România Mare, nr. 1773

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Toată viața căutăm liniștea, dar atunci cînd o găsim, vacarmul gîndurilor devine asurzitor.

CORNELIU VADIM TUDOR

Voința poporului

Cît noi am fost ocupați cu alegerile parlamentare și renumărarea voturilor de la primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, pe planeta Pămînt s-au derulat extrem de multe evenimente interesante și importante în același timp. M-am oprit pentru moment asupra situației din Georgia, pe care, pînă nu m-am apucat să mă documentez, nu am înțeles-o. Pînă la urmă treburile sînt foarte simple și seamănă cumva cu ce s-ar fi putut întîmpla la noi, dacă CCR-ul nu menținea rezultatul votului din primul tur al alegerilor prezidențiale după renumărarea voturilor.

Pe 22 octombrie a.c., avea loc încheierea campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din Georgia, stat vecin cu Rusia și Turcia, adică prins între NATO și țara lui Vladimir Putin. Înainte de alegeri, președintele partidului Visul Georgian le-a transmis alegătorilor să nu riște un război cu Rusia. Domnul în cauză, scrie Reuters, „se numește Bidzina Ivanishvili, dar este cunoscut și ca «salvatorul Georgiei», sau «prostul Rusiei». E filantrop și oligarh. Miliardarul, cea mai bogată persoană din Georgia și fondatorul partidului de guvernămînt, este rar văzut în public și, în ultimul timp, aproape exclusiv în spatele unui paravan antiglonț. Cu toate acestea, prezența lui se simte peste tot în această mică țară europeană prinsă între Rusia și Occident, care se pregătește de alegeri ce i-ar putea modela destinul”.

Mesajul acesta poate produce confuzie din partea unui om care la începuturile sale politice, scrie din nou Reuters, „a fost puternic pro-occidental pe parcursul primului deceniu al partidului său la putere în timp ce Georgian Dream spune că rămîne angajat în integrarea cu Occidentul și pentru o politică pragmatică față de Rusia vecină. Interviurile Reuters cu cîțiva foști asociați apropiați ai miliardarului, precum și cu alegători de ambele părți ale spectrului și experți din Georgia, oferă o perspectivă asupra influenței exercitate de acest misterios magnat în regiunea Caucazului de Sud. Aliații din cele mai înalte sfere ale puterii vorbesc despre el în termeni aproape mesianici. «Cînd oamenii își pierduseră pentru totdeauna orice speranță, a apărut un om care le-a dat-o înapoi», a spus fostul primministru Irakli Garibashvili despre victoria inițială a lui Ivanishvili la alegerile dn 2012, politician care a ocupat funcția de premier timp de un an. Garibashvili s-a numărat printre oficialii care l-au lăudat pe Ivanishvili, președintele de onoare al partidului, în discursurile de la un miting din septembrie, cînd – spre deosebire de magnat – nu erau protejați de un panou antiglonț. Actualul premier Irakli Kobakhidze a spus că Ivanishvili a sacrificat totul, inclusiv bunăstarea lui, pentru a elibera Georgia de inamicii politici”. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

UN PREȘEDINTE CARE N-A FOST

cel intrat în folclorul popular cu sintagma umoristică „Elocvent ca un Trabant” – Klaus Werner Iohannis, cel care, din ziua apariției pe piață a acestui număr de revistă, mai are de domnit la Cotroceni exact 10 zile.

Zece zile din 10 ani! Pînă atunci, vă invit să-i citim „necrologul” și să nu uităm de „Legile lui Murphy”, Aplicînd una dintre „Legile” lui Murphy” (inginerul acestea înțelese și interpretate în cheia lor filozofică, american – 1918-1990, care a elaborat un „cod de legi” ne-ar putea trezi la realitate...

– niște sintagme cu înțelesuri bazate, de multe ori, pe Legea contrariilor), acum, la terminarea celui de-al Cu politica – din lac în puț! doilea mandat al lui Klaus Iohannis la Palatul Cotroceni, Ultimele două decenii, cînd funcția supremă în Stat cea mai potrivită mi se pare aceasta: „Zîmbește! Mîine a fost ocupată – în două mandate consecutive, de fiecare va fi mai rău!”. Într-adevăr, după catastrofala domnie în parte – de Traian Băsescu și de Klaus Iohannis, pot a marinarului Traian Băsescu, venirea profesorului de fizică din Sibiu – un sas înălțat la rang de „salvator” al fi socotite ca cea mai proastă perioadă a României României, fiind ales în două legislaturi, mulți români de după decenbrie 1989, privită din punct de vedere nu se așteptau la ceva și mai rău decît răul provocat de politic, economic, social, al relaților internaționale „Petrov” acestei țărișoare. Cine și-ar fi imaginat că fostul ale Țării noastre etc. Încercînd să etaleze exercițiul primar al Sibiului – aprecit de către mulți compatrioți democrației prin măsuri haotice, Traian Băsescu ca un „Mercedes” performant – după instalarea la (dovedit ulterior ca turnător la Securitate), a șantajat, Cotroceni și la vila din Primăverii, se va metamorfoza a trădat, a uneltit, a tăiat salariile și pensiile, a numit în fruntea serviciilor de forță persoane nepricepute și într-un amărît de... Trabant? „Zîmbește! Mîine va fi mai rău!” – astfel a docile, pentru a putea fi șantajat. (continuare în pag. a 12-a) mai fost păcălit încă o dată Poporul Român, naiv și GEO CIOLCAN neinformat, aducîndu-l la putere, și încă pe 10 ani, pe Motto: „Să nu fi făcut nimic constituie un teribil avantaj, de care însă nu trebuie abuzat” (Antoine de Rivarol – literat francez din Secolul XVIII).

Adio!

Pamflet poetic

Adio, și n-am cuvinte, N-ai fost tu nici înainte De-a veni în Capitală, Vreo sculă, mare scofală.

Un profesor de duzină Ce trăgea dintr-o chenzină S-ajungă juma’ de lună Într-o viață nu prea bună.

Dar, noroc și veselie C-ai ajuns la Primărie Cel mai tare din parcare, Chiar primar, om mare, mare.

De-acum ți-e deschisă calea, Urci dealul și cobori valea Cu stipendii foarte grase, Și-ncepi să numeri la case, Tinzînd la noi aspirații, Cu bani de la... meditații!

Azi o casă, mîine alta, Tu, de mînă cu consoarta, Ați strîns case după case, Dar vă oprirăți la șase Că s-a ivit o problemă: Țara era în dilemă Și într-un mare impas – Dorea președinte sas. Și te-am scos din primărie Cu onoare și simbrie, Și te-am instalat de-ndatʼ La Cotroceni, în Palat, Să ne fii de președinte, Țara să te țină minte. Într-adevăr, n-om uita Zece ani plimbarea ta Între cele patru zări, În exoticele țări.

Acum, du-te, duce-te-ai Și pe-aici să nu mai dai.

Adio, și n-am cuvinte, Pentru așa președinte!

GEO CIOLCAN

NR. 1773 l ANUL XXXV l 10 – 16 DECEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Mortu-n păpuşoi  În SUA, un rinichi costă 5,7 milioane de dolari  Jos laba lui Maimuţ de pe BANCOREX  Presa românească din SUA afirmă: Valeriu Stoica e o caricatură!  Limba ţărăniştilor cu măslinele Ţapului  Imperiul Otoman îl va extermina pe Vosganian!  Atentat politic

PARTEA A IV-A  A încetat din viaţă soţia fostului prim-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer. Dumnezeu s-o ierte. Amintim citito­rilor că politicianul are acum vîrsta de aproape 99 de ani!  În imensa lor majoritate, ziarele au rîs de ultima gogoriţă a lui Emil Constantinescu: atacarea mamei sale, de către PRM, pe motiv că el, fi-su, se apropie vertiginos de finalizarea luptei împotriva corupţiei, dar şi că liderul PRM ar fi disperat că nu mai pridideşte cu procesele! Trebuie să fii ambuscat în ultima fază pentru a născoci asemenea tîmpenii. A-ţi arunca în arena luptei politice pro­pria mamă, iată o mîrşăvie de care nu-l credeam capabil. Neîndoielnic, timp îndelungat se va rîde pe socoteala asta, fiindcă aşa ceva e de rîs, normal. Deocamdată, vom semnala două pamflete acide, scrise de Mihai Valentin Neagu („Libertatea“) şi Adrian Ursu („Adevărul“). Primul articol se intitulează „Vorbe în vînt“ şi, fiind destul de scurt, îl vom reproduce integral: „Iniţial, auzindu-l pe Emil Constantinescu vorbind atît de patetic despre atacurile la care el şi familia sa sînt supuşi, era să mă bufnească rîsul. Mi s-a părut atît de comic!

Parcă era un copil care își pîra învăţătoarei colegii mai mari care îi pun «ciungă în păr».

Zimbetul mi-a îngheţat însă pe buze, atît din cauza frigului din casă, cît şi pentru că am realizat că plîngăciosul nu face altceva decît să nege cele mai elementare reguli ale unei societăţi democratice. Şeful statului s-a plîns că face obiectul unei campanii de denigrare, organizate de Partidul România Mare. Şi ce e atît de tragic în asta? Peste tot în lume, un şef de stat face obiectul unor diverse campanii orchestrate în general de opozanţii lui. Ce să mai zică săracul Bill Clinton, despre care o lume întreagă a aflat că a găsit o nouă întrebuinţare trabucului? Să spună şi el ca e victima marii corupţii? De acord că PRM este o formaţiune căreia i se pot imputa multe. Dar la ponderea pe care o are, a face din acţiunile politice ale acesteia o tragedie naţio-­ nală mi se pare o stupizenie strigătoare la cer.

Preşe­din­tele, ca jurist, cunoaşte foarte bine cît de bine protejat este atît de Constituţie, cît şi de legile în vigoare. Faptul că îşi strigă în public neputinţa înseamnă o recunoaştere implicită a faptului ca în România Justiţia nu funcţionează.

Pentru că, dacă Justiţia funcţionează şi activitatea PRM se încadrează în limitele legii şi ale Cons­ tituţiei, înseamnă că preşedintele a săvîrşit un delict grav: condamnă libertatea de exprimare şi demo­craticul drept la «huo». Cum la fel de gravă este afirmaţia potrivit căreia mama sa a fost tero­ rizată timp de 3 ore de indivizi necunoscuţi. În faţa unei asemenea declaraţii, daţi-mi voie să nu mai dau doi bani pe Poliţia Română, Parchet şi Servicii speciale. Dacă mama preşedintelui Ţării, protejată prin lege, a fost ţinută 3 ore sub teroare și nimeni nu a intervenit, înseamnă că siguranţa cetăţeanului în România este doar o vorbă în vînt. Sper însă din tot sufletul să nu fie aşa, iar vorbe în vînt să fie doar elucubraţiile preşe­din­ telui”. Iată şi praftura pe care i-o trage Ţapului însuşi Ursu, de la „Adevărul”, sub titlul nostim „Muma lui Emil cel Mare”, de unde reiese că

mintea purtătorului de ţăcălie e dusă binişor cu sorcova: „Preşedintele e la grea ananghie. Cu un an înaintea alegerilor, Emil Constantinescu se trezeşte în faţa oglinzii din baie, unde îşi compune el mimica pentru diferitele roluri, în criză de repertoriu. Don Quijote a fost şi a luptat fru­mos, cu lancea Opoziţiei, împotriva fioroasei mori a PDSR. A fost şi Cavalerul fără de teamă şi fără de pri­hană, în piesa cu anticorupţia. A încheiat reprezentaţia cu aerul mărinimos şi sobru al lui Jean Valjean în faţa mizerabililor cărora le clămpăneau dinţii in blocurile cu calorifere decorative. Mai toate apariţiile sale, intens studiate, nu i-au adus nici pe departe succesul de public scontat. Ce-i mai rămîne de făcut? Să arunce vina pe alţii, a încercat. A acuzat mai întîi Opoziţia de toate relele trecute, prezente şi chiar viitoare. A pus cît a putut pe seama presei nenorocirile din Ţară. Ba, acum două zile, s-a arătat revoltat de jocurile de interese care guvernează întreaga clasă politică (deci, cu Putere cu tot). De promis nu prea are ce să mai promită, fiindcă deja nu-l mai ascultă nici unul din cei ce ar trebui să-i ducă la bun sfirşit planurile, toată lumea fiind ocupată, prin Palatul Victoria, cu îndesatul în bagaje al agoniselii de sfîrşit de mandat. Politica regională, trilateralele şi summiturile nu taie foamea și nici nu sporesc puterea calorică a agentului termic. Și atunci cu ce să mai aduni simpatie, cu ce să mai cîrpeşti găurile din capitalul de încredere? Preşedintele a avut o revelaţie: demitizarea. Dacă nu se mai găseşte nici o pietricică pe care să o îndese la temelia soclului propriu, mai bine să coboare printre oameni, încercînd să le arate că şi el e unul de-al lor, cu bucurii şi sufe­rinţe. «Nu sînt Mobutu», a anunţat el, în pregătirea acestei noi etape, sperînd că va şterge imaginea de preşedinte atoatefăcător din mintea românilor care-l înjurau şi în contul guvernului, şi al primarului, şi al directorului. A mers apoi la concert şi pe stadion. E drept că s-a ales cu huiduieli de masă, dar a arătat că are preocupări perfect normale, de om obişnuit. Episodul unu din tele­ novela «Şi preşedinţii plîng» a rulat acum o lună şi jumătate, pe estrada intens lumi­nată de la «Surprize, surprize». Atunci, dl. Constantinescu şi-a forţat o lacrimă, strivită cu încetinitorul în colţul ochiului stîng, şi-a îmbrăţişat, emoţionat, colegii de şcoală, s-a scuturat apoi din melancolie, devenind jovial şi înfiripînd chiar un flirt nevinovat cu realiza­toarea şoului, ca să ajungă, în final, să-şi istorisească năzdrăvăniile de sfîrşit de pubertate. Consilierii de la Cotroceni şi-au frecat mîinile satisfăcuţi că punerea în scenă a reuşit: preşedintele e om. Son­ dajele n-au cons­finţit-o însă ca pe un succes. Şi atunci, ce face preşedintele-candidat? Scoate la înaintare ultimul agent elec­toral care i-a rămas fidel: bătrîna sa mamă. După ce braţul său prin taberele corupţilor mii de dosare a împărţit, acum iată că duşmanii-l înconjur şi, mişeleşte, lovesc pînă şi în familia sa, hăituind-o pe femeia care i-a dat viaţă. Cît adevăr o fi în povestea cu cele 3 ore de teroare, în istorisirile despre telefoanele de ame­ ninţare, nu ştim. Poate că, într-adevăr, există şi români care se stăpînesc mai greu. De aici şi pînă la închipuirile despre complotul universal, despre «grupusculele» care-l urmăresc peste tot pe unde se

RM

duce, e o cale pavată cu foi de observaţie (îl face nebun – nota red. R.M.). Chiar dacă ame­ ninţările la adresa d-nei Constantinescu sînt adevărate, nu există nici cea mai mică justificare pentru jelania publică a fiului dum­neaei. Nici una în afara celei de încercare disperată de a stoarce o lacrimă auditoriului care să se preschimbe, peste un an, în vot”.  Cel mai caustic este „Cotidianul”, care dă coşcogeamite titlu pe pagina I: „PARA­ NOIADA. Emil Constantinescu, se crede Corado Cattani persecutat de mafioţi”. În interiorul ziarului, i se dă peste bot Ţapului chiar cu afacerile murdare ale administraţiei sale: Ţigareta II, Fals cu antetul Preşedinţiei (Truţulescu), Megapower, BANCOREX.  Un vînt de nebunie suflă, tăios, prin fotbalul românesc! Cîteva minţi bolnave şi-au fixat ca obiectiv demolarea Naţionalei, cu orice preţ. În „România liberă“ de luni, 25 octombrie, un bun şi vechi cronicar de fotbal, Ion Bocioacă, publică, în chenar, următorul „scenariu“, pe care 1-a aflat din surse de încredere: „Va mai rămîne Victor Piţurcă la cîrma Echipei Naţionale? Decizia va aparţine titularilor reprezentativei. Pentru a evita un vid de conducere la nivelul Echipei Naţionale, Federaţia are pregătite două variante. Cea mai agreată pare a fi următoarea: Mircea Lucescu, director tehnic al F.R. de Fotbal, el urmînd a răspunde direct de activi­tatea tuturor loturilor reprezentative, cu precădere a lotului A. Imediat ce Hagi se va retrage din activitatea competiţională, acesta va fi numit antrenor al Echipei Naţionale”.

Incredibil! Nu-1 schimbă croaţii pe antrenorul lor, care a ratat calificarea la Campionatul European, şi îl schim­băm noi, pe al nostru, care a realizat califi­ carea! Aşa ceva numai în România se poate întîmpla!

De ce să vină Lucescu pentru a culege roadele muncii lui Piţurcă? Ce merit a avut el în învingerea Portugaliei (1-0, la Porto), a Azerbaidjanului (1-0, la Baku), a Ungariei (2-0, la Bucureşti), a Slovaciei (5-1, la Bratislava)?! Nutrim speranţa că antrenorul Rapi­dului va avea bunul-simţ (şi, de multe ori, a dovedit că are aşa ceva) să nu se lase angrenat în asemenea jocuri necinstite. În ceea ce-1 priveşte pe Hagi, lucrurile sînt clare: el este un foarte mare jucător, dar n-are nici cel mai mic stagiu de pregătire ca antrenor. Nu mai vorbim de faptul că Naţionala de Fotbal a României nu poate fi oferită, pe tavă, aşa cum se oferă un trusou de nuntă, sau o moştenire.

Avem tot respectul pentru Hagi, ca om şi ca sportiv, dar îl avertizăm de pe acum, amical, că la o eventuală primă înfrîngere la cîrma Naţionalei, pe teren propriu (se mai întîmplă), va cunoaşte, pe pielea lui, ce înseamnă vacarmul unui stadion care, la supărare, nu va mai ţine seama de meritele lui, ci îl va huidui şi îi va cere capul. Asta vrea Hagi? Să-şi facă ţăndări legenda? Poate se mai gîndeşte.  Incredibil de mari sînt sumele pe care le rulează ApR-ul ăsta! Cel puţin la Galaţi (unde e primar Eugen Durbacă, cel care a voia­jat prin vreo 4 partide) populaţia este, efectiv, agresată de indivizi plătiţi bine, care sar în pieptul oamenilor (ca broasca) în plină stradă, pricopsindu-i cu poza lui Teodor Meleşcanu – extraterestrul cu căşti în loc de urechi. De unde atîta bănet pentru o propagandă electorală continuă? Din afacerile de tip mafiot, ale lui Virgil Asztaloş Măgureanu şi Mihai Cuptor ş.a. Şi de peste hotare, după cum vom dovedi în curînd. N-apucă colonelul de Securitate Fleşcăianu să-şi deschidă un post de Televiziune, de asta poate fi sigur. O avea nevastă-sa ambiţii inumane (ca Vidra lui Razvan), dar ar trebui să ştie vorba veche: „Nu-i pentru cine se pregăteşte, ci pen­tru cine se nimereşte”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 octombrie 1999)

RM

3

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Iubiri celebre  Iubiri celebre PEDRO Şi INÊS – O POVESTE DE DRAGOSTE DEVENITĂ LEGENDĂ

Această legendară poveste de dragoste se bazează pe fapte și personaje cît se poate de reale, din vremuri foarte îndepărtate. Iubirea dintre Dom Pedro I și Inês de Castro este pe cît de frumoasă, pe atît de dramatică.

Nu degeaba cei doi sînt deseori supranumiți Romeo și Julieta ai Portugaliei.

Firul poveștii pornește undeva pe la mijlocului Secolului XIV, pe vremea cînd căsătoriile regale erau aranjate potrivit alianțelor și intereselor statale.

Tinerii nici măcar nu se cunoșteau înainte de dia do casamento, ce să mai zicem de flacăra iubirii! Întocmai s-a întîmplat și în cazul lui Pedro, fiul regelui Afonso al IV-lea al Portugaliei. În 1339, tînărul Pedro se căsătorește cu Constança Manuel, fiica unei familii de nobili din Regatul Castiliei. Aparentemente, toate bune pînă aici, însă se crede că în momentul nunții inima lui Pedro deja bătea alături de iubirea vieții sale, departe de intrigile și scandalurile de la curte și am vrea să zicem că vor trăi pentru o altă femeie.

Pentru prima dată Pedro o vede pe Inês de Castro fericiți pînă la adînci bătrîneți. Só que não!

După ce au avut patru copii, care puteau pune în cu cîteva zile înainte de nuntă, în alaiul damelor de companie ale viitoarei lui soții. Há quem diga că pericol succesiunea la tronul Portugaliei, zvonuri care frumusețea adolescentei Inês (avea doar 14 ani!) mai de care au început să tulbure liniștea regatului și era atît de tulburătoare încît lui Pedro i-a fost peste a fericitului cuplu. Cel mai răsunător – că familia de putință să-i reziste. Inês tinha cabelo loiro, olhos Castro ar pune la cale asasinarea micului Fernando, azuis e pele muito branca. Blondă, cu ochi albaștri și moștenitorul legitim al tronului portughez. piele albă, ca de porțelan, Inês l-a cucerit din prima Pus în fața acestor intrigi, regele Alfonso al IV-lea pe viitorul rege. Trata-se aqui de amor à primeira este influențat de consilierii săi să rezolve cît mai curînd vista! Așa că mariajul lui Pedro cu Constança este spinoasa problemă. Negreșit, Inês este condamnată la unul nefericit mesmo do início. În scurt timp, Pedro moarte și ordinul este executat de trei asasini în timp ce începe o relație extraconjugală cu Inês. La curtea Pedro este plecat la vînătoare. regală n-ar fi fost nici primii și nici ultimii în această Pierderea iubirii vieții lui îl determină pe Pedro să situație. Doar că Pedro își neglijează peste măsură pornească o revoltă împotriva tatălui său și începe un soția și acordă din ce în ce mai mult timp iubitei sale război civil. Înnebunit de durere, Pedro dedică următorii și familiei acesteia. Prin urmare, este pusă în pericol ani răzbunării morții lui Inês. Doi ani mai tîrziu, în însăși alianța cu Castilia, ceea ce-l neliniștește pe Dom 1357, Afonso al IV-lea moare și Pedro devine regele Afonso al IV-lea.

Portugaliei.

Pentru a pune capăt acestei relații, regele o trimite pe Inês departe de Pedro și de Lisabona, tocmai la castelul Albuquerque de la granița cu Castilia, pe principiul, longe da vista, longe do coração! În ciuda distanței, însă, Pedro și Inês au ținut o vastă corespondență amoroasă și au continuat să se întîlnească pe ascuns. Un an mai tîrziu, Constança moare după ce dă naștere fiului moștenitor – Fernando – lăsînd astfel calea deschisă iubirii dintre soțul și prietena ei din copilărie.

Fără să stea prea mult pe gînduri, Pedro o aduce pe Inês din exil și se stabilesc împreună în Coimbra. Pedro refuză să se recăsătorească cu vreo altă prințesă aleasă de tatăl său și își asumă public relația cu Inês de Castro. Urmează 10 ani fericiți Inès de Castro și copiii ei la picioarele lui Alfonso

Uciderea lui Inês de Castro, pictură de Columbano Bordalo Pinheiro, circa 1902

Încoronarea lui Inês de Castro în 1361

Unica „regină” din istoria Portugaliei încoronată post-mortem Printre primele sale acțiuni în calitate de rege, Pedro anunță că s-a căsătorit pe ascuns cu Inês de Castro și prin urmare ea trebuie să-i fie alături în calitate de regină. De aici, evenimentele istorice se împletesc cu speculațiile, întrucît nu există documente oficiale care să ateste această căsătorie și nici cele ce urmează să vă povestim.

Potrivit poveștii, Pedro ar fi poruncit deshumarea cadavrului lui Inês și i-ar fi obligat pe nobilii de la curte să sărute mîna reginei lor moarte. După ceremonia de încoronare, Inês a fost înmormîntată la Mînăstirea Alcobaça, într-un sarcofag demn de o regină. Pedro a lăsat instrucțiuni clare ca după moartea lui să fie depus într-un sarcofag similar, nu lîngă, ci față în față cu Inês, ca privirile lor să se întîlnească în clipa învierii.

Dom Pedro I a domnit încă 10 ani, pînă în 1367, și a fost supranumit o Justiceiro, o Cruel (Justițiarul, cel Nemilos). Primește aceste porecle pentru că îi urmărește și îi pedepsește crunt pe cei care i-au omorît iubita. Potrivit unora, regele poruncește să li se smulgă inimile din piept, potrivit altora o face chiar el, cu mîna lui. Îndrăgostit pe vecie de Inês, Pedro nu se mai recăsătorește. Iar cînd moare, corpul îi este depus la Mînăstirea Alcobaça, aproape de iubita și regina inimii sale Inês de Castro, exact cum și-a dorit.

Așa se încheie una dintre cele mai tulburătoare, dar pasionale povești de dragoste din istoria Portugaliei. Povestea lui Pedro și Inês a inspirat poeți, scriitori și dramaturgi din toate timpurile și colțurile lumii.

Liudmila Cernat

Mormîntul lui Inês, Mînăstirea Alcobaçpa

4

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TA B L E T Ă D E S C R I I TO R

Bolnav de Basarabia

Interviu: „Cărțile care zidesc”* Traian Vasilcău în dialog cu scriitorul Ion Machidon * Centrul Academic „Mihai Eminescu”, Chișinău

Traian Vasilcău: Dragi spectatori, sîntem la o nouă ediție a emisiunii ,,Cărțile care zidesc”. Vreau să vă spun că invitatul de astăzi are doar cărți care zidesc.

Cărțile sale nu dăunează, nu prăbușesc omul, ci îl ajută să crească și să se dezvolte. Este vorba de poetul, prozatorul, romancierul, publicistul Ion Machidon de la București, născut la Urechești, Bacău, care de cîțiva ani singur recunoaște că este bolnav de Basarabia. Este bolnav de idealul Unirii, de basarabeni, de valorile basarabenilor, fiind unul dintre puținii intelectuali de marcă din țară care face, nu doar că vorbește, făptuiește lucruri importante de unire între cele două maluri de Prut. Vă salutăm prezența la Chișinău, domnule Ion Machidon, frate Ion Machidon, cum vă spunem, ne bucurăm că ați venit la Centrul Academic „Mihai Eminescu”, din orașul nostru. Cu ce gînduri reveniți la Chișinău de la București?

Ion Machidon: Am venit cu cele mai frumoase gînduri, de prietenie, de fraternitate și vreau să vă spun, apropo la ce-ați zis dumneavoastră ceva mai devreme, că sînt bolnav de Basarabia – într-adevăr, sînt bolnav de Basarabia și cred că boala aceasta a mea nu se va vindeca decît atunci cînd frații noștri din România și din Basarabia vor trăi într-o libertate desăvîrșită și într-o îmbrățișare frățească în numele lui Dumnezeu și a credinței în care ne-am născut, pentru binele întregii Românii, România Unită, România Mare. Cred că atunci, într-adevăr, mă voi vindeca de această boală care mă frămîntă și m-a îndurerat încă de pe vremea în care eram acasă, copil, de pe malul Trotușului din comuna Urechești, județul Bacău, cînd ascultam la Radio Iași poezii citite din Grigore Vieru – Dumnezeu să-l odihnească! – și alți poeți, care vorbeau despre Basarabia, cu duioșie și dor de România. Eu îmi imaginam că Basarabia e ceva de pe altă lume, de pe altă planetă. Dar uite că a dat Bunul Dumnezeu ca în urmă cu aproximativ 6 ani, cînd la Concursul nostru de creație literară ,,Vara visurilor mele” – anul acesta ajuns la Ediția a XXIII-a, am dat Marele Premiu poetei Veronica Pîrlea-Conovali, din Basarabia. De atunci, peste un an sau doi, am fost invitat, aici, în Basarabia, să vorbesc despre cartea domniei sale pe care am editat-o la vremea aceea. Atunci mi-am dat seama că Basarabia într-adevăr nu e Basarabia venită din altă lume, de pe altă planetă. Basarabia este trupul țării noastre, este Moldova noastră dintotdeauna. Iar oamenii, frații mei basarabeni, românii mei – sînt cei la care am descoperit atîta românism, atîta bunătate și blajinătate. Iar faptele lor aveau să-mi confirme că, într-adevăr, sîntem români de viță veche și purtăm în noi bucuria Limbii Române pe care o avem moștenire de la cel care dă numele Centrului Academic Internațional ,,Mihai Eminescu”, unde astăzi a avut loc o frumoasă activitate literară, sărbătorită fiind poeta Dunia Pălăngeanu de la Giurgiu.

Deci, uite, trei poeți – eu venit de la București, Dunia Pălăngeanu de la Giurgiu, iar poetul Mihai Istudor, de la Vălenii de Munte. Iar noi, aceste trei entități venite din trei localități ale României, ne-am întîlnit aici, în România Mare, împreună cu frații noștri poeți și scriitori basarabeni. Aceasta este, pentru mine, mai mult decît o bucurie, este o sărbătoare a literaturii, a poeziei trăite prin graiul celor care astăzi s-au găsit aici, oameni alături de care îmi doresc ca această sărbătoare să se desfășoare sub genericul „Pace între poeți și liniște pentru sănătatea României!”.

T.V.: Frate Ion Machidon, despre noi deseori se spune, în stil „persiflant”, că noi, scriitorii, oamenii de cultură din Basarabia, am fi rămas la Eminescu, de parcă Eminescu ar fi un prag inferior al dezvoltării spirituale. Cum vedeți dumneavoastră valorile spirituale din Basarabia?

I.M.: Este adevărată observația dumneavoastră despre ce spun unii dintre contemporanii noștri, luați de valul modernismului exacerbat, cum că poezia, să zicem, continuatoare a stilului eminescian – este depășită...

Total greșit. Fiecare poet are dreptul la o judecată critică

dreaptă, așezat acolo unde își merită locul și încadrat în curentul literar specific creației sale, inclusiv acei poeți care scriu ca odinioară și poeții moderni de azi. În opinia mea, se impune încadrarea fiecărui poet în curentul literar pe care și-a construit opera și-n care se regăsește ca stil și vocație poetică. Astfel de curente literare sînt la îndemîna oricărui poet: modernist, supra-modernist, clasic și neoclasic, urmat de curentul popular. Eu nu văd nici un fel de pericol cum că azi, în era internetului, încă se mai scrie ca pe vremea lui Eminescu, atîta vreme cît nu se atentează la valorile naționale și limba română, cum vedem că fac unii dintre poeții noștri moderni. Cu atît mai mult, este de dorit ca fiecare poet – cît de mare este sau de necunoscut, să contribuie în felul lui la moștenirea și tezaurizarea limbii române.

T.V.: Cum spunea Ienăchiță Văcărescu: ,,La creșterea limbii române și a patriei cinstite”.

I.M.: Iar limba românească nu poate să crească decît prin truda și prin efortul personal al fiecărui săvîrșitor de poezie. Iar cititorul este cel care alege ceea ce dorește din mulțimea aceasta de poeți. Istoricul și criticul literar alege ceea ce dorește. Nu este nimeni obligat să cînte la aceeași masă cu toată lumea. Fiecare are libertate – căci asta înseamnă libertate – atîta timp cît fiecare poet depune efortul să scrie în limba sa natală, pură, curată, ca un izvor de apă de munte.

T.V.: La noi, în ultimul timp, este privit, acceptat scriitorul drept un om care trebuie să cultive poezia pur existențială. Dumneavoastră sînteți unul dintre rarii scriitori care mergeți în cetate. Sînteți om al cetății. Nu vă este rușine de socialul din poezie, de patriotismul din poezie, de viața de zi cu zi a omului, a aproapelui. În felul acesta, continuați lucrarea lui Mihai Eminescu și a altor poeți care nu s-au îndepărtat de patriotismul și de viața socială a românului. Trebuie scriitorul să fie ancorat în cetate? Trebuie să fie suflet din sufletul neamului lui, coșbucian vorbind?

I.M.: Dragă Traian Vasilcău, problema aceasta trebuie dezbătută la nivel național. Este o problemă destul de interesantă, iar poporul, indiferent de globalizare, trebuie să țină la identitatea lui, la proprietatea lui de limbă, de obiceiuri. Da, eu am fost ancorat în realitate, sînt ancorat în realitate și am cultivat poezia patriotică – nu m-a interesat ce zic gurile rele, pentru că cei care vorbesc o fac de pe poziția de pe care le cade lor mai bine – fiindcă, dacă nu iubești cu adevărat poporul tău, nu iubești valorile tale naționale, atunci sîntem într-adevăr niște oameni pierduți, lași în fața istoriei. Iar eu, în conștiința mea literară, trecut prin viață, frămîntat de problemele vieții, am ajuns la concluzia că numai condeierii și poeții care au curaj să nu se dezică de ei și să se ancoreze cu toată energia lor creatoare și să dea peste bot tuturor nemernicilor și impostorilor, care și-au bătut și își bat joc de această țară și această națiune, pot face ca lucrurile să intre pe un făgaș normal, conform unei democrații corecte. Și asta este ceea ce am făcut, prin poeziile mele – am luat atitudine cu toată responsabilitatea, mi-am asumat totodată și riscurile de rigoare, considerînd că un popor fără de poeți nu poate să existe, așa cum nu e posibil să existe poeți fără de poporul lor, pe care să îl cînte cu drag.

T.V.: Avem aici, în Biblioteca Centrului Academic Internațional ,,Mihai Eminescu”, volumul ,,O mie unu poeme scrise în limba română”, de Ion Machidon. Avem ,,În drum spre casă” – un roman tulburător despre viața dumneavoastră, despre copilărie, adolescență, tinerețe și ajungem pînă la maturitatea scriitorului. Spuneți-ne, vă rog, cu ce carte nouă ați venit astăzi, care va intra în

fondul Centrului nostru Academic ,,Mihai Eminescu”?

I.M.: Astăzi am venit cu un volum nou de poezii care se numește ,,În șatra lui nea Laie”. Este o carte cu temă socială, în care prezint, metaforic, muzical, cu o energie de revoltă personală, ceea ce se întîmplă din cauza lumii politice și consecințele asupra omului de rînd, a omului de jos, omul străzii. Oameni care nu au ce să mănînce, oameni care nu au unde să doarmă, oameni care nu se pot trata de suferințe mărunte, pentru că n-au suport financiar să meargă la medic, n-au suport financiar să meargă să se trateze. Și atunci, acești oameni ajung la periferia societății. Iar ceea ce fac eu aici, ,,În șatra lui nea Laie”, chiar din titlu reiese, este să denunț degringolada care se petrece în viața noastră actuală, în România. Vedem cu toții ce se întîmplă, vedem cu toții cum oamenii sînt lăsați pe drumuri fără nimic, oameni care se trezesc dimineața și nu știu ce să facă pentru a-și aduce acasă bucățica de pîine pentru copii și familie și mai ales pentru ei. Acest titlu, ,,În șatra lui nea Laie”, prezintă exact viața dintr-o șatră cum era odată, cînd țiganii umblau cu corturi, știm cu toții, dintrun sat în altul, într-o degringoladă și într-o neașezare permanentă. În opinia mea, în democrația aceasta, în capitalismul acesta barbar am impresia că nimic nu este așezat bine, ci doar așezări la nivel de furăciuni, la nivel de banditism la drumul mare, dar toate sînt mascate.

T.V.: Eminescu spunea ,,În mine bate inima lumii”. Știm că sînteți nu doar un scriitor cu o conștiință dezvoltată a tuturor lucrurilor ce se întîmplă în societate, ci și o conștiință literară specială – cît de greu este să poți duce, în afară de inima ta, și inimile celorlalți din jurul tău?

I.M.: Nu este greu absolut deloc să duci ceva pînă la capăt, prin asumare, dacă tu consideri că ai energia și puterea de a aduce la inima celorlalți cu care te intersectezi ceea ce vezi tu în jurul tău. Pentru că trebuie să fii un foarte bun și un foarte fin observator, dar totodată trebuie să fii un om curajos, un luptător.

Vă aduc un exemplu: regretata Leonida Lari a fost o luptătoare în peisajul literaturii, fiindcă a demascat, ca și marele poet Corneliu Vadim Tudor, nedreptățile sociale.

Deci, noi avem și în momentul actual oameni care sînt revoltați, dar nu pentru pentru binele buzunarele lor, ci ei sînt revoltați și scriu pentru binele celor mulți – necăjiții a căror voce nu poate fi auzită niciodată.

T.V.: Poate trăi un scriitor – dacă este un scriitor adevărat, evident – fără un ideal? Și dacă nu, atunci care trebuie să fie idealul unui scriitor?

I.M.: E o întrebare care necesită o dezbatere largă... În cîteva cuvinte, spun că orice scriitor de la început pornește în lumea literară cu un ideal al său bine determinat. Dar, într-adevăr, scriitorul adevărat trebuie să aibă un ideal, unde vrea să ajungă și ce trebuie să facă el cu scrisul său. Un scriitor, prin cărțile lui, trebuie să creeze emoție, iar mesajul lui trebuie să fie clar, corect, sincer... Revenind la discuția de mai devreme – îmi asum dreptul de a spune că o operă literară trebuie să fie scrisă cu talent, care să atingă coarda aceea sensibilă a cititorului, determinîndu-l să ia seamă la tot ce freamătă în jurul său, viața în profunzimea ei... Cu oameni buni, și oameni frumoși, și oameni mai puțin frumoși, și oameni mai puțin intelectuali sau inteligenți, și atunci idealul său scriitoricesc va fi atins, în genialitatea condeiului său. Idealul pentru orice scriitor nu trebuie să fie de tipul ,,doar scriu și public o carte”, ci trebuie să însemne mult mai mult de atît: curajul de a spune lucrurilor pe nume!

T.V.: O carte trebuie să zidească în mod obligatoriu?

I.M.: Sigur... O carte dacă nu posedă și motivația respectivă, atunci degeaba este scrisă... Sînt scriitori care scriu de dragul de a scrie, fără un ideal anume, fără să le pese cui i se adresează și pentru ce o fac – pentru ca, în cele din urmă, să nu aducă nimic, sau aproape nimic ca noutate editorială... Poetul scrie poezie, dar poetul, pentru a rămîne nemuritor, trebuie să conștientizeze de la început că valoarea lui în posteritate va depinde de ceea ce realizează ca operă literară.

T.V.: Vă mulțumim pentru acest interviu! Pînă la alte revederi, la Chișinău, București, Giurgiu sau oriunde va dori Dumnezeu!

I.M.: Mulțumesc din suflet pentru revedere și vă așteptăm cu drag, frate Traiane, acasă, în România lui Caragiale, la București!

Interviu realizat de Traian Vasilcău, Chișinău, Republica Moldova

RM

5

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ceangăii (II)

Studiul științific al graiului românesc ceangău, deosebit de cel moldovenesc, aduce lumină, schimbă perspectiva cu care noi, cei interesați privind trecutul istoric al acestei populații, ne-am obișnuit.

Trecutul ceangăilor, considerat ca o enigmă, nu trebuie căutat în epoca nebuloasă a migrațiunii popoarelor, ci în vremi mai apropiate, fiind rezultatul unui proces istoric care s-a desfășurat ,,la lumina zilei, dar în jurul căruia s-a țesut, cu timpul, în mod artificial, legenda unei enigme științifice impenetrabile. Tocmai aceste convingeri i-au călăuzit pe Dumitru Mărtinaș și pe ceilalți autori cînd au scris despre istoria și limba lor, să nu mai fie dubii, și așa-zișii ceangăi să fie considerați ceea ce sînt și nu altceva, de fapt, ceea ce se consideră și ei: români. Se aduc argumente privind strămoșii lor care au fost români din sudestul Transilvaniei, secuizați și, ulterior, refugiați în Moldova. Pentru a înțelege faptele de limbă, sînt necesare unele precizări istorico-geografice care să elimine o serie de confuzii. Se menționează faptul că ceangăii sînt bilingvi, vorbesc defectuos limba maghiară, aflată pe cale de dispariție în vorbirea lor, și folosesc un grai specific transilvănean ce constituie dovada peremptorie a originii românești. Să nu uităm că au un port popular complet românesc. Avansăm și ipoteza că legătura dintre ceangău și țigan, datorată asemănării sonore, nu e total lipsită de bază reală privind anumite colectivități, în sensul că tocmai această idee stă la baza denumirii dată lor de maghiari: csángó – cuvînt cu mare încărcătură peiorativă, care capătă greutate cînd maghiarii îi includ în rîndurile lor. Totuși, ideea lucrării lui Dumitru Mărtinaș reprezintă crezul său profesional pentru care și-a dedicat întreaga viață: ,,ceangăii din Moldova sînt români nu numai prin conștiință, ci și prin originea lor etnică”. Deci, porecla de ceangău (corcit sau străin etc., în maghiară) s-a păstrat în timp, jignindu-i pe acești viețuitori pe pămînt românesc, dar, cu viclenie, atrăgîndu-i ,,protocolar”. Sorin Preda pune punctul pe i: ,,Indiferența noastră nu a făcut decît să amplifice o minciună mare cît veacul”. Multe date și aspecte lămuritoare ne oferă acest jurnalist și cercetător istoric în paginile publicate în Formula As amintită, sub titlul ROMÂNIA NECUNOSCUTĂ. Iată o simplă constatare: ,,Mă îndoiesc că Budapesta ar accepta pe cineva să facă propagandă românească în satele din Ungaria. Noi de ce sîntem atît de resemnați, de mioritici?”. Apoi îl întreabă pe Preotul Augustin

Pascaru: ,,Ce soluție vedeți ca această asimilare tăcută să nu se producă?”. Răspunsurile date îl lămuresc și pe un nespecialist în probleme istorice, lingvistice sau de altă natură. În primul rînd, e necesară clarificarea originii ,,ceangăilor” noștri, bazată pe documente și măr­ turii de necontestat. De aseme­nea, pînă la data publicării articolului, nu s-a realizat un dicționar al limbi ceangăiești și nici o istorie a literaturii lor orale, care să continue studiile lingvistice și etnofolclorice ale lui Dumitru Mărtinaș, Ion H. Ciubotaru, Anton Coșa – un clejan ajuns profesor și doctor în Istorie, convins că ceangăii sînt români veniți peste munți din Transilvania în 1746, cam odată cu măcelul secuilor catolici de la Madefalău. Dovadă ar fi numele maghiarizate (Bilibok, Borto, Mesterka, Benka, Patras etc.), dar mai ales îndîrjirea cu care și-au păstrat tradițiile. ,,Ceangăii sînt singurii care mai cîntă străvechiul refren românesc Lado, lado pomenit de Dimitrie Cantemir și cules apoi de Alecsandri și T.T. Burada”. Adevărul e că noi, românii, de fapt cei de la conducerea Țării stau cu mîinile-n sîn sau... în buzunare. ,,În timp ce Budapesta oferă burse de studiu [și altele], noi nici măcar nu știm că Miorița a fost culeasă pentru prima oară în 1843 într-un sat ceangăiesc – Cleja. Să fi fost ciobanii români niște unguri rătăcitori, cîntăreți din fluier și doinitori de balade? Publicată imediat în Ungaria, puțin a lipsit ca Miorița să nu mai aparțină folclorului și sufletului românesc”.

Din materialul publicat aflăm că, în 2002, ,,cu toții, catolicii din Moldova ar fi cam 260.000, împărțiți în 135 de parohii și 9 decanate de-a lungul Siretului și al Bistriței, dincolo de Bacău, pînă spre Iași. Sate risipite și greu de comparat între ele.

Sate bogate (Pildești) și extrem de sărace (Pustiana). Sate urbanizate (Luizi) și îndărătnic conservatoare (Cleja). Ceea ce le unește, vizual măcar, este Biserica Monumentală, grea, cu mici îndrăzneli moderniste, Catedrala țîșnește în mijlocul oricărui sat ca o imensă corabie a lui Dumnezeu, copleșind casele mărunte din jur ce par a asculta îngenuncheate mesa de duminică”. Autorul articolului reia ideea care-i domină: ,,Noi nu sîntem venetici căzuți din Lună, ci oameni ai locului. Dacă religia noastră e catolică, asta nu înseamnă că nu sîntem români. Dimpotrivă, am dat țării mulți intelectuali – de

la actorul Ludovic Antal pînă la universitarii Mihai Mîrț, Anton Adămuț, Paul Cristea sau Francisc Coșa. Ne luptăm cu cei care vor să ne maghiarizeze, dar și cu cei care consideră că cine nu e ortodox nu e român /.../ Mă întreb de ce Televiziunea Română găzduiește proteste imaginare privind oprimarea culturală a ceangăilor, dar nu vine să discute cu noi, să vadă ce gîndim și ce credem despre originea noastră.

Avem și noi nevoie de mediatizare, dar nici un ziar de la București nu ne-a trecut pragul. În schimb, vin săptămînal ambasadori și emisari politici unguri, merg pe ocolite, nu se prezintă oficial și apoi fac declarații în numele comunității noastre. Pînă acum, nu am auzit pe nimeni din Guvernul României luînd atitudine sau protestînd. E tare dureros să te trezești singur, să te trezești al nimănui în chiar țara ta”.

Un localnic din Cleja, Nea Jitaru, om cu mintea luminată și cu suflet de român, insistă să sublinieze indiferența statului român față de problemele ceangăilor, spre deosebire de ziariștii și televiziunea Duma TV de la Budapesta care vin și le vorbesc oamenilor de originea lor secuiască, arată cărți și pliante etc,. și unii săteni încep să ezite. Cîțiva și-au schimbat chiar numele în Nisztor sau Bortha. ,,Tot așa s-a întîmplat cu taraful din Cleja, invitat să cînte la Budapesta. Imediat a apărut un disc cu numele melodiilor maghia­ rizate: Gyedoy (Hora «de doi»), Banumarocsoni (Banu Mărăcine), Keresel (Floricica). Oamenii s-au săturat de vizite și delegații «din partea Consiliului Europei». S-au săturat și să li se spună [lor, locuitori străvechi ai României] că nu sînt români, că au nevoie de școală și de preoți maghiari. Oricîte vorbe li s-ar vîntura pe la urechi, bătrînii nu pot să uite că același lucru s-a întîmplat în anii ’50, cînd copiii erau obligați de partid și de MADOS să învețe ungurește la clasă, iar preoții duși la Canal pentru șovinism. Oamenii vor să fie lăsați în pace, vor să fie ceea ce simt că sînt. Văd cu durere că sînt lăsați de izbeliște, că mai-marii de la București sau de la Bacău se uită la ei din șosea, din goana mașinii.

Profesorul Anton Coșa a publicat o superbă monografie a satului Cleja pe banii lui și ai prietenilor. Gheorghe Bejan plătește singur, de ani de zile, 150 de dolari pe lună, chirie Asociației Catolicilor Moldoveni. Dumitru Mărtinaș [...] Primăria din Bacău nu i-a oferit nici măcar un top de hîrtie”. Iată concluzia articolului semnat de Sorin Preda: ,,Bine ar fi să nu mai arătăm acuzator spre Budapesta, ci să privim atent și cu răspundere la ograda proprie.

Dincolo de proteste și declarații oficiale, tragic este faptul că noi nu mișcăm un deget /.../ lăsăm totul în seama Bisericii și a Vaticanului care a editat, de curînd, în condiții de lux, o lucrare excepțională semnată de Ion H. Ciubotaru – «Catolicii din Moldova» /.../ Pe românii din Cleja nu-i mai ajută decît un preot inimos, precum Padre Augustin și bunul Dumnezeu”.

Nu intenționăm să bulversăm viața politică și culturală cu o problemă nevralgică – vechea problemă a secuizării românilor și legătura genetică dintre acest proces istoric și apariția fenomenului ceangău, ci să oferim marelui public neavizat (aici fiind incluși înșiși ceangăii) informații de bază care să elucideze fenomenul ,,enigmatic” pe care cei ce l-au cercetat, pînă la Mărtinaș, nu aveau nici un interes să-l descifreze.

O facem și noi, cu respectul pentru protecția limbii și a tradițiilor tuturor naționalităților conlocuitoare din această țară primitoare și cu convingerea că respectul reciproc și conviețuirea pașnică a tuturor cetățenilor români, indiferent de etnia lor, constituie sensul adînc și nobil al evoluției noastre istorice.

Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

Din Bucures , tii de altãdatã

Misterioasa prinţesă Cleopatra Trubetzkoy, o mare figură a vechiului Bucureşti

O știre senzațională despre prințesa Cleopatra Trubetzkoy a făcut înconjurul saloanelor bucureștene în octombrie 1889. Curtea de Apel a judecat o afacere stranie, ale cărei dezbateri începuseră cu doi ani în urmă la Tribunal, în primă instanță.

Ziarul „Constituționalul” își in­ forma cititorii: „O femeie, azi în vîrstă de 67 de ani, doamnna Smaranda Atanasiu, sub cuvîntul că ar fi copila naturală a Principesei Trubetzkoy, revendică de la familia Călinescu succesiunea lăsată de răposata principesă.

Iată șirul de evenimente pe care se edifică romanul doamnei Atanasiu, de altfel o demnă văduvă a unui militar mort în campania de la 1876.

La 1822, o facere clandestină avea loc în satul Cernat din Transilvania, în casa femeii Bîrsan. La trei săptămîni după facere, copila născută era luată și încredințată unei doici. După douăzeci de ani, la 1842, o tînără era adusă de peste munți de către o călugăriță și încredințată doamnei Sultana Zefcari, sora Principesei Trubetzkoy, și, de atunci, pururea bine tratată de familiile Zefcari-Călinescu. Această tînără este reclamanta de azi. După dînsa, femeia care s-a ascuns la Cernat pentru a naște ar fi fost Cleopatra Ghika, nepoata lui Ghika-Vodă, devenită în urmă Principesă Trubetzkoy; copilul zămislit ar fi ea însăși! Pe trama aceasta se mai brodează alte evenimente probate, ca disparițiunea registrelor stării civile în frămîntarea revoluționară și în invaziunea muscălească care au bîntuit acea parte a Ungariei la 1848 și 1849, sau evenimente problematice, ca pretinsa descoperire a unui testament și disparițiunea lui din faimoasa lădiță ce se găsise în fundațiunile imobilului din Calea Victoriei, cînd doamna Nica Nenciu, cumpărătoarea lui, a întreprins reedificarea-i totală. În acele timpuri presa se ocupase mult de comoara din temeliile casei Trubetzkoy.

Doamna Atanasiu dă asupra vieții ei, pe lîngă familia pretinsei sale mame și asupra diferitelor intervențiuni ale defuncților Mitropolitul Neofit, Iordache Filipescu, Aga Florescu, detalii care constituie, desigur, o poveste foarte interesantă. Pretențiile ei se întemeiază mai ales pe scrisori ale surorii și nepoatei principesei, doamnele Zefcari și Olga Călinescu, pline de o afecțiune netăgăduită. Nașterea de la 1822 se poate ea atribui Cleopatrei Ghika? Este admisibil ca Cleopatra Ghika să se fi măritat în urmă, ca dînsa să se fi bucurat de respectul general și nici un nor, nici un indiciu, să nu se fi ridicat pe cînd trăia? Reclamanta să fie ea copila născută în taină la Cernat? Tribunalul de Ilfov, după o lungă anchetă, nu a judecat că faptele sînt probate, nici conchizătoare, și a respins cererea”.

Nu știm care a fost decizia Curții de Apel din București în 1889, dar avem multe alte informații interesante despre viața prințesei Cleopatra Ghika, căsătorită Trubetzkoy. Reședința în care a locuit se află și astăzi pe Calea Victoriei, iar frumoasa proprietăreasă

Casa Nenciu, Calea Victoriei

a rămas în memoria bucureștenilor timp de mulți ani datorită legăturilor ei cu reprezentanții de seamă ai literaturii române din Secolul al XIX-lea.

Detalii inedite ne oferă istoricul George Potra, în volumul „Bucureștii de ieri”: „Generația noastră a apucat această casă așa cum se vede și azi, simplă, masivă și spoită totdeauna în alb. În ultimul timp i s-a schimbat culoarea în gălbui. Cum va fi arătat altădată și cînd anume precis a fost construită nu știm; cel mult putem spune că construcția ei datează din prima jumătate a Secolului al XIX-lea. În această casă a locuit Cleopatra Trubetzkoy pînă la moarte. Strănepoată și nepoată a trei domni, ea este fiica marelui ban Costache Ghica, căsătorit cu Ruxandra Cantacuzino și unul dintre numeroșii copii ai lui Dumitrache Ghica (1718 – 1808), frate cu Grigore III Ghica, domnul Moldovei, cel decapitat de turci în 1777.

Din cele trei căsătorii, Dumitrache Ghica a avut 24 de copii, din care au trăit 14, iar dintre aceștia, Costache, tatăl Cleopatrei Trubetzkoy, era cel mai mare fecior, frate vitreg cu foștii domni ai Țării Românești, Grigore Ghica (1822 – 1828) și Alexandru Dim. Ghica (1834 – 1842), fost mai tîrziu și caimacam al țării.

Costache Ghica, zis Brigadierul, deoarece servise în armata rusească, unde căpătase grad de general de brigadă, după moartea tatălui său întîmplată în 1808, deveni proprietarul casei aflată pînă nu de mult în fața actualei săli Comedia a Teatrului Național, în care, timp de mai multe zeci de ani, și-a avut sediul Clubul Tinerimii. În 1812, după arderea palatului domnesc (Curtea Nouă) din Dealul Spirii, Ioan Vodă Caragea, negăsind o clădire mai nimerită, închirie casele lui Costache Ghica și se mută în ele.

Cleopatra Trubetzkoy s-a născut probabil în această casă în ultimii ani ai Secolului al XVIII-lea și a fost botezată de una din rudele sale, poate de Cleopatra Filipescu, căsătorită prima dată cu Nicolae Cantacuzino și a doua oară cu un Ghica, sau poate de cealaltă Cleopatra, născută tot Filipescu, dar căsătorită cu generalul Fonton.

Se pare că tot în acea casă și-a petrecut copilăria Cleopatra Ghica și acolo a auzit multe din întîmplările acelor ani care au zbuciumat atît de mult principatele noastre.

Poate că nu trecuse încă ocupația rusească din 1806 – 1812, terminată prin Pacea de la București, încheiată între ruși și turci, și nici Ioan Vodă Caragea nu închiriase casa cînd frumoasa și bogata Cleopatra Ghica a fost căsătoriă cu prințul Sergiu Trubetzkoy. Tatăl său care, desigur, cunoștea și limba rusă și avea simpatie pentru nobilimea rusă în mijlocul căreia își petrecuse cîțiva ani, a considerat că a făcut o bună partidă căsătorindu-și fiica cea mare cu un reprezentant al uneia din cele mai înalte familii nobiliare din Rusia. După nuntă care, desigur, a fost una din cele mai renumite din acea vreme, cu participarea protipendadei din țară și a rudelor sau cunoscuților mirelui, tomnaticul prinț, probabil ofițer în armata de ocupație, și-a luat frumoasa și tînăra soție și a plecat cu ea în Rusia, ducînd o viață de belșug și lux în marea și numeroasa nobilime rusească.

Desigur că a trăit în Rusia într-un palat frumos, cu mobilier luxos, și s-a bucurat de venitul unor întinse moșii.

Dar această mulțumire n-a fost de lungă durată, fiindcă soțul ei, fiind cam bolnăvicios și mult mai în vîrstă decît ea, a murit devreme. Rămînînd văduvă, fără să știm precis cînd, avînd nevoie de destindere sufletească, Cleopatra s-a dus în Franța și s-a stabilit la Paris unde, după moda timpului, își avea salonul său de primire. Acolo, printre scriitorii tineri din acea vreme, venea și Lamartine, iar la una din ședințe a avut marea plăcere să asculte pe prințesă citindu-i poezia «Lacul», în traducere românească făcută chiar de ea.

Dorul de patrie însă a făcut-o să se întoarcă în țară și să se stabilească în București, în casa ei de pe Podul Mogoșoaiei (locuința de pe Calea Victoriei 194, pe care probabil a cumpărat-o la venirea în țară de la primul proprietar, Manolache Faca). Probabil că a fost îndemnată la această întoarcere și de unchiul ei, Alexandru Dim. Ghica care, în 1834, ajunsese domn al țării.

După cum se vede din portretul de epocă, Cleopatra Trubetzkoy era o femeie excepțional de frumoasă. Avea un obraz alb ca laptele, încadrat de zulufii unui păr negru și mătăsos. Foarte elegantă, purta cele mai noi toalete comandate direct de la Paris. Pălăriile sale de catifea sau mătase, în tonul rochiilor, erau împodobite cu penaj alb de struț, iar ca o notă caracteristică a bogăției purta nenumărate bijuterii de preț, inele, brățări și o splendidă cruce cu briliante la gît.

Relativ tînără și foarte frumoasă la întoarcerea în țară, neavînd copii, Cleopatra ar fi putut să se recăsătorească, fiind dorită de atîția boieri de frunte. În vanitatea ei, însă, a preferat să rămînă văduvă, ca să nu renunțe la titlul de prințesă. Asta nu însemna că era lipsită de sentimentul dragostei și că nu avea afecțiune pentru niciun bărbat. Deși nu putem preciza dacă a avut sau nu vreun prieten în intimitatea sa, totuși, dintr-o mărturie a timpului știm că era sentimentală și că îi plăceau bărbații manierați, sensibili și culți…”.

