România Mare, nr. 1774

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu stingeți focul iubirii cu inundația dușmăniei.

CORNELIU VADIM TUDOR

Despre un tratat deloc mediatizat

Departe de a fi vreun apărător al președintelui Iohannis, nu pot să nu-mi amintesc că acum un an de zile îl criticam în paginile acestei reviste pentru vizitele sale inutile în America de Sud, unde a vizitat Brazilia, Chile și Argentina, semnînd totodată acorduri comerciale cu acestea. Mă întrebam atunci ce mare schimb comercial avem noi cu aceste țări, în condițiile în care noi nu mai producem de mult nimic, ci doar importăm.

Iată că pe data de 6 decembrie am primit răspuns întrebărilor mele pe care le credeam retorice. Atunci, Uniunea Europeană a semnat, cu mîna împărătesei Ursula, tratatul Mercosur cu țările Americii de Sud, pe care UE îl negocia cu acestea de mai bine de 25 de ani.

Probabil nu ați auzit despre acest tratat și despre importanța lui economică asupra noastră, pentru că televiziunile și site-urile de largă audiență din România erau și încă sînt ocupate în a-l demoniza pe Călin Georgescu, probabil pentru că le place țățăreala de buza șanțului mai mult decît lucrurile serioase.

Trebuie să vă spun dintru început că, așa cum scrie ziarul „Politico“, „Proiectul de tratat este detestat atît de fermierii francezi, cît și de activiștii de mediu.

Acesta a fost respins de președintele Emmanuel Macron și opus premierului său Michel Barnier. Și toate partidele politice ale țării – de la stînga la extrema dreaptă – sînt împotrivă.

În teorie, există multe în tratatul Mercosur care ar trebui să le placă francezilor. Și totuși, acordul a fost încadrat ca un atac asupra industriei fragile a cărnii de vită a țării, un dezastru de mediu pentru pădurile Amazonului, precum și un sacrificiu al intereselor rurale franceze pentru producătorii germani de mașini. În realitate, producătorii francezi de automobile, industriile de lux, serviciile financiare și chiar unii fermieri ar avea de cîștigat din eliminarea tarifelor la import de pînă la 35% de către Argentina, Bolivia, Brazilia, Paraguay și Uruguay. Peste 400 de etichete europene de origine protejată ar fi, de asemenea, apli­ cate pentru prima dată, ceea ce ar putea crește vînzările multor vinuri franceze, brînzeturi și șuncă de Bayonne.

Europei i s-ar acorda un acces mai favorabil la sursele sud-americane de materiale rare, cum ar fi litiu, cupru și cobalt, de asemenea, care sînt necesare pentru tranziția la vehiculele electrice și alte ajustări pentru schimbările climatice. Și mai larg, semnarea celui mai mare acord de liber schimb al UE și crearea unei piețe în mare parte fără tarife de aproape 800 de milioane de oameni, ar oferi noi piețe pentru Europa într-un moment în care președintele ales al SUA, Donald Trump, amenință cu un tarif de 10% asupra mărfurilor UE“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

IOHANNIS ȘI LOVITURA DE PALAT O explicație necesară

Cînd am trimis redacției articolul din revista de săptămîna trecută, prin care îmi luam adio de la președintele Klaus Iohannis, nu aveam datele problemei care au apărut ulterior, dînd o nouă turnură alegerilor prezidențiale din acest an, alegeri ce se aflau în fața celui de-al doilea scrutin. Deși, recunosc, într-un colțișor al inimii păstram o rezervă a deznodămîntului acestor alegeri, bîntuit de gîndul care îmi șoptea că „Faraonul” de la Cotroceni nu se va lăsa dus cu una cu două, punînd bețe în roate Istoriei – o dată, pentru a împiedica alegerea unui președinte „neprogramat”, și, doi – pentru a-și prelungi concediul de odihnă în fotoliul de Președinte al României. Totuși, de la aceste gînduri negre și pînă la ce s-a întîmplat în zilele care au urmat, s-a întrupat cel mai S.F. scenariu, descoperind încă o dată jocul periculos pe care-l regizează șeful Statului, aruncînd în aer bruma de democrație din societate și călcînd în picioare opțiunile de vot a peste 9 milioane de alegători.

Dar, nu numai atît. După cum veți citi în acest articol, Klaus Iohannis, printr-o înscenare grosolană, cu acordul tacit al unor instituții vitale ale Statului, și cu șantajarea unor magistrați, a întors roata Istoriei României anului

2024, oprind-o din pornirea Țării pe un nou drum – cel al dezvoltării ei suveraniste, într-o democrație europeană reală, aruncînd din spate balastul dictaturilor occidentale și de peste Ocean, în folosul consolidării independenței naționale în relațiile cu statele Uniunii Europene. Prin metode oculte și manevre de culise capcană, președintele Klaus Werner Iohannis a semănat haos (politic și social) în România sfîrșitului de an 2024, situație care, altoită pe fundalul instabilității politice (ne aflăm în faza premergătoare închegării noului Parlament și a numirii noului Guvern) și pauperizării continue a populației, poate inflama societatea, fiind posibile revolte populare, anarhie – și mai grav – război civil. Noroc cu poporul român, care este un popor blînd și răbdător. Totuși, pînă unde, și pînă cînd?

Cum de am ajuns în această nouă răscruce de drum, acum, la 35 de ani de la evenimentele sîngeroase din Decembrie 1989? Și – cea mai dureroasă întrebare: cum de tocmai Președintele Țării, domnul Klaus Werner Iohannis, a riscat atît de mult încît a generat acest haos, această situație în care am intrat, dar nu se știe cînd și cum vom ieși? Citiți în paginile 12-13 despre Lovitura de Palat din decembrie 2024. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Cioclii României V-ați îngrășat pe banii românilor, În funcții politice, cu semn de trădare, Aveți vile la munte, vile la mare, Și-ați dat Țara pe mîna străinilor.

Din ce plămadă de sînge sinistru V-ați născut în Țara mîndrului Decebal, De vă ia apa trădării, val după val, De la președinte pînă la ministru? Și ce limbă vorbiți în lumea mirării, Cînd vindeți Țara ca la tarabă, Și-o duceți spre rîpă, surdă și oarbă, Nevrednici umflați cu banii trădării?

Pentru voi, Constituția e un preș ros, Pe care vă ștergeți tălpile murdare, E o zdreanță de șters felinare, Și-o hîrtie cu care vă ștergeți la dos.

Pentru voi, Poporul e o adunătură de inși, E plebea pentru care vă doare în cot.

Ca la leproși ne-ați luat dreptul la vot, Și-ați aruncat Țara pe cărbunii încinși.

Pe vatra Istoriei lui Ștefan, Mihai, Se-ncinge revolta în inimi și-n gînd, Din munți se aud izvoare plîngînd, Și vocea Iancului, sonoră: No, hai!

Vrem să trăim în Țara codrilor deși, În care demnitatea să fie în frunte, Nu puneți Poporul să se înfrunte Cu el însuși, asmuțit de trădătorii aleși.

Pentru libertate s-a murit înainte, De ce o închideți ca-ntr-o colivie?

Oameni de Stat, conduceți o Românie, Nu un cimitir de vaste morminte!

GEO CIOLCAN

NR. 1774 l ANUL XXXV l 17 – 23 DECEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Mortu-n păpuşoi  În SUA, un rinichi costă 5,7 milioane de dolari  Jos laba lui Maimuţ de pe BANCOREX  Presa românească din SUA afirmă: Valeriu Stoica e o caricatură!  Limba ţărăniştilor cu măslinele Ţapului  Imperiul Otoman îl va extermina pe Vosganian!  Atentat politic

PARTEA A V-A O NOTA a unui Serviciu Special: „În perioada 22-24 octombrie 1999, Remus Opriş, împreună cu un grup restrîns de lideri ai PNŢCD, a organizat o întîlnire de taină la Sinaia. Se pare că întîlnirea a avut ca scop discutarea unui pro­ gram de acţiune în vederea mobilizării tuturor forţelor în situaţia că PD va ieşi din coaliţie şi că Radu Vasile va părăsi PNŢCD-ul. În aceeaşi ordine de idei, se vehiculează ideea că PNŢCD, dar şi PDSR şi ApR au organizat birouri electorale din care fac parte ofiţeri de informaţii activi sau în rezervă. De reţinut că aceste «state-majore» nu-şi desfăşoară activitatea în sediile partidelor pe care le reprezintă, ci în alte locuri din Bucureşti (în curs de identificare)”. Mai multe publicaţii susţin că, la Sinaia, ar fi participat, în secret, şi Emil Constantinescu.  Am mai primit şi alte informaţii: „PDSR-ului îi este teamă de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte candidatura lui Ion Iliescu la Preşedinţia României. De aceea, are pregătită şi vari­anta Adrian Năstase, aceasta putînd însemna şi ruperea partidului. Este suspectă vizita recentă între­prinsă de A. Năstase în Liban. Se bănuieşte că s-a dus după fonduri electorale. Surse din medii diplomatice au comunicat că PDSR-ul va fi susţinut financiar, în campania electorală, de Partidul Comunist Chinez. Totodată, se intensifică vizitele unor lideri ai acestui partid în Occident, pentru a obţine sprijinul în vederea accederii la Putere.

Aceştia au mandat de la condu­cerea partidului să promită că nu se vor alia cu PRM şi, dacă va fi cazul, îl vor «vinde» pe Vadim”. Nu credem că Bombonel are atîta putere, adică să spargă PDSR-ul. În sfîrşit, am aflat că generalul Gh. Bucşe se joacă de-a Mata Hari. E vorba de partidele de tenis pe care omul nr. 1 în Afacerea Ţigareta le dispută cu ataşatul militar al SUA, pe terenul Unităţii de Transmisiuni de la IASMIN (lîngă Academia de Poliţie). Surse din interiorul Statului Major al Armatei şi Apărării

Antiaeriene ne aduc la cunoştinţă că Bucşe este însoţit, în permanenţă, de o suită de servitori şi aplaudaci, care îi servesc pe vajnicii jucători cu bere rece, băuturi răcoritoare şi tot ce le pofteşte inima.  Excepţională, ca de obicei, revista „Atac la persoană”. Deşi nu mai are voie (de la cine?) să-i critice pe Emil Constantinescu, Radu Vasile, Valeriu Stoica şi alţii ca ei, publicaţia face un „slalom uriaş” şi tot izbuteşte să satisfacă setea de dreptate a cititorilor săi. Din ultimul număr (106), tipărit în două testicole (pardon, două fascicole, tot un drac) reţinem următoarele titluri: „Datorită arivis­mului politic, Andrei Marga ocupă ilegal scaunul de rector al Universităţii din Cluj. Acelaşi seralist ordinar a introdus beţii abjecte în cartea de limba română”; „A fost găsită soluţia problemelor Ţării – Sărăcia şi frigul ar fi poveşti TV!!!” (de Dumitru Dragomir, primul ţăran al Ţării, aşa după cum Silviu Brucan e primul evreu, Varujan Vosgaman e primul armean, Mădălin Voicu e primul ţigan, Mircea Criste e primul golan, iar Laszlo Tökeş e primul Satan); „Manifest. Unde am găsit asemenea cretini?!” (de Dragoş Dumitriu, soţul Robertei, care e nevasta lui, v-aţi prins, asta nu mai tre­ buie demonstrat); „Vestitul pariu cu agricultura a fost cîştigat de mafioţi”; „Prima carte despre crimele NATO a fost scrisă de un român, celebrul ziarist I.T. Lazăr: «NATO, un ucigaş de talie mondială!»”; „Cazul tablourilor de El Greco, furate de Regele Mihai, nu a fost încă elucidat”; „Elevii maghiari de la Liceul Ştefan Bathory din Cluj (care l-au huiduit pe Emil Constantinescu) au trecut, în masă, la PRM”; „Actuala Putere a distrus Procuratura” (de Dan Ioan Mirescu); „PNŢCD – principalul duşman al presei” ş.a. Reproducem cu plăcere, 1/2 din articolul redactorului-şef Dragoş Dumitriu, care acum îşi reface forţele la Poiana Braşov, epuizat de efor­tul de a se lupta cu personajele lui principale, cretinii care ne conduc: „Faptic vorbind, acei cretini nu au produs, de cînd au aterizat la Putere, decît următoarele: – lichidarea a sute de întreprinderi de stat; – aruncarea în şomaj a peste un milion de oameni, din sectorul de stat şi

Istorioare cu tîlc

Dreptatea

Diferența dintre o nenorocire și o calamitate

Benjamin Disraeli (1804-1881) și William Gladstone (1809-1898) au ocupat de mai multe ori, alternativ, postul de prim-ministru în Cabinetul britanic. Rivalitatea dintre cei doi iluștri oameni de stat, cunoscută public, îndeosebi, datorită discursurilor din Parlament, în decursul cărora se acuzau reciproc, a fost denumită în epocă „un duel între giganți”.

Rugat să definească diferența dintre o nenorocire și o calamitate, Disraeli a profitat pentru a da un exemplu: ,,O nenorocire ar fi dacă dl. Gladstone ar cădea în Tamisa; dar dacă cineva s-ar încumeta să-l salveze, aceasta ar fi, evident, o calamitate”.

De ce mai avem nevoie de școală?

Un student strălucit și puțin agresiv l-a abordat pe Howard Gardner după ce acesta ținuse o conferință despre educație la o universitate. Fluturîndu-și smartphone-ul ca pe o spadă și arborînd un zîmbet cuceritor, îi spuse: – Pe viitor de ce-am mai avea nevoie de școală?

Toate răspunsurile la întrebări sînt deja – sau urmează să fie foarte curînd – în acest telefon.

Howard a reflectat un moment și apoi i-a spus: – Da, răspunsurile la toate întrebările…, mai puțin la acelea cu adevărat importante!

RM

privat; – falimentarea – prin «ordonanţe» – a mii de întreprinderi pri­vate mici şi mijlocii; – căderea monedei cu circa 1000% faţă de 1996; – prăbuşirea nivelului de trai; – totala inactivitate în domeniul corupţiei şi crimei organizate. Arestările din mascarada «Ţigareta II» sînt singurele episoade cu care Puterea se tot laudă; în rest, singurele arestări şi con­damnări mediatizate au fost în cazul securiştilor; – deterio­rarea gravă a relaţiilor cu Ţările vecine – Iugoslavia şi, mai nou, Bulgaria; – cedarea «istorică», ireparabilă, din păcate, a drepturilor străvechi asupra teritoriilor furate de Uniunea Sovietică; – creşterea aberantă a ta­ xelor şi impozitelor, România ajungînd pe unul dintre primele locuri din lume la acest capitol.

Fie si numai pentru aceste aspecte, actualii cretini care conduc Ţara ar trebui judecaţi în regim de urgenţă. Rămînerea lor în fruntea Ţării înseamnă, cu fiecare secundă în plus, un pic de dezastru aproape ireparabil”.  O evidenţă precisă a dezas­ trului provocat de banditul Valeriu Stoica şi slugoii lui din Justiţie: la numai 4.000 de magistraţi, cîţi are România, în 1999 s-au formulat nu mai puţin de 60.000 de plîngeri şi reclamaţii împotriva acestora!

Fără comentarii.  Sursele noastre de la Versoix neau informat că fostul rege Mihai de Hohenzollern este grav bolnav. Nu e glumă deloc, se pare că îl cheamă Mareşalul Antonescu să-1 dea şi el, la rîndul lui, pe mîna lui Emil Bodnăraş, acolo unde s-or afla. Nu-i purtăm ranchiună bătrînului monarh, ba chiar îi urăm sănătate.  Chef mare la Procuratura Generală!

Luni, 25 octombrie, Ioan Lazăr, director în Parchetul General, şi-a serbat ziua de naştere chiar la serviciu.

Petrecerea, care s-a desfăşurat într-o mare sală de festivităţi, de la etajul III, a prilejuit o risipă copioasă de băuturi şi mîncăruri fine, din belşug. A impresionat servirea, asigurată de chelneri aduşi, special, de la un restaurant de lux. Vom reveni. Redacţia revistei „România Mare” este alături de soţia colonelului Ilie Merce care, în răstimp de numai 6 luni, şi-a pierdut şi mama, şi tatăl. Sărmanii bătrîni n-au putut trăi unul fără altul. Dumnezeu să-i primească la sînul Lui!  LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI: Avem informaţii sigure, sută la sută, că actuala Putere pregăteşte un atac armat împotri­va senatorului Vadim, printr-un asasin plătit. Nu dezvăluim mai multe, deocamdată, dar vom fi cu ochii în patru!

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 octombrie 1999)

Generalul bur Kruger se așeza în fiecare zi sub un arbore mare și împărțea dreptatea.

Odată, doi frați s-au înfățișat înaintea lui, deoarece nu se înțelegeau asupra moștenirii. I-au arătat o hartă a terenului pe care-l primiseră.

Kruger i-a zis unuia: – Tu împarți!

Iar celuilalt: – Tu alegi!

La aceste cuvinte, pe chipul bătrînului se zugrăvi furia: – L-am auzit pe învățătorul meu spunînd că omul care se folosește de mașini își îndeplinește întreaga muncă întocmai ca o mașină. Inima celui care muncește ca o mașină se transformă într-o mașină, iar cel care poartă în piept o inimă de mașină își pierde simplitatea. Cel care și-a pierdut simplitatea devine nesigur în năzuințele sufletului său. Nesiguranța în năzuințele sufletului nu se împacă defel cu o judecată cinstită. Cunosc și eu aceste lucruri, dar mi-e rușine să mă folosesc de ele.

Pericolul mașinii

O scenă de-a dreptul delicioasă

Pe cînd Tsu-Gung călătorea prin regiunile de la nord de fluviul Han, a văzut un bătrîn lucrînd în grădina lui de zarzavaturi. Săpase un șanț de irigație. Omul cobora în fîntînă ținînd în brațe un vas, apoi se întorcea și răsturna apa cărată în șanț. Cu tot efortul lui teribil, rezultatele se dovedeau foarte proaste.

– Există o cale să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi, să faci mult cu efort puțin. N-ai vrea s-o auzi? spuse Tsu-Gung.

Atunci grădinarul se ridică, îl măsură cu privirea și-i răspunse: – Și care ar fi calea aceea?

– Iei o pîrghie din lemn, grea la un capăt și ușoară la celălalt. Astfel vei putea să aduci apa la suprafață atît de repede, încît va curge ca un torent. Se cheamă fîntînă cu ciutură.

Povestește Isaac Asimov: „Credeți-mă, sînt acrofob. Am ştiut-o cu adevărat de prima dată cînd am fost supus unui test. În 1939, cînd am vizitat Expoziția Mondială de la New York, împreună cu iubita mea din laboratorul de chimie, m-am gîndit să ne suim într-un montagne-russe. Judecînd după ceea ce văzusem în filme, mi se părea că fata avea să țipe şi să se agațe de gîtul meu, într-o scenă de-a dreptul delicioasă. În clipa cînd vagonul a ajuns în vîrful primei şi celei mai înalte pante, am reacționat ca un acrofob. Am urlat îngrozit şi m-am agățat disperat de fată, care rămăsese locului, fără să se arate impresionată. Am coborît din vagon pe jumătate mort; dacă aş fi fost mai în vîrstă şi aş fi avut inima ceva mai şubredă, sînt sigur că mi-aş fi dat duhul de-a binelea”.

R.M.

RM

3

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

Aşa vă place Istoria? Aşa vă place Istoria?

Maglavit - miracol sau escrocherie? (I) În vara anului 1935, o Românie întreagă n-avea ochi decît pentru Maglavit, localitatea din Oltenia în care ciobanul Petrache Lupu pretindea că l-a văzut şi a vorbit cu Dumnezeu.

Foarte repede, societatea s-a împărţit în tabere: unii i-au zis ciobanului „nebun“, alţii „sfînt“, unii au bănuit că-i vorba de o escrocherie. Cert e însă că puhoaie de oameni au pornit-o înspre Maglavit, convinşi de virtuţile tămăduitoare ale locului.

Localitatea Maglavit, unul dintre centrele din Cîmpia Dunării ale comerţului cu vite în perioada interbelică, se afla în judeţul Dolj, Plasa Calafat, alături de satele Basarabi, Hunia, Cetate, Ciupercenii-Noi, Ciupercenii Vechi, Dessa, Fîntîna Banului, Ghidiciu, Golenţi, Moreni, Nebuna, Negoiu, Piscu Nou, Poiana Mare, Rastu, Regele Carol II, Seaca de Cîmp, Smîrdan, Tunari şi Tunarii Noi, cu totul 22 de sate. În judeţul Dolj existau, pe atunci, şi plasele Amaradia cu 88 de sate, Bechetu cu 43 de sate, Brabova cu 40 de sate, Filiaşi cu 43 de sate, Ocolul cu 69 de sate, Pleniţa cu 43 de sate, şi Segarcea cu 45 de sate – locuitorii trăind, precar, din creşterea vitelor şi din agricultură.

Grijulii permanent cu propriile interese legate de familie, de pămînt şi de relaţia cu autorităţile, oamenii locului sînt concomitent de o naivitate copilărească, astfel că, în vremuri de restrişte, sînt gata să urmeze pe primul venit care le apare înzestrat cu aura de „mîntuitor”: Averescu, Zelea Codreanu.

Cum se impune ciobanul Petrache În paralel cu aceştia, mai apare un individ, cioban de meserie, sărac la minte şi ca stare materială, care le apare ţăranilor drept Alesul Tatălui ce poate comunica mulţimilor însetate de dreptate voinţa Creatorului.

Este vorba de Petrache Gh. Lupu, născut, conform certificatului său de naştere, la 14 octombrie 1907, ora 10.00. Şi dacă Averescu sau Zelea Codreanu se impun, din punct de vedere politic, pe fondul unei crize morale profunde a societăţii româneşti, cazul Petrache Lupu apare în contextul unei calamităţi naturale de proporţii, care declanşează la rîndul său o profundă criză religioasă. Astfel, între 1930-1935, o secetă puternică reduce dramatic şeptelul locuitorilor din comuna Maglavit şi le pîrjoleşte păşunile. În aceste condiţii de secetă teribilă, unul dintre ciobanii comunali, Petrache Gh. Lupu, ar fi fost martor la o apariţie divină, trei vineri consecutiv, în zilele de 31 mai, 7 şi 14 iunie 1935. Apariţia ar fi fost de forma unui moş care plutea pe deasupra pămîntului; moşul nu putea fi văzut decît de cioban, era impozant, iar părul său îl acoperea în întregime, ca un veşmînt – încît nu i se vedeau decît degetele picioarelor şi chipul. El i-ar fi poruncit lui Petrache să le spună oamenilor că dacă nu se pocăiesc, nu merg la biserică, nu respectă repaosul din zilele de sărbătoare şi de duminică şi nu postesc miercurea şi vinerea, „are să le rupă muncile”.

O mireasmă mai îmbătătoare decît mirosul oricăror flori de cîmp cunoscute se răspîndea din acest personaj.

Prima reacţie a ciobanului a fost frica, urmată de

Pelerini, pe drumul spre Maglavit

neîncredere; moşul, însă, a insistat pe lîngă păstor să le vorbească oamenilor despre el şi ameninţările sale, astfel că, în prima duminică, Petrache Lupu a relatat faptul în faţa oamenilor prezenţi în biserică la slujbă, în prezenţa preotului paroh Nicolae Bobin; receptivitatea lor a fost de bun-augur pentru intenţiile reformatoare ale ciobanului insuflate de Tatăl Ceresc.

La punctul numit „La Buturugi” din afara satului, unde a avut loc prima apariţie, ciobanul a săpat o fîntînă alături de care a ridicat o cruce din lemn, pe care a notat numele său şi amintirea viziunii sale şi îndemnul ca oamenii „să închine, să pupe”. Ulterior, apa fîntînii a fost considerată a fi făcătoare de minuni.

Organ de presă propriu: „Cuvîntul Maglavitului” În scurtă vreme, vestea minunii de la Maglavit depăşeşte hotarele judeţului Dolj. Putem reface filmul evenimentelor cazului Maglavit în funcţie de relatările presei, Poliţiei, Siguranţei, martorilor oculari şi unor memorii de epocă. Cazul a avut organul lui de presă, „Cuvîntul Maglavitului”, care apare sub direcţia unui Comitet anonim, între 25 noiembrie 1935 şi 30 iunie 1936, moment în care apariţia sa încetează, din lipsă de fonduri, ecou (in)fidel al evenimentelor legate de fenomen la nivel local, naţional, şi chiar internaţional (de pildă, se citează cazul lui Nicolae Iorga, întrebat de cîţiva dintre cei care reprezentau diferite state europene în Societatea Naţiunilor, bolnavi, dacă pot merge la Maglavit spre a se vindeca de diferite boli; istoricul răspunde că acolo se vindecă numai cei cu boli mintale, adică respectivii sînt nebuni să creadă în astfel de bazaconii). Calitatea slabă a hîrtiei şi a tiparului, facsimilele primitive, indică fără putinţă de îndoială că pentru iniţiatori entuziasmul era mai mare decît fondurile avute la dispoziţie.

Director al ziarului, Aurel Voica, secretar de redacţie, Marin Ignat. În fondul BAR sînt numere din anii I şi II, lunile noiembrie şi decembrie 1935, februarie, martie, aprilie, mai şi iunie 1936. Ziarul se implică alături de alte ziare, mai mari, în cel mai mare caz de manipulare din anii interbelici.

Neexistînd pe atunci televiziune, iar la sate mai ales radioul fiind apanajul cîtorva privilegiaţi, e uşor de înţeles că presa rămînea mijlocul cel mai răspîndit de informare, astfel că, alături de înclinaţia ţăranilor spre superstiţie, ea a contribuit cel mai mult spre a face demne de crezare cazul Maglavit. Faţă de aceste relatări festiviste, o altfel de lumină e aruncată asupra cazului de memorialistică şi de rapoartele Poliţiei şi Siguranţei,

Petrache Lupu, vindecînd un copil olog

care pun în lumină dedesubturile afacerii, alături de mărturii ale neurologului Gheorghe Marinescu, ale părintelui Stăniloae etc.

Fenomenul Maglavit poate fi periodizat după cum urmează: anii 1935-1938, în care acesta cunoaşte limita sa maximă de expansiune, pînă la proiectul de ridicare a unei biserici pe locul unde Petrache Lupu l-ar fi văzut pe Dumnezeu, din fondurile strînse de credincioşi, sub directa îndrumare a regelui Carol al II-lea; şi anii 1938-1942, în care interesul publicului, sub influenţa factorilor politici externi, se deplasează dinspre Maglavit spre faptele cu posibile urmări grave pentru noi din arena politică internaţională, iar astfel cazul cade de la o zi la alta în desuetudine.

Cine cîştigă de pe urma ciobanului (1)

Cazul Maglavit, ca orice fenomen de masă, are două nivele: cel vizibil, închinat, în exclusivitate, exacerbării liturgicului, pentru atragerea maselor, şi cel invizibil, de care, inevitabil, profită numai cîţiva aleşi.

Ca şi cazurile de la Lourdes sau Fatima, potenţialul său comercial trezeşte dorinţe de înavuţire. În mod direct sînt comercializate icoane, broşuri, cruciuliţe, cutiuţe cu tămîie, lumînări etc. de către diverşi comercianţi ambulanţi, în cantităţi industriale, dar nimeni nu ştie cuantumul sumelor astfel acumulate.

Sumedenie de troiţe se alătură crucii puse de către cioban la locul minunii, sînt ridicate numeroase altare, iar în faţa unuia dintre ele Lupu imită în parte gestul sacramental al preotului din timpul programului liturgic, dar nu e preot să se formalizeze, fiindcă el e Alesul; atinge oamenii veniţi să se vindece trupeşte, sufleteşte, sau numai să se roage, şi aceştia se simt vindecaţi.

Există Noul Ierusalim, unde strălucesc sute de lumînări şi oamenii se roagă, şi Curtea Miracolelor miilor de nespălaţi, mormanelor de fecale, trupurilor îngrămădite în muta disperare de a se vindeca. Din craca unei sălcii aflate la locul minunii se crede că picură sevă vindecătoare; imediat este năpădită de disperaţi. Parohul Bobin sesizează cel dintîi potenţialul de îmbogăţire pe termen scurt furnizat de minune.

