Revista AXA 17

Page 1

Cuvânt cĂtre cititor

Cuvântul unui dascăl de Lilia BENU, prof. de istorie, L.T.”M. Kogălniceanu”, or.Chişinău

A

ceastă revistă a ajuns la mine datorită unui fost elev, Sergiu Rabei, pe cît de modest şi sfios în anii de liceu, pe atît de curajos şi activ în viaţă. O revistă care îmi place mult, mai ales pentru articolele ce ţin de religie. Consider că promovează valori foarte importante, necesare educaţiei tinerei generaţii. Recent m-a surprins plăcut articolul lui I.Rusanovschi ,,Istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero” şi aş dori să-mi expun şi eu punctul de vedere (în calitate de profesor de istorie cu o experienţă de muncă de 30 de ani) vizavi de obiectivul alianţei ,,Suflet pentru educaţie” - de a introduce religia în şcoală ca obiect de studiu. În mileniul III, cuprins chiar de la început de un dezastru moral şi social, pedagogia actuală este în căutarea celei mai dificile arte de educaţie - Arta Omeniei. Educaţia morală s-a realizat pînă acum începînd cu cei şapte ani de acasă, cu cei de la grădiniţă, apoi prin învăţămîntul preuniversitar, universitar, postuniversitar etc. Dar ce avem azi? Progres moral, social sau dezastru? Ce este omul astăzi?Violenţa,

minciuna, fărădelegea şi corupţia, neglijenţa şi cruzimea, dezordinea şi lăcomia, criminalitatea, la noi sunt mai dezvoltate decît în multe ţări europene. Celebrul filosof P..Ţuţea constatata: ,,Omul este un animal raţional care vine de nicăieri şi se duce nicăieri…” E timpul să ne întrebăm îngrijoraţi: Cine l-a învăţat că vine de nicăieri şi se duce tot acolo? De ce omul educat atît de mult a devenit atît de ,,puţintel” şi nu desăvîrşit? Aceasta trebuie să ne doară pe toţi cei care educăm şi ne educăm! Acum ca niciodată realitatea ne întreabă care este totuşi cea mai mare greşeală a modelului de educaţie realizat în ultimii 70 de ani? Unul dintre răspunsuri îl găsim parţial în constatarea ilustrului filosof Platon: ,,Dacă omul n-a primit decît o educaţie defectuoasă, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pămîntul.” Prin urmare, mai întîi ar trebui să găsim cauzele, punctele slabe ale procesului educativ prin care unii oameni devin ,,animale” şi în acelaşi timp ,,specialişti” în diferite domenii sociale. Dar unii profesori probabil vor protesta: ,,Oare noi nu am educat cu jertfire de sine?”. Da, noi am educat dar mai mult am instruit şi am scăpat din vedere că ,,a educa înseamnă a forma, în primul rînd, oameni” şi nu numai specialişti în diverse domenii, ne aminteşte Monaige. Iată deci una din greşeli: am cerut cunoaşterea multor materii de specialitate, poate şi a unor noţiuni de omenie, cumsecădenie, dar o educaţie adevărată - cea creştină - nici vorbă, nu am dat. Fără să ne supărăm , cei care educăm şi ne educăm, va trebuie

să recunoaştem: ,,Cum e învăţămîntul aşa e şi ţara” şi, în acelaşi timp, va trebui să schimbăm sensul activităţii noastre educative după îndemnul Sf. Vasile Cel Mare: ,,Viaţa de aici are valoare în măsura în care se pregăteşte viaţa de dincolo,eternă”. ,,Aci nu rămîne nimeni”, spune Sf.Augustin. Nu e de mirare răspunsul domnului ministru, nici a domnului prim-ministru în privinţa introducerii religiei în şcoală în variantă opţională, noi toţi suntem un produs al regimului comunist. Dar odată ce am fost lipsiţi noi, fără voia noastră, de ceea ce este mai scump pe pămînt - dragostea faţă de Dumnezeu, de ce să-i lipsim şi pe copii? Oare nu a spus Mîntuitorul: ,,Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia Lui Dumnezeu este a unora ca ei”(Marcu 10:13-16). Sf. Grigorie Teologul spune: ,,Trupul este de la părinţi, sufletul de la Domnul”, iată de ce părinţii iubesc ce este al lor. Părinţii consideră că sunt datori să ofere copiilor ceea ce se preţuieşte în această lume, le cumpără „un loc” în această viaţă. Dar sufletul, inima copilului, morala(spiritualitatea) sunt lăsate în umbră; sau se crede că şcoala va avea grijă? Şi de ce nu? În situaţia când ţara noastră se află într-o criză social-economică profundă şi familia nu este deloc protejată, acea principală „sursă de transmitere” a valorilor, ba mai rău, mulţi părinţi pleacă peste hotare şi nu sunt „sursă de transmitere” a valorilor ci a banilor, atunci ce trebuie să facă profesorul ca educator? Nu pretind la prea mari generalizări, dar consider că este o problemă

foarte importantă. Dacă în familie se pune accent pe valori materiale, greu îi vine unui profesor sa demonstreze că sunt importante valorile spirituale. În această situaţie consider că introducerea religiei în şcoală este foarte binevenită. La o şedinţă de părinţi, organizată de mine recent, cînd se discutau unele probleme, un părinte a spus: „religia trebuie să fie introdusă în şcoală, şi atunci nu vor fi probleme”. Îmi imaginez că mulţi părinţi ar dori acest lucru. Am fost lipsiţi de credinţă noi, atunci să educăm tânăra generaţie în spiritul dragostei faţă de Dumnezeu. În aşa fel vom educa viitorii părinţi care spre deosebire de noi, îi vor educa pe copiii lor buni creştini, şi atunci şcoala va completa activitatea părinţilor. Mesajul religiei creştin-ortodoxe este mesajul dragostei faţă de Dumnezeu, al dragostei faţă de aproape. Copiii se educă pe baza unor exemple concrete. Puţine sunt oare astfel de exemple în credinţa noastră - exemple care ar putea educa elevii în baza acestor valori? M-a surprins întrebarea din articol: ,,Au fost observate influenţe pozitive asupra copiilor care ar putea justifica introducerea acestei disciplini?” Halal de noi, dacă mai trebuie să justificăm importanţa credinţei în viaţa unui om, dar să încerc şi eu să justific cum pot. În activitatea mea de profesor am educat şi instruit mulţi copii şi, slavă Lui Dumnezeu, am avut parte şi de copii din familii creştin-ortodoxe (cu fapta şi nu cu vorba) şi aş aduce drept exemplu familia Guzun din Măgdăceşti.


Internaţional

Factorul islamic în relaţiile internaţionale 8

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER). Redactor şef: Valeriu HARABARA Corectura: Svetlana PROŢAP Redactor tehnic: Octavian Racu Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.

Internaţional

Obama, un pacificator războinic

6 1. Cuvânt către cititor Cuvântul unui dascăl

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

ISSN 1857-3495

AXA

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Obama, un pacificator războinic - Factorul islamic în relaţiile internaţionale - Democraţie sau licitaţie pentru putere?

3. Istorie - Basarabeanul Dionisie Bădărău, unul din aşii serviciilor secrete româneşti (II) - Presa moldovenească în prima etapa a Restructurarii (1985-1989) (II) - Lenin şi intelectualitatea (intelighenţia) rusă - Femeia celor „ o mie de ani, de întuneric”

4. Interviu - Ieşirea din Umbră. Interviu cu Adrian Lupuşoru


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Partidul extremist Jobbik, mai popular în rândul tinerilor din Ungaria decât Partidul Socialist Partidul radical naţionalist ungar Jobbik este pentru prima dată mai popular în rândul tinerilor din Ungaria decât Partidul Socialist, se arată într-un sondaj Forsense. n grupul de respondenţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 24 de ani, Jobbik este de două ori mai popular decât partidul aflat la guvernare, potrivit sondajului. Sprijinul pentru Jobbik în această categorie - în special în rândul bărbaţilor - a crescut de la 1 la sută în februarie 2009, la 8 procente. Partidul conservator de opoziţie Fidesz, care ar urma să câştige alegerile din aprilie, este de asemenea un concurent puternic în ceea ce priveşte voturile tinerilor, precizează Forsense. Cel mai bun segment al socialiştilor în rândul electoratului este reprezentat de pensionari, adaugă sondajul. sursa: Mediafax

Interviu

Spiritualitate

Mircea DOGARU: “Avem suficientă inteligenţă, ea trebuie doar adunată şi coordonată!”

Părintele Arsenie Boca un Serafim de Sarov al României

18 6. Clasicii noştri

28 Observator Cultural

Constantin STERE: “Ororile din Basarabia”

7. Cultură - Soţia călătorului în timp- Amintiri despre ,,Toiagul păstoriei”

8. Spritualitate - Părintele Arsenie Boca un Serafim de Sarov al României - Dragoste sau toleranţă? Conferinta internationala ortodoxa “Marturisirea credintei, între dragoste si toleranta”

Părintele Arsenie Boca un Serafim de Sarov al României 28

Soţia călătorului în timp

25 3


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

ŞTIRI Teroriştii ar putea folosi contoarele de curent din Marea Britanie pentru a opri alimentarea ţării Teroriştii ar putea folosi contoarele de gaz şi curent din Marea Britanie pentru a opri alimentarea cu electricitate a ţării, arată un raport al serviciile de informaţii. Contoare “inteligente” care le permit companiilor de electricitate şi gaz să verifice consumul şi să schimbe tarifele de la distanţă, urmează să fie instalate în toate casele britanice până în 2020, potrivit unui plan al secretarul energiei, Ed Miliband, evaluat la 9 miliarde de lire sterline. Însă, potrivit unui raport al Centrului de operaţiuni pentru securitatea informatică, din cadrul agenţiei guvernamentale de spionaj GCHQ, teroriştii ar putea profita de legăturile computerizate dintre case şi staţiile electrice pentru a întrerupe alimentarea cu curent a ţării. “Ţările ar putea folosi tehnici similare pentru a opri alimentarea cu curent a guvernului unei ţări ostile în timp de război, oprind ţara inamică să îşi coordoneze apărarea”, se arată în documentul de 18 pagini. “Vom avea o abordare riguroasă şi sistematică în evaluarea (...) acestor probleme”, a dat asigurări Departamentul Energiei. (realitatea.net)

Un fost redactor-şef al unui cotidian danez recunoaşte că a spionat pentru Israel Fostul redactor şef al unui cotidian danez important, Politiken, Herbert Pundik, a recunoscut sâmbătă că în tinereţe a profitat de meseria sa de jurnalist pentru a spiona în favoarea Israelului. “Am călătorit în Africa, sub acoperirea (meseriei - n.red.) de jurnalist şi făceam rapoarte adresate ambasadelor din Israel”, a declarat Pundik întrun interviu pentru cotidianul online Information.dk, întrebat despre activităţile sale din anii ‘50-’60. “Era spionaj, da... dar unde este graniţa dintre spionaj şi jurnalism?”, a adăugat fostul jurnalist, explicând că a spionat timp de 10 ani, deoarece considera că are o datorie faţă de Israel, în calitate de evreu. El a precizat că a insistat ca informaţiile transmise autorităţilor israeliene să fie oferite şi autorităţilor daneze. Născut în 1927, el era în perioada respectivă reporter pentru Information şi corespondent pentru postul de radio public danez, precizează Information.dk. Herbert Pundik s-a alăturat Politiken în 1965, ca jurnalist-reporter şi a asigurat că a pus capăt activităţilor de spionaj în 1 ianuarie 1970, an în care a devenit redactor şef al cotidianului.

4

Ofiţerii chinezi prevăd un conflict cu SUA în cel mult 20 de ani

China trebuie să-şi formeze cea mai puternică armată din lume, întrucât creşterea economică a ţării alarmează oricum Washingtonul şi face posibilă o confruntare militară, în ciuda speranţelor Beijingului într-o competiţie paşnică, spune colonelul Liu Mingfu, profesor în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare a Chinei. În recenta sa carte “Visul Chinei”, Liu avertizează că rivalitatea dintre SUA şi China este “o competiţie pentru a ajunge numărul unu, un conflict care va decide cine cade şi cine va domina lumea”, relatează Reuters. Colonelul arată ca o parte din veniturile tot mai mari ale ţării sale trebuie investite în dezvoltarea armatei, astfel încât SUA “să nu îndrăznească şi să nu fie capabilă să intervina într-un conflict militar în strâmtoarea Taiwan”. “Dacă în secolul XXI China nu va putea deveni numărul unu în lume, cea mai mare putere, atunci va ajunge să fie dată deoparte. Cât timp China va încerca să devină cea mai puternică ţară, chiar dacă va fi chiar mai capitalistă decât SUA, Washingtonul va încerca să-i limiteze influenţa”, arată Liu. “Visul Chinei” nu reflectă viziunea oficială a guvernului de la Beijing, ţine să precizeze Liu, însă Alan Romberg, expert

la centrul Henry L. Stimson din Washington, consideră că liderii comunişti chinezi acordă o atenţie tot mai mare opiniilor elitei, inclusiv elitei Armatei Naţionale de Eliberare. Volumul cu viziuni naţionaliste al colonelului Liu Mingfu a apărut pe piaţă într-un moment în care China este singura mare economie mondială care a înregistrat creştere economică, în ciuda crizei financiare. Pe de altă parte, Beijingul este iritat de continuarea exporturilor americane de arme către Taiwan, de criticile SUA la adresa politicii financiare chineze, primirea liderului tibetan Dalai Lama de către cancelariile occidentale şi reproşurile Vestului faţă de lipsa de angajament a Chinei în vederea reducerii emisiilor de dioxid de carbon. Viziunea pesimistă asupra relaţiilor China-SUA este împărtăşită şi de alţi ofiţeri de la Beijing. “Cred că ţara noastră nu se va putea feri de declanşarea unui război, iar aceasta se va întâmpla într-un viitor nu foarte îndepărtat, cel mult in 10-20 de ani”, a scris colonelul Dai Xu într-un volum care prezintă o Chină încercuită de naţiuni ostile, susţinute de SUA.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Mistral – da, NATO – ba

Noua doctrină militară a Rusiei nu identifică NATO ca pe principala ameninţare, dar Moscova este deranjată de „extinderea fără sfârşit” a Alianţei – a reiterat recent, la Paris, preşedintele Medvedev. Rusia a făcut din aderarea celor două foste republici sovietice Ucraina şi Georgia la NATO o „linie roşie” în relaţiile sale cu Occidentul. Noua doctrină militară rusească subliniază că una dintre „principalele ameninţări externe” vine de la extinderea spre est a Alianţei până spre graniţele Rusiei. „Problema este extinderea fără de sfârşit a NATO, prin absorbirea ţărilor care erau odată parte din Uniunea Sovietică, sau care se învecinează cu noi. NATO este totuşi un bloc militar”, a spus preşedintele Medvedev. Asta nu înseamnă că Rusia se întoarce la gândirea de tip Război Rece, atunci când NATO era cel mai mare duşman al Uniunii Sovietice, a adăugat el. La 18 luni după scurtul război ruso-

georgian, relaţiile Moscovei cu Alianţa rămân tensionate. Membrii NATO au arătat puţin entuziasm faţă de apelul lui Medvedev pentru crearea unui tratat european de securitate.

Afacerea Mistral

Aflat la Paris, Medvedev a confirmat interesul Moscovei de a cumpăra nave de război avansate de la Franţa. Iar Parisul s-a declarat pregătit să vândă o navă de război Moscovei, în ciuda îngrijorării Georgiei şi a statelor baltice. Ministrul francez al Apărării, Herve Morin, a apărat afacerea Mistral, susţinând că Rusia nu trebuie privită de parcă ar fi Uniunea Sovietică. „Rusia s-a schimbat şi trebuie să schimbăm şi noi modul în care vedem Rusia”, a spus Morin. Preşedintele Sarkozy l-a trimis deja pe Pierre Lellouche, ministrul francez pentru afaceri europene, în Lituania, Letonia şi Estonia pentru a le linişti în legătură cu afacerea Mistral.

Site-ul preşedintelui Kosovo, închis în urma unui atac al “piraţilor sârbi” Site-ul preşedintelui kosovar, Fatmir Sejdiu, a fost închis temporar în urma unui atac informatic al “piraţilor sârbi”, a informat Preşedinţia, citată de AFP. “Cu această ocazie, simbolurile statului sârb şi textul «Kosovo este Serbia» au apărut pe pagina principală a site-ului, precum şi (reprezentări) ale lăcaşurilor de cult”, au precizat luni autorităţile, făcând probabil aluzie la imaginile mănăstirilor ortodoxe sârbe, numeroase în Kosovo. Pagina a fost închisă temporar, iar serviciile preşedinţiei “analizează maniera în care a fost desfăşurat atacul” informatic, a adăugat aceeaşi sursă, fără a preciza când a avut loc acest atac. Kosovo şi-a proclamat independenţa în februarie 2008, dar Serbia îl consideră în continuare o provincie a sa.

ŞTIRI Surorile lui Labiş, chemate la tribunal de CopyRo Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor (CopyRo) le-a dat chemat în faţa instanţei Tribunalului București pe cele două surori ale poetului Nicolae Labiș. CoyRo vrea ca TMB să constate că drepturile de autor asupra operei poetului nu le mai aparţin exclusiv acestora, ci aparţin societății. CopyRo le solicită judecătorilor - la primul teremen ala procesului de pe data de 1 aprilie - să constate nulitatea certificatului de moștenitor prin care tatăl poetului, Eugen Labiș, a transmis un sfert din drepturile de autor asupra operei fiului său, către surorile lui Nicoale - Maria Labiș și Teodora Labiș Crețu - și către mama poetului, Ana-Profira Labiș. CopyRo contestă, totodată, și certificatul de moștenitor prin care mama lui Labiș, Ana-Profira, a transmis cota sa parte din drepturile de autor asupra operei poetului către fiica sa, Teodora. Pe baza legilor în vigoare în 1956, CopyRo susține că părinții puteau deține drepturile de autor asupra operei lui Labiș doar pe durata vieții lor fără să aibă dreptul de a le lăsa moștenire.

Obama pregăteşte o “reducere spectaculoasă” a arsenalului nuclear american Presedintele Barack Obama elaboreaza o strategie de aparare nucleara, care va cuprinde o “reducere spectaculoasa” a numarului de arme atomice ale Statelor Unite”, a spus luni un inalt oficial din administratie, citat de NewsIn. Aceasta strategie, coerenta cu vointa lui Obama de a lupta impotriva proliferarii nucleare, “va viza o reducere spectaculoasa a stocurilor (de arme nucleare -n.red.), pastrand in acelasi timp o disuasiune solida si fiabila prin investitiile de la bugetul” federal, a explicat oficialul, sub acoperirea anoniatului. Aceasta modernizare a strategiei nucleare americane, prima dupa 2002, “va merge mai departe decat precedentele, incluzand obiectivele neproliferarii, printre care securitatea nucleara si etapele pe care presedintele le-a dezvoltat la Praga”, in 5 aprilie 2009, cand a pledat pentru o lume fara arme atomice. Potrivit aceleiasi surse, documentul, care va fi prezentat Congresului, “va viza un rol sporit pentru armele conventionale in disuasiune” si va exclude armele atomice antibuncar cerute de administratia precedenta.

5


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

international

Obama, un pacificator războinic „SUA vor susţine naţiunile suverane, stabile şi democratice, integrate în lumea economică şi cooperante una cu cealaltă. Este unica modalitate de întări securitatea şi stabilitatea regională”. (Barack Obama) de Maria DIMINEŢ mană l-a privit cu reticenţă pe „salvatorul omenirii” şi a „admirat” în tăcere, timp de mai multe zile, apelul de solidaritate şi fraternitate anunţat patetic de noul lider de la Casa Albă.

Show-ul

Alianţe mai puternice, reconstruirea relaţiilor rupte şi repararea imaginii SUA peste hotare. Asta şi-a promis Barack Obama acum un an. Totodată, el a amintit întregii lumi că „spiritul american este puternic şi că nu poate fi distrus”. Oricine va încerca să torpileze acest spirit, „va fi învins”. În scopul combaterii terorismului şi micşorării pericolului nuclear liderul de la Casa Albă a afirmat că va „conlucra neobosit cu prietenii şi duşmanii vechi”.

Profetul

Barack Obama şi-a dorit să fie un mesia. Un profet venit să împace, pentru totdeauna, pe musulmani şi creştini. „Misiunea mea, în legătură cu lumea musulmană, este de a comunica ca americanii nu sunt duşmani”. Dacă ar fi fost mai convingător, uniunea dintre Occident şi Orientul Mijlociu ar fi părut un proiect cât se poate de real. Discursul său ,însă, nu a convins, şi nu doar din cauza discrepanţei dintre conţinut şi fapte. Schimbarea radicală a modalităţii de abordare faţă de cei a căror existenţă a fost, timp de decenii, un reproş, dar şi o ameninţare în adresa valorilor americane, a suscitat dubii de la bun început. Lumea musul-

6

Ca să ofere credibilitate nobilelor sale intenţii, Obama a certat Israelul. Show-ul s-a încins atunci când „manopera” Statelor Unite a fost somată să îngheţe colonizările pe teritoriul palestinian şi să se împace cu arabii. Replicile obraznice ale oficialilor evrei, completate de declaraţiile dure ale preşedintelui american, nu au produs euforia aşteptată în rândurile mahomedanilor. În scurt timp arabii au rupt tăcerea, şi au spus un „NU” tranşant împăcării cu Israelul, iar conducerea de

la Teheran a declarat că nu vrea să colaboreze cu Agenţia Internaţională de Energie Atomică în privinţa programului nuclear iranian. Hotărârea Teheranului i-a scos din sărite pe oficialii americani, în special pe secretarul de stat Hillary Clinton, care se pare, din acel moment, nu a avut alte sarcini prioritare pe ordinea de zi decât să avertizeze Iranul. Nerecunoştinţa guvernului teocrat a fost interpretată, la Casa Albă, ca un afront adus poporului american. Primul preşedinte al SUA, în ultimii 30 de ani, este dispus să se împrietenească cu iranienii, iar ei nu apreciază gestul? Isteria doamnei Clinton, dar şi ameninţările subtile exteriorizate de Obama au scos la iveală falsitatea discursului său pacificator. Şi în loc să obţină

concesii din partea Iranului, preşedintele american, susţinut de oficiali din administraţia sa, a complicat şi mai mult relaţia cu Teheranul.

Pacea lui Obama

Barack Obama a promis, de asemenea, că va aduce pacea în Afganistan şi stabilitatea în Pakistan. Deocamdată, dezideratul nu i-a reuşit. În schimb, a obţinut premiul nobil pentru pace, la doar câteva zile după ce a decis să trimită în Afganistan încă 30 000 de militari americani. Împreună cu cei circa 200 mii de militari, dislocaţi anterior aici, dintre care 100 de mii sunt ai Alianţei Nord Atlantice, aceştia au o misiune „extrem” de importantă – să omoare zilnic, în mediu, câte zece talibani. E adevărat, uneori, din greşeală


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

sau în urma confruntării cu duşmanul mor şi civili, însă, se pare, orice crimă poate fi justificată în numele securităţii şi păcii mondiale. Robert O. Blake, asistentul secretarului de stat, responsabil pentru problemele din Asia centrală şi de Sud a descris politica lui Obama în Afganistan şi Pakistan, ca o strategie de securitate nu doar pentru SUA, dar pentru lumea întreaga. “Afganistan şi Pakistan sunt două ţări diferite, dar noi nu vom reuşi dacă nu vom aduce stabilitate în ambele”.

Resursele Africii

Şi pe africani i-a surprins plăcut. Hillary Clinton le-a vorbit cu mult zel despre priorităţile economice, politice şi militare ale politicii lui Obama în Africa. Ea a confirmat intenţia SUA de a consolida relaţiile cu statele africane, de a oferi asistenţă pentru soluţionarea problemelor vitale şi de a împiedica al-Qaida să-şi găsească refugiu în statele slăbite din Africa. Interesul sporit al Statelor Unite faţă de unele ţări din Africa nu este deloc întâmplător, iar politica liderului de la Casa Albă este fundamentată pe principii economice. SUA este actualmente cel mai mare consumator al petrolului african, urmată de China. Iar Nigeria şi Angola au resurse bogate de petrol negru. Mai mult, Republica Democratică Congo este bogată în tantal – metal utilizat pe larg în industria electronică. Africa a devenit un câmp de luptă între Washington şi Beijing. China îşi

manifestă din ce în ce mai mult interesul faţă de această regiune, fapt care nu convine administraţiei americane.

China, ofensată

Obama a afirmat că relaţia SUA - China va marca pozitiv secolul 21. Cooperarea cu Beijingul, în opinia oficialilor de la Casa Albă, este necesara pentru a rezolva problemele globale ecologice, economice, şi de securitate. „Creşterea economică a Chinei nu face din aceasta un adversar pentru SUA. Cooperarea avantajoasă reprezintă un obiectiv important pentru ambele state”, spunea Hillary Clinton. La numai un an de la anunţarea acestor priorităţi, dialogul SUA – China intră în impas. China este revoltată de faptul că SUA a decis să vândă arme Taiwanului şi ameninţă cu „repercusiuni grave”. Barack Obama, însă, nu acordă atenţie nemulţumirii exprimate de Beijing. Mai mult, el se vede cu Dalai Lama, liderul spiritual al tibetanilor, în ciuda opoziţiei exprimate de autorităţile chineze. Pentru a calma spiritele, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Bill Burton, a precizat că Statele Unite consideră Tibetul ca fiind o parte din China. Aserţiunea, însă, nu a avut efect calmant asupra liderilor de la Beijing.

unele decizii ale administraţiei americane, Obama este apreciat pentru faptul că a adus o schimbare pozitivă pe axa Washington – Moscova. Analiştii ruşi consideră că acesta este primul preşedinte american care, în dialogul cu Rusia, „ a trecut de la vorbe la fapte”. Vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden , a recunoscut că, în ultimii ani, a existat discrepanţe serioase între Rusia şi NATO. El a precizat, însă, că „a venit timpul ca Rusia şi SUA să revizuiască domeniile unde ar putea conlucra împreună”. Moscova a fost atenţionată că oficialii americani „nu vor fi

de acord cu Rusia în toate chestiunile”, cum ar fi, de exemplu, recunoaşterea independenţii Abhaziei şi Osetiei de sud. De altfel, nici Rusia nu agreează unele „mişcări” ale SUA. Ministrul rus, Serghei Lavrov, profită de orice ocazie să-şi exteriorizeze nemulţumirea în legătură cu extinderea NATO şi amplasarea sistemului antibalistic american în Europa. Contrar acestor divergenţe, Barack Obama şi Dimitrii Medvedev au convenit „să lase în urmă mentalitatea războiului rece şi să traseze un nou început în relaţiile dintre Kremlin şi Casa Albă”.

Aprecierea Rusiei

Marea realizare a preşedintelui Obama este destinderea relaţiei cu Rusia. Chiar dacă Kremlinul este reticent faţă de

7


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Politica

Factorul islamic în relaţiile internaţionale de Irina PALADI Ciocnirea civilizaţiilor

D

eşi sistemul contemporan al relaţiilor internaţionale are un caracter laic, convingerile religioase ale maselor joacă un anumit rol în politica internă a multor state şi în evoluţia relaţiilor internaţionale. În ultimele decenii ale sec. XX, în mai multe state a avut loc

8

creşterea rolului religiei în societate, multe conflicte de pe mapamond având evident substrat religios. De aceea, neglijarea factorilor religioşi se soldează (precum ne demonstrează mereu practica internaţională) cu tragedii omeneşti, războaie şi vărsări de sânge.

În ultimii ani, în literatura de specialitate se poartă discuţii referitor la caracterul conflictelor şi războaielor în lumea multipolară. De mare popularitate se bucură concepţia „Ciocnirii civilizaţiilor” propusă de politologul american S. Huntington, care susţine că dacă secolul al XXlea a fost un secol al coliziunii ideologiilor, apoi secolul al XXI-lea va deveni un secol al coliziunii civilizaţiilor sau religiilor. Ideea pricipală a acestei concepţii este că în lume, după războiul rece, cele mai importante deosebiri între popoare nu sunt deosebirile ideologice, politice sau economice, ci cele culturale. Oamenii încep să se identifice nu cu statul sau cu naţiunea, ci cu o formaţiune culturală mai largă - cu civilizaţia. Religia îi desparte pe oameni mai mult decât apartenenţa etnică. După părerea lui Huntington, dominaţia Occidentului se apropie de sfârşit. Pe arena mondială evoluează câteva state neoccidentale care resping valorile occidentale şi apără valorile şi normele proprii. Astfel, un pericol serios este islamul datorită exploziei demografice (este cea mai dinamică religie a lumii, cei 1,5 miliarde de credincioşi fiind prezenţi pe toate continentele), renaşterii culturale şi lipsei unui stat-nucleu în jurul căruia ar putea să se consolideze toate ţările islamice. De fapt, islamul şi Occidentul deja se află în stare de război.

Renaşterea islamului

Pe parcursul istoriei acţiunile statelor colonizatoare şi influenţa culturii politice occidentale în lumea musulmană au dus la înlăturarea islamului din sfera politicii. Astfel, În ul-

timii 150 ani islamul ca religie şi lege a fost plasat consecvent şi fără milă la un rol minim în dirijarea problemelor statului, economie şi relaţiile intenaţionale [1]. În Occident, până la sfârşitul anilor ’70 era diminuată importanţa islamului în formularea şi realizarea politicii interne şi externe a ţărilor musulmane, chiar dacă au fost situaţii când religia musulmană a jucat un rol indiscutabil în mişcările anticoloniale şi în conflictele regionale. Timpul a arătat că s-a subapreciat influenţa islamului asupra maselor largi ale populaţiei în statele musulmane, a potenţialului religiei islamice de mobilizare şi integrare a forţei sociale. Deja la începutul anilor ’80 atitudinea faţă la islam s-a schimbat radical. A devenit o certitudine că religia islamică trece printr-o perioadă renaştere furtunoasă, că deja s-a transformat într-o forţă politică independentă în toate statele musulmane şi joacă un rol tot mai vizibil şi pe arena internaţională. Victoria revoluţiei islamice în Iran şi instaurarea unui regim în care puterea aparţine clericilor musulmani, contruirea statului după modelul islamic, confruntarea noului regim iranian cu SUA, politica externă orientată spre formarea „ordinii islamice


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

mondiale” – au produs o mare impresie asupra maselor largi ale populaţiei altor state musulmane, reînviind vizibil interesul faţă de islam, în special în rândul tinerilor. A crescut brusc activismul mişcărilor, numite în Occident „fundamentaliste” sau „integraţioniste” în statele musulmane şi peste hotarele lor.

Fundamentalismul islamic

În prezent sunt cunoscute diverse mişcări islamiste: de la cele mai moderate, care deşi critică puterea de stat, acceptă un compromis, făcând parte din structurile de stat (parlament, guvern), până la cele extremiste ce activează ilegal folosind metodele terorii. Printre grupările cu un grad moderat al activităţii teroriste se numără: Gruparea Abu Sayyaf (Filipineză), Jihadul Palestinian Islamic, Grupul Islamic Armat (Algeriană), Grupul islamic (Egipteană), Al-Jihad (Egipteană), Mişcarea Islamică Uzbechistană; cu nivel înalt şi foarte înalt: Hamas (Palestiniană), Harakatul Mujahedin (Palestiniană), Hezbollah (Libaneză) şi Al-Qaida (multinaţională cu baza în Afganistan). Majoritatea acestor mişcări încearcă să-şi unească forţele, prin formarea organizaţiilor islamiste internaţionale. Caracterul internaţional al lor

se manifestă prin faptul că sfera lor de activitate nu se limitează la teritoriul statului unde au apărut, ci înfiinţează filiale în alte state, inclusiv peste graniţele lumii musulmane (Europa, SUA, Canada, Africa de Sud). Este de menţionat că sursa fundamentalismului islamic ca şi a terorismului de origine extremist-islamică nu a constituit-o niciodată Coranul, Sharia sau alte precepte religioase, ci dezvoltarea anacronică a ţărilor musulmane în contextul

afirmării economice şi politice a Occidentului creştin. În ultimele decenii ale secolului XX a apărut un soi de terorism islamic care se află într-o contradicţie directă cu toate perceptele morale care se desprind din Coran. De exemplu, organizaţia cre¬ată de Osama bin Laden în februarie 1998, „Frontul Mondial Islamic pentru lupta împotriva evreilor şi creştinilor”, trezeşte nedumerire pentru oricare intelectual care cunoaşte Coranul şi cultura

islamică. Se poate afirma că islamismul este mai mult o mişcare politică decât religioasă, deoarece reprezentanţii ei nu înaintează idei de reformare a religiei ca sistem de dogme şi ritualuri. Ei pledează pentru transformarea esenţială a sistemului social-politic şi a relaţiilor economice în societate, adică schimbarea orânduirii sociale nu numai în ţările musulmane, ci în întreaga lume, crearea orînduirii islamice a lumii. Liderul Mişcării Frăţia musulmană, Mustafa Maşhur, a declarat că scopul organizaţiei este „crearea în următorii 30 de ani a statului mondial islamic” [2]. Mişcările islamiste nu pot fi privite ca manifestări periferice în lumea musulmană. Cercetătorii al acestui fenomen afirmă că „admiterea islamului în viaţa politică a ţărilor musulmane reprezintă începutul unei noi faze, conştiente, de dezvoltare a poporului, ce soluţionează problema modernizării” [3]. După criza din golful Piersic din 1990-91 şi căderea sistemului socialist şi a URSS mişcările islamice au trecut într-o nouă etapă de dezvoltare, caracterizată printr-o scară mai largă a activităţilor teroriste ce se manifestă peste hotarele lumii musulmane, prin participarea activă a islamiştilor în procesele politice şi conflictele din spaţiul postsocialist (fosta Iugoslavie, Tadjikistan, Uzbekistan, Cecenia), şi o mai mare agresivitate în lupta pentru putere în statele unde s-au format. Problematica terorismului contemporan a căpătat după 11 septembrie 2001 valenţe deosebite, determinând schimbarea viziunii majorităţii statelor lumii faţă de acest fenomen, indiferent dacă ele s-au confruntat cu acte teroriste concrete pe teritoriile lor naţionale. Caracterizarea dată atentatelor teroriste de „hiperterorism ori megaterorism” vine să sublinieze că agresiunea este atât de mare încât nu seamănă cu nimic cunoscut până atunci.

9


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Influenţa religiei asupra politicii externe a statelor musulmane

Islamizarea societăţii şi sporirea activismului mişcărilor islamiste are o mare influenţă şi asupra politicii externe a cercurilor conducătoare chiar şi din statele musulmane considerate laice, unde religia a fost separată de politică. Reacţia elitelor politice din majoritatea acestor state a fost diversă, uneori contradictorie: de la încercarea folosirii mişcărilor islamiste în lupta politică până la represiuni dure îndreptate spre cei mai activi membri. Liderii multor state musulmane au început să acorde ajutor instituţiilor islamice (şcoli, universităţi, moschee), a crescut atenţia faţă de îndeplinirea ritualurilor (rugăciune, post, pelerinaj). Se modifică comportamentul diplomaţilor musulmani faţă de reprezentanţii statelor nemusulmane, se introduc modificări în protocolul diplomatic în ceea ce priveşte pauzele pentru rugăciune în timpul lucrărilor conferinţelor internaţionale, servirea băuturilor alcoolice la recepţiile oficiale etc. A crescut numărul statelor musulmane liderii cărora dau prioritate grupului statelor musulmane în politica lor externă: o atenţie sporită se acordă problemei coordonării poziţiilor statelor musulmane, de exemplu în cadrul ONU, sunt apreciate

pozitiv iniţiativele îndreptate spre realizarea ideii solidarităţii islamice, încep să lucreze activ organizaţiile internaţionale guvernamentale islamice existente, mai ales Organizaţia Conferinţei Islamice, şi să apară altele noi. Sunt elaborate teoria „islamică” a relaţiilor internaţionale şi concepţiile „islamice” ale orânduirii mondiale şi securităţii internaţionale, abordarea „islamică” a problemelor globale şi regionale, concepţia „solidarităţii islamice şi a comunităţii musulmane”, s-a iniţiat formarea „Ordinii economice islamice”, se elaborează modelele „Pieţei comune musulmane” elementele căreia ar fi instituţii precum: Banca Islamică de Dezvoltare, Agenţia Islamică de Informare, Camera Islamică de Comerţ, Industrie şi Schimb de mărfuri ş.a. În mare măsură rolul islamului în politica externă a statelor musulmane se manifestă şi prin activitatea misionară realizată de structurile guvernamentale, de diverse organizaţii neguvernamentale şi fonduri care sprijină comunităţile islamice din alte state şi contribuie la apărarea drepturilor credincioşilor musulmani la nivel internaţional. Tendinţa de creştere a importanţei geostrategice a lumii musulmane este o reacţie la schimbările din prezent: căderea URSS şi a blocului sovietic,

aspiraţiile hegemoniste ale SUA în calitate de unică mare putere, crearea Europei unite, apariţia proceselor integraţioniste în diverse părţi ale lumii, înlocuirea principalelor contradicţii din planul Est-Vest în planul Nord-Sud. Interesul activ al unor state musulmane faţă de spaţiul postsovietic este cauzată de dispariţia sistemului socialist şi căderea URSS însoţite de reîmpărţirea zonelor de influenţă - proces în care aceste state participă nemijlocit, urmărind nu numai interese economice, ci şi politice, legate în special de încercarea de a impune noilor state modelul lor de dezvoltare, de a le atrage în grupările regionale ce se formează ş.a.

Şi totuşi...

Realizarea solidarităţii islamice este împiedicată de problemele naţionale (problema palestinienilor, a kurzilor), existenţa pretenţiilor teritoriale (Arabia Saudită-Oman, IrakKuweit, Irak-Iran). Chiar din punct de vedere pur religios lumea musulmană este foarte eterogenă. În toate statele musulmane există minorităţi religioase (nemusulmane), care au în unele situaţii o mare influenţă politică şi economică, iar populaţia musulmană este adeptă a diferitor curente islamice Există contradicţii profunde între diverse regimuri politice. Fiecare stat musulman

are propria viziune a comunităţii islamice şi există o concurenţă între mai multe state pentru rolul de lider al lumii musulmane (Arabia Saudită, Turcia, Pakistan, Iran, Irak, Egipt, Libia). Toate acestea îşi găsesc reflectarea şi în politica externă a statelor musulmane, creând dificultăţi în elaborarea unei direcţii comune a politicii lor externe, ce se manifestă mai ales în imposibilitatea acestor state de a soluţiona în mod colectiv conflictele regionale şi în elaborarea unei poziţii unice în ce priveşte atitudinea faţă de problema palestiniană şi colaborarea cu Israelul. Din acest motiv este greu de vorbit despre o „politică externă islamică” ca un sistem integru de valori, ce ar determina orientarea politicii şi faptul că islamul joacă un rol important în relaţiile internaţionale, cum se consideră în ultima vreme. Totuşi, cu toate diferenţele şi contradicţiile din lumea musulmană valorile islamice au o anumită importanţă în politica externă a tuturor statelor musulmane. În toate statele musulmane islamul reprezintă o parte a ideilor şi sistemului de valori a oamenilor ce iau deciziile referitoare la relaţiile internaţionale. Elitele conducătoare din aceste state sunt nevoite să ţină cont de dogmele religioase în stabilirea priorităţilor politicii externe, precum şi în procesul pregătirii, adoptării şi realizării ei. Note [1] Vatikiotis, P.J. Islamic Resurgence: A critical View. // Islam and Power. Ed. by A/Cudsi and A.E.H. Dessouki. Kroom Helm, L.,1981, p.172. [2] Аl-Аhram, 5.10.1996. [3] Mansur Salem. The Political Significance for Muslims of the Islamic Revolution in Iran//The Iranian Journal of International Affаirs, vol.V, No.2, 1993, p.433. Владимир Е. ДОНЦОВ „Ислам в международных отношениях”. Москва “Научная книга” 1997, p. 62-89 Alexandru Burian “Geopolitica lumii contemporane”. Chişinău 2003, p. 235-240.

10


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Din culisele istoriei Exprim mulţumiri Cameliei Doru (ICAR Fundation), pentru sprijinul acordat la elaborarea acestui studiu.

Basarabeanul Dionisie Bădărău

unul din asii , , serviciilor secrete românesti de Pavel MORARU

L

a începutul lunii iulie 1943, lt.-colonelul D. Bădărău iarăşi intervenea la M.St.Major pentru „un concediu de 30 zile cu începere de la 26 Iulie 1943, pentru o cură de stomac la Slănic Moldova”. În lipsa lui, serviciul urma să fie asigurat de maiorul Vasile Patriche, care, după cum spunea D. Bădărău, „este în măsură să mă înlocuiască pe tot acest timp”. La începutul lunii septembrie 1943, D. Bădărău a revenit din concediu. Pe parcursul activităţii sale la conducerea Centrului de Informaţii „H”, D. Bădărău a colaborat pe linie de serviciu cu diverse autorităţi civile şi militare, cu organele de poliţie şi informaţii române şi germane. Relaţii ceva mai dificile a avut cu reprezentanţii S.S.I. de pe front, cauzate în mod firesc de concurenţă, care nu rareori a provocat multe situaţii neplăcute (se acuzau reciproc, precum că un serviciu de informaţii îşi asumă competenţele celuilalt, că unul munceşte pentru bunul mers al operaţiunilor militare, iar celălalt îl spionează şi raportează la Bucureşti despre activitatea primului, etc.). Preluarea ofensivei de către Armatele sovietice începând

(continuare din numărul precedent al revistei AXA) cu anul 1943, a afectat nu numai moralul ofiţerilor şi trupei unităţilor combatante, dar şi a funcţionarilor Centrului „H”. Tot mai mult creştea nervozitatea. La 15 mai 1943 „Biroul Căpitan O. Prodan” informa că, „Astă noapte am fost bombardaţi timp de o oră. Era un infern, au căzut peste 150 bombe, majoritatea în jurul comandamentului”. A doua zi, la 16 mai 1943, înserând lista cu cele necesare subcentrului (bani, lichid pentru frână, amortizoare, etc.), ţinea iarăşi să sublinieze că, „Din cauza bombardamentelor pe aci viaţa a devenit foarte încordată”. În pofida condiţiilor dificile de pe front, subcentrele „Biroului Lt. Colonel D. Bădărău” acţionau intens în vederea obţinerii informaţiilor despre inamic. La 23 iulie 1943, căpitanul E. Popp relata despre eforturile sale depuse în acest sens: „Fac tot posibilul ca, evenimentele de pe front să vă fie raportate la timp şi de când am venit, nici o singură zi nu am stat acasă. În fiecare zi sunt pe la unităţile germane…”. După ce s-a retras iniţial la Galaţi (aprilie 1944), Centrul „H” a revenit la Chişinău, având în vedere faptul că frontul s-a stabilizat. Cele trei subcentre din subordine urmau să acţioneze pe direcţiile: 1) Orhei – Chişinău – Hânceşti, 2) Tighina – Tarutino – Bolgrad şi 3) Cetatea Albă – Tătărăşti – Ismail. Situaţia politico-militară

era dezastruoasă. Ofensiva sovietică nu mai putea fi oprită. În Basarabia, după evacuarea administraţiei româneşti (martie-aprilie 1944), „Biroul Lt. Colonel D. Bădărău” era printre puţinele instituţii care mai reprezentau autoritatea românească din acest teritoriu (cu partea de nord deja ocupată). În această situaţie, „Biroul” trecea peste limitele competenţelor sale infor-

mative şi contrainformative, încercând să rezolve problemele basarabenilor rămaşi în teritoriul dintre Nistru şi Prut, privind actele de abuz ale ostaşilor români şi germani, eliberarea diverselor dovezi şi adeverinţe. Cu certitudine că, în acele clipe grele pentru românii transnistrieni, pentru Bucovina şi Basarabia, pentru întreaga Românie, Dionisie Bădărău trecea prin momente

11


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

sentimentale deosebit de grele, alături de sutele de mii de români transnistrieni, basarabeni şi bucovineni, care erau cuprinşi de drama comună a pierderii avutului, apropiaţilor, a locurilor natale strămoşeşti. Dionisie Bădărău trecea prin momente grele, când teritoriul în care s-a născut şi a trăit, pentru care a luptat şi până la urmă s-a sacrificat, era pe cale să fie înstrăinat. În acele zile de primăvară a anului 1944, localitatea unde s-a născut era deja ocupată de trupele sovietice, era ocupat şi Cernăuţiul unde şi-a petrecut mulţi ani din viaţă, era în curs de ocupaţie întreaga Basarabie şi Românie. Eforturile de a opri inamicul erau zadarnice. În condiţiile în care pierderea teritoriului Basarabiei şi nordului Bucovinei era iminentă, Centrul „H” a primit dispoziţii privitoare la organizarea cât mai urgentă a unei reţele de observatori onorifici, recrutaţi din zonele de frontieră, din rândul românilor de încredere, buni patrioţi şi „cu posibilitatea de a şti, a simţi şi a afla tot ce se petrece în jurul lor”. În agenturile judeţene din Basarabia acţionau agenţii: Nicolae Ghiorghiu din com. Puţinteii-Mari, jud. Orhei; Constantin Munteanu din com. Drăgăşani, jud. Bălţi; Ion Marian, agent extern; Emil Orban; Gheorghe Dumbrăveanu şi Nicolae Zbârnea din com. Slobozia Doamnei, jud. Orhei; Teodor Şerban din Chilia Nouă; Ciobanu; Moşânga din Tiraspol; Nadejda Korneli din Simferopol; Vera Popp din jud. Orhei, Gheorghe Roadedeal din com. Cornova, jud. Bălţi şi Dionisii Crăsnăşanu din com. Cornova, jud. Orhei, toţi trei evacuaţi în com. Gavrileşti, jud. Bălţi; Paraskovia Evtuşenko, care a fost evacuată împreună cu maiorul Velescu la Vest de Nistru; Janna Russakova, agentă germană din Simferopol. Pentru actualizarea şi

12

completarea datelor despre dispozitivul trupelor sovietice, în noaptea de 25-26 mai 1944, agentul Crap (Nr. 43 H.E.) a fost trecut în teritoriul ocupat al Basarabiei. Tot atunci au fost trecuţi peste linia frontului şi agenţii Bolentin (Nr. 47 H.E.) şi Mircea (Nr. 41 H.E.), care aveau misiuni de o durată mai lungă, (agentul Mircea Nr. 41 H.E. a fost trimis în misiune externă în regiunea Nord Orhei). În condiţiile extrem de dificile, când ocupaţia sovietică era iminentă, munca de recrutare a agenţilor devenea tot mai grea. Lt.-colonelul D. Bădărău era nemulţumit de recrutările care se făceau şi de perspectivele ce le ofereau aceşti agenţi, menţionând că, „Echipele improvizate din elemente slabe, neverificate şi fără gând de sacrificiu nu pot da nici un rezultat, ba chiar din contra ne vor demasca şi încurca întreaga activitate informativă”. Propunea recrutarea elementelor iniţiate în astfel de activităţi şi organizarea lor în grupuri, deoarece numai astfel „se va putea garanta un lucru informativ de calitate”, în caz contrar, dacă se vor păstra vechile procedee de lucru, „vom fi mereu depăşiţi de evenimente”. Pe de altă parte, în situaţia dificilă în care se aflau serviciile militare informative (cu un randament relativ scăzut), şeful Centrului remarca faptul că, „atmosfera grea ce ni s-a înfăţişat [la consfătuirea organelor informative de la Bucureşti – n.a.] că, ar domni în jurul organelor informative în sferele superioare ale Marelui Stat Major (…), creează descurajare şi greutate în executarea misiunilor ce avem”, propunând la un moment dat, desfiinţarea acelor organe informative (a centrelor de informaţii). Pe parcursul activităţii sale, Centrul de Informaţii „H”, condus de lt.-colonelul D. Bădărău, şi-a adus o reală contribuţie la cunoaşterea

diverselor chestiuni de interes pentru Comandamentul suprem al Armatei române şi conducerea Statului român. Printre studiile şi notele elaborate de Centrul de Informaţii „H”, au fost: Dare de seamă asupra operaţiunilor armatelor sovietice din campania actuală (19 august 1941); Nota informativă Nr. 15, privind operaţiunile Armatei Sovietice de pe frontul Nirpului, din faţa Armatei a III-a române (13 septembrie 1941); Sinteza Nr. 43, privind operaţiunile din partea de Vest al ţinutului Krasnodar (august 1942); Nota informativă Nr. 41, privind atitudinea populaţiei din Crimeea faţă de Armata de Eliberare a generalului Vlasov (10 iunie 1943); Sinteza informativă Nr. 167, asupra situaţiei Armatei Sovietice, a potenţialului şi posibilităţilor de reuşită în acest război (30 decembrie 1943); Nota informativă Nr. 203, referitoare la unele măsuri luate de administraţia sovietică în teritoriile recucerite şi efectul lor asupra stării de spirit a populaţiei (24

ianuarie 1944); Nota informativă Nr. 207, asupra unităţilor Armatei Sovietice din Republica Autonomă Bureat-Mongolă (24 februarie 1944); Nota informativă Nr. 220, prezentând scurte informaţii despre femeile din Armata Roşie (24 februarie 1944); Organizarea Statului Major al Partizanilor ucraineni (aprilie 1944); Nota informativă Nr. 5, prezentând date despre unele Mari Unităţi sovietice aflate în dispozitivul de luptă pe Nistru, între Glinnoie şi Limanul Nistrului (28 aprilie 1944); Nota informativă Nr. 13, asupra situaţiei frontului sovietic de pe cursul inferior al Nistrului (14 mai 1944); Nota informativă Nr. 15, referitoare la situaţia militară din nordul şi centrul Basarabiei (16 mai 1944); Nota informativă Nr. 24, referitoare la organizarea Frontului III Ucrainean şi la alte informaţii cu caracter militar (21 mai 1944); Nota informativă Nr. 27, referitor la situaţia militară din Nordul Transnistriei şi Basarabiei (24 mai 1944); Sinteza informativă


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Nr. 44, asupra inamicului de pe cursul inferior al Nistrului şi din Basarabia de mijloc (15 iunie 1944), etc. Un şir de note s-au referit la: organizarea unei brigăzi independente de tancuri sovietică; organizarea unei companii de pistoale mitralieră şi a serviciului de gaze sovietic de la regimentele de infanterie; organizarea unei brigăzi de infanterie independente sovietice sau din compunerea unui corp de armată şi a unui batalion de puşcaşi; organizarea companiilor de pedepsiţi sovietice; organizarea unui regiment de vânători sovietic; descrierea aparatului de lansare a proiectilelor Ivan Groznîi; înfiinţarea liceelor militare în U.R.S.S.; organele politice din Armata Roşie; o unitate de pedepsiţi sovietică; caracteristicile noului tanc sovietic T.-34 modernizat; organizarea unei brigăzi independente de tancuri sovietice; modul de recrutare a personalului pentru unităţile de tancuri sovietice; companiile speciale de pază şi intervenţie de pe lângă Comandamentele de Armate şi Fronturi sovietice; organizarea unor unităţi de artilerie antitanc sovietice; scurte date despre artileria divizionară sovietică; detaşamentele de baraj sovietice; unităţile de instrucţie şi de marş sovietice; organizarea şi funcţionarea Batalionului 19 Mine independent sovietic de pe lângă Frontul III Ucrainean; trupele de geniu din Armata Sovietică şi alte informaţii cu caracter militar; Divizia 1 Gardă debarcare aeriană sovietică; Regimentul 48 Gardă aviaţie sovietică dislocat la Tomaşpol (Transnistria); înfiinţarea diviziilor de debarcare aeriană sovietice; serviciul de poliţie şi control din spatele frontului sovietic; organizarea Diviziei 6 Gardă debarcare aeriană, etc. De asemenea, Centrul „H” a întocmit nenumărate note telegrafice-fulger, înaintate comandamentelor române şi germane de pe front, precum

şi Marelui Stat Major, despre activitatea inamicului din faţa frontului. În ziua de 6 august 1944, în conformitate cu dispoziţiile Secţiei a II-a a Marelui Stat Major, lt.-colonelul D. Bădărău a predat la Chişinău conducerea Centrului „H” maiorului Th. Botezatu, fiind numit şef al Centrului de Informaţii „T”, constituit prin dedublarea Centrului „H” şi aflat pe lângă Comandamentul Armatei române de la Bacău. După căderea regimului antonescian (23 august 1944), D. Bădărău a participat ca ofiţer de informaţii la campania Armatei române pe frontul din vest, împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor ei. Continua să fie încadrat în Marele Stat Major al Armatei române, în funcţia de şef al Biroului 1 din Secţia a II-a, pentru coordonarea activităţii informative. La un moment dat, semna actele chiar ca şef al Secţiei a II-a Informaţii a Marelui Stat Major al Armatei române, apoi în calitate de şef al Secţiei a II-a a Comandamentului Armatei a IV-a române. La 6 iunie 1945, lt.-colonelul D. Bădărău urma să se prezinte la Bucureşti, la Ministerul Apărării Naţionale, fiind chemat de ministru. Trei zile mai târziu, la 9 iunie 1945, Marele Stat Major a primit acelaşi ordin – ca lt.-colonelul D. Bădărău, revenit din concediu (la 27 mai 1945) să se prezinte la Bucureşti. La 12 iunie, însă, Marele Stat Major informa Ministerul Apărării Naţionale că, lt.-colonelul încă nu a revenit din concediu. Despre ceea ce s-a petrecut cu D. Bădărău în perioada 1945-1946, nu prea dispunem de date. Ştim însă, din cercetările preliminare ale familiei – a doamnei Camelia Doru, nepoata de soră a colonelului D. Bădărău, – că pe data de 29 decembrie 1946, a fost ridicat de trei civili (printre care şi comisarul de politie Gheorghe

Mihăilescu) de la domiciliul său din Caracal şi dus la sediul poliţiei din oraş. Peste o jumătate de ora după plecarea lor, comisarul Georgescu a venit la domiciliul colonelului Bădărău din str. F. Engels nr. 3, pentru a-i cere soţiei, Ecaterina Bădărău, schimburi pentru soţ. Plecată la sediul Poliţiei, Ecaterina Bădărău nu a reuşit să vorbească cu soţul şi după 45 de minute de aşteptare a fost anunţată de şeful Siguranţei locale, colonelul Georgescu, că ar trebui să plece acasă, întrucât soţul ei „a plecat cu maşina din oraş”. Aceste informaţii sunt extrase din declaraţia Ecaterinei Bădărău, pe care a dat-o în ziua de 9 august 1952, când în mod paradoxal, autorităţile române făceau „eforturi” pentru a-l găsi pe soţul ei, în vederea aducerii lui în faţă instanţei de judecată, fiind învinuit de comiterea crimelor de război. Procesul instrumentat de instanţele de judecată româneşti a început în 1951, în lipsa inculpatului şi s-a încheiat la 18 august 1955, când s-a pronunţat sentinţa definitivă: Tribunalul Capitalei Republicii Populare Române, Colegiul III Penal, l-a condamnat pe Dionisie Bădărău la „10 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea întregii averi”. Între anii 1951 şi 1955, cât a durat procesul, instanţele de judecată din Bucureşti au trimis nenumărate ordine de aducere şi citaţii pe numele lui D. Bădărău, atât la domiciliul lui, cât şi la sediul Tribunalului Poporului din Caracal, la miliţie, la penitenciarul Jilava, la procuratura generală, etc., întrucât inculpatul era de negăsit. Există însă documente (dosarul P 8284 de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) din care rezultă că Procuratura era informată despre faptul că Dionisie Bădărău a fost

ridicat de organele Securităţii Statului şi că „se află în URSS”. Ce s-a întâmplat exact cu Dionisie Bădărău după ridicarea sa de către Securitate şi predarea către U.R.S.S., rămâne deocamdată necunoscut (nestudiat). Din informaţiile deţinute de familie, sovieticii nu au reuşit să-l convingă să lucreze pentru ei, motiv pentru care a fost internat într-un lagăr de reeducare din Siberia. Interesant este că, în septembrie 1956, se afla în capul unui tabel nominal „privind deţinuţii C.[ontra] R.[evoluţionari] ce fac parte din lotul U.R.S.S. şi care se află în Penitenciarul Gherla fără acte legale de deţinere”. Deci, în 1956 se afla din nou în ţară, în penitenciarul Gherla, deţinut „ilegal” şi evident nebeneficiind de graţiere. A mai trecut pe la penitenciarele Jilava şi Iaşi. A supravieţuit lagărelor şi închisorilor comuniste din U.R.S.S. şi România, fiind eliberat în septembrie 1957. În decembrie a suferit o paralizie la domiciliul din Caracal şi după câţiva ani chinuitori, în 1966 s-a stins din viaţă şi a fost înmormântat la cimitirul din Caracal. Decoraţii: Coroana României în grad de Cavaler (14 noiembrie 1922); Steaua României în grad de Cavaler (23 ianuarie 1931); Coroana României în grad de Ofiţer (31 decembrie 1932); Virtutea Militară de pace, cl. 1 (8 mai 1936); Centenarul Regelui Carol I (5 mai 1939); Cruciada împotriva Comunismului, cu bareta de argint Doneţ (1 aprilie 1942); Coroana României, cl. 4 cu spade şi panglici de Vânător de Munte (17 august 1942); Semnul Onorific pentru serviciul militar de 25 ani împliniţi (24 martie 1943); Steaua României, cl. 4, cu spade şi panglici de Vânător de Munte (13 septembrie 1943); Campania de Iarnă 1941/1942 (18 noiembrie 1943); Vulturul German, cl. 1 cu spade (20 martie 1944).

13


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

international

Democraţie sau licitaţie pentru putere? de Dan Avram MUREŞAN

După două decenii de la înfrângerea terorii roşii putem pe drept să ne întrebăm dacă am înlocuit dictatura bolşevică cu dictatura oligarhilor. Astăzi, în spaţiul fost comunist, domină noii capitalişti, în marea lor majoritate urmaşi şi moştenitori ai regimului comunist. Ei nu mai sunt astăzi roşii, nu îşi petrec vacanţele la Moscova şi nu mai predică supremaţia clasei muncitoare. Îi poţi întâlni în Londra sau pe Coasta de Azur, îmbrăcaţi în cele mai scumpe haine, în compania fotomodelor din lumea mondenă şi a sportivilor cu renume mondial. Ei sunt cei mai mândri oameni de afaceri care ne cer să nu îi întrebăm cum au făcut primul lor milion de dolari sau de euro. Aceşti noi bogaţi, făcuţi capitalişti peste noapte, au un cuvânt greu de spus în politica ţărilor unde au interese economice: ei susţin şi finanţează candidaţi din alegeri, controlează televiziuni şi ziare, chiar pot contribui la schimbări de guverne. Poate oare fragila democraţie central şi est-europeană suprevieţui acestor presiuni? Tensiunea dintre bani şi democraţie e veche. În Statele Unite au fost găsite soluţii începând cu Actul Tilman din anul 1907. În pofida tuturor eforturilor depuse, sumele, care se cheltuiesc în campaniile americane, cresc de la an la an, ajungând,

14

în 2008, la un total de peste 1,6 miliarde de dolari. La ultimele alegeri prezidenţiale, Obama s-a bucurat de o susţinere financiară din partea unui număr de 687.917 persoane, a fost cel mai bogat candidat, el a colectat în total 778 milioane de dolari. Din care, marea majoritate, 665 de milioane, au fost direct colectate de la persoane fizice. Această sumă nu a fost adunată de către o „mână de prieteni” sau afacerişti cu influenţă, din simplu motiv că în SUA sumele, care pot fi donate pentru campaniile electorale, sunt limitate până la cuantumul maxim de 2.300 de dolari pentru fiecare candidat. Aceasta ne face să înţelegem că donaţiile mici reprezintă regula de bază în finanţarea campaniilor electorale. Am putea face o comparaţie cu recenta competiţie care a avut loc în România unde primii trei clasaţi în cursa pentru preşedinţie au declarat că au avut cheltuieli de aproximativ 12 milioane de dolari, probabil această sumă fiind cu mult mai mare decât acele cheltuieli care nu au fost raportate. Evident, banii sunt necesari în politică. Tot ce înseamnă afişe, fluturaşi, sondaje, spoturi, staff, cercetare, consultanţi – toate acestea costă bani. În SUA, unde alegerile au loc în fiecare an, s-a dezvoltat o adevărată industrie care, contra-cost, oferă candidaţilor toate serviciile de care au nevoie pentru a participa în competiţia electorală. Campaniile costă bani şi campaniile serioase costă bani serioşi. Cum poate atunci un candidat de calitate, dar fără suţinere financiară, să se implice în cursa electorală? Acest lucru depinde de ţara unde are loc scrutinul. În unele ţări guvernul –

subvenţionează candidaţii, în altele – candidaţii au access gratuit la televiziune, radio sau servciile de poştă, iar în altele, precum SUA, totul depinde de reuşita candidatului de a strânge fonduri de la susţinători. Oare poate un candidat bogat să fie mai avantajat? De ce ar dona alegătorii fonduri unui candidat cotat fără şanse? Un economist ar spune că nu e raţional să „pariezi” pe un pierzător, însă oamenii nu gândesc raţional tot timpul. Aşa apar surprizele în politică. Ron Paul, un membru a Partidului Republican, care a participat în calitate de candidat pentru alegerile din 2008, a stabilit un record, astfel reuşind să adune 4,2 milioane de dolari prin intermediul internetului în doar 24 de ore. Necătând la faptul că nimeni nu îl considera un candidat cu şanse pentru

Casa Albă, el a reuşit să atingă un „nerv” foarte sensibil al societăţii prin mesajul pe care l-a promovat, determinând alegătorii să îi acorde sprijinul. De asemena, sutele de mii de oameni care l-au finanţat pe Obama la începutul cursei prezidenţiale nu pariau pe favorit. Din păcate, aceeaşi situaţie nu se poate repeta într-o ţară săracă unde oamenii probabil nu au suficienţi bani pentru mâncare şi întreţinere. Aici campaniile pot fi de multe ori cumpărate. Acest lucru îl încearcă, în prezent, Manny Villar în Filipine, unde prosperul om de afaceri cheltuie sume astronomice pentru a ajunge preşedinte al ţării. Oficial a cheltuit peste 40 de milioane de dolari din fondurile proprii şi mai sunt încă două luni de campanie. Cum poate fi un asemea om oprit dacă contra-can-


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

didaţii săi nu au buzunare la fel de adânci? Putem să ne punem toată speranţa în alegători să înţeleagă adevărataele motive ale politicienilor sau e nevoie de o soluţie instituţională? Soluţia cea mai des propusă şi aplicată, în special în Europa şi America de Sud, este finanţarea publică. Există diferite implementări precum alocarea directă de fonduri de la buget participanţilor la campanie, posibilitatea de a folosi timp de antenă sau servicii poştale gratuite, stabilirea unor limite pentru cheltuieli sau alte variaţiuni. În esenţă, guvernul decide cât poate fi folosit în campanie, iar competitorii electorali sunt limitaţi la aceste fonduri. Această soluţie pare una etică şi corectă. Competiţia democratică este esenţială funcţionării unui stat, iar acesta este îndreptăţit să folosească veniturile adunate din taxele plătite de cetăţeni pentru a susţine procesul prin care se va forma noul guvern. Problemele apar, însă, când guvernul devine direct interesat de rezultatul alegerilor. Un guvern politic are ca scop menţinerea la putere, aşa că va fi foarte tentat să folosească pârghiile de stat în avantajul candidaţilor săi. E foarte uşor, de exemplu, să fixezi fondurile alocate fiecărui partid în funcţie de voturile obţinute la ultimele alegeri. În acest fel, partidul de guvernământ va fi constant favorizat. Pe de altă parte acest sistem este o barieră în calea noilor competitori. Două partide se pot înţelege să alterneze la putere şi să închidă uşa altora, refuzându-le acestora finanţare publică sau oferind finanţare la nivel foarte scăzut. Problema în cazul dat constă în ipostaza în care se află guvernul – cea de arbitru-jucător: cei care fac regulile sunt direct interesaţi să îşi protejeze poziţia. Cel mai probabil rezultat va fi o competiţie electorală limitată şi neechitabilă a cărei rezultate inevitabil vor fi în detrimentul democraţiei. O altă abordare este transparenţa totală. Un astfel de exemplu poate fi găsit în statul Virgi-

nia unde nu există limite pentru contribuţiile electorale chiar şi firmelor fiindu-le permis să doneze. Toate donaţiile sunt communicate imediat şi făcute publice on-line prin intermediul “The Virginia Public Access Project”. Cheltuielile candidaţilor sunt, de asemena, publice. Prezentarea rapoartelor finaciare este o condiţie obligatorie în baza cărora alegătorii sunt liberi să decidă dacă un candidat sau altul îi va reprezenta cu adevărat

banii proprii? Cum putem arăta societăţii influenţa pe care o posedă aceste grupări asupra unor candidaţi când mass-media e controlată sau accesul este imposibil din cauza lipsei de bani? Transparenţa am putea spune că este unul din mecanisme, însă din câte vedem nu este o unealtă suficient de puternică pentru a proteja statele democratice în curs de maturizare. Mai mult, electoratul poate fi total absorbit de mesajul unui candidat şi

“Puterea politică trebuie să rămână a alegătorilor, nu trebuie să cadă în mâna bogaţilor oameni de afaceri” pe ei sau interesele unor companii, oameni de afaceri sau alte grupări cu interese economice sau politice. Acest sistem funcţionează în Virginia unde tranzacţiile financiare sunt greu de ascuns. Dar poate acest sistem să fie aplicat într-o ţară în curs de dezvoltare unde economia este mai mult subterană, iar tranzacţiile sunt făcute de multe ori cu bani gheaţă, pe sub masă? Ce facem în cazul lui Manny Villar din Filipine, care foloseşte

poate ignora rolul pe care l-ar putea juca susţinătorii candidatului în viitor. În Filipine, unde preşedintele este ales pentru un singur mandat de 6 ani, un candidat are nevoie să controleze opinia publică doar câteva luni, până e ales, apoi fiind aproape liber să facă ce doreşte. Aceasta este şi teama multor detractori ai lui Manny Villar care spun că acesta e dispus să cheltuie oricât în campanie pentru că mai tîrziu va avea şase ani să îşi refacă

pierderile provocate în alegeri. Nu există o soluţie perfectă în chestiunea ce ţine de implicarea banilor în politică. Limitarea cheltuielilor sau finanţarea publică slăbesc democraţia, probabil ajută partidele de la putere şi îngrădesc dreptul la libera exprimare. Cealaltă extremă acţionează şi ea în detrimentul democraţiei. Relaţia tensionată între bani şi democraţie va continua. E probabil necesară democraţiei însăşi. După cum spunea Winston Churchill: „democraţia e cel mai prost sistem de guvernământ, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate”. Democraţia nu este un sistem perfect, ea este puternică tocmai pentru că se află într-un flux continuu. Oamenii pot fi păcăliţi o dată, dar nu vor fi păcăliţi la nesfârşit. Stabilirea unor reguli şi îngrădirea drepturilor nu fac decât să slăbească democraţia, înseamnă că trebuiesc evitate. Prea puţină democraţie iarăşi strică. Credeţi ca Manny Villar ar mai cheltui aşa de mult dacă ar sta preşedinte doar trei ani şi ar trebui să dea socoteală în faţa electoratului pentru mandatul său? Probabil că nu. Drept exemplu putem avea şi gestul pe care l-au avut alegătorii din New Jersey, unde milionarul John Corzine a reuşit să „cumpere” postul de guvernator în 2006. Anul acesta a pierdut competiţia în ciuda faptului că a cheltuit mai mult decât republicanul Chris Christie, chiar dacă statul New Jersey este considerat un fief al Partidului Democrat. Cu toate acestea e necesară limitarea contribuţiilor electorale. Acestă limită a contribuţiilor poate fi una înaltă, adică se poate să exite o contribuţie până la câteva mii de dolari, dar trebuie totuşi să oprească setea multi-miliardarilor care doresc să cumpere fotoliile politice. Manny Villar, John Corzine şi toţi „noii milionari” din Europa de Est nu pot fi lăsaţi să liciteze pentru putere. Puterea politică trebuie să rămână a alegătorilor, nu trebuie să cadă în mâna bogaţilor oameni de afaceri.

15


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Din istoria presei moldovenesti

Presa moldovenească de Marius TĂRÎŢĂ

Î

n numărul precedent al revistei AXA, încheiam cu referirea generală la articolul «Знать и помнить» apărut în „Советская Молдавия” în data de 10 mai 1987. Printre ideile principale înaintate de istoricii L. Bulmaga şi I. Ţurcanu erau următoarele: 1. anterior a existat o atmosferă nesănătoasă pentru cercetare... „nefiind încurajat studiul în profunzime şi multilateral al problemelor”. 2. în ţinut au apărut mulţi „herodoţei”, cărora le e plăcut să abordeze de pe poziţii comode problemele cardinale. 3. succesele nu pot compensa golurile serioase, care există. 4. în instituţiile superioare de învăţămînt încă nu există manuale de istoria Moldovei (! - n.n.). 5. nevoia reconstruirii radicale a practicii scrierii şi editării literaturii ştiinţifice şi de popularizare (critică aici şi autorii cu autoritate fabricată, care scoteau cărţi pe bandă rulantă – издательская продукция „которая десятилетиями никем не спрашивается и не читается”). 6. editarea unei reviste istorice republicane, care ar

16

)

)

în prima etapa a Restructurarii (1985-1989) fi citită şi de pedagogii de la sate. Aceste deziderate nu ne pot lăsa decît un gust amar. La 22 de ani de cînd au fost formulate, avem o revistă naţională de istorie? Există un manual de istoria Moldovei (atunci un astfel de concept nu era acceptat din perspectiva internaţionalismului, astăzi nu mai interesează pe nimeni)? Răspunsul oamenilor Partidului a venit destul de tîrziu. În acelaşi ziar, în ziua de 28 iulie au apărut două articole mari, din care unul fără autori. Primul articol e semnat de candidaţii în ştiinţe istorice, D. Dragnev, A. Novac, V. Potlog, şi are denumirea «Лицом к жизни» (Cu faţa spre viaţă). După o introducere cu referiri generale la cei 70 de ani de la lovitura de stat din 1917, autorii trec la subiect. „Din păcate, autorii articolului „A şti şi a ţine minte” L. Bulmaga şi I. Ţurcan (posibil din necunoştinţă de cauză) au trecut pe calea negării a tot ce a fost făcut în cercetarea unui şir de probleme cardinale ale istoriei Moldovei. Categoricismul peste măsură al autorilor, i-a dus la lipsă de obiectivitate”. După cîteva pasaje, autorii vorbesc de deosebirea moldovenilor de valahi, deoarece ultimii ,,s-au format fără contactul direct cu populaţia rusă veche” (sic!). La un moment dat apare întrebarea dacă autorii nu au fost mai mulţi de trei. Următorul fragment e foarte semnificativ. „Pretinzînd în cazul unor teze învechite, incorecte, ale istoricilor de peste hotare, că sunt „cuvînt nou”, ei nu au putut să nu întîlnească

o argumentaţie serioasă şi fundamentată din partea colegilor mai competenţi”. Se ştie că în RSSM a existat un autor de tristă faimă, care a scris mai multe cărţi cu referire la „perversiunile istoriografiei burgheze” (în care era inclusă şi cea clasică românească). Pana acestuia se simte şi un pic mai încolo. „De faptul că această problemă e insuficient studiată (se referă la cea multinaţională din republică – n.n.), se folosesc falsificatorii burghezi în diversiunile ideologice contra ţării noastre...”. Era deja epoca Restructurării, dar chiar şi mostrele ce le-am adus mai sus, arată duritatea oamenilor PCUS. După 1991-1992 aceştia şi-au schimbat cu 180 de grade orientarea. Extremismul însă le-a rămas acelaşi. În celălalt articol, fără autor, «Демократия предпологает высокою ответственность» (Democraţia presupune o responsabilitate înaltă), au fost trecuţi revistă toţi cei care scriseseră articole ce au deranjat autorităţile. După o introducere teoretizantă despre democraţie, se ajunge la aceeaşi L. Bulmaga şi I. Ţurcanu. „Încercînd să înţeleagă problemele cercetătorilor istoriei plaiului în perioada restructurării, autorii articolului pledează pentru o mai largă reflectare a unui şir de etape şi evenimente din istoria poporului moldovenesc, din păcate au ales temele care nu prea merită să fie studiate mai profund astăzi”. Următorul e poetul Dumitru Matcovschi, care e criticat pentru faptul că a ridicat problema foametei din anul 1947, care

a fost ascunsă de istoricii care au făcut din istorie feuda lor. Poate unica critică valabilă, apărută în articol, e cea cu referire la revista „Orizontul” şi la ziarul „Tineretul Moldovei”. Prima a scris în 5 din 6 numere, articole cu referire la grupul „Beatles”, care ţine de subcultura capitalistă. În principiu, articolul lui L. Bulmaga şi I. Ţurcanu nu a fost perceput ca realitate. Chiar dacă prin reducere la absurd, cei doi ar fi fost tendeţioşi în raport cu colegii lor servili ideologiei, rămîneau cel puţin două probleme obiective. În republică nu exista un manual universitar de istorie a ţinutului şi nici o revistă ştiinţifică de istorie cu acoperire republicană. Un alt fenomen important în epocă, dar care a început cu un an şi jumătate mai tîrziu, a fost discursul pro limba moldovenească şi pro scrierea latină. Acesta era deja bine formulat în noiembrie 1988. La 1 ianuarie 1989, nr. 1, „Literatura şi Arta” scria despre „Rezoluţia plenarei Comitetului de conducere al US din Moldova din 16 noiembrie şi 23 decembrie 1988”. Aflăm despre raportul „Scriitorul şi destinul limbii materne” al lui Vladimir Beşleagă. Acesta semnala că se impunea ca limba maternă a moldovenilor să devină limbă de stat pe teritoriul republicii, revenirea la scrierea latină şi asigurarea dezvoltării limbilor celorlalte popoare din Moldova Sovietică. Pe parcursul anului 1989 în „Literatura şi Arta” au fost publicate zeci de articole, sute de semnături, apeluri


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

în favoarea adoptării limbii moldoveneşti ca limbă de stat. Din punct de vedere ştiinţific, parcurgînd acest material, e greu să îţi faci o concluzie echidistantă. La un moment dat a existat opoziţie în unele şiruri ale partidului, au început să se manifeste păreri radicale în tabăra care era contra. În acelaşi timp, din păcate, prin caricaturile pe care le publica, săptămînalul sus numit contribuia la crearea imaginii funcţionaruluibirocrat corupt, imagine care putea fi uşor suprapusă cu cea a vorbitorilor de limba rusă. Aceasta nu contribuia deloc la detensionarea problemei. La urme urmei, actul din 31 august 1989, a fost susţinut şi de mulţi comunişti de atunci ca V. Iovv şi I. Calin. În principiu concluzia noastră e că e greu de emis o părere despre rolul acestei publicaţii în acel an. Lucrul acesta ar fi uşurat de documentele din arhive. Ce nu trebuie de uitat e că exista un context unional favorabil, datorat „neformalilor” şi media moscovite, printre care publicaţii

ca „Literaturnaia Gazeta”. Valul restructurării nu mai putea fi oprit. Cu începere de la 1 ianuarie 1989 ţările baltice trecuseră la autogestiune. Procesul de fărîmiţare al URSS devenise inevitabil. Un moment important în procesul de revenire la pluralism, a fost apariţia ziarului „Glasul”, prima publicaţie moldovenească cu grafie latină, după o pauză de cîteva decenii. A fost editat în Letonia sub egida asociaţiei moldoveneşti de acolo care se numea „Dacia”. În primul număr, I. Druţă a semnat editorialul cu denumirea ,,Glasul”. Pe aceeaşi primă pagină era o reprezentare a lui Eminescu în postură de hyperion, şi poezia sa „Odă în metru antic”. Pînă la sfîrşitul anului 1989 au mai apărut două numere, amble publicate înafara teritoriului RSSM. De la 1 ianuarie 1990, „Glasul” a început să fie tipărit cu peridiocitate la Chişinău. Toate ziarele moldoveneşti au trecut la grafie latină. În peisaj şi-au făcut loc şi cîteva publicaţii noi.

Ziarele au jucat un rol important în contextul alegerilor pentru Sovietul Suprem al RSSM, care s-a desfăşurat în februarie şi martie 1990. Din acel moment în republică a început o altă apocă. Ziarul „Moldova Socialistă”a prezentat pe larg toate candidaturile, în mai multe numere, sub fiecare fotografie a candidatului fiind şi un rezumat al tezelor acestuia. Atmosfera în republică se schimbase ireversibil. Totuşi, imaginea de mai sus, la nivel preliminar, nu e nici pe departe completă. În aceeaşi ani, de turnură, pe piaţa publicistică au răzbătut şi primele buruiene ale culturii de masă. Şi-au făcut apariţia cîteva publicaţii de scandal, care tratau subiecte ce aveau ca scop să îi ţină pe oameni în tensiune, să submineze valorile şi să prevestească nesfîrşita perioadă de tranziţie. Senzaţionalul devine una din formele cele mai răspîndite în imaginarul oamenilor. Filmele de proastă calitate din vest, care pătrund masiv pe piaţa unională, contribuie cel mai mult la instaurarea unei ordini

Cuvântul unui dascăl Băiatul mai mare, Andrei, a fost nominalizat la consiliul pedagogic ,,Elevul anului 2009”. Toţi profesorii au menţionat, în primul rînd, calităţile lui morale. Cunoscînd familia mai îndeaprope, mă bucuram mult de laudele la adresa băiatului,că aceşti copii au fost educaţi să respecte legea Lui Dumnezeu, să se temă de El, şi că părinţii i-au crescut copii cuminţi, cu dragoste faţă de aproape, respectuoşi, sinceri şi cu simţul adevărului. Iată rezultatul unei educaţii creştine. Aş aduce şi o altă justificare: e vorba de rugăciune. Ce este rugăciunea? Este o

vorbire a omului cu Dumnezeu, este fapta cea mai mare a lumii, căci ea este cauza tuturor bunătăţilor din lume. Sfinţii au ajuns sfinţi prin rugăciune, noi îi putem imita. Blaise Pascal spunea: ,,Omul este cea mai mare fiinţă din lume”. Cînd ?Cînd stă în genunchi şi se roagă Creatorului său, atunci întrece tot universul. Despre efectele rugăciunii ne vorbeşte Alexis Carrel,chirurg, fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel pentru cartea ,,Omul-fiinţă necunoscută”. A scris în magazinul american: ,,Readers Digest” I.1941 un eseu despre rugăciune. În 1944 a fost publicat în traduce-

noi (de fapt dezordinea anilor 1990). Despre aceasta nimeni la acel moment încă nu avea nici o cea mai vagă idee. În concluzie putem spune că un rol crucial pentru istoriografia moldovenească, dar şi în ce priveşte luarea unei poziţii principiale, fără frică de consecinţe, în revenirea la normalitate, l-a jucat articolul istoricilor L. Bulmaga şi I. Ţurcanu, publicat în 10 mai 1987 în ziarul „Sovetscaia Moldavia”. În acelaşi timp s-au manifestat şi alte voci critice în probleme precum foametea din anul 1947, problemele ecologice ş.a. În anii 19891990 presa deja a jucat un rol mult mai pregnat în vieţile oamenilor, găzduia cele mai diferite păreri, fiind prima etapă în toată puterea cuvîntului, a pluralismului de idei, care se pare că astăzi e foarte aproape de dispariţie la noi. Momentul istoric contemporan fiind unul al polarizărilor exagerate. În numărul următor ne vom ocupa de evoluţia presei moldoveneşti după declaraţia suveranităţii şi în primii ani ai independenţei.

(continuarea din prima pagină)

re franceză în ,,Jurnal de Geneva”. Tot în acest an mai scrie un alt studiu despre rugăciune, insistînd asupra efectelor fiziologice ale rugăciuniia pentru cei care se roagă. Cele două studii sunt rezultatul observaţiilor pe care le-a făcut acest savant, în decursul îndelungatei sale cariere, asupra unui mare număr de oameni de toate vîrstele. După părerea autorului atrofierea simţului sacru sau al rugăciunii se dovedeşte a fi tot atît de nocivă pentru om ca şi atrofierea inteligenţei. Structura noastră psiho-fiziologică include acest simţ sau instinct al sacrului şi nouă nu ne este îngăduit să ignorăm nevoile

cele mai reale şi mai subtile ale naturii umane. Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Frumos spune autorul: ,,Rugăciunea este un avînt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei.” Foarte frumos eseu în cadrul căruia putem găsi şi justificarea lumească a efectelor curative ale rugăciunii dar, după mine, e păcat să le căutăm. Dumnezeu ne-a demonstrat marea Lui Dragoste şi Milă. Noi trebuie să-L răsplătim la fel. Cu dragoste şi cu milă trebuie să educăm, deoarece o să răspundem în faţa Creatorului pentru ceea ce am făcut aici, pe pămînt.

17


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

interviu

“Avem suficientă inteligenţă, ea trebuie doar adunată şi coordonată!” Interviu cu istoricul militar şi preşedintele Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere din România, Mircea DOGARU Col. Dr. Mircea Dogaru (n. 30 ianuarie 1955, Târgu-Mureş) este un istoric şi autor român. Este absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie din Bucureşti în 1979. Este repartizat ca profesor de liceu în București. Însă, în același an, renunţă la învățământ în favoarea cercetării. Devine cercetător-ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară (19791999), specialitatea “Istorie militară antică, medievală şi arheologie”. Este specializat în istoria Uniunii Europene la Institutul Francez (1997) şi în Politici de apărare NATO în Canada (1998).

Obţine în 1994 titlul de doctor în istorie militara. În calitate de publicist obţine premiul pentru debut în 1984, devenind membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din 1999. Începând cu anul 2002 este profesor asociat la Facultatea de Istorie, Geografie, Filosofie a Universităţii Craiova. Este realizator de emisiuni TV de succes la postul România de Mâine. Din 2009 este președintele-fondator al “Sindicatului cadrelor militare disponibilizate, în retragere și în rezervă”, singurul sindicat de acest tip din România. faci carne de tun? Este o chestie absolut aberantă, pentru statele din Europa centrală şi răsăriteană şi s-a urmărit slăbirea lor sub toate aspectele, punerea lor la dispoziţia marilor puteri.