Despre unul din frații Golescu, Ștefan, Ana Racoviță semnala în corespondența sa că prințesa, care revenise în țară în anul 1838, nutrise o simpatie cu totul ieșită din comun, iar față de oamenii de litere a manifestat, de asemenea, o predilecție aparte, încurajîndu-le creațiile și organizînd întruniri în casa sa. Se spune că în saloanele Cleopatrei Trubetzkoi se întîlneau I. Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac și Grigore Alexandrescu. În studiul său, George Potra pomenește și de impresia extraordinară pe care a produs-o casa Cleopatrei asupra prințului Anatole de Demidoff, care, făcînd aici un popas în drumul său de la Paris spre Sankt Petersburg, a afirmat: „Nu cunosc niciun oraș în Europa unde să se poată aduna o societate mai cu desăvîrșire plăcută, unde cel mai bun ton să fie totdeauna la un loc unit cu cea mai dulce veselie. Bunele maniere ale capului de familie, tonul grațios și talentele femeilor, înlesnirea și puritatea cu care vorbesc limbile Europei Centrale, toate se unesc spre a vă convinge că această societate este deopotrivă cu toate societățile cele mai deosebite ce se pot găsi în Europa”.

George Potra susține, de asemenea, că în saloanele Cleopatrei Ghica Trubetzkoy au dat concerte vestitul pianist Leopold Mayer și marele compozitor Franz Liszt. Frumoasa Cleopatra, care avea o intuiție specială în artă, l-a ales pe pictorul Nicolae Grigorescu, foarte tînăr la acel moment, să zugrăvească interiorul bisericii părintești de la Băicoi.

Adolphe Etienne Billecocq, consulul general al Franței la București, a scris și el despre această prințesă româncă înzestrată cu daruri artistice, care arăta o înclinație cu totul specială față de renașterea națională a Țării Românești. Într-un raport către șefii săi, menționa că soțul Cleopatrei, prințul Trubetzkoy, era ,,frѐre cadet“ cu prințul Trubetzkoy, cel implicat în mișcarea decembristă de la 1825, din pricina căreia fusese exilat în Siberia.

După moartea Cleopatrei Ghika Trubetzkoy, care, conform anunțului din ziarele epocii, s-a întîmplat pe 17 ianuarie 1880, casa de pe Podul Mogoșoaiei a fost cumpărată de bogatul neguțător și moșier Zaharia Nenciu, probabil de origine bulgară, pentru unica lui fiică, Nyka Nenciu, care, ca să știe toată lumea că proprietatea vestitei prințese îi aparține, a schimbat vechea monogramă. De atunci și pînă astăzi se poate vedea pe frontonul casei dinspre Calea Victoriei inițiala N. Ulterior, casa Trubetzkoy-Nenciu a servit drept cămin pentru studente, iar din 1954 a devenit sediul Institutului de Lingvistică și ulterior al Centrului de cercetări fonetice și dialectologice de pe lîngă Academia Română. Începînd din anul 2018, fosta casă a Cleopatrei găzduiește Autoritatea Națională pentru Persoane cu Dizabilități, iar anul acesta fațada a fost acoperită cu plasă, probabil pentru că se desfășoară lucrări de refacere.

Dosaresecrete.ro

RM

7

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

File de istorie

febra și frigurile, spre neputința medicilor și disperarea Carol I ºi Elisabeta, primul cuplu suveran părinților ei. Era 8 aprilie, la miezul nopții, și creștinii erau plecați să ia Lumină. Cu vocea stinsă, al României. „Iubirea este răsplătită cu iubire” (I) ortodocși copila le spune, ca o premoniție: „Dacă mă culc, adorm şi nu mă mai trezesc”. A doua zi, micuța Maria era plecată în lumea celor drepți.

În lumea celor cu sînge albastru, dra­ gostea era rareori prezentă. Legăturile, pro­ misiunile se făceau de la începuturi: cei mici abia își alegeau jucăriile cînd părinții le alegeau deja sufletul pereche. În cele mai bune cazuri, se făceau liste de pretendenți, întîlniri-fulger și „dragostea” se juca pe cartea zestrei, a influenţei şi prestigiului familiilor implicate. Așadar, prea puțini monarhi s-au iubit cu adevărat, am putea spune. Da, respect, înțelegere, afecțiune chiar, dar dragoste mai rar. Din acest mic procent al istoriei fac parte și primii suverani ai României, Carol I și Elisabeta. Deși mulți le-au considerat căsnicia ca lipsită de iubire – și asta mai mult din cauza aparentei firi reci și riguroase a regelui –, povestea celor doi a dus pe umeri România modernă și independentă. Vorbim pînă la urmă de cel mai longeviv cuplu suveran al nostru: 45 de ani de căsnicie.

Carol era deja de trei ani domnitorul României atunci cînd a cunoscut-o oficial pe Elisabeta – avea 30 de ani și o țară total necunoscută de condus. Neoficial, cei doi se întîlniseră prima dată în urmă cu opt ani, în 1861, la Curtea prusacă de la Berlin, și se pare că de pe atunci tînăra prințesă de Wied îl îndrăgise: „Eram foarte veselă de-a revedea pe tînărul prinț, pe care-l mai întîlnisem la Berlin. Mă interesa mult prințul ale cărui fapte le găseam îndrăznețe și a cărui hotărîre de a se jertfi pentru un popor tînăr îmi părea cavalerească și nobilă”.

„Sînt foarte, foarte fericită că pot fi mireasa ta!”

Povestea lor a început pe 12 octombrie 1869. Doar de cîteva ore alături de gingașa Elisabeta a avut nevoie Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pentru a realiza că ea îi este sufletul pereche. O plimbare la grădina zoologică din Köln, iar mai tîrziu, un concert al Clarei Schumann. La finalul serii, logodna era pecetluită cu o cruce de opal, primită de Elisabeta de la Carol. Îndatoririle pe care acesta le avea ca domnitor l-au obligat să plece însă imediat la Paris. Schimbul prompt de scrisori dintre ei ne arată, peste timp, că dragostea se cunoaște de la început, iar ei au fost acei suverani norocoși să o aibă. Iată ce îi scria Elisabeta pe 13 octombrie 1869: „Dragule! Nu îmi pare deloc ca un vis că îți aparțin, ci simt cu adevărat ca pe o sărbătoare în inima mea, acum cînd îți scriu această primă scrisoare. (...) Mi-am repetat fiecare cuvînt pe care mi l-ai spus și toate îmi sînt tare scumpe. Mi s-a întîmplat cel mai fericit lucru care i se poate întîmpla unei fete: să fie

„Dragostea noastră a crescut şi mai mult”

Carol I al României și Elisabeta, fotografie realizată cu ocazia logodnei

dorită de un bărbat în care ea are încredere și căruia îi crede. (...) Eu pot doar să îți repet: sînt foarte, foarte fericită că pot fi mireasa ta! Vino cît mai curînd! Pe veci a ta, Elisabeta”.

Tinerii monarhi au făcut două nunți – şi cu toate că nu reprezentau decît o chestiune de religie și de politică, ambele evenimente au fost în egală măsură speciale.

La Neuwied, pe 16 noiembrie 1869, a fost un bal nemaivăzut, la care tot orașul a luat parte. Cîteva zile mai tîrziu, ajunși în București, au fost cununaţi după rit ortodox, așa cum cerea Constituția țării, iar momentul a fost marcat de căsătoria a 40 de cupluri de țărani, care simbolizau județele țării.

Pentru Elisabeta, prima zi ca Doamnă a României a fost una nefastă, care prevestea parcă domnia ei marcată de boli: „A doua zi după intrarea mea în capitală, am făcut rujeolă. Să fiu bolnavă, să nu cunosc pe nimeni, nici măcar pe propriul meu soț, nici pe doamnele de onoare, nici pe medici, nici pe cameristă, a fost cam greu. Mai cu seamă, mă durea că se spunea despre mine că sînt nervoasă, de niște oameni care nu știau nimic despre trecutul meu. În acele clipe am ascuns multe lacrimi în perna mea”.

Mulți au spus că moartea Mariei i-a înstrăinat pe Carol și Elisabeta. Însă scrisorile de mai tîrziu spun altceva: „Mie mi s-au împlinit mai multe decît am așteptat, mult mai multe, și o spun cu sufletul recunoscător, iar copilul pe care l-am avut este dovada limpede că providența ne-a găsit potriviţi unul pentru celălalt și că a dorit să ne binecuvînteze! Oh, dragul meu drag! Fericirea noastră nu e distrusă, deoarece dragostea noastră a crescut și mai mult! Atunci cînd unui bărbat i se naște un copil, atunci abia simte că femeia lui e femeia lui, pe cînd o femeie care pierde un copil simte că bărbatul care o sprijină în clipa aceea este bărbatul ei, iar astfel se înfiripă un şuvoi de iubire între noi doi, iar acesta duce barca vieţii noastre mai departe, prin toate chinurile care ne sînt date pe pămînt, printre toate stîncile şi peste toate hăurile, nu-i așa, dragul meu drag?”.

Carol a iubit-o și a prețuit-o pe Elisabeta toată viața, fiindu-i alături în următorii ani, cînd tinerețea și sănătatea aveau să o trădeze: numeroase sarcini pierdute, numeroase încercări ale unei regine de a asigura un moștenitor, numeroase încercări ale unei soții de a-și arăta dragostea. „Cînd mă gîndesc că de șaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu îndrăzneam să vorbesc despre asta,

Tinereţe înconjurată de moarte Primii zece ani de căsnicie au fost cei mai buni, dar și cei mai grei – un adevărat carusel de emoții. În 1870, în viața lor a apărut Maria, singurul copil al cuplului.

Fericirea era nemăsurată: „Acest copil fermecător este toată bucuria mea”, îi scria Carol tatălui său. Itty, așa cum o alintau pe micuță, le completa viața – micile detalii, micile cuvinte de la sfîrșitul scrisorilor, atunci cînd erau departe, spun totul. Lucrurile erau liniștite, așa cum trebuiau să fie: Elisabeta Doamna se ocupa de creșterea micuței Maria, iar Carol încerca să își cunoască poporul mai îndeaproape. La începutul verii lui 1873, Elisabeta a plecat în Germania pentru ca Maria să-și cunoască bunicii. Carol, însă, a luat la pas sudul țării. Scrisorile lor începeau cu „Dragul meu și numai al meu pe toată fața pămîntului!”, „Din tot sufletul iubită Elisabeta” și continuau, cu scris de îndrăgostiți, să-și povestească, de-a fir a păr, zilele. Chiar și mica principesă îi scrie, la doar trei ani, tatălui ei, intervenind între rîndurile Elisabetei: „Dear Tată! Eu sînt cuminte, eu mă jocu multu. Amu plimbatu cu patru cai. Cattrina a avutu puțin friguru. Tată, te iubesc multu și te sărutu”.

Fericirea le-a fost de scurtă durată. În aprilie 1874, Itty s-a îmbolnăvit de scarlatină. Deși plecaseră în grabă din Capitala invadată de o epidemie, micuța contractase boala și o dusese cu ea la Peleș. O săptămînă au chinuit-o

Regele Carol I, Regina Elisabeta și micuța Maria

știind deja că deși erau semne și mi-era rău – un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plîng, el fiind semnul sigur că pot spera – îmi dădeam seama că la mine iar nu va fi nimic!”, îi scria Elisabeta, în 1904, biografului ei, George Bengescu.

Scrisori de pe front: „Gîndurile mele sînt mereu la tine“ (1) Moartea avea să le bată iar la ușă, sub o altă formă: războiul. Grijile și strîngerile de inimă ale participării domnitorului Carol I în fruntea Armatei Române pe frontul Războiului Ruso-Turc s-au amestecat cu bucuria obținerii Independenței țării. „Din suflet, iubită Elisabeta! Am sperat ca poșta de azi să îmi aducă o scrisoare de la tine, tînjesc după vești de la tine, vreau să știu cum îți merge, dacă nu te simți prea singură, dacă nu suferi de căldură”, așa îi scria Carol soției lui, de la Poiana. (va urma) HISTORIA.RO

8

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

Din vremea faraonilor

PRIMA GREVĂ DIN ISTORIE (I) O mulţime de sclavi suferind de sete trag de enorme blocuri de piatră, sub un soare torid şi sub şuierăturile bicelor. Uneori, la capătul puterilor, un om se prăbuşeşte. În această vreme, piramidele de la Gizeh şi alte mari monumente egiptene se înalţă. Se mai spune că odată terminate mormintele regale, muncitorii erau ucişi sau zidiţi de vii, păstrînd astfel locul secret pentru eternitate.

Dar toate acestea nu sînt decît poveşti.

Absolut false. De cînd Champollion a descifrat primele hieroglife, în 1822, documentele şi-au lăsat descoperite misterele, reconstruindu-se astfel lumea vechilor egipteni, oameni obişnuiţi care – fără sclavi şi fără asasinate comise asupra unor muncitori, dar cu mulți lucrători, cu răbdare şi sub conducerea unor abili ingineri – au construit monumente colosale, ce sfidează pînă astăzi mileniile. Deşi egiptologii au relevat acest adevăr de mai bine de un secol, massmedia l-a ignorat. Astăzi ultimele descoperiri îl confirmă şi totodată îl impun, chiar unui „Toma necredinciosul”.

Motivele acestei viziuni greşite asupra lumii egiptene vechi sînt multiple; cea care a influenţat probabil cei mai mult opinia publică este povestea din Biblie.

Cînd se revărsa Nilul În afara Bibliei, au mai influenţat viziunea modernă poveştile călătorilor greci. Cînd aceştia au venit în Egipt, imperiul nu mai era decît o amintire îndepărtată, pe care călăuzele locului brodau mii de legende şi fabulaţii, preluate de Herodot tale quale. Dar este de înţeles cum au acceptat grecii atît de uşor aceste istorii fantastice: o societate fără sclavi le părea de neconceput. Pînă şi în Atena lui Pericle, democratică şi luminată, sclavia era un lucru normal, pe deplin acceptat. Nimic surprinzător deci pentru cei ce nu-şi puteau imagina că o operă colosală, de tipul piramidelor, ar fi putut fi construită de oameni liberi, şi nu de mase de sclavi. Asemenea credinţe ne-au urmărit pînă în secolul trecut.

Care a fost realitatea? Efortul considerabil impus de construcţia marilor monumente din Gizeh a pus în mişcare un mecanism fundamental pentru echilibrul economic şi social al Egiptului şi a necesitat o organizare gigantică.

Pentru că bani nu existau încă, fiecare plată se făcea în natură. Cuferele regale plăteau sute de mii

Scene din viața muncitorilor

de lucrători cu hrană, haine şi locuinţe, înalţii demnitari erau de asemenea retribuiţi: cu concesiuni în terenuri, case etc. Omul aparţinea resurselor egiptene: populaţia era total implicată în producţie. Considerată ca material uman, ea era indispensabilă unui echi­libru ce garanta absenţa şomajului şi a foametei (dacă excludem catastrofele naturale).

Pe şantierele marilor piramide, se aflau arhitecţi şi preoţi, echipe de muncitori specializaţi, însărcinaţi cu construcţia. Toţi erau plătiţi regulat şi angajaţi pe un an, pentru a tăia şi dispune blocurile de piatră, a înălţa şi dărîma rampele şi schelele de susţinere. Conform calculelor executate pe baza locuinţelor găsite la vest de piramida Chefren, numărul specialiştilor folosiţi trebuie să se fi ridicat la circa 4.000 de oameni. Cît priveşte masa de muncitori mînă de lucru, care nu lucra decît trei luni pe an, ea trebuie să fi fost cam de 100.000 persoane. Aceşti muncitori sezonieri nu erau cîtuşi de puţin sclavi, ci ţărani ce lucrau la corvezi în timpul lunilor de inundaţii, de la sfîrşitul lui iulie pînă la sfîrşitul lui octombrie, cînd cea mai mare parte a populaţiei aştepta ca apele Nilului să se retragă de pe cîmpuri, pentru a le putea cultiva.

O altă parte a mîinii de lucru era constituită din militari, după cum se poate citi pe inscripţiile de pe blocurile de piatră. Fapt confirmat şi de documentele antreprizelor de construcţii ale altor monumente şi de o descoperire, din 1990-1991, din oraşul Gizeh. Aşezarea muncitorească şi necropola sa demonstrează, fără umbră de îndoială, că marile monumente nu au fost construite de sclavi, ci de oa­meni liberi, plătiţi de faraoni; în necropola explorată deja au fost aduse la lumina zilei 58 de morminte mici şi 11 mari. În Imperiul Vechi (2780-2280 î.e.n.), înhumarea şi chiar accesul la mormînt erau un privilegiu exclusiv al faraonului. Ceilalţi cetăţeni nu puteau obţine acest privilegiu decît cu acordul lui special. Mai ştim că muncitorii se bucurau în epocă de o situaţie privilegiată, fiind consideraţi creatori ai unor lăcaşuri pentru eternitate.

Starea de spirit a constructorilor de piramide – inclusiv a celor ce-şi îndeplineau serviciile obligatorii – trebuie să fi fost apropiată celei a constructorilor de catedrale în evul mediu: faraonul reprezenta ordinea terestră, garanta pacea şi proprietatea ţării şi îşi continua opera după moarte, cu puterea sporită a divinităţii. A-şi perpetua prezenţa în mormîntul său şi prin mormîntul său era o operă la fel de utilă cu aceea de a săpa şi a întreţine canalele de irigaţii.

Reproş către faraon (1) Conform mentalităţii şi legilor din vechiul Egipt, toţi cetăţenii erau liberi: documentele administrative şi legislative stau mărturie că toţi oamenii sînt absolut egali în faţa faraonului, unica autoritate absolută. Această situa­ţie era dictată de necesităţi geografice şi sociale. O ţară ca Egiptul n-ar fi putut niciodată supravieţui fără un control riguros, centralizat, al lucrărilor şi resurselor ei; al imensului său sistem de canalizare, necesar agriculturii, al gestiunii producţiei agricole naţionale, care era parţial în mîinile statului, ca şi al impozitelor, pentru a fi redistribuite în perioade de dificultate. Exista,

Nobili și preoți

de asemenea, şi un strict control al frontierelor, căci egiptenii erau conştienţi că multe popoare, ar fi „luat cu asalt” cu plăcere bogata vale a Nilului. Populaţia asocia deci o disciplină strictă libertăţii, ceea ce a permis Egiptului să-şi dezvolte civilizaţia vreme de trei mii de ani. În acest context, pentru un egiptean, o împărţire a societăţii în categorii sociale şi în caste nu avea raţiune, ar fi fost un lucru de neconceput. Dinastia I (cea 3200-2780), perioadă în care este cuprinsă şi dinastia a II-a) a făcut o simplă distincţie între faraon, pe de o parte, şi restul populaţiei, pe de alta. În Imperiul Vechi, împărţirea în două grupri sociale bine delimitate consta în: întreaga nobilime alături de faraon, pe de o parte, şi restul populaţiei, pe de alta, în ciuda faptului că toţi supuşii erau egali din punct de vedere juridic şi că aveau aceleaşi posibilităţi de a face carieră şi de a-şi schimba condiţia. În dreptul public se distingeau: user-ul (funcţi­ onarul regal, favoritul, prinţul local etc.) şi nemehiul (cel slab) sau huru (săracul, adică cel administrat). Între nemehi se numărau cetăţenii neliberi: militarii şi civilii care – prin maxima lor sărăcie – erau supuşi puterii unui proprietar. Acesta din urmă putea să-i vîndă, cu condiţia ca ei să-şi dea acordul: deci ei se aflau într-o situaţie comparabilă cu cea a sclavului, deşi ea nu era nici definitivă, nici moştenită şi nici nu comporta absenţa drepturilor legale. Dacă un proprietar putea vinde, închiria, lăsa moştenire sau elibera un sclav – acela nu era niciodată totalmente obiectul patronului său. El putea poseda bunuri, deţinea din tată în fiu mici exploatări agricole, se putea căsători cu o persoană de rang social diferit şi chiar putea urca pe scara socială, pînă la cele mai înalte trepte, în funcţie de capacităţile lui. Ar trebui deci să vorbim mai degrabă despre depedenţă, despre șerbie decît despre sclavie.

Cazul prizonierilor de război străini este particular, încă din dinastia I textele au păstrat cifre despre mii de sclavi luaţi cu forţa prin razii, îndeosebi în Nubia, dar care se bucurau de o relativă libertate, fiind destinaţi, în principal, să populeze noile oraşe. La baza scării sociale se aflau criminalii condamnaţi la muncă silnică în coloniile penale; ca şi prizonierii, ei nu aveau nici o libertate şi puteau fi întemniţaţi pe viaţă.

Evident că o atare schemă a evoluat în timp. A fost nevoie de 260 de ani, adică de 23 de generaţii ale epocii, pentru a fi construite piramidele. Organizarea ţării, în întregimea ei, le fusese sub­sumată; or, efortul de construcţie din dinastia a V-a şi din perioada precedentă s-a oprit brusc, odată cu dinastia a VI-a, provocînd o surpare a şubredului echilibru socio-economic care o însoţise şi prăbuşirea Imperiului Vechi. (va urma) MAURIZIO DAMIANO-APPIA (în româneşte de Florentina DOLGHIN)

RM

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (256) Alți nemuritori (4) Xu Xian – unul din numeroșii nemuritori ai daoismului. A trăit la sfîrșitul Secolului al VIII-lea chiar în capitala de atunci a Imperiului Tang, orașul Chang’an. Mitul lui începe atunci cînd, văzînd un cal arătos în piața orașului, a dorit să și-l cumpere. A constat însă că era foarte scump. Pentru a afla cît mai multe despre calitățile lui ascunse a apelat, cum era obiceiul, la un ghicitor daoist, specialist în divinația cu ajutorul trigramelor. A aflat cu surprindere și bucurie că acel cal aparținea unei specii de dragoni. L-a cumpărat imediat, l-a încălecat și a pornit la drum spre provincia Sichuan. A străbătut drumul într-o viteză amețitoare trecînd peste munți și văi abrupte, pînă ce a ajuns în fața unei grote. În jur, peisajul era decorat cu arbori frumoși, flori gingașe, iar prin apropiere se auzea curgînd apa unui izvor. La intrarea în peșteră, un bătrîn daoist, slujit de doi nemuritori, părea că îl așteaptă. L-a și întrebat imediat pe Xu Xian ce și-ar dori, iar acesta a mărturisit că vrea să citească scrierile lui Laozi. Îndată a apărut lîngă bătrînul maestru daoist – care era, de fapt, „Marele Stăpîn/Domnul Unul“ – și daoistul ghicitor cu trigramele lui. Nu după multă vreme, un trimis al împăratului din est le-a adus invitația de a-l vizita. Cei trei, încălecînd pe dragoni, au zburat peste țările și regatele Asiei Centrale și Orientale pînă în Împărăția din Est. În final, lui Xu Xian i s-a spus: „Acum ai băut din vinul nemuririi, așa că vei putea trăi 1000 de ani, cu condiția să pătrezi secretele aflate și să eliberezi calul pe care l-ai cumpărat pe malul rîului Wei, pentru ca el să își recapete starea de dragon.

Revenit pe pămînt, nemuritorul Xu Xian a constatat că de la plecarea lui trecuseră 60 de ani. S-a retras atunci într-o existență ascunsă pe Muntele Kuanglu Shan, după care a și dispărut pentru totdeauna.

Morala mitului este că nemurirea daoistă este în realitate o longevitate a spiritului. Ea poate atinge chiar și 1000 de ani.

Yan Zhenqing – nemuritor daoist. Ca persoană reală a trăit între anii 709-784, în timpul marii Dinastii Tang. A fost cel mai celebru caligraf chinez.

Recunoscut ca model și ca Maestru și astăzi. A trecut cu succes examenele imperiale și a devenit unul din funcționarii administrației, un fel de cenzor. El, însă,

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (45) RICHARD AL III-LEA (2) Din 1465, Richard a fost crescut în casa vărului său, Richard Neville, supranumit ulterior „Făcătorul de regi“, deşi nu există nici un motiv să credem că tînărul Richard pusese ochii pe tron încă de la acea vîrstă. A dovedit fidelitate faţă de fratele său, Eduard, lucru pentru care a fost răsplătit, primind pămînturi şi poziţii influente. După ce Lancasterii l-au reînscăunat pe Henric al VI-lea pentru scurtă vreme în 1470, silindu-i pe fraţii York să plece în exil la Haga, Richard s-a alăturat lui Eduard în campania organizată de acesta din urmă în 1471, în care Henric al VI-lea a fost detronat pentru a doua oară.

General capabil şi administrator priceput, lui Richard i s-a încredinţat controlul asupra nordului Angliei în timpul domniei lui Eduard, cîştigîndu-şi o reputaţie bună pentru cinste şi dreptate. În timpul campaniilor Casei de York, a dobîndit un şir de castele în Yorkshire, Durham şi Cumbria, dar fidelitatea – dovedită, de exemplu, într-o campanie reuşită pe care a dus-o în numele lui Eduard împotriva scoţienilor în 1481, însemna că regele tolera influenţa crescîndă a fratelui său. În 1478, s-ar putea ca Richard să-şi fi îngăduit pentru prima oară să viseze coroana cînd George, fratele mijlociu al Casei de York, a fost executat pentru trădare, probabil la cererea lui Richard, înlăturînd

9

era ispitit mai degrabă să ducă o viață liberă, lipsită de convențiile respectate de ceilalți. Mitul spune că această atitudine a lui Yan Zhenqing l-a supărat pe demnitarul Li Xilie, care a trimis după el ca să fie prins, adus și supus ascultării ierarhice superioare. Prietenii lui Yan Zhenqing, știind ce îl așteaptă, au dat în cinstea lui un banchet de despărțire. Cînd toți au amețit de băutură, Yan s-a urcat pe un scaun și le-a spus prietenilor că, mai demult, cu ani în urmă, un daoist i-a împărtășit tainele cuțitului de jad și ale cinabrului (sulfura roșie de mercur) deținute de alchimiști, care l-au ajutat să se mențină tînăr. Același daoist l-a prevenit că la vîrsta de 70 de ani va trece printr-o mare încercare, după care se vor revedea pe Muntele Lofo Shan. „Acum a sosit momentul“, a încheiat Yan Zhenqing discursul. În realitate, trimișii demnitarului Li Xilie l-au sugrumat pe caligraful Yan Zhenqing. Ulterior, după ce și Li Xilie și-a pierdut puterea, sicriul lui Yan Zhenqing a putut fi deschis. Corpul acestuia era neschimbat, ba, mai mult, îi crescuseră niște unghii foarte lungi. Cînd un negustor a urcat pe Muntele Lofo Shan, el a întîlnit acolo doi daoiști care jucau go la umbra unui arbore.

Unul dintre ei i-a încredințat o scrisoare cu rugămintea să o ducă familiei Yan, domiciliată atunci în capitală.

Descendenții lui Yan Zhenqing au primit epistola și au recunoscut scrisul minunat caligrafiat al străbunului lor.

De îndată au urcat pe Muntele Lofo Shan în speranța că îl vor întîlni, dar cei doi daoiști dispăruseră.

Yu Ren – categorie de nemuritori daoiști dotat cu aripi și pene. Grație acestei anatomii speciale el poate zbura ca orice pasăre.

Zhen Ren – „Omul adevărat în sens mitologic. El poate deveni cu ușurință un nemuritor.

Strămoși – strămoșii unei familii sau ai unui clan au fost considerați, în viziune daoistă, niște nemuritori.

Membrii familiei aveau credința că după deces ei continuă să aibă o existență aparte. Pătrează interesul pentru destinul rudelor în viață, pentru treburile lumii și se manifestă influențînd norocul celor vii și întîmplările prin care urmează să treacă. Se crede, de altfel, că lumea morților este o replică aproape fidelă a lumii celor vii de pe Pămînt. Puterile nelimitate ale strămoșilor le permit acestora să proteje familia, să aducă prosperitate casei în care au trăit, dar și să pedepsească atunci cînd este cazul și chiar să provoace nenorociri. Potrivit acestei concepții s-a ivit necesitatea unor practici rituale constituite în „cultul strămoșilor“, cult respectat din dorința de a obține bunăvoința strămoșilor.