Raportul întocmit în 18 septembrie 1935 de către comisarul de Brigadă Mobilă, pe numele său Asterian, e reprezentativ în această privinţă. Astfel, la Maglavit „a fost destul cîteva vindecări de bolnavi pentru ca tot acest lucru să ia aspectul unei opere Dumnezeieşti şi pentru care numele Sfîntului de la Maglavit să se răspîndească cu iuţeala fulgerului, atrăgînd pe aceste meleaguri mii de credincioşi. Dacă lucrul ar fi rămas în domeniul pur al credinţei, valoarea lui ar fi fost nemăsurat de mare, dar la adăpostul lui s-au ridicat o mulţime de profitori, care în numele bisericii şi pentru preamărirea acestei minuni, s-au dedat la cele mai înjositoare negustorii“. (va urma) HISTORIA.RO Petrache Lupu în mijlocul mulţimii

4

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TA B L E T Ă D E S C R I I TO R

Întreaga noastră gratitudine

Tandemul poetic „Două inimi Veronica surori” este semnat de două poete Pîrleasensibile, care și-au petrecut o Conovali lungă perioadă din viața personală la masa de lucru, participînd la diverse activități culturale de pe ambele maluri ale Prutului.

Este vorba de poetele Veronica Pîrlea-Conovali, din Chișinău, Republica Moldova, și Dunia Pălăngeanu, de pe meleaguri vlăscene, Giurgiu. Deși se cunosc de aproape 20 de ani, ideea acestui nou proiect literar vine a se împlini tocmai acum, în acest an, cînd instituția de cultură „Amurg sentimental” împlinește 3 decenii de la înființare, iar volumul acestor două poete talentate, cu o operă literară desfășurată pe mai multe paliere, cultivînd în mod egal poezia, proza, gazetăria, avînd să primească botezul plumbului tipografic tocmai acum. Citind aproape tot ce au scris dumnealor, am putut constata că ambele autoare sînt poetele națiunii române care, prin metaforă și cuvintele lor doinitoare de frumos, oferă cititorilor mesaje poetice pline de sensibilitate, pentru slava și gloria acestui popor de pe ambele maluri ale Prutului. Probabil că poetele s-au gîndit că, în aceste zile de restriște, e momentul să dea naștere acestui interesant volum de poezii, pe care-l semnează cu dragoste de limba română, copleșite de un patriotism înțeles doar de cei care vibrează la unison cu sentimentele lor... Iată două poete care-și unesc inimile, spiritual vorbind, pentru unirea lor veșnică. Tandemul poetic, „Două inimi surori” este cartea lor de vizită, ca poete ce-și trag seva scriitoricească din același sînge de românce adevărate, găsindu-și rădăcinile în istoria lor dintotdeauna, strîns legată de ființa națională, întru dăinuirea părinților care au sfințit acest pămînt: Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu ș.a. Le-am citit poemele cu toată atenția și aveam să descoperim în poeziile lor graiul strămoșilor noștri de odinioară care s-au jertfit pentru plaiurile acestea. În versurile lor se simte, însă, ecoul poeților nemulțumiți de ceea ce se întîmplă în lumea aceasta, în care societatea le oferă prea puțină considerație, de multe ori fiind privite de contemporani cu vădită nepăsare. Întîlnirea noastră recentă la Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău, aflat sub conducerea doamnei director Elena Dabija, ne-a oferit prilejul să trăim momente de mare bucurie, cînd poeta cu sufletul mare, de româncă adevărată,

Dunia Pălăngeanu

Veronica Pîrlea Conovali, avea să o sărbătorească pe Dunia Pălăngeanu pentru cei 70 de ani de viață pe care i-a împlinit anul acesta, pentru activitatea sa bogată în domeniul creației, dar și în calitate de președintă a Cenaclului „Luceafărul” din Giurgiu, care nu de mult a împlinit 75 de ani de la înființare. Emoțiile au fost pe măsura unei întîlniri ca între surori spirituale, cu aceleași constante preocupări cultural-artistice, sărbătorita primind cuvinte de apreciere din partea celor prezenți la acest eveniment cultural de excepție, precum și multe buchete de flori, în numele unei prietenii literare menite să dăinuie întru bunătate și iubire de neam românesc.

Scriem aceste rînduri din dragoste pentru ambele poete, care ne-au cucerit cu sensibilitatea versurilor lor încă de la începutul întîlnirilor noastre, cînd am avut prilejul să le cunoaștem, mai întîi pe Dunia Pălăngeanu, prin bunăvoința scriitoarei Marga Dumitrescu-Frasinu, din comuna Daia, județul Giurgiu, plecată de ceva vreme la ceruri, și-apoi pe Veronica Pîrlea Conovali, prin prezentările făcute de Dunia Pălăngeanu. Cunoscîndule, aveam să descoperim două poete puse pe fapte mari, continuatoare ale spiritului poporului românesc de pe ambele maluri ale Prutului, voci remarcabile în lirica noastră actuală... Iată două personaje poetice deosebit de plăcute, prin fraternitatea de care dau dovadă și prin gustul lor literar de anvergură, prin care își manifestă profunda dragoste față de tot ce e românesc. Placheta lor de versuri, pentru care au ales titlul metaforic „Două inimi surori” conține o serie de fotografii ilustrînd diverse activități culturale din activitatea lor publică și din viața privată.

Volumul „Două inimi surori” reprezintă o dovadă a timpului pe care-l trăim și a vremurilor care vor veni, spre cunoașterea generațiilor noi de români, a peisajului nostru poetic românesc. Prin vocea lor poetică, cele două autoare au luptat mereu cu slova pentru unirea istorică a Basarabiei cu România mamă, iar pentru ca

Restituiri • Restituiri • Restituiri

,,Momentul în care îți dai seama cine ești”

Cu oamenii cu care trebuie să mă supraveghez cînd vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm și ne dăm informații meteorologice.

Eu pot să număr pe degete prietenii pe care-i am, dar cu ei vorbesc ca și cum aș vorbi cu mine. Iar cu lumea, în general, ce rost are să stai de vorbă dacă nu spui ce gîndești? În viață trebuie să înveți să citești printre rînduri și în oameni. Să citești printre vorbele lor și chiar dincolo de ele.

Uneori, un oftat povestește mai mult decît un roman-fluviu, o privire – mai mult decît o bibliotecă.

Ce știm noi despre alții? Doar ce ne-arată ei. În tăcerile lor nu putem pătrunde. Bănuiesc că fiecare poartă-n suflet cîte o cruce și că fiecare este un rezumat al sufletului celorlalți. Nu-mi place să vorbesc tern, cantr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul Să

știi că nu-mi bat joc niciodată de nimic și de nimeni. În viața mea nu mi-am bătut joc de nimeni și de nimic. Pentru mine, limba este ca o ființă cu care glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot.

N-o las să lenevească și să dospească.

O trag de-o ureche, îi dau un bobîrnac și-n același timp am un mare și neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu adevărat uman.

O parte din om se conjugă cu verbul ,,a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul ,,a fi”; important este ca partea lui ,,a fi” să fie măcar egală cu cea a lui ,,a avea”. Cei pentru care ,,a fi” atîrnă mai mult decît ,,a avea” sînt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sînt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală. Un lucru însă a reușit să facă Mama din mine și să fac și eu din mine: un om care are-o

acest deziderat să poată fi înfăptuit, este nevoie de unire națională generală. Tendința aceasta o regăsim în simplitatea versurilor ambelor poete, aceasta depășind, uneori, cu mult voința și bucuria unui om care gîndește cu adevărat la starea actuală a lucrurilor, așa cum stau ele în momentul de față, atît în Republica Moldova, cît și în România. Placheta de versuri „Două inimi surori” este de fapt cartea de maturitate a două poete care merită recunoaștere publică pentru opera pe care au construit-o în slujba unor idealuri comune, întemeiate pe dorința de înfăptuire a Marii Uniri. Cu această ocazie, samavolnicia trebuie să dispară pentru totdeauna, iar ca acest act istoric să dea roade este nevoie de multă voință politică din ambele părți, de unitate națională între poeți, între oameni de bună credință, care să semene pe cerul albastru zbor de porumbei și să aducă în casele românilor bunăstare și belșug, pentru că viața nu ne e dată pentru totdeauna, și nimeni nu are dreptul de a-și impune voința asupra aproapelui său. Poetele în cauză trag un semnal de alarmă în acest sens, chiar dacă nu în mod direct; versurile lor au o miză literară patriotică aparte, ca îndemn de așezare cu înțelepciune la masa tratativelor și a dialogurilor pașnice, pentru ca lumea să revină la ceea ce a fost cîndva: o lume liniștită, fără războaie! Dumnezeu să le binecuvînteze pe aceste două poete-surori, așa cum s-au declarat ele, și ale căror destine s-au unit acum, prin această contopire tipografică, întru Marea Unire națională, minunea pe care lumea o tot așteaptă să se întîmple!

Prin urmare, „Două inimi surori” înseamnă Harta României Mari, cu bolta cerului albastru, care să ne însenineze viața în fiecare zi a existenței noastre.

Acum, cînd ambele poete împlinesc o frumoasă vîrstă, ne aplecăm cu smerenie în fața lor, convinși fiind că Pronia a lucrat ca acest eveniment editorial să se realizeze, avînd în inimi credința că România va reveni la ceea ce a fost cîndva.

Atît Veronica Pîrlea Conovali din Republica Moldova, cît și Dunia Pălăngeanu din Giurgiu ne-au dovedit, prin creațiile lor poetice, că au un statut bine consolidat în cultura Neamului Românesc de pe cele două maluri ale Prutului, ambele creatoare fiind un exemplu grăitor de românce adevărate, care trăiesc cu demnitate pe aceste plaiuri mioritice.

Le felicităm cu toată sinceritatea și credem că în stihurile lor cititorii vor găsi lumina dulce a păcii, aidoma soarelui ce își răsfrînge razele binefăcătoare asupra florilor de cireș primăvara, întărindu-ne convingerea că cele două poete-surori sînt, de fapt, o singură inimă, bătînd în pieptul marii Românii. Și pentru asta, le purtăm întreaga noastră gratitudine.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o răspîndește, respect pe cel care-o respectă. De cînd e lumea și pămîntul, există o categorie sufletească de oameni puși pe căpătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare-n care cred și căreia i se-nchină, pentru că – ce e drept nu-i păcat! – banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros și deschide toate ușile. Și cum omul – spre deosebire de animale, mănîncă mai mult decît pentru a-și astîmpăra foamea, bea mai mult decît pentru a-și astîmpăra setea, face amor nu numai pentru a-și reproduce specia, ucide cu premeditare fără să-și mănînce victima – acumulează mai mult decît ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelșugat, e rapace pentru că acumularea îi dă senzația de siguranță și de superioritate asupra altuia. Asta dovedește cît de puțin evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-acești cumularzi de bunuri materiale sînt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin revoluție, prin tot ceea ce-ți demonstrează că poți pierde totul într-o clipă, și n-au învățat nimic.

Eu rămîn la părerea că momentul cel mai important al vieții este momentul în care-ți dai seama cine ești.

ILEANA VULPESCU (1932-2021)

RM

5

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Petru Cărare, un neînfricat deschizător de drum al creației umoristice românești dincolo de Prut

Petru Cărare (1935-2019) face pare din rîndul acelor scriitori care s-au remarcat prin valoarea culturală și patriotică a operei lor. E unul dintre românii care au rămas dincolo de granițele Țării, dar care nu și-au pierdut nici limba, nici credința, nici rădăcinile spirituale, în seva cărora mustește și umorul specific românului.

Pentru că fiecare popor are felul său de a-și manifesta predispoziția spre veselie, spre tratarea cu vioiciune spirituală a aspectelor esențiale, sociale, culturale, politice. De exemplu, englezii rîd fără să se amuze și se amuză fără să rîdă. Umorul face pare din natura românului, dar nu trebuie confundat cu divertismentul.

E drept că produce o stare de bună dispoziție, dar ingeniozitatea spirituală i-a ajutat pe români, și nu numai pe cei cu inima tînără de hotar, ci și pe cei din Țară, să supraviețuiască, să facă față condițiilor vitrege impuse de istorie și de diverse regimuri. Deci nu e de mirare că și moldovenii rămași dincolo de Prut, cînd au pus mîna pe condei, cu tot riscul, au creat opere umoristice în ton cu natura lor de șuguitori.

Academicianul Mihai Cimpoi, care a devenit un epigramist redutabil, specifică faptul că epigrama nu lipsește din revistele literare basarabene ale anilor ’30, remarcate chiar de G. Călinescu în monumentala sa Istorie a literaturii române. Astfel, prima monografie ,,Cincinat Pavelescu” a fost scrisă și editată la Chișinău, în 1938, de Cezar Stoica. Printre cei care au deschis drumul epigramei, în această zonă a vechii Moldove, se numără și Nicolai Costenco (1913-1993), care a plătit scump pentru o replică adresată lui Hrușciov în 1940: ,,De ce n-am construi comunismul în limba română?”.

L-a costat 15 ani în exil siberian. Iată o epigramă a sa (cu scuzabile aritmii):

Sărac cu duhul Unui tip îi merge buhul Că a dat peste belea: E-atît de sărac cu duhul Că nu poate să și-l dea. În perioada postbelică, se face remarcat Aureliu Busuioc (1928-2012) care, ca poet dotat cu un spirit de observație foarte fin, adoptă și epigrama:

Spirit contradictoriu Noi discutăm și hotărîm, El strigă și încurcă; Noi din maimuță coborîm,

El urcă...

Cel care a deschis drumul creației umoristice, chiar și al epigramei, în literatura română din R. Moldova a fost neobositul Petru Cărare, care ne-a părăsit la 27 mai 2019, la 84 de ani.

S-a născut pe 13 februarie 1935, în Zaim, Tighina, Regatul României, dintr-o familie de țărani: Profir Cărare și Nadejda Duca. Clasa I primară a urmat-o în limba română (1942-1943), apoi în rusă. A continuat școala medie în comuna natală și la Căușeni, pe care absolvit-o în 1953. Un an lucrează ca profesor de Matematică în satul Cîrnățeni, alături de Ion Ungureanu (viitorul ministru), cu care a fost coleg de bancă la Zaim.

A absolvit Facultatea de Jurnalistică din Moscova, în 1956, și Cursurile superioare de Literatură de pe lîngă Institutul de Literatură ,,Maxim Gorki” din Moscova (1969). După absolvire, a lucrat, un timp, ca redactor la Editura ,,Școala sovietică”, apoi la noua publicație ,,CHIPĂRUȘ”, a cărei viață s-a prelungit pînă în zilele noastre, astfel încît, în paginile ei, au apărut și scriitori din Țară. De fapt, versuri satirice începuse să publice încă din 1954, în ziarul ,,Tinerimea Moldovei”. În 1954, Uniunea Scriitorilor a propus spre editare primul său volum de poezii, intitulat ,,Soare cu dinți”, dar acesta a fost respins deoarece conținea texte considerate antisovietice și, în plus, a fost dat afară de la ,,CHIPĂRUȘ” și trimis în raionul Telenești, unde a editat ziarul ,,LUPTA” în satul Budăi. În 1961 a fost angajat ca secretar literar la Teatrul ,,Luceafărul” din

Chișinău. În 1962 îi apare prima plachetă de versuri pentru copii ,,Cale bună, Ionele!” și, în același an, publică ,,Soare cu dinți” după înlăturarea textelor ,,antisovietice”.

Doi ani mai tîrziu a publicat volumul de epigrame și parodii ,,Trandafir sălbatic”, fiind acceptat în Uniunea Scriitorilor din Moldova. Pînă în 1966 a colaborat la ziarul ,,Moldova socialistă”.

Spiritul său și condeiul, pline de dragoste pentru pămîntul natal și pentru limba română, au primit lumina binefăcătoare de la simbolul nemuritor al torței aprinse de scriitorul-Preot și Preotul-militar, răpus pe front, Alexei Mateevici (Alecu Mateescu, 1888-1917), cel care, în numai 29 de ani de viață, a lăsat moștenire poezii patriotice – embleme ale neamului românesc, ce vor rămîne în tezaurul nostru cultural: ,,Cîntecul zorilor”, ,,Mama”, ,,Țara”. Cine poate să uite acel adevărat imn închinat limbii române - ,,Limba noastră”, care a fost și este pe buzele tuturor românilor?

Limba noastră-i o comoară În adîncuri înfundată Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată. ......

Limba noastră-i numai cîntec, Doina dorurilor noastre, ......

Limba noastră-i limbă sfîntă, Limba vechilor cazanii, Care o plîng și care o cîntă Pe la vatra lor țăranii.

Pana lui Petru Cărare a fost atrasă, în primul rînd, de creația versificată. Dar, în afară de poezii pentru copii, a scris și scenete, comedii și alte piese de teatru. În 1971, cînd a fost numit director al Biroului de Propagare a Literaturii de pe lîngă Uniunea Scriitorilor, a publicat volumul de versuri satirice ,,Săgeți”. Cărțile au fost retrase din librării (pe internet se specifică faptul că un sac de cărți a fost salvat de un evreu de la Cimișlia).

Scriitorul a fost concediat, neprimind nici o funcție timp de două decenii. La împlinirea a 50 de ani, Editura ,,Literatura artistică” i-a tipărit, drept omagiu, volumul ,,Rezonanțe”. În 1990, cartea ,,Săgeți” a fost reeditată, fiind completată cu versuri noi și purtînd alt titlu: ,,Săgeți. Carul cu proști și alte poeme”.

Economia articolului nu ne permite să enunțăm toate volumele acestui scriitor neobosit. Amintim, totuși, că în 1998 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Într-o plachetă de versuri, Petru Cărare publică poezia ,,Eu nu mă las de limba noastră” dedicată consăteanului său Alexei Mateevici, autorul Imnului Republicii Moldova. În 2004 i-a apărut volumul Scrieri alese, de 320 de pagini. A primit nenumărate decorații și distincții, dintre care amintim Medalia ,,Mihai Eminescu” (1996), Premiul Național pentru Literatură (2000), Ordinul Republicii (2008).

A fost căsătorit, din 1961, cu Valentina Cărare, cu care a avut doi copii: Mihai (n. 1962) și Sandu (n. 1964). În ultimii ani, s-a retras din viața publică, locuind cu soția într-un apartament din Chișinău. A decedat în dimineața zilei de 27 mai 2019. A lăsat, în urma sa, o moștenire valoroasă, de pionierat în literatura română, în partea de peste Prut a Moldovei lui Ștefan cel Mare și Sfînt, în care neamul nostru a dăinuit, cu toată invazia de neamuri ,,sovietice”. Petru Cărare a fost cel care, pe lîngă poezie, literatură pentru copii, creații umoristice, a contribuit în mod esențial la nașterea și impunerea epigramei ca produs spiritual românesc dincolo de Prut. Încă din timpul studenției sale, deci imediat după 1950, Academicianul Mihai Cimpoi (n. 3 sept. 1942) a reținut o epigramă a acestui ,,umorist dublat de un satiric fin”, adresată Revelionului, această ,,cumpănă de vremi”: În calea anilor ce vin, Nicicînd n-am să ți-o iert Că mi-ai întins paharul plin Cu sufletul deșert.

Tot de atunci datează și următoarea epigramă care-i ia în vizor pe străinii bine știuți care, odată veniți, se întorceau să-și aducă tot neamul pe aceste meleaguri mănoase, binecuvîntate de Dumnezeu: Moldovenii ies afară Fețele-s de lacrimi ude: Pleacă rușii-n a lor țară...

Să-și aducă și-alte rude.

Ocupanții găseau nenumărate strategii de invazie: Sute și chiar zeci de ani Cum tot vor mereu fereastră Să-și deschidă spre Balcani, O deschid prin... casa noastră.

Nu numai plaiurile împădurite sau vălurite de podgorii i-au atras pe ocupanți, ci și hărnicia și omenia moldoveanului pe care e-n stare să-l urmeze oriunde s-ar duce, chiar și în ,,Pohod na Sibir”: Dacă-ți place țara noastră, Haide s-o schimbăm cu-a voastră, Dar mă tem că și-n Sibir Ai să-mi vii ca musafir...

Dar iată cum e răsplătită ospitalitatea moldoveanului de cei poftiți în casă: Am poftit prea mulți la masă – Musafiri în lung șirag.

De nu-ncap și eu în casă – Stau ca un străin în prag.

Politica înrobitoare, lipsa de libertate pe pămîntul strămoșesc l-au dus adesea la descurajare: Mă străduiesc și îi dau zor Cu tot ce am mai rezistent, Dar cum s-ajung în viitor Cînd n-am ieșire în prezent?

Dar are puterea să-i blesteme, chiar să-i urască, e necruțător cu cei care-i pîngăresc credința, limba și neamul: Fie ca să țină minte Cei pe care-o să-i împung: Pentru dragoste-am cuvinte, Pentru ură nu-mi ajung.

Deși multe dintre catrenele sale sînt satirice, chiar pamflete, vizînd situația politică, lipsa de libertate a românului în propria lui țară, nu lipsesc epigramele umoristice cu frecvente motive în epigramistica românească, dar cu tratare originală, unele anticipînd chiar poante care au circulat în Țară. Bine-nțeles, nu putea lipsi femeia: Uite care e ideea, Nu știu numai dacă-ți place: Mai întîi să-mbraci femeia Și-apoi zi-i să se dezbrace. Îl critică și pe ,,satiricul cu prihană” care vede paiul din ochiul altuia, nu și bîrna din ochiul lui: Vrînd ca satira să cuprindă Al lumii cît mai mic cusur, El se privește în oglindă Și-i critică pe cei din jur.

Am selectat epigramele care exprimă sufletul și atitudinea curajoasă a scriitorului Petru Cărare, care nu se sfia să-i persifleze pe atotputernicii care considerau că sînt în măsură să ordone chiar și Soarelui: Soarele voia s-apună, Iar eroul meu, cu foc, I-a strigat de la tribună: Stai, tovarășe, pe loc!

Deși au trecut cinci ani de cînd ne-a părăsit să-i întîlnească pe Alexei Mateevici (plecat la nici 30 de ani), dar și pe cel mai valoros urmaș al său întru epigramă – Efim Tarlapan (17 mai 1955 – 8 decembrie 2015), Petru Cărare nu poate fi uitat: el are imensul merit de a fi deschis cărarea, printre alte specii literare, și epigramei – produs spiritual care, în actualitate, înflo­rește numai la români, oriunde s-ar afla ei. A fost apreciat de Uniunea Scriitorilor din Moldova unde, spre deosebire de Uniunea Scriitorilor din România, nu se aplică tratament discriminatoriu epigramiștilor, după cum precizează Academicianul Mihai Cimpoi.

Acest mare om de cultură afirmă despre Petru Cărare: ,,După el, a venit Efim Tarlapan, urmat de Ion Diviza, Gh. Bâlici și alții care s-au înscris organic în contextul general românesc”.

ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

Din Bucures , tii de altãdatã

Copiii „de cutie“ şi doctorul Carol Davila

Doctorul Carol Davila, născut la Parma, în 1828, a studiat medicina la Paris. În 1853 a venit la București și s-a stabilit aici ca medic militar. Tînărul doctor s-a îndrăgostit de frumoasa Maria Marsil, fiica marii boieroaice Sultana, aceasta din urmă fiind fiica paharnicului Constantin Al. Colceag şi a Mariei Cîmpineanu, ambii provenind din două familii boiereşti înstărite.

Sultana se căsătorise cu medicul francez Alphonse Constant De Marcilly (Marsil), stabilit în Țară Românească în timpul lui Grigore Ghica, fost medic primar la spitalul Colţea. Cuplul a avut două fiice și cea mai mare dintre ele, Maria, îl va cunoaște la un bal pe tînărul Carol Davila. Tatăl Mariei murise de mai mulţi ani în momentul în care Davila o va cere în căsătorie, dar Sultana Marsil, mama fetei, îl va refuza categoric pe pretendent pentru că el era catolic, iar Maria crescuse în religia ortodoxă. După cinci ani de la primul refuz, Davila continua să o curteze, iar Maria respingea orice altă partidă care i se propunea. Între timp, sora mai mică se căsătorise, așa că Sultana a fost în sfîrșit de acord cu mariajul Mariei cu doctorul Davila.

Sultana Marsil avea în proprietate două mari Maria Davila, prima moşii: Dîlga, în judeţul soție a lui Carol Davila Ialomiţa şi Albeşti, în ju­deţul Argeş. Prima a fost numită după numele ei, întîi Marsilianca, apoi Marsilieni, nume pe care îl păstrează și astăzi. Femeia a ctitorit în anul 1836 biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din localitate, unde i se păstrează încă tabloul votiv. În 1864 a renunţat la drepturile băneşti care i se cuveneau pentru împroprietărea sătenilor de pe cele două foste moşii ale sale (în timpul reformei agrare din 1864), a oferit o rentă de 500 de galbeni pentru Azilul „Elena Doamna“ din Bucureşti, a sprijinit refacerea caselor fostei mînăstiri Colţea şi a ridicat în anul 1865 casele parohiale ale bisericii Enei, pentru pomenirea părinţilor săi. Foarte credincioasă, Sultana Marsil a dăruit mînăstirii Pasărea bijuterii și odăjdii și aici va fi înmormîntată după ce a murit, pe 22 august 1871, în apropierea bisericii mari. Fiica ei, Maria Marsil, murise la doar 24 de ani, la nașterea primului ei copil cu doctorul Carol Davila, o fetiță botezată tot Maria.

Rămas în grijă cu un copil mic, orfan de mamă, Carol Davila a hotărît să strîngă în casa lui vreo 40 de copii, cu vîrste cuprinse între 5 și 7 ani, care erau în grija fostele lor doici prin mahalalele Bucureştilor.

Aceşti copii ai nimănui, numiți „de cutie”, erau întreţinuţi de Logofeţia bisericească din Ministerul Cultelor cu cîte un galben pe lună, adică cîte un leu pe zi, din veniturile „cutiei binefăcătoare“, care, încă din

Universitatea de Medicină Carol Davila

1775, din vremea lui Alexandru Ipsilanti, purta numele de „cutia milelor”.

Aceste venituri din donaţii făcute în bani, acareturi şi moşii ale boierilor miloși ai vremurilor se risipeau însă deseori din cauza neglijenţei, a relei credinţe, a frecventelor schimbări de domni şi a ocupaţiilor armatelor străine.

Din 1872, „cutia milelor” a fost alimentată constant din donaţia formată din fondurile provenite de la moşiile şi hanurile Mitropolitului Filaret al II-lea care, înduioşat de soarta acestor copii, a cerut prin testament să se creeze un orfelinat.

Azilului de copii găsiţi i-a fost donat hanul numit „Hanul lui Filaret”, care avea pe atunci un venit de 10.000 de galbeni anual, clădire care se afla pe terenul cuprins între Calea Victoriei, biserica Sărindar şi strada Brezoianu. Hanul a fost cumpărat de guvern pe timpul lui Ştirbei Vodă cu preţul de 20.000 lei, dar în cutia binefăcătoare a milei nu a ajuns niciun ban din respectiva sumă.

Atunci cînd doctorul Carol Davila i-a strîns în anul 1861 pe copiii orfani în casa lui, a fost influenţat de ideea acestui generos mitropolit de a construi un mare orfelinat. Datorită puterii sale de convingere și a seriozității, Davila a reuşit să atragă protecţia Doamnei Elena Cuza care va pune Ana Davila, a doua în 1862 piatra de temelie soție a lui Carol Davila a Azilului Elena. Portretul Mitropolitului Filaret al II-lea se afla deasupra altarului bisericii așezămîntului, conform dorinţelor doamnei Elena Cuza. Început în casele Sultanei Marsil, soacra doctorului Carol Davila, micul orfelinat s-a mutat pe dealul Cotrocenilor, într-o vilă modestă a celei de-a doua soţii a lui Davila, Anica Racoviţă, provenită din familia Goleştilor.