Dar NATO ce interes ar avea în acest scenariu să slăbească o armată a unei ţări aliate, partenere?

Ce credeţi despre trecerea la armata de profesionişti?

Este unul din gesturile de trădare din partea autointitulatei noastre elite politice. În tradiţia românească şi a altor popoare se considera că fiecare tânăr are datoria de a se înrola în armată pentru a participa la apărarea patriei, în caz contrar nu era considerat bărbat. În calitatea mea de lider sindical pot să vă spun ce s-a întâmplat cu armata de profesionişti: armata în România a fost redusă de la 320 de mii de oameni la 52 de mii şi s-a trecut la un sistem de recrutare

18

în baza unei legislaţii cel puţin ciudate. Primii componenţi ai aşazisei „armate de profesionişti” şi-au încheiat contractele la ora actuală, nu li se ia în considerare nimic din ceea ce au învăţat sub aspect profesional, nimic din ce au devenit în cadrul unei armate de tip NATO, cu instructori NATO. Cei care au luptat sub drapel NATO şi drapel românesc în uniforme româneşti în Afganistan, în Irak, în perioada anterioară în Angola, au fost aruncaţi pe piaţa muncii în calitate de muncitori necalificaţi la 35-40 de ani. S-a constatat că legislaţia noastră

nici măcar nu-i mai consideră militari. Deci, avem o „armată de profesionişti” care, conform legii, nu mai este formată din profesionişti, ci e o armată formată din voluntari. Asta este situaţia la ora actuală, practic nu mai avem armată. Cu alte cuvinte este un dezastru şi era un dezastru previzibil, pentru că trecerea la aşa-zisă „armată de profesionişti”, a însemnat slăbirea capacităţii de apărare a unei ţări, lipsirea de motivaţie a unor generaţii întregi. În situaţii excepţionale cum să mai duci tineretul total neinstruit şi să-l îmbraci în uniforme? Cum şi pentru ce? Ca să-l

Sunt istoric şi aş vrea să discutăm adevărul. Pentru că militarii noştri sunt puşi cu spatele la zid, nimic nu mai poate trezi ţara decât adevărul. S-a ajuns la o situaţie aberantă la noi: în trecut, în cuvântul „ţară” intrau două componente: militarii profesionişti (curtenii) şi gloatele, adică lumea din stradă. În prezent, gloatele au fost întoarse împotriva militarilor profesionişti printr-un război psihologic şi de imagine astfel încât conceptul de „ţară” s-a distrus. După părerea mea, ne aflăm la ora actuală în faza unei lovituri de stat în plină desfăşurare, o lovitură de stat de tip stalinist. Mai mult decât atât, masele au fost într-atât de îndobitocite, în România, în aceşti 20 de ani de mankurtizare, încât nu mai înţeleg că luptă împotriva propriilor interese şi sprijină ocupantul. Noi am înţeles în decembrie 1989 cum stau lucrurile, însă nu am putut lupta cu agresorii. Ro-


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

mânia a fost atacată de forţele profesioniste ale statelor celor două tratate. Nu au fost doar SPEŢNAZ şi OMON, au fost şi batalioane franco-germane care s-au antrenat în Debreţin (localitatea din Ungaria care se află în apropierea frontierei cu România), pe macheta Transilvaniei. Deci, a fost o lucrare generală, pentru că era vorba de o preschimbare şi explic imediat de ce: pentru a ajuta Rusia să se preschimbe, dar să rămână mare imperiu. Noi am identificat agresorii dar nu am putut să ne batem pentru că între ei şi noi erau masele mankurtizate. Mai mult, agresorul trăgea lepădând unul după altul vestoane ba de Securitate, ba de Armată, ba de Miliţie, ba de nu ştiu ce... Am o singură întrebare: era nevoie să se deplaseze masele de proşti la televiziune, care putea fi închisă printr-o simplă prin simplă apăsare de buton în punctul de comandă? Acolo unde au lipsit masele, adică gloatele, între noi şi adversari, cum a fost la podul de la Slatina, acolo adversarul a fost făcut ţăndări. Eşaloanele venite dinspre Craiova au fost făcute praf de TAB-urile (TAB=transportor auto blindat) armatei. Supravieţuitorii care urlau „mamă!” în ruseşte au fost duşi la spitalul de la Slatina, de unde au fost recuperaţi. În schimb, ofiţerii noştri au dat ani de zile cu subsemnatul la ambasada sovietică: „cum de şi-au permis să-şi apere ţara?”. Ceea ce se petrece acum este identic. În 1989, după o lucrare de 20 ani (fuga lui Pacepa a fost un semnal), noi am fost loviţi sistematic în stomac ca să ieşim în stradă şi am ieşit din disperare, iar în stradă nimeni nu a gândit. La ora actuală nu ne mai grăbim pentru că nu numai în stomac suntem loviţi: ni se interzice dreptul la viaţă, nu mai avem siguranţa zilei de mâine, ni se stabileşte şi de către un ministru al muncii şi cât trebuie să trăim după ce ieşim la pensie. Mai mult decât atât, s-au reactualizat toate nucleele KOMINTERN-iste. Avem bine

în vedere acest lucru, nu este vorba de interesele Rusiei, ci de indivizi care lucrează în Rusia împotriva intereselor ruseşti, în Israel împotriva intereselor evreieşti, în România împotriva celor româneşti şi în America împotriva celor americane. E vorba de vechiul KOMINTERN care s-a reactivat şi sunt oameni care nu pot păţi nimic pentru că nu aparţin nimănui. Nu au nici un Dumnezeu, sunt atei, sunt fiii şi nepoţii celor debarcaţi de pe tancurile ruseşti, diferenţa este că “tătuca” le-a murit, nu mai e Stalin, dar ei merg mai departe.

Tătuca s-a reîncarnat la Vest?

Probabil. Nu îl cunoaştem noi. Stalin s-a multiplicat în câteva zeci de persoane care consideră oamenii simpli – cifre şi încearcă să destructureze toate statele, nu numai România. Este o putere a banului, „ochiul dracului” care dizolvă toate naţiunile pentru că „tot ce este mic, este minunat”. Este un principiu enunţat de Leopold Kohr, state sub zece milioane care pot fi uşor gestionate asemenea unor SRL-uri, cu poliţia corporaţiei care asigură toate afacerile şi îi pedepseşte pe cei care protestează.

Oare nu cumva cei care fac propagandă antiromânească în Rusia de azi, deseori cu clişee sovietice, sunt aceiaşi care fac propagandă antirusească, aici în România? Cei care, fac propagandă antiromânească în Rusia sau Ucraina nu o fac nici în interesul Rusiei, nici a Ucrainei, este un praf în ochii. Să vă dau un exemplu: nu Ianukovici era omul ruşilor, ci Iuşcenko şi Timoşenko, iar „revoluţia portocalie” a fost instrumentată în sensul ăsta. Lucrurile stau cu totul altfel, exact pe dos faţă de cum consideram noi. Realitatea a condus spre un bipolarism. Aceasta a fost realitatea, aceasta va fi. E o

aberaţie să se încerce altceva. Există putere bipolară şi acum pe pământ. Va exista o singură voce doar când ne vom confrunta cu... marţienii. Abia atunci ne vom alinia în spatele unui „fuhrer”. Până atunci, nu. Chestia este că această lege, etern valabilă, nu poate fi contestată. Şi la ora actuală sunt aceleaşi două puteri, Federaţia Rusă şi Statele Unite.

Când s-a conturat această formulă bipolară?

În clipa în care vechiul parteneriat a căzut, Germania care s-a considerat stăpâna Vestului şi era, a întins o mână şi a făcut în tratat de alianţă militară cu Uniunea Sovietică, tratatul Stalin-Hitler fiind o reeditare a tratatului Alexandru I – Napoleon pentru împărţirea Europei. În momentul acela în Germania a apărut microbul hegemoniei universale şi Hitler a ajuns la concluzia că poate elimina partenerul şi poate rămâne de unul singur şi a atacat Uniunea Sovietică, şi-a atacat aliatul. Acel pact, „Ribbentrop-Molotov” nu era unul al împărţirii României, ci al Europei în două în funcţie de interesele celor doi. În momentul în care Germania a înnebunit şi a stricat jocul, era firesc ca Occidentul să producă un nou partener pentru Răsărit. Şi acest partener a fost încă din 1939 Statele Unite ale Americii. Pentru ca fraţii noştri de dincolo de Prut să ştie cine i-a vândut cu adevărat, o să dau citire următoarelor enunţuri: la 17 decembrie 1939 (războiul începuse la 1 septembrie) s-a înfiinţat la Departamentul de Stat al Statelor Unite un organism special numit „Committee on Problems of Foreign Relations”, care s-a numit din ianuarie 1940, „Advisory Committee on Problems of Foreign Relations”, iar din mai 1940 „Interdepartmental group to Consider postwar international problems and policies”, condus de internaţionalul Leo Pasvolsky. Ce analiza acest comitet? Zonele de conflict postbelice

care vor exista după cel de al doilea război mondial. Analiza a început în septembrie 1939 când războiul abia începea. În vara anului 1941, în plin război antisovietic, acest comitet a devenit foarte activ pentru că era vorba de ajutorarea ruşilor în calitate de viitor partener în locul nemţilor şi s-a numit „Advisory Committe on Post War Foreign Policy”, cu un subcomitet pentru probleme teritoriale, condus din februarie 1942 de Harley Notter. La 24 aprilie 1942 s-au identificat 24 de chestiuni teritoriale care vor pune probleme stăpânilor lumii după război. Printre acestea şi problemele teritoriului dintre România şi Ungaria, dintre România şi Rusia, indiferent cum urma să se numească după război Rusia, Uniunea Sovietică sau altfel. Chestiunea a continuat, deci am devenit obiect de analiză, iar realitatea în ceea ce ne priveşte, din punct de vedere al intereselor viitorilor stăpâni, s-a conturat la 27 ianuarie 1943, când s-a luat în calcul pentru prima dată ca Bucovina şi Basarabia să rămână în Uniunea Sovietică. Negociatorii, adică vânzătorii, cei care ne-au vândut, să ştie şi fraţii noştri de dincolo, s-au numit: Grayson Louis Kirk, Marion W. Boggs, Charles Eustis Bohlen, John C. Campbell, Cavendish Wells Cannon, Norris W. Chipman, Otto E. Gutte, Harry N. Howard, Philip E. Mosley, colonel James Olive, căpitan H.L. Pence. Aceştia sunt cei care au făcut raportul acceptat de preşedintele Statelor Unite ale Americii de atunci, în baza căruia se spunea că în Basarabia, în acea perioadă, „la 3 martie 1944, locuiesc 1,6 milioane români, 700 de mii de rusofoni, 165 mii de bulgari, 100 de mii de găgăuzi şi 200 de mii de evrei. Basarabia şi Bucovina sunt teritorii româneşti, fără nici un fel de dubii, dar România nu va avea de suferit dacă nu le va mai avea după război. În schimb, pentru aliatul lor rus, ar fi încă o incomensurabilă pierdere strategică în po-

19


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

sibilitatea de a ajunge rapid prin Bucovina în centrul Europei.” În această situaţie s-a decis ca aceste teritorii să rămână după război Rusiei. Decizia finală a fost luată la 3 martie 1944, în plin război. Din acel moment, s-a perfectat alianţa care funcţionează şi astăzi între Statele Unite şi Rusia. „Căţelul” americanilor, Marea Britanie, a lansat pe piaţă conceptul de „Cortină de Fier”, pentru că el trebuie preluat de undeva. Realitatea este cu totul alta, acest concept a fost lansat în „Das Reich” la 25 februarie 1944, de Goebbels, care spunea că „pe măsură ce tancurile germane se retrag şi „mareea roşie” înaintează, o „cortină de fier” se va lăsa asupra Europei, în spatele căreia vor fi lichidaţi milioane de oameni.” Britanicilor le-au plăcut foarte mult conceptul, cu cinism l-au preluat, au bătut palma şi au creat ceea ce proştii au numit şi numesc în continuare „războiul rece”. „Războiul rece” a avut un singur scop: să păstreze bipolaritatea: asupra fraierilor din occident tronau americanii, asupra fraierilor din răsărit tronau ruşii. În momentul în care unii încercau să se ridice şi să pretindă dreptul să cugete asupra democraţiei, erau speriaţi cu „pericolul roşu”, iar în răsărit erau speriați cu „imperialismul anglo-american”. Uite aşa ruşii au ţinut jumătate de planetă în frâu şi americanii cealaltă. Între ei exista o coordonare perfectă, telefonul roşu a funcţionat întotdeauna. Desigur, mai existau excese, se mai călcau pe picioare un pic, dar atunci se ameninţau reciproc de ochii lumii şi treaba se rezolva în culise. Criza a izbucnit din cauza sistemului aflat în Rusia.

Se agită atât mult în România de azi acuzația de comunism, “cripto”comunism, la adresa poporului român în ansamblu. Democrația noastră pare determinată sa nimicească comunismul. E o treabă

20

serioasă cu comuniștii ăștia?

Foşti kominternişti care mai trăiesc, foşti agenţi ai lui Stalin, fii şi nepoţii lor, aruncă pe piața din România acuzația comunismului. Comunismul există în Israel, există poate în Singapore, dar nu a existat în Rusia, nu a existat în România, aici a existat cu totul altceva. Comunismul după Karl Marx şi Engels urma să se instaureze într-o societate superdezvoltată din punct de vedere economic, prin concentrarea capitalului la vârf, în nici un caz prin revoluţie. Rusia nu putea prospera cu modul său de producţie pentru că ducea la o scleroză a structurilor economice în special, Este vorba despre “modul de producţie asiatic”, numit de ruşi “socialist”, de occidentali “hidraulic” şi de români “tributal”, o societate în care există proprietate colectivă asupra mijloacelor de producţie dar şi exploatarea e exercitata de o aristocraţie birocratică de funcţii, care tinde să devină de sânge. Adică Leon Tismenitzky, tatăl kominternist, ni-l lasă moştenire pe Volodea (Vladimir) Tismăneanu, fiul... (nota redacției – Vladimir Tismăneanu este profesor universitar american, lider de opinie de orientare democrat-liberală, emigrat din România în 1981; a fost coordonatorul comisiei prezidențiale care a redactat și prezentat în Parlamentul României ”Raportul final” de condamnare a comunismului) Era ca un capac pe orizontală, care trebuia înlăturat periodic şi înlocuit cu altul, pentru ca generaţia următoare să poată respira. Dar dacă se constituie după aceleaşi principii, matematic, după 30-50 de ani va trebui din nou înlocuit prin revoluţie. Or, Rusia ajunsese la final, pentru că îngheţase şi trebuia să se producă acolo o răsturnare. Ca lucrurile să poată merge înainte, o răsturnare de alt tip, cu revenire la economia de piaţă controlată de stat, se putea face doar cu sprijinul aliatului. În concluzie, tot ce s-a întâmplat în răsărit,

s-a întâmplat pentru că a fost conceput la sfârşitul anilor 50, de către serviciile speciale ruse şi americane, mână în mână. Vă dau un singur exemplu: cel mai mare luptător „antiamerican” şi „antiimperialist” Brucan, devine goarna intereselor americane (nota redacției – Silviu Brucan lider comunist în România anilor `50, dizident anti-ceaușist, profund implicat în revoluția din 1989 și în viața politică de imediat după Revoluție). În ceea ce ne priveşte... şi-au pus agenţii la mijloc, împreună, în aceeaşi căciulă. Rusia trebuia să se refacă, dar nu să se prăbuşească şi nu se va prăbuşi, pentru asta avea nevoie de un cerc de foc la graniţele ei şi asta au fost revoluţiile în ţările din est. Trebuia să se dea fraierilor iluzia libertăţii. Basarabenilor li s-au dat 20 de metri de frâu ca să creadă că sunt liberi, în loc de 2 metri sau 1,5 metri, după care nu au mai înţeles ce se întâmplă şi s-a terminat şi cu libertatea lor.

Care va fi efectul amplasării scutului antirachetă în România?

Păi, de ce se discută atât despre scutul antirachetă? Ameninţă interesele ruseşti? Nu. Totul e un praf în ochi, totul este o mare cacealma întru cât se trece la încheierea acordului SALT II, pentru că acordul SALT I s-a încheiat. Bineînţeles că Nicolai Makarov şi alţii urlă că scutul antirachetă este împotriva ruşilor, dar în nici un caz nu este împotriva Rusiei. A scăpat un ziar azer, „Trend News” de la Baku, acum trei zile, o opinie interesantă a doamnei Beata Kviatek-Simanska, publicat de un ziar din Israel, conform căreia, Rusia şi nimeni altul a propus ca radarele de interceptare să fie instalate în România sau Bulgaria ca o alternativă la intenţia de desfăşurarea lor în Polonia sau Cehia. Deci, ruşii au decis să fie instalate la noi şi nu în Cehia. Tot scandalul îl fac pentru a deţine controlul maritim total în Marea Neagră

S-a decis la vizita lui Obama în Rusia?

Asta se poate doar presupune. Chestiunea constă în interesele cui foloseşte toată treaba asta? În primul rând scutul este îndreptat împotriva Iranului. România este cel mai apropiat stat în care SUA poate amplasa aşa ceva şi subsidiar împotriva altora. Ca o consecinţă directă, o declaraţie a fostului comandant al flotei ruse de la Marea Neagră, amiral al Statului Major, general al marinei militare ruse, Viktor Kravcenko, precizează că Moscova va fi nevoită, în replică, să întărească flota de la Marea Neagră. În cele din urmă, beneficiarii scutului antirachetă vor fi ruşii, nicidecum românii. Eventual pe ideea lui Putin de desfiinţare a acestei invenţii a serviciilor speciale ruseşti şi germane, care se cheamă „la marginea”, adică, „Ucraina”.

România ar putea să se apropie de Ucraina pentru a rezolva problema Transnistriei şi a Basarabiei?

Este o aberaţie, nu putem face o alianţă cu Ucraina pentru că suntem un stat membru NATO şi putem face parte dintr-o alianţă cu Ucraina doar în cadrul NATO. Nu mai putem face alianţă cu nimeni de capul nostru. Suntem stat NATO şi stat membru al Uniunii Europene. E o iluzie că reprezentăm ceva. Nu mai reprezentăm nimic, suntem partea a unui superstat care se cheamă Uniunea Europeană, cu legislaţie proprie, care prevalează asupra legislaţiei româneşti. Asta nu înţeleg KOMINTERN-iştii de la Bucureşti şi slugile lor, că nu mai pot face ce vor.

Poate ei asta vor, au pregătit direcţia asta...

Ei au pregătit distrugerea Ungariei şi proiectul le-a reuşit. Ungurii abia acum şi-au dat seama că nu mai stăpânesc nimic în ţara lor. Noi i-am urmat. La ora actuală pământul nu mai este al nostru, este al italienilor


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

sau ciprioţilor, industrie nu mai avem pentru că am făcut-o praf, bănci nu mai avem nici una. Ne întrebăm de ce mai avem criză. Ce fel de criză? Că în afară de criză de nervi nu mai putem identifica nici un fel de criză, nici economică, nici financiară. Practic, noi ne-am distrus ca şi ungurii, ca şi cehii, sârbii sau polonezii, singuri, Ţara!

Nu putea să ieşim din NATO, UE și să facem o uniune ortodoxă?

Astea sunt capcane în care suntem aruncaţi ca să ne irosim energia degeaba. Nici nu ar fi de interes. Interesul României, ca inteligenţi ce suntem, ar fi să utilizăm pârghiile NATO şi UE ca să ne facem propria politică. Dar condiţia este să ai patrioţi lucizi în fruntea statului şi să „te faci frate şi cu dracul până ce treci puntea”. Din moment ce NATO e mână în mână cu Rusia, am avea linişte în toate părţile şi am putea învinge duşmanii interni care întâmplător sunt şi duşmanii NATO şi duşmanii Rusiei. NATO ne-ar da mână liberă.

Nu cumva strategia asta a aplicat-o Ceauşescu într-un alt context istoric?

Ceauşescu urma strategia lui Brâncoveanu, a lui Mihai Viteazu, prin care Mihai Viteazu a propus alianțe în februariemartie 1600, pe rând: lui Boris Godunov împotriva polonezilor şi împotriva turcilor şi tătarilor, polonezilor împotriva ruşilor şi împotriva austriecilor, Habsburgilor le oferea alianţă împotriva turcilor, turcilor împotriva tuturor. Asta şi era politica lui Brâncoveanu, care era prieten al ţarului, ceea ce era un titlu, era baron al Imperiului romano-german şi în acelaşi timp era Paşă Bei cu trei tuiuri de la Poartă. Între trei mari puteri, el a manevrat în interesul românesc. Asta a făcut şi Ceauşescu, de aia a şi plătit cu viaţa. Dar astăzi este alt context istoric, nu ne mai putem permi-

te să facem asta. Astăzi suntem la marginea NATO şi UE. Cu acordul Rusiei se pune scutul antirachetă în România. Şi de ce cu acordul Rusiei? Pentru că noi am fost cedaţi. Noi şi polonezii din cadrul NATO suntem cei mai periculoşi. Ăia pentru că sunt turbulenţi în nebunia lor de şleahtă, noi pentru că, indiferent ce s-ar negocia cu noi, facem pe dos, facem altceva.

Dacă există această bipolaritate şi această coordonare, de ce s-a desfiinţat Tratatul de la Varşovia dar nu s-a desfiinţat şi NATO? Mai este necesar NATO? Care este rolul lui?

Îmi pun şi eu întrebarea: în afară de Rusia, ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia unde sunt? Nu sunt în NATO? Nu s-a produs o desfiinţare, s-a produs o strângere a forţelor între cele două state care ne-au făcut nouă revoluţiile. Ei le-au făcut, pe teren au fost specialiştii lor, militarii lor.

Există şi acum o coordonare între Rusia şi NATO?

Bineînţeles. „Lasă-mi mai mult din Polonia şi România, ia-ţi mai mult din Bulgaria”, sigur că este o coordonare, o regrupare, o strângere a forţelor. La ora actuală membrii tratatului de la Varşovia sunt în NATO, mai puţin Rusia.

Dar aceasta nu s-a produs totuşi în dezavantajul Rusiei?

Vă recomand să vă duceţi în Cipru, în Antalia, oriunde în Marea Mediterană. Acolo se vorbeşte în rusă, ca primă limbă, în palate, în hoteluri de cinci stele; toate sunt proprietăţi ruseşti. Rusia nu s-a destrămat, ci s-a extins. Noi gândim la nivelul secolului XIX - începutul XX: „o armată faţă în faţă cu graniţa”. Nu, Rusia e peste tot, inclusiv în România. Rusia există politic acolo unde o con-

centrare de populaţie rusească face jocul în zonă, iar economic Rusia a cuprins toată Marea Mediterană, Rusia a trecut oceanul. Suntem în altă lume, suntem în mileniul trei, nu mai putem gândi soldatul faţă în faţă cu soldatul inamic. Cei mai cumpliţi inamici suntem noi înşine, în vanitatea, în lăcomia, în prostia noastră, în setea noastră de putere!

Asta înseamnă că ruşii au gândit foarte bine şi au foarte buni strategi... Dar totuşi cum au putut accepta groaznica suferinţă şi dezastrul din anii 90? Atunci Rusia a fost aproape distrusă.

Nimic nu se produce fără suferinţă. Trebuie să distrugi gangrena ca să reînvii, iar asta face victime colaterale. Iar pentru Rusia niciodată nu a contat omul de rând; acesta a fost o simplă cifră statistică. Sacrificiul a fost necesar pentru ca să supravieţuiască întregul.

Dacă există această coordonare, înseamnă că noi nu avem probleme de securitate reale?

Depinde. Adversarul lucrează oriunde. El poate lucra la noi, poate lucra în America...

Atunci, pericolul ne poate veni şi dinspre NATO?

Nu dinspre ceea ce reprezintă NATO, ci dinspre forţele care parazitează NATO, aşa cum şi dinspre forţele care parazitează Rusia, dinspre forţele care parazitează Israelul. Adversarul tuturor îl constituie astăzi nu state, nu armate, nu servicii de spionaj, ci Asasinii Economici Mondiali.

Şi în ce măsură este capabil NATO să ne asigure securitatea?

În măsura în care înţelegem că NATO ne asigură securitatea doar dacă o cerem. Nu vine

din propria iniţiativă, suntem stat membru NATO. NATO se străduiește să aibă un partener de dialog realist în noi şi nu îl are, Rusia se străduiește şi ea să aibă un partener de dialog realist şi nu îl are... nu e vina noastră? Adică, aici ar trebui noi să conştientizăm şi să nu îi alegem pe toţi imbecilii în frunte care trec de la o culoare la alta cu nonşalanţă şi care sunt în stare să vorbească 24 de limbi şi 24 de ore să spună mulţimii „Aleluia!”, iar mulţimea imbecilizată îi urmează ca pe „omul care aduce ploaia”.

Dacă nici cei din Rusia, nici cei din Statele Unite nu îşi găsesc parteneri de dialog printre asemenea oameni...

Deocamdată suntem prea mici. Rusia îl are pe Putin, care şi-a pus ţara pe şine şi care i-a expediat în închisori, sau i-a obligat să fugă mâncând pământul, pe regii banului. Obama încearcă acelaşi lucru. Nimic nu se face fără avizul celor doi. Preşedintele României devine preşedinte doar dacă are avizul celor doi.

Acest lucru înseamnă că puterea poate fi luată de oricine prezintă încredere celor doi?

Nu, pentru că nu există nici o structură în România care nu este penetrată. Nu putem să fim decât masă de manevră şi mână de lucru. Deocamdată nu noi propunem. Trebuie să reţineţi că tot ceea ce ni se înfăţişează este contrariul realităţii: hoţul este prezentat drept negustor cinstit, trădătorul drept erou, agresorul drept luptător pentru pace, patriotul drept terorist. Mai avem de tras după păcăleala „revoluţiilor” democratice, astfel în cât să fim în stare să răspundem râzând în hohote la orice tentativă de manipulare. Astăzi doar un singur război este valabil, cel al inteligenţelor. Avem suficientă inteligenţă, trebuie doar adunată şi coordonată!

21


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

istoria

Lenin şi intelectualitatea (intelighenţia) rusă de Alexandru BORDIAN

Chiar de la începutul venirii la putere, bolşevicii au anunţat imediat despre începutul ,,revoluţiei culturale”, prin care înţelegeau schimbul sistemului de învăţământ şi instaurarea controlului asupra culturii. Cultura imediat a şi fost ideologizată, iar pe primul loc se stipula lupta de clasă sub diverse forme şi manifestari. Programul de lichidare a analfabetismului, anunţat de bolşevici, presupunea prin prima frază a noului abecedar – ,,рабы не мы, мы не рабы”, un adevărat stimul pentru omul sovietic. Ulterior, acest om urma să treacă cercul de instrucţiuni de tipul ,,политграмота”, unde i se inplantau în conştiinţă postulatele marxiste, după cea mai primitivă formă, a şcolii lui Buharin şi Priobrajenskii. El va merge pe stradă şi va citi pretutindeni lozinci cu conţinut ideologic. Începând cu anul 1918, bolşevicii au început programa ,,propaganda monumentală”, care se va manifesta prin demolarea monumentelor ţarilor ruşi. În locul lor erau edificate altele din gips, ale revoluţionarilor înflăcăraţi. Însuşi Lenin nu era foarte mult preocupat de progresul sistemului de învaţământ şi chiar declara, plin de cinism, că lichidarea analfabetismului trebuie să se limiteze la ceea ca orice cetăţean să poată citi un decret sovietic din ziar şi

22

acest lucru va fi suficient pentru dânsul. Nu e întîmplătoare nici marea admiraţie pe care o purta Lenin faţă de cinematografie, atunci când se putea de purtat o excelentă propagandă într-un stat cu o jumătate din populaţie analfabeţi. Cultura, în genere, era privită de elita bolşevică ca o sferă influentă a administrării statului. Creat încă în 1917, ,,Народныи комисариат просвищении” a anunţat imediat despre sine ca o principală instanţă în administrarea învăţământului şi a culturii. Începând cu anul 1918 a fost instaurată cenzura asupra tiparului, iar în 1922 a fost creată ,,Главное Управление по делам литературы и культуры», care de la crearea sa şi până la prăbuşirea Uniunii Sovietice, se ocupa cu verificarea ideilor expuse la tipar şi scoaterea din circuitul cultural şi educaţional a ideilor care atentau la sistemul ,,ideal” al statului sovietic. Au început să apară liste cu cărţi interzise, care urmau a fi extrase din toate bibliotecile obşteşti. Păstrarea lor în bibliotecile personale putea condiţiona o ,,călătorie” pe gratis a proprietarului ,,la răcoare”. Mediul academic fusese lipsit de orice autonomie şi activitate democratică, iar profesorii, care îşi permiteau a se opune acestor acţiuni, erau lipsiţi de catedrele universitare sau demişi din funcţie. În luna august a anului 1921, a apărut un dosar pe masa ,,securităţii sovietice” (ЧК) despre ,,Петроградская боевая организация”, în frunte cu profesorul Taganţev. Cu excepţia profesorului Taganţev, în această organizaţie inventată de cekişti, au mai fost incluşi câţiva mari savanţi, inclusiv poetul Nicolai Gumileov. În total, la acest

dosar au fost atribuite cca 200 de persoane. În pofida protestelor intelectualităţii, membrii organizaţiei au fost executaţi. Ulterior, se va identifica că pregătirea de acest proces se efectua sub supravegherea lui Lenin. Pentru mulţi oameni era deja clar că bolşevicii declaraseră război intelectualităţii ruse. Iniţiatorul acestui război era persoana care însăşi provenea din mediul intelectualităţii – Lenin – care nu ascundea ura faţă de clasa care la născut, numind-o drept – ,,каша”, adică terci. Activitate intensă a acestora era foarte periculoasă pentru Lenin. El dezagrea intelectualitatea pe motivul purtării în sine

În anii războiului civil, intelectualitatea ştiinţifică a fost lăsată în voia sorţii. Cum scria, în iulie 1920, un martor din Sankt Peterburg – ,,printre savanţi observ o ,,gaură neagră” care îi înghite zi de zi, necontenit. Savanţi geniali mureau de foame şi de frig”. Aşa a murit, de exemplu, inventatorul aerodinamicii – Jukovskii, celebrul matematician – Lipunov, crecetătorul de orientalistică – Turaev. Târând lemne la al doilea etaj, într-un apartament fără încălzire, a murit marele filolog – Şahmatov. Savanţii şi scriitorii gustau doar din înjosiri cu calificativul de purtători ai ideilor imperialiste şi burgheze.

a valorilor democratice şi liberale, care se opuneau regimului bolşevic. În martie 1924, la ,,Adunarea Inginerilor ruşi” («Всероссиискии съезд инжинеров»), de la tribună răsunau următoarele cuvinte: ,,Comuniştii, ca şi materialiştii, consideră a fi necesar şi obligatoriu de a oferi oamenilor lucruri de strictă necisitate, iar noi, intelectualitatea, susţinem că, în primul rând, e nevoie de drepturile omului. Iată programul nostru de bază, în el e toată puterea.”

La începutul anilor ’20, declarând intensificarea luptei contra ideologiei burgheze, contra misticismului şi a idealismului, Lenin deschis a numit intelectualitatea – ,,duşmani”. Într-o scrisoare către F. Dzerjinskii, Lenin scria despre faptul că – ,,profesorii şi scriitorii sunt, în marea lor majoritate, anti-revoluţionari şi spioni, care educă tineretul sub notele ideilor şi filosofiei burgheze. Şi tocmai de aceea ar trebui să procedăm cu ei corespunzător”. La 19 mai 1922, el (Lenin) a dat ordin de a organiza acţiuni


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

de exil peste hotare a scriitorilor şi profesorilor antirevoluţionari. Însuşi Lenin, ca un cunoscător de filosofie, a creat lista acelor personae care, propriu-zis, constituiau ,,culoarea gândirii filosofiei ruse” Toţi aceştia erau supuşi izgonirii – Bulgakov, Berdeaev, Iliin, Korsavin, Franc, Loskii, Stepun, Vîsheslavţev etc. Chiar şi securiştii (cekiştii) completau listele cu celebri matematicieni, istorici,

economişti şi sociologi, în total, 100 de mari ,,antirevoluţionari”. Toţi savanţii au fost urcaţi pe un vapor german şi exilaţi în Hamburg. Astfel cultura rusă se zguduise în urma unei lovituri foarte dure, lovitura venită chiar din sânul propriului popor. Putem considera că acelor pasageri ai ,,Vaporului Filosofic” nu li se finisase activitatea. Ei au rămas fără ţară, dar nu fără viaţă. Mulţi dintre ei au fost

acceptaţi în unele universităţi occidentale, unde şi-au proslăvit numele şi ţara din care veneau. Cei rămaşi în Rusia, scriitori şi savanţi, aveau să îndure lucruri mult mai grele şi pline de radicalism din parte autorităţilor bolşevice. Viitorul îi ameninţa cu exiluri, lagăre, pedepse. Unii însă preferau să se transforme în marionete cu pixuri în mână.

Bibliografie: Orlando Figes - A People’s Tragedy: Russian Revolution 1891—1924. 1996. Richard Edgar Pipes- The Russian Intelligentsia. 1961. Richard Edgar Pipes - The Unknown Lenin: From the Secret Archive. 1996. E. Anisimov - История России от Рюрика до Путина ,Sankt Peterburg. 2009. Mariana Taranu - V. Lenin fără machiaj: teroarea intelectualităţii sovietice. Grafema Libris, Chişinău 2007.

Clasicii nostri

Constantin STERE: “Ororile din Basarabia” C

oloanele ziarelor sunt din nou pline cu „ororile din Basarabia”. Această temă revine periodic în discuţiile din presă şi din când în când chiar în Parlament. În ultimele zile ale sesiunii actuale, au fost anunţate mai multe interpelări care denunţau acte de jaf cu mâna armată, asasinate şi alte crime săvârşite în Basarabia de diferiţii reprezentanţi ai autorităţilor. Guvernul a fost silit să recunoască executarea unora din aceste grozăvii şi să făgăduiască „anchete” şi „sancţiuni”. Nici una din aceste învinuirile aduse cu acest prilej administraţiei din Basarabia nu a fost categoric dezminţită de Guvern. N-am intenţiunea să adaog noi fapte senzaţionale în această privinţă. Adevărul este bine cunoscut de oricine vrea să vadă şi s-audă. Şi chiar faptul că rezultatele anchetei parlamentare au fost înmormântate în comisiune şi n-au fost aduse în discuţia publică, vorbeşte de la sine asupra constatărilor pe care a trebuit să le facă comisiunea. Am luat condeiul mai mult să învederez confuziunea în spiritele cele mai bine intenţionate relativ la „ororile din Basarabia”. Cei mai mulţi cred că îşi fac datoria denunţând opiniei publice un fapt precis de arbitrar şi cerând anchete şi sancţiuni. Deja această atitudine, mi se

pare, dovedeşte numai că puţină lume îşi dă seama de situaţia reală din Basarabia. Oricât de mari şi de strigătoare la cer ar fi actele izolate de samovolnicie denunţate opiniei publice, - şi în adevăr se săvârşesc grozăvii înspăimântătoare, - nu în ele este centrul de gravitate al chestiunii. Şi chiar dacă toate „anchetele” şi „sancţiunile” pentru cazurile izolate n-ar fi fost numai fiorituri* de retorică guvernamentală, lucrurile încă n-ar fi stat cu mult mai bine. Faptul grozav în toată puterea cuvântului este regimul însuşi căruia este supusă Basarabia. Trei milioane de suflete trăiesc în afară de legi şi sunt, în mod normal, la discreţiunea oricărui agent administrativ de la cel mai de sus până la cel mai de jos. Toate garanţiile unei vieţi cetăţeneşti organizate şi ocrotite de legi lipsesc. Un stat modern nu se poate înţelege fără un minim de aceste garanţii. Basarabia nu cunoaşte nici una. Dacă ne vom întreba, de pildă, în ce măsuri Basarabia se poate bucura de libertatea individuală, libertatea presei, de justiţia independentă şi imparţială, nu poate fi nici o îndoială în ce priveşte răspunsul. Orice basarabean poate fi arestat de orice agent al forţei publice, menţinut în închisoare

după plac. Un cetăţean basarabean n-ar în această privinţă nici un mijloc de apărare legală, afară doar de plângerea către şeful agentului abuziv care-l expune numai la noi prigoniri. Libertatea presei? Nicăieri cenzura nu serveşte mai mult pentru a acoperi „netrebniciile” administraţiei ca în Basarabia. Justiţia independentă şi imparţială? S-a pierdut până şi noţiunea de justiţie. Un om poate fi condamnat şi executat cu procedura cea mai sumară de către „tribunale” improviza-

te, necunoscute de nici un text de lege în condiţiuni de care popoarele civilizate nici pentru timp de război nu le-ar putea tolera. Şi când lipsesc garanţiile legale de libertate individuale, libertatea presei, justiţia independentă şi imparţială - aceşti trei stâlpi ai „statului de drept” – ne putem mira că în Basarabia viaţa, onoarea şi averea cetăţenilor sunt la discreţia celui dintâi ajutor de subprefect, jandarm rural sau chiar a oricărui caporal-şef de echipă? Grozăviile izolate care pă-

23


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

trund în presă sunt un produs fatal al acestui regim. Toate „anchetele” şi „sancţiunile” nu pot da nici un rezultat şi n-au nici o însemnătate câtă vreme rămâne în picioare oroarea sistemului însuşi pe care nici negrii din coloniile africane nu îl pot invidia. În Africa e cel puţin spaţiu, sunt păduri virginale, în care populaţia se poate ascunde şi cu preţul unei existenţe mizerabile şi sălbatice să aibă cel puţin siguranţa zilei de mâine. Dar unde ar putea fugi negrii din Basarabia de urgia unei administraţii, care se zice că i-a mântuit de jugul rusesc? Mulţi ne vor spune că regimul excepţional din Basarabia e necesar pentru a stârpi „banditismul” şi „bolşevismul”. E o concepţie naivă, care, după atâtea experienţe istorice, singura poate caracteriza nivelul de cultură şi educaţie civică din cercurile noastre administrative. Niciodată nu se poate stârpi banditismul dacă administraţi nu se bucură de simpatia şi sprijinul populaţiei. Dar populaţia din Basarabia, din toate straturile sociale, vede un duşman în orice reprezentant al autorităţii. Şi cine omeneşte ar avea drept să-i aducă vreo învinuire pentru aceasta? Mai mult. Actele de banditism şi bolşevism chiar când

nu sunt de a dreptul inventate, pentru a justifica menţinerea regimului excepţional, sunt de cele mai multe ori un produs direct al acestui regim. Un om torturat, jefuit, a cărui cinste familiară a fost grozav atinsă, în neputinţă de a găsi nicăieri dreptate, în urma unui act de desperare, adesea nu mai are altă ieşire decât calea tradiţională a haiduciei, calea pădurii. Dar Basarabia nefiind în Africa, pentru a putea trăi, el iese din cadrul vieţii normale, - suntem în faţa unui „bandit” sau „bolşevic” în toată regula. Oricât s-ar „înăspri” starea de asediu, oricâte noi comandamente s-ar suprapune în Basarabia, situaţia s-ar putea, numai în aceste condiţii, agrava încă şi mai mult, justificând noi înăspriri şi noi comandamente supra-superioare, provocând alte acte de „banditism” şi „bolşevism”. Cum s-ar putea rupe acest cerc vicios? Şi mă întreb: n-au putut folosi bărbaţilor noştri de stat măcar lecţiile lor de istorie din liceu? A fost vremea în Anglia când un călător, ieşind din zidurile Londrei, trebuia să-şi scrie testamentul. Bande de tâlhari infectau nu numai toate potecile şi drumurile de ţară, dar chiar şi

străzile oraşelor mari. Lupta se ducea împotriva acestui banditism şi „bolşevism” cu străşnicie. Contemporanii ne descriu copacii de pe marginea drumurilor pe care atârnau spânzuraţii ca nişte „pere”. În legislaţia penală engleză se numărau peste 200 de infracţiuni care atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea. Astăzi, în Anglia nu mai este pedepsită cu moartea decât o sigură infracţiune, - omorul cu premeditare. Străşniciile administrative au trecut demult de lumea legendelor. Şi totuşi banditismul şi „bolşevismul” sunt necunoscute. Pentru ce? Şi pentru ca să vorbim de „provincii unite”. Anglia sub George III, care este ultimul rege cu veleităţi de absolutism, a pierdut coloniile americane, cu toate că ele au fost locuite pe atunci de o populaţie curat englezească. Iar Anglia de astăzi, după ce a cucerit prin forţa armelor Transvaal cu populaţia lui străină, nu are nici o grijă pentru viitorul acestei provincii. Generalul Smuts, unul din comandanţii armatei care se lupta împotriva Angliei, este unul din reprezentanţii cei mai loiali şi devotaţi ai imperialis-

mului britanic. Pentru ce? E un singur răspuns. Prin teroare şi opresiune astăzi nu se mai pot cimenta statele. Numai regim de libertate cetăţenească, dezlănţuind toate energiile, poate închega şi toate forţele vii ale unui popor. În ce priveşte Basarabia, problema se pune în faţa bărbaţilor noştri de stat foarte simplu şi foarte limpede. Populaţia rurală a acestei provincii, care a suferit enorm sub jugul ţarist, e în majoritate covârşitoare de origine românească. Nu eram în drept să ne aştept la simpatia firească a ţărănimii moldovene care nu ne cerea decât un minim omenie şi orânduială? Populaţia orăşenească, în majoritatea evreiască, nu avea de asemenea nici un fel de simpatie pentru de regimul rusesc sub care, era atât de crunt prigonită. Şi aici, un regim de omenie şi libertate cetăţenească ne putea dar da toate chezăşiile pentru viitor. Ce orbire ne-a adus la infernul de astăzi din Basarabia? Cine avea interesul să semene în suflete deznădejdea şi ura împotriva regimului românesc? Şi undeva ne va duce acest sistem de ocârmuire? Pentru cei ce scrutează trecutul şi pentru cei care îşi dau seama de vremurile prin care trecem, răspunsul nu este îndoielnic. E un daltonism istoric care în momente critice împiedică vederea clară puternicilor zilei. Pentru viitorul Basarabiei şi al ţării întregi, dorim din suflet, câtă vreme nu e prea târziu, ca cei care au răspunderea să-şi dea, în sfârşit, seama de realitate. Nu avem multă vreme de pierdut. Numai un regim de legalitate şi libertate cetăţenească desăvârşită ne mai poate scăpa. Pe calea „înăspririlor” stării de asediu şi a comandamentelor extraordinare mergem sigur spre peire. („Aurora”, I, nr.65, 7 ianuarie 1922, p.1)

24


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

observatorul cultural

Soţia călătorului în timp

de Ion GUŢU La vârsta de cinci ani şi-a dat seama că dispune de puteri supranaturale. La un pas de a-şi cunoaşte sfârşitul a început să călătorească în timp. Mama i-a murit iar el a rămas în viaţă neştiind cît timp mai are de trăit şi câţi ani are de fapt. Ideea filmului nu este nouă nici originală, ceea ce propune este. de fapt nu prea am înţeles ce aduce nou acest film, l-am privit însă cu interes până la final. Dacă ar fi să compar cu arhicunoscutul miniserial rus ,, Oaspeţii din viitor ,,cu lisa Selezniova şi Kolea Gherasimov, apoi filmul ,,Soţia călătorului în timp ,,este mult inferioară ca subiect, nu vorbesc de realizare şi calitatea imaginii. Eroul călătoreşte în timp, devine o victimă a acestor teleportări pentru că nu poate dirija cu ele, şi nu ştie locul unde are să apară. Se îndrăgosteşte însă de o fetiţă pe care o vizita de multe ori când era mică, formează o familie şi încearcă să ducă un trai obişnuit. Nu profită de puterile lui supraomeneşti pentru a-şi asigura viitorul,

o face o singură dată , când ia un bilet norocos si câştigă un milion, cu care îşi cumpără o casă. Trăieşte mai mult o dramă decât un mister care i se întâmplă, ajunge fi victima propriilor întâmplări care îi sînt absolut străine şi pe care nu le poate dirija. Dimineaţa nu ştie unde va fi seara iar când pleacă nu ştie când se va întoarce. Soţia s-a obişnuit cu lipsa lui, mai multe zile, mai multe luni. Pentru asta şi a acceptat să se mărite cu el, cunoscuţii sînt la curent şi ei cu anomalia lui. Pe de o parte filmul parcă încearcă încă odată să ne convingă că destinul nu ţi-l schimbi orice nu ai face. El ştia că va muri, ştie ca nu va trăi mai mult de 40 de ani, pentru ca niciodată nu se întoarce bătrân. Cu toate astea nu poate întreprinde nimic. Îşi duce traiul aşa cum îl duc toţi. Subiectul pare ne dezvoltat, iniţial aflăm că personajul central călătoreşte în timp, ar părea că se cere o soluţie sau cel puţin un final altul decât cel prezentat. Moartea lui survine ca o rezolvare a conflictului şi problemelor lui. Se întâmplă

în cazul unor pene de idei la scenarişti. Când scenaristul nu ştie ce să facă cu personajul său, unica soluţie este să-l omoare pentru a rezolva întregul lanţ de probleme abordate. Acest final este neargumentat iar eroul moare pentru că scenaristul nu a găsit o altă rezolvare. Iar faptul că el este împuşcat de tatăl său este de-a dreptul banal şi ridicol. Scenele nu urmează conform unui şir de evenimente consecutive, sînt interesante ca realizare dar, ar putea fi aici o mie de scene la fel de interesan-

te, care să nu schimbe subiectul. Totuşi, filmul te cucereşte prin simplitatea sa, fluenţa dialogurilor, discuţii netensionante. Sunt foarte puţine certuri şi astă dă o tonalitate mai ridicată a farmecului pe care filmul îl emană. Moartea lui vine cu anticipări, el ştie că va muri, toţi ştiu că el va muri, iar spre final chiar moare. Nici o întorsătură de situaţie nici o răsturnare, nici o surpriză, la fel ca în viaţa, dar e interesant. Cred că e un film reuşit chiar dacă nu se încadrează în legile dramaturgiei clasice.

25


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

istorie

Femeia celor „ o mie de ani, de întuneric”

„O istorie fără jumătate de omenire înseamnă mai puţin decît o jumătate de istorie, căci fără femei, această istorie ar fi inechitabilă şi faţă de bărbaţi şi faţă de femei. Construcţia Europei ţine cont de această nouă conştientizare, incluzînd „celălalt sex” între marile teme ale istoriei europene.” (Gisela Bock )

de Ludmila FULEA

I

storia este bogată în mărturii despre modul diferit în care pot fi percepute şi înţelese sexele, particularităţile lor şi raporturile dintre ele. Drept izvoare descriptive ce ne-ar putea reda tabloul feminin din perioada celor „o mie de ani, de întuneric” sau, mai bine zis, a evului mediu sunt operele literare a autorilor medievali, codurile de legi, viziunile marilor gînditori ai vremii, descoperirile arheologice etc. O atenţie deosebită studierii acestei probleme se atrage încă din secolul al XIX-lea, rămînînd destul de actuală. Studii şi cercetări consacrate femeii medievale au fost făcute de numeroşi cercetători cum ar fi: Andrẻ Vauchez, James Redfield, Gisela Bock, ş.a. Prin secolul al XI-lea,

26

schema tripartită ce domina concepţiile asupra societăţii creştine nu acorda femeilor niciun loc specific. Spre exemplu la greci, cei lipsiţi de cetăţenie erau copiii, femeile şi sclavii. Locul lor era în casă, cu excepţia situaţiilor cînd munca îi obliga să lucreze afară. Ei erau membri ai familiei dar nu şi ai cetăţii, erau privaţi de dreptul de a participa în sfera publică – adunări, teatre, jocuri şi ritualuri. Prin urmare, numai bărbaţii erau consideraţi, prin egalitatea lor, fiinţe umane în adevăratul sens al cuvîntului. Lezarea dreptului la acordarea cetăţeniei femeii era fie din motiv religios, fie din unul istoric. Primul se referă la Părinţii Bisericii – ca forţă influentă în stat, unde puterea religioasă era de rînd cu cea laică – care acuzau pe Eva de vina păcatului originar şi identificau femeile cu sexualitatea şi păcatul, considerîndu-le „capcana diavolului”. Ultimul se face, evident, prin persistarea mentalităţii antice în gîndirea medievală, în care bărbatul, prin forţa sa, avea capacitatea de a lupta, de a dobîndi hrană etc., femeii

revenindu-i grija casnică şi educarea copiilor, ceea ce i-a şi inferiorizat propriul statut. Vis-a-vis de acest fapt, Socrate spunea că femeile admise pentru o educaţie superioară vor face lucruri pe care le fac şi bărbaţii, inclusiv „mînuirea armelor şi echitatea”. Dar indiferent de acest fapt, stereotipurile infiltrate inconştient într-o perioadă mai timpurie

pot fi modificate cu greu. Femeile evului mediu au fost renumite soţii, mame şi călugăriţe, dar au mai existat şi cîteva care s-au îndepărtat de tradiţiile acelor vremuri, devenind: scriitori, poeţi, sportivi, educatori şi chiar vrăjitoare. Şi totuşi, multă vreme bărbaţii din epoca medievală au perceput „femeia” ca pe o categorie, dar diferenţierile so-


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

ciale şi activităţile profesionale pentru nuanţarea modelelor de comportament pe care i le propuneau au apărut cu întîrziere. Înainte de a fi ţărancă, ori castelană, ori sfîntă, femeia a fost definită prin trupul şi sexul său, prin relaţiile sale cu grupurile familiale. Nevastă, văduvă sau fecioară, personalitatea sa juridică şi morală cotidiană i-a fost conturată în raport cu un bărbat sau un grup de bărbaţi. Înaite de căsătorie femeia trebuia să se supună fără să cîrtească tatălui, fratelui sau a tutorelui, trecînd sub tăcere aspiraţiile intime, pentru a-l accepta pe bărbatul care i-a fost ales. Apropierea femeilor prin violenţă, atît de frecventă în evul mediu timpuriu, devine mai rară în amurgul acestuia şi obţine cu greu confirmarea socială şi religioasă. De timpuriu, fetele erau căsătorite la o vîrstă fragedă, mai tîrziu, ele-adolescente treceau în mîinile unui soţ cu mult mai vîrstnic. În Flandra sau Anglia, în Italia şi în Franţa anului 1200 aristocraţia şi patriciatul urban îşi căsătoreau fiicele abia nobile. Înainte de secolul al XIV-lea, informaţiile despre căsătorie în clasele rurale şi populare sînt mai rare, dar vîrsta medie a fetelor la prima căsătorie depăşeşte 17 sau 18 ani. Din secolul al XVlea vîrsta medie de căsătorie, pentru femei era mai mică de 18 ani cu o tendinţă, la ţărani şi proletariatul urban de a întîrzia cu un an sau doi, iar la bogaţi de a o grăbi cu trei ani. Trecerea unei femei dintrun neam în altul determină nu numai transferul ei fizic, ci şi pe cel al bogăţiilor. În evul mediu timpuriu, bunurile erau date de soţ sau de familia lui celei a soţiei, ca „despăgubire” pentru pierderea suferită de această familie prin cedarea uneia din fiice. Cu timpul, aceste bunuri sunt date soţiei însăşi, aceasta în schimb, continua să aducă soţului tot felul de obiecte, bunuri imobile, sume de bani, pe care i le da

lui sau rămîneau în posesia ei. Astfel îi va fi asigurată întreţinerea după moartea soţului. Intenţia acestor prestări şi contraprestări mai constau şi în întreţinerea unor legături trainice între familiile angajate în jocul de daruri şi contradaruri, care garantau prietenia lor, în timp ce li se specificau poziţiile sociale respective. Începînd cu secolul al XIIlea, dota sau zestrea adusă de soţie creşte şi, treptat, capătă o pondere mai mare faţă de dota maritală sau cadourile şi aporturile soţului. La moartea acestuia, văduva nu mai poate transmite aceste bunuri prin testament oricui doreşte. Motivele unei asemenea deposedări sunt complexe. Ades invocată, feudalizarea raporturilor cu pămîntul, nemijlocit, exclude femeile de la transmiterea bunurilor şi a castelor. La sfîrşitul evului mediu femeile sunt cu mult mai puţin stăpîne asupra bogăţiilor, şi mai cu seamă asupra bogăţiilor lor, faţă de epocile timpurii. O formulă grecească spunea: „o dau zălog pe fiica mea pentru a da naştere unor fii legitimi şi împreună cu ea o zestre în valoare de...” Tatăl nu numai că-şi dădea fiica, dar şi ceda ginerelui şi răspunderea ei şi-i dădea cu fiica şi o zestre. Formal, soţul nu intra în posesia acestei zestre, el trebuia s-o înapoieze dacă mariajul nu mergea. Însă biserica o învăţa

luieşte pacea. A da o femeie neamului cu care se realizează împăcarea, situează soţia în centrul înţelegerii. Acestui zălog şi instrument al concordiei i se atribuia un rol ce îi depăşea destinul individual şi aspiraţiile personale. A menţine alianţa între cele două grupări, evitînd orice comportament criticabil, asigurarea

“căsătoria medievală mai era considerată în afară de forma de negoţ, o „pace”” pe femeie să fie ascultătoare, să se supună tatălui cît timp era în familie, după care bărbatului cînd se căsătorea. În largul sens la cuvîntului, căsătoria medievală mai era considerată în afară de forma de negoţ, o „pace”. La capătul unui proces de rivalitate, uneori al unui război deschis între familii, ea instaurează şi pecet-

perpetuării neamului în care intră, procreînd pentru el şi încredinţîndu-i cu fidelitate a trupului şi a bunurilor aduse de ea, conturează imaginea unei „soţii bune”. Găsim din belşug exemple în care femeia este cea care întreţine legături de familie între două neamuri. Primii

amatori de asemenea căsătorii au fost înşişi conducătorii creştinităţii, ca exemplu avem, în secolul al XI-lea, pe regele Franţei, Henric I, care îşi căuta soţie în îndepărtatul principat al Kievului, în Rusia. Însă de cele mai multe ori eşuarea căsătoriilor de acest tip, se finisa cu declanşarea unor războaie particulare sau publice. În ordinea naturii, rolul civil al femeilor medievale era acela de a produce cetăţeni, adică moştenitori de sex masculin ai capilor de familie din cetăţi. Indiferent de statutul social al bărbatului pe care îl aveau, ele trebuiau să se supună în totalitate. Unica lor armă periculoasă, era aspectul fizic impunător, ce le făceau atrăgătoare şi irezistibile. Asemenea abilităţi obligau bărbaţii să se lase inconştient dominaţi de femei. Prin urmare, se ajunge la concluzia că anume femeile au fost cele care au stat la baza întregii societăţi.

27


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

spiritualitate

Părintele Arsenie Boca un Serafim de Sarov al României de Cristina FURTUNĂ

F

iind la începtul Postului Mare, am considerat de bun-augur o îmbăiere şi o întărire a sufletului nostru cu posvestiri şi sfaturi sfinte ale unui mare părinte duhonic, ale sfântului necanonizat – Părintele Arsenie Boca – numit şi „Sfâtul Ardealului” sau „Serafim de Sarov al României”. Voi încerca pe cât e posibil să aduc o scurtă istorisire a vieţii lui, câteva mărturii despre sfinţenia sa, cât şi câteva învăţături ale părintelui. Deci, Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Urmează Liceul naţional ortodox “Avram Iancu” din Brad, pe care îl absolvă în 1929, apoi cursurile Academiei Teologice din Sibiu, până în 1933. Printr-o bursă oferită de mitropolitul Ardealului urmează cursurile Institutului de Arte Frumoase din Bucureşti şi le audiază pe cele de Medicină ţinute de profesorul Francisc Rainer şi cele de Mistică creştină predate de Nichifor Crainic. Cu această ocazie profesorul Costin Petrescu îi va încredinţa pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul la Atheneul Român. Pentru o experienţă duhovnicească, dar şi pentru documentare, va fi trimis de chiriarhul său la Muntele Athos. Despre călătoria sa la muntele Athos, Părintele nu prea vorbea din smerenie, însă

28

odată a zis că s-a rugat mult la Mântuitorul şi Maica Domnului să-l îndrume la un duhovnic iscusit, care să-l călăuzeacă bine în viaţa călugărească. S-a rugat mai intens la Maica Domnului şi a venit Preacinstita Fecioară şi l-a dus pe un munte înalt – prăpastie mare şi în stânga şi în dreapta – pe care nu putea merge nicicum cu piciorul liber. L-a dus pe vârful muntelui şi l-a încredinţat unui sfânt care trăise cu 200 ani de înainte: Sfântul Serafim de Sarov. Acesta l-a învăţat viaţa călugărească. Sigur este că revine foarte schimbat şi aduce câteva manuscrise ale Filocaliei pentru fostul său profesor de la Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae, cu care colaborează la realizarea în limba română a acestei monumentale lucrări, pe care l-a şi numit Ctitor al Filocaliei româneşti. Primele patru volume au apărut în mare măsură graţie Părintelui Arsenie, care a transcris în româneşte traducerea, cu scrisul său inconfundabil, a făcut macheta coperţilor şi a asigurat prin multe abonamente printre credincioşii de la Sâmbăta tipărirea şi difuzarea Filocaliei. În ziua de 10 aprilie 1942, la Praznicul Izvorului Tămăduirii de la Mănăstirea Brâncoveanu, părintele ierodiacon Arsenie va fi hirotonit Ieromonah (preot monah), de către Mitropolitul Nicolae Bălan. Tot atunci, în asistenţa mulţimii de credincioşi, Mitropolitul l-a instituit ca

Duhovnic şi Stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu. Se zice că venirea lui anume la această mănăstire nu este întâmplătoare, pentru că chiar Părintele a spus că ar fi putut veni oriunde în lumea asta, dar l-a rânduit Dumnezeu la români, pentru rugăciunile martirilor Brâncoveni. Îndată după hirotonie, ca preot, ca duovnic, ca stareţ, va începe cu putere şi duh apostolesc şi chiar prorocesc, mişcarea unică de la Sâmbăta, de redeşteptare religioasă şi morală a credincioşilor, reuşind în scurt timp să adune în jurul său ucenici, dintre care unii vor deveni preoţi, alţii monahi şi monahii. Acolo, la Sâmbăta s-au adunat majoritatea amintirilor despre Părintele. Trăia foarte modest, în rugăciune şi lucra aproape zi şi noapte. Era vizitat de sute şi mii de mireni, care se spovedeau, se împărtăşeau, asistau la slujbele oficiate de Părintele şi aşteptau de la el îndrumări şi cuvinte de folos. În anii care a stat la Sâmbăta a ţinut cele mai multe predici şi

a facut cele mai multe minuni. Duminca, după Sfânta Liturghie, ieşea afară, se suia pe un scaun şi ţinea predici credincioşilor. El zicea: „Să fim înţeleşi! Nu intri după moarte în împărăţia în care nu ai trăit pe pământ! ”. Tot Părintele spunea: „De aceea sunt trimişi în lume duhovnicii, să cumpănească măsurile fiecărui om şi încotro îi înclină cumpăna”. Predicile sale se sfârşeau aşa: „Cine are minte, să ia aminte! Amin.” Părintele Arsenie nu vorbea cu nimeni individual, ci vorbea faţă de toţi ca să înveţe unul de la altul. Şedea în uşa pridvorului şi alegea pentru spovedanie cca 60-70 de oameni, le făcea semn, pe alţii îi chema pe nume, cei care se înghesuiau fără să fie chemaţi îi dadea la o parte, iar pentru restul mulţimii zicea: „Voi ceilalţi care n-aţi fost aleşi să stăruiţi, dacă vreţi să vă mărurisiţi, că vine şi rândul vostru, dar pentru asta trebuie să faceţi drumul până la Sâmbăta măcar de 10 ori, adică de 5 ori dus întors şi să vă pregătiţi


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

pentru spovedanie cu post şi rugăciune şi să staţi la mănăstire până vine şi rândul vostru, poate chiar o săptămână.” „Mă, ajutaţi-mă să vă ajut! Şi dacă aţi venit la mine, să faceţi ce vă spun. Să zică cei de acasă că ăsta nu mai este ca cel de ieri. Aţi înţeles? Că m-am săturat să tot aprind lumânări şi iar să cadă, iar le aprind şi iar cad”. Părintele dadea sfaturi de convieţuire conjugală creştinească, sfaturi de moralitate, de lăsarea poftelor rele, de felul cum trebuie aduşi copiii pe lume: în credinţă şi rugăciune, era cu desăvârşire împotriva avorturilor. Le spunea oamenilor: „Dacă vreţi să aveţi preoţi buni, aduceţi pe lume copii buni, din care să iasă preoţi buni”. „Eu am fost pictat în pântecele macii mele, fiindcă mama mea când o vazut că-i însărcinată s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a zis: „Maica Domnului, eu doresc acest copil să nu-mi fie pentru mine, ci să-ţi slujească ţie; pentru tine Doamne””. Şi mai zicea Părintele: „De ce nu faceţi şi voi femeilor aşa, să vă rugaţi la Dumnezeu cât sunteţi însărcinate, să citiţi Visul Maicii Domnului, să citiţi cărţile bisericeşti? Apoi, dacă nu faceţi rele, vă iese şi copilul aşa cum îl doriţi”. Tot el zicea: „Tinereţea nu-i pentru distracţii, tinereţea e pentru învăţătură, că la tinereţe se învaţă cel mai bine”; „Aveţi destulă sănătate, dacă nu v-o cheltuiţi cu femeile şi cu desfrâurile”; „Căsătoria-i pentru mântuire şi prunci, nu pentru plăceri şi desfrânare.”; „Tinerele fete, după 20 de ani să se căsătorească, să nască copii, căci ispitele mari sunt. Singurătatea nu e bună; şi o fată poate cădea uşor.” Părintele Arsenie a făcut şi multe proorocii. Am selectat doar câteva: - “Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele!

Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cadea şi cei aleşi, îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul!”; - “Trebuie sã ne întărim spiritualiceşte, fără de care viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care, cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe Turci la Dunăre”; - “Spunea Părintele Arsenie să ne spovedim şi împărtăşim mai des, că va sosi timpul când se va lua Sfânta Liturghie la cer şi nu se va mai săvârşi pe pământ“. De aceea zice adeseori: „Măi, eu iubesc pe aceia care se spovedesc de şase ori pe ani: câte o dată în cele două posturi mici (ale Sfintei Marii şi ale Sf. Petru şi Pavel) şi de câte două ori în cele două posturi mari. Pe aceia îi iubesc.” A fost arestat prima oară în iulie 1945 la Mănăstirea Bistriţa de Vâlcea. Din dosarul de urmărire a Părintelui Arsenie Boca reiese că a fost eliberat din arest, iar acuzaţiile care-i fuseseră aduse fiind complet nefondate. În continuare, a fost urmărit şi supravegheat până la sfârşitul vieţii. Părintele a mai fost arestat şi anchetat la Făgăraş şi Braşov în 1948. În noiembrie 1948 a fost mutat de la Sâmbăta la Mănăstirea Prislop din Ţara Haţegului, judeţul Hunedoara. În 1951 a fost luat de la mănăstire şi trimis pentru mai mult de un an în lagărele de muncă forţată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Când era arestat la Canal, a cerut permisiunea gardianului de a-i acorda trei ore de odihnă, (până la ora 17). După un timp gardianul trecând în control a sesizat absenţa Părintelui, după care a dat alarma generală. Nu l-au găsit,

dar la ora 17 Părintele a apărut unde îl lăsase gardianul. A fost întrebat unde a fost, la care Părintele le-a răspuns că a fost la înmormântarea mamei sale. S-a dat telefon la primarul din satul în care locuia mama sa, confirmându-se prezenţa Părintelui acolo. În noiembrie 1955 a fost iar arestat şi anchetat la Timişoara. Apoi închis la Jilava şi Oradea, de unde a fost eliberat în aprilie 1956. În 1959 a fost scos abuziv din monahism şi i s-a interzis să slujească la altar. A fost apoi angajat ca pictor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor din Bucureşti. A pictat la Biserica „Sfântul Elefterie” şi la Biserica Boteanu din Bucureşti şi la Biserica din satul Bogata, judeţul Braşov. Din 1968, timp de 15 ani a pictat biserica din satul Drăgănescu. Pictura de la Drăgănescu, şi nu doar, este un unicat pe glob. Pe toţi, şi pe Mântuitor, Maica Domnului şi pe sfinţi, toate scenele sunt pictate după cum le-a văzut în vedeniile sale. A trecut la Domnul pe 28 noiembrie 1989, la Sinaia,

unde avea un mic atelier, într-o casă unde câteva maici de la Prislop amenajaseră un aşezământ monahal. Părintele şi-a prezis de mai multe ori plecarea sa la Domnul. La ultima întrevedere cu Pr. Prof. Simion Todoran i-a zis: “Este ultima dată când ne vedem. Mă duc, dar de acolo de unde mă voi duce, am să vă ajut mult mai mult decât am facut până aici”. Se mai zice că ar fi spus Părintele lui Ceauşescu: “După o lună de zile după ce mor, mori şi tu”. Aşa s-a şi întâmplat. A fost înmormântat pe 4 decembrie 1989 la Mănăstirea Prislop. În ziua înmormântării sale s-au petrecut o serie de minuni pe care le-au relatat credincioşii ce l-au petercut pe Părinte. După mai bine de 20 de ani de la adormirea întru cele veşnice a Părintelui Arsenie, mormântul său de la Prislop este vizitat mereu de mii de oameni, unde continuă să se petreacă multe minuni. Aş vrea să închei aşa: “De ce căutaţi pe cel viu între cei morţi?”.

29


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Spiritualitate

Dragoste sau toleranţă?

Conferinta internationala ortodoxa “Marturisirea credintei, între dragoste si toleranta” Limitele toleranţei în mărturisirea dreptei credinţe a fost subiectul Conferinţei Internaţionale Ortodoxe „MĂRTURISIREA CREDINŢEI, ÎNTRE DRAGOSTE ŞI TOLERANŢĂ”, desfăşurate la 8 februarie 2009, în incinta Palatului Naţional de la Chişinău cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi întregii Moldove. În pofida faptului că au fost invitaţi personal de către mitropolit, reprezentanţii instituţiilor de stat: primarul municipiului Chişinău, Dorin Chirtoacă, prim-ministrul Vladimir Filat, ministrul Educaţiei Leonid Bujor ş.a., nu au fost prezenţi la conferinţă. Asta însă nu i-a împiedicat pe cei peste 2 mii de credincioşi, veniţi din toate colţurile

Republicii Moldova, să asculte învăţăturile teologilor şi duhovnicilor din Republica Moldova, România, Rusia şi Ucraina, printre care: părintele Vasile Ciobanu, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din satul Costeşti, raionul Ialoveni, Alexei Galiţ, decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, Danion Vasile, teolog (România), părintele Gheorghe Gorodenţev, profesor la

ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi Întregii Moldove: „Este atacată însăşi fiinţa neamului nostru”

Părintele Nicolae Tănase, preşedintele asociaţiei „Pro-Vita” din România: „Iubirea nu exclude toleranţa”

„În România înotăm în sânge, nu până la glezne, nu până la gât, ci până peste cap pentru că populaţia existentă în România este de 18 milioane, restul se află la muncă în străinătate sau la studii. În 20 de ani, de la moartea lui Ceauşescu încoace, s-au omorât 18 milioane de copii. Aceasta este cifra oficială, pentru că există una neofici-

30

Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul apărător al drepturilor copiilor nenăscuţi – părintele Nicolae Tănase (România) şi părintele Petru Vlaşcenko (Federaţia Rusă). Subiectele abordate în cadrul conferinţei au fost cele mai diverse, în special noile provocări cu care se confruntă societatea moldovenească şi întreaga civilizaţie ortodoxă în urma

„Doamne, luminează-mi mintea pe care a întunecat-o pofta cea rea”, ne rugăm noi zilnic, pe când aţa-zisă toleranţă nu numai că cheamă pofta cea rea, dar o şi răspândeşte ca pe un virus contagios, făcându-i publicitate. Pentru a înţelege mai bine la ce ne îndeamnă toleranţa vă propun un exemplu. Imaginaţi-vă că în prezenţa dumneavoastră vă sunt chinuiţi şi schingiuiţi copiii şi soţia? Ce veţi face? Veţi asista indiferent fără a lua măsuri, dând dovadă de toleranţă faţă de criminali şi strângând neputincios pumnii? Sau veţi alege dragostea care îşi pune sufletul pentru aproapele dumneavoastră? Or, în cazul în care se răsădesc aşa păcate ca prostituţia, homosexualismul, uciderea de prunci, narcomania, când este atacată însăşi fiinţa neamului nostru, sufletul lui, noi să rămânem indiferenţi, să stăm şi să privim de departe fără a

interacţiunii cu spaţiul occidental. Raportorii din Republica Moldova, România, Ucraina şi Rusia au abordat un şir de teme de actualitate, cum ar fi: activitatea altor religii şi confesiuni, libertinajul, propaganda homosexualismului, prostituţia, narcomania, avortul şi alte vicii care distrug societatea noastră, afectând temelia acesteia – morala creştină.

ne ridica glasul şi a zice tare şi răspicat: „Nu”? Să ne ferească Dumnezeu de această stare. Suntem urmaşii lui Hristos şi suntem chemaţi la sfinţenie, la viaţă curată, la rugăciune şi post, veghe şi nevoinţă întru numele Domnului. Şi trebuie să fim tari şi înţelepţi pentru a nu permite ca „bombonica” toleranţei europene să ne momească fraţii şi surorile noastre, copiii şi nepoţii, tot neamul nostru ortodox spre iad, ci să spunem lucrurilor pe faţă. Fiindcă dacă azi vom tăcea şi nu ne vom apăra valorile ortodoxe şi sufletele copiilor noştri, mâine vom da seama înaintea lui Dumnezeu, Care ne-a vorbit prin Sf. Ap. Pavel, zicând: ”Nu vă amăgiţi. Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malachienii, nici sodomiţii …nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 9-10). “ ală care arată această stare de fapt şi anume că cifra ar putea fi dublă. Faţă de această situaţie, noi, cei de aici, cu luare aminte să fim, pentru că problemele sunt înăuntru şi mai puţin în afară. Adică, înăuntru nostru şi mai puţin în afara noastră. De aceea cuvântul „dragoste” este primul cuvânt aşezat aici şi apoi cuvântul „toleranţă”. Eu am fost o vreme în preajma unui mare poet, Ioan Alexandru, care zicea: „Asiaticii atacă, sectanţii atacă, ateii atacă, toţi ne atacă şi numai noi ne certăm între noi şi pe fondul acesta ei vor birui”.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Postesc pentru că Eminescu a postit

Trebuie să mărturisim credinţa azi, acum şi în felul în care trăim acum, pentru că dacă vrem să mărturisim credinţa cum au mărturisit înaintaşii noştri de 2 mii de ani încoace, lucrul acesta va fi şi mai greu. Încă nu ni se cere sânge, ni se cere mărturisire. Scrie „să nu te arăţi că posteşti”. Da, aşa este, ca să nu te mândreşti. Dar într-o lume în care nu se mai posteşte, trebuie să arătăm, fără mândrie, că postim. Şi dacă ne întreabă cineva: „Dar de ce posteşti?”, răspunsul să fie: „Pentru că Eminescu a postit, Iorga a postit, Ştefan a postit, Mihai Viteazu a postit şi pentru că ei au postit, postesc şi eu pentru că, de fapt, respect o chemare a Mântuitorului Hristos pe care ei au respectat-o. La judecată nu ne vom prezenta singuri. Ne vom prezenta cu copiii noştri, cu soţia noastră, cu soţul nostru, cu părinţii noştri, cu vecinii noştri, cu prieteni şi acolo ne vom da seama de ceea ce am făcut pentru noi, dar mai ales pentru ei. De aceea este importantă lucrarea în Biserica Ortodoxă, nelepădarea de credinţă, dar în acelaşi timp, aplicarea în practică a credinţei. Se fac avorturi. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine Dacă se fac avorturi, nu se fac vinovaţi doar cei care fac avorturi: mamele, taţii, asistentele, medicii. Suntem vinovaţi cu toţii, pentru că nu luăm nici o atitudine. Avortul nu este o crimă simplă, este o crimă complexă. Pentru că omori un corp, moare copilul nebotezat, pentru că nu ştim unde merge sufletul lui. Că în iad nu poate să meargă pentru că nu a făcut rău, în rai nu poate să meargă pentru că nu a fost botezat.

În anul 2050 România va avea doar şase milioane de locuitori

După noul statut al Bisericii Ortodoxe Române, la parohii s-au organizat centre sociale. Avem şi noi unul, se numeşte „Pro-Vita pentru cei născuţi şi nenăscuţi”. Adică, viaţă pentru cei ce se nască şi pentru cei ce nu se nasc. Avem acolo 318 copii, ceea ce nu înseamnă mult faţă de cele 18 milioane, dar înseamnă ceva. Anume aceşti copii demonstrează prin prezenţa lor că este cazul să ne preocupăm de esenţă. Asta nu înseamnă că neglijăm postul sau metania, asta nu înseamnă că nu mai citim acatiste, dar va trebui să lucrăm, pentru că naţia noastră este în pieire. Anul 2050 va prinde România cu şase milioane de locuitori, situaţie care nu se poate repara curând. […] Familia nu mai este familie. Tocmeala dintre părinţii fetei şi părinţii băiatului se sfârşeşte sau uneori chiar începe cu problema „cum să facem ca să nu nască în curând copii”. Problema care este pusă negativ este problema care dărâmă familia. Dar aceasta se continuă: „De ce să mă mai căsătoresc şi civili, şi chiar religios pentru că o să am probleme cu soacra, cu ambianţa? Fac o căsătorie de probă”. Acest lucru este groaznic, pentru că această căsătorie de probă este desfrânare.

Tu eşti liber să fii homosexual. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine

Iubirea nu exclude toleranţa. Adică, „te iubesc şi te tolerez”. Până unde te tolerez? Până când libertatea pe care tu ţi-ai luat-o, intră şi atacă libertatea mea. Tu eşti liber să fii homosexual. Din păcate, eşti liber, aşa sunt legile. Dar eu sunt liber să nu fiu de acord cu tine. Eu sunt liber să apăr ochii copilului meu de manifestările tale. Asta nu înseamnă că nu sunt tolerant, asta înseamnă cu nu sunt prost, pentru că tu vrei să fiu tolerant până la prostie.

Părintele Petru Vlaşcenko (Rusia): „Dragostea şi toleranţa sunt noţiuni contradictorii”

„În lumea contemporană, răul este într-atât de delicat, încât acesta poate fi asemănat cu un virus microscopic, care este dăunător pentru sufletul omului. Toleranţa, ca noţiune medicală, înseamnă lipsa de rezistenţă a organismului faţă de răspândirea infecţiei, aşa cum ar fi celulele cancerigene. În acest fel, am putea spune că în cazul în care sufletul omului este tolerant faţă de rău, acesta nu se mai poate opune răului. Oare de ce abia astăzi a apărut noţiunea de „toleranţă”? Pentru că ideea de toleranţă a existat şi în anul 1905 şi în 1917, însă atunci „promotorii drepturilor omului” nu îndemnau la toleranţă faţă de unele erori ale sistemului monarhic, ci dimpotrivă. Aşa Lev Troţki, aflându-se în exil în America Latină, a scris despre una din definiţiile sale date revoluţiei: „Revoluţia din 1917 a reuşit datorită nemernicilor şi indiferenţei majorităţii populaţiei”. Aşadar, indiferenţa este una din varietăţile toleranţei.

Catastrofa monarhiei ortodoxe ruse

La 1 martie 1917, odată cu arestarea ţarului, a fost deschis proclamată autoritatea tainei nelegiurii. Nici un popor nu a pătimit o asemenea răutate şi ură cât a pătimit poporul rus. Nici genocidul armenilor, nici holocaustul evreilor nu se pot compara cu catastrofa monarhiei ortodoxe ruse. Acestei catastrofe a fost atât de şocantă, încât nici nu a reuşit să primească un nume. Toleranţă şi iubirea nu pot deveni niciodată sinonime Când această taină a nelegiurii a devenit oficială, aceasta a început să vorbească despre toleranţa faţă de sine, răbdare faţă de mişelia şi răutatea sa. Iată de ce toleranţă şi iubirea nu pot deveni niciodată sinonime. Doar viciul şi toleranţa sunt sinonime.

31


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.17, Februarie 2010

Danion Vasile, teolog, scriitor şi publicist ortodox din România „Apologeţii toleranţei sunt apologeţii apostaziei”

„Dacă tema noastră este „mărturisirea credinţei, între dragoste şi toleranţă”, am să arăt până unde merge adevărata dragoste creştină. Fiind în închisoare, Valeriu Gafencu s-a îmbolnăvit de plămâni, a făcut tuberculoză şi fiind foarte bolnav, a reuşit să facă rost de medicamente, de streptomicină, fiind medicamente care ajungeau foarte greu în închisoare. Numai că în loc să ia medicamente şi să supravieţuiască, Valeriu Gafencu a preferat să dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurbrand. Cel care după ce a ieşit din închisoare a plecat în Occident şi a scris, şi a vorbit mult despre prigoana din România secolului XX. Şi Gafencu a murit, iar pastorul evreu a supravieţuit zeci de ani şi în România există voci, chiar în rândul clerului, care se opun canonizării acestui nou mucenic, spunând că a fost antisemit, că nu i-a iubit pe evrei. I-a iubit atât de mult, în cât şi-a dat viaţa pentru ca Richard Wurbrand să trăiască. Aceasta, iubiţilor, este măsura

32

dragostei la care ne cheamă Hristos. Suntem noi în stare să murim în locul mamei noastre? Fiţi sinceri, cei care sunteţi căsătoriţi, sunteţi gata să muriţi pentru soţia voastră sau pentru soţul vostru, sau pentru copiii voştri? Să recunoaştem că inimile noastre sunt pustii, că nu ştim să iubim. Tocmai de aceea este foarte important să ne rugăm acestor noi mărturisitori să ne înveţe să mergem pe urmele lor, să avem iubire jertfelnică, pentru că adevărul poate fi un cuţit, poate fi o sabie rece, putem să sufocăm şi pe ceilalţi cu „adevărul” nostru şi să îi ducem şi pe ceilalţi în iad. Trebuie ca în inimile noastre să fie iubire. […]

Trăim într-o lume care şi-a făcut din toleranţă un idol

Trăim într-o lume care şi-a făcut din toleranţă un idol. Trăim într-o lume care a făcut din toleranţă un zeu. […] În Noul Testament, în Sfânta Scriptură nu găsim cuvântul „toleranţă”. Sensul vechi al cuvântului „toleranţa”, făcea referinţă la purtarea celuilalt. În dicţionarul limbi române editat de Academia Română în 1983, definiţia cuvântului toleranţă este următoarea: „a îngădui,

a permite un lucru, o situaţie, un fapt nepermis, a trece cu vederea, a admite, a arăta”. Adică, sensul era de a răbda ceva nepermis. Numai că în zilele noastre, termenul „toleranţă” a fost denaturat. Duşmanii adevărului schimbă sensul termenilor şi în declaraţia principiilor toleranţei din 16 noiembrie 1965, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), spune aşa la paragraful 1.3: „toleranţa implică respingerea dogmatismului şi absolutismului”. Şi cum tâlcuiesc doi comentatori, doi teoreticieni ai toleranţei, practic, orice convingere religioasă, politică sau culturală poate conduce la intoleranţă în cazul în care ea, convingerea, nu lasă loc pentru nici o îndoială de eroarea ideilor în care credem şi falsitatea ideilor pe care le tăgăduim. Adică, dacă noi credem în Dumnezeu fără să lăsăm în sufletele noastre o urmă de îndoială, după această nouă definiţie, suntem intoleranţi. Părintele Gherghe Florovski spunea că „intoleranţa” este doar o denumire defăimătoare a „convingerii”.

Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”

Societatea de astăzi vrea să lăsăm loc îndoielii în sufletele noastre. Adică, să fim apostaţi. Apologeţii toleranţei sunt apologeţii apostaziei şi încearcă să ne convingă să amestecăm adevărul cu minciuna. Un intelectual român, Cosmin Nicolescu spunea aşa: „în mod evident, sunt lucruri de care spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele. Binele nu poate tolera răul, adevărul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, frumosul nu poate tolera urâtul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea”. Cu toate acestea, în ziua de azi, este din ce în ce mai accentuată învăţătura masonică stabilită în „declaraţia de principii

masonice” din 1921, potrivit cărora: „creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”. Dacă îl iubim pe Hristos, suntem denumiţi „fanatici”, „intoleranţi”, „retrograzi”, „habotnici”. Iubiţilor, în ziua de azi să ni se spună „retrograzi” este un nume de cinste, e un cuvânt pe care trebuie să-l purtăm cu bucurie în sufletele noastre. Ar trebui să ne bucurăm că păstrăm adevărul Mântuitorului Hristos şi al Sfinţilor Părinţi şi ar trebui să ne întristăm dacă am primi minciuna. […] În pastorala de Crăciun a Preasfinţitului Episcop Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor, se zice aşa: „Am crezut în decembrie 1989 că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea consider că avem tot dreptul acum ca privind cum ne sunt demonizate prezentările creştine, sub pretextul unei toleranţe intolerante, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de a face cu o „demonocraţie”, iar nu cu o democraţie autentică. Pentru că imaginile adeseori imorale, promovate de televiziune şi internet, sunt tolerate. Imaginile sfinte, adică icoanele de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii, sunt morale, simbolurile religioase, de ce sunt imorale? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer până şi de cea mai înaltă instituţie a statului dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive, imaginile sfinte ori cele imorale? Iată că în numele toleranţei, credinţa noastră creştină este îngenuncheată. Ni se spune ca noi să fim îngăduitori cu toate sectele, în timp ce alţii se poartă dur cu credinţa noastră. Ni se spune să primim în ţara noastră pe toţi, de toate confesiunile, de toate religiile, în timp ce creştinii ortodocşi care se duc să facă misiune în Israel, sunt prinşi, arestaţi şi condamnaţi pentru acest curaj”.


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.