Venerarea strămoșilor datează de foarte multă vreme, probabil din Neolitic. Cultul strămoșilor s-a dovedit un mijloc educativ extrem de eficace în sensul că le-a sporit oamenilor dorința de a respecta și prețui înrudirea, de a pune pe primul plan al vieții de familie pietatea filială, loialitatea membrilor între ei, continuitatea liniei familiale. Cultul strămoșilor s-a structurat și mai bine în jurul religiei din timpul dinastiei Shang/Yin. Strămoșii au devenit intermediari sau mediatori între puterile supranaturale și oameni. Venerarea patrilineară și cinstirea strămoșilor se referă la două grupe de decedați, cei recenți și cei ai trecutului, pînă la a cincea sau a șasea generație în urmă. Cei și mai vechi se pierd în uitare. În Cultul Strămoșilor intră îndatorirea celor în viață de a aduce ofrande sacrificiale pentru a răspunde „nevoilor“ decedaților. Necesitățile sînt cumva asemănătoare între lumea morților și a viilor. La funeraliiile unui decedat recent i se aduc drept ofrande o mulțime de obiecte, mătăsuri, jaduri, încălțări, piepteni, ștergare, periuțe de dinți etc. Mai apoi, la una sau două zile după funeralii i se oferă celui dispărut mîncarea favorită, fructe, legume, cereale, vin și chiar unele sume de bani. Banii aceia nu sînt reali, ci doar niște bucăți de hîrtie care imită bancnotele reale, fără valoare practică, adică așa-numiții „bani-spirite“. Toate acestea, puse în boluri speciale, sau în cupe pentru sacrificii, sînt așezate pe altarul familiei și apoi arse. Pe același mic altar sau alături de el sînt rînduite cîteva statuete reprezentînd servitorii defunctului. Acolo are și fotografia strămoșului sau o tabletă/placă comemorativă. După 49 de zile altarul este desființat odată cu scurgerea timpului de judecată subpămînteană a sufletului celui mort. Tabletele ances­ trale, confecționate din lemn, poartă înscrise pe ele numele decedatului, titlurile, data nașterii și cea a decesului. Ele rămîn și sînt păstrate în tsao-tong, micul sanctuar sau altar al casei, dar și în templul ancestral al clanului. Familiile mai înstărite înalță în cinstea unui strămoș săli sau pavilioane. Odată cu ofrandele aduse periodic, strămoșului i se comunică noutățile din familie – căsătoriile, nașterile etc. Strămoșul răsplătește pe cei care îl venerează, aduncîndu-le noroc, prosperitate și oferindu-le sfaturi utile. Tot el îl ajută pe preotul locului, singurul care știe să citească și să descifreze semnele primite din lumea spiritelor. Cel mai adesea este vorba de preoții daoiști, practicanții tehnicilor de divinație preluate din religia populară. (va urma) Christina Meiţă-Tang

astfel un alt obstacol potenţial în calea către tron. însă cînd Eduard al IV-lea a murit pe neaşteptate în 9 aprilie 1483, ambiţiile lui au ieşit la suprafaţă. Următorul din familie care avea dreptul la tron era Eduard al V-lea, în vîrstă de 12 ani, apoi fratele său de 9 ani, Richard de Shrewsbury, cei doi fii ai frumoasei soţii a regelui, Elizabeth Woodville. În calitate de Lord Protector al testamentului lăsat de fostul rege, Richard a jurat iniţial credinţă tînărului său nepot, dar la mai puţin de o lună după aceea, i-a capturat pe Eduard, apoi pe fratele lui mai mic, şi i-a închis în Turnul Londrei.

La început, Richard a susţinut că îi luase pe cei doi băieţi pentru a-i proteja şi, măsluind acuzaţii de trădare, a poruncit executarea celor însărcinaţi anterior să le poarte de grijă. Două luni mai tîrziu, totuşi, a făcut un anunţ în faţa catedralei St Paul, declarînd căsătoria lui Eduard al IV-lea cu Elizabeth Woodville nelegitimă, deoarece, potrivit mărturisirii făcute de un episcop al cărui nume nu l-a menţionat, Eduard fusese deja căsătorit în secret în acea vreme cu „amanta“ lui, Lady Eleanor Butler. Richard a reuşit să treacă prin Parlament un act pentru anularea postumă a căsătoriei, transformîndu-i în mod automat în bastarzi pe nepoţii săi şi croindu-şi astfel drum spre tron. După ce a înăbuşit o revoltă de scurtă durată împotriva lui, pe 6 iulie 1483 a fost încoronat ca Richard al III-lea la Westminster Abbey.

Pentru a-şi consolida poziţia, Richard i-a prins şi i-a ucis cu brutalitate pe cîţiva nobili care s-ar fi putut opune ascensiunii lui. Era totuşi foarte conştient că, atîta vreme cît erau în viaţă, cei doi nepoţi îi vor periclita serios domnia, de aceea nimeni nu a rămas

surprins cînd, în vara anului 1483, ambii băieţi au fost declaraţi dispăruţi. Spre toamnă, s-a presupus că muriseră şi nimeni nu s-a îndoit de faptul că unchiul lor era răspunzător de acest lucru. Potrivit lui Sir Thomas Morus, cei doi băieţi au fost sufocaţi în somn din porunca regelui. Abia în 1647 s-au descoperit scheletele a doi copii sub o scară din Turn, iar ele au fost în cele din urmă înhumate în Westminster Abbey.

Faptul că Richard îi ucisese pe prinţi a fost acceptat ca adevărat în timpul domniei sale şi socotit oribil chiar şi în acele vremuri pline de brutalitate. Henric Tudor, principalul lui rival din Casa de Lancaster – care mai tîrziu a pornit o acţiune de ponegrire a numelui lui Richard şi l-a prezentat drept un monstru – a strîns o armată în Europa continentală şi a invadat Anglia în cadrul unei campanii care a culminat cu bătălia de la Bosworth Field în 22 august 1485. Momentul de cotitură al confruntării s-a produs cînd Henry Percy, conte de Northumberland, a refuzat să-şi arunce rezervele în luptă, în vreme ce aliaţii lui Richard, Thomas Stanley, ulterior conte de Derby, şi fratele său, Sir William – care aşteptaseră să vadă de ce parte atîrnau sorţii – au intervenit de partea lui Henric. Deşi a continuat să lupte cu eroism, croindu-şi drum prin mijlocul armatei inamice şi fiind cît pe ce să ajungă în apropierea lui Henric, Richard a fost încercuit şi ucis cu o halebardă de un velş. Ultimul rege Plantagenet al Angliei, Richard domnise doar doi ani. Henric Tudor a devenit Henric al VII-lea, domnind pînă la moartea Elisabetei I, în 1603. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Stefan Zweig –,,Lumea de ieri“

Printre scriitorii și publiciștii care și-au cîștigat o binemeritată celebritate se numără și Stefan Zweig (18811942). Scriitorul german Thomas Mann îl aprecia mult: ,,Poate că din zilele lui Erasmus nici un alt scriitor austriac nu s-a bucurat de atîta faimă internațională ca Stefan Zweig”. Între alte merite, acest scriitor este socotit un maestru al nuvelei. Însă rămîne la fel de cunoscut și pentru biografiile sale consacrate unor personalități culturale și istorice, cum ar fi Maria Antoaneta, Maria Stuart, Erasmus din Rotterdam, triadele Balzac-DickensDostoievski, Hölderlin-KleistNietzsche, Casanova-Stendhal-Tolstoi.

Dar cea mai cunoscută scriere a sa rămîne ,,Orele astrale ale omenirii”, o culegere de miniaturi istorice.

Volumul ,,Lumea de ieri. Amintirile unui euro­ pean”, apărut la Editura ,,Humanitas” în anul 2013, este o carte de memorii despre Viena de dinainte de primul război mondial, o lume sigură, nobilă și armonioasă, unde libertatea de spirit domnea pe de-antregul. Este chiar Arcadia, Edenul în care s-a născut și a început să scrie, lumea care i-a adus notorietatea.

Dar, odată cu izbucnirea primului război mondial, lumea aceasta paradisiacă s-a topit concomitent cu prăbușirea imperiilor austro-ungar, german, țarist, turcesc. În paginile acestei scrieri apar personaje celebre ale timpului – Benedetto Croce, G.B. Shaw, Freud, Gorki, Romain Rolland, sculptorul Rodin, Richard Strauss.

Parcurgîndu-i paginile, aflăm sensul vieții și bucu­ ria de a trăi într-o lume care părea că se va întinde o eternitate.

Stefan Zweig s-a născut la Viena, în 1881, întrun imperiu mare și puternic, proprietatea monarhiei Habsburgilor. ,,Să nu mai căutați lumea aceasta, scrie el în Introducere, pentru că a dispărut fără urmă. Am crescut la Viena bimilenară, metropolă multinațională, pe care a trebuit s-o părăsesc ca un răufăcător înainte ca ea să devină un biet oraș de provincie germană.

Opera mea literară, în limba în care am scris-o, a fost arsă pe rug în aceeași țară în care cărțile mele își făcuseră prieteni milioane de cititori. Așa că nu mai sînt acasă nicăieri, sînt peste tot un străin. Chiar și patria pe care o alesesem pentru mine, Europa, este pierdută pentru mine...”. Stefan Zweig pare strivit de progresele societății din ultima jumătate de veac, deși este martorul atîtor invenții și descoperiri. Dar mai ales de nenorocirile aduse de cele două războaie mondiale, și ele rodul minții omenești. Ca urmare, omenirea se află într-un paradox, își urmează ideea Stefan Zweig.

Pe de o parte, lumea liniștită a părinților și bunicilor, ferită de zguduiri și convulsii sociale, în care toate curgeau liniștit și linear. Pe de altă parte, aceeași lume strivită de cele două războaie mondiale, de parcă ar fi fost altă lume în care se desfășoară altă viață.

Cu toate aceste vicisitudini, perioada 1920-1930 este cea mai fertilă din viața scriitorului, cînd scrie cele mai valoroase povestiri, nuvele și eseuri. În anul 1934, cînd Hitler vine la putere în Germania și atașează Austria, Stefan Zweig își părăsește țara natală și se stabilește în Anglia. Europa trece prin mai multe ideologii la modă: fascismul în Italia, naționalsocialismul în Germania și Austria, bolșevismul în Rusia. Dar peste toată Europa se ridică o apocalipsă mult mai cumplită, antisemitismul, care avea să otrăvească în special cultura. Ca urmare, îi sînt interzise și arse cărțile în Viena. În 1938 divorțează de

prima soție și se căsătorește cu o tînără englezoaică, Charlotte Elisabeth Altmann.

Dar viața fiindu-i în pericol și în Anglia, pleacă în SUA. După două luni în America, în 1940, pleacă în Brazilia, în orașul Petropolis, unde, în 1942, cei doi soți se vor sinucide.

Lucrarea ,,Lumea de ieri” este o carte de amintiri, care surprinde Austria de dinainte de primul război mondial văzută sub toate aspectele: social, politic, eco­nomic și cultural, cînd întreaga populație nu avea temerea față de grija zilei de mîine. Nenorocirile aveau să se înlănțuie după anul 1914. În perioada de dolce far niente, toate drepturile aprobate în parlament erau respectate și majestatea sa împăratul avea toate motivele să se simtă cel mai fericit monarh din lume.

Bogați și săraci deopotrivă, supușii majestății sale știau ce drepturi li se cuvin de la stat, dar și ce obligații au față de autorități. Luînd exemplu de la banca lui Rothschild, cea mai solidă dintre toate băncile, populația Austriei a deprins mijlocul de a se îmbogăți încetul cu încetul, nu prin speculații bancare, ci printr-un consum redus din venitul lunar, restul mergînd la sporirea capitalului din bănci. Suma astfel obținută era folosită judicios în educația copiilor, de exemplu, în școli și facultăți.

Se crease chiar o modă în toată Austria ca întreaga familie, bogată sau săracă, nu conta, după școala primară, să-și dea copiii la liceu. De asemenea, se punea mare preț pe ,,cultura generală” și pe însușitul limbilor străine ,,vii”, dar și ,,moarte”, cum ar fi greaca veche sau latina. Cît privește profesorii, ei erau niște bieți slujbași, robi ai unei scheme, ai unei programe analitice impuse de sus și trebuiau ,,să-și facă lecția” precum elevii. Și după cei opt ani de studiu în liceu, urmau studiile universitare. Odată admiși, studenții erau priviți cu invidie de către ceilalți absolvenți, nevoiți să se îndrepte către o meserie. Pe vremea aceea, a fi student conferea tînărului un nimb de autoritate asupra colegilor de aceeași vîrstă și, în mod egal, familiei. Dar anii petrecuți la Viena ca student doar pentru unii reprezenta ,,fericitul timp al studenției, căci, pentru cei mulți, studenții săraci, era o perioadă care părea să nu se mai termine niciodată, lăsînd în urmă lipsurile și suferințele cotidiene”. Dar odată studiile încheiate, tînărul era atenționat de către familie să uite viața ușoară a studenției, căci acum începea o perioadă cu adevărat grea, plină de răspunderi și pentru absolvent, dar și pentru familia care aștepta un ajutor de la el. În unele familii, alegerea facultății nu era un privilegiu al liceanului care, de multe ori, era obligat să respecte tradiția din moși-strămoși: generații întregi de medici, ingineri, avocați sau ofițeri. Chestiuni minore, precum vocația pentru o știință sau o artă, nu prea erau luate în seamă. În paralel cu studiile universitare, tînărul mai avea și obligația ca, indiferent de profesie, să-și însușească și o cultură umanistă solidă compusă din filozofie și istorie, arte plastice și muzică, noțiuni de legislație. Și persoanele care, pe lîngă o funcție onorabilă și un salariu pe măsură, jonglau și cu termeni din diferite domenii, se bucurau de stima și admirația tinerilor și bătrînilor deopotrivă. Cum era cazul cu Theodor Herzl, jurnalist la ,,Neue Freie Presse”, un intelectual de reputație internațională și idolul multor generații de tineri.

­

Dar zilele senine pentru evreul Stefan Zweig, care văzuse o parte din America, Africa, Parisul și alte colțuri din Europa, aveau să se sfîrșească în ziua de 28 iunie 1914, cînd la Sarajevo a șuierat un glonte care a dus la izbucnirea primului război mondial. De fapt, chiar cu vreo cîțiva ani mai înainte, cînd primele semne ale războiului începeau să dea frisoane, marile imperii europene deja își arătau limitele atunci cînd n-au mai putut să stăvilească dorința popoarelor de libertate. Acest eveniment major, soldat cu prăbușirea tronurilor, a făcut ca Europa, lipsită de griji pînă atunci, să se tulbure, și o întreagă civilizație să se prăbușească în ruine.

Cînd a izbucnit primul război și toată Europa a fost mobilizată, tinerii, în special, au sărit în sus, cuprinși de o bucurie prostească. Ei erau oameni simpli și, în naivitatea lor, au crezut că haina militară le conferă dintr-o dată respectul civililor mai în vîrstă și mai ales al fetelor care vedeau în ei marii eroi de mîine. În inconștiența lor, acești nenorociți nu înțelegeau că războiul înseamnă drumul către o moarte violentă și suferințe de nedescris. În schimb, la izbucnirea războiului din 1939, entuziasmul n-a mai fost același. Trecuseră doar 20 de ani de la celălalt război, și urmele pustiitoare se vedeau prin toate orașele și satele Europei, iar durerile din inima mamelor care-și pierduseră fiii nu se vindecaseră. Acest război nu mai era o legendă romantică, un marș triumfal, ca de operetă, era o nenorocire inimaginabilă, căci știința făcuse progrese și în domeniul armelor de nimicit vieți, tot mai perfecționate și cu o putere mai mare de distrugere: tancurile, aeroplanurile, minele și gazele otrăvitoare, care făceau ca acest război să fie de sute de ori mai cumplit decît celălalt.

Pacifist convins, dar și declarat inapt de o comisie de recrutare, Stefan Zweig, atunci în vîrstă de 33 de ani, refuză mobilizarea și, beneficiind de o protecție, este angajat ca bibliotecar în arhiva de război. Ca poet pacifist, el nu-i poate înțelege pe ceilalți poeți care, în dorința de a stîrni entuziasmul soldaților austrieci și nemți, fac apologia războiului aducător de suferințe și moarte. În felul acesta, nu-l poate înțelege pe poetul evreu Ernst Lissauer care, nefiind recrutat, scrie o poezie tîmpită, ,,Cîntec de ură împotriva Angliei”, țară vinovată de izbucnirea primului război mondial. Dar, surprinzător, poezia cunoaște o celebritate incredibilă, iar poetul devine celebru. Însă, cînd se termină războiul și noul guvern austriac umblă să se împace cu englezii, Lissauer devine un paria, iar poezia lui, uitată. Chiar și Hitler avea să-l disprețuiască.

Cînd a auzit, pentru prima oară, Stefan Zweig de Hitler, și el austriac și, potrivit unor biografi, chiar evreu după o bunică dinspre tată? În orice caz, era foarte tînăr, dar nu-și putea imagina că acel păduchios va deveni unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii și dușmanul evreilor. Hitler își începe ascensiunea în 1933, prin arderea cărților evreiești, care făceau apologia libertăților de exprimare și a democrației. Printre primele cărți au fost și acelea semnate de Stefan Zweig, deși editorului său nu-i venea să creadă aceasta, întrucît autorul ,,nu scrisese niciodată împotriva Germaniei și nici în politică nu se băgase”. Dar samavolnicia hitleristă nu l-a îndurerat prea mult pe Stefan Zweig, căci și alți scriitori, mult mai valoroși, suferiseră același tratament: Thomas și Heinrich Mann, Werfel, Freud sau Einstein.

Cercetîndu-l cu atenție, hitleriștii i-au găsit totuși un motiv să-i ardă cărțile. Mai exact, un film făcut după un scenariu semnat de Stefan Zweig, ,,Secret arzător”.

Coincidența a aranjat ca premiera filmului să se dea la Berlin chiar în seara cînd oamenii Gestapoului tocmai incendiaseră Reichstagul, dînd vina pe comuniști.

Cetățenii se uitau la afișele cu filmul, dar și la incendiul de lîngă ei, și cu greu își stăpîneau un rîs de așa potriveală. Înfuriați, călăii au scos filmul de pe afiș și au dat foc la reclamele de pe ziduri.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Florica Florescu – o regină a operetei de altădată

România se numără printre puținele țări în care opereta are o puternică și valoroasă tradiție. În anii 1830-1831, în principalele centre culturale ale țării, viața artistică era dominată de vodevil – formă a teatrului muzical, iar primele companii de teatru de operetă și-au început activitatea încă de acum 130 de ani, demonstrînd astfel longevitatea și frumusețea unui gen muzical care îmbina armonios libretul dramatic, cupletele cîntate de soliști, dansul și mișcarea scenică cu muzica interpretată de o orchestră. Un adevărat animator al genului a fost tenorul Constantin Grigoriu care, începînd cu anul 1904, împreună cu trupa sa, a prezentat în vestita Grădină Oteteleșanu aproape tot repertoriul important de operetă. Dezvoltarea gustului marelui public pentru operetă a făcut să crească ținuta spectacolelor și mai cu seamă valoarea interpreților.

Așa au apărut artiști de primă mărime, ca Nicolae (Nae) Leonard, Florica Cristoforeanu, Mara d’Asti, Florica Florescu, Ion Băjenaru, Alexandru Bărcănescu, George Niculescu-Basu, V. Maximilian, N. Ciucuretti, G. Carussi, Constantin Tănase, A. Popescu ș.a., unii dintre aceștia reușind să se impună și peste hotare, pe importante scene europene.

Florica Florescu și-a început cariera (alături de Maria Ciucurescu) în trupa lui Burienescu – o trupă pe

care Caragiale mergea adesea să o vadă pe scenele grădinilor de vară din Bucureşti (a debutat pe scena Grădinii Mitică Georgescu din str.

Cîmpineanu).

La sfîrșitul lui iunie 1905 stagiunea Grădinii Rașca a fost deschisă de trupa de operetă și comedii condusă de Nicu Poenaru. S-au jucat: Greva minerilor, Vînzătorul de păsări, Clairetta în concentrare, Perichola, Mascotta, M-selle Nitouche, Fata tamburului major. S-a remarcat, în ultimele două operete, Florica Florescu – viitoarea stea a operetei românești. În anul 1909 o regăsim în trupa lui Constantin Grigoriu, care deschide stagiunea la Lyric cu „1001 de nopți”, în care a jucat alături de Elena Apateanu, celebrul Leonard, Maximilian și Ciucurette. În același an a jucat și în Prințesa dolarilor, împreună cu Leonard și cu Virginia Miciora (spectacol dirijat de Robert Franck).

Florica Florescu a jucat de asemenea, la Oteteleșanu, tot cu trupa Grigoriu, în opereta lui Kalman – Husarii

la manevră. Din presa vremii: „Premiera are mare succes datorită duetului Florica Florescu, delicioasă în travestiul unui teterist și Ciucurette, savuros într-un plutonier de cavalerie”. În 1910 o regăsim în „Contele de Luxemburg“ de Lehar și în „Orfeu în infern“ de Offenbach – opereta jucată la Teatrul Modern.

Alte roluri: 1910 – „Pompierul de serviciu“, de Cottens şi Gavault; muzica de Varney; distribuţia: Gogu Carussy, Vera Molea, Elena Leonard, Florica Florescu, Velimir Maximilian, Gogu Carussy, Nae Ciucurette; 1912, 29 mai – „Păpuşica“, muzica Leo Fall; distribuţia: Ionel Cigallia, Velimir Maximilian, Nae Ciucurette, Alexandru Gheorghiu, Ion Bidescu, T. Dioghenide, N. Stănescu, Theo Teodorescu, D. Marinescu, P. Pagu, C. Stoienescu, Elena Teodorescu, Marietta Ionaşcu-Dorna, Florica Florescu, S. Angelescu, C. Catziky, Theodora Vasilescu şi d-ra Maria Filotti; 1913 – „Femeia modernă“ de Jean Gilbert; distribuţia: Gheorghe Carussy, Velimir Maximilian, Jean Niculescu, Ionel Cigallia, D. Marinescu, T. Teodorescu, Anna Grand, I. Stoenescu, Florica Florescu, Ecaterina Orban, Elena Mavrodi; 1916, 25 mai – „Cînd doi se iubesc“, muzica: Ed. Eysler; libretul: Wilner Bodausky; distribuţia: Jean Niculescu, Florica Florescu, Anna Grand, Nae Ciucurette, Mişu Ştefănescu, Luiza Bărcănescu, Ion Petrescu; regia: Dumitru Mitu; dirijor: Alexandru Bărcănescu.

Deieri-deazi.blogspot.com

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

cîteva ori la Ambasada Germaniei. A fost ignorat, aşa că 1-a împuşcat pe unul dintre diplomaţi, rănindu-l mor­tal.

Reacţionînd faţă de acest incident, Hitler a ordonat un atac masiv asupra locuinţelor şi sinagogilor evreieşti, acţiune ce a rămas cunos­cută sub numele de Kristallnacht – „Noaptea sticlei sparte”. Au fost ucişi peste 100 de evrei, iar în următoarele cîteva zile, 20.000 de persoane au fost arestate şi trimise în lagăre de concentrare. Apoi naziştii au dat afară evreii din azilurile de bătrîni, din spitale şi şcoli şi le-au interzis să pătrundă în locurile publice. Nici un guvern străin nu a protestat. În Polonia locuiau peste 2 milioane de evrei. În 1939, cînd germanii au invadat ţara, fiecare comandant din armată era însoţit de un civil care lucra cot la cot cu el, fiind însărcinat cu programul de „exterminare rasială”. În primele zile ale atacurilor, 20 de evrei au fost ucişi în oraşul de frontieră Wieruszow, dar planurile naziş­ tilor nu vizau în nici un caz doar evreii Poloniei. După o discuţie cu şeful de stat-major al lui Hitler, generalul Halder, un ofiţer german scria în jurnalul său: „Führerul şi Göring intenţionează să distrugă şi să extermine naţiunea poloneză. Mai mult de atît nu poate fi sugerat în scris”. Într-o dioceză au fost împuşcaţi peste o treime dintre preoţii catolici. În timpul luptelor au fost ucişi apro­ximativ 25.000 de civili, dar alţi cîteva mii au fost asasinaţi de membrii SS. Orice opoziţie atrăgea după sine represalii sălbatice. La Wawer, în apropiere de Varşovia, doi soldaţi germani au fost ucişi de doi infractori polonezi care încercau să scape de arestare.

După două ore, germanii au încercuit 160 de bărbaţi şi băieţi şi i-au împuşcat. La 11 noiembrie, cînd se sărbătorea independenţa Poloniei, la Gdynia au fost omorîţi 350 de oameni. În acest timp, la 20 septembrie, în Germania, Hitler a semnat în secret o ordonanţă care autoriza uciderea oricărui cetăţean ger­man căruia i se depistase „o boală incurabilă”. În decursul celor doi ani care au urmat, peste 100.000 de persoane, în special bebeluşi şi copii mici, aveau să fie gazaţi în temeiul acestei legi. Şi în Polonia au fost aplicate politici similare. De asemenea, naziştii au început un program sistematic de exterminare a intelectualilor şi liderilor locali evrei din Polonia.

Ceilalţi au fost adunaţi în ghetouri, permiţîndu-li-se să ia cu ei numai ce puteau căra în cărucioare. O treime din populaţia Varşoviei a fost înghesuită cu forţa pe a patruzecea parte din suprafaţa oraşului, fiecare cameră

fiind locuită în medie de nouă persoane. Oamenii erau umiliţi şi brutalizaţi în mod con­stant. Emanuel Ringelblum, care a ţinut un jurnal al vieţii din ghetou, a văzut un soldat german sărind din maşină şi lovind în cap un băiat cu o bară de fier. Băiatul a murit. Hitler 1-a numit pe avocatul dr. Hans Frank la conducerea unei mari părţi din Polonia, cu misiunea de a-i transforma pe polonezi în „sclavii marelui impe­riu german”. De asemenea, politica nazistă prevedea că „răspîndirea lor trebuie înfrînată prin orice metodă”.

Unii germani erau înnebuniţi din pricina eveni­ mentelor. Maiorul Helmuth Stieff îi scria din Varşovia soţiei sale: „Mi-e ruşine că sînt german!”. Generalulmaior Friedrich Mieth, şef de stat-major al Armatei I Germane, a protestat împotriva execuţiilor colective săvîrşite de membrii SS, despre care spunea că ar fi „pătat” onoarea Germaniei. A fost eliberat din funcţie.

Dar pe Frank îl îngrijorau mai mult aspectele practice.

El scria în jurnalul său: „Nu putem împuşca 2,5 milioane de evrei, nici să-i otrăvim nu putem. Totuşi, trebuie să luăm măsuri pas cu pas pentru a-i stîrpi într-un fel – şi vom reuşi să o facem”. În 1941, 15.000 de persoane au murit de foame în ghetourile din Varşovia şi Lodz.

Dacă plecau din ghetou pentru a căuta mîncare, evreii erau executaţi.

Cînd naziştii au invadat Rusia, crimele s-au desfă­ şurat într-un ritm mai alert cînd unităţile speciale SS au venit în urma armatelor care înaintau, exterminînd sute de mii de evrei în primele luni, în general ducîndu-i în cea mai apropiată rîpă sau pădure şi împuşcîndu-i.

Bebeluşii şi copiii mici erau aruncaţi de vii în gropi, peste cadavrele aflate deja acolo. Un austriac din SS îşi nota în jurnal în ziua în care uciseseră 100 de evrei într-o pădure: „Le ordonăm prizonierilor să-şi sape mormintele. Numai doi dintre ei plîng, ceilalţi dau dovadă de curaj. La ce se gîndesc oare?... Nu-mi inspiră nici cea mai mică urmă de milă. Aşa stau lucrurile şi aşa trebuie să fie”. În total, aceste Einsatzgruppen (grupări de intervenţie) aveau să ucidă peste un milion de oameni, majoritatea evrei. În septem­brie 1941, în cel mai mare masacru din timpul războiului pînă în acel moment, aproape 34.000 de evrei au fost scoşi din Kiev şi împuşcaţi la Babi Iar în apropierea unei rîpe, în decursul a trei zile. (va urma) JOHN WITHINGTON

Crime de stat (VII) Adolf Hitler (2)

În 1934, tru­pele naziste de şoc au intrat în satul Gunzenhausen, în care locuiau 19 familii de evrei.

Conducătorul lor a tîrît-o de păr pe o femeie pe străzi, iar alţi evrei au fost bătuţi şi biciuiţi. În ziua următoare, un bărbat de 75 de ani a fost găsit înjunghiat, iar altul, spînzurat. În august 1934, cînd Hitler şi-a atribuit titlul de „Führer”, sau conducător, satele germane s-au luat la întrecere, încercînd „să scape de evrei”. Pînă în septembrie 1935, cel puţin un sfert dintre evrei îşi pierduseră locurile de muncă, iar în acea lună, aşanumitele Legi de la Nürnberg le interziceau dreptul de a avea cetăţenie ger­mană, interzicînd totodată şi căsătoriile şi relaţiile sexuale dintre germani şi evrei.

Albert Einstein părăsise deja ţara. El avea să joace un rol însemnat în încercările de a-i convinge pe inamicii Germaniei să construiască o bombă atomică. După ce a fost arestat de trei ori, căpitanul Hugo Guttman a fugit şi el din ţară, dar multe state străine nu erau primitoare.