Deşi între timp nepoata ei, copilul Mariei Marsil și al lui Carol Davila, murise, Sultana Marsil a donat azilului condus de Carol Davila toată partea ei de zestre, care urma să servească la creşterea, educarea şi înzestrarea a 12 copile. Din primul an al mutării azilului pe colina Cotrocenilor, Ana și Carol Davila se interesau îndeaproape de soarta orfanelor şi încercau să creeze, pe cît le era cu putinţă, un cămin cît mai apropiat de o atmosferă de familie. În broşura „Istoria Azilului Elena Doamna”, scrisă în 1884 de Ioan Slavici, găsim următoarele rînduri despre Ana Davila: „Nimeni nu-i dăduse această însărcinare, şi-o luase singură, şi nu din simţămînt de datorie, nu spre a-şi cîştigă pîinea de toate zilele, ci din neastîmpărul de a face binele, îşi sacrificase ea tihna orelor sale de repaus; iubirea către sărmanele copile a făcut-o să se ostenească, şi singură iubirea acestor copile era răsplata ostenelei sale!”.

Dar Ana Davila moare în 1874, în plină activitate filantropică. Copilele Azilului, obişnuite să o considere ca o mamă, au plîns-o cu durerea unor copii adevăraţi, dar fetele s-au bucurat în continuare de afecţiunea specială a generalului Davila, care a preluat integral sarcina îngrijirii lor. „Mi-aduc aminte, povestea o fosta elevă a Azilului, cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor cu amîndouă mîinile, mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce puteau cuprinde aceste buzunare care parcă întradins erau făcute după măsura desagilor lui Moş Crăciun!”.

Cît a trăit Carol Davila, Azilul Elena a progresat permanent, ajungînd la un

Statuia dr. Carol Davila, de Carol Storck

moment dat o şcoală model, unde veneau în schimb de experiență mulţi dascăli români nu numai din ţară, ci şi de peste Carpaţi.

Azilul Elena se compunea din secţia normală care funcționa după principiile educației froebeliene, Secţia normală de 6 clase, Secţia inferioară de menaj, trei clase pedagogice (pentru formarea învăţătoarelor rurale), Ateneul Elisabeta (pentru îndrumare artistică), o şcoală primară și o şcoală de ţesut numită Elisabeta Doamna.

Elevele care absolveau 6 clase normale treceau cu examen de maturitate la toate obiectele, iar la celelalte clase se organizau examene generale la fiecare sfîrşit de an. La aceste examene asista de multe ori şi Regina Elisabeta sau ministrul de Instrucţie Publică.

Carol Davila a murit pe 24 august 1884, iar foștii săi elevi de la școala de medicină pe care întemeiat-o vor spune: „Ne recomandă să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți”.

Dosaresecrete.ro

SĂMÎNȚA BUNĂ

Mantoul Motto: „Pînă cînd veți șchiopăta de amîndouă picioarele?” – 1 Împărați 18.21 În timpul războiului dintre Franța și Italia, un om, care locuia la granița dintre cele două țări, avea mult de suferit din cauza aceasta, căci proprietatea lui era invadată cînd de o trupă, cînd de alta. Pentru siguranță, și-a făcut un mantou cu două fețe.

Pe o parte erau imprimate culorile naționale ale Franței, iar pe cealaltă parte culorile naționale ale Italiei. În funcție de rezultatul luptelor, omul purta mantoul în culorile învingătorului, pentru a arăta că aparține respectivei națiuni. El „șchiopăta de amîndouă picioarele“. Nu știm dacă i-a ajutat prea mult această strategie. În zilele de sărbătoare, mulți consideră că trebuie să meargă la biserică. Într-o oarecare măsură, ei cred în existența lui Dumnezeu și că depind de ajutorul Lui. Dar cum stau lucrurile în viața de zi cu zi? Multora le vine ușor să adopte stilul de viață al celor care nu cred în Dumnezeu și nu vor să asculte de poruncile Sale. În timpul profetului Ilie, poporul Israel era împărțit între slujirea lui Dumnezeu și slujirea idolilor. Profetul i-a îndemnat să pună capăt acestor șovăieli. Dacă au recunoscut că Domnul este adevăratul Dumnezeu, să-I slujească numai Lui! Dumnezeu nu Se mulțumește cu jumătăți de măsură. El ne cere să ne întoarcem la El și să-I slujim cu toată inima.

RM

7

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

File de istorie

care oricum era mai mult precară. Regina Elisabeta a Carol I ºi Elisabeta, primul cuplu suveran paralizat și a fost nevoită să se ajute mai mulți ani de cu rotile, special făcut pentru ea. „Faptul că al României. „Iubirea este răsplătită cu iubire” (II) unsîntscaun paralizată mă lasă complet indiferentă și nu mă

Scrisori de pe front: „Gîndurile mele sînt mereu la tine“ (2)

Aflat în bătaia focului, cu toate greutățile unui astfel de conflict pe umeri, iată că regele îi scria Elisabetei scrisori lungi despre starea lui, politică, strategie, vreme – dar toate erau doar rînduri împletite cu dragoste, dor și îngrijorare: „Sper să îți meargă tot timpul bine, mi-e teamă să nu te obosești prea tare. Scrie-mi cît de curînd din nou și dă-mi detalii despre starea ta, în curînd trebuie să se lămurească.

Gîndurile mele sînt mereu la tine, căci vremea despărțirii va trece și ne vom putea bucura din nou să fim împreună. Te îmbrățișez din tot sufletul. Cu totul al tău, Carol”. Așa se încheiau majoritatea epistolelor trimise de Carol, rînduri sensibile, care schimbă total portretul rece al suveranului, prea mult – și nedrept, am spune – răspîndit în istorie.

Fericiţi pînă la adînci bătrîneţi Carol a iubit-o pe Elisabeta pînă la sfîrșit – şi nu s-a dat nici înapoi de la a-i arăta. Iată cum, la împlinirea vîrstei de 60 de ani, regina a fost surprinsă de cadourile primite, ele confirmînd despre Carol că nu îi era doar soț, ci și cel mai bun prieten, care o cunoștea cu adevărat.

Mai mult, tabloul primit în dar era parcă o reînnoire a jurămintelor, o confirmare a faptului că a iubit-o încă de la început. În noaptea dinaintea logodnei, Elisabeta a avut un vis, pe care i l-a împărtășit și lui Carol – vis, iată, reprezentat peste ani într-un tablou. „Cînd l-am trezit pe Rege, am început mulțu­ mindu-i din nou pentru splendidul lui dar, sosit cîteva zile înainte: un pian Bechstein, primul meu piano-forte, după ce toţi artiștii care cîntaseră la mine, în cursul anilor acestora, fuseseră nevoiţi să se mulțumească cu micul meu pian arhiuzat. Acest piano-forte fusese consacrat prin Emil Sauer și-și destăinuise deja sunetele dumnezeieşti. Recunoștința mea era, prin urmare, cu atît mai adîncă și mereu ziceam: E prea mult, mult prea mult! Regele însă zîmbea şiret și pretindea că este de ajuns! Cînd am sosit la dejun – cu întîrziere, firește, pentru că a trebuit să-mi miros înainte toate florile, să pun în mișcare muzica și să fac să joace pisicuțele mele împodobite –, am mai găsit un dar: un tablou splendid de contele Courten, pe care Regele mi-l cumpărase la München. Dîndu-mi-l, îmi zise: Îți dăruiesc visul tău! Acest tablou este numit: În galeria înaintaşilor.

O încîntătoare fată tînără, în picioare, gînditoare, în

haine de bal, luminată viu de o lampă, într-o galerie care se pierde în urma ei în lumina lunii. În fund, în penumbră, răsare viziunea unui cavaler, transparent, dar totuși vizibil, care o urmărește cu priviri severe și dulci. E un tablou de-o poezie avîntată”.

Dragoste şi raţiune Singurul moment care le-a afectat căsnicia (dar nicidecum iubirea) a fost relația dintre domnișoara de onoare a reginei, Elena Văcărescu, și principele moștenitor, Ferdinand. O așa legătură amoroasă, la nivel oficial, era interzisă de Constituție: o căsătorie regală trebuia să fie doar cu o prințesă străină. Carol se afla, așadar, între ciocan și nicovală. Pe de o parte, era regina, care îi proteja pe cei doi îndrăgostiți și care insista neobosită pe lîngă rege să le binecuvînteze relația. Pe de cealaltă parte, era... toată lumea: Consiliul de Miniștri, partidele politice, opinia publică. Pus să aleagă între persoanele care îi erau atît de dragi și lege, educația nemțească și-a spus cuvîntul, așa cum îi era și deviza: „Totul pentru țară, nimic pentru mine”.

Cei implicați în acest scandal au fost trimiși de rege în exil: Ferdinand a plecat într-o călătorie europeană și Elena Văcărescu a fost trimisă (definitiv!) la Paris.

Regina Elisabeta a plecat și ea în Germania, unde a stat cu familia ei timp de doi ani. Toată implicarea sufletească a Elisabetei i-a afectat și starea de sănătate,

jenează cîtuși de puțin, dar inima, numai inimii nicio supărare! Căci ea nu mai poate!”, așa scria, din exil, sensibila regină.

Din acest exil, Elisabeta i-a trimis nenumărate epistole scrise la supărare, acuzîndu-l pe Carol de neîncredere și lipsă de iubire. Stăpîn pe sentimentele și pe acțiunile sale, Carol i-a răspuns cu lungi argumente obiective motivele pentru care a luat această decizie și mai ales faptul că dragostea lui este la fel de mare ca întotdeauna. Mai mult de atît, cu toate că Elisabeta nu se implica în deciziile sale politice, Carol conta mereu pe sfatul ei, sfat a cărui lipsă o simțea. „Scumpă Elisabeta! De la ultima mea scrisoare, în care se oglindeau cele mai tainice simţiri şi sentimente ale mele, a trecut vreme lungă și dorul de tine îmi pune din nou pana în mînă pentru a-ți spune cît de mult sufăr din cauza lungii noastre despărţiri şi a marilor mele griji pentru tine. Frumoasa ta scrisoare, bogată în vorbe de laudă pentru activitatea şi realizările mele, la care tu ai contribuit atît de mult și pe care le-am împărțit întotdeauna, a fost foarte săracă în asigurări de iubire, de împărtăşire a aceloraşi sentimente și de afecţiune pentru mine. Tu împărtășești o concepție stranie, ca și cum mi-ar fi suficiente în viitor, în viața mea, succesele dobîndite, și nu aș mai avea nici o nevoie de fericire, de un cămin ori de dragoste. Oare inima ta a înghețat cu totul și crezi că sînt lipsit de inimă, de sentimente, de

simţiri?”, așa suna una dintre scrisorile lui Carol către soția sa – pline de dor, de singurătate şi de tristețe.

„Nu viaţa se netezeţte, ci sufletul” După 48 de ani de domnie și 45 de căsnicie, Regele Carol I părăsea lumea celor vii. Avea 75 de ani și lăsa în urmă o lume în plin război, o tînără dinastie domnitoare, o Românie independentă, dar mai ales o soție îndurerată. Regina Elisabeta s-a retras la Palatul Episcopal de la Curtea de Argeș pentru a fi mai aproape de mormîntul celui pe care l-a iubit toată viața. Îmbrăcată mereu în negru, Elisabeta aștepta moartea. Continua să facă tot ce a făcut întreaga viață: să ajute și să creeze, să își facă datoria de regină. La un an și jumătate de la moartea regelui, pe 18 februarie (stil nou: 2 martie) 1916, pleca și ea pe ultimul drum.

După o viață umbrită de moarte și de tristețe, Regina Elisabeta își găsise liniștea sufletească abia la bătrînețe: „Puțini sînt aceia care să se fi bucurat atît de mult ca mine cînd am împlinit șaizeci de ani.

Cînd eram de douăzeci de ani doream cu ardoare să fiu de șaizeci. Mi se părea că această vîrstă este limanul desăvîrșit al liniștii și păcii și că atunci viața, care a început pentru mine viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămîne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme pînă la sfîrșit. Nu viața se netezește, ci sufletul”.

Sfîrșit HISTORIA.RO

8

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

Din vremea faraonilor

PRIMA GREVĂ DIN ISTORIE (II) Reproş către faraon (2)

La începutul dinastiei a VI-a, slăbirea puterii centrale a fost urmată de anarhie şi de apariţia unor aristocraţi locali independenţi. După cum relatează un clasic al literaturii egiptene, s-a instalat haosul, ţara a fost devastată, templele şi arhivele incendiate, sclavii încărcaţi cu bijuterii de către stăpînii lor, în vreme ce aceştia erau împroşcaţi cu noroi, comorile jefuite, cîmpurile abandonate. Criminalii zburdau în libertate, ciuma făcea ravagii, iar Nilul transporta cadavre. Descrierea se încheie printr-un reproş adresat faraonului („Unde este el astăzi? Doarme oare?”) şi prin speranţa de a vedea instalîndu-se o lume mai bună. A trebuit însă aşteptat aproximativ anul 2000 î.e.n., perioada Imperiului Mijlociu (dinastiile XI si XII – 2060-1786 î.e.n.) pentru aceasta.

50 de case de lucrători = 1 casă de aristocrat Prăbuşirea valorilor morale şi violenţa cotidiană au antrenat o diminuare a valorii individuale şi pentru prima oară, s-a asistat la cumpărarea şi vînzarea de servitori. Deşi rar atestată, a apărut totuşi sclavia ereditară, dar sclavul putea încă să-şi recîştige poziţia printr-o carieră birocratică. Dar servitorii erau consideraţi oameni, respectiv indivizi dotaţi cu demnitate, chiar dacă erau supuşii altora. Din punct de vedere religios, faraonul nu mai era singurul ce se putea bucura de lumea cealaltă: acum toţi supuşii – pînă la cel mai umil servitor – puteau accede acolo, dacă duseseră o existenţă corectă.

Aproape de Illahun (la Kahun) s-a regăsit vechiul oraş al lui Hotep-Sanusrit, ce a fost construit prin hotărîrea faraonului Sesostris II (1895-1878 î.e.n., din dinastia XII) şi locuit vreme de circa un secol. El era înconjurat de o centură de 350-400 m şi, ca toate aşezămintele egiptene – inclusiv cele din zilele noastre –, spaţiul era redus la minimum. Un zid de o grosime considerabilă împărţea oraşul în două părţi. Cea mai mică, destinată lucrătorilor, conţinea clădiri mărunte;

o stradă principală tăiată în unghi drept de numeroase străduţe îl împărţea exact în două. Cea mai mare parte încadra cartierul rezidenţial al notabililor (fiecare casă a lor avea suprafaţa a 50 case de lucrători!) şi era tăiată de străzi largi, ce conduceau la palate şi edificii ale înalţilor funcţionari. Descoperirea confirmă faptul că aceste clă­diri mici şi sărace erau rezervate oamenilor liberi, lucrători şi funcţionari. O probă de ceea ce însemnă la egipteni respect şi reală preocupare pentru condiţiile muncitorilor este şi ceea ce spune Amenemhat, prinţ regal şi şef de lucrări sub Mentuhotep IV (1997-1991 î.e.n.) care, după ce a condus expediţia la carierele şi la minele Wadi Hammamat, a declarat cu mîndrie: „Soldaţii mei s-au întors fără pierderi. Nici un om nu a pierit sau nu a fost dat dispărut, nici un măgar nu a murit, nici un lucrător nu a slăbit“.

Imperiul Mijlociu năruit (2060-1786) a fost invadat de hicsoşi, populaţii asiatice, şi Egiptul şi-a găsit în această confruntare cu asiaticii o nouă identitate naţională: victoria prinţilor tebani a condus la crearea Imperiului Nou (1552-1070), imperiu ce i-a avut protagonişti pe marii Amenhotep, Tutmes şi Ramses.

Statutul de sclav era de acum înainte recunoscut; cei care nu se înrolau în armata egipteană deveneau scalvi, dar le rămînea întotdeauna o posibilitate de răscumpărare. În ce îi priveşte pe lucrători, situaţia lor era total diferită de cea a servitorilor; ei se bucurau de privilegii speciale, cum o arată două oraşe de lucrători din Imperiul Nou. Primul era la Teii el-Amarna. Al doilea la Deir el-Medina. Acesta era construit din piatră şi rămîne localitatea cea mai bine conservată din întregul Egipt. Lucrătorii lui, ce trăiau cu familiile în mica vale din apropiere, făceau în fiecare dimineaţă coadă în faţa depozitului pentru a primi uneltele, apoi plecau să muncească în Valea Regilor. La sfîrşitul zilei, returnau uneltele. Bineînţeles, totul fi­ind notat cu scrupulozitate.

Ei locuiau într-un relativ confort. La marginea oraşului se afla necropola, formată din mici piramide ascuţite, reprezentînd mormintele lucrătorilor. Ei nu numai că nu aveau condiţie de sclavi şi nu erau ucişi după ce construiau piramidele, dimpotrivă, meşterii apreciaţi pentru sarcina de excepţie pe care o îndeplineau erau bine plătiţi.

Dacă salariul întîrzia, lucrătorii, după o expresie egipteană, „se culcau“; cu alte cuvinte, făceau grevă.

Aşa-zisul papirus „al grevei“, păstrat la Muzeul egiptean din Torino, conţine calculul a diferite prestări survenite în timpul celui de-al 29-lea an de domnie al lui Ramses II (1198-1166 î.e.n.). Grevele sînt înregistrate cronologic

şi urmează un plan bine precizat: la început, echipa „depăşea zidul“: nu se ştie foarte bine despre ce limită este vorba, dar depăşirea era primul semn clar de protest; apoi aşa cum greviştii mo­derni blochează circulaţia, cei antici se instalau în mod paşnic în curtea templului, pentru a perturba desfăşurarea activităţilor.

Apoi aşteptau intervenţia reprezentanţilor faraonului şi vorbeau cu ei. „Astfel, în cea de-a doua lună de iarnă, ei s-au aşezat în interiorul incintei domiciliului lui Tutmes III (1482-1450 î.e.n.), au aşteptat ca scribul şi ofiţerii să vină să-i convingă să-şi reia lucrul şi acestora le-au răspuns că le e foame şi vor să comunice cu faraonul.

A doua zi ei s-au deplasat în templul lui Ramses II (1304-1236 î.e.n.) şi după ce s-a scurs noaptea, prin porţile dinspre sud, au reuşit să intre în incintă. Atunci scribul şi «părinţii divini» ai acestui templu au venit să le asculte plîngerile. Aceştia le-au spus: «Din cauza foamei şi setei am venit aici. Nu avem haine, nici alifii, nici peşti, nici legume. Informaţi-l despre toate acestea pe faraon, bunul nostru stăpîn, pentru ca el să ne poată asigura întreţinere». Şi raţiile primei luni le-au fost consemnate la această dată“. În acelaşi an, au fost citate şi alte exemple de întîrziere în plată, din motive diverse.

Lucrătorul beneficia de dreptul la grevă şi de multe alte libertăţi mărunte, dar este important să notăm constanta preocupare a superiorilor de a fi buni stăpîni. Astfel, mulţi erau mîndri să spună: „Am fost un tată bun pentru subordonaţii mei, instruindule copiii, ajutîndu-i pe cei nenorociţi, asigurînd existenţa celor ce se aflau la nevoie şi făcînd lucruri utile în templu, în calitatea mea de mare director de lucrări la Teba...“.

Această situaţie de libertate şi de privilegii pentru lucrătorii egipteni s-a menţinut pînă la sfîrşitul istoriei faraonice. Trebuie deci să dăm uitării sce­ nariile catastrofice şi imaginare privitoare la lucră­ torii de piramide şi de morminte regale, pentru a vedea Egiptul antic în realitatea lui: leagănul unei civilizaţii care a marcat enorm raporturile între oameni, stat şi societate.

Sfîrșit MAURIZIO DAMIANO-APPIA (în româneşte de Florentina DOLGHIN)

RM

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (257) Alți nemuritori (5) Spirite/Duhuri – Dintotdeauna chinezii au crezut în existența spiritelor. Ele sînt bune, dar mai ales rele, nefaste, dăunătoare, malefice. În general, provin din sufletele celor decedați în anumite condiții neobișnuite.

Un spirit ajunge să fie nemulțumit, pornit să facă rău oamenilor, dacă moartea i-a fost rea – înec, sinucidere etc. – sau i s-a făcut un mormînt nepotrivit. La fel de rea este și situația celui care nu are urmași care să îi facă ritualurile necesare. Un asemenea spirit devine strigoi sau, după o expresie de origine budistă, „fantomă flămîndă“/„famelică“. Alte forme de spirite ale morților sînt demonii răzbunători, spiridușii și vîrcolacii. De regulă spiritele nu pot merge decît în linie dreaptă, așa încît pentru a scăpa de ele oamenii au construit drumuri curbe și alei în zig-zag. Se mai știe că spiritele malefice evită lumina. Pentru ca oamenii să se apere de asemenea prezențe fac focul, aprind ruguri și torțe, folosesc pocnitori și în cele din urmă, recurg la exorcizări. În plus, spiritele provenite din sufletele celor decedați necesită aducerea de ofrande în mod periodic sau măcar la momentele tradiționale, cum ar fi „Luna spiritelor“, cea de-a 7-a a anului lunar chinezesc și îndeosebi în ziua a 15-a, cînd este „Sărbătoarea Spiritelor“.

Baigu Jing – este unul dintre demonii din mitologie prezent în romanul clasic „Călătorie spre Soare-Apune“, autor Wu Chengen, roman despre care am amintit în capitolul Zei cînd i-am prezentat pe Sun Wukong – Regele Maimuțelor și pe Maestrul budist, călugărul Xuan Zang. Înainte de a deveni demon, Baigu Jing nu a fost decît un schelet, de aceea s-a numit și „Spiritul oaselor albe“. Ca demon el avea puterea de a îmbrăca diferite forme. Într-un episod al romanului el se preface într-o tînără fată care pretindea că a plecat de acasă în căutarea hranei, gata să o împartă cu Maestrul Xuan Zang. În schimb, Regele Maimuțelor, Sun Wukong, care era principala gardă de corp a Maestrului și era înzestrat cu puteri magice, își dă seama că demonul s-a deghizat pentru a îl ucide pe Maestru. Sun Wukong folosește bastonul lui aurit și îl lovește cu putere pe demonul Baigu Jing, distrugîndu-l. Maestrul Xuan Zang îl readuce la viață pe demon sub forma mamei fetei ucise de Regele Maimuțelor. Cea din urmă metamorfoză a lui Baigu Jing a fost ca tată al fetei, pregătit să se

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (46) Girolamo Savonarola (1) Primul oraş reînnoit va fi Florenţa... Aşa cum Dumnezeu a ales ca poporul lui Israel să fie condus de Moise prin nenorociri spre fericire... tot astfel oamenii Florenţei sînt chemaţi să joace un rol asemănător, conduşi de un om profetic, noul lor Moise [Savonarola în persoană]... În Epoca Sabatului, oamenii se vor bucura în Noua Biserică şi vor exista doar o turmă şi un păstor.

Girolamo Savonarola, „Predică privind Noua Epocă“, anii 1490 Călugărul dominican italian Girolamo Savonarola (1452-1498) a fost un fanatic reacţionar şi un teocrat bigot, care s-a opus cu vehemenţă Renaşterii florentine. „Rugul Deşertăciunilor“ iniţiat de el a ars cărţi şi opere de artă socotite „imorale“. „Republica religioasă şi creştină“ a lui Savonarola era o domnie ucigaşă, fă­ ţar­nică şi intolerantă a terorii. Însuşi numele lui a devenit sinonim cu călugării demenţi, dar şi cu crimele teocraţiei şi cu virtutea absurdă.

Născut în oraşul Ferrara (pe atunci capitala unui ducat independent), Savonarola a fost educat de bunicul din partea tatălui, Michele Savonarola, după care a mers la universitate. Scrierile lui de început au dovedit un amestec de pesimism şi spirit moralizator pentru care va deveni faimos; poemele De ruina mundi („Despre

9

înfrupte din carnea Regelui Maimuțelor pentru a intra în rîndul nemuritorilor daoiști. Ca demon, Baigu Jing făcea parte din categoria celor numiți yaoguai – ființe celeste decăzute. Bineînțeles că Regele Maimuțelor îl pedepsește pe Baigu Jing așa după cum merită.

Banyao – făptură mitologică hibridă asimilată oamenilor. Este născută din acuplarea dintre un animal demonic și o ființă omenească. Creatura poate fi de embele sexe. În general, aspectul este de om obișnuit, dar la o examinare mai atentă se remarcă un detaliu anatomic nefiresc, un rest al naturii sale demonice ca, de exemplu, mici coarne, o limbă despicată, niște urechi ascuțite, ochii prea deschiși la culoare etc. Un Banyao poate fi benefic pentru oameni dar și răuvoitor.

Bei Dou – este spitirul constelației „Carul Mare“.

Un grup din această constelație, denumit „Trei stele“ reprezintă fericirea, bogăția și longevitatea. Se crede că spiritul Bei Dou urmărește și înregistrează faptele fiecărui om pe tot parcursul vieții lui.

Chang – denumirea spiritului care a aprținut unei persoane devorate întîmplător de un tigru. Chang a devenit sclavul fiarei, dar o va incita mereu să atace și să mănînce alt om, pentru ca spiritul acelei victime să îi ia locul sub forma unui nou Chang, iar el să se elibereze.

Chen – noțiune cu sensul de spirit, zeu, zeiță, de personaj mitologic favorabil omului, cu bune intenții manifestate întotdeauna.

Chen/Xiu – spiritul protector al Fluviului Galben.

Chi – dragonul fără coarne sau Demonul montan. Înfățișarea lui reprezintă o temă preferată, obișnuită în arta plastică.

Chi Long – varietate de dragon. Apare ca un fel de dragon-demon care sălășluiește în munți.

Chimei – pentru daoiști, chimei sînt niște creaturi demonice asemănătoare celor numite xiao, dar deosebite de ele prin caninii mari cu care sînt înzestrați din naștere.

Viețuiesc în păduri, munți și în cele mai inaccesibile locuri. Sînt în căutare de carne omenească, un deliciu pentru ei. Dacă vor să devoreze asemenea pradă nu se dau în lături de la nimic, riscînd de fiecare dată să fie răpuși ei înșiși. În acțiunile lor sînt ajutați de cunoștințele pe care le au în arta magiei daoiste. Altminteri, sînt și colecționari avizați de obiecte de artă cu caracter ocult.

Daji – numele unei persoane categorisită, din cauza comportamentului ei, printre așa-numitele spiritevulpi, făpturi în general răuvoitoare, viclene. Dintre personajele mitologice de acest fel, Daji a rămas cea mai celebră. A fost fiica unei familii aristocrate numite

Su. Regele din Shang a invadat în anul 1047 î.Chr. teritoriul familiei Su și a răpit-o pe tînăra Daji ca trofeu.

Ea a cîștigat poziția de concubină favorită a ultimului rege al dinastiei Shang/Yin. În situația sa de concubină favorită, Daji s-a dovedit a fi cea mai frumoasă și în același timp de o cruzime de neînchipuit. Ea a dus dinastia la ruină, ca orice spirit malefic în acțiune.

Spiritele asemănătoare ei s-au numit Huli Jing.

Emo – o categorie dezgustătoare de demoni prezenți în legende și mituri. Aspectul de făpturi vîscoase, lipicioase, nu poate arăta decît menirea și țelul lor de aduce oamenilor cît mai mult rău. Împotriva demonilor emo se luptă cu ajutorul practicilor rituale daoiste.

Fantome – atît fantomele, cît și alte soiuri de duhuri/spirite sînt denumite kui.

Fei Yue – spirit protector al Fluviului Huai.

Fen Yang – unul din spiritele Pămîntului, un fel de naiadă sau nimfă a Ploii.

Fu de Zheng Shen – Marele Spirit al Pămîntului în religia daoistă.

Kuang Shi/Jiang Shi – categorie de personaje mitologice echivalente celor numite în Occident și în alte culturi zombi, un tip de spirite malefice. Aceștia apar frecvent în mituri și se comportă ca niște „morți vii“, aidoma cu cei din cultura wudu din Antile. Ei se află sub controlul total al cîte unui vrăjitor, doritor să facă rău oamenilor chiar prin intermediul unor asemenea entități poftitoare de carne omenească.

Kou Mang/Gou Mang – este un spirit silvestru, un duh al arborilor, misterios. Mitul afirmă că este fiul Stăpînului Suprem din Vest. Se consideră că a fost un mesager al vechiului zeu suprem al Cerului, Tai Yi. Se spune că l-a ajutat pe Fu Xi, ca spirit verde al Estului, avînd legătură cu primăvara, cu fericirea pe care o asigura el organizînd sosirea anotimpului renașterii naturii. Tîmplarii îl prețuiesc pentru legătura lui cu lemnul. Gou Mang era geamăn cu un alt mesager ceresc, pe nume Ru Shou, dar acesta nu s-a bucurat de prea multă popularitate. Imaginile care îl arată pe Gou Mang sînt ciudate – cu chip pătrat de om, dar cu trup de pasăre, îmbrăcat în veșmînt de culoare albă – n.n. În tradiția chineză, albul este culoarea doliului – apare călărind pe doi dragoni. De altfel, Gou Mang are ca atribut dragonul. (va urma) Christina Meiţă-Tang

decăderea lumii“) şi „De ruina Ecclesiae“ („Despre decăderea Bisericii“) sînt exemplare în această privinţă. În 1475, Savonarola a intrat în Ordinul Dominican de la Mînăstirea San Domenico din Bologna. Patru ani mai tîrziu, s-a transferat înapoi la Mînăstirea Santa Maria degli Angeli, din Ferrara natală, după care a devenit stareţ al Mînăstirii de la San Marco din Florenţa. Aici îşi va cîştiga locul în istorie. Încă de la început, Savonarola a denunţat corupţia politică şi religioasă despre care era convins că pătrunsese în întreaga societate. Predicile lui din postul Paştelui din 1485-1486 au fost extrem de vehemente, şi în timpul acestora a început să ceară curăţirea Bisericii ca preludiu la reformarea sa. În 1487, Savonarola a părăsit Florenţa o vreme, întorcîndu-se la Bologna ca „maestru de studii”, însă în 1490 a revenit, la încurajarea filosofului umanist contele Pico della Mirandola şi cu patronajul lui Lorenzo de Medici, cîrmuitorul Florenţei. Întors la Florenţa, Savonarola a început imediat să critice aspru chiar guvernarea care făcuse posibilă întoarcerea lui. Într-un limbaj înflorit, Savonarola a anunţat apropiatul „sfîrşit al lumii“ şi a susţinut că se afla în legătură cu Dumnezeu şi cu sfinţii. A condamnat presupusa tiranie a familiei de Medici şi a profeţit prăbuşirea iminentă a Florenţei dacă oraşul nu îşi schimba obiceiurile.

Astfel de predicţii au părut aproape răzbunate cînd regele francez Carol al VIII-lea a invadat Florenţa în 1494. Piero, fiul şi succesorul lui Lorenzo de Medici, a fost izgonit din oraşul care, în acele momente, se afla în ghearele demagogiei lui Savonarola. Cu sprijin francez, în Florenţa s-a întemeiat o republică

democratică, avîndu-1 pe Savonarola drept conducă­tor. În noul său rol, combinînd puterile politică şi religioasă, el era hotărît să creeze „o republică religioasă şi creştină”. Una dintre primele acţiuni ale acestei noi şi revoluţionare republici a fost să pedepsească cu moartea homosexualitatea.

Savonarola şi-a intensificat criticile împotriva curiilor romane – mergînd atît de departe, încît a atacat viaţa privată rău famată a Papei. În acelaşi timp, el i-a îndemnat pe oamenii Florenţei să ducă vieţi mai ascetice.

Rezultatul acestor ultime îndemnuri a fost acţiunea pentru care acest preot a devenit faimos – „Rugul Deşertăciunilor“, în care lucrurile personale, cărţile şi operele de artă, unele de Botticelli şi Michelangelo, au fost distruse într-un foc făcut în Piazza della Signoria din Florenţa.

Chiar în timp ce Savonarola ajungea în culmea puterii şi a influenţei sale, împotriva lui a început să se coaguleze o opoziţie. Evidenţiind afirmaţiile lui împotriva papalităţii, aceşti opozanţi interni au reuşit să obţină excomunicarea lui Savonarola în luna mai 1497. În afara Florenţei, lui Savonarola nu i se opunea doar coruptul Papă Alexandru al VI-lea, ci şi ducele de Milano – ambii dorind să dejoace ambiţiile regionale ale regelui Franţei.

Cînd forţele franceze s-au retras din Peninsula Italică în 1497, Savonarola s-a trezit brusc izolat. Lovitura finală a pri­mit-o în 1498, într-un episod bizar, care a reflectat atmosfera plină de zel pe care se străduise atît de mult să o instaureze. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

E o vorbă în sport: ai cîºtigat?

Continuă. Ai pierdut? Continuă

Nu știu nimic despre caracterul lui Cozmin Gușă, dar știu că, la cei 50 și ceva de ani ai săi, este un tip mobilat la mansardă. Și nu-i de mirare, căci a terminat Fizica la ,,Babeș-Bolyai” ca șef de promoție pe țară.

Dar mai ales că are două doctorate despre care nimeni n-a putut să afirme că a plagiat nici măcar un cuvînt.

Ba știu, dacă mă gîndesc că, acum vreo 10 ani, cînd Vadim traversa unul dintre cele mai grele momente din existența sa, în urma sforilor trase de nemernicul Băsescu, și fusese eliminat din Parlamentul României, și din cel european, Cozmin Gușă exclamase grobian la televizor: ,,Vadim și partidul său sînt terminați politic!”.

Sau, ca să fiu mai exact, credeam că știu, dar zilele trecute (articolul regretatului jurnalist Paul Suditu a fost scris la finele lunii octombrie a.c. – n. R.M.), Cozmin Gușă m-a surprins plăcut, punînd în undă la emisiunea sa, ,,Ce-i în Gușă, și-n căpușă” de la postul proprietate personală GOLD FM-Tv ceva neașteptat.

Mai precis, a pus un filmuleț de cîteva minute cu Vadim recitîndu-și poezia ,,Breaking News”, un pamflet devastator la adresa televiziunilor noastre, care colcăie de informații horror la buletinele de știri despre războaiele din toată lumea; bătăi cu furci și topoare între clanurile țigănești de la noi; crime și violuri; accidente de circulație și alte nenorociri, de parcă românii ar fi un popor degenerat și cu înclinații sadice. În toată lumea, asemenea știri, clasificate cu adevărat horror, se difuzează la televizor numai după miezul nopții, numai noi, slugi băloase, ținem să ne facem de rîs cu orice preț, numai ca să ne arătăm supunerea față de stăpînii lumii, SUA și Bruxelles-ul.

Sigur, nu mai sînt nici vremurile de altădată, cînd, de dimineață și pînă seara, se dădeau la televizor numai știri pozitive: ba că nu știu unde s-a dat în folosință un nou cvartal de locuințe; ba că s-a pus în funcțiune o fabrică de mașini; sau că sportivul cutare a obținut medalia de aur la nu știu care turneu. În general, viața era tratată cu respect și optimism, și victoriile de tot felul trebuiau popularizate, demonstrînd astfel că eram un popor sănătos la cap. Nu ca azi, cînd, văzînd grozăviile date la televizor, exclamăm: ,,Doamne, ce bine era cînd era rău!”.

Revenind la Cozmin Gușă și la poziția lui de lider neoficial al mișcării suveraniste de la noi, se cuvine o precizare: la noi, singurul partid cu adevărat suveranist a fost PRM, de la înființarea sa în 1992 și pînă la moartea lui Vadim, și publicațiile sale: ,,România Mare”, ,,Politica” și ,,Tricolorul”. De aceea cred că afirmația lui Cozmin Gușă, făcută într-un interviu acordat Denisei Rifai, cum că este suveranist încă de acum vreo 20 de ani, cînd, împreună cu Lavinia Șandru, pusese pe roate un partid și intraseră cu el în Parlament, nu-i decît o fantezie. Aici este îndoiala mea de personaj tragic din Secolul XXI, îndoială care izvorăște din valurile de ticăloșie pe care politicienii ne-o tot aruncă în cap de 35 de ani, cînd una promit și alta fac, distrugînd o țară pe care Ceaușescu o lăsase la cheie și fără nici o datorie. Naiv ca atîția alții, hai să-l cred și pe Cozmin Gușă, să-l laud și să-l votez, cînd va fi cazul, pentru patriotismul său și al ziariștilor care îl înconjoară. Dar nu mi-aș dori ca mîine, cînd voi deschide televizorul, să-l aud pe Radu Moraru de la ,,Nașul” sau pe cei de la ,,România -Tv”, spunînd că, de fapt, generalul miliardar Cozmin Gușă este omul lui Coldea și are misiunea să distrugă mișcarea suveranistă din interior, așa cum este încondeiată Diana Șoșoacă în zilele noastre sau George Simion.

Că, pe cuvînt de onoare, aflu unde este sediul GOLD FM-Tv, îl aștept să vină la serviciu și n-am să-i fac ce-i făcuse Bozoncea din romanul ,,Groapa” lui Titi Aripă, cînd îl surprinsese jefuind un cerșetor orb, care trăia

la un colț de stradă, fiindcă sînt un domn. Dar o smetie peste chelie tot am să-i trag.

L-am revăzut, recent, pe Cozmin Gușă într-o altă ipostază decît aceea în care apare în public, de cîțiva ani, ca jurnalist, le Postul de radio-tv GOLD FM-Tv. Era în ziua de 1 Decembrie 2023, pare-se după-amiaza, cînd avusese gust să dea un interviu de peste o oră unei reporterițe de la ,,Realitatea -Tv”. Dar nu orice fel de interviu, ci legănat de o șalupă albă pe valurile Lacului Snagov, pustiu la ora aceea, că nu degeaba este acționar majoritar la respectiva televiziune.

Sau poate aceasta fusese ideea regizorului transmisiei care, punîndu-și musafirul să treacă pe lîngă vilele, și ele pustii, din jurul lacului, să-i stîrnească amintiri despre unii proprietari de ieri și de azi, politicieni și oameni de afaceri venali, unii morți, alții retrași prin cele paradisuri din Elveția sau Insulele Belize, să-și digere, într-o lene byzantină, milionașele ciordite. Amintiri despre oameni și faptele lor constituind baza literaturii memorialistice de la noi și de aiurea. Așa cum Mihail Sevastos a scris despre colectivul de la revista ,,Viața Românească” sau Simion Stolnicu despre Cenaclul ,,Sburătorul”. Sau, cum trecea cu șalupa de la o vilă la alta, te gîndeai la tipologia de personaje întîlnite în scrierile subsumate ,,povestirilor în ramă”, în care narațiunile sînt cam de aceeași factură, curg dintr-una în alta, iar rama este Lacul Snagov.

Uite vila lui Băsescu, și ea pustie, căci nu se vedea nici un firișor de fum ieșind pe horn. La cîte petreceri ținute aici a participat Cozmin Gușă pe vremea cînd îl consiliase de bine pe Băsescu și ajunsese președinte în două rînduri! Astăzi, trecut binișor de 70 de ani, nu-l mai bagă nimeni în seamă pe bietul Băse, nici măcar cînd reclamă restituirea privilegiilor pe care și le dăduse singur, dar Iohannis i le-a suflat, fără să știe că-i va veni și lui rîndul să dea înapoi tot ce palmase în cei 10 ani de mandat. În zilele lui bune, Băse îl mai sună pe Coldea, ce mai faci, măi Coldeo, nu m-ai mai sunat demult. Cînd treci pe la mine cu niște cheș, că am și eu cheltuieli, mă băiatule? E-he, s-a stins viața falnicei Veneții, nu mai vezi lumini, n-auzi cîntări de baluri. Acum se ridică alt fel de hoți care-și investesc dolăreii mai cu cap, să zboare pînă la Planeta Venus sau să-și cumpere vile pe fața nevăzută a Lunii, după modelul miliardarilor americani... Uite și vila lui Bogdan Olteanu, fostul președinte liberal al Camerei Deputaților sau viceguvernatorul Băncii Naționale, dar și nepotul Ghizelei Vass, fosta nomenclaturistă din vremea tinereții lui Ceaușescu. După ce a ieșit din pîrnaie, parcă a intrat în pămînt Bogdan Olteanu, nu tu evadări în public, nu tu invitații la televizor, căci așa e cînd îți trece vremea.

Nici vila lui Dinu Patriciu n-a ocolit-o Cozmin Gușă.

Uite colo, la etaj, arată el cu mîna, am băut whisky de mai multe ori cu Patriciu și am vorbit una, alta. Își închipuia el că, în curînd, va muri? Sau poate nici n-a murit, că nu l-a văzut nimeni cu mîinile pe piept. Averea i s-a risipit ca făina orbilor. Unii spun că o mare parte ar fi moștenit-o chinezoaica aceea, secretara și țiitoarea lui, iar altă parte ar fi luat-o fosta soție și fiicele lui Patriciu. În confesiunea sa, Cozmin Gușă a mai explicat o dată de ce s-a retras din cursa de președinte, ca independent.

­

Fără un partid în spate, care să aibă oameni prezenți în secțiile de votare și să alerge lipind afișe, și cu mii de simpatizanți; fără a fi prins în sondaje, deși i se spusese că, la un moment dat, ajunsese la 10-12%; fără apariții la televizor, în afara ,,Realității” și a ,,DIGI TV”; fără bani sau măcar un om de afaceri generos și cu vederi suveraniste alături; fără toate acestea Cozmin Gușă n-ar fi avut nici o șansă să ajungă măcar în turul al doilea.

La ora actuală, dacă nu ești în grațiile Serviciilor, SUA, UE și ale multinaționalelor - și Cozmin Gușă nu este - ai toate șansele să o pățești ca Diana Șoșoacă.

Un lucru este cert: la fel ca la alții, și la noi, mișcarea suveranistă este de abia la începuturi. Populația încă nu a înțeles ce vor suveraniștii care, nici în alte țări, n-au acces pe posturile televiziunilor centrale. Sigur, ici și colo, suveraniștii au mai cîștigat alegeri, dar e prea puțin să ai în Parlament doar cîțiva suveraniști care să activeze departe de butoanele puterii, în opoziție, fără adererențe de masse și fără bani. Multă lume a așteaptat cu înfrigurare alegerea lui Trump ca președinte SUA, dar nu se știe dacă nu cumva democrații îl vor împiedica să facă ce și-a propus, cum au făcut-o și în 2016. Se aud tot mai multe voci care afirmă că numai un răspuns mondial ar putea să lămurească lucrurile.

Deja trei focare s-au aprins și devin tot mai periculoase: războiul ruso-ucrainian, războiul dintre Israel și Iran, cu nenorocirile întîmplate în Fîșia Gaza, unde au murit mii de civili, și iminentul război dintre China și SUA, cauza fiind, o știe toată lumea, Insula Taiwan. De-abia după stingerea acestor focare, suveranismul va avea condiții să înflorească în toată lumea, sau se va stinge cu totul.

Revenind la situația din România, două evenimente neau arătat că suveranismului încă nu i-a venit vremea: eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa pentru Cotroceni și părăsirea partidului AUR de către pastorul Terheș, suveranist cu spume la gură care intrase în Parlamentul Europei pe listele AUR și, drept recunoștință, a plecat și și-a făcut alt partid. Ba mai mult, se pare că ar fi și ofițer acoperit.

Acum, la presiunea SUA și UE, mișcarea suveranistă de la noi e marginalizată, după cum și în alte țări a avut puțini sorți de izbîndă. Rămîne ca, în 2025, patrioții români să-și dea mîna și să o ia de la capăt cu și mai mulți partizani declarați și dispuși la luptă.

Văzîndu-mă atașat la mișcarea suveranistă, cînd, dacă aș fi fost deștept, aș fi cîrmit-o, ca atîția alții, spre globaliști și poate mi-ar fi fost mai bine, căci la ei e banul gros, mulți cunoscuți m-au întrebat cine sînt, cu adevărat, prietenii mei Cozmin Gușă, H.D.Hartmann și istoricul Corvin Lupu despre care tot scriu? În primul rînd că nu-mi sînt prieteni, doar îi admir, ca atîția alții, pentru atitudinea lor naționalistă. Cine sînt cu adevărat, au continuat ei, și cine le dă voie să critice stăpînirea, pe YouTube? Nu le este frică de vreo nenorocire? Sau poate că cineva îi plătește să facă asta. Pe cale de consecință, te plătește și pe tine să scrii ce scrii, nu-i așa, sau poate o faci din prostie?

Din cîte am reușit să aflu, acești trei domni, dar și alții, precum ziariștii Ion Cristoiu, Marius Tucă, S.R. Stănescu, Calistrat Atudorei, Robert Turcescu, Liviu Alexa, Marius Ghilezan și alții nu sînt de capul lor. Din cîte am auzit, totul s-a hotărît în baza unei dispoziții secrete a SRI, care și-a luat toate măsurile spre a nu fi prins nepregătit de mersul evenimentelor din anul acesta, dar mai ales din 2025. Gîndiți-vă, ce s-ar întîmpla dacă, la anul, suveranismul va învinge globalismul, și se va extinde rapid în toată lumea, iar Serviciile noastre ar dormi? Ar lua alții caimacul și nu s-ar mai da duși din capul trebii. Cu alte cuvinte, e bine de știut că SRI nu este format doar din Coldea, Dumbravă și alți bese-n cizme lacomi. Grosul îl formează tinerii care, deocamdată, se mulțumesc doar cu pielița de la carnea macră mestecată în spasme și delicii de toți rezerviștii din SRI și SIE. A-aa, că mîine, tinerii ăștia, ajunși la butoane s-ar comporta la fel ca veteranii, asta e altă poveste.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Istorioare cu tîlc

O anecdotă cu W illiam Shakespeare

Elevul sofistului

Răutăcios cum îl știm, William Shakespeare i-a dat peste cap planurile colegului și prietenului său, Richard Burbage, pentru un rendezvous cu o tînără domniță care locuia în apropierea teatrului.

Shakespeare îi surprinsese pe cei doi făcînd planuri pentru o întîlnire secretă. „Anunță-te ca Richard al III-lea”, i-a spus femeia actorului.

Ce i-a trecut lui Shakespeare prin minte? S-a grăbit către casa femeii, a spus la ușă numele de cod stabilit și s-a instalat cu ea în budoar pentru o partidă de amor.

Cînd Burbage și-a făcut apariția cîteva minute mai tîrziu, Shakespeare i-a transmis un mesaj: „William Cuceritorul a fost înaintea lui Richard al III-lea!”

Termenul „sofisma” a devenit sinonim cu raţio­ namentul viclean, impecabil sau chiar genial pe plan logic, absurd pe planul realităţii.

Se povesteşte despre un elev care încheiase un contract cu sofistul Gorgias prin care urma să-i plătească taxa pentru curs (o sumă enormă de patru talanţi pentru doi ani de lecţii) atunci cînd va cîştiga primul proces.

Dar, pentru că tînărul nu se implica niciodată în vreun proces, maestrul şi-a făcut apariţia cerîndu-i să plătească suma convenită, altfel îl dădea în judecată.

Elevul, care învăţase bine lecţia, i-a spus: – Oricum o să pierzi, maestre. Dacă am să înving eu, n-am să-ţi plătesc pentru că am cîştigat procesul, iar dacă voi pierde tot n-o să-ţi plătesc pentru că, în virtutea contractului, trebuie să-ţi plătesc doar atunci cînd o să cîştig un proces”.

Capul și pălăria Scriitorul danez Hans Christian Andersen (18051875), celebru pentru basmele sale, era cunoscut și prin faptul că nu avea deloc grijă de hainele sale.

Odată, un oarecare l-a oprit pe Andersen pe stradă şi l-a întrebat cu sarcasm: – Acest obiect mizer de pe capul dumitale se numeşte pălărie?

Andersen i-a răspuns: – Dar acest obiect mizer de sub pălăria dumitale se numeşte cap?

Singurul român cu acest nume Chimistul român Constantin Istrati (1850-1919) era și un pasionat numismat. În această calitate, participa în anul 1913 la un Congres de numismatică și arheologie la Galați. În timpul lucrărilor congre­ sului, un profesor de istorie din acel oraș, care tocmai terminase de prezentat comunicarea în fața participanților, primi știrea că soția sa a născut un băiat. Președintele secției, doctorul Istrati, propuse ca, în cinstea Congresului, să i se dea numele „Congrea” acelui băiat. Ceea ce s-a și făcut, el fiind singurul român cu acest nume pînă în acest moment.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Crime de stat (VIII) Adolf Hitler (3)

Adeseori germanii ţineau o evidenţă foarte precisă.

Unitatea spe­cială de la Kedainiai, din Lituania, a raportat la 28 august că omorîse „710 bărbaţi evrei, 767 de femei evreice şi 599 de copii evrei“. Dezavantajul acestei metode de exterminare era că nici cei mai insensibili dintre nazişti nu puteau să continue prea mult în acest fel – prin urmare, călăii trebuiau mituiţi prin triplarea remuneraţiei şi prin vacanţe lungi sau ţinuţi într-o stare de semibeţie. Heinrich Himmler a fost de faţă la unul dintre masacre, dar i s-a făcut scîrbă şi după aceea a început să militeze intens în favoarea altor metode de ucidere. În iunie 1940, Ministerul german de Interne încercase să-i gazeze pe cei care sufereau de boli mentale: aceştia erau duşi în „săli de duşuri” false, unde stăteau pe bănci în timp ce prin ţevile de apă era pompat un gaz otrăvitor. Iar la Belgrad fuseseră utilizate deja furgonete mobile pentru gazarea evreilor sîrbi. În cele din urmă, programul de eutanasiere a stîrnit atît de multă tulburare în Germa­nia, încît a fost abandonat, dar la 31 iulie 1941,

melodioasă, dar Gauss ar fi preferat să citească textul piesei. De atîta căscat, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

– Nu-i aşa că-i emoţionant? i-a şoptit prietenul.

Hotărîrea fatală

Karl Friedrich Gauss, matematician și astronom german, a fost invitat de un prieten la teatru. Deși a încercat să se eschiveze, în cele din urmă a fost nevoit să accepte. În Teatrul de la Weimar era o căldură groaznică, iar statul pe scaun timp de ore întregi, o corvoadă. Se juca o piesă de Voltaire. Cineva omora pe altcineva. O femeie plîngea. Un bărbat urla. O altă femeie îngenunchea.

Replici, monologuri. Traducerea era frumoasă,

În celebra catedrală anglicană din Londra, Westminster Abbey, se găsesc mormintele regilor și ale reginelor Angliei. Tot acolo și-au găsit ultima odihnă renumiți poeți și savanți. Una din cripte, însă, conține resturile pămîntești ale unui om simplu, ale țăranului Thomas Parr.

Epitaful lui cuprinde ceva incredibil: „Thomas Parr, din comitatul Sailop, născut în anul Domnului 1483. A trăit sub domnia a zece regi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al IIIlea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIII-lea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol I. A trăit 152 de ani și a fost îngropat aici, la 15 noiembrie 1635”.

Acest epitaf de necrezut poate fi dovedit prin documente. Registrul nașterilor din biserica satului natal notează că Thomas Parr s-a născut în anul 1483.

Actele autorităților civile atestă că, în anul 1518, acesta a moștenit de la tatăl său mica gospodărie țărănească.

Un certificat de căsătorie din anul 1563 menționează o căsnicie încheiată la vîrsta de 80 de ani, fără să specifice a cîta a fost. Un document asemănător, din anul 1605, certifică o nouă căsătorie. Atunci, vigurosul mire avea 122 de ani! În septembrie 1635, regele Carol I a început să se intereseze de moșneagul de 152 de ani și l-a invitat la palat. Agerimea, memoria formidabilă, simțul umorului și istorisirile fără de sfîrșit pe care le povestea, au făcut ca prezența țăranului să fie dorită pretutindeni. Regele Carol I a fost atît de uimit de Thomas Parr, încît i-a propus să se mute în palatul regal. Bineînțeles, țăranul nostru a acceptat cu plăcere invitația, lichidîndu-și imediat mica gospodărie.

De fapt, mai bine n-ar fi făcut-o, căci hotărîrea aceasta i-a fost fatală. Fiind la palat, primea și hrana îmbelșugată de la masa regelui. Și, fără să se rețină, a început să mănînce atît de mult, încît organismul său, neobișnuit cu acest exces, n-a rezistat. La cîteva săptămîni după mutarea la palat, Thomas Parr moare în timpul unei mese copioase.

Regele a poruncit o autopsie, pentru a se constata cauza exactă a decesului. Certificatul de deces întocmit de medicii casei regale notează că moartea a fost produsă de „o indigestie prea acută, cauzată de alimentele prea bogate, cu care corpul său nu a fost obișnuit”.

R.M.

Hermann Göring i-a sugerat lui Reinhard Heydrich, şeful Oficiului Suprem de Securitate al Reich-ului, să îi gazeze pe evrei. La Auschwitz, care fusese con­struit ca lagăr pentru prizonieri polonezi, au fost iniţiate teste pe prizonierii de război sovietici în care se folosea pesticidul Zyklon-B. Acesta ucidea în mod garantat în zece minute.

Pînă în decembrie, primele lagăre de exterminare în care era folosit gazul fuseseră înfiinţate în Polonia, într-o pădure de lîngă Chelmno, în care se foloseau furgonetele. În afară de evrei, acolo au mai fost ucişi cîteva mii de romi. Naziştii credeau că aceştia din urmă transmiteau tot felul de boli şi erau „elemente neserioase, care nu pot fi puse să facă o muncă folositoare”. Comandantul lagărului se lăuda că putea ucide 1.000 de oameni pe zi, ceea ce a şi făcut, pînă cînd au fost omorîţi 300.000 de oameni. Germanii s-au asigurat că „toţi dinţii, toate plombele şi lucrările din aur” erau scoase din gurile celor pe care îi omorîseră. Aurul era dus la Reichsbank, pus în contul SS-ului şi utilizat pentru a cumpăra armament din ţări neutre cum ar fi Spania, Portugalia, Suedia şi Turcia.

Medicii germani şi asistentele care lucraseră în cadrul programului de eutanasiere au fost trimişi acum în Est să ajute la exterminarea evreilor. Dr. Irmfried Erbel a devenit comandantul lagărului de la Treblinka, unde aveau să moară pînă la 900.000 de evrei.

La 20 ianuarie 1942, Heydrich a convocat o con­ ferinţă a oficialilor germani de rang înalt la Wannsee, lîngă Berlin, pentru a discuta despre „soluţia finală a problemei evreieşti”. Locotenent-colonelul SS Adolf Eichmann a afirmat că Estonia rămăsese deja „fără nici un evreu” şi că numărul celor din Lituania fusese redus de la 135.000 la 34.000 în numai şase luni. Proceseleverbale ale conferin­ţelor erau în mod deliberat vagi, spunînd că o „posibilă soluţie” era „evacuarea în Est”.

S-a luat decizia ca, înainte de a fi transportaţi în lagărele morţii, evreilor polonezi să li se spună că aveau să fie strămutaţi în Est. Pînă atunci, naziştii îi trimiseseră pe cei mai mulţi prizonieri în lagăre, unde munceau timp de cîteva luni pînă cînd mureau sau erau ucişi fiindcă nu mai puteau munci. Unele lagăre se găseau în apropierea unor mari fabrici, conduse de giganţi industriali germani, cum ar fi cea de lîngă Auschwitz, administrată de IG Farben. Acum, în cinci lagăre ale morţii aveau să fie construite camere de gazare special proiectate în acest scop. Cu ajutorul colaboratorilor din Ucraina şi Letonia şi al prizonierilor de război, cîţiva germani aveau să reuşească să omoare zeci de mii de prizo­nieri pe lună, fără complicaţiile psihologice pe care le provocaseră împuşcările colective. (va urma) JOHN WITHINGTON

Disputa În 1814, disputa dintre Schopenhauer și mama sa dă naștere unui schimb memorabil de replici, despre care Arthur îi relatează, mulţi ani mai tîrziu, unui cunoscut, Wilhelm Gwinner: Mama, în timp ce pune mîna pe dizertaţia lui Arthur, ,,Despre rădăcina împătrită”: „Este, desigur, ceva pentru farmacist.”

Arthur: „Va fi citită şi atunci cînd din cărţile tale nu va mai exista nici măcar un exemplar în vreun pod.”

