Revista AXA nr.23

Cuvânt cĂtre cititor

Lumi Paralele de Marius TĂRÎŢĂ Cultura, o temă importantă, poate chiar mult mai importantă decît ne imaginăm, pentru înţelegerea proceselor care se petrec în societatea noastră, a fost împinsă conştient la marginea spaţiului dezbaterilor. Transformările negative din spaţiul cultural, în strictă joncţiune cu fenomenele care au loc în învăţămînt, dar şi la nivelul culturii noastre generale societale, sunt o explicaţie minuţioasă a ceea ce ni se întîmplă. La cele mai diferite nivele – economie, politică, relaţii externe.

Erodarea percepţiei tradiţionale a lumii, bazată pe bunul simţ, şi afirmarea, în mare parte datorită indiferenţei noastre, a surogatelor, ne-a transformat în nişte simple legume care stau în faţa televizorului. Însă, televizorului îi pot fi adăugaţi, cei cîteva zeci de pseudojurnalişti editorialişti şi pseudoexperţi/pseudoanalişti, care domină spaţiul public şi de pe paginile ziarelor, şi pe undele radio. În cazul de faţă, nu intenţionăm să

ne referim la aceşti mesageri, care au însuşit bine lecţiile de materialism dialectic în tinereţea lor conformistă din anii 1970-1988, cînd tinerii din generaţia lor umpleau închisorile din Polonia. Ne vom referi la cîteva structuri pseudoargumentative la care aceştia apelează cu fiecare ocazie cînd îşi scriu non-analizele.

Pentru a ilustra mai bine fenomenul la care ne referim, vom extrage exemplele din discursul politic, însă, vom încerca, ceea ce îi place puţin Moldoveanului contemporan, să nu ne referim la persoane concrete, ci să operăm cu tipurile de stereotipuri cu care operează aceştia. Stereotipuri care sunt foarte strîns legate de modul în care ei propun lecturarea realităţii, şi transmiterea acesteea ascultătorului sau cititorului, ca nu cumva acesta să înţeleagă altceva decît ceea ce vor zice tinerii conformişti din anii 1970-1988.

De obicei, în ceea ce priveşte operarea cu imaginile realităţii (care după cum vom vedea în cazul lor, acestea sunt mai mult decît reducţioniste), cel mai des la noi se întîlnesc următoarele două situaţii. Prima e cea în care curajosul, vajnicul, atotştiutorul analist, expert, jurnalist, decupează o mică parte din realitate şi o prezentă ca un întreg. A doua e atunci cînd realitatea e pur şi simplu ignorată, pentru ca nu cumva cetăţeanul să înţeleagă altceva decît ceea ce ar fi dorit să transmită „specialistul”.

De exemplu, în primul caz, putem aminti cîteva situaţii. a) alegerile din 27 februarie 1994. Cel mai des se foloseşte următoarea explicaţie “geni-

ală” – înainte de alegeri, reprezentanţii partidului care a cîştigat ulterior, au mers prin sate şi au cumpărat lumea cu cîte un sac de făină şi unul de altceva.

Pe lîngă faptul că avem reducerea unei mase întregi de cetăţeni la un corp colectiv, impersonal, robotizat, care ar fi reacţionat (în viziunea anliştilor noştri vajnici) ca un animal dresat, la scară naţională, mai avem un aspect.

Analistul, expertul, jurnalistul etc. etc. ignoră completrealitatea anilor 19931994. Satele noastre erau în întuneric, şi la propriu şi la figurat. A început procesul de emigrare a persoanelor celor mai puţin adaptate peste hotare. În oraşe a crescut înspăimîntător criminalitatea. Calitatea învăţămîntului s-a prăbuşit. Ţăranul, nu avea cu ce să-şi hrănească copiii. Nu avea cu ce să îi încalţe pentru a-i trimite de la 1 septembrie la şcoală. Acest ţăran, pauperizat la scară naţională, a sancţionat prin vot guvernarea de pînă la acel moment.

Atît putea să facă. Faptul, că guvernarea care a urmat din 1994 nu a fost cu nimic mai bună, nu schimbă esenţa realităţii din anul 1993 de exemplu, şi situaţia disperată la care au fost aduşi oamenii. Însă experţii continuă povestea cu sacul de cartofi. b) un alt stereotip e că în anul 1999 R. Moldova a fost mai aproape ca niciodată de a se integra în UE. În baza cărui fapt această concluzie cutremurătoare? În baza cîtorva declaraţii optimiste a unor oficiali ai Uniunii Europene, din acel moment. Bine, să admitem că R. Moldova ar fi putut începe negocierile în anul 2000. Ar fi avut circa 30 de capitole de negociat cu Comisa Europeană, în plus cu toate statele membre în parte. În cazul nostru problemele ar fi apărut mai ales în ce priveşte vinurile. Portugalia, Spania, Grecia, Italia, Franţa sunt state producătoare de vinuri cu cotă fixă pe piaţa unională. Nici unul din aceste state nu ar încheia un acord în această problemă, favorabil concurenţilor săi. Aceasta ca o paranteză.

(continuare în pagina 27)

Internaţional

Construirea Eurorusiei

8 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Valeriu Harabara, Pavel Moraru, Maria Dimineţ, Ecaterina Luţişina, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md

Alternative

A patra teorie politică

13 1. Cuvânt către cititor - Lumi paralele

Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

ISSN 1857-3495

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Construirea Eurorusiei - A patra teorie politică - Locul civilizaţiei ortodoxe în sistemul internaţional

3. Istorie - Basarabia prin prisma rapoartelor consulare poloneze în perioada interbelică - Anul 2005. Polemica tradiţionalişti-postmodernişti (II) - Situaţia politică şi social-economică a Basarabiei în informaţiile procurate de S.S.I. (1941-1944)

4. Social Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

- Violenţa în familie

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

CEDO: Căsătoriile între persoane de acelaşi sex nu fac parte din drepturile omului Judecătorii Camerei Superioare a CEDO, întruniţi la 22 noiembrie 2010, au respins cererea cu privire la cazul Schalk şi Kopf împotriva Austriei (cazul nr. 30141/04) înaintată de către solicitanţi.

Hotărârea Curţii afirmă că autorităţile austriece au acţionat în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului când au refuzat înregistrarea căsătoriei cuplului homosexual Schalk şi Kopf. Hotărârea Camerei din 24 iunie 2010 rămîne, astfel, definitivă (Art. 44 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului).

Cazul se referă la plângerea unui cuplu homosexual cărora li s-a refuzat înregistrarea căsătoriei în anul 2002 şi nu au vut cum să-şi oficializeze relaţia înainte de intrarea în vigoare a Legii Parteneriatului Înregistrat, în ianuarie 2010.

Prin hotărârea Camerei din 24 iunie 2010, CEDO stabileşte că Articolul 12 a Conveţiei (dreptul la căsătorie) nu reprezenta o obligativitate pentru Guvernul austriac de a acorda dreptul de căsătorie cuplurilor homosexuale. Prin urmare, Curtea consideră că nu a existat o încălcare a acestui articol. De asemenea, Curtea a constatat că nu a existat o încălcare a Articolului 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu Articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie). (sursa:antimedia.info)

Interviu

Protodiaconul Andrei Kuraev: Omul poate greşi ca şi un elev de la seminar

28 5. Interviu - Protodiaconul Andrei Kuraev: Omul poate greşi ca şi un elev de la seminar

6. Clasicii noştri - Mircea Eliade: De ce sunt intelectualii laşi?

7. Lumea cărţilor Expoziţia Septembrie 1939. Dezmembrarea Poloniei

8. Spiritualitate - Parintele Paisie Olaru - ,,Un pustnic al Mănăstirii Sihăstria”

Spritualitate

Parintele Paisie Olaru - ,,Un pustnic al Mănăstirii Sihăstria”

Calendarul Popular Ianuarie – gerar, ghenar, sărindar.

Februarie – faur, făurar.

Martie – mărţişor, marţ.

Aprilie – prier.

Mai – florar.

Iunie – cireşar.

Iulie – cuptor.

August – gustar.

Septembrie – răpciune, vinicer.

Octombrie – brumărel.

Noiembrie – brumar.

Decembrie – îndrea, undrea.

Calendarul a fost o realitate obiectivă şi vie, o expresie de ritm a timpului, constituind din punct de vedere funcţional, punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale (Ernest Bernea).

30 3

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

ŞTIRI

Grecii sunt înspăimântaţi de valurile de imigranţi musulmani În Grecia, unde absoluta majoritate a populaţiei este creