajate rustic, pe supor ţi din baloţi de fân standuri cu cele mai diverse produse de toamn ă, fructe sau seminţe, de la dovleci, la castrave ţi cre ţi, tărt ăgu ţe, sau cine î şi mai aminte şte din multitudinea de produse ale toamnelor române şti, fie ca s ă ne îmbogăţească cămările sau hambarele, fie sufletele prin frumuse ţea lor. De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în boga ţia toamnei ruginii petrecut ă pe străzile Iaşului de către un turist, ca şi mine venit din cine ştie ce col ţ de ţară şi câtă încântare şi relaxare sufleteasc ă ar g ăsi el, ar mai fi multe de spus şi aş putea să mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicile şi pline de smerenie mănăstiri ale Iaşului, precum mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte loca şuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinat ă în „Bojdeuca” din Ţic ău a lui Creanga, luxul din casa memorială a lui Mihail Kog ălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceeaşi simplitate din casa memorial ă a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei sau Vasile Pogor. Cel puţin pentru mine Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi pl ăcute momente dintr-o alt ă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele,
oraşul unde îmi regăsesc mereu liniştea sufleteasc ă, fie c ă m ă voi plimba pe aleele din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdea ţă şi lini şte, fie c ă asist la o piesă de teatru, vizionez o expoziţie de pictur ă sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la braţ cu dorul, pe str ăzile ora şului. Da, merit ă s ă călătoreşti prin toamnă, pentru a descoperi frumuse ţea frunzelor ruginii c ăzute precum fulgii de nea, prin parcurile Ia şului. 5 noiembrie 2014. Virgil Stan