Mama : „Din cartea ta va fi disponibil încă întregul tiraj”.

Ambii, mamă şi fiu, vor avea, în final, dreptate în prognozele lor!

Gauss la teatru

România de lîngã noi – România realã

IOHANNIS ȘI LOVITURA DE PALAT (urmare din pag. 1)

A cui este Curtea Constituțională? Întrebarea de mai sus nu este nicidecum superfluă, întrucît răsturnarea de situație, cu încălcarea flagrantă a Constituției, dirijată, în mod josnic, de la Cotroceni, s-a săvîrșit cu ajutorul trădător al Curții Constituționale a României. Deoarece, acum cînd scriu aceste rînduri, situația este cunoscută și comentată pe toate părțile, cu opinii în raport cu platforma politică a celui care comentează, și nu de realitatea intrinsecă de pe teren, hai să aprofundăm datele principale care au creionat lovitura de la Palat pusă la cale de Klaus Werner Iohannis.

Pentru că întotdeauna am scris avînd documentul în față, de data aceasta, pentru a mă lămuri, deschid Constituția României, la capitolul Titlul V Curtea Constituțională, și citesc chiar de la alineatul 1 al primului articol (142) următoarele: „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”. Fără să ne mai complicăm cu alte articole cu trimiteri speciale, care nu au legătură cu subiectul propus, descoperim că tocmai CCR a încălcat principiul de bază al funcți­ onării acestei instituții: GARANTUL SUPREMAȚIEI CONSTITUȚIEI! Pentru a susține alegația de mai sus, alegație incriminatorie pentru ce s-a întîmplat la CCR după primul tur de scrutin de la alegerile prezidențiale, mă întorc la Constituție, unde, chiar la început, la art. 1, al. 3, scrie, negru pe alb, despre drepturi constituționale, încălcate de președintele Klaus Iohannis, și aprobate de CCR prin hotărîrea sa din 6 decembrie 2024, de anulare a primului scrutin, cel din 24 noiembrie, al alegerilor prezidențiale. Citiți și vedeți cum este interpretată în România „supremația Constituției”. „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertă­ țile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sînt garantate”. Ce-a făcut CCR? Pur și simplu, a anulat aproape în întregime alineatul de mai sus, pentru că: 1. Publicînd decizia de anulare a primului tur al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, sub influența directă a hotărîrii CSAT din 28 noiembrie, de a declasifica (din ordinul lui Iohannis) cîteva documente – cu relevanță nesigură asupra influențării alegerilor – CCR a anulat din Constituție ceea ce voi scrie cu majuscule: „DEMNITATEA OMULUI, DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CETĂȚENILOR”; 2. Votul din 24 noiembrie – parcă pentru a demonstra și mai mult degringolada în care lucrează Curtea Constituțională – fusese validat cu cîteva zile mai înainte de aceeași CCR. Ce fenomen a bîntuit la Curtea Constituțională dacă acești 9 „dumnezei” ai Justiției române s-au sucit în cîteva zile la 180 de grade, invalidînd ceea ce... validaseră alaltăieri? Deși oficial, motivul reclamat este Comunicatul ședinței CSAT din 28 noiembrie și desecretizarea unor documente prezentate în acea ședință de „Servicii”, de MAI și de STS, realitatea din teren este cu totul alta, indicînd cauze în dezacord tocmai cu principiile exprimate clar în Constituția României.

3. Sfidînd orice urmă de Constituție, cei 9 membri ai CCR au anulat dintr-un condei votul liber a peste 9 milioane de cetățeni care s-au prezentat la urne să-și exercite votul în mod democratic, în raport cu alegerea fiecăruia. Ce mai înseamnă în România „demnitatea omului”, „drepturile și libertățile cetățenilor” cînd, chiar în timpul desfășurării procesului electoral (în diaspora), pentru turul doi al alegerilor prezidențiale, vii tu, Curtea Constituțională – instituție care nu poate fi combătută de

nicio putere din România – vii și, în totală bătaie de joc la adresa Poporului și în deplină desconsiderare a milioane de oameni onești și dornici să contribuie la stabilitatea politică a Țării, arunci în haos societatea românească? De ce? Doar pentru hatîrul domnului Iohannis de a îndepărta de la Cotroceni pe un „intrus” de-al lui... Putin, și de a-și perpetua concediul de odihnă în fotoliul de președinte? Nu credeți că plătim cam mult pentru un individ care, timp de 10 ani nu și-a îndeplinit obligațiile constituționale ca șef de Stat?

4. CCR, crezînd că Poporul Român este un popor de tîmpiți, ne orbește cu știința membrilor ei, amăgindu-ne cu art. 146 din Constituție, litera f, comunicîndu-ne că: „În temeiul articolului 146 litera f. din Constituție, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea președintelui României”. Formidabil!

Corect! Iată și litera f.: „veghează (CCR) la respectarea procedurii pentru alegerea președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului”. Excelent text, dar prost interpretat de CCR! Aloo, domnilor superjuriști din CCR! Dacă ați validat primul tur al acestor alegeri, oferind lumii și Comunicatul în speță, e la mintea prostului că procedura pentru alegerea președintelui a fost respectată, deci ați confirmat rezultatele! Să nu uităm că acest comunicat ieșit chiar din gura președintelui CCR, Marian Enache, s-a materializat după o altă premieră electorală – o muncă de sisif (dar, degeaba), aceea de renumărare a voturilor din primul tur! Acum, mă întorc la întrebare: Ce meteorit v-a lovit în 3 zile de ați făcut „stînga-mprejur”?

Curtea Constituțională, Stat în Stat, structură statală care nu răspunde în fața poporului, poate crea, ca în prezent, premisele unei revolte populare. Atîta timp cît cei 9 supermani ai Justiției române sînt numiți pe criterii politice și nu pe bază de compatitivitate, fisura în exercitarea activității acestui important organism al democrației reale pe care o poate crea se vede în prezent cu ochiul liber. Dacă adăugăm și date despre pregătirea unora dintre cei 9, nu aceea de judecători, ci cu alte profiluri (avocat, notar, procuror), nu e de mirare pînă la ce nivel de supunere oarbă pot fi șantajați aceștia.

Pentru a nu rămîne în suspans cu întrebarea din intertitlul de mai sus: „A cui este Curtea Constituțională?”, ca o concluzie la ceea ce am scris pînă în acest punct, răspunsul este astfel configurat: CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI este a lui... Iohannis!

CSAT – jucăria lui Iohannis I-am văzut la televizor: așezați, pe scaune, în careu, pe trei laturi, pe cea de-a patra tronînd chiar șeful CSAT și comandantul Armatei, șeful Statului, Klaus Werner Iohannis, generali și civili, priveau fix la cel de la pupitru și ascultau, smirnă, dojana iohannistă. Era joi, 28 noiembrie 2024, înaintea alegerilor parlamentare, și cu nouă zile înaintea celor din turul al doilea de la

prezidențiale. Cei doi candidați rămași în cursa pentru Cotroceni, Călin Georgescu și Elena Lasconi, aclamați sau înjurați de televiziunile dîmbovițene, se zbăteau care mai de care mai isteț, să atragă cît mai mult electorat de partea sa, invitații din platourile televiziunilor centrale – mari analiști și prezicători, gen Bogdan Chirieac – se certau ca proștii pe lună plină, încercînd să-și vopsească preferatul în cele mai strălucitoare culori și să-l afunde pe adversar în mocirla națională.

Pînă am aflat „obiectul muncii” ședinței CSAT din acea zi ne speriasem crezînd că – gata! – ne-au atacat rușii, și Comandantul Armatei a convocat „Comandamentul” pentru a decreta – Doamne ferește! – mobilizarea. Puțin mai spre seară am răsuflat ușurați: ședința intempestivă a marelui Consiliului Suprem de Apărare a Țării nu se datora unui atac rusesc (nici măcar cu drone), dar, era generată tot de Federația Rusă, dacă nu chiar de tovarășul Putin în persoană. Atunci, ce-a fost?

Deși CSAT nu are atribuții legate de desfășurarea procesului electoral, cum a precizat chiar șeful acestui organism, în cazul în care există elemente cu impact asupra securității naționale, se impune analiza acestor aspecte în cadrul unei reuniuni a CSAT. Eu nu spun că, dacă s-au constatat acțiuni dușmănoase Statului nostru, cu atacuri la siguranța națională, în timpul primului tur al alegerilor pentru Cotroceni, să nu se ia măsuri ferme, însă, curios, așteptam dovezile în cazul invocat, mai ales că trecuseră 4 zile de la primul tur al alegerilor, timp în care „bomba” putea demult să explodeze, producînd pierderi mari. Deși ne-a fost cam greuț să citim printre rîndurile „codificate” ale Comunicatului CSAT, după ședința care speriase populația, ne-am dat seama de jocul perfid la care s-a pretat domnul Iohannis, punînd pe tapet, în fața greilor CSAT, problema securității naționale, cînd, de fapt, durerea domniei sale era scoaterea din joc a unuia dintre cei doi candidați calificați pentru turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Numai că, subtil cum îl știm, și creator de planuri paralele într-un domeniu de activitate, domnul Iohannis ne-a dat în cap cu un Comunicat al CSAT care, spera șeful Statului, să inducă atît în populație, cît și în instituțiile speciale ale Statului sentimente de frică și de răspundere. „Potrivit documentelor prezentate, se spune în Comunicat, membrii Consiliului au constatat că au existat atacuri cibernetice cu scopul de a influența corectitudinea procesului electoral”. După acest început timid, doar cu „influențarea corectitudinii”, se trece la ceea ce știe mai

bine Iohannis să propage: NATO, Flancul, Slava Ukraina, explicîndu-ne că: „De asemenea, a fost confirmat faptul că, în actualul context de securitate regională și mai ales electoral, România, alături de alte state de pe Flancul Estic al NATO, a devenit o prioritate pentru acțiunile ostile ale unor actori statali și non-statali, în special Federația Rusă, existînd din partea aceteia un interes în creștere pentru a influența agenda publică în societatea românească și coeziunea socială”. După această introducere la nivel de NATO, intrăm, în sfîrșit, pe făgașul croit de Iohannis: „Din analiza documentelor a reieșit, totodată, că, prin încălcarea legislației electorale, un candidat la alegerile prezidențiale a beneficiat de o expunere masivă pe fondul tratamentului preferențial pe care platforma TikTok l-a acordat acestuia (...)”. În final, CSAT cere autorităților competente, precum și „organelor de urmărire penală să întreprindă de urgență demersurile necesare, conform competențelor legale, pentru clarificarea aspectelor prezentate în ședința CSAT”.

Jucînd tare, Iohannis ordonă desecretizarea unor documente care ne „dezvăluie” orice, numai că nu ne lămuresc ce forță teleghidată, ce extratereștri au introdus în urne 2.120.401 buletine de vot cu numele candidatului Călin Georgescu. Să fie clar: nu mă interesează numele.

Poate fi Georgescu, Popescu, Ionescu etc., nu pentru un nume pledez pentru respectarea dreptului nostru la vot, ci pentru principiu, pentru dreptate, nu pentru amețirea noastră cu solemnitatea ședințelor CSAT! Apropo de CSAT și de soluția adoptată: am cîteva întrebări.

1. Pe care parte au dormit SRI, SIE, MAI, SPP și alte structuri adiacente, dacă IT-tiștii Moscovei ne-au jucat în foi de viță?

2. Nu era mai eficient ca aceste descoperiri de... periclitare a siguranței naționale să fie făcute chiar în timpul acționării acestor „agenturi”, și să se ia măsuri imediate pentru stoparea acestor ingerințe?

3. De ce s-a așteptat confirmarea și renumărarea voturilor clasamentului final al primelor două locuri pentru alegerile care trebuiau să aibă loc pe 8 decembrie, doar atunci cînd Puterea s-a speriat de avansul periculos în sondaje al unuia dintre candidați, și a pus în aplicare planul „B”?

4. De ce, dintre cei care au luat parte la ședința CSAT din 28 noiembrie, nu s-a găsit nici unul să pună problema și în alt mod decît acela dirijat de președintele Klaus Iohannis, încercînd, subtil, să canalizeze concluziile spre adevăratul scop al existenței CSAT, conform art. 119 din Constituție? Probabil, nu vă puteți închipui ca cineva din acel for să i se opună lui Iohannis. Da, așa este, însă pînă și lui Ceaușescu i s-a opus, pe față, chiar la un Congres al PCR – este vorba de Constantin Pîrvulescu – politician vechi, și la vîrful partidului. Să înțelegem că pe vremea comunismului democrația era funcțională, iar astăzi este dictatură?

5. Legat de întrebarea anterioară, am citit o „luare de poziție” a ministrului Afacerilor Interne, Cătălin Predoiu, pe care o consider jenantă și ipocrită, care-l descalifică (și mai mult). Dorind, probabil, să acopere impotența ministerului pe care-l conduce, se miră singur de prostia lor: „În acest an, împrejurări recente și în plină desfășurare, la care nu credeam că vom mai asista vreodată, au adus în prim –plan situații în care țara noastră a fost atacată asimetric iar integritatea unui drept esențial – dreptul la vot – a

fost influențată prin mijloace tehnologice de ultimă generație, distorsionînd un proces fundamental pentru exprimarea corectă și autentică a voinței poporului”. Atît deocamdată. Mai departe, prostiile rostite nu merită comentate. Totuși, din rîndurile de mai sus, în afară de explicarea unor bazaconii lexicale, se desprinde o întrebare esențială: Ce este mai criminal – acele atacuri „asimetrice”, care au „distorsionat” procesul electoral, sau ordinul vostru de a anula dreptul la vot al Poporului, consfințit prin Constituție, la art.

36? Predoiule, nu îți crapă obrazul de rușine cînd vii în fața noastră cu asemenea fantasmagorii, omițînd faptul că, așa cum s-a dovedit, clica voastră, simțind că vă fuge cernoziomul de sub picioare, a pus la cale criminala lovitură de Palat?

Proba probelor în demontarea minciunii CCR Deși în capitolul „A cui este curtea Constituțională?”, am prezentat probe suficiente și interpretări în a arăta aranjamentul Puterii, la vîrf, pentru anularea ilegală a primului tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024, căutînd, în continuare, noi dovezi în acest sens, am descoperit Legea nr. 370/ 2004, pentru alegerea Președintelui României, unde, la art.

52 „Stabilirea rezultatului alegerilor”, scrie, (al.1): „Curtea Constituțională anulează alegerile în cazul în care votarea și stabilirea rezultatelor a avut loc prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. În această situație Curtea va dispune repetarea turului de scrutin în a doua duminică de la data anulării alegerilor”.

Conform citatului de mai sus, întrucît alegerile nu au fost fraudate (fraudă însemnînd hoție), CCR și-a încălcat statutul, săvîrșind un act anticonstituțional.

Dacă citim și lineatul 2 al aceluiași articol 52 din Legea 307/2004, constatăm o altă nelegiuire făcută de cei 9 corifei – chipurile – care ar trebui să fie „garantul supremației Constituției”! Iată încălcarea deliberată a Constituției: „Cererea de anulare a alegerilor se poate face de partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținînd minorităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au participat la alegeri, în termen de cel mult 3 zile de la închiderea votării; cererea trebuie motivată și însoțită de dovezile pe care se întemeiază”.

Ce-avem noi aici? Avem cel puțin 3 elemente de încălcare a unei Legi organice tocmai de către Curtea Constituțională, ceea ce impune demisia acestui organism național, ajuns instrument de speculă și de șantaj în mîna președintelui Klaus Iohannis: 1. Alegerile n-au fost fraudate, deci n-au fost furate; 2. Chiar încălcînd Legea și anulînd primul tur al alegerilor (să nu uităm: după ce le validase!), CCR n-a aplicat al. 2 al Legii 370/2004, cînd trebuia să fixeze repetarea alegerilor „în a doua duminică de la data anulării lor”, deci pe 15 decembrie 2024; 3. De unde a venit cererea de anulare? Nu conform Legii în cauză, ci a fost o „autosesizare” a Curții, în realitate a fost un ordin indus și de faimoasele documente desecretizate de către Iohannis.

Aceasta este măreața Curte Constitu­țională a României, aservită unui singur om și nu Poporului care-i plătește pe cei 9 membri cu sume imense, nemeritate – unii au (cumulat) peste o jumătate de milion de lei lunar. Să tot trăiești în România lui Iohannis!

Totul pentru victorie, totul pentru Iohannis!

Bine că ne-am lămurit. Am jucat șotronul cu alegerile prezidențiale; le-am amînat sine die; CSAT a descoperit, retroactiv, virusul putinist care a stopat-o pe Lasconi și l-a propulsat pe Georgescu; CCR s-a ascuns după Constituție; partidele se bat pentru ciolanul Guvernului care poate muri cu cordonul ombilical netăiat; bugetul pe anul

2025 e în pom, în bradul de Crăciun, etc., etc. Scuze!

Am omis un personaj – actorul principal, Șeful Statului.

Apropo: ce-o mai face domnul Iohannis?

După regizarea circului cu uite votul! nu e votul!, a apărut vioi la recepția de Ziua Națională a României (părăsit de unii politicieni care-i pupau pulpana pînă mai deunăzi), a ținut un discurs anost, ca de obicei, și s-a retras în liniște pentru pregătirea următorului discurs prin care a mai încercat o dată să prostească poporul, sfidînd iarăși Constituția, în măreția lui de Faraon dîmbovițean. Ehei, de cînd aștepta domnul președinte acest moment de grație, în a cărui lucrare investise multe speranțe! Citiți și apaludați... începutul celui de-al treilea mandat al lui Klaus Werner Iohannis la Cotroceni. „Acum «ce urmează?» este întrebarea aflată pe buzele românilor. În primul rînd, urmează, după validarea alegerilor parlamentare, care au avut loc între timp (cum se puteau valida dacă nu ar fi avut loc? – n.a.), convocarea noului Parlament, convocarea de consultări cu partidele parlamentare și constituirea noului guvern al României după alegerile parlamentare. Noul guvern al României va stabili noi date la care se vor desfășura cele două tururi ale alegerii Președintelui României”. Alo! Parcă Legea 307/2004 spune altceva. Pentru a ne intra bine în cap cum stăm cu calendarul interminabilelor alegeri, grijuliu, Președintele repetă: „Deci, încă o dată, se convoacă noul Parlament, se alege noul guvern, noul guvern stabilește cînd vor avea loc alegerile prezidențiale în noua variantă” (De ce o nouă variantă? Ce-o fi însemnînd această sintagmă... prezidențială, pentru că, dacă ne luăm după Dicționar, nu prea sună bine. Variantă: „Aspect diferit față de forma considerată ca bază sau ca formă tipică a unui lucru, a unei acțiuni etc.”). În fine să continuăm narațiunea, pentru că abia acum ajungem la răscruce. „Ce fac eu?”, ne întreabă Președintele, învîrtind verigheta pe deget, după care ridică de pe pupitru o carte pe care ne-o arată maiestuos, și privindu-ne cu tîlc, ne risipește îndoiala întrebării. „În Constituția României citim, la Articolul 83, aliniatul 2: Președintele României își exercită mandatul pînă la depunerea jurământului de președintele nou ales, după care ne aruncă ghilotina, rostind rar, ca un actor pe scenă: Concluzie, eu rămîn în mandat pînă cînd va fi ales un nou Președinte al României. Cînd noul Președinte va depune jurămîntul, eu voi pleca de aici (...)”. Ce-a spus mai departe nu mai contează, pentru că am aflat cine a pus la cale noua dramă a Poporului Român – pas cu pas, acțiune cu acțiune, cu o premeditare diabolică, Iohannis și-a pregătit – după ce eșuase în încercarea de a se aciua pe lîngă NATO sau UE – prelungirea sejurului la Cotroceni. Într-un dispreț total pentru Constituția pe care ne-a arătat-o ca pe o Biblie, cu sprijinul „Serviciilor” și al forțelor externe care mai au încă de ciugulit cîte ceva din România și nu o pot face decît cu un șef de Stat îndatorat și obedient, vom mai sta un trimestru-două cu Iohannis la cîrmă, dacă nu și mai mult, vom cheltui de la buget iar un miliard și jumătate de lei pentru viitoarele alegeri prezidențiale, dar, ceea ce poate fi și mai rău, catastrofal, va fi următorul pas al indispensabilului președinte Klaus Iohannis. Întrucît invocarea art. 83 din Constituție, pentru a mai putea locui la Cotroceni, este interpretată fals, rupîndu-l de al. 1, care spune clar că „Mandatul Președintelui României este de 5 ani și se execută de la data depunerii jurămîntului” – adică, domnule Iohannis, data limită este 21 decembrie 2024!

La acest termen se referă al. 2 pe care, în mod mincinos, îl justificați în favoarea continuității la Palat, în loc să predați funcția, ca interimar, președintelui Senatului.

Constituțional, mandatul Președintelui poate fi prelungit prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art.83, al. 3), sau, conform art. 93, al.1, prin instituirea stării de asediu sau a stării de urgență. Să ne pregătim și pentru aceste tragedii? Doamne ferește! Vin sărbătorile, vine Crăciunul. Poate le vine mintea la cap și conducătorilor noștri. Doamne ajută!

Propunere: Nu mai cheltuiți bani; nu mai organizați alegeri, pentru ca să anulați rezultatele. Numiți voi, din oficiu, un președinte, și instalați-l la Cotroceni pînă la pensionare.

Succes!

14

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

1348. Ciuma neagră pustieºte Europa (III) Singurul remediu: fuga (2)

Din această pandemie se conturează impresia de neputinţă în faţa morţii; medicina este dezarmată, mixturile sale neputincioase. Hipocrat recomandă purificarea aerului cu foc aprins din lemn mirositor.

Fuga este poate singurul remediu, cu condiţia să nu fie cumva prea tîrziu. Dar cine poate fugi la timp?

Bogatul, care dispune de provizii strînse la proprietăţile de la ţară; săracul, redus la condiţia de cerşetor, este rău primit de populaţia rurală, care nu are ce face cu astfel de străini. Îngrijirea sănătăţii, în Secolele XIV şi XV, constituie privilegiul oamenilor înstăriţi, căci preţul medicamentelor îi descurajează pe cei săraci.

Nu trebuie să ne facem iluzii în privinţa eficacităţii mijloacelor folosite: nu sînt decît şmecherii ce ţin de magie sau superstiţii ca purtatul unei nuci fixate pe braţ sau imaginile pioase ale sfinţilor protectori.

Aceste talismane sînt scumpe, iar parfumurile şi medicamentele creditate cu puterea de a „respinge ciuma“ se vînd la preţuri exorbitante.

Poporul se mulţumeşte cu hapuri pe bază de pămînt, usturoi, plante mirositoare sau ierburi. Mai eficient este mirosul de ţap pentru că respinge puricii, principalii agenţi purtători ai ciumei. Se utilizează şi remediile clasice: luările de sînge, purgativele, clismele, poţiunile, vomitivele. În lipsă de alt antidot se recurge la corn de licorn (animal fabulos), la preparate pe bază de ficat de ţap, de solzi de peşte, de piele de şarpe sau inimă de broască.

Dezarmată pe plan medical, societatea încearcă să adopte măsuri de protecţie. După marea ciumă din 1348 măsurile profilactice sînt rare. În 1377, la Dubrovnik se construieşte un dig la mare distanţă de oraş pentru a opri suspecţii acolo timp de 30-40 de zile. Veneţia este prima care codifică măsuri de apărare împotriva ciumei şi construieşte un lazaret, spital desti­nat să izoleze bolnavii. Alte municipalităţi interzic călătorului suspect să intre între ziduri şi pentru cel ce se îmbolnăvea într-adevăr suferinţelor bolii li se adaugă cele ale foametei. Săracul este suspect, iar expulzările sînt aplicate cu severitate în Secolul XV. Oraşul Montelimar, în 1504, urmat de alte oraşe, încearcă să le vină în ajutor celor alungaţi, construind cabane pe cîmp şi aprovizionîndu-le.

Era ajutorului municipal a sosit.

Ciuma este însoţită de dezordine economică şi psihologică. Cele mai odioase sînt reacţiile antisemite, mărturia unei uri în stare latentă.

Evident, cauzele ciumei din 1348 erau atunci necunoscute; explicaţiile înfloresc unele mai fanteziste decît altele: „întîlnirea a trei planete strică aerul“. Chiar şi mărturii inteligente, precum aceea a lui Jean de Venette, ne conving că cei care au fost contemporani cu evenimentul nu au sesizat cauzele reale. Reacţiile antievreieşti sînt reflexul ostilităţii faţă de mino­rităţi sau cel puţin faţă de „străini“; pogromuri izbucnesc

la Barcelona şi în localităţile învecinate, la Tarrega, la Lerida, în mai 1348. În toată Alsacia şi mai ales la Strasbourg, la 14 februarie 1348, sînt masacraţi 2.000 de evrei; alţii fug. Germania nu scapă efectelor sîngeroase ale acestei uri religioase şi rasiale larvare, chiar dacă manifestările sînt mai sporadice.

Cît explozia unei bombe atomice Consecinţele ciumei negre sînt enorme. În patru ani, Europa este depopulată. La Florenţa, două persoane din cinci au murit. Bogaţii, mai de teamă, mai de nevoie sau din milă, înţeleg că trebuie să-i ajute pe cei săraci.

Mizeria a urmat ciumei. Oraşele, ale căror finanţe au fost greu afectate, sînt constrînse la economii forţate care se răsfrîng tot asupra celor săraci. Lipsa de braţe de muncă explică în parte mediocritatea recoltelor. Ciuma este însoţită de cumătră-sa: foamea. Cine profită de această criză? Bineînţeles medicii, chirurgii, infirmierii, spiţerii, dar şi moştenitorii victimelor bogate ale ciumei.

Ciuma are efecte dezastruoase şi asupra moralei şi religiei; o atmosferă de desfrîu domneşte printre cei scăpaţi, care sînt acuzaţi că saltă, se învîrtesc, dansează „pe corpurile părinţilor lor“. Biserica încearcă să pună ordine în rîndurile safe, luptă împotriva simoniei, caută să acopere golurile anunţînd că viitorii călugări vor fi bine îmbrăcaţi şi hrăniţi.

Supravieţuitorii acestei catastrofe din Secolul XIV se confruntă cu alte aspecte ale depresiunii: războaie locale, jafuri, brigandaj la care trebuie adăugate efectele războiului de 100 de ani. Şi chiar dacă nu erau prea mulţi morţi pe cîmpul de luptă, ţăranii munceau din greu după distrugerea cîmpurilor şi a recoltelor.

A fost ciuma din 1348 un tragic accident sau un simplu fenomen?

Este dificil de răspuns. Totuşi, toţi cercetătorii sînt de acord că a urmat un declin demografic, reducerea

Ciuma neagră într-o miniatură din Secolul al XV-lea suprafeţelor cultivabile, distorsiunea preţurilor cerea­ lelor şi a salariilor, încetinirea comerţului internaţional, tulburări monetare, un exod rural spre oraş. Se pune accent pe faptul că la începutul Secolului XIV problemele demografice au devenit alarmante. Aban­ donarea pămîntului este, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria vieţii rurale. Numeroasele cercetări arheologice, studiile de texte, mai ales registrele fiscale ne permit să sesizăm mai bine această evoluţie. Pîrloagele, mărăcinii, tufişurile cîştigă teren faţă de cîmpurile cultivabile. Casele dispar. În Franţa, numeroase centre de habitat local au dispărut pentru totdeauna, altele provizoriu. Hainaut, care număra 27.000 de focuri în 1365, pierde pînă în

1406 21%. în schimb, Brabantul progresează. Se pare că regiunile cu sate mari au rezistat mai bine decît celelalte.

Au fost desigur şi alte cauze care au dus la dispariţia unor sate: războiul sau pirateria din apropierea coastelor italiene. Sărăcia pămîntului a contribuit şi ea la părăsirea altor sate deja slăbite de nenorociri anterioare, între care fiscul şi datoriile contractate. Ce devin sărmanele făpturi ce le locuiseră? Fug spre oraş, vagabondează, în vreme ce marii proprietari pun mîna pe pămînturile lor. În Anglia, fenomenul dispariţiei satelor, care atinge punctul maxim în 1450, nu este numai consecinţa ciumei negre. El ţine şi de înflorirea industriei de stofe: cîmpurile sînt transformate în păşuni împrejmuite care nu mai cer de acum înainte mînă de lucru numeroasă.

Sfîrșit JEAN GOGLIN (Introducere şi traducere Codruţa MATEI)

Ținuta doctorilor din timpul marii ciume. Se credea că ierburile aromate curăță aerul și îl feresc de îmbolnăvire pe purtătorul ei

15

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Drumurile mătăsii (I) Calea mătăsii oferă o senzaţională călătorie de-a lungul istoriei. Ca şi celelalte valori ale culturii materiale şi spirituale, textilele s-au deplasat continuu din zonele lor de baştină, efectuînd peripluri spectaculoase şi implantîndu-se în noi regiuni, după cum menţionează cunoscutul istoric francez Fernand Braudel, în lucrarea sa „Civilisation matérielle, économie et capitalisme, XV-e VIII-e siècle“. Bumbacul, de pildă, a părăsit India şi a inundat China, începînd din Secolul XII; lîna, al cărui leagăn se afla în Europa, Iran, nordul Indiei şi al Chinei, şi-a găsit mediul preferat în Australia. Africa Neagră a cumpărat stofe de pe coastele Atlanticului sau ale Oceanului Indian, contra aur sau sclavi etc. Exista o aşa-numită „geografie a textilelor“, o geografie a producţiei şl a schimburilor, ceea ce a generat acest fenomen de migratie, cum precizează Braudel.

Cele mai strălucitoare voiajuri le-a făcut însă cu siguranţă mătasea. Ea a ajuns din China pînă în Mediterana. Drumul mătăsii, un drum al schimburilor economice între China şi alte ţări, se întindea de la Changan (Xian) pînă la coasta estică a Mediteranei. Trecînd prin provinciile chineze Shaanxi, Gansu şi Xinjiang, traversînd apoi Pamirul, el străbătea Asia Centrală şi de Vest. Începînd din Secolul II î.e.n., pînă în veacurile XIII-XIV e.n., ruta mătăsii a legat leagănele celor mai vechi civilizaţii din lume – China, India, Văile Tigrului şi Eufratului, Egiptul, Grecia, Roma antică, Byzanţul. Pe teritoriul Chinei, ea tăia cîmpii întinse şi podişuri necultivate, deșerturi nemărginite şi munţi înzăpeziţi. Graţie acestui drum comercial, Occidentul a cunoscut marile descoperiri chineze, praful de puşcă, busola, tiparul cu caractere mobile, intrate în Europa pe aceeaşi cale. Cu timpul, mătasea chinezească şi-a pierdut o parte din valoarea comercială, întrucît

De Ia Changan la Lyott Termenul de „drum al mătăsii“ a fost creat abia în Secolul XIX de către baronul Ferdinand von Richthofen, pentru a desemna acea cale de comunicaţie între Orient şi Occident, care trece prin Asia Centrală.

Denumirea nu trebuie luată ad litteram, căci mătasea nu a fost singurul produs transportat pe acest drum. China exporta şi ceramică, lacuri, blănuri, fier, bronzuri, scorţişoară şi revent – ultimele două mult căutate, pînă după perioada Renaşterii, pentru proprietăţile lor medicinale; ea importa aur, pietre preţioase, fildeş, coral, chihlimbar, in, fructe și legume, obiecte din sticlă (în China a început să se fabrice sticla abia în Secolului

începuse să fie produsă şi în Europa. Cînd drumul pe uscat al mătăsii nu putea fi folosit, exista o cale maritimă. Ea asigura desfăşurarea fără întrerupere a schimburilor comerciale. Pe apă, mătasea ajungea din India la Roma.

Negoţul cu mătase de-a lungul istoriei s-a practicat deci pe două trasee: unul pe uscat, altul pe mare. În paginile care urmează încercăm o reconstituire în timp şi în spaţiu a Drumului mătăsii pe uscat, avîndu-i drept călăuze pe: 1) Istoricii chinezi, care au consacrat acestui subiect un serial în revista „China” (nr. 6-11/1979), serial din care am extras reperele geografice de pe uscat cele mai importante ale acestui itinerar istoric; 2) profesorul Chen Yan de la Universitatea din Beijing, semnatarul unui studiu despre rutele maritime ale mătăsii, publicat în revista „China Reconstructs”, nr. 12/1982; 3) sinologul francez Jacques Pimpaneau, şeful Catedrei de limbă şi literatură chineză de la Institutul de limbi orientale din Paris, autorul unui articol apărut în revista „Historia” (septembrie 1982). (F. D.)

V e.n.). Mai importantă decît circulaţia bunurilor materiale a fost cea a ideilor şi informaţiilor.

Drumul nu era parcurs în întregime de către aceleaşi caravane. Populaţii foarte diferite, aşezate de-a lungul traseului, îşi rezervau dreptul de a face comerţ, în perimetrul teritoriului lor propriu. De unde şi multitudinea punctelor de schimb succesive ale mărfurilor. Astfel se explică preţurile foarte ridicate pe care le atingeau anumite produse, în urma acestor numeroase tranzacţii. De la est spre vest, pînă a ajunge în regiunile mai cunoscute ale estului mediteranean, drumul străbătea teritorii locuite de chinezi, populaţii înrudite cu hunii şi proto-turcii, populaţii indoeuropene, sciţi, parţi, strămoşi ai perşilor. Oazele nu erau numai centre comerciale: aici se cultivau fructe şi legume exotice, mult căutate de către chinezi. Khotan, de pildă, era un centru celebru pentru producţia sa de jad. Regiunea-cheie o forma dublul lanţ de oaze care

se întindea de-a lungul deşertului Tarim, ducînd de la Dunhuang la Kashgar.

Cînd, în anul 53 î.e.n., legiunile lui Marcus Licinius Crassus au atacat pe parţi, romanii au descoperit mătasea, văzînd stindardele imense ale duşmanilor lor. Au fost atît de încîntaţi de această ţesătură uşoară şi plăcută, încît cezarii de la Roma au hotărît să interzică veşmintele din mătase pentru bărbaţi. Parţii au văzut în această modă o importantă sursă de profit şi şi-au asigurat monopolul comerţului cu mătase, împiedicîndu-i pe negustorii romani să intre în contact direct cu Asia Centrală.

Atunci, în 97, împăratul Traian a extins graniţele Imperiului roman pînă în Asia şi a cucerit capitala părţilor, Ctesiphon. Dar în aceeaşi perioadă în China s-au dezlănţuit o serie de tulburări interne.

Romanii nu vor şti însă niciodată cum se fabrică mătasea. Două citate celebre, din Vergiliu („această lînă delicată pe care serii o iau de pe frunzele copacilor lor“) şi din Pliniu („serii sînt cunoscuţi pentru lîna copacilor lor; ei iau puful de pe frunze cu ajutorul apei“), arată că romanii ştiau de existenţa unei populaţii care producea mătasea şi căreia îi dăduseră numele de seri, adică „mătăsoşi“ („Soyeux“ în limba franceză – n.t.); dar credeau că este vorba de un produs vegetal şi că dudul singur producea mătasea.

Fără îndoială, chinezii cunoşteau mătasea încă din epoca neolitică. La început, ei recoltau gogoşi sălbatice, creşterea viermilor fiind probabil introdusă mai tîrziu. Descoperirea acestei ţesături este atribuită soţiei împăratului Galben, un suveran mai mult sau mai puţin mitic, care ar fi domnit în jurul anului 2500 î.e.n., el însuşi fiind un inventator: scrierea Clasicul împăratului Galben a rămas una din lucrările de bază ale medicinei chineze.

Chinezii au încercat timp îndelungat să păstreze secretul modului de fabricare a mătăsii. O prinţesă căsătorită cu un suveran din Khotan l-ar fi dezvăluit în această ţară, în anul 140 î.e.n., de unde ar fi trecut în India. Abia în anii 500 împăratul Iustinian a reuşit să convingă doi călugări persani să-i aducă ouă de viermi de mătase din China, transportaţi ascunşi într-un toiag gol pe dinăuntru. Deşi un negustor macedonean, Maes Titianos, se pare că ar fi reuşit să ajungă ceva mai înainte în capitala mătăsii, adică la Changan (Xian).

Era începutul sericiculturii în Byzanţ. Maurii au introdus-o în Sicilia şi Spania. În Secolul XI după cucerirea Siciliei, Roger I., regele normanzilor, a dus-o în alte zone ale Europei. În evul mediu creşterea viermilor de mătase s-a dezvoltat mai întîi în Italia, la Florenţa, Genova, Milano, Veneţia. Ţesutul mătăsii a început în Franţa, la Tours, în 1480. Francisc I a adus apoi viermi de mătase din Italia şi pe valea Ronului au început să se cultive duzi. Jean-Baptiste Colbert, ministrul lui Ludovic XIV, şi agronomul Olivier de Serres au încurajat sericicultura în regiunea oraşului Lyon, care a devenit capitala mătăsurilor. (va urma) „MAGAZIN ISTORIC”

16

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Despre un tratat deloc mediatizat

(urmare din pag. 1) „În esență, tratatul este de fapt un pas important către ambiția lui Macron de a crea o «Europă strategică» capabilă să-și promoveze propriile interese globale împotriva SUA și Chinei“.

După cum ați înțeles e vorba de schimburi comerciale necesare pentru economia Uniunii Europene, care caută o modalitate de a ieși din groapa în care se află, după decuplarea germanilor, marea economie a Europei, de la gazul ieftin livrat de ruși. Astfel, Ursula, a găsit de cuviință să semneze pe „repede înainte“ un tratat comercial ce trena de un sfert de secol pentru a se folosi de o piață foarte mare unde să-și vîndă nemții mașinile și francezii produsele agricole. În schimb, noi ar trebui să importăm, din țările partenere, carne și produse agricole, despre care fermierii europeni spun că le vor ruina afacerile, deoarece nu respectă standardele de calitate ale UE, motiv pentru care se vor vinde cu prețuri mult mai mici ca ale lor. „Politico“ susține că „Aceștia se opun, în special, la eliminarea sau reducerea tarifelor la 160.000 de tone metrice de carne de vită Mercosur, despre care spun că este produsă prin metode interzise în UE, precum utilizarea hormonilor artificiali de creștere. Bruxellesul, la rîndul său, observă că tratatul exclude în mod specific carnea de vită îmbunătățită cu hormoni, iar cota anuală de carne de vită pentru Mercosur reprezintă o mică parte din piața UE și mai puțin decît importurile Europei în prezent.

Cu toate acestea, atît fermierii francezi, cît și guvernul francez cred că nu există garanții suficiente că fermierii din Mercosur vor respecta regulile de import ale blocului și cer «clauze în oglindă» care ar impune efectiv standarde europene asupra întregii producții de carne din America de Sud. Și, în timp ce Macron și Barnier au încercat să exercite un fel de veto moral-istoric, spunînd că «nu își pot imagina» că cei de la Comisia Europeană vor continua cu un tratat atît de controversat împotriva dorințelor unui mare membru fondator, Franța, șefii de la Bruxelles speră că Comisia va face exact acest lucru înainte de summitul Mercosur din această săptămînă. Într-adevăr, negocierea și semnarea tratatelor comerciale intră în competența Comisiei, dar orice acord trebuie ratificat de o majoritate calificată a țărilor membre, reprezentînd 65% din populația UE. Ar fi neobișnuit ca Bruxelles-ul să semneze un acord comercial despre care se teme că nu va fi ratificat, așa că, îndemnată de Germania și Spania, se pare că Comisia consideră că Franța nu are destui aliați pentru a bloca tratatul.

Chiar dacă Polonia, Italia, Austria, Țările de Jos și Irlanda și-au exprimat toate rezervele cu privire la tratat, calculul de la Bruxelles este că Parisul nu are încă sprijin pentru a preveni încheierea acordului”.

Aceasta este o poveste care exemplifica ciclul vicios, antidemocratic, care stă la baza dinamicii politice a UE. Este vorba despre procese de luare a deciziilor care înstrăinează alegătorii și conduc la guverne slăbite și discreditate. Este vorba despre Ursula von der Leyen care a reușit în sfîrșit să descopere unul dintre proiectele ei preferate, în timp ce îl înstrăinează pe unul dintre cei mai convinși susținători ai săi.

Totuși, cum de s-a hotărît, țarina Von der Leyen să semneze acest acord tocmai acum? De ce nu a făcut asta în primul ei mandat?

Ne spune site-ul britanic UnHerd: „În primul rînd, von der Leyen se află într-o poziție mult mai puternică astăzi decît în urmă cu un an. Pe atunci, ea avea deja ochii îndreptați spre un al doilea mandat la cîrma Comisiei și nu își permitea să-l înstrăineze pe unul dintre cei mai puternici lideri ai blocului, de al cărui sprijin avea nevoie pentru a fi realeasă. Dar această problemă nu mai există; von der Leyen nu mai trebuie să fie atît de preocupată de liniștirea statelor membre. Mai mult, noua Comisie sub von der Leyen este diferită de încarnarea sa anterioară: de data aceasta are loialiști în roluri strategice și a stabilit o rețea complicată de dependențe – cu alte cuvinte, și-a asigurat controlul complet asupra organismului executiv al UE. Faptul că se simte suficient de puternică pentru a respinge opoziția unuia dintre cele mai puternice state ale blocului indică

ceea ce ar putea aduce următorii cinci ani. Într-adevăr, simbolismul debarcării von der Leyen în America Latină pentru a finaliza acordul Mercosur, în timp ce Macron se ocupa de consecințele prăbușirii guvernului, nu a trecut neobservat în Franța. «Ursula von der Leyen nu ar fi putut alege un moment mai rău decît acesta. Este o mare greșeală să faci asta acum. Chiar dă impresia că profită de criza din Franța pentru a încerca să treacă înainte singură», a declarat Christophe Grudler, europarlamentar din partidul lui Macron”.

Pentru noi, nimic neobișnuit. Am și scris în „România Mare“, încă de cînd s-a reales astă vară și cu voturile românilor care au votat din obișnuință și ignoranță, partidele lor preferate neștiind că ele îi creează o susținere doamnei von der Layen, ale cărei proiecte degeaba le vor critica acum. De fapt, românii respectivi nici nu ar putea critica aceste proiecte fiindcă sînt absorbiți cu totul de poveștile cu legionari, ruși și alte bandiți care atentează la cuceririle revoluționare asupra poporului român (sau era „ale poporului român”?) din ultimii 35 de ani.

Ca să fac o mică pauză am să mă întreb: dacă domnul Iohannis știa de acum un an ce are de gînd să facă doamna von der Leyen, de ce nu s-a îngrijit să încurajeze producătorii români de produse cu nume de origine controlată cît și pe cei de mașini și echipamente, să-și mărească producția astfel încît să poată beneficia acum de prevederile acestui tratat? Poate fiindcă nici el nu a știut sau nu a fost sigur că se va realiza, sau fiindcă nu i-a păsat?

Oricum ar fi, pentru a produce efecte economice, scrie UnHerd, acordul mai are nevoie de aprobarea Consiliului European. Aceasta înseamnă că Franța are încă șansa de a bloca înțelegerea. Macron susține că acordul a rămas inacceptabil în forma sa actuală. „Vom continua să ne apărăm suveranitatea agricolă”, a spus el. Deși alte țări care s-au opus acordului includ Polonia, Austria, Irlanda și Țările de Jos, acest lucru îl lasă pe Macron cu mai puțin de cei 35% din populația UE necesară pentru a opri acordul.

Rețineți că Germania este ferm în favoarea acordului.

Așadar, singura țară care ar putea înclina balanța este Italia. Surse din biroul lui Giorgia Meloni au spus că Italia nu va semna acordul comercial cu Mercosur decît dacă există garanții mai puternice pentru fermierii europeni; cu toate acestea, rămîne de văzut dacă guvernul italian, care este puternic divizat în această problemă, va continua cu adevărat.

Avînd în vedere situația fiscală precară a Italiei, Meloni este prea conștientă de faptul că nu își poate permite să înstrăineze sprijinul lui von der Leyen. Astfel, rezultatul cel mai probabil este acela că Comisia va adăuga un addendum la tratat cu anumite recomandări menite să minimizeze impactul acordului asupra sectorului agricol al blocului – permițînd astfel lui Meloni să semneze acordul.

Dar de ce este von der Leyen atît de dornică să semneze urgent înțelegerea? Scrie tot UnHerd. „Politica comercială a UE a devenit din ce în ce mai politizată și subordonată paradigmei democrație versus autoritarism, care vizează decuplarea de adversarii și concurenții oficiali ai Occidentului. Asta înseamnă Rusia, desigur, dar tot mai mult și China. În acest context, consolidarea legăturilor comerciale cu națiunile aliniate la valori reprezintă o încercare a UE de a reconcilia accentul pus pe liberalizarea comerțului cu adoptarea logicii noului război rece condus de SUA”.

După cum a spus von der Leyen despre acord: „Într-o lume din ce în ce mai conflictuală, demonstrăm că democrațiile se pot baza unele pe altele. Acest acord nu este doar o oportunitate economică, este o necesitate politică. Von der Leyen a omis cum îi servește și ca mijloc de a-și consolida poziția de arhitect principal al strategiei geopolitice a UE, în special în combaterea statelor membre care ar putea fi înclinate să urmeze căi independente. Alegerea lui Trump și așteptările privind o politică mai protecționistă a SUA au dat, fără îndoială, lui von der Leyen, precum și țărilor din Mercosur, un impuls suplimentar pentru a încheia acordul.

Există un ultim factor de luat în considerare. Din perspectiva Comisiei Europene, faptul că acordul Mercosur va dăuna producătorilor agricoli europeni prin creșterea importurilor mai ieftine este un compromis acceptabil, avînd în vedere faptul că va stimula exporturile industriale europene, cum ar fi mașinile.

Acesta este și motivul pentru care Germania se numără printre principalii susținători ai acordului. Cu alte cuvinte, producția agricolă este tratată ca o monedă de schimb – un sector care merită abandonat în schimbul obținerii accesului la noi piețe”.

Dar există o problemă fundamentală cu această logică. Agricultura poate să nu „valorizeze” mult, dar oferă cel mai important produs din orice societate: hrana, elementul de bază al vieții. Nu are sens să sacrificăm securitatea alimentară și suveranitatea pe termen lung a Europei pentru cîștiguri economice pe termen scurt. Într-adevăr, întreaga dezbatere de „relocalizare” provine tocmai dintr-o conștientizare sporită a necesității de a evita dependențele periculoase de bunuri și materiale critice. Dar dacă acest lucru se aplică microcipurilor, cu siguranță se aplică – cu atît mai mult – alimentelor?

Acest acord cu Mercosur este, în cele din urmă, un alt memento al faptului că încredințarea deciziilor critice unor instituții supranaționale neresponsabile, predispuse să fie capturate de interese puternice, nu este doar rău pentru democrație, ci și pentru suveranitatea pe termen lung a Europei în ansamblu.

Acest lucru demonstrează modul în care Comisia, aliniindu-și politicile la interesele anumitor state membre în timp ce le înstrăinează pe altele, este capabilă să schimbe echilibrul de putere între națiuni și să-și consolideze poziția de arbitru principal și intermediar de putere al UE. Cu toate acestea, prin exacerbarea diviziunilor dintre statele membre – și prin antagonizarea în continuare a fermierilor europeni – von der Leyen își asumă un risc considerabil, care ar putea alimenta tulburările sociale și politice de pe tot continentul. Și al doilea mandat al ei abia a început.

Așadar, e un tratat care susține interesele comerciale ale Germaniei în detrimentul celor economice agricole ale producătorilor importanți din UE. Noi nu prea avem ce profita de pe urma lui întrucît, așa cum spuneam, nu mai producem nimic, iar acolo unde avem producție ea este făcută tot de firme aparținînd țărilor din UE care își vor băga profiturile în buzunarele proprii. Cu alte cuvinte, tratatele semnate de domnul președinte Iohannis sînt profitabile lor nu nouă. Eu unul așa înțeleg.

Punctele importante ale acestui tratat ni le aduce în atenție același „Politico“, care ne prezintă faptul că doamna Ursula s-a asigurat că există un „mecanism de reechilibrare”, care permite compensarea în cazul în care o parte constată că noile măsuri de politică anulează sau afectează beneficiile acordului comercial. Adică le-a impus americanilor să lupte pentru o mai largă cooperare posibilă a tuturor țărilor pentru a reduce emisiile globale de gaze cu efect de seră și pentru a se adapta la efectele negative ale schimbărilor climatice într-un mod care să nu amenințe producția de alimente.

Este o declarație cuprinzătoare – scrie ziarul european citat mai sus – care reflectă dorințele părții europene și, mai ales ale Franței, de a include preocupările climatice în acord – mai ales ținînd cont de amenințarea președintelui argentinian Javier Milei, formulată după cîștigarea alegerilor prezidențiale de către Donald Trump în SUA, de a se retrage din acordul de la Paris.

Este important că acordul permite suspendarea, parțială sau totală, a acordului comercial, dacă una dintre părți constată, pe o bază de fapt, că cealaltă a încălcat obligațiile esențiale din Acordul de la Paris. Formularea prevede „consultări urgente” cu privire la căutarea unei soluții convenite de comun acord și o perioadă de revizuire, înainte ca orice suspendare să intre în vigoare.

Cît privește exportul de mașini și echipamente din UE către țările Americii de Sud tarifele de import ale Mercosur pentru mașini vor dura între 18 și 30 de ani pentru a fi reduse la zero. Argentina și Brazilia, cele mai mari două economii din blocul Mercosur, vor avea niveluri tarifare mai mari decît Paraguay și Uruguay.

Vehiculele electrice și hibrizii vor avea tarifele scăzute, cu o primă reducere de 29% pe măsură ce acordul intră în vigoare. Asta înseamnă, de exemplu, că Argentina și Brazilia vor percepe doar 25% pentru vehiculele electrice și hibrid europene. Tarifele vor scădea apoi la 5% după 15 ani și în cele din urmă la zero după 18 ani. Mașinile pe bază de hidrogen nu vor beneficia deprima reducere a tarifelor Mercosur pînă la șase ani de la încheierea acordului. Apoi, durează 20 de ani pentru a ajunge la zero. „În cele din 

RM

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

Setea planetei albastre (II) Din culisele urbanizării globale (2)

Așezările urbane sînt adevărate devoratoare de apă.

Chiar dacă orașele mari ale lumii (cu peste 750.000 de locuitori) ocupă mai puţin de 1% din suprafaţa planetei, bazinele lor hidrografice acaparează 41% din suprafaţa globului. Avînd în vedere creșterea mai rapidă a orașelor din ţările în curs de dezvoltare, acestea au nevoie să găsească soluţii financiare pentru infrastructura care să permită transportarea apei de la distanţe mari, mai ales dacă limitarea financiară se suprapune peste cea geografică.

Un studiu condus de Rob McDonald, cercetător știinţific la Conservarea Naturii, din Arlington, a analizat resursele de apă din peste 500 de orașe mari ale lumii, oferind în premieră o imagine globală a infrastructurii de apă ce deservește aceste orașe.

Studiul a indicat că 1 din 4 orașe sînt sub stres hidric (utilizează cel puţin 40% din rezervele disponibile de apă), plasînd pe lista celor mai mari 10 orașe aflate în această situaţie Tokyo, Delhi, Mexico City, Shanghai, Beijing, Kolkata, Karachi, Los Angeles, Rio de Janeiro și Moscova. Faptul că 22% din activitatea economică globală se desfășoară în orașe stresate hidric arată că sîntem legaţi prin fire invizibile de zone îndepărtate ale lumii, iar modul în care sînt gestionate rezervele de apă are repercusiuni, dincolo de bunăstarea locală, asupra economiei și stabilităţii globale.

Scurt periplu prin oraşele însetate ale lumii Ultimii ani au adus schimbări neașteptate în dinamica rezervelor de apă dulce, afectînd regiuni tradiţional umede și creîndu-le dificultăţi chiar și statelor care au expertiza și tehnologia necesare pentru a gestiona crize hidrologice. Acolo unde dezavantajele așezării geografice s-au întîlnit cu limitările financiare situaţia rămîne dramatică, necesitînd ajutor internaţional pentru crearea unei infrastructuri adecvate. Este cazul capitalei Yemenului, Sana’a, care, potrivit previziunilor specialiștilor, urma să fie prima dintre capitalele lumii ajunsă în imposibilitatea de a le furniza apă locuitorilor ei. Între timp, Cape Town (care este și capitala legislativă a Africii de Sud) pare să se fi apropiat mai mult de această premieră, însă situaţia din Sana’a, orașul a cărui populaţie crește anual cu 7%, continuă să fie dramatică. Mai mult de jumătate din cei 2.000.000 de locuitori ai capitalei yemenite suferă de stres „acut” din pricina lipsei de acces la apă și la serviciile de salubritate, alte sute de mii confruntîndu-se cu un stres „moderat”. Relocarea populaţiei într-o zonă de coastă a făcut obiectul unor discuţii interne, dar rămîne un proiect utopic, prin costurile economice implicate, cît și prin tensiunile sociale pe care le-ar putea genera.

Criza de apă este o problemă ce afectează, de altfel, majoritatea orașelor Yemenului, unde apa furnizată provine în mare măsură din straturile acvifere subterane, provocînd o reducere a nivelului pînzei freatice de doi metri pe an. Aprovizionarea deficitară cu apă accentuează instabilitatea ţării: aproximativ 7080% dintre conflictele din zonele rurale ale Yemenului sînt legate de apă, soldîndu-se, potrivit Ministerului de Interne, cu 4.000 de decese pe an.

Jakarta, capitala Indoneziei și oraș de coastă, se scufundă mai repede decît orice alt oraș al lumii – cu 5-10 centimetri pe an, 40% din suprafaţa sa fiind sub nivelul mării – din pricina lipsei acute de apă potabilă.

Mecanismul e următorul: pentru că statul nu le poate asigura necesarul de apă celor 10 milioane de locuitori, săpăturile ilegale după apă au înflorit, secătuind pînza freatică și lăsînd în urmă un pămînt poros. Construirea unui sistem de conducte prin care apa curată să le fie furnizată beneficiarilor, întrerupîndu-le dependenţa de

 urmă, mașinile pe benzină vor fi în continuare tarifate pînă în al 29-lea an de la aplicarea acordului. În primii șase ani, nu există nicio reducere. Avînd în vedere electrificarea sectorului transporturilor, această eliminare mai lentă este menită să favorizeze mașinile care nu funcționează cu combustibili fosili”.

Așadar, progresiștii doamnei von der Leyen continuă cu ideea lor fixă privind mașinile electrice și Green Deal-ul pe care l-au gîndit și-l aplică prost în continuare.

A făcut treaba asta ca să asigure o sursă de materii prime cum ar fi nichel, cupru, aluminiu, materii prime, oțel,

17

Obișnuiţi să cheltuim resursele naturale cu mînă largă, ca și cum ar fi inepuizabile, sîntem nepregătiţi pentru scenariile viitorului, în care apa ar putea fi un bun de lux, accesibil mai degrabă elitelor. Criza de apă cu care se confruntă regiuni extinse ale lumii și care își aruncă umbrele și spre zonele nearide în mod tradiţional ne predă lecţii pe care avem nevoie să le însușim mai repede decît ne simţim pregătiţi să o facem. Una dintre ele este aceea că sîntem destul de slab pregătiţi pentru a gestiona un dezechilibru grav între cererea și oferta de apă și că fiecare tergiversare a măsurilor incomode atrage după sine un cost greu de calculat astăzi.

Atunci cînd seceta din 2012-2016, considerată cea mai gravă din ultimul secol, a lovit California, planurile de intervenţie ale autorităţilor s-au rezumat la „declararea stării de urgenţă și rugăciuni pentru ploaie”, punctează cercetătorul NASA Jay Famiglietti. Măsurile specifice de

combatere a crizei pe care le propune, de la o legislaţie restrictivă în domeniul utilizării apelor subterane pînă la raţionalizarea imediată și obligatorie a consumului de apă, nu sînt nici pe departe populare – doar 34% dintre californieni agreau ideea raţionalizării apei și, fără îndoială, procentul nu ar fi unul promiţător nicăieri în lume.