De altfel, Germania nu era singura ţară antisemită. În 1937, în Polonia s-a înregistrat un val de violenţe asupra evreilor. În 1938, cînd Hitler a anexat Austria, evreilor li s-au luat imediat dreptul de a deţine proprietăţi şi dreptul la muncă; 30.000 au fost trimişi în lagăre de concentrare germane şi se crede că nu mai puţin de 10.000 s-ar fi sinucis. Apoi, la 28 octombrie au fost arestaţi 17.000 de evrei polonezi care locuiau în Germania. Li s-a permis să ia numai ce puteau duce, iar mulţi germani au luat cu bucurie din lucrurile lăsate în urmă. Naziştii i-au dus la rîul care forma o parte din graniţa dintre Polonia şi Germania şi i-au silit să-l traverseze. Grănicerii polonezi i-au trimis imediat înapoi. Această situaţie fără ieşire a continuat zile întregi, sub ploaia abundentă, pînă cînd guvernul polonez a permis accesul evreilor în tabere de refugiaţi, unde condiţiile erau „atît de rele, încît unii au încercat chiar să fugă înapoi în Germania şi au fost împuşcaţi”.

Un tînăr de 17 ani pe nume Herschel Grynszpan, care locuia la Paris, era fiul unor evrei alungaţi din ţară.

Cînd familia i-a spus ce se întîmplase, a protestat de

România – un deceniu pierdut

UN PREȘEDINTE CARE N-A FOST

(urmare din pag. 1) A folosit DNA, condusă de „ferocea” Laura Codruța Kövesi, pentru distrugerea adversarilor politici, s-a sprijinit pe corupție pentru a-și îmbogăți familia și neamurile, speculînd imaginea pe care și-o formase, ca „om de gașcă” și de cîrciumă. Ce mai tura-vura, în 10 ani Băsescu a îngropat noua democrație de pe Dîmbovița, care se năștea firav precum firul de apă al rîului, la izvoarele din Munții Făgăraș.

Ajungerea lui Klaus Iohannis, din funcția de primar al Sibiului, la Palatul Cotroceni, s-a datorat nu atît unor condiții obiective și unor merite, ci hazardului și unor împrejurări speculative, cu încălcarea unor legi și statute, în iureșul schimbărilor pe care societatea românească le simțea (și le dorea) după eșecul alegerii chefliului Traian Băsescu. În cei 10 ani de cînd ne-a păcălit și l-am ales și reales Președintele României, am fost de mai multe ori în Sibiu și am stat de vorbă cu mulți localnici – cei care erau capabili să recunoască eșecul neamțului – care nu prea au avut ce enumera, ca realizări administrative (în afară de cele 6 case!), Sibiul cunoscînd un reveriment general doar „întîmplării” de a fi fost desemnat (2004) „Capitala Culturală Europeană” (2007), eveniment în cadrul căruia s-au pompat 500 de milioane de euro, majoritatea sub formă de ajutoare, fapt recunoscut și de primarul actual, Astrid Fodor. Așa că, în afară de cele 6 case și de aranjamentul cu averea unei foste organizații fasciste, rebrenduită în actualul Forum Democrat al Germanilor din România, domnul Iohannis nu prea s-a omorît cu Primăria. De aici pînă la năruirea mitului „lucrului bine făcut”, n-a fost decît un pas, pas care a dus România de rîpă.

Klaus Iohannis, adus urgent la București (vom ști vreodată ce forțe oculte au „ordonat” acest transfer întrun moment în care se proiectase deja un cîștigător al fotoliului de la Cotroceni?), este uns președinte PNL, împotriva statutului privind vechimea în partid a celui care vrea să candideze la șefia PNL, cu sprijinul tacit al unor PNL-iști lingăi și trădători ai liniei partidului Brătienilor a căror politică au aruncat-o, scîrbiți, la coșul istoriei. Desigur, meschin la suflet și neiubitor de oameni (nici de cei care l-au propulsat, pe nemerit, în funcția supremă de stat), cînd s-a văzut la Cotroceni, prostindu-i pe români cu „antecedentele” sale de ființă pragmatică, prima grijă a lui Iohannis a fost să se debaraseze de proștii care-l purtaseră pe umeri în urale de învingător, ca la Maraton, azvîrlindu-i cît mai departe de persoana sa majestică.

Călărind „partidul meu”, deși de la Cotroceni nu avea voie să murdărească sigla PNL, Klaus Iohannis a forțat instalarea la conducerea partidului și în fruntea Guvernului a unor nulități din punct de vedere politic, și niște impostori din punct de vedere economic, adevărate marionete în mîinile dibace ale lui Iohannis: Alina Gorghiu (doar președinte), Dacian Cioloș, Florin Cîțu, Ludovic Orban, și cel mai respingător președinte de partid și premier, creat întrucîtva de Iohannis (șeful Statului Major al Apărării, Ministrul Apărării Naționale, prim-ministru), desigur că bănuiți despre cine este vorba – generalul pensionar Nicolae Ciucă, „asul” din mînecă al PNL, care s-a clasat abia pe locul 4 la primul tur al alegerilor prezidențiale de la finalul lunii noiembrie, cel mai slab loc ocupat vreodată de un PNL-ist la astfel de alegeri. Această pildă politică ne arată influența nefastă a președintelui Iohannis asupra PNL, pe care l-a atras în jocuri de culise josnice, aducîndu-l aproape pe linie moartă.

La sfîrșit de mandat Iohannis este catalogat cel mai prost președinte, care lasă în urma lui o țară sfîșiată de un „război” politic intern, dirijat de la Cotroceni, conform latinescului Divide et impera. Preocupat doar de călătorii prin țări exotice, fără nici un folos în dreptul României, de asmuțire a partidelor unul împotriva celuilalt, asemenea și a populației, Iohannis n-a făcut nimic folositor Țării,

pe care chiar el a denumit-o: „stat eșuat”. Unde este „România educată”? Unde este România unită și prosperă? Unde este România puternică din punct de vedere militar? Leneș și arogant, lipsit de bun-simț nici măcar față de cei care au pus ștampila pe el la alegeri, preocupat doar de traiul în lux, pe seama poporului, și pe cheltuirea a zeci de miliarde de euro pe armament și tehnică de luptă învechite, plătite în avans cu 5 – 6 ani, în detrimentul industriei românești de apărare, care este la pămînt, mii de muncitori și specialiști rămînînd șomeri, muritori de foame, actualul (fost) președinte Klaus Iohannis este catalogat ca fiind cel mai nepopular Președinte de Stat.

Un președinte instigator Dacă prin lucruri benefice României nu s-a remarcat în cei 10 ani de lîncezit la Cotroceni, Klaus Iohannis va rămîne în Istoria României postbelice ca un președinte de stat perturbător și intrigant, care chiar a pus în pericol stabilitatea statală, prin acțiunile sale de dezbinare a opiniei publice, în fapt, a românilor.

Din noiembrie 2014, de cînd a fost ales Președintele României, acesta și-a concentrat efortul prin impunerea propriei viziuni asupra conducerii Țării, manifestată prin ambiția prostească de a avea „partidul meu”, prin negarea rezultatelor alegerilor generale. La un an de la venirea sa la Cotroceni, răzbunîndu-se pe PSD, forțează plecarea din fruntea Guvernului a premierului PSD, Victor Ponta, exploatînd emoțional incidentul nefericit de la Colectiv, pronunțînd, cu sarcasmu-i cunoscut de-acuma, ipocrita sintagmă: „A fost nevoie să moară oameni...”.

Cu toate că PSD avea, la un loc, 209 senatori și deputați, în ciuda faptului că mai era un an pînă la alegeri, Iohannis forțează nota – în propria-i linie de sfidare a Constituției – impunînd un nou guvern, unul „tehnocrat”, condus de „ștersul” Dacian Cioloș, guvern nerezultat în urma vreunor alegeri. Așa de bun a fost Guvernul pus de Iohannis încît, la alegerile parlamentare din 2016, PSD a obținut o victorie răsunătoare: 231 de senatori și deputați, la care se adăugau cei 29 de la ALDE, putîndu-se forma un guvern PSD. Bombă, însă!

Președintele Iohannis, căutînd pricină de încă un scandal social, a refuzat să desemneze premier de la PSD, acest fapt constituind o adevărată premieră în istoria Guvernelor României postdecembriste. Propunerea PSD pentru funcția de premier (Sevil Shhaideh) a fost respinsă în stilu-i caracteristic, adică fără nici o explicație, în totală desconsiderare, umană și politică, față de un partid care avea în spate cîteva milioane de alegători. Într-un final a fost de acord cu desemnarea lui Sorin Grindeanu, dar a rămas încarcerat în vedeniile lui paranormale, în care nu accepta că PNL pierduse

ultimele alegeri parlamentare din 2016. Dar, Iohannis tot nu s-a lăsat. A manevrat în așa fel opinia publică încît a scos o parte din populație în stradă, lumea (care habar n-avea de ce urlă la Universitate), chipurile, manifesta împotriva Guvernului care emisese o ordonanță de urgență... neconformă.

După o rezistență de 3 ani, trăiți într-o tensiune socială la cote alarmante, la finalul lui 2019, Iohannis a reușit să-și impună al doilea „Guvern al meu” (Ludovic Orban), cu toate că, în Parlament, PNL avea tot 20%.

La finele anului 2020, Klaus Iohannis face o nouă aroganță: deși PSD cîștigase alegerile parlamentare, Președintele, în mărirea lui de simbol al dreptății în Țară, se încăpățînează și desemnează ca premier pe Florin Cîțu – o nulitate în materie de „dirijat” complexa activitate a unui Guvern, avînd „ajutor” distructiv USR, guvernele Orban și Cîțu deținînd „recordul” în înglodarea României în datorii istorice. Să nu uităm „răzmerița” din 10 august 2018, cînd, în fața Palatului Victoriei, veniți din țară, dar și din afară (SUA, Italia, Germania, Spania) s-a estimat la 50.000 de manifestanți, au scandat lozinci împotriva Guvernului Dăncilă care... stricase legile Justiției. Acțiunile nebădăioase ale unor manifestanți și replica în forță a autorităților au așezat din nou România pe harta țărilor instabile din punct de vedere politic și social, invocîndu-se încălcarea democrației și libertății de exprimare a cetățeanului. Bineînțeles, nu era decît un truc ordinar, generat de răzbunătorul Iohannis care, să nu uităm, cu ceva timp înainte, echipat într-o geacă roșie, mobilizase masele de răzvrătiți, într-o zi friguroasă, în fața Teatrului Național din Capitală. În sfîrșit, călcîndu-și pe inimă și înghițind în sec, constrîns de o realitate feroce, care nu i-a mai lăsat o altă cale de scăpare, în toamna anului 2021, după „lupte seculare”, boss-ul de la Cotroceni a catadicsit, în scîrbă de „Ciuma Roșie”, să admită guvernul de coaliție (PSD – PNL), inventînd rotația la conducerea Guvernului (Ciucă – Ciolacu), pentru a împăca și capra și varza.

Delir pro Ucraina Preocupat peste măsură să intre în grațiile conducerii de la Casa Albă, de la Pentagon, dar și a doamnei Ursula von der Leyen, președintele României nu s-a dat în lături de la niciun gest și de la nicio atitudine prin care să-și „demonstreze” atașamentul față de Ucraina, în efortul acestei țări de a învinge Rusia atacatoare. Dincolo de erijarea în a prezenta România ca stîlpul neclintit al NATO în Flancul Estic al acestei organizații, și în afară de dovezile concrete care să acopere aceste laude, președintele Klaus Iohannis a spulberat orice „campion” în susținerea lui Zelenski, căzînd de nenumărate ori în ridicol, trezindu-se bătînd cîmpii. Un exemplu, din păcate, în acest sens, a fost și cuvîntarea de Ziua Marinei

de la Constanța – o dublă sărbătoare pentru români, pentru că era 15 august – Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.

Vorbind marinarilor și mulțimii adunate în Portul militar, mai întîi despre Marina noastră Militară, despre forța și capacitatea ei de a stăpîni Marea Neagră, de parcă ne-am compara cu Flota țărilor nordice, Iohannis a simțit nevoia să devină și mai penibil cînd a „atacat” subiectul rupt complet de semnificația zilei de 15 august, sărind direct la subiectul Ucraina, anunțînd ferm că „România va susține Ucraina cît va fi necesar și că va oferi Kievului atît sprijin politic, cît și sprijin multidimensional”.

Foarte derutante, la prima vedere, sintagmele „sprijin politic” și „sprijin multidimensional”. Ce ascund aceste angajamente și ce efect (național și internațional) ar putea avea asupra României, numai Iohannis ar fi putut să ne lămurească. La președintele României nu intră în calcul eventuale riscuri de securitate națională, într-un asemenea context exploziv și imprevizibil, mai mult, plusînd cu ajutorul pentru Zelenski, cu acest prilej (Ziua Marinei), a reiterat faptul că Armata Română va participa la instruirea piloților ucraineni, punîndu-le acestora la dispoziție centrul de antrenament al Bazei Militare de la Borcea. După siguranța cu care rostea acest discurs, cu privirea mascată de o pereche de ochelari de soare, Klaus Iohannis părea să nu aibă nicio tresărire de îngrijorare pentru eventualele consecințe ale amestecului direct al României, de partea Ucrainei, contra Rusiei, considerînd afrontul țării noastre ca parte a „salvării” Ucrainei, dar și a întregului Continent din mîna ticălosului de Putin.

De fapt, dacă privim în urmă, de la declanșarea acestui conflict fratricid, Președintele României n-a fost capabil să vadă decît partea de ajutorare a Ucrainei, cu orice risc, gravele probleme create de vecinul Zelenski intrînd în zona „normalului”: Canalul Bîstroe; blocarea portului Constanța, în dauna agricultorilor români; prețul de dumping cu care veneau cerealele și produsele alimentare din Ucraina; lipsa de control, la vamă, a tirurilor ce veneau din Ucraina; invadarea României, atît dinspre Est, cît și prin Maramureșul istoric, de rackeți, bișnițari, cărăuși de droguri, deținători de arme și de valută, sau, pur și simplu, transfugi evadați din Ucraina de teama de a nu fi încorporați; preblemele create de prezența pe teritoriul României a celor 120.000 de refugiați ucraineni (potrivit datelor publicate de Agenția ONU pentru refugiați (UNHCR), dintre care s-au angajat să lucreze doar 2.736; discrepanța dintre cuantumul primit de copiii ucrainenilor rămași în România și alocația pe care Statul român o alocă copiilor noștri...

Chiar dacă am lărgi sfera „deranjării” păcii în țara noastră, prin acte asemănătoare scopului arătat mai sus (cedarea unui Sistem PATRIOT; acordul de tranzit prin România a ajutorului militar – de fapt a armelor de continuare a războiului etc., etc.), tot nu l-ar clinti pe Iohannis din poziția lui de „lider” al NATO în Flancul de Est al organizației, titlu pentru care niciun sacrificiu pentru Ucraina nu este imposibil din partea noastră.

România? Nu ne-a spus domnul Iohannis că România este un „stat eșuat”? Atunci, ce pretenții mai aveți de la acest Stat? Măcar Ucraina să nu eșueze! Slava Ukraina!

Armata lui Iohannis În capitolul din Constituția României dedicat Președintelui țării, la art. 92 – „Atribuții în domeniul apărării”, se stipulează, al. 1. că: „Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”. Fiind suficient pentru demonstrația de mai jos nu mai transcriu și celelalte trei alineate, să trecem la treabă.

Să vedem, ca într-o oglindă, și altă față a celui care, timp de 10 ani, a trebuit să răspundă și de pregătirea din toate punctele de vedere a Armatei României.

Ceea e nu știu popoarele – scenariile de război ale diferitelor comandamente din NATO, care estimează că Rusia atacă două țări ale Alianței și cucerește una dintre ele în 3 zile – ridică serioase semne de întrebare asupra pregătirii Blocului Euro-Atlantic în vederea unei confruntări reale cu armata lui Putin. Scriu acest lucru pentru că scenariul la care fac referire arată cam sumbru atîta timp cît preconizează că țările atacate vor pierde

teritoriu sau vor fi cucerite pe de-a-ntregul.

Tactica NATO? Trupele NATO se vor retrage, într-o primă fază, pe un aliniament dinainte stabilit, urmînd ca ulterior, după o perioadă de timp nedeterminată, odată cu sosirea întăririlor, să contraatace și să recucerească teritoriile în cauză. Pentru că acest scenariu naște îngrijorări majore, punînd sub semnul incertitudinii forța de reacție rapidă (și eficientă) a NATO, într-un caz real, s-a creat un curent masiv de pregătire a statelor pentru a fi capabile să reacționeze într-un astfel de caz (Polonia, de pildă).

Armata României, sub comanda și auto­ ritatea comandantului suprem, timp de un deceniu, președintele Klaus Iohannis, deși a fost printre primele din sistem care a beneficiat de 2%, apoi (2024) – 2,5% din PIB, pe teren nu s-a materializat acest deziderat: independența MApN în a reacționa prompt, din primele ore ale unui atac nedeclarat asupra țării noastre, bazîndu-ne, în primul rînd, pe forțele proprii. De unde vine neconcurența dintre teorie și practică? Analiștii militari (desigur, nu cei din platoul Antena 3, generalii lui Dan Voiculescu, care dau cu bățul pe harta Europei, aducînd în „dezbatere” principii demult depășite, utopii) au desemnat cîteva cauze care au generat starea actuală a lucrurilor, cauze de ordin major, care puteau fi evitate doar în cazul în care șeful Statului și mărimile din armată gîndeau mai mult cu capul propriu și nu erau obedienți pînă la limita maximă față de Pentagon, de NATO și de UE: 1. Cheltuirea, cu adevărat, a cotei din PIB alocate pentru MApN. Ca să vedeți diferența dintre alocare și cheltuire, citim nu de pe ecranul Antenei 3, ci dintr-un Raport al NATO, care dă pe pămînt cu lăudăroșenia lui Iohannis și a ministrului Angel Tîlvăr: astfel, din 2017 (anul în care s-au alocat pentru prima oară 2% din PIB pentru Apărare) și pînă în 2023 inclusiv, țara noastră nu a „consumat” pentru apărare 2% din PIB decît în 2020, în ceilalți ani s-au „deturnat” banii, pentru Apărare rămînînd astfel: 2017 – 1,73%; 2018 – 1,79%; 2019 – 1,84%; 2021 – 1,85%; 2022 – 1,72%; 2023 – 1,60%; 2. Bazarea Statului român pe forțele militare străine în a ne apăra teritoriul – dovadă fiind organizarea bazelor militare ale unor armate din afara României, cum ar fi cele de la Kogălniceanu, Cincu, Cîmpia Turzii, Deveselu. De altfel, mulți politicieni și militari cu răspundere în MApN bat mereu toba măririi efectivelor NATO în România, văzînd în acest procedeu... salvarea noastră! Total fals, după cum ați văzut mai sus tactica preconizată de NATO, de la care România nu poate să facă excepție. Ce să ne mai mirăm de acestă gîndire neproductivă a unor factori de răspundere din Armată, cînd însăși comandantul acestei Armate, președintele Klaus Iohannis, se milogea în fața președintelui Biden (sperînd că-l va numi șef la NATO), dînd pe gură: „Întărirea Flancului Estic, și asta am pus-o în discuție astăzi. Avem acele battle groups, avem trupe, dar, după părerea mea, nu este suficient. Este nevoie de un angajament mult mai ferm pentru Flancul Estic și pentru apărare, dar și pentru descurajare”.

Ca să vedeți unde este eroarea supremă a acestor demagogi, iată pe ce forțe militare străine se bazează, astăzi, România – apărătoarea Flancului Estic al NATO: Mihail Kogălniceanu – aproximativ 4.000 (majoritate americani); Cincu – 1.000 (în majoritate francezi); la Deveselu și Cîmpia Turzii mai sînt vreo mie de militari (americani și alte cîteva naționalități). Concluzia? Prin noi înșine – vorba liberalilor – cînd oare vom fi puternici?

3. Abandonarea industriei de apărare autohtone.

Despre acest subiect aproape că mi s-a acrit de cînd scriu (și nu numai eu). Guvernele pe care le-a avut România în ultimul deceniu – multe dintre acestea desemnate cu năbădăi de către șeful Statului – toate, dar toate au sabotat producția proprie de apărare, deci au lipsit înzestrarea Armatei cu produse militare de fabricație proprie, cumpărînd totul din afară, majoritatea de la americani, îngenunchind producția proprie și lăsînd în șomaj mii de muncitori și specialiști formați în timp, care au fost capabili să fabrice avioane,

tancuri, autoamfibii, armament sofisticat și de calitate.

Astfel, în ultima vreme, conform statisticilor de achiziții, MApN a cheltuit 10 miliarde de dolari, bani din care se puteau construi 1.000 de kilometri de autostradă.

Pentru ca dezastrul dezvoltării unei armate puternice să fie complet, atunci cînd se mai fac achiziții pe plan local, acestea sînt trucate, astfel cum se arată într-un Raport al Curții de Conturi, cu trimiteri directe la Direcția Domenii și Infrastructuri din cadrul MApN. De la Cotroceni niciun semnal de alarmă, semn că președintele Iohannis n-a mai citit de mult timp Constituția, art. 92...

Cu ce ne-am ales E greu de făcut o radiografie completă a punctelor negative pe care ni le lasă moștenire, după 10 ani de hibernare, Klaus Iohannis. Împărțite pe capitole: respectarea Constituției și a bunei funcționări a instituțiilor publice: • medierea între puterile statului, precum și între stat și societate (aici a fost cel mai grav – în loc de mediere a semănat ură și dezbinare) • numirea guvernului • consultarea guvernului • adresarea de mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii • politica externă • apărarea etc. – constatăm că domnul Klaus Iohannis n-a trecut examenul la niciuna dintre obligațiile enumerate.

Pentru că, totuși, trebuia să se remarce prin ceva activități, s-a remarcat prin cheltuirea (secretizată) a milioane de euro pentru plimbări, aproape particulare, împreună cu prima doamnă, în îndepărtate și exotice țări; a cheltuit, numai în ultimul mandat, pentru bunuri și servicii la Cotroceni (unde a trăit ca un faraon) 35 de milioane de euro (citiți aici: o față de masă – 11.000 de euro; un vas de wc – 17.300 de euro); a comandat aproape 8.000 de ordine și medalii, în valoare de 7 milioane de lei (probabil, pentru a-i recompensa pe docilii generali care n-au mișcat în front nici cînd a fost vorba de periclitarea gravă a apărării țării, prin deciziile iraționale ale Comandantului suprem).

Orice-ar fi de acum înainte, Klaus Iohannis va rămîne în Istorie ca cel mai slab președinte și cel mai înjurat de popor, acum, la terminarea celui de al doilea mandat.

Guvernele numite de Iohannis au reușit „performanța” de a crește datoria publică a României de la 70 la 180 de miliarde de euro în doar 5 ani, îndatorînd țara cu peste 20 de miliarde de euro pe an. Dacă din 1990 pînă în 2019 (în 29 de ani), împrumutasem 70 de miliarde de euro, în total, din 2019 pînă în acest an (în 5 ani) România a împrumutat 110 miliarde de euro. Ca o sinteză a întregului tablou sinistru, care rămîne în urma acestei domnii de 10 ani, crezînd că astfel își va spăla păcatele în fața Națiunii, Klaus Iohannis, într-un fariseism cras, chiar la recepția de Ziua Națională a României, și-a făcut mea culpa, scrîșnind printre dinți: „Știu că am făcut greșeli, unele alegeri în care am investit speranță și încredere nu au trecut testul timpului, iar pe unii dintre dumneavoastră v-am dezamăgit. Vă cer iertare pentru că de-a lungul timpului am luat decizii care v-au nemulțumit și pe care, cel mai probabil, nu le-am explicat suficient”.

După această încercare ipocrită de a ne păcăli încă o dată – vezi, Doamne, el a avut intenții bune, dar poporul prost nu le-a înțeles – a trecut la un șir de „realizări” menite să șteargă căința de mai devreme. A fost însă prea tîrzie și prea necredibilă iertarea. Și, chiar dacă iertăm, nu putem uita. Nu putem uita că 10 ani România a avut un președinte care... n-a fost Președinte!

14

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

1348. Ciuma neagră pustieºte Europa (II) Curate ca o cameră de tînără căsătorită (2)

Hotel Dieu din Paris primeşte un chirurg în mod excepţional în octombrie 1221, pe maestrul Hubert, care se angajează să îngrijească gratuit sărmanii, bolnavii spitalizaţi, personalul de aici, în schimbul unei locuinţe. Din Secolul XIV, spitalele îşi asigură personal medical. Doi chirurgi de la Chatelet, care primeau 12 dinari parizieni pe zi, sînt detaşaţi în 1328 din ordinul regelui Carol IV (1322-1328) la HotelDieu din Paris. Alte aşezăminte îi urmează exemplul. În Secolul XV la Nantes, într-un oraş unde, după o perioadă de prosperitate, se înstăpînise mizeria, echipamentul sanitar este nul; un cazan serveşte la depunerea resturilor meselor bolnavilor pentru a hrăni pe sărmanii nespitalizaţi. La începutul Secolului XVI, spitalizarea bolnavilor este scurtă: 43% dintre ei mor în primele zece zile, 70% în mai puţin de o lună. Spitalul este un azil unde se vine pentru a muri. În timpul şederii sale – se practica despărţirea sexelor – bolnavul primeşte îngrijiri; dacă este foarte suferind, el poate să stea singur într-un pat. Dacă nu, se regăseşte în ace­laşi pat cu alţi doi sau trei, ceea ce este în mod evident criticabil pe planul igienei, dar lucrul acesta nu-l şochează pe contemporan Să refuzi un tovarăş de pat constituie o greşeală gravă: la Tournai, recalcitrantul este pedepsit cu o lună de surghiun. Paznici veghează, chiar şl noaptea, în săli.

Igiena este aproximativă: bolnavul este spălat bine cînd soseşte, dacă starea îi permite. I se mai spală o dată pe săptămînă picioarele, dar această ceremonie are mai mult valoare religioasă decît igienică.

Proviziile sînt furni­zate mai ales de proprietăţile rurale ale spitalului. Aspectul bucătăriilor şi al sălilor este, se pare, satisfăcător pentru că se făcea, de mai multe ori pe zi, curăţenie. Erau „aşa de curate, ca o cameră de tînără căsătorită“ – spune un contemporan. În spital, viaţa bolnavilor decurge în funcţie de personalitatea celui ce conduce.

Rectorul nu poate fi schimbat, bineînţeles cu condiţia să nu comită fapte foarte grave, iniţial ales de adunarea fraţilor şi a surorilor, el este din ce în ce mai des numit direct de autoritatea superioară, adică de episcop sau de consiliul de canonici, iar ratificarea pontificală constituie o garanţie suplimentară de stabilitate. Drept urmare, el are tendinţa de a nu se mai interesa de bolnavi. Adesea desemnează un procuror pentru a-l înlocui. Rectorul poate să abuzeze de puterea sa. În Secolul XIV, un rector puţin scrupulos reduce la

jumătate raţiile spitalului din Meaux: din 54 de bolnavi, 41 sînt constrînşi să cerşească în stradă. Cine protestează este închis.

Papalitatea ia atitudine prin decretul „Quia contingit“ din 1311 faţă de situaţia destul de grea a numeroase stabilimente. Papa Clement V (1305-1314) hotărăşte să nu încredinţeze administraţia unor asemenea așezăminte decît unor oameni cu renume bun.

Rolul rectorului este, evident, important pentru viaţa cotidiană a bolnavului, dar cel al personalului este şi mai important. În mod teoretic, acesta trebuie să se supună unor precepte generoase. Solicitantul sau novicele trebuie să fie celibatar, fără datorii, să declare că nu e lepros sau epileptic; admis, el îmbracă haina religioasă (mai scurtă decît cea de preot) şi pronunţă cele trei legăminte: de sărăcie, ascultare şi castitate în faţa maestrului sau stareţului.

Din Secolul XIII, tot mai multe spitale sînt întemeiate de persoane laice. Controlul acestor spitale este asigurat de consuli, magistraţi municipali sau burghezi; tribunalele laice intervin în caz de violenţă sau furt.

Unde poate fi găsită pasărea rară capabilă să conducă un asemenea stabiliment? În zonele rurale pot fi preoţii, laicii celibatari sau însuraţi, femeile, mai rar un cuplu.

Candidatul trebuia să fie chibzuit, bun. milos faţă de cei săraci. Lunar se întocmeşte un inventar al bunurilor şi în fiecare an trebuie prezentate socotelile.

Aceste stabilimente nu văd necesitatea de a redacta statute înainte de Secolul XIII. Numeroase persoane lasă bunurile lor spitalelor, care, în schimb, le acordă un refugiu pînă la moarte. Donatorul păstrează uneori uzufructul bunurilor cedate. În ciuda unui relativ progres obţinut de medicina Secolului XIV în comparaţie cu aceea a începutului de ev mediu, epidemiile, cu cortegiul lor de mizerii şi suferinţe – mai ales acel cavaler întunecat: ciuma neagră – scot şi mai mult în evidenţă neputinţa slujitorilor lui Hipocrat.

Un flagel teribil Lepra, eternul flagel, provoacă vii emoţii, în 13151317 ea face ravagii în ţările nordice, apoi în 13401342 sînt atinse ţările din sud, mai ales Italia. Lepra este foarte viu resimţită. Opinia publică acuză bolnavii de a fi otrăvit fîntînile, de a fi făcut farmece şi toată lumea se convinge că leproşii complotează. Purtători ai unui rău oribil, ei constituie o ameninţare pentru societatea înfricoşată. Mulţimea preferă să suprime pe toţi cei suspectaţi că „fac farmece“. Arestarea bolnavilor din Perigeux (Franţa), la 16 aprilie 1321, şi arderea lor, la 27 aceeaşi lună, trebuie interpretată ca o reacţie de apărare. Regele însuşi, la 21 iunie, aprobă scrisoarea episcopului de Albi. El vrea să creadă în vinovăţia colectivă a leproşilcr care trebuie izolaţi cu mai multă fermitate.

Dispărută din Europa în Secolul VI, ciuma îşi face din nou apariţia în 1347. Epidemia îmbracă un caracter recurent; răul revine tot la 10 sau 15 ani (în 1383, 1374, 1383, 1389, 1410). Pierderile umane nu pot fi compensate la timp. Chiar dacă boala pierde treptat din virulenţă, recidivele sînt prea apropiate.

S-a calculat că în Anglia prima epidemie de ciumă a provocat moartea a 25% din populaţie, cea din 1360 a 22,7%, cea din 1369 a 13,1%, iar cea din 1375 a 12,7%. Ultimii ani de domnie în Franţa ai lui Filip VI de Valois (1328-1350) sînt îndoliaţi de această calamitate care nu poate fi nici oprită, nici vindecată.

Epidemia apare în Asia Centrală şi intră în Europa occidentală pnn porturile mediteraneene. În 1347, navele genoveze, revenind din Marea Neagră, acostează în Sicilia şi aduc teribilul rău care făcea ravagii atunci în Crimeea. Din porturi, ciuma neagră se răspîndeşte urmînd căile de comunicaţie. Harta epidemiei este aproape identică cu aceea a liniilor maritime.

Ciuma din 1348 este o boală infecţioasă, endemică, datorată bacilului lui Yersin, care se propagă prin intermediul puricilor şi al şobolanilor. Studiile profe­ sorului Mollaret au permis să se constate persistenţa germenului de ciumă în sol timp de 28 luni, ceea ce ar explica poate recrudescenţa acestor epidemii. Un rozător, „ratus ratus“, specie diferită de şobolanul actual, constituie rezervorul bacilului. Agentul transmiţător este puricele care trăieşte pe şobolan. Se disting două tipuri de ciumă: bubonică şi pulmonară.

Singurul remediu: fuga (1) Studiul consecinţelor epidemiei provoacă vii polemici. Este oare ciuma neagră cauza principală a depresiunii economice din Secolul XIV sau ea nu joacă decît un rol secundar? Graţie cronicilor, arhivelor regale şi munici­pale, documentelor fiscale, se pot calcula pierderile de populaţie: cele din Albi, din Castres ating aproape 50% între 1348-1357; cele din Magdeburg aproape 50% în 1350 şi la aceeaşi epocă epidemia din Bremen atinge 70% din populaţie.

Procentul de mortalitate este aproape acelaşi la ţară şi la oraş. Proporţia deceselor oscilează între 1/8 şi 2/3, după zonă. Totuşi, regiuni întregi scapă parţial sau total epidemiei: Hainaut, Brabant sînt puţin atinse. Ciuma bîntuie aproximativ şase luni în fiecare localitate. Moartea nu ocoleşte nici o familie. Loveşte mai dur clasele sărace decît cele bogate. Explicaţia: prost adăpostiţi, hrăniţi, îngrijiţi, săracii sînt primele victime desemnate ale unei epidemii. Se vorbeşte chiar de „epidemie proletară“. (va urma) JEAN GOGLIN (Introducere şi traducere Codruţa MATEI)

15

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Cum a devenit Alcatraz cea mai temută închisoare (II) Închisoarea federală cea mai sigură din SUA – infernul deținuților

Cu toate acestea, Insula Alcatraz este cunoscută cel mai bine pentru perioada sa ca penitenciar federal, între 1934 și 1963, cînd a găzduit unii dintre cei mai periculoși infractori ai Americii, inclusiv pe Al Capone, Robert Stroud, supranumit „Omul-Pasăre din Alcatraz”, George „Machine Gun” Kelly și Bumpy Johnson, Mickey Cohen, Arthur R. „Doc” Barker și Alvin „Creepy” Karpis.

Primii aduși aici (în 1934) sînt 53 de deținuți din Atlanta. Alcatraz rămîne închisoare federală timp de 29 de ani, pînă la 21 martie 1963, cînd va fi definitiv închisă. Pe insulă se găseau în mod curent, cînd închisoarea funcționa: 302 deținuți, precum și paznicii cu familiile lor (aproximativ 300 de persoane civile, dintre care 80 de copii). În 29 de ani au fost 36 de încercări de evadare, dintre care niciuna reușită.

Celulele deținuților aveau suprafața infimă de 1,5 x 2,7 m. Timpul petrecut în celulă era între 18 și 23 de ore pe zi, excepții se făceau (prin care se înțelege și dreptul la muncă) celor care dovedeau o purtare excepțională. În cantină erau montate deschideri, prevăzute în caz de nevoie, pentru gaze lacrimogene. Alcatraz era unica închisoare din SUA cu dușuri cu apă caldă, pentru a nu permite deținuților, în cazul evadării, să se obișnuiască cu apa rece din golf.

Exponatele muzeului subliniază reputația Alcatrazului ca închisoare din care era imposibil de evadat. Izolarea geografică, apele reci și agitate ale Golfului San Francisco au făcut din insulă un loc de unde evadarea părea imposibilă. Mai multe încercări de evadare au avut loc pe durata funcționării închisorii, cea mai notabilă fiind aceea din 1962, realizată de Frank Morris și frații Anglin, al căror destin rămîne necunoscut. Muzeul evidențiază aceste povești prin expoziții multimedia și artefacte care oferă context despre condițiile dure din închisoare și dorința de libertate care îi împingea pe prizonieri să-și riște viața. De asemenea, există panouri speciale cu „celebritățile” închise aici.

Există mai multe motive pentru care penitenciarul Alcatraz a fost închis în 1963, cel mai puțin probabil este cel legat de drepturile omului și protestele care au ținut cîțiva ani. În primul rînd costurile de operare erau mult mai ridicate decît în alte închisori (aproximativ 10 dolari pe zi per deținut, comparativ cu 3 dolari pe zi per deținut la penitenciarul din Atlanta). Jumătate de secol de expunere la apa sărată a erodat grav clădirile,

iar cînd în 1962 s-a raportat că trei deținuți au evadat soarta penitenciarului a fost pecetluită.

Experiența turului pe Insula Alcatraz Vizita la Alcatraz începe cu o călătorie cu feribotul de la Pier 33 din portul San Francisco.

Drumul spre insulă oferă priveliști uimitoare asupra orașului și podului Golden Gate, însă silueta impunătoare a Alcatrazului schimbă rapid starea de spirit într-una de solemnitate. La sosire, vizitatorii sînt întîmpinați de ruinele decăzute ale închisorii și ale altor structuri. Experiența este imersivă, cu tururi audio, disponibile în mai multe limbi, care îi conduc pe vizitatori prin principalele atracții ale insulei, cum ar fi celulele, casa directorului și farul.

Turul audio conține și narațiuni ale foștilor gardieni și deținuți și oferă o perspectivă viscerală asupra vieții pe „Stîncă”. Vizitatorii sînt ghidați prin coridoare înguste, trecînd pe lîngă celulele mici, unde deținuții își petreceau cea mai mare parte a timpului în izolare. Celulele sînt simple, de mici dimensiuni, și oferă doar un pat, o toaletă și o chiuvetă. Turul subliniază impactul psihologic al izolării, în special în „Blocul D”, unde prizonierii erau ținuți în izolare totală.

Un alt loc remar­cabil este cantina Alcatraz, unde sute de deținuți luau masa sub privirile atente ale gardienilor înarmați.

Rigi­ditatea struc­turii vieții zilnice este reflectată în regulile stricte de masă, prezentate pe afișele din

Grădinile din Alcatraz

expoziție. Deținuții aveau doar 20 de minute pentru a mînca, într-o tăcere aproape totală.

Semnificația culturală și activismul nativilor americani Dincolo de faima sa ca închisoare, Alcatraz ocupă un loc important în istoria drepturilor civile americane. În 1969, insula a devenit un simbol al activismului nativ american, cînd un grup de activiști nativi, majoritatea studenți, a ocupat insula timp de 19 luni, protestînd împotriva politicilor federale privind drepturile asupra pămînturilor nativilor.

Ocuparea a atras atenția națională asupra proble­ melor nativilor americani și a fost un moment crucial în mișcarea pentru autodeterminarea acestora. Mai exact, în timpul ocupației, președintele Richard Nixon a anulat politica de desființare a triburilor, care fusese inițiată de administrațiile anterioare pentru a pune capăt recunoașterii federale a multor triburi și a relației lor speciale cu guvernul SUA. Nixon a implementat o nouă politică de autodeterminare, parțial ca urmare a atenției publice și a conștientizării generate de ocupația insulei Alcatraz. Ocupația s-a încheiat pe 11 iunie 1971. Expozițiile dedicate acestei perioade aruncă lumină asupra simbolismului politic al Alcatrazului pentru popoarele indigene și asupra luptei îndelungate pentru drepturile civile ale nativilor americani.

Din 1972, Insula Alcatraz intră în adminis­ trarea Golden Gate National Recreation Area, ulterior fiind organizată ca muzeu.

Vizitarea Insulei Alcatraz reprezintă o incursiune educativă în istoria care a modelat moștenirea acestui loc simbolic, adesea surprins de cinematografie și de beletristică. De la originile sale ca fortificație militară pînă la anii săi infami ca închisoare de maximă securitate și la rolul său în activismul nativ american, Alcatraz este mult mai mult decît o relicvă a sistemului penal american. Experiența muzeului le oferă vizitatorilor posibilitatea de a reflecta asupra unor teme mai largi, precum pedeapsa, drepturile omului și impactul persistent al încarcerării asupra societății. Pentru istorici, sociologi și publicul larg, Alcatraz rămîne un simbol al rezistenței, protestului și relației complexe dintre justiție și societate în istoria americană.

Sfîrșit HISTORIA.RO

16

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize

Voința poporului

(urmare din pag. 1) Omul ăsta mesianic a petrecut o mare parte din anii 1990 în Rusia, înființînd companii bancare, metalurgice și de telecomunicații și devenind bogat în urma haoticei prăbușirii a Uniunii Sovietice.

Oponenții săi politici conturează imaginea unui oligarh avid de putere care exercită un control periculos asupra fostului stat sovietic. „A transformat Georgia într-o companie privată, al cărei proprietar este 100%”, a declarat Gia Khukhashvili, fostul consilier politic de top al lui Ivanishvili, care l-a ajutat să lanseze Georgian Dream înainte ca relația lor să se rupă în 2014, cînd Khukhashvili l-a acuzat că își păstrează puterea, din culise.

Pînă aici e clar: Avem un miliardar oportunist care și-a făcut banii în deceniul de haos ce a urmat prăbușirii Uniunii Sovietice, după care a venit la el acasă, în Georgia, pentru a deveni stăpînul absolut al țării care-l aștepta ca pe salvatorul ei fiindcă el avea relațiile și banii. Omul a dezvoltat țara, și a înscris-o după cum vom vedea imediat pe drumul spre Uniunea Europeană, aderînd la valorile acesteia. Adică: drepturile omului, alegeri libere, democrație etc.

După asta s-a întîmplat ceva care pare ciudat occidentalilor însă mie îmi pare extrem de firesc.

Citez din Reuters: „De la invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, Ivanishvili aproape că a inversat alinierea de lungă durată a Georgiei cu Occidentul, una pe care el însuși a susținut-o în timp ce era prim-ministru în 2012-2013.

Anul acesta, guvernul Georgian Dream a promovat proiecte de lege privind «agenții străini», care impun organizațiilor care primesc mai mult de 20% din finanțare din străinătate să se înregistreze ca atare și a reprimat drepturile LGBT, decizii lăudate de Moscova și denunțate de critici ca fiind antidemocratice și de inspirație rusă. Mișcările, împreună cu o retorică anti-occidentală sporită de la Tbilisi, au determinat ca SUA și UE să suspende unele ajutoare pentru Georgia și blocul să înghețe cererea de aderare a țării. Giorgi Margvelashvili, președintele Georgiei în 2013-2018 și un coleg apropiat al lui Ivanishvili în opoziție și în primii ani la putere, a declarat că miliardarul a părut sincer pro-occidental în timp ce era în prima linie politică.

El l-a descris ca fiind un gînditor calm, strategic, care a căutat să echilibreze o politică pro-UE și NATO cu un imperativ de a evita provocarea vastului vecin nordic al Georgiei. «Putem doar să speculăm ce l-a forțat pe Bidzina Ivanishvili în acest tip de tulburare politică. Schimbarea bruscă a retoricii la 180 de grade nu este stilul lui» a spus Margvelashvili. La un summit de la Budapesta din 2008, NATO a convenit că Georgia va deveni în cele din urmă membră. Asta a fost cu cîteva luni înainte de războiul cu Rusia și de atunci s-au făcut puține progrese.

Mulți georgieni se tem de calvarul din Ucraina, unde protestele pro-occidentale Maidan din 20132014 au înlăturat un guvern pro-rus înainte ca Moscova să anexeze Crimeea și să înceapă să furnizeze arme separatiștilor din estul țării.

Oficialii ruși au spus în mod repetat că nu interferează cu statele suverane și au acuzat Occidentul că se amestecă în politica georgiană. Șeful spionajului străin al Rusiei, Serghei Naryshkin, a spus în această lună că este sigur că georgienii vor face alegerea «corectă» și vor vota «forțe sănătoase, patriotice»”.

V-ați prins? Cum a zis NATO că vrea să invite Georgia să i se alăture, cum a avut loc o schimbare la 180 de grade a retoricii lui Ivanishvilii, lucru care a dat de bănuit multora. Așadar, rușii l-au lăsat să se

joace de-a democrația, ba chiar au tăcut din gură cînd georgienii au vrut să adere la Uniunea Europeană, că oricum tot clienții lor ar fi fost, însă în momentul în care au decis să se alăture NATO, ursul de la Kremlin a început să mormăie. De ce? Fiindcă, așa cum am mai scris de cîteva ori, între două mari puteri trebuie să existe o zonă tampon. Vă amintiți ce s-a întîmplat în 1939, cînd Germania Nazistă și Uniunea Sovietică și-au împărțit Polonia, care era zona neutră, și au ajuns să aibă graniță comună? Exact. Ușor de înțeles ce l-a determinat pe domnul Ivanishvili, care și-a făcut miliardele pe spinarea URSS, să schimbe macazul.

De aceea, mesajul său adresat georgienilor de a nu deranja Rusia avînd exemplul Ucrainei. Diferența e că Ucraina ar fi făcut și ea pace imediat după invazie, dar nu a fost lăsată de occidentalii care încă nu au înțeles ce înseamnă Rusia, deși au pierdut de două ori în fața ei, în 1812 și în 1943.

Alegerile care au urmat au consfințit victoria partidului Georgian Dream cu 54% din sufragii. În acel moment, președintele țării, Salomé Zourabichvili, a cerut oamenilor, conform Reuters, „să iasă în stradă pentru a protesta împotriva rezultatelor disputatelor alegeri parlamentare de sîmbătă, pe care comisia electorală a declarat că partidul de guvernămînt le-a cîștigat. Zourabichvili, o fostă aliată Georgian Dream devenită critică acerbă a partidului de guvernămînt, a spus că nu a recunoscut rezultatele și s-a referit la vot drept o «operațiune specială a Rusiei»”. Ea nu a clarificat dacă crede că Rusia are un rol direct în alegeri.

Cine e doamna asta? Salomé Nino Zourabichvili s-a născut la Paris la 18 martie 1952 și a fost crescută în cadrul comunității georgiene din Franța, stabilită între Paris și Leuville-sur-Orge de la căderea în 1921 a Republicii Democratice Georgia. Crescută într-o familie proeminentă de emigranți cu legături strînse cu guvernul în exil al Georgiei, diaspora a fost singurul contact pe care l-a avut în copilărie cu țara, afirmînd odată: „În anii dinaintea căderii Cortinei de Fier, nu a existat nici un contact cu Georgia – nici scrisori, nici ziare, nici vizite. Pentru noi, a fost o țară mitică, care a existat doar în cărți. La 8 ani, ea și-a întîlnit primul vizitator din Georgia în timpul unei vizite la Paris a unei trupe de balet georgian, întîlnire ținută în secret din cauza caracterului represiv al autorităților sovietice care organizau întîlnirea”.

Poate că din aceste motive nu-i iubește pe ruși și în momentul în care a luat la cunoștință de victoria în alegeri a unui partid care nu vrea să supere Rusia și ia măsuri contra „valorilor europene”, a declarat că „a fost o fraudă totală”, după care i-a chemat pe georgieni să protesteze în centrul capitalei Tbilisi, luni seară, „pentru a anunța lumea că nu recunoaștem aceste alegeri”.

Pe de altă parte, scrie Reuters, „fondatorul Georgian Dream, Bidzina Ivanishvili, care a militat

intens pentru a ține Georgia departe de războiul din Ucraina, a salutat victoria partidului sîmbătă seara, catalogînd-o ca fiind cea mai mare performanță din 2012. Datele comisiei electorale au arătat că a cîștigat cu marje uriașe de pînă la 90% în unele zone rurale, deși a avut performanțe slabe în orașele mai mari. Georgian Dream dorește ca Georgia să adere la Uniunea Europeană, deși Bruxelles-ul spune că cererea de aderare a țării din Caucaz este înghețată din cauza tendințelor autoritare ale partidului.

Formațiunea a promovat o lege privind agenții străini și o altă lege care limitează drepturile LGBT, ambele atrăgînd critici puternice din partea țărilor occidentale, lăudate fiind de unii oficiali ruși.

Ani de zile, Georgia a fost una dintre cele mai pro-occidentale țări care au ieșit din Uniunea Sovietică, sondajele arătînd că mulți georgieni nu sînt pe placul Rusiei pentru sprijinul său pentru două regiuni separatiste ale țării lor. Rusia și Georgia au purtat un scurt război asupra provinciei rebele Osetia de Sud în 2008, în cadrul căruia Georgia a fost învinsă. Dar rezultatul alegerilor reprezintă o provocare pentru ambiția UE de a aduce ca membri mai multe state ex-sovietice.

Săptămîna trecută, Moldova a votat și ea pentru aprobarea aderării sale la UE într-un vot despre care oficialii moldoveni au spus că a fost afectat de ingerința Rusiei. Un oficial UE a declarat pentru Reuters că există un sentiment de dezamăgire față de performanța opoziției georgiene, dar Bruxelles-ul a fost în primul rînd îngrijorat de un rezultat contestat care a dus la un impas”.

Ca să încheiem, ce nu înțeleg și nu vor înțelege niciodată băieții ăștia care sînt plini de valori europene și democratice, dar care nu acceptă rezultatele unor alegeri corecte, e tocmai asta: că, deși ei se cred salvatorii planetei, nimeni nu-i iubește, pentru că nu-i atrag pe oameni la valorile democratice pe care zic că le promovează cu lingurița de miere, ci-i aruncă în butoiul cu oțet și pe urmă se miră că sînt înjurați.

Așa și la noi, după cum scriam și în articolul din „Tribunul” intitulat „Doar cum vor ei”. Cert e că georgienii au înțeles perfect ce li se poate întîmpla dacă insistă cu aderarea la NATO și cum urmele războiului din Osetia contra Rusiei sînt încă proaspete, iar cele din Ucraina se văd cu ochiul liber, e clar de ce 54% din votanți au decis că vor pace cu rușii. Explică-le asta occidentalilor și nu vor înțelege.

Deocamdată sînt ciocniri între poliție și demonstranții instigați de președintele țării la nerecunoașterea votului și mai ales la nesupunere civică, adică exact ce a făcut și președintele nostru, Klaus Iohannis, prin august 2018 dacă-mi amintesc corect. Probabil lucrurile se vor liniști pînă la urmă, dar tocmai aceste situații ar trebui evitate pe viitor în România.

RM

17

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Setea planetei albastre (I)

Motto: „Glonţul care te ucide nu te nimerește niciodată în frunte. Te nimerește întotdeauna în tîmplă.

Nu îl vezi venind, pentru că te uiţi în direcţia greșită” (Jeff Wacker)

Modul în care ne gestionăm resursele naturale nu este sustenabil, dar e ușor să tratăm cu superficialitate avertismentele, pentru că vigilenţa doarme adînc într-o societate care fetișizează bunăstarea. Vremea polemicilor despre consumul iraţional de resurse naturale sau despre finitudinea lor aproape că a apus în Cape Town, metropola care se apropie cu precizie chirurgicală de ziua unui examen dur. Destinaţie turistică de top, al doilea cel mai mare oraș al Africii de Sud se pregătește de o infamă premieră, cea în care alimentarea municipală cu apă va fi sistată pentru o perioadă nedeterminată. „Părul nespălat este acum un semn de responsabilitate socială”, declara pentru CNN Darryn Ten, locuitor din Cape Town, sesizînd ineditul trist al situaţiei cu care se confruntă una dintre marile metropole ale lumii: frecvenţa redusă a dușului a devenit un indicator al integrităţii cetăţenești în orașul situat, în mod ironic, chiar la îngemănarea Oceanului Atlantic cu cel Indian. După ce planul de urgenţă al orașului s-a derulat, etapă cu etapă, limitînd progresiv consumul de apă al locuitorilor, de la 1 februarie 2018 au intrat în vigoare restricţii fără precedent – consumul de apă menajeră a fost limitat la 50 de litri de persoană pe zi, o șesime din consumul mediu al americanilor. „Apa este viaţă. Ce vom face fără apă?” se întreabă Amirah, o tînără care își așteaptă rîndul pentru a umple cîteva sticle de apă la izvorul de lîngă Newlands Brewery. O întrebare care macină cele patru milioane de locuitori ai orașului, confruntaţi deja cu un șir lung de constrîngeri: apa acumulată în urma dușului, care nu trebuie să depășească 90 de secunde, e reciclată, spălarea mașinii sau udatul grădinii sînt interzise, gelul dezinfectant pentru mîini și șerveţelele umede au ajuns un surogat pentru apă.

Rezultatele nu sînt totuși cele așteptate, consumul de apă menţinîndu-se cu 86 de milioane de litri peste ţinta fixată de administraţia locală. „Este incredibil faptul că majorităţii nu pare să-i pese, aruncîndune pe toţi în cap spre Ziua Zero. Nu le mai putem cere oamenilor să oprească pierderea apei. Trebuie să-i forţăm” – scriu reprezentanţii primăriei pe un site local, nemulţumiţi de faptul că jumătate dintre cetăţenii orașului nu își asumă consumul auster, care ar putea amîna ziua scadenţei.

Pe de altă parte, nota comună a reacţiilor locuitorilor este indignarea faţă de restricţiile impuse, raţionamentul fiind: „Ne plătim impozitele și, prin urmare, ar trebui să trăim cît se poate de confortabil”, notează David Olivier, cercetător la Institutul Global pentru Schimbări, din cadrul Universităţii Witwatersrand, din Johannesburg. În timp ce populaţia și oficialităţile, deopotrivă timorate, își pasează responsabilitatea asupra proble­ mei, momentul în care criza va apăsa pe trăgaciul armei încărcate e unul iminent – Cape Town e la distanţă de cîteva săptămîni de Ziua Zero, momentul în care nivelul apei din cele șase baraje ale orașului va coborî la 13,5%, iar alimentarea cu apă a orașului, cu excepţia serviciilor esenţiale, va fi întreruptă.

Cronica unui dezastru (ne)anunţat „Va fi terifiantă pentru mulţi ziua în care vor deschide robinetul, dar apa nu va mai curge”, avertizează Christine Colvin, membră a consiliului consultativ al primăriei din Cape Town. Calculată în fiecare săptămînă, data fatidică a fost stabilită iniţial în luna aprilie. Conform calculului dat publicităţii marţi, 13 februarie, Ziua Zero a fost amînată pentru 4 iunie, graţie eforturilor de raţionalizare a apei, dar și în contextul unor precipitaţii modeste, care le-au permis fermierilor din afara orașului să renunţe la apa furnizată de municipalitate pentru irigaţii.

Criza, care lovește orașul cu o magnitudine greu de imaginat în anii anteriori, nu a venit chiar pe neanunţate – silueta penuriei hidrologice s-a conturat sumbru la orizont de mai bine de un deceniu. Specialiștii au avertizat că schimbările climatice și creșterea numărului de locuitori ar putea secătui rezervele de apă ale orașului și că se impune identificarea unor surse suplimentare de apă potabilă, iar orașul nu a așteptat dezastrul cu mîinile încrucișate. Sistemul de apă din Cape Town este unul relativ sofisticat, cu șase rezervoare principale de stocare, conducte, instalaţii de tratare a apei și cu o reţea extinsă de distribuţie. De altfel, în Cape Town, expertiza în domeniul apei și managementul apei se numără printre cele mai bune din lume, scrie Peter Gleick, cofondator al Institutului Pacific pentru Studii în Dezvoltare, Mediu și Securitate. În ultimii 20 de ani, ca o strategie de răspuns la ameninţarea crizei, orașul a redus pierderile de apă, a înregistrat progrese în reducerea consumului de apă provenind de la cele șase baraje, a suprataxat utilizatorii mari, adjudecîndu-și chiar și premii internaţionale (C40 Cities Bloomberg Philanthropies, în 2015) pentru modul în care și-a administrat consumul de apă. În ciuda acestor eforturi, o creștere de 79% a populaţiei în intervalul 1995-2018, comparativ cu o creștere de numai 15% a apei stocate în baraje, anunţa deja apropierea de un prag critic. Cei trei ani consecutivi de secetă, care au diminuat cu trei sferturi apa din barajele pline în 2014, au constituit cireașa de pe tortul crizei.

Acest tip de secetă apare o dată la 311 ani, scrie Piotr Wolski, cercetător la Grupul de Analiză a Sistemului Climatic, al Universităţii din Cape Town, într-un studiu care sugerează faptul că schimbările climatice deja modifică modelele precipitaţiilor din Africa de Sud. Greșeala capitală a oficialilor a fost aceea de a presupune că tiparele de precipitaţii ale viitorului vor semăna cu cele din trecut sau că abaterile de la normă nu vor fi majore, spune Kevin Winter, cercetător la Departamentul de Știinţă a Mediului și Geografiei, din cadrul Universităţii din Cape Town. „Este ca și cum ai conduce o mașină privind în oglinda retrovizoare”.

Scenariul Zilei Zero este unul care nu mai poate fi evitat, cred edilii orașului, cu excepţia situaţiei în care sezonul ploios, care începe în luna mai, ar aduce o cantitate de precipitaţii mai mare decît cea înregistrată în ultimii ani, iar orașul ar cîștiga timp pînă la următorul impas hidrologic, continuînd să investească în extrem de costisitoarele instalaţii de desalinizare a apei oceanice – ceea ce ar putea rezolva problema definitiv.

Citind viitorul în scenariile crizei sud-africane Există un spectru larg de ipoteze despre ce se va întîmpla în oraș după ce alimentarea cu apă va fi tăiată, iar oficialii sînt preocupaţi de modul în care orașul, văduvit de un combustibil atît de preţios, își va putea menţine funcţionarea normală. „Întrebarea care domină orele mele de trezire acum este: Cînd Ziua Zero sosește, cum facem apa accesibilă și cum împiedicăm anarhia?”, mărturisește Helen Zille, premierul provinciei Western Cape.

Există un plan de urgenţă, deși nimeni nu știe cît de bine va funcţiona în realitate. În Ziua Zero, milioane de oameni, înșiruiţi în cozi imense, vor aștepta să își ridice raţia de 25 de litri de apă de la cele 200.000 de centre de furnizare a apei, care vor fi păzite de forţele armate. E o imagine în care putem întrezări, ca într-o oglindă, viitorul unui Pămînt din ce în ce mai arid și mai aglomerat.

Radiografia unui deficit care se accentuează Criza de apă este cea mai mare ameninţare cu care se va confrunta planeta noastră în următorul deceniu, conform Raportului Riscurilor Globale din 2015, elaborat de Forumul Economic Mondial. Raportul din 2018 plasează lipsa apei în primele cinci riscuri de mediu cu impact major în următorii 10 ani. Doar 3% din apa Pămîntului este potabilă și două treimi din aceasta sînt stocate în gheţari sau sînt indisponibile. Penuria de apă dulce devine

o realitate tot mai pregnantă, fie că este vorba de secetele severe din zonele de altfel fertile ale lumii, fie că vorbim de sute de milioane de persoane fără acces la apă potabilă din regiunile defavorizate geografic. În anii 1900, doar 200 de milioane de persoane (14% din populaţia globului) locuiau în zone cu deficit de apă, numărul acestora urcînd la peste două miliarde în 1980 (42%) și la 3,8 miliarde (58%) în 2000. Studiile au indicat că multe dintre sursele de apă dulce din lume sînt golite mai repede decît s-ar putea regenera, ceea ce creează „una dintre cele mai dificile provocări ale acestui secol”, conform declaraţiei lui Arjen Hoekstra, profesor de gospodărire a apelor la Universitatea din Twente, Olanda.

Dezvoltarea economică, poluarea masivă, înmulţirea populaţiei lumii (mai ales cea urbană), schimbările climatice, risipa de apă și lipsa de reacţie a decidenţilor politici sînt factorii care contribuie la dezechilibrul tot mai accentuat dintre cererea și furnizarea apei potabile.

Aproximativ 4,3 miliarde de oameni, adică 71% din populaţia globală, se confruntă cu un deficit moderat pînă la sever de apă cel puţin o lună pe an, India și China cumulînd aproape jumătate din populaţia supusă acestui gen de privare. Între 1,8 și 2,9 miliarde de persoane se confruntă cu acest deficit sever pentru cel puţin 4-6 luni anual, iar pentru 500 de milioane de oameni criza apei se prelungește pe întreg parcursul anului.

Nici ţările dezvoltate nu sînt imune la criza de apă, deși magnitudinea acesteia este diferită, iar resursele financiare le permit identificarea unor surse alternative de apă. Astfel, SUA are 130 de milioane de oameni afectaţi de deficitul de apă cel puţin o lună pe an, mai ales în statele Texas, California și Florida – iar fluviul Colorado este pe lista fluviilor mari care sînt aproape epuizate înainte de a-și fi încheiat cursul.

Sînt însă ţări care prezintă o vulnerabilitate sporită, din pricină că întreaga lor populaţie suferă de lipsa apei: Yemenul, cu o populaţie de 18 milioane, și Arabia Saudită, cu cele 20 de milioane de cetăţeni ai săi. Într-o situaţie nesigură se plasează și ţările în care un procent mare al populaţiei are un deficit sever de apă în tot cursul anului: Libia și Somalia (80-90% din populaţie) și Pakistanul, Marocul, Nigerul și Iordania (între 50 și 55% din populaţie).

Deși Europa are resurse de apă, iar secetele și deficitul de apă nu prezintă severitatea din alte regiuni defavorizate geografic, totuși aceste fenomene înregistrează o creștere, cu impact asupra sănătăţii populaţiei și asupra dezvoltării economice. Creșterea temperaturii medii și reducerea precipitaţiilor ca urmare a schimbărilor climatice ar putea fi responsabile de scăderea cu 10% sau mai mult a bazinelor hidrografice din regiunea mediteraneeană pînă în 2030, precum și de modificarea frecvenţei și intensităţii secetelor, în special în Europa de Sud și Europa Centrală.

Din culisele urbanizării globale (1) Urbanizarea accelerată este o trăsătură distinctivă a secolului nostru, constituind un factor suplimentar de stres pentru autorităţile responsabile cu aprovizionarea deja deficitară cu apă a multor orașe ale lumii. În timp ce dezvoltarea economică în sine sporește consumul de apă pe cap de locuitor, creșterea populaţiei urbane potenţează această cerere, prin concentrarea unui număr mare de locuitori într-un areal restrîns. Populaţia urbană a crescut de la 746 de milioane, în 1950, la 3,9 miliarde, în 2014. În prezent, 54% din populaţia lumii locuiește în zone urbane, iar în 2050 procentul ar putea urca la 66%, circa 90% din creștere fiind concentrată în Asia și în Africa.

Un raport al ONU din 2014 constată și o creștere a numărului de „megaorașe”. În 1990, existau doar 10 orașe cu 10 milioane de locuitori sau mai mult, cumulînd 153 de milioane de locuitori, adică sub 7% din populaţia urbană globală de atunci. În 2014, numărul megaorașelor ajunsese la 24, înglobînd 12% din populaţia lumii (orașul Tokio găzduiește singur 38 de milioane de locuitori), urmînd ca pînă în 2030 numărul orașelor cu minimum 10 milioane de locuitori să ajungă la 41. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

18

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

BUDAPESTA (I) Capitala Ungariei nu s-a numărat niciodată printre destinațiile mele de vacanță, dar am ajuns acolo alături de turiștii mei. Prima dată prin 2012. Trebuia să iau din acest oraș un cuplu de americani, care, după ce aterizase la Budapesta pentru a vizita ceea ce mulți vestici considera ultimul oraș civilizat al Europei, dorea să exploreze și estul sălbatic. M-am urcat în noul meu Seat Altea XL și am pornit spre capitala țării vecine. Am ajuns în 8 ore direct la un hotel situat central, pe Karoly krt., într-o clădire veche. Am parcat undeva lîngă hotelul Arcadia, unde aveam să mă cazez doi ani mai tîrziu. Dar să nu anticipez. La parcare era un nene pe care eu l-am luat drept paznic. M-am apropiat pentru a-i plăti parcarea, mi-a dat și bon, dar a uitat să menționeze că era doar pentru două ore.

Mi-am sunat clienții și am stabilit să mă întîlnesc cu ei în acea seară, ca să văd de unde urma să-i iau a doua zi de dimineață. Cum aveam ceva timp pînă la întîlnire am decis să iau un metrou să mă duc pînă la Dunăre și să văd clădirea Parlamentului că doar de ea auzisem.

Zis și făcut! Mă duc spre prima gură de metrou și cobor la liniile de cale ferată. A fost un prim șoc fiindcă spațiul mi s-a părut mic, înghesuit și mizerabil comparabil cu metroul din București. Dezgustat de ceea ce am văzut am ieșit la suprafață undeva lîngă Dunăre și m-am dus să văd Parlamentul. L-am privit de undeva din lateral și mi-a plăcut. Nu am mai trecut Podul Elisabeta fiindcă nu aveam timpul necesar și nici nu eram suficient de odihnit pentru asta. M-am întors la hotel, am căutat un restaurant să mănînc și apoi m-am dus să mă întîlnesc cu clienții mei. Erau împreună cu ghidul lor cu care am schimbat cîteva vorbe, ocolind tangențial și cu multă eleganță divergențele istorice existente între cele două popoare. Am stabilit să ne vedem a doua zi și am plecat să mă odihnesc.

Ajung la hotel și merg la parcarea din apropiere unde-mi lăsasem mașina să văd dacă totul e în regulă cu ea. Da, mașina mea era ok, dar avea un bilet în geam prin care eram anunțat că sînt amendat pentru că depășisem termenul de parcare. Nu am înțeles pe moment faza, așa că m-am îngrijorat și m-am cam enervat pe parcangiul pe care, desigur, ia-l de unde nu-i. M-am dus să caut pe altcineva care să mă ajute și am găsit un alt nene care a fost de accord să-mi deblocheze roata mașinii, în schimbul amenzii, eu urmînd să-mi mut mașina de acolo cît mai repede posibil. Unde? Asta era altă problemă. Mi-a arătat vag cu mîna zicînd într-o engleză aproximativă – „încolo”.

No, acuma, să te văd, Marine, cum îl găsești pe „încolo” ăsta pînă nu intri în belele cu autoritățile din țara vecină și prietenă. Cum mă uitam eu așa la oamenii care treceau pe lîngă mine, îmi cad ochii pe două domnișoare blonde, subțirele, părul lung, drăguțe foc, ce să mai… și-mi vine o idee. Nu… nu aia!

M-am gîndit că ar trebui să vorbească engleză ca majoritatea tinerilor din lumea asta. Îmi compun o figură cît mai prietenoasă, pe care-mi lipesc un zîmbet ce l-ar fi făcut și pe Iliescu gelos, și mă duc spre ele cu binecunoscutul „Hello, can you help me?”.

Fetele s-au oprit, s-au uitat la mine, au constatat că nu sînt periculos și una din ele m-a întrebat ce poate face pentru mine. I-am spus pe scurt în ce rahat eram și am rugat-o să mă ajute să-l identific pe „încolo” ăla ca să găsesc parcarea.

Fata se mai uită o dată la mine și mă întreabă de unde sînt.

Prompt răspund că din „Transylvania/ Erdely”. Zîmbește și-mi zice: „Eu merg anual cu părinții mei în Transilvania, în pelerinaj religios”. Mă prind repede despre ce e vorba și caut să punctez la impresia generală ca să obțin ajutorul

sperat, așa că-i spun: „Unde, la Czickszereda, la icoana Maicii Domnului?”. „Da” – îmi răspunde surprinsă că știu numele unguresc al Miercurea Ciuc-ului. „Păi eu locuiesc la Brasso”, o uimesc iarăși, „la 90 de km depărtare. „Itʼs a small world”, îi mai spun. „Da așa se pare. Ce faci aici?” – mă întreabă. Îi explic și catadicsește într-un final să-mi spună că „încolo” era după colțul hotelului Arcadia și consta într-o parcare pe termen lung. Spun frumos „săruʼ mîna” și mă duc la ale mele să-mi parchez mașina încă furios pe parcangiul care mă prostise și pe mine că nu fusesem atent.

A doua zi am ieșit din Budapesta relativ ușor, dar nu am avut timp să-mi completez părerea despre oraș fiindcă, preocupat să găsesc drumul spre România și să-mi întrețin clienții, nu m-am uitat la detalii. Ideea e că am ieșit din Budapesta cu părerea următoare: un gunoi de oraș, murdar, împuțit și supraevaluat ca destinație turistică. … știu deja v-ați revoltat în sinea voastră spunînd că nu e nici pe departe adevărat ceea ce susțin. Asta miau spus-o toți prietenii la întoarcerea acasă. Nu i-am contrazis fiindcă știam că nu apucasem să cercetez totul cu atenție și mi-am propus să-i mai dau o șansă Budapestei cu altă ocazie.

Ocazia a venit doi ani mai tîrziu, cînd am ajuns în capitala țării vecine cu un grup de 16 brazilience… de peste 60 de ani. Am făcut completarea fiindcă deja vedeam zîmbetele cititorilor bărbați. Oricum, am stat cu doamnele acelea cam 20 de zile. Le-am luat din Bulgaria, le-am dus prin Bucovina, Maramureș, Transilvania, am ajuns la Budapesta, apoi la Bratislava și înapoi la Budapesta, de unde au luat avionul și au plecat spre casă.

Doamnele foarte prietenoase și puse pe chef, culte, umblate, o plăcere să le fii ghid. Eram cu un microbuz de 20 de locuri și șofer/ proprietar era prietenul nostru Atti, din Săcele. Atunci am tras cu Atti un chef grozav la Botiza unde ne-am ocupat amîndoi de o sticlă de 1 litru de horincă pînă la miezul nopții vorbind tot felul de chestii. Oricum, ideea e că în ultima parte a excursiei ne-am îndreptat spre Budapesta trecînd frontiera pe la Satu Mare. Atunci ne-am cazat la hotelul Arcadia. Da, ăla de vă spusei mai sus. Am parcat microbuzul lui Atti în parcarea de la „încolo” și ne-am dus în cameră. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Fibromialgia, o durere greu de explicat în întreg organismul

Fibromialgia este un sindrom complex încă incomplet studiat. Oricine se poate îmbolnăvi: copil, femeie, bărbat. Ce se știe cu siguranță pînă acum este că fibromialgia este o dereglare în sistemul neuronal de prelucrare a durerii. Cu alte cuvinte, interpretarea durerii de către corp este oscilantă și nu întotdeauna reală. Este un simptom funcțional somatic, cu dureri cronice pe mai multe zone ale corpului. Se pare că femeile sînt mai afectate decît bărbații.

Din punctul de vedere al medicinei clasice, fibromialgia nu se vindecă, dar se poate ameliora, cu medicamente de sinteză. Calitatea de viață a pacientului este puternic deteriorată.

Fibromialgia este adesea confundată cu poli­ mialgia, dar în mod greșit, deoarece aceasta este o boală autoimună. Fibromialgia se manifestă prin dureri musculare cronice pe diferite părți ale corpului, fără modificări vizibile pe țesut, de obicei debutează cu dureri de spate care se răspîndesc pe cel puțin trei zone ale corpului.

Pacientul cu fibromialgie are un somn dereglat, este adesea obosit, fără energie, aproape totul este prea mult.

După scurt timp pot apărea și parastezii, inflamații, umflături la față, încheieturi, mîini sau picioare.

Pacienții se plîng de dureri de stomac, probleme cu digestia, dereglări vegetative, greață, disurie, probleme cu respirația și aritmii sau chiar dureri în zona inimii.

Una dintre cauzele fibromialgiei este stresul, de multe ori pacientul este considerat ipohondru.

Pentru stabilirea diagnosticului de fibromialgie

trebuiesc luate în considerare următoarele: durere la apăsare ușoară, concentrația serotoninei și a dopaminei, este de obicei scăzută în analizele de sînge, o dereglare în țesut, care poate duce de asemenea la o dereglare în circulație cît și la dereglări ale temperaturii corpului, o scădere esențială a cortizolului în urină.

Mișcarea are un rol esențial în liniștirea durerilor.

Luînd în considerare complexitatea acestei afecțiuni, este recomandată o terapie multimodală.

Medicina energo-informațională, după o diagnos­ ticare energetică și o expunere în poze a arealelor deteriorate energetic din corpul pacientului, se focusează în terapii pe următoarele: • o detoxifiere energetică a organismului de la prima la ultima celulă, o reglare energetică a sistemului neuro­ vegetativ, o curățire energetică a limfei, o repunere a tractului gastro-intestinal înapoi în echilibru și o refa­ cere a mucoasei intestinale acolo unde se impune, stimu­ larea producției de serotonină, hormonul relaxării, care la lăsarea întunericului se transformă în melatonină, refacerea energetică a leziunilor nervoase (țesuturi) și o refacere a comunicării energetice între locul durerii și creier.

De importanță majoră în fibromialgie din punctul de vedere al medicinei energo-informaționale sînt reechilibrarea energetică a chakrelor. Atunci cînd o chakră este dereglată în organism, se impune echilibrarea celor șapte chakre, care sînt centre energetice ce pleacă

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (42)

le-au ajuns pentru biletul de avion şi pentru cumpărarea unei căsuţe în New York. Aflat într-o dificilă situaţie financiară, Brosnan acceptă orice rol în seriale TV, pe ambele ţărmuri al Atlanticului. Între 1980 și 1986 devine un ac­tor cunoscut şi îndrăgit. Iată cîteva filme de televiziune în care a jucat în această perioadă: Nobila Casă, The Mansions of America şi Nancy Aston (pentru rolul din acest film este nominalizat la Globul de aur).

Brosnan interpretează rolul călătorului englez din Ocolul Pă­mîntului în 80 de zile, apoi joacă în The Silly Season, Murphy’s Stroke. Primeşte Globul de aur, după care intră definitiv în graţiile telespec­tatorilor britanici datorită rolului detectivului din serialul Remington Steele. Acesta este serialul din cauza căruia nu a putut accep­ta rolul lui James Bond în 1986. Trebuia să respecte contractul încheiat cu N.B.C. „N-am fost dezamăgit că n-am putut juca rolul super-eroului. Eram ocupat, şi azi ştiu că nu eram suficient de pregătit.

Aveam 12 ani cînd am văzut primul film cu James Bond, Goldfinger. N-aş fi crezut niciodată că voi face şi eu parte din această legendă”.

Lui Pierce Brosnan i se potrivesc rolurile de băiat rău ferme­cător. Cu o cămaşă albastru-deschis, cu şuviţele de pe frunte, pri­virea ameninţătoare şi un zîmbet şarmant, îşi convinge spectatorii că nu este chiar atît de rău. Îi face pe toţi să creadă că este doar vic­tima unor împrejurări nefericite. După ce joacă în filme de tele­viziune, se lansează la Hollywood în filme pentru marele ecran.

Unul din acestea este „Nomads”, realizat în 1985.

Filmul este un amestec de horror şi SF. Subiectul acestuia este următorul: un băr­bat necunoscut (Brosnan), rănit în urma unui accident, este trans­portat de o ambulanţă la un spital. Rănitul o zgîrie pe faţă pe doc­toriţa care îl îngrijeşte (Lesley Anne Down), o infectează cu propriul sînge, apoi moare. Din acel moment, doctoriţei i se întîmplă o se­rie de lucruri ciudate. Are halucinaţii în care vede şi trăieşte toate întîmplările prin care a trecut bărbatul decedat, de profesie antro­polog, în oraş apar nişte indivizi ciudaţi, care ucid tot ce le stă în cale. Povestea se derulează pe două planuri care interferă: viaţa doctoriţei şi trecutul antropologului. După un an, interpretează rolul unui super-spion, ce-i drept KGB-ist, în filmul Clauza. (va urma) MISTERELE LUMII

IMPERIUL ZILEI DE MÎINE sau filmul cu cele mai multe continuări (9) Dramaturgul care a pus piesa în sce­nă, l-a prezentat apoi pe Brosnan lui Franco Zefirelli, care l-a distri­buit în comedia Filurnena. Acum o cunoaşte pe actriţa de origine australiană Cassandra Harris. Femeia are la activ două căsnicii, avînd o fată şi un băiat. Este cu cîţiva ani buni mai în vîrstă decît Brosnan, ceea ce nu este o piedică în calea dragostei lor. După doi ani de convieţuire se căsătoresc în ziua de Crăciun a anului 1976. Cassandra este o blondă superbă. Ea joacă rolul unei seducătoare în For Your Eyes Only, un film Bond din 1981. Producătorul este în relaţii bune cu actriţa şi este încîntat să-i cunoască soţul. Astfel, Pierce Brosnan va deveni un James Bond de rezervă, atunci cînd Roger Moore începe să ameninţe cu părăsirea seriei 007. Pînă atunci va mai dura însă.

Primul film al lui Brosnan este Lunga Vinere Mare, apărut în 1979. Rolul principal este interpretat de Bob Hoskins, iar Brosnan apare la începutul şi sfîrşitul filmului, în postură de băiat rău. Joacă rolul unui criminal periculos, care îl seduce într-o piscină pe perso­najul negativ principal, un homosexual ce are legături cu Armata Republicană Irlandeză. Spre surprinderea multora, îmbrăţişarea se termină cu o înjunghiere, iar la sfîrşitul filmului tot Brosnan este cel ce încheie conturile cu Bob Hoskins, în numele IRA. Povestea stabileşte o legătură între capii lumii inter­ lope brita­nice, mafia americană şi ultranaţionaliştii irlan­dezi din IRA. Bros­nan avea atunci 27 de ani.

Cunoscîndu-l pe starul de azi, ne surprinde cît de mult s-a schimbat în bine. Azi este mai demn şi are o carieră mai impresionantă decît în filmul regizat de John Mackenzie. Brosnan nu a încetat însă să joace în piese de teatru. În timpul tur­nării filmului, Brosnan a jucat pe o scenă londoneză în policier-ul Aşteaptă să se întunece, alături de soţia sa.

Cassandra a crezut fără rezerve în talentul lui Pierce şi în carie­ra lui de actor de film. Şi-a convins soţul să-şi vîndă casa din Lon­dra şi să plece în SUA. Banii de abia

din coloană spre centrul corpului și fac legătura cu fiecare organ din corp. Sînt terapii moderne, fără durere, fără medicamentație de sinteză, destinate atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

Boala are întotdeauna și o componentă energetică.

Să reglăm mai întîi partea afectată energetic și apoi organismul știe ce trebuie să facă. Practic se întrerupe mecanismul de autodistrugere și se repune în mișcare procesul de autovindecare.

Terapiile de bioregenerare a întregului organism se fac prin carduri de acupunctură, fără ace, printrun amplificator fractal. Punctele de acupunctură sînt calculate cu precizie matematică. Terapii moderne, fără durere, fără posibilitate de infectare.

Fibromialgia este o combinație între o dereglare metabolică a creierului, care duce la o înțelegere greșită a durerii transmisă de țesutul neuronal din locul durerii. Numai tratînd corpul pe fiecare dintre nivelele energetice: mental/spiritual/psihic, bio-energetic, biofizical, bio-chimic, putem vorbi de o terapie integrativă, holistică, adică medicina energo-informațională.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

Înşiraţi!

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Înșirați!; 2) Dascăli; 3) Mică la talie! – Cu minte... din fire – Negru amestecat cu alb (pop.); 4) Interiorul unei diode! – Martori la cununie (pop.); 5) Actori... de comedie – Cuiburi goale!; 6) Cîtuși de puțin – Trase pe margine; 7) Cultivatori de flori albastre – Face cît doi; 8) Ține loc de ofertă – Ilustrul necunoscut – Podgorii; 9) Fără judecată (masc. pl.); 10) Înșirați!

VERTICAL: 1) Îșirați!; 2) Învestirea monarhilor (pl.); 3) Tiv tras! – Zestre – Aripi ca atare!; 4) Căi de întoarcere! – Văzuți de departe; 5) Oameni de jos la înălțime – Sloiuri de gheață; 6) Înșelată de cavalerul ei – Fel de fel; 7) Intrare pe itinerar! – Pentru el, tot ce zboară se mănîncă – Nimic la origine!; 8) Un fluture pe apă – Depresiuni; 9) Iuți la mînie; 10) Înșirați!

GH. ENE Dezlegarea careului ,,NODURI MARINĂREȘTI!” 1) COMPORTARE; 2) RAPORT – AR; 3) CA – PORTITE; 4) A – SPORT – AM; 5) LC – PORTO – I; 6) IMPORTANT; 7) A – SPORT – AM; 8) PROPORTII; 9) AA – PORTRET; 10) REPORTERI.

20

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

RM

AUR sesizează Comisia de la Veneția, OSCE și GRECO: Vrem alegeri libere!

Alianța pentru Unirea Românilor a lansat sîmbătă, 7 decembrie, o petiție prin care cere alegeri libere. Petiția poate fi semnată de toți cetățenii români nemulțumiți de abuzul făcut de actuala putere prin anularea primului tur al alegerilor prezidențiale și va ajunge atît la Comisia de la Veneția, cît și la celelalte instituții europene, precum Consiliul Europei, OSCE și GRECO. De asemenea, președintele AUR, George Simion, a anunțat că va depune o plîngere la Înalta Curte de Casație și Justiție. „Vă rog pe fiecare dintre voi să semnați petiția adresată Comisiei de la Veneția, OSCE și GRECO. Mîine vom fi în fața ICCJ pentru a depune, eu, în calitate de competitor electoral, plîngere și solicitare de anulare în casație a hotărîrii CCR. La fel o să facă și domnul Călin Georgescu, împreună cu staff-ul său”, a declarat George Simion.

Petiția poate fi semnată, accesînd site-ul alegerilibere.ro.

Duminică, 8 decembrie, de Ziua Constituției României, ziua în care românii ar fi trebuit să își aleagă viitorul președinte, membrii AUR au aprins lumînări în fața secțiilor de vot, care au fost închise.

Președintele AUR, George Simion, a fost prezent, începînd cu ora 13:00, la Colegiul „Mihai Viteazul” din Capitală. „Nu vom permite ca democrația din România să moară. Cei care au acționat perfid s-au bucurat de ultimele zile ale Administrației Biden și ale Partidului Democrat din S.U.A. Cu siguranță, Administrația Trump va revizui și îi va pedepsi pe cei care au dat această lovitură de stat. Pe lîngă Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu și coaliția PSD-PNL-USRUDMR, a făcut parte și Nicușor Dan. În continuare este important să ne comportăm pașnic, să ne apărăm drepturile. Niște generali mînjiți din Servicii și niște oameni ai globaliștilor care trăiesc astăzi ultimele zile ale regimului Biden nu pot decide în locul poporului român”, a subliniat George Simion.

George Simion: „România trebuie să fie o țară democratică, o țară măreață, o țară care să aparțină lumii libere în Uniunea Europeană și în NATO, cu încredere în potențialul pe care îl are” Președintele AUR, George Simion, împreună cu mai mulți membri ai partidului au participat duminică, 8 decembrie, în ziua în care ar fi trebuit

să aibă loc turul al doilea al alegerilor prezidențiale, la o acțiune de comemorare pentru democrația din România. Acțiuni similare au fost organizate de AUR în toată țara. Aceste acțiuni pașnice au fost organizat față de măsurile dictatoriale dispuse de regimul Iohannis. „Am venit să ținem un moment de reculegere. Am văzut unele știri că am vrea să votăm. N-am venit să votăm și sîntem conștienți în ce punct ne-a adus Curtea Constituțională și felul în care n-au funcționat instituțiile statului român. (…) Sîntem astăzi aici pentru a pune această lumînare pentru democrația din România, pentru a spune că poporul român este suveran și pentru a ne opune unei dictaturi”, a spus liderul AUR. Acesta a subliniat că „România trebuie să fie o țară democratică, o țară măreață, o țară care să aparțină lumii libere în Uniunea Europeană și în NATO, cu încredere în potențialul pe care îl are”. „Am făcut nenumărate apeluri în aceste zile ca românii să fie calmi, să nu cadă pradă provocărilor și mă bucur că lucrul acesta se întîmplă, mă bucur că reușim să facem acest moment de comemorare pentru cei care distrug democrația. Este 8 decembrie, este ziua Constituției, este o zi cu însemnătate pentru români, este o zi în care românii ar fi trebuit să meargă să voteze liber, pentru aceasta a curs sînge acum 35 de ani. Nu se

întîmplă. Sper din suflet ca să nu ajungem într-un stat autoritar”, a declarat George Simion.

Președintele AUR i-a cerut președintelui Klaus Iohannis „să facă un pas în spate, să se retragă și să respecte Constituția, nu să o batjocorească, nu să se cramponeze de funcții, să meargă liniștit în vacanță”. „Klaus Iohannis trebuie să plece acasă. Ar trebui să lăsăm românii să se pronunțe. Eu pentru asta pledez și cred că învrăjbirea la care am fost supuși în ultimele două săptămîni n-ar trebui să existe. Mai aveam puțin să ne dăm în cap și autorii să fie aceiași ca la Mineriade. Pledez pentru dialog, pledez pentru echilibru și pledez și ca domnul Gîdea să nu mai poată să își bată joc, așa cum vrea el, de fapte concrete și de poporul român. Pentru că, ceea ce a făcut domnul Gîdea repetat, cu mine ca și candidat și după după aceea cu domnul Călin Georgescu ca și candidat, nu este admisibil”, a punctat liderul AUR. George Simion a precizat că „singurul care poate decide este poporul român”. „Nu înțeleg de ce poporul român nu a fost lăsat să decidă. Vom avea răbdare, în cadrul constituțional, în cadrul democratic existent, ca poporul român să-și spună părerea, să-și exprime voința”, a subliniat acesta.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Zelenski s-a sucit

Iată că după aproape trei ani de război, odată cu venirea lui Trump la Casa Albă, lucrurile se vor clarifica și în Ucraina. Era posibil să se fi încheiat mai demult dacă neo-comuniștii care au condus America pînă acum, cît și cei de la Bruxelles, nu ar fi vrut altfel.

Așadar, după trei ani de război, cîteva sute de mii de ucraineni morți și multe orașe făcute una cu pămîntul, Zelenski a început să vorbească despre pace și despre acceptarea pierderilor teritoriale.

Politico semnalează faptul că președintele ales al SUA, Donald Trump, l-a numit ca trimis special al său în Ucraina și în Rusia pe Keith Kellogg, un

fost consilier pentru securitate națională și general american în retragere decorat.

Asta i-a bucurat pe oficialii ucraineni fiindcă acesta a susținut public că orice înțelegere pentru a pune capăt războiului de uzură de aproape trei ani ar trebui să includă garanții solide de securitate pentru Ucraina, pentru a asigura o pace durabilă și pentru a preveni un alt război. „Le spunem ucrainenilor: «Trebuie să veniți la masa negocierilor de pace, iar dacă nu o faceți, sprijinul Statelor Unite se va încheia», a spus Kellogg pentru Reuters în iunie“. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Alegeți: Întuneric sau Lumină!

Motto: ,,Nu puneți belciug de aur la rîtul scroafei” – PROVERB ROMÂNESC

ETICHE

TA

Despre anularea alegerilor

„Scriu aceste rînduri pe data de 29 noiembrie, orele 10.30, așa că nu am de unde ști ce se va întîmpla, dar pe baza recomandărilor CSAT eu cred că se va anula primul tur al alegerilor prezidențiale dispunîndu-se repetarea votului, iar domnul Călin Georgescu va fi reținut de organele de urmărire penală timp de 30 de zile, timp suficient ca să i se interzică participarea la repetarea votului din turul 1 de scrutin. Va fi eliberat din

lipsă de probe 30 de zile mai tîrziu, cînd totul se va fi terminat în favoarea «forțelor binelui»”.

Am avut gura spurcată în articolul publicat în urmă cu o săptămînă și iată că, exceptînd deocamdată reținerea lui Călin Georgescu, anularea alegerilor a avut loc. Sigur că așa ceva nu s-a văzut pe nicăieri în lumea occidentală, cel puțin recent. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Nu cred că în lumea asta există cîntece patriotice mai frumoase, mai melodioase și cu versuri mai însuflețitoare decît cele pe care le avem în România. Se știe că, în orice moment istoric al acestei țări, evidențiat prin fapte mărețe, eroice, s-au compus astfel de capodopere. S-ar putea crea chiar o istorie a neamului românesc prin intermediul acestor compoziții intrate în patrimoniul național.

Păi cum să nu tresari sau să ți se facă pielea de găină la auzul unor versuri precum ,,Treceți batalioane române Carpații/ La arme cu frunze și flori”, sau ,,Te slăvim, Românie, pămînt părintesc/ Mîndre plaiuri sub cerul tău pașnic rodesc”.

Chiar mă mir de ce, de-a lungul ultimelor 2-3 decenii, românii n-au ales ca Imn al țării o astfel de melodie. A fost cîndva o încercare, reușită, zic eu – ,,Trei culori cunosc pe lume/ Amintind de-un brav popor” – dar probabil că, în baza unei ,,recomandări” (a se citi ordin), Imnul țării a devenit ,,Deșteaptă-te, române!”. Așadar, din români viteji cu sabia scoasă, am ajuns niște adormiți în pijamale, care așteaptă să se cînte Imnul țării în fiecare dimineață, cînd se deschid programele radio-tv.

Dragi cititori, oare ce înțelegeți dumneavoastră din versurile acestui Imn total aberant: ,,În a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume/ Triumfător în lupte, un nume de Traian!”? Măi, oameni buni, aflați că luptele în care a triumfat Traian au fost cele în urma cărora s-a cucerit Dacia, cînd s-au ucis oameni și cînd s-a furat tot ce s-a găsit în cale. Și pe acest CRIMINAL vreți ca eu să-l păstrez ,,cu fală-n piept”? Dacă este așa, puteam alege ca imnul țării să facă aluzie la alți descreierați – începînd cu Baiazid – care măcar, pînă la urmă, au luat-o pe coajă!

Dar ce ziceți de asta: ,,Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine!”?

Prin urmare, vitejii, eroii, sfinții noștri sînt niște ,,umbre”, pe cînd Traian a fost ,,triumfător în lupte”. Bravo, fraților, ăsta da Imn, dar de Stema țării ce mai știți?

Unde mai sînt și ministerele de altădată, cum ar fi cel al Cercetării sau cel al Pădurilor, Minelor și Apelor? Știați că România este cel mai mare exportator de apă de izvor din Europa? Nu-i bai, că noi, românii, bem Cola, energizante sau apă din lacuri, trecută prin filtre, firește. Șocant a fost și momentul în care Armata română s-a AUTODESFIINȚAT (sic), cînd am cedat SUVERANITATEA țării Uniunii Europene. La început, Ministerul FORȚELOR Armate și-a schimbat titulatura în Ministerul APĂRĂRII Naționale, adică, dintr-un falnic leu, care-și arată colții și ghearele ascuțite, deci o autentică FORȚĂ, ne-am transformat într-un șoricel care se APĂRĂ, ascunzînduse în tot soiul de văgăune. Ne-au mai rămas doar circa 450 de generali, dintre care unii vin des la Antena 3, unde Mihai Gîdea îi ridică în slăvi, rugîndu-i să ne explice cît de bine este să fim apărați de NATO și administrați de UE. S-a ajuns pînă într-acolo încît numai dacă pronunți termeni precum ,,suveranitate”, ,,naționalist”, ,,patriotism” devii un paria, un adevărat pericol social.

Acum, cînd scriu aceste rînduri, poporul român e în ,,chinurile facerii”, așteptînd nașterea unui nou președinte. Și îl avem pe candidatul Călin Georgescu, care, așa cum se prezintă, este un patriot, credincios, om educat, cult, serios, bun familist. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Zelenski s-a sucit

(urmare din pag. 21) „Să îi spunem și lui Putin: «Trebuie să vii la masa negocierilor și dacă nu o faci, atunci le dăm ucrainenilor tot ce au nevoie pentru a te ucide pe teren», a adăugat el”.

Pe scurt, Kellogg este cineva cu care președintele ucrainean Volodimir Zelenski și cercul său pot lucra, iar liderul Ucrainei se adaptează deja cu agilitate la politica schimbată de la Washington – și la schimbarea dinamicii politice din Europa – spunînd că vrea să discute despre pace cu condiția ca țara sa să fie admisă în NATO. Este însă puțin probabil ca Trump să susțină aderarea Ucrainei la NATO. Asta ar atrage probleme juridice cu privire la modul în care angajamentul de apărare colectivă al Alianței nu s-ar aplica părților ocupate ale Ucrainei. Și Putin și cei mai buni consilieri ai săi au clarificat faptul că nu vor fi niciodată de acord ca Ucraina să adere la NATO. Oficialul ucrainean Kuleba a declarat următoarele: „Putin crede cu fermitate că este aproape de a obține totul. Deci de ce ar trebui să fie de acord cu ceva?

A doua problemă este că, dacă îl asculți cu atenție pe Putin, el spune că este pregătit pentru o încetare a focului, dar nu una care va fi folosită pentru a înarma Ucraina. Cererile sale vor fi nu numai concesii teritoriale și refuzarea unei apartenențe la NATO, ci, practic, negarea oricărei armate ucrainene. Și asta va submina întreaga idee de garanții de securitate”.

Problema este, așa cum observă și Wall Street Journal, că: „În ultimele luni, forțele ruse au avansat mai repede în estul Ucrainei decît în ​​orice moment de la începutul războiului. Moscova și-a mutat, de asemenea, economia pe picior de război și a aprobat recent cel mai mare buget de apărare din istoria Rusiei, dîndu-i lui Putin încredere că poate continua să

Despre anularea alegerilor

(urmare din pag. 21) Să anulezi alegerile prezidențiale după ce turul doi a început, după ce totul era pregătit, denotă faptul că existau probe importante că Georgescu ar fi cîștigat cu multe voturi în fața Elenei Lasconi.

Deocamdată, urmărirea penală pentru faptele din raportul desecretizat al CSAT a început „in rem”, adică doar în ceea ce privește fapta semnalată, făptuitorul fiind necunoscut. În declarațiile CSAT se vorbește de un actor statal sau nestatal care s-a ocupat de campania de susținere pe Tik Tok a candidatului Călin Georgescu.

Nu am găsit pe nicăieri numele Rusia și nici nu aș fi avut cum să-l găsesc pentru că deocamdată abia au început cercetările în acest sens. Sînt curios cum se vor finaliza și am să vă spun și dvs.

Pînă atunci, noi rămînem cu această anulare a alegerilor, cu această călcare în picioare a democrației, așa cum s-a exprimat și candidatata Elena Lasconi la Digi24: „Elena Lasconi a transmis că statul român «a călcat în picioare democrația», la scurt timp după ce Curtea Constituțională a României (CCR) a decis anularea primului tur al alegerilor prezidențiale.

Candidata USR susține că ar fi trebuit să «mergem mai departe cu votul» și a catalogat decizia CCR drept «ilegală, imorală», care «zdrobește esența democrației».

Adevărul este că ceea ce a făcut CCR la îndemnul CSAT și, desigur, al președintelui Iohannis este o încălcare gravă a democrației, fiindcă a dat la o parte voturile a 9 milioane de alegători și ne-a demonstrat că votul oamenilor e degeaba. Cu alte cuvinte, dacă nu iese candidatul care trebuie, sistemul nu recunoaște votul cetățenilor și din acest moment nu mai avem o democrație. Toate motivele și vrăjelile conform cărora a fost spre binele nostru sînt degeaba. Nu ai cum tu, Stat român, să știi mai bine ca mine ce-mi face bine și ce-mi face rău. Treaba ta este să acționezi în așa fel încît să nu se ajungă să-mi fie rău. Concret vorbind, Serviciile secrete trebuiau să-i împiedice și să-i aresteze pe loc pe cei implicați în campania de pe Tik Tok a lui Georgescu.

Nu au văzut ce fac? Erau orbi? De ce nu i-au oprit?

De ce președintele Iohannis nu a dispus ca serviciile să acționeze? Ce a așteptat? Să se termine alegerile ca

RM

cucerească mai mult teritoriu ucrainean cu forța. Într-o conferință de presă recentă, Zelenski a spus că Ucraina va fi dispusă să intre în astfel de negocieri doar dintr-o poziție de forță, ceea ce ar necesita pași suplimentari către NATO și noi prevederi privind armele occidentale de lungă distanță și alte arme. «Dacă vom avea un conflict înghețat fără nicio poziție puternică pentru Ucraina, Putin va veni din nou peste noi, în doi, trei sau cinci ani», a spus Zelenski”.

Cu toate acestea, deschiderea liderului ucrainean față de cedarea teritoriului, chiar și temporar, este o concesie semnificativă. Vorbind vineri pentru Sky News, Zelenski a spus că „aderarea la NATO va trebui să fie oferită părților neocupate ale Ucrainei pentru ca Kievul să ia în considerare încheierea a ceea ce el a numit «faza fierbinte a războiului». În timp ce Ucraina va continua să revendice întregul său teritoriu, Zelenski a sugerat că Kievul va căuta «să-l recupereze într-un mod diplomatic».

Schimbarea de retorică a lui Zelenski reflectă o oboseală tot mai mare în rîndul ucrainenilor, care își exprimă dorința de a pune capăt conflictului. Un sondaj Gallup publicat luna trecută a constatat că 52% dintre ucrainenii din zonele neocupate ale țării susțin negocierea încheierii războiului cît mai curînd posibil, în creștere față de 27% anul trecut; 38% au susținut continuarea luptei pînă cînd Ucraina va cîștiga, în scădere față de 63% anul trecut. Zelenski a insistat pentru aderaraea la Alianță, deși recunoaște că aceasta ar putea avea loc numai după încheierea războiului. Deocamdată, spun oficialii ucraineni și europeni, Kievul solicită o recomandare din partea miniștrilor de externe ai NATO ca liderii alianței să invite Ucraina să se alăture”.

Cu toate acestea nici pe ruși nu-i costă ieftin cîștigurile teritoriale din ultimele săptămîni scrie ziarul american Wall Street Journal: „Costurile progreselor Rusiei în ultimele luni au fost imense: oficialii americani estimează că Moscova înregistrează peste 1.000 de

victime pe zi. Rubla s-a prăbușit recent, propulsînd inflația și ratele dobînzilor și constrîngînd și mai mult părțile economiei care nu sînt dedicate apărării.

Oficialii ruși rămîn încrezători că situația s-a întors în favoarea lor. Luna trecută, Serghei Șoigu, secretarul Consiliului de Securitate al Rusiei, a declarat unei agenții de presă de stat ruse că Occidentul ar trebui să recunoască că Rusia cîștigă războiul și să negocieze.

Oficialii ruși au mai spus că Ucraina ar trebui să renunțe la speranța de a adera la NATO ca parte a oricărui acord de pace.

Unii oficiali ucraineni recunosc că o alternativă la a se baza pe NATO ar putea fi să explice aliaților sprijinul militar de care ar avea nevoie în următorii ani pentru a putea descuraja Rusia, dar Zelenski s-a plîns public că asistența Occidentului nu a îndeplinit promisiunile de a-și echipa armata complet. Și costurile implicate ar putea fi prea mari pentru ca guvernele occidentale să le suporte politic, mai ales dacă Trump dă curs amenințărilor de a reduce ajutorul SUA pentru Ucraina”.

De data asta, odată cu venirea lui Trump la conducerea Americii, cred că vor reuși să facă pace pentru că lucrurile deja mergeau prost pentru toată lumea. Zelenki este obligat de schimbarea conducerii SUA să spună ce i se ordonă, fiindcă altfel pierde și puterea politică și posibil chiar libertatea. De fapt, bietul om e de plîns pentru că după ce și-a distrus țara, și-a omorît proprii cetățeni, fiindcă așa i-au spus diavolii din Partidul Democrat de la Washington, acum este obligat să își încalce toate declarațiile de acum niște ani și să ajungă într-un final uitat de toată lumea, asta în situația fericită în care nu va fi judecat și condamnat de ucraineni pentru tot ceea ce a făcut.

Să sperăm că vom avea pace cît de curînd și că lucrurile se vor liniști la granița noastră de nord.

să le anuleze înaintea turului doi si să dea naștere unui scandal cît casa? Să discrediteze astfel România și să facă ziarul Politico și alte publicații să se întrebe cu litere de-o șchioapă „Ce dracuʼ se întîmplă în România?”?

Nu înțeleg de ce s-au întîmplat toate astea, deși teorii circulă foarte multe pe internet. Două din ele mi-au atras atenția: 1) România este un actor important în războiul pe care UE se pregătește să-l pornească contra Rusiei ca să saboteze intenția lui Trump de a face pace în Ucraina; 2) Campania de pe TikTok desfășurată în folosul lui Călin Georgescu ar fi fost desfășurată de un apropiat al președintelui Trump, ca să promoveze un candidat conservator, în fapt un globalist vopsit, pentru ca după instaurarea unor astfel de oameni și în alte țări, aceștia să poată declara Guvernul global.

Mi-au atras atenția fiindcă sună spectaculos, nu fiindcă am probe că sînt adevărate. Totuși, prima nu cred că mai stă în picioare din moment ce sîmbătă, 7 decembrie, s-au întîlnit la Paris președinții Trump, Macron și Zelenski care au declarat la final că „Toți ne dorim ca acest război să se încheie cît mai curînd posibil și într-un mod corect. Am vorbit despre oamenii noștri, despre situația de pe teren și despre o pace dreaptă. Am convenit să continuăm să lucrăm împreună și să păstrăm legătura. Pacea prin putere este posibilă. Macron a cerut ca Statele Unite, Ucraina și Franța să continue eforturile lor comune pentru pace și securitate”.

Cît despre a doua teorie, ea este doar o teorie, pînă la dovedirea ei certă și concludentă, ca fiind adevărată.

Pînă atunci, noi rămînem cu alegerile anulate și cu domnul Iohannis președinte încă niște luni pînă la organizarea noilor alegeri. Alegeri la care nu cred că domnul Georgescu va mai apărea pe listele de vot, pentru că BEC o să-i respingă candidatura. Așa cred eu.

Dacă voi avea dreptate, probabil cele mai multe voturi se vor duce în dreptul președintelui AUR, George Simion, care va avea o șansă importantă de a ajunge în turul doi al alegerilor prezidențiale de la anul, contra candidatului PSD sau PNL. Se vorbește deja de candidatura primarului Bucureștilor, Nicușor Dan, dar sînt și alte nume vehiculate. Dacă George Simion ajunge în turul doi al alegerilor prezidențiale, are șanse, zic eu, să și cîștige și atunci să vedem ce vor face cei de la putere.

Anulează iarăși alegerile?

Manifest

În comunism noi sîntem Democrația de mult a murit Cîndva s-au dus lupte, Azi, doar stăm și zîmbim, Dreptul de a alege ne-a fost luat, Și dorința lor de putere stă în fapt.

Ciolacu, Iohannis și alți hoți, Stau la căldură cînd noi murim toți.

Totul se duce de rîpă, După un covrigar de slabă mînă Unde s-a dus votul?

Unde s-a dus totul?

Dacă vrem să stăm drepți Și un război să nu avem, Este timpul să ieșim victorioși, Nu din lupta cu sabia, Și din lupta cu ștampila și hîrtia, Să ne recuperăm dreptul, Care luat a fost de un animal ordinar, Pe nume Iohannis cel murdar, Votarea trebuie ținută, Nu pentru buzunarele lor, Ci pentru un viitor nou.

Dar nu mă ascultați pe mine, Priviți în jur și veți vedea Cum totul ne-a fost luat de un căcănar.

Alexandra Bădoiu, elevă

RM

23

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

Alegeți: Întuneric sau Lumină!

(urmare din pag. 21) Dar ce ne facem, că Elenei Lasconi, contra­ candidata lui, o acerbă promotoare a incluziunii fără limite a curentului LGBTQ+, nu-i place de el? Cică ar fi ,,pro-rus, extremist, anti NATO, contra UE...”.

Se reiau, într-un fel, aceleași formule inepte care, altădată, erau menite să-l demonizeze pe Corneliu Vadim Tudor, pe cînd acesta se lupta cu toate pramatiile și lichelele politice. Ăștia de la USR (Ușchiți Sacii Repede), care au fraudat alegerile pentru primari în folosul Clotildei Armand, au făcut acum același lucru pentru Elena Lasconi. Dar, dacă îi iei la întrebări, vor spune că nici usturoi n-au mîncat și nici gura nu le miroase. Ba, mai mult, și-au scos odraslele de 14-16 ani în stradă pentru a scanda ,,Călin Georgescu ne bagă în război”, ,,Democrația în prag de dispariție” sau ,,Vrem să ne luăm țara înapoi!”. Așadar, numai imbecilități, dar să le luăm pe rînd. În primul rînd, Călin Georgescu, chiar dacă va ajunge președinte, NU va avea nici o pîrghie constituțională prin care ar putea să introducă el, pe persoană fizică, țara în vreun război. Și, la urma urmei, împotriva cui ne bagă C. Georgescu țara în război? Apoi, în ce privește dispariția democrației din România, în cazul în care Călin Georgescu ar ajunge președinte, comentariile sînt de prisos, întrucît la noi nu mai este democrație (puterea poporului) de cînd a apărut ,,statul paralel”, în vremea în care eram conduși de alianța PNL-USR. De fapt, nu știu de ce tot jelesc ăștia după democrație, despre care generalul roman Alcibiade spunea că ,,este un rău unanim recunoscut”.

La fel de unanim recunoscut este și faptul că, în SUA, ,,țara cu cea mai puternică democrație din lume” (Bogdan Chirieac), acum 4 ani, la alegerile prezidențiale, Trump a fost furat ca-n codru, iar anul acesta, în campanie, i-a trecut glonțul pe la tîmplă. Deci, hai să o lăsăm baltă cu democrațiile astea deocheate, în care LGBT zburdă pe cîmpii, hai să ne jucăm copii! În ce privește vrăjeala aia cu ,,Vrem să ne luăm țara înapoi!”, nu pot să spun decît că este demnă de a fi inclusă în orice tratat de psihiatrie. Păi, măi amețiților, de ce nu v-ați îndemnat ,,Hai să ne apărăm țara!”, atunci cînd vi s-a luat? Ați avut și Imn adecvat: ,,Deșteaptă-te, române!”. Și președinți numai unul și unul, guverne la fel, după cum și-a dorit Noua Ordine Mondială, adică trădători, corupți, inculți, hoți, criminali și nebuni de legat. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele/ Niște netrebnici, puși pe jaf și chefuri/ Mințind că-s «frecventabili», «democrați»/ Ne-au amputat din pensii și din lefuri/ Dar ei trăiesc ca niște îmbuibați” (,,Lumea românească”).

A se constata că, înainte, în timpul și după alegeri, oamenii sînt nemulțumiți de tot soiul de fleacuri, în loc să se informeze dacă aleșii au școală, credință, experiență, cinste, sănătate ș.a.m.d. Contează chiar și numele persoanei în cauză, prin care se pot face anu­ mite conexiuni profesionale, familiale, spirituale etc.

Legat de nume, mi-am amintit de celebrul antrenor de fotbal Titi Teașcă, al cărui principiu era să-și selecteze jucătorii după nume. Ca exemplu, cunosc cazul unui fotbalist foarte talentat, pe care îl chema Pintenogu, dar căruia Teașcă i-a spus cam așa: Bă, ai ceva talent, dar niciodată nu vei ajunge cineva pentru că nu ai nume de fotbalist”. Evident că, pe același criteriu, mă pot întreba și eu cum de a fost posibil ca în lumea politică să ajungă persoane cu nume pe cît de surprinzătoare, pe atît de haioase: Ciorbea, Pivniceru, Funeriu, Greblă, Plăcintă, Brînză, Bisericeanu etc. Și pe recentele afișe electoral am descoperit astfel de nume: Priceputu, Desagă, Mîndru, Cașcaval etc.

Cum ar fi ca în mass-media să apară o știre de genul: ,,Președintele Mîndru l-a numit prim-ministru pe Priceputu, care îl va avea la Finanțe pe Cașcaval, iar la ANAF pe Desagă”? Asta ne-ar mai lipsi că, în rest, vai de steaua noastră...

Recent, cineva mi-a spus cam așa: ,,Este adevărat ce spui, dar pe noi ne apără Dumnezeu!”. Vă dați seama cît de irațională a devenit specia umană, care a păcătuit continu, iar acum cică o va proteja Creatorul ei? Păi, dragi cititori, să nu uităm că ,,apărați” de Dumnezeu au fost și Adam și Eva, după ce au căzut în păcat. La fel de apărați au fost și păcătoșii de pe vremea potopului lui Noe, cînd Creatorul lumii a hotărît: „De la om pînă la dobitoace și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, totul piere” (Facerea 6. 5-7). Totul a pierit. Și, atunci cînd s-a construit Turnul Babel sau cînd, în Sodoma și Gomora, se înstăpîniseră desfrîul și nerușinarea (adică LGBT-ul), s-au umplut cimitirele sau, mai bine zis, iadul de atîția păcătoși și ,,apărați”. Mai mult, la fel de salvați au fost și cei care L-au răstignit pe Isus Christos, deși El venise pentru a ierta păcatele tuturor și pentru a le asigura nemurirea. Iar de atunci și pînă în prezent, lumea numai din război în război a ținut-o.

Altcineva, care se vaccinase anti Covid-19, mi-a zis, înainte să moară, mai zilele trecute: ,,Pe mine, care merg des la biserică, mă împărtășesc și mă spovedesc regulat, aprind lumînări și dau cu tămîie prin casă, nu are cum să nu mă apere Dumnezeu”. După cum vedeți, prioritate în gîndirea umană nu au avut cele ,,zece porunci divine” – ,,să nu te vinzi Satanei, să nu ucizi, să-ți iubești aproapele...” – ci principiul emis de Jacques Attali, un proeminent adept al Noii Ordini Mondiale, care sună așa: ,,Nu ne facem griji, fiindcă IDIOȚII vor merge singuri la tăiere”. În completare a venit și Klaus Schwab care, în cartea sa, ,,Shaping the Fourh Industrial Revolution” – capitolul ,,Alterarea ființei umane”, a scris: ,,Omul devine mai ușor supusul Satanei dacă va fi îndepărtat de la credință, educație și sănătate, în special cea mentală”. Schwab a publicat asta în 2018, dar nu este altceva decît o copie fidelă a celor scrise, la 1875, de John D. Rockefeller, în cartea sa, ,,Legămîntul secret: Manualul de înrobire a omenirii”. În concluzie, este clar că orice ,,bisericos” care, zice el, se duce des la biserică, se împărtășește, se spovedește și aprinde lumînări, nu va avea niciodată șansa de a fi apărat de Dumnezeu dacă, spre exemplu, în lăcașul sfînt în care intră, slujește un preot care aparține unui sistem religios corupt și satanizat, de la Patriarh pînă la ultimul clopotar. Întrebați-vă și cît de apărați de Dumnezeu vor fi cei care și-au trimis copiii și nepoții în stradă, la mitingurile politice sau paradele LGBT. Ca jurnalist, am fost la recentele proteste ale copiilor, unde am aflat că acești minori de 14-16 ani au fost plătiți și că mulți dintre ei, după ce stăteau circa o oră la Piața Victoriei, se duceau apoi și în Piața Universității, deși acolo se urla altceva. Dar ce conta, banii n-aveau nici ochi să vadă, nici urechi să audă. Cu acel prilej, din gura unei copile de 17 ani am aflat cît de în urmă am rămas în privința mersului istoriei și cît de mare este prăpastia dintre cunoștințele mele și noile trenduri.

Pur și simplu, am rămas mască atunci cînd am aflat că generația tînără a prezentului se împarte în tot soiul de categorii, în funcție de, spre exemplu, felul cum își prezintă imaginea în societate. De pildă, tînărul care se îmbracă în haine femeiești și se machiază ca atare, se numește FAMBOY, iar fata care se îmbracă ca un bărbat se numele TOMBOY. Mai sînt unii care poartă haine ce întruchipează diferite animale – FURRY – iar alții se îmbracă pentru a reprezenta diferite personaje din filmele de desene animate – ANIMABOY – și astea sînt doar cîteva exemple. Oricum, dacă vreți să aflați ce înseamnă să vorbiți singuri pe stradă, cum am făcut eu după ce am plecat de la mitingurile amintite, căutați pe internet aceste variante ale unor ființe umane, ce se cred și ele, probabil, apărate de Dumnezeu.

Comentariile sînt de prisos, mai ales acum, cînd la capătul tunelului se întrezărește o luminiță, în spatele căreia clocotesc cazanele cu smoală. Nu dați buluc, e loc pentru toți, chiar și pentru cei ,,apărați” de

În atelierul lui Schleske

Motto: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” – Coloseni 3.23 Maestrul german Martin Schleske (n.

1969) este considerat ca fiind unul dintre cei mai buni lutieri. Unii violoniști celebri din zilele noastre preferă instrumentele sale în locul viorii Stradivarius. Ceea ce se remarcă imediat cînd intri în atelierul său este liniștea.

Acolo se aude doar zgomotul produs de uneltele sale. Schleske are nevoie de aproximativ 150 de ore pentru a confecționa manual o vioară sau un alt instrument cu coarde – de la găsirea lemnului în zonele superioare ale pădurilor de munte pînă la lustruirea stratului final de lac. În consecință, doar 10-12 viori părăsesc atelierul său în fiecare an. Pe toate însă le poartă într-un singur gînd, acela de a sluji spre gloria lui Dumnezeu. „Rugăciunea mea“ – mărturisește el – „este ca prin sunetul viorii mele să se audă misterul unei binecuvîntări.

Sînt convins că muzica este pur și simplu o rugăciune care este eliberată în sunet“.

Oare noi Îi putem sluji lui Dumnezeu făcînd bine anumite lucrări încredințate nouă? Și, bineînțeles, nu numai ca producător de instrumente… Pavel, marele evanghelist și apostol, ne spune că se poate! Apostolul avea o viziune foarte cuprinzătoare: „Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“. Să facem în mod conștient pentru Domnul Isus tot ceea ce avem de făcut! Și atunci, fie că este muncă de birou sau de atelier, fie că este muncă în gospodăria personală sau în ogorul Domnului, totul va fi binecuvîntat de El. Dumnezeu. În plus mai aveți un avantaj: cazanele sînt foarte joase, deci puteți intra singuri în ele.

Da, oameni buni, trăim vremurile începutului de sfîrșit al omenirii, și pe voi v-a frămîntat faptul că un ,,pro-rus, mason, anti NATO, contra UE, prieten cu Dughin, cu Robert Kennedy Jr....”, probabil și fan Rapid sau F.C. Borangicul, și om care folosește pasta de dinți Cristal și mestecă covrigul cu sare pe partea stîngă, a avut ,,tupeul” să candideze la funcția prezidențială a țării. La rampă a ieșit și ,,maestrul Cristoiu”, cum îi spun toate televiziunile vîndute, aflate în pragul falimentului: ,,Călin Georgescu este un șarlatan!”. Păi, măi ,,maestre”, ce știi tu despre acest om? Așa ai spus și despre Adrian Păunescu, care te-a inventat ca jurnalist, numai că îndrăgitul poet a intrat în ISTORIE, ceea ce nu va fi nicicum cazul dumitale. În concluzie, este clar că peste piesa divină ,,Precum în cer așa și pe pămînt!” s-a tras, pentru ultima oară, cortina, iar Omul va afla, poate chiar mîine, cînd se va trezi, că nu mai este om liber, ci... SCLAV! Sau, și mai rău, că nu L-a ascultat pe Dumnezeu și a ajuns în iad. Și, pentru că se zice ,,să-i dai omului mintea cea de pe urmă”, vă reamintesc spusele lui George Orwell: ,,Poporul care votează corupți, impostori, hoți, ipocriți și trădători nu e victimă, ci complice”, cu precizarea că, în agenda lui Dumnezeu, termenul de ,,complicitate” nu figurează în tabelul motivelor ce Îl pot determina să intervină în ajutor.

Deci, ,,Alegeți! Întuneric, sau lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon” (Corneliu Vadim Tudor).

P.S. – În 28 noiembrie a.c., la Nașul TV, Radu Moraru a încercat să-și salveze televiziunea dînd o știre ,,bombă”: ,,MOSADUL se folosea de Corneliu Vadim Tudor, pentru a afla cine este antisemit în România!”. Nu știu dacă prăvălia lui R.M. va fi salvată, dar, în mod sigur, pe el, Dumnezeu nu-l va ajuta.

24

Nr. 1773 l 10 – 16 decembrie 2024

ALIANȚA PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

Vadim se întoarce în Parlament!

Vă mulțumesc pentru fiecare vot!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM