PROVERBE ŞI ZICĂTORI. GHICITORI

PROVERBE ŞI ZICĂTORI. GHICITORI

Provebele şi zicătorile ocupă un loc important în istoria tututror popoarelor. Ele se prezintă ca rezultat al unor bogate tradiţii naţionale, exprimînd într-o formă concisă experienţa de veacuri a maselor de oameni ai muncii, înţelepciunea şi principiile lor morale. Proverbele sînt o carte de înţelepciune populară, în care găsim sfaturi cum să ne comportăm în viaţă, cum să acţionăm în diferite împrejurări. În fiecare proverb şi zicătoare, de obicei într-o formă metaforică, poporul surprinde anumite situaţii din viaţă, îşi exprimă părerea sa despre ele, face concluzii, le redă plastic. Zicătorile şi proverbele au un caracter general: ele sînt creaţii ale poporului şi aparţin lui. «După definiţia poporului, zicătoarea este floarea, proverbele sînt fructul ei.» (V.Dali) Cuvîntul proverb provine din limba latină — proverbum, ceea ce înseamnă dicton (expresie proverbială, proverb). Termenul zicătoare derivă de la verbul a zice în latineşte: dicere, sinonime fiindu-i zicală, zicere, vorbă înţeleaptă, vorba ceea. Între proverbe şi zicători sînt atît asemănări, cît şi deosebiri. «A răvăşi focul cu mîinile altuia» este zicătoare, pe cînd «E uşor a răvăşi focul cu mîinile altuia» este proverb. Şi proverbul, şi zicătoarea constată un fapt. Zicătoarea constată şi generalizează faptul, iar proverbul dă nemijlocit o învăţătură. Proverbul are forma unei propoziţii dezvoltate, zicătoarea este o expresie care se introduce în propoziţie. De exemplu, zicătoarea «a vorbi între patru ochi» (în taină) poate fi întrebuinţată numai în componenţa unei propoziţii: «Vom vorbi între patru ochi.» Însă proverbul «Cine ştie carte are patru ochi» exprimă un gînd sfîrşit, singur fiind o frază.

Proverbul este o creaţie populară orală scurtă care conţine o învăţătură sau un îndemn. Zicătoarea este o expresie figurată, care numai constată un fapt din viaţă, fără a face concluzii.

Ca şi moldovenii, toate popoarele lumii îşi au proverbele şi zicătorile lor. Transmise pe cale orală, din gură în gură, de la generaţie la generaţie, de la om la om, din tată-n fiu, ele au străbătut secole. Poate pentru aceasta întîiul poet al lumii, orbul Homer, le vedea cu aripi, numindu-le «cuvinte înaripate». În orele de odihnă, în afară de poveşti, proverbe, zicători, cîntece, istorioare hazlii, oamenii compun şi ghicitori.

Ghicitoarea este o expresie a literaturii populare orale, de dimensiuni mici, care prezintă, cu ajutorul unei comparaţii ascunse, un lucru, o fiinţă, un fenomen, o acţiune.

În ghicitoarea:

Frumoasă-i la culoare, Iute-i la alergare, Coada-i lungă şi stufoasă, Şi e mare minciunoasă, — însuşirile obiectului (vulpii) sînt arătate direct. Alteori ele sînt date prin comparaţie: La cap — pieptene, La trup — pepene, La coadă — secere, La picioare — răşchitoare. (Cucoşul) Obiectul care trebuie ghicit poate fi prezentat şi într-o formă ascunsă, indirect:

Care gospodină Strînge peste cină Miere din grădină? E vorba de albină. Hărnicia ei este asemuită cu hărnicia unei gospodine. Ghicitoarea are două părţi: textul ghicitorii şi rezolvarea ei. Uneori ghicitorile au formule introductive şi formule finale. Fiindcă ghicitorile încep cu astfel de cuvinte introductive ca: cimilică-cimilea, cinel-cinel, cimilea-cimilitură, cimilică-cimilică, poporul le mai zice cimilituri. Ca formule finale întîlnim: ghici ce este; cine-i, ce-i. Ghicitoarea este o adevărată problemă, de aceea, pentru a o dezlega, trebuie să găsim întotdeauna cheia. Afară de ghicitorile create de norod, sînt ghicitori alcătuite de scriitori. Iată, de exemplu, o ghicitoare compusă de Valentin Roşca: — De ce mergi aşa încet, fîrtate? — Păi îmi duc căsuţa-n spate. (Melcul) Ghicitorile au apărut în timpurile cele mai vechi, fiind atestate încă în Grecia Antică. Ele au călătorit de-a lungul vremilor, se pare, mai ales cu ajutorul copiilor care nu numai că spun, adună, dar şi compun noi ghicitori.

PROVERBE ŞI ZICĂTORI

E un bătrîn înţelept şi drept, Cu inima — pîine caldă în piept,