Există soluţii de criză care au fost aplicate cu succes în perioadele de secetă – Australia a reușit să reducă la jumătate consumul de apă în mediul de afaceri și rezidenţial în seceta din 1997-2009; în Israel, 40% din apa utilizată în agricultură provine de la apele uzate care sînt reciclate, iar 50% din apa de băut este asigurată prin desalinizarea apei marine. Criza de apă a dat naștere și unor soluţii creative, cu priză la public – în Sacramento, în cadrul unui proiect-pilot, s-au plătit 1.000 de dolari pentru înlocuirea peluzelor cu plante rezistente la secetă, iar districtul Montecito, care a reușit să micșoreze consumul de apă prin amenzi aplicate celor care nu respectau reglementările locale, vrea să implementeze un proiect de cumpărare a apei de la fermierii de orez, care să-i descurajeze în a-și cultiva terenurile.

Eforturile făcute nu ţin pasul totuși cu anvergura problemei și mai ales nu se circumscriu unei viziuni noi, capabile să soluţioneze probleme cu care omenirea nu s-a mai intersectat pînă acum. Și pe care le va rezolva învăţînd să se orienteze în hăţișul prezentului și scrutînd cu luciditate zvonurile dinspre viitor. „Trecutul nu mai este un ghid sigur pentru viitor”, afirmă Christine Colvin, analizînd cazul Cape Town. Eroarea cardinală a autorităţilor, potrivit lui Colvin, ar fi aceea că s-au ghidat după datele istorice, care plasează orașul în cele mai mici zone de risc din Africa de Sud în ce privește criza de apă. Pe de altă parte, proiecţiile climaterice situau orașul la un nivel alarmant al riscului de secetă, iar timpul a confirmat că ele erau mai credibile decît hărţile modelelor din trecut.

Un studiu condus de NASA, Universitatea Columbia și Universitatea Cornell ne oferă o perspectivă asupra modului în care încălzirea globală va afecta în viitor aprovizionarea cu apă. Conform studiului, riscurile de apariţie a unei megasecete care să dureze 35 de ani sau mai mult, afectînd cîmpiile din centrul și sud-vestul Americii, sînt de peste 80%, dacă emisiile de gaze cu efect de seră rămîn la nivelul actual. Secetele trecute, chiar și cele grave, care au lovit regiunea în Secolul al XII-lea sau al XIII-lea, ar putea să pară, prin comparaţie cu cele din viitor, drept „plimbări pitorești prin grădina Edenului”, scrie Jason Smerdon, unul dintre autorii studiului.

Lupta pentru salvarea planetei nu este una ușoară, avertizează specialiștii – mai ales pentru o generaţie cu o apetenţă crescută pentru prosperitate economică, pe altarul căreia jertfește lesne siguranţa mediului. Și nici nu există o unică și providenţială soluţie, ci, după cum subliniază raportul Forumului Economic Mondial, răspunsul la problemele hidrologice este alcătuit mai degrabă dintr-un mozaic de măsuri vitale. De fapt, cu cît știi mai multe despre mediu, cu atît devii mai pesimist, pentru că îţi dai seama cît de mult durează schimbarea sistemelor care cauzează problema, afirmă John Holdren, director al Oficiului de Politică a Știinţei și Tehnologiei, care a studiat mare parte din viaţă problema schimbării climatice. Holdren oferă o imagine plastică a situaţiei în care se află omenirea: e ca și cum am conduce prin ceaţă o mașină cu frîna ineficientă în timp ce ne îndreptăm spre o pantă. „Știm sigur că panta este acolo, doar că nu știm exact unde.

Din prudenţă, am putea începe să frînăm”.

Vom reuși să menţinem controlul mașinii? Donella H. Meadows, expertă în probleme de mediu, obișnuia să răspundă lapidar (și totodată tonic și mobilizator) pleiadei de întrebări legate de posibilitatea de a mai opri planeta din marșul ei către autodistrugere: „Avem exact timpul necesar – începînd din acest moment”.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

germaniu sau galiu, pe care în condițiile ascuțirii luptei economice nu mai are de unde să le procure.

E un tratat important pentru UE, care însă nu văd ce mari beneficii ne aduce nouă și agriculturii europene pe care împărăteasa de la Bruxelles caută cu orice preț s-o scoată din joc, adîncind dependența noastră de mîncarea venită din alte părți. Probabil se gîndește că în caz de nevoie, cînd furnizorii nu ne vor mai trimite mîncare, o să roadă cabluri și mașini făcute în Germania sau o să mănînce mîncare la tub asemenea cosmonauților. E un tratat care pare bun pe hîrtie. În practică, părerea mea e

că bagă Europa și mai tare în necaz pe termen lung și provoacă scindări la nivel politic și social între statele membre pe sistemul stalinian „divide et impera”.

Mi-ar fi plăcut să văd niște dezbateri pe tema tratatului la nivel de televiziuni, susținute de profesioniști care știu ce vorbesc ca să știm și noi cum stau lucrurile, dar, din păcate, ai noștri se ocupă de legionari, de Călin Georgescu și de ruși, de parcă asta ar fi problema cea mai arzătoare în momentul de față. O să vedem dacă tratatul va fi ratificat sau nu de Comisia Europeană și o să vă țin la curent cu evoluția chestiunii.

extracţiile ilegale de apă subterană, ar putea constitui o soluţie, care încă se lasă așteptată – deși inundaţiile din 2007, provocate de sistemul defectuos de drenare al orașului, care nu a absorbit apa de la ploile torenţiale și de la deversările rîurilor, au lansat un avertisment puternic, secerînd 50 de vieţi omenești și lăsînd 300.000 de oameni fără locuinţă.

Mexico City, capitala Mexicului și cel mai populat oraș al Americii de Nord, nu le poate oferi locuitorilor săi decît un acces limitat la apă potabilă. Potrivit datelor oferite de guvern, 20% din cele 21 de milioane de locuitori nu au apă la robinete în fiecare zi. Și mai dramatică este situaţia celor care nu primesc apă (1 persoană din 5) decît o dată pe săptămînă sau chiar o dată la cîteva săptămîni. Orașul aduce 40% din apa potabilă de la surse îndepărtate, dar reţeaua de conducte este uzată, înregistrînd pierderi de pînă la 40% din apa transportată. Straturile acvifere sînt aproape epuizate, așa că orașul mizează pe un regim normal al precipitaţiilor, fiind practic la mîna naturii – orice perturbare serioasă a climei așază orașul pe traiectoria dezastrului, după cum recunoaște Ramón Aguirre Díaz, directorul Sistemului de Apă din Mexico City.

Chiar și Brazilia, ţara care găzduiește 12% din resursele de apă dulce ale omenirii (și unde lipsa apei potabile ar fi fost de neconceput doar cu cîţiva ani în urmă), s-a trezit neajutorată în faţa secetei istorice pe care a traversat-o timp de doi ani. Apa din rezervoarele celui mai mare oraș brazilian, São Paulo (21 de milioane de locuitori), a scăzut la un nivel drastic, așa încît pe conducte a rămas noroiul, impunîndu-se restricţii extreme ale consumului de apă. Doar precipitaţiile abundente de ultimă oră, care au cauzat inundaţii de amploare, au salvat orașul de întîlnirea cu Ziua Zero – și de posibilul haos care ar fi putut urma.

Potenţialul conflictogen al lipsei de apă este în creștere, sublinia Peter Gleick, președintele Institutului Pacific. În Cape Town, primele zile de secetă au produs aglomeraţie la puţinele izvoare din zonă, generînd haos și răniţi. Orașul brazilian Ita s-a confruntat cu lupte, furturi și jefuirea camioanelor cu apă în perioada de restricţie severă a consumului, oferind un spectacol care i-a panicat pe oficialii din São Paulo, conștienţi că incidentele se pot reedita, la o scară diferită, într-un oraș cu 21 de milioane de locuitori. Violenţa locală poate genera instabilitate pe areale mai largi, în cazul unor crize severe de apă, care ar accentua clivajul dintre comunităţile/statele sărace și cele bogate. În cuvintele scriitorului Christian Parenti, „oricîte ziduri, oricîte arme, oricîtă sîrmă ghimpată, drone înarmate sau mercenari detașaţi permanent s-ar folosi, nu vor fi în stare să salveze o jumătate a planetei de cealaltă”. Ceea ce ne-ar putea vindeca de orbirea noastră selectivă și de mentalitatea provincială este realitatea că sîntem cu toţii în aceeași barcă – rezistăm ori ne scufundăm împreună.

La vremuri de criză, viziune de criză

18

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

BUDAPESTA (II) După amiaza acelei zile era liberă ca să ne odihnim după drumul lung din România. Doamnele au plecat în treaba lor, eu m-am dus la recepție să finalizez ultimele detalii privind cazarea și să-l las pe prietenul Atti să-și revină, fiindcă condusese aproape două săptămîni cu aerul condiționat bătîndu-i în ceafă, iar chestia asta avea să-l țină trei zile bolind în cameră.

Ajunsesem la Budapesta marți, 20 mai. Pe 25 mai erau alegeri pentru Parlamentul European, la care urma să votez la ambasadă. Așa ca să o încerc și pe asta. În seara aceea m-am dus la recepție să mă conversez cu recepționerul, un băiat tare simpatic cu care m-am întins la discuții despre relațiile româno-maghiare, desigur, fiindcă nu poți evita să vorbești despre asta atunci cînd stai la taclale cu un maghiar. Printre altele, omul mi-a spus niște chestii pe care le mai auzisem de la o turistă americancă cu tată maghiar și de la o recepționeră de la un hotel din Cluj Napoca. Era vorba despre ideea maghiarilor din Ungaria că românii sînt niște demni urmași ai lui Dracula, care mănîncă carne de ungur la cină. Am zîmbit și l-am informat foarte serios că noi sîntem mai puțini carnivori decît maghiarii și în nici un caz canibali. A rîs spunîndu-mi cum a aflat și el despre asta. Era ospătar pe o navă de croazieră pe Dunăre și avea în echipaj și colegi români. Acum, unul din colegii ăștia i-a devenit mai apropiat decît restul, astfel încît, acostînd la Giurgiu pentru mai multe zile, a fost invitat la București la un chef cu prietenii amicului său român. A acceptat, însă abia după aia a realizat că s-ar putea ca cina de la chef să fie el, adică să-l mănînce românii de viu. Pînă să apuce să-i spună prietenului său să nu-l prezinte ca fiind ungur, ăsta deja o făcuse și el se aștepta doar la chestii nasoale! La auzul poveștii zîmbeam deja cu gura pînă la urechi așteptînd restul istorisirii, care, desigur, s-a terminat cu bine pentru recepționerul ungur, cu un chef grozav. Nu-i venea să creadă și de atunci și-a schimbat părerile despre români. O chestie asemănătoare îmi spusese recepționera unguroaică din Cluj, care, primind turiști din Ungaria, s-a apucat să le vorbească în limba maternă spre groaza lor, care au întrebat-o cu teamă dacă nu îi e frică să vorbească ungurește în gura mare în loc public, fiindcă ei au auzit că ungurii care fac asta sînt „tamponați de români”, chestie care a făcut-o să înțepenească de uimire și să le spună să nu mai creadă toate basmele. Consider, relativ la aceste întîmplări, că un program de turism intens, spre Harghita și Covasna, al românilor trăitori în Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova, ar schimba opiniile unora și altora despre „ceilalți” și nu ne-ar face decît bine, așa că îi încurajez pe românii din aceste zone să se ducă în Harghita și Covasna să facă turism acolo, să ridice zona economic, așa cum au ridicat Branul și să-i cunoască pe unguri mai bine decît îi cunosc acum și vor vedea că sînt oameni la fel ca ei, cu aceleași probleme și cu aceleași bucurii, care

Dealul Gellert

Catedrala Sf. Ștefan nu gîndesc deloc ca politicienii de la Budapesta sau ca reprezentanții lor din Parlament.

Revenind la excursia noastră la Budapesta, în acea seară prietenul meu Atti mă scoate la o plimbare prin orașul unde trăise cîțiva ani muncind la restaurante. Am descoperit o Budapestă complet diferită despre ceea ce văzusem cu doi ani în urmă. De la Hotelul Arcadia unde stăteam, pînă la Catedrala Sf. Ștefan erau cam 20 de minute de mers pe jos și trebuia să recunosc zona, fiindcă a doua zi aveam să merg cu doamnele mele să vizităm obiectivele de pe Dealul Gellért. Pînă la catedrala Sf. Ștefan am trecut pe trotuarele capitalei maghiare, înțesate de tineri cu sticle de șampanie în mînă, așezați pe spațiul verde al parcurilor, vorbind, rîzînd fiind extrem de relaxați.

Atmosfera de petrecere era completată de platformele echipate cu butoaie, dozatoare de bere, scaune, pedale și un ghidon cu care maximum 8 cheflii se puteau deplasa prin oraș, pedalînd și bînd bere în același timp.

Căscam gura ca la iarmaroc spre bucuria și mîndria lui Atti care-mi povestea tot felul de lucruri despre oraș, fiindu-mi de mare ajutor în seara aceea. Am ajuns cu el la catedrala Sf. Ștefan, care m-a lăsat praf prin dimensiuni și arhitectura neoclasică superbă. Este cea

Statuia Regelui Ștefan cel Sfînt de pe Dealul Gellért

mai mare biserică din acest oraș și a treia cea mai mare din Ungaria, după catedralele din Esztergom și Eger.

Bazilica poartă hramul Sfîntului Ștefan, primul rege și patronul spiritual al Ungariei, brațul său drept aflînduse într-o raclă din bazilică. Din acest motiv este cea mai importantă biserică din Ungaria. Această bazilică a fost finalizată în anul 1905, după 54 de ani de la primele schițe ale arhitectului Miklós Ybl. O mare parte din această întîrziere poate fi atribuită prăbușirii cupolei bazilicii în anul 1868, fapt care a dus la demolarea construcției și reconstruirea ei de la zero.

Stilul arhitectonic este neoclasicismul, iar planul bazilicii este în cruce greacă. Fațada este ancorată de două mari clopotnițe. Clopotnița din partea de sud a bazilicii are un clopot de 9 tone, fiind cel mai mare clopot din Ungaria. Inițial a fost un clopot de 8 tone, dar a fost înlocuit cu unul mai mare, deoarece primul a fost topit și folosit în scopuri militare pentru al II-lea Război Mondial. Tot pe fațadă se găsesc numeroase statui reprezentînd-o pe Sfînta Maria alături de sfinți precum Ștefan, Ladislau și Leopold. Este de remarcat faptul că la construirea bazilicii s-a folosit marmură de Rușchița.

Construcția bazilicii a început în 1851, urmînd planurile arhitectului József Hild. După moartea acestuia, arhitectul Miklós Ybl a preluat conducerea lucrărilor în 1867 și i-a dat bazilicii o cupolă neorenascentistă după prăbușirea cupolei originale în 1868. Concepția sa, inspirată de Renaștere, se armoniza foarte bine cu planurile inițiale concepute în stilul neoclasic. A rezultat un edificiu cu un aspect echilibrat, în pofida contradicțiilor care proveneau din amestecul de stiluri. Un al treilea arhitect a lucrat, și el, la realizarea bazilicii. Este vorba de Jozsef Kauser, care a încheiat, în 1905, lucrările începute în urmă cu 54 de ani.

Bazilica a fost inaugurată de împăratul Franz Josef și a primit demnitatea de Basilica Minor (în română bazilică minoră), în 1938, sub papa Pius al XI-lea, cu ocazia împlinirii a 900 de ani de la moartea lui Ștefan. În prezent, Bazilica Sfîntul Ștefan este un loc de pelerinaj, dar și o atracție culturală, aici ținînduse concerte de orgă. Importanța bazilicii ca loc de pelerinaj se datorează prezenței Mîinii Sfinte, mîna dreaptă a regelui Ștefan cel Sfînt, adusă aici în anul 1950. Anual au loc procesiuni religioase solemne, pe 20 august și 30 mai. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

s ã n ã t a t e ­­ Cum pot provoca bacteriile dureri de spate

Doza

de

Durerile de spate se numără printre cele mai comune afecțiuni în zilele noastre, în ciuda faptului că oamenii au căpătat o conștiință a propriei sănătăți, de care se îngrijesc prin programe de mișcare, alimentație sănătoasă, tratamente osteopatice și fizice.

Coloana cervicală, cu cele șapte discuri, este cea mai mișcătoare parte din colona vertebrală, cea care susține capul, avînd rol major în orientarea noastră în spațiu. De multe ori, acest segment este blocat din mai multe cauze: supărare, stres, frică, poziție greșită, expunerea la curent, accidente, încărcarea periostului (învelișul disculului) cu toxine, carența de minerale (în special magneziu, calciu, siliciu) și discopatie.

Urmările: dureri de umeri, mîini, cap și dezechilibre în mișcare.

Lipsa mineralelor poate fi astăzi ușor stabilită, dar, atenție, nu întotdeauna administrarea pe cale orală este soluția, ci mai degrabă o învățare a organismului de a asimila mineralele necesare din alimentație, urmînd ca surplusul să fie eliberat din țesutul organelor.

Tratamentele oferite de medicina energo-infor­ mațională pot identifica mineralele lipsă și învăța organismul să le asimileze. Sînt terapii moderne, personalizate, adresate individului modern care are nevoie și de o astfel de alternativă pentru a se putea detoxifia de chimia acumulată prin ingerarea

medicamentelor de sinteză, alimentație, mediu înconjurător.

Durerile de spate se numără printre cele mai răspîndite afecțiuni și sînt de trei tipuri: dureri acute (sub 6 săptămîni), subacute (6-12 săptămîni) și cronice (mai mult de 12 săptămîni). Aproximativ 77% din dureri sînt în zona lombară, cu iradiere pe piciorul stîng. La peste 85% dintre pacienți, cauza durerilor rămîne necunoscută. Desigur, o mișcare greșită sau ridicarea de greutăți pot produce o încordare musculară mare, urmările fiind cunoscute.

Printre cauze mai putem enumera îmbolnăvirea diferitelor organe sau sisteme din corp (discopatie, scolioze, boli reumatice cronicizate, tumori pe coloană, osteoporoză).

Odată cu înaintarea în vîrstă, sedentarismul și alimentația necorespunzătoare duc la deficite în difuziunea discurilor coloanei, care formează o barieră împotriva bacteriilor, ce nu mai este eficientă în cazul existenței unor fisuri. Bacteriile pot provoca edeme osoase, inflamații și dureri. De asemenea, dereglarea în sistemul de aciditate al corpului și inflamațiile dentare duc la creșterea inflamațiilor în corp, discurile nu mai primesc oxigenul și sîngele atît de necesare.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (43)

înaltă distincţie. „Fără Cassie azi nu aş fi ceea ce sunt.

A făcut din mine un băr­bat, actor, tată, un om care să fie demn de ea. A fost marea dragoste a vieţii mele”, susţine Brosnan, ori de cîte ori este întrebat dacă relaţiile mai lungi sau mai scurte pe care le are vor duce la o nouă căsătorie.

După înmormîntare s-a apucat imediat de lucru.

In 1991 a ju­cat în trei filme: „Mr. Johnson“, „Crimă la 101“ şi „Victim of Love“, iar în 1992 în „Trenul morţii“, „Efect incendiar“ şi „Omul care tunde iarba“. „Efect incendiar“ este un film despre terorism: o organizaţie anarhistă internaţională ucide senatori americani, introducînd în apa de băut a victimelor, o substanţă explozivă cu aspect similar apei. După ce beau apa, politicienii devin adevărate bombe cu ceas.

Scopul acestor crime este traficul de arme şi implicit conducerea lumii. Pierce Brosnan interpretează în film rolul unui pirotehnist, de la FBI. El este cel care dezvăluie planurile criminale ale răufăcă­torilor. În „Omul care tunde iarba“, un horror-SF Brosnan este dr. Law-rence Angelo. în următorii trei ani Pierce va efectua multe călăto­rii şi va lucra din plin, fără a-şi neglija însă îndatoririle de părinte. Fiul său, Christopher, are deja 22 de ani şi studiază regia la New York. în timpul liber dă o mînă de ajutor la realizarea filmelor ta­tălui.

Charlotte are 23 de ani şi doreşte să devină actriţă.

Deocamdată, studiază şi pozează ca fotomodel. Cel mai tînăr membru al fami­liei Brosnan, este Sean, fiul natural al lui Pierce, care are 17 ani. El locuieşte în Londra, la bunica lui şi frecventează colegiul. Brosnan îşi petrece mult timp în compania fiului său. În 1993 a jucat în „Entangled“ şi în „Mrs. Doubtfire“, în rolul nou­lui prieten al fostei soţii a lui Robiri Williams, Sally Field. În anul următor, în „Căile destinului“ este din nou personaj se­cundar, actorii ce interpretează rolurile principale fiind Annette Bening şi Warren Beatty. „Never talk to strangers!“ este titlul unui film foarte interesant, realrzat de Robert Lewis.

Personajul principal este o femeie despăr­ţită de soţul ei, un muzician violent, care încearcă să obţină cus­todia fiului său. Brosnan interpretează rolul noului soţ. În 1994-1995, îl întruchipează pe noul James Bond, rol ce i se potriveşte perfect: are farmec, curaj, umor şi naturaleţe. Datorită succesului internaţional al filmului şi farmecului personal al lui Brosnan, actorului i s-a încredinţat decernarea premiului Oscar în anul 1996. (va urma) MISTERELE LUMI

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (10) Acţiunea fil­mului Clauza se desfăşoară în timpul războiului afgan. Spionul rus are sarcina de a organiza asamblarea în Anglia a unei bombe nucleare introdusă în ţară piesă cu piesă. Frederick Forsth, ofiţer de excepţie al Serviciului secret britanic, (Michael Cîine) încearcă fără succes să contracareze acţiunea spionului rus. În 1987, Brosnan vizitează India, pentru turnarea filmului Deceivers. Este însoţit de familie. Soţia sa se luptă deja cu cancerul, astfel că s-au gîndit că schimbarea de climă i-ar putea fi utilă. În acel an se toarnă Taffin.

Subiectul filmului este următorul: locuitorii unui orăşel irlandez îl însărcinează pe „durul“ interpretat de Brosnan să împiedice construcţia unei uzine poluante. În 1989, cu cîteva filme de succes la activ, Brosnan este un ac­tor bine-cunoscut, însă nu se poate spune că e vedetă. În filmele americane de la Hollywood e în fruntea unui eşalon cinematografic de mîna a doua, fiind doar un actor irlandez. Joacă în cîte un film pe an, însă nu realizează prea mulţi bani, nici pentru el, nici pen­ tru producători. Tratamentul soţiei, întreţinerea celor doi copii ai acesteia şi a băieţelului lor îl determină să accepte să joace în orice film. Doar astfel se explică rolul jucat în cel mai slab şi mai plic­tisitor film de pînă acum, The Heist. Este adevărat că numele său este primul pe generic, însă The Heist imită un film cu Belmondo şi este de un umor de proastă calitate. După această nereuşită, nu mai acceptă să joace în nici un film timp de doi ani. Părăseşte, îm­preună cu familia, Los Angeles-ul şi cumpără o casă la ţărmul mării, cu o grădină mare, copaci şi piscină. Se ocupă de soţia sa bolnavă încercînd împreună cu ea să lupte împotriva groaznicei boli. „Viaţa devenise din nou simplă. Desenam, îmi administram proprietatea şi îmi creşteam copiii. Trăiam retraşi de restul lumii. Cassandra a luptat curajoasă cu boala, pînă în ultima clipă, dar degeaba. A murit după Crăciunul lui 1991“. „M-aş bucura dacă te-ai recăsători, după un timp. Nu prea re­pede însă. Aş vrea să fii în doliu o lungă perioadă de timp. Să nu-i părăseşti pe copii“ – l-a mai rugat Cassandra pe Pierce, care i-a respectat întocmai dorinţa. În amintirea femeii iubite, a înfiinţat în Irlanda o fundaţie de cercetare a cancerului mamar şi uterin. După acest act de bine­facere, Brosnan, a primit vizita primului ministru irlandez, care i-a conferit o

Scopul terapiilor este reducerea capacității bacteriilor de a mai produce aciditate, respectiv neutralizarea vibrațiilor patogene ale bacteriilor.

Pentru a ne apăra corpul de tot ceea ce produce boală (bacterii, viruși, paraziți) trebuie să avem un sistem imunitar cît mai echilibrat. Circa 75-80% din celulele limfatice de apărare a corpului se găsesc pe intestinul gros, iar 15-20% în gură (laringe și sinusuri).

Medicina energo-informațională propune trata­ mente moderne, personalizate, fară chimie, de reglare a cîmpului bactericid/virucid patogen. Blocajele energetice generează numeroase probleme de sănătate.

Autoreglarea energetică și readucerea corpului în balanța energetică din care a ieșit sînt numai cîteva dintre posibilitățile pe care le oferă medicina energoinformațională. Refacerea mesencimului la nivel celular ajută la protejarea celulei de un mediu mai puțin toxic, care, automat, este mai puțin nociv.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

Lai! 4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Poartă la cimitir – Bun de cinste; 2) Ieșit la vot – Cărți de bucate; 3) Necazuri mari – Tîrlă (reg.); 4) Final agresiv! – Loc de muncă amenajat la subsol – Notă la expediere; 5) Cupa Țărilor de Jos (pl.) – Mărunțel din fire; 6) A însoți o acțiune fulgerătoare – Lovitura de început!; 7) Aflate în dilemă! – Directoare la film; 8) Dor de țară – Aria trapezului; 9) Horă la oraș – Sărit de pe fix; 10) Om distant – Ochi în ochi.

VERTICAL: 1) Nu pui bază pe el – Folosită la călcat; 2) Un obraz subțire – Oglinda stelelor; 3) Cap de linie – Pline de fumuri; 4) Numai bună pentru un termen de comparație; 5) Compoziție pentru violă – Roi de stele; 6) Te ține din treabă; 7) Locuri vacante! – Unitate de serviciu; 8) Sursă de lumină – Face parte din top (dim.); 9) Insula scheletelor (pl.) – Ține calea apelor; 10) Licită – Consiliul de Comunicare și Transparență (abr.).

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ÎNȘIRAȚI!” 1) IIIIIIIIII; 2) INVATATORI; 3) IC – CAP – LAI; 4) IOD – NANASI; 5) IROZI – A – CI; 6) IOTA – LINII; 7) INARI – V – BI; 8) IA – INS – VII; 9) IRATIONALI; 10) IIIIIIIIII.

RM

21

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Atac la împărăteasă

Dama de pică, Împărăteasa, Regina Europei, Corigenta de la Bruxelles, Primul secretar al Partidului Progresist din UE, sînt porecle pe care i le-am dat în trecut cucoanei cocoțate în cea mai înaltă demnitate a Uniunii Europene.

Doamna a crescut după pandemie ca Făt-Frumos, mai ales în buzunare, de pe urma afacerilor oneroase cu moartea, aș putea spune, findcă nu s-a dovedit că celebrele vaccinuri ar fi salvat vreo viață.

Ziarul France-Soir publică un articol despre plîngerile penale care există îm­ po­triva împărătesei Ursula. „În ciuda numeroaselor manevre ale EPPO, a tă­ cerii majorității presei, lațul pare să se

strîngă în jurul Ursulei von der Leyen datorită plîngerii penale depuse inițial de Frédéric Baldan. Într-adevăr, pînă în prezent, peste 1.000 de reclamanți s-au alăturat plîngerii inițiale, iar mass-media începe să se intereseze de caz, care este deja bine mediatizat. În cadrul ședinței de vineri, mult așteptată de toate părțile, fără a fi anunțat în prealabil, EPPO a declarat că Curtea de Apel ar trebui să se pronunțe pe 6 ianuarie 2025 asupra diferitelor aspecte ale cauzei (admisibilitatea recla­ manților, imunitatea lui von der Leyen și jurisdicția EPPO)“. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Lovitura de stat a Cotețului Constituțional.

Complici: Iohannis, CSAT, SRI și partidele sataniste – PSD, PNL, UDMR și USR

Motto: ,,Nu ca despre o nenorocită,/ Ci ca despre-o mamă într-o clipă grea,/ Scriu aici, cu lacrimă strivită,/ Cît de milă mi-e de țara mea” – ADRIAN PĂUNESCU (,,Cu milă, despre țara mea”)

ETICHE

TA

Noua ordine mondială a lui Trump

Cînd Donald Trump a vizitat Parisul în 2017, a apărut ca o curiozitate trecătoare; manifestarea aparentă a de­ cli­nului inexorabil al Americii, surprinsă în toată vulgaritatea ei bronzată cu spray. Șapte ani mai tîrziu, s-a întors la Paris ca împărat, încoronat de regii săi în casa spirituală a creștinătății moderne: Catedrala Notre-Dame.

Ceea ce este izbitor la această a doua vizită a lui Trump nu este doar faptul că lumea pare să fi acceptat victoria sa de data aceasta, ci că l-a îmbrățișat activ ca vestitorul unei noi ere, nemaicăutînd să

o protejeze pe cea veche. Dovada vizuală a acestei îmbrățișări diplomatice a fost surprinsă în imaginea liderilor europeni de la Paris, încolonați să se supună la picioarele noului imperator.

Cu toate acestea, nu simbolismul ceremoniei de la Notre-Dame a fost cel mai aproape de a surprinde spiritul revoluționar al viitoarei preșe­dinții a lui Trump, ci evenimentele care se desfășoară în același timp la mii de kilometri distanță, în Siria. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

La început, am crezut că tensiunile dintre taberele electorale au pornit de la faptul că Elena Lasconi i-ar fi luat rujul lui Rareș Bogdan, care a provocat-o la un duel, aruncîndu-și batistuța roz în fața ei. Se vechicula și varianta potrivit căreia cei de la USR întîmpinau opreliști în lansarea unei legi care statua că ,,bărbații își pot bate soțiile, dar fără să le lovească în testicule”.

Ce mai, era un fel de a înțelege democrația, cu accent pe libertatea de a face ziua tot ce visezi noaptea, dar precizez că nimeni nu are voie să te contrazică că faci bine sau rău. S-a vorbit mult și despre contrele dintre Lenuța Lasconi și fiica sa, o legitibistă convinsă și asumată. La drept vorbind, aceste specimene au tot dreptul să-și caute refugiu în astfel de preocupări intime, petrecute în spatele unor uși cu gaura cheii cît burlanul de largi, ca să se vadă cît mai bine totul. Și la animale se întîmplă asta – v. varianta pangolin-liliac, care a produs virusul COVID-19 – deci nu este ceva izolat. Și, la urma urmei, cînd să se mai întîlnească bărbatul cu soția sau iubita sa, din moment ce el pierde mult timp cu alăptatul bebelușilor, sau își înșală partenera/soția cu amantul ei. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească). Sau altfel spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut” (generalul roman Alcibiade).

Așadar, ceea ce ridică în slăvi actuala clasă politică din România nu este altceva decît otrava ce a paralizat întreaga societate. La curent cu acest parcurs letal ne-a ținut Klaus Iohannis, prin celebrele sale discursuri istorice: ,,Am lansat proiectul «România educată»”... ,,Ghinion!”... ,,Țara a eșuat!”... ,,Îmi cer scuze că nu am reușit tot ce mi-am propus!”... ,,Ce fac eu acum? Voi rămîne președintele țării pînă va fi altul ales”, adică la paștele cailor, după cum merg treburile acum.

Doar că această stare de fapt – fără președinte nou ales – nu are cum să dureze la infinit, numai că actuala putere politică – PENALII (PSD) plus CIUMAȚII (PNL) și, mai din umbră, SATANIȘTII (USR) – vrea un președinte doar pe gustul ei. Un cap al țării integru, creștin, patriot, demn și cu experiență în domeniu le stă în gît, iar dacă întîmplarea face ca un astfel de om să fie ales de popor, tot ce-i perfid și putred iese la atac, ajungîndu-se chiar și la linșajul public al celui în cauză. Asta s-a întîmplat și acum, Călin Georgescu fiind transformat în pericolul public nr. 1 în România.

Data de 6 decembrie 2024 a devenit una dintre cele mai negre file ale istoriei românești: Curtea Constituțională, Klaus Iohannis, CSAT, SRI, Parchetul General și partidele sataniste, PSD, PNL, USR și UDMR și-au luat libertatea penală de a forma un grup infracțional cu un scop unic și precis: LOVITURĂ DE STAT (,,răsturnare bruscă, deseori violentă, a unei stări politice existente, elementul surpriză și de viteză fiind factorii de care depinde succesul unei lovituri de stat” Enciclopedia Universală Britanică). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Atac la împărăteasă

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

RM

al treilea contract de cumpărare a vaccinului nu a făcut obiectul niciunei cheltuieli din partea Uniunii Europene, în afacere a fost invitat Parchetul European – această intervenție fiind contestată ferm de părțile civile care consideră că EPPO nu are jurisdicție în această materie. În cele din urmă, von der Leyen este subiectul unor critici pe scară largă cu privire la comentariile sau acțiunile ei în calitate de președinte al Comisiei Europene pentru ceea ce ar putea fi perceput ca ingerință în afacerile interne ale altor state membre. În special în cadrul declarațiilor sale privind situația politică din Polonia în 2017, sau chiar mai recent la alegerile din România sau, în sfîrșit, în timpul semnării acordului Mercosur care face obiectul unor critici virulente din partea multor țări. Intervenții politice unilaterale?”.

Ingerințele la care se referă ziariștii francezi pot fi citite în declarația ei care sună astfel: „Poporul român este cel care trebuie să decidă ce este mai bine pentru ţară, fără interferenţe străine”. Ale cui ingerințe, doamna Ursula? Ale rușilor sau ale dumitale? Că și dumneata și rușii tot străini de România se cheamă că sînteți. Sau domnia ta ai voie? Păi ia să vedem ce zice jurnalistul Mathieu Bock-Côté la CNews, al doilea post ca audiență din Franța, preluat la emisiunea Marius Tucă Show de pe YouTube, canalul Gîndul: „Cînd istoria lumii se joacă în Carpați, nu doar din cauza lui Dracula, deși există, într-un fel, o politică a lui Dracula acolo. Pe scurt, acum cîteva zile au avut loc alegeri în România, iar un candidat surpriză a reușit să ajungă în primul tur al alegerilor prezidențiale. Acest candidat a fost acuzat că este pro-rus, că promovează teorii ale conspirației și că este un mistic ortodox. Tipul pare puțin dubios, să fim sinceri. Totuși, a reușit să treacă de primul tur, ceea ce este un fapt incontestabil. Anularea unor alegeri democratice în România pe motiv că rezultatul nu este pe placul unora ridică întrebări serioase. Sub pretextul combaterii dezinformării – un subiect central al discursului politic european, inclusiv al Ursulei von der Leyen, apropo, să nu uităm – vedem cum democrația este suspendată atunci cînd votul nu corespunde așteptărilor si cînd se consideră ca oamenii au votat «greșit».

România pare să fi devenit astăzi un laborator pentru astfel de experimente de suspendare a democrației cînd se consideră că oamenii votează «prost». Mi se pare fascinant ce s-a întîmplat acolo și chiar dacă acest candidat este un pic controversat, să nu uităm că nu toți românii sînt complet proști. L-au votat. Alegerile au avut loc în mod liber și democratic. Și astfel decidem să anulăm alegerile pentru că nu ne place rezultatul. Cum să nu vedem în această situație reflexia unui «spirit» al Uniunii Europene?”.

Exact ce gîndesc mulți români, lucruri pe care și Revista „România Mare” le scrie de ani de zile. Am mai fost noi laborator de experimente sociale, însă de data asta chiar au întrecut orice măsură globaliștii ăștia și nu m-ar mira ca grofița von der Layen să aibă un deget băgat în plăcinta situației de la noi. Firește, asta ar trebui să dovedească Parchetul European (EPPO).

Așadar, continuă ziarul francez, „transparența, etica și managementul carierei lui von der Leyen sînt subiect de acuzații, critici și controverse, însă niciuna dintre acestea nu a învins-o încă. Ar putea fi o versiune feminină a lui Frank Abagnale, fost impostor, interpretat de Leonardo DiCaprio în filmul «Catch Me If You Can»? În plus, Frédéric Baldan și Me Protat au subliniat încă o dată rolul tulbure jucat în această afacere de Laura Kövesi, șefa EPPO. Aceștia pun la îndoială și acțiunile jurnaliștilor, sau mai bine zis, inactivitatea lor, în fața diferitelor declarații ale lui Kövesi care, după doi ani de anchetă, a declarat că «nu găsește un suspect în acest caz»”. În cadrul conferinței de presă, Frédéric Baldan și Me Protat, răspunzînd la întrebarea de la FranceSoir, au declarat că au depus o plîngere împotriva lui Kövesi care se prezintă ca o figură a integrității și a luptei împotriva corupției. Ce frumos ar fi dacă am reuși să-i dovedim pe toți ăștia care de 30 de ani își bat joc de adevăratele valori ale Europei, valori care nu sînt astea pe care ei ni le bagă pe gît, ci cu totul altele.

Sper ca lui Trump să nu i se întîmple nimic pînă pe 20 ianuarie, cînd își va prelua efectiv funcția de președinte al Americii și de conducător al lumii libere. Libere de neo-comunismul mascat sub forma progresismului.

Noua ordine mondială a lui Trump

sine destul de grăitoare. În lumea de astăzi, Trump nu mai reprezintă binele sau răul, ci pur și simplu puterea.

Din acest motiv, în multe capitale globale, Trump este astăzi o prezență clarificatoare, forțînd liderii să abordeze fundamentele poziției lor. Europa este slabă – din punct de vedere economic și militar – și a devenit mai slabă din cauza liderilor pe care i-a ales.

La Paris, Macron și-a distrus președinția în încercările sale disperate de a salva țara. La Berlin, Olaf Scholz se îndreaptă spre înfrîngere, fiind un cancelar apatic în vîrful unei Germanii apatice, în inima unui continent apatic. La Londra, între timp, asistăm la spectacolul ciudat al unui guvern atotputernic care deja se simte în derivă. Pot aceste trei puteri pășească într-un gol lăsat de Trump în Ucraina? Și dacă pot, cu ce preț pentru un electorat deja furios împotriva stării de deteriorare a serviciilor publice?

Nimic din toate acestea nu înseamnă că prezența clarificatoare a lui Trump va reuși să găsească soluții la problemele care i-au învins pe predecesorii săi. Întrun sens important, de fapt, Trump reprezintă sfîrșitul tuturor acestor noțiuni de progres sau declin. În Siria, căderea lui Assad nu poate fi inclusă într-o astfel de narațiune despre progres sau declin. Este o poveste a ordinii și a modului în care cine are puterea poate să o impună. Trump nu vrea. Iranul a pierdut. Și Turcia poate descoperi că nu are mai mult succes în încercările sale de a-și controla clienții străini decît a avut Pakistanul în controlul talibanilor. Și la fel ca în Afganistan, în Siria un regim înfiorător s-a evaporat după ce a fost abandonat de protectorii săi străini.

Noul conducător al Siriei, Abu Mohammad al-Jolani, avea 20 de ani cînd s-a alăturat jihadului din Irak și e posibil să aducă în zonă nu frumusețea Catedralei Notre-Dame, ci anarhia infernală a Irakului.

(urmare din pag. 21) „Președintele Anne-Marie Jacquemart a preferat așadar să amîne ședința fără a stabili o dată ulterioară pentru a lua cunoștință de decizia camerei de rechizitoriu. O manevră denunțată de toate părțile ca fiind un atentat la drepturile la apărare, demonstrînd încă o dată jocurile murdare pe care le face agenția de cooperare și coordonare numită Parchetul European”.

Așadar, dama de pică a politicii europene încearcă să scape de acuzațiile care i se aduc, iar acestea nu sînt puține. Să ne reamintim împreună de cazurile și controversele în care a fost și este implicată conform France Soir: „În 2015, s-a confruntat cu acuzațiile de plagiat ale tezei sale de doctor în medicină scrise în 1991. Analizele au relevat că pînă la 43,5% din paginile tezei ei erau plagiate, deși universitatea a concluzionat că nu exista intenția de a înșela și a ales să nu-i retragă diploma.

Apoi, afacerea consultanților, în care von der Leyen a făcut obiectul unor critici violente legate de gestionarea contractelor atribuite consultanților externi de către Ministerul German al Apărării în timp ce era ministru al Apărării. Criticii vizează atribuirea de contracte fără un control adecvat și legăturile informale și privilegiate dintre anumiți consultanți și oficiali ministeriali. În plus, în timpul anchetei Parlamentului german asupra acestei chestiuni, von der Leyen a fost acuzată și de ștergerea datelor oficiale de pe telefonul ei. O distrugere de date presupus justificată din motive de securitate, dar percepută ca un sabotaj al anchetei.

Apoi urmează așa-numita afacere PfizerGate sau UrsulaGate, dacă e să dăm crezare cărții cu același nume publicată de Frédéric Baldan. Deși a fost exclusă oficial din negocierile privind contractul de vaccinare Covid-19 cu Pfizer, împotriva ei aproape 1.000 de persoane au depus plîngeri penale, pentru «imixtiune în funcțiile publice, distrugere de documente publice, corupție și conflict de interese». În acest timp, cel de-

(urmare din pag. 21) În timp ce, într-un sens, prăbușirea regimului Assad de la Damasc are prea puțin de-a face cu Trump, este imposibil de înțeles viteza și momentul revoluției fără a lua în considerare impactul pe care președinția sa iminentă îl are deja asupra afacerilor mondiale.

Gîndiți-vă la evenimentele care au avut loc deja de la victoria electorală a lui Trump din noiembrie. În primul rînd, a avut loc prăbușirea guvernului german și demiterea secretarului apărării al Israelului, Yoav Gallant, în ziua alegerilor americane. Apoi a urmat acordul de încetare a focului al lui Netanyahu cu un Hezbollah năucit și confuz, urmat de autorizarea tragerii de rachete americane cu rază lungă de acțiune în Rusia, publicarea planului de pace al lui Zelenski, prăbușirea valorii rublei rusești sub presiunea proaspetelor sancțiuni americane și, în sfîrșit, implozia bruscă a regimului sirian. S-a prăbușit și guvernul francez. „În multe capitale globale, astăzi Trump este o prezență clarificatoare. Toată lumea se poziționează pentru a deschide calea unei înțelegeri cu Trump”, a explicat un oficial francez reflectînd la această cascadă extraordinară de evenimente. Chiar înainte de a prelua puterea, Trump este catalizatorul unei noi ere. În Siria, el a declanșat o revoluție. Frustrat de un impas diplomatic și ambițiile rebelilor kurzi susținuți de americani din nord-estul Siriei, președintele Turciei, Recep Erdogan, pare să fi autorizat mai întîi avansarea propriilor rebeli. Între timp, Rusia, blocată în Ucraina și plătind deja un preț mare pentru o recompensă mică în Siria, a fost, de asemenea, surprinsă și acum se confruntă cu pierderea unor baze militare cheie de

pe coasta arabo-mediteraneană, întărind și mai mult puterea lui Erdogan în regiune.

Peste tot în Orientul Mijlociu, toate puterile se luptă pentru poziție. Deja, Benjamin Netanyahu a profitat de vidul de putere din Siria și de la Washington pentru a ocupa un nou teritoriu în Înălțimile Golan și a încerca să impună o nouă dominație politică acasă. Și Arabia Saudită vede oportunități sub mandatul Trump. Chiar și Iranul, marele învins în afacerile mondiale din 7 octombrie 2023, ar putea simți că acum nu mai are de ales decît să ajungă la un acord.

Pentru Ucraina, între timp, președintele Biden (sau oficialii săi) este cel care accelerează evenimentele grăbindu-se să facă tot ce poate înainte de învestirea lui Trump, inclusiv noi transferuri de arme și sancțiuni care cauzează Rusiei dureri economice noi. Cu toate acestea, încă o dată, Trump este cel care are de cîștigat, pe măsură ce fiecare parte își joacă cărțile în așteptarea încercării sale de a impune o nouă ordine lumii odată ce va ajunge la putere.

Este izbitor cît de deschiși sînt atît de mulți diplomați și oficiali față de abordarea lui Trump, văzînd în ea un grad de onestitate brutală, dacă nu chiar moralitate. În timpul primului său mandat, a existat speranța că perspectiva lui asupra societății nu va fi îmbrățișată, în cele din urmă. Astăzi, nu există o astfel de speranță – sau chiar dorință. Între timp, natura cuprinzătoare a victoriei lui Trump, cuplată cu crizele politice și economice în plină desfășurare europeană, pare să fi răpit liderilor continentului orice ultimă amăgire de superioritate. Doar prim-ministrul Michael Barnier și-a arătat un real dezgust față de prezența lui Trump la Notre-Dame, care este în

RM

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

Lovitura de stat a Cotețului Constituțional. Complici: Iohannis, CSAT, SRI și partidele sataniste – PSD, PNL, UDMR și USR

(urmare din pag. 21) Ca să înțelegeți mai bine întreaga poveste, vă reamintesc ce am scris în articolul ,,Rechizitoriu”, publicat în Revista ,,România Mare” (nr. 1565/ 7 decembrie 2020): ,,Principiile de organizare și funcționare ale Noii Ordini Mondiale sînt următoarele: 1. Renunțarea la orice formă de religie – cum a spus recent Clotilde Armand: «În Uniunea Europeană nu mai sînt necesare religiile».

2. Patet Exitus sau doctrina sinuciderii – cînd te simți neputincios sau vinovat, pleci singur din poveste – cum a încercat fostul premier Adrian Năstase, cînd glonțul s-a ferit de corpul său.

3. În posturile-cheie ale statelor se vor pune indivizi șantajabili, corupți, trădători, hoți, criminali și chiar nebuni (exemple recente: Iohannis, Biden, Macron, Zelenski, Maia Sandu, Trudeau ș.a.).

4. Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc. (Acum înțelegeți de ce Ion Iliescu -inculpat în dosarul Revoluției 1989 -, Emil Constantinescu – Afacerea «Țigareta» -, Traian Băsescu – Dosarul «Flota» sau Iohannis – Dosarele caselor și ale traficului de copii – nu au făcut nici măcar o zi de pușcărie?

5. Supunerea totală față de Satana Punerea în practică a acestor principii se realizează în baza unor Protocoale, cum ar fi: 1) Abolirea tuturor religiilor recunoscute (A se constata tăcerea absolută a Patriarhiei Române pe acest aspect).

2) Abolirea tuturor guvernelor naționale – Se vor desființa statele naționale, urmînd a fi înlocuite cu uniuni sau federații regionale (v. UE) – deci partidele politice se vor desființa.

3) Abolirea dreptului la moștenire și a proprietății private.

4) Abolirea vieții personale și de familie – vor dispărea noțiuni precum ,,soț”, ,,soție”, ,,tată”, ,,mamă”.

5) Abolirea suveranității naționale – Amintiți-vă cum ne îndemna mereu Alinuța Gorghiu: «Haideți să cedăm suveranitatea țării Uniunii Europene!».

6) Instituirea unei Bănci Mondiale unice și desființarea banilor lichizi.

7) Desființarea bugetarilor, toți urmînd a fi înlocuiți cu sisteme electronice, roboți...

8) Desființarea armatelor naționale.

9) Legalizarea avortului, drogurilor și a sexualității deșănțate.

10. Ciparea întregii populații, adică exact ce scrie în Biblie – Apocalipsa 13.16-17.

11) Implementarea tehnologiei 5G, care ne va determina să fugim nu din țară, ci de pe planetă.

12) Mass-media vor fi cenzurate la maximum și supuse total Noii Ordini Mondiale.

13) Prin războaie, pandemii, cataclisme... «Populația lumii trebuie micșorată cu 95%» (Ted Turner – fondator CNN, gigantul media, de care s-a lipit ca musca de rahat Trustul Antelor – deci, atenție la Mihai Gîdea și gașca lui de încolonați entuziaști)”. Celor care vor să aprofundeze acest subiect – Noua Ordine Mondială – le recomand lucrarea ,,Legămîntul secret – Manualul de înrobire a omenirii”, de John D. Rockefeller (1875).

Dar să revenim la LOVITURA DE STAT pusă la cale de cel mai ticălos sistem politic din istoria României. Nebunia a început atunci cînd candidatul la prezidențiale, Cristian Terheș, a sesizat Curtea Constituțională cu faptul că rezultatul final al alegerilor din primul tur a fost viciat. Printre altele, s-a invocat că voturile date pentru Ludovic Orban au fost trecute în contul Elenei Lasconi, ceea ce magistrații Curții au confirmat, dar au lăsat-o așa, la modul ,,Nu-i bai, că voturile au ajuns exact la cine voia Sistemul satanist!”, deci s-a pus batista pe țambal în doi timpi și trei mișcări.

Este vorba de aceeași Curte care, în mandatul lui Traian Băsescu, a avut de soluționat o sesizare în care se spunea că turnătorul la Securitate din capul statului a violat constituția de 22 de ori. Ei bine, în timp ce CCR

,,soluționa” cazul, Băsescu a scotocit prin arhive, găsind dosare din care reieșea că vreo 4-5 judecători ai Curții au fost și ei turnători la Securitate. Ce a urmat era de așteptat. După ce Băsescu a amenințat că va face publice respectivele dosare, judecătorii au pronunțat decizia: ,,Președintele țării a încălcat Constituția de 22 de ori, dar NU GRAV!”. S-a întîmplat ca și cum un judecător al instanțelor comune ar emite următoarea sentință: ,,Inculpatul a violat șase femei, dar nu grav!”.

Aceste aspecte fac parte din palmaresul infracțional al Sistemului juridic al țării, despre care, recent, am scris un articol intitulat ,,În România, Justiție nu a fost, nu este și nu va fi niciodată!”. Spuneam atunci că Justiția românească funcționează după un principiu unic în lume: ,,Ferească Dumnezeu ca noi, judecătorii, să adormim și să se facă dreptate din greșeală!”.

Așadar, după ce BEC și CCR au validat primul tur al alegerilor prezidențiale, sataniștii au dat alarma, întrucît, în urma unor sondaje de opinie, Călin Georgescu urma să șteargă podelele cu Elena Lasconi, în finala prezidențială.

Cătrănit s-a dovedit a fi și Sörös, care și-a făcut socotelile astfel: ,,Bă, dacă pierdeți finala asta, pentru care am cheltuit miliarde de euro, aflați că vom fi distruși!”.

Așa s-a făcut că, în rol, a intrat și Iohannis, care a convocat CSAT pentru a se analiza niște documente întocmite de SRI cu privire la așa-zisul avantaj pe care Călin Georgescu l-ar fi obținut în timpul campaniei electorale prin intermediul Tik-Tok. S-a dat ordin ca LinGiBiTiștii să-și scoată copiii în stradă ca să scandeze ,,Vrem țara înapoi!”, dar fără să ne spună de ce nu s-au opus atunci cînd li s-a luat țara, prin aderarea la NATO, ONU, OMS, UE, și ce va urma.

Mai mult, mass-media vîndute – B1TV, DIGI24, ANTENA CNN ș.a. – ne-au intoxicat, seară de seară, cu faptul că, vezi Doamne, Călin Georgescu ar fi mason, pro-rus, șarlatan, anti-NATO, anti-democrație, anti-UE, anti-tanc, anti-acvatic, anti-tetanos, anti-virus ș.a.m.d. Ce imbecili! Ce nemernici! Ce criminali! Exact ca pe vremea cînd Corneliu Vadim Tudor era etichetat drept nebun, iar cînd a subliniat faptul că ,,În timp ce Rusia ne dă gaze naturale, NATO ne dă gaze de eșapament”, au apărut zeci de dosare penale, nu mai era invitat la nici o televiziune, i s-a ridicat imunitatea parlamentară etc.

La fel și acum, cînd Prim-procurorul României a primit ordin să-l ancheteze pe Călin Georgescu, ceea ce vor face și cei de la DIICOT, iar culmea imbecilității s-a produs atunci cînd CCR a fost pusă să se pronunțe, din nou, asupra primului tur al alegerilor prezidențiale, pentru a-și motiva apoi suspendarea turului doi.

Păi, cum vine asta? Dacă ați validat cu o săptămînă înainte primul tur prezidențial, cu ce drept l-ați luat din nou la puricat? Voi nu ați auzit de principiul autorității lucrului judecat? Și cum adică, ,,După ce analizăm probele, vom decide”? Păi CCR nu este o instanță comună, care studiază probe, audiază părți și solicită martori. Ca să nu mai vorbim că, pe repede înainte, ați hotărît că primul tur

23 a fost viciat, după ce, cu vreo 5 zile înainte, l-ați validat.

Așadar, în timp ce Parchetele supreme anchetează cazul ,,in rem”, iar nici o instanță comună nu a emis încă vreo sentință cu privire la vinovăția vreunei persoane sau instituții anume, iată că CCR a emis o decizie, după ce, sanchi, a analizat (cum?) probele (care?).

Se pare că ,,probele” au fost strigătele descreieraților ieșiți în stradă, cărora li s-au raliat Victor Rebengiuc, Andreea Marin, Ana Blandiana, Oana Pellea și Irina Margareta Nistor care, cu ochii injectați, a avut un discurs

demn de aruncat în tomberonul istoriei: ,,Dacă vin rușii, eu nu voi ști să traduc din limba rusă filmele lor”. Tot probe se pare că au fost și aberațiile scrise la beție de cei șase foști ambasadori americani în România, care l-au copiat pe ,,cel mai mare analist politic din această țară, Bogdan Chirieac!” (Mihai Gîdea, CNN): ,,S-a atentat la valorile democratice”. (Una dintre aceste ,,valori”, fiind aceea de menținere la cîrma țării a acestui sistem politic păgubos, toxic și mefitic.)

Ce să zic, noroc cu Ograda Constituțională a României, care are gardul vopsit în curcubeu, iar înăuntru își fac veacul niște ticăloși plini de-a iadului duhoare. Vorba poporului român: ,,Dreptatea este ca o carte/ Dumezeu a fost zețar/ Iar Curtea Constituțională/ O greșeală de tipar”. Și, uite așa, aflat la un pas de a deveni șomer, Iohannis ne-a anunțat că va continua să fie președintele României pînă cînd se vor organiza alte alegeri.

Omul nu știe că mandatul prezidențial durează 5 ani – în cazul lui pînă pe 21 decembrie 2024 – și că, în situația actuală, postul va fi declarat vacant, urmînd să fie ocupat de Președintele Senatului (v. Constituția României). Deci Iohannis vizează cai verzi pe pereți, mizînd și pe faptul că prelungirea ilegală a mandatului îl va scăpa de plata către stat a unor imense sume de bani cauzate de afacerile cu casele, de călătoriile sale aiurea în lume și de cheltuiala nesimțită pentru viitorul său palat prezidențial.

Ce mai, omul e băgat pînă-n gît în datorii, dar speră și în prevederile Principiului 4 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, despre care am vorbit mai înainte: ,,Nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni...” și LOVITURI DE STAT, cum este cea la care Iohannis a participat, în calitate de mentor.

Mai mult, i s-a promis că va fi liber ca pasărea cerului dacă va declara stare de război cu Rusia, pe motiv că Putin a lansat artificii de Revelion la granița cu România. Într-un astfel de caz, evident că NATO, sanchi, ne va sări în ajutor, moment în care SUA, ca membru al alianței, vor declara și ele stare de război, caz în care Trump va fi pus în situația de a nu putea să-și depună jurămîntul de nou președinte american, pe 20 ianuarie 2024.

Iată în ce rahat a fost băgat poporul român de aceste pramatii și lichele, naționale și internaționale. Vorba poetului: ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele// Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi” (Corneliu Vadim Tudor// Marius Budărăscu). Motiv pentru care... ,,Mă rog pentru voi în vremuri infernale, Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale”.

Corneliu Vadim Tudor P.S. – Sugerez poporului român să înființeze un TRIBUNAL MORAL NAȚIONAL, în care să treacă prin filtrul valorilor creștine orice pramatie sau lichea ce ne face zilele amare.

24

Nr. 1774 l 17 – 23 decembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

Vă mulțumesc pentru fiecare vot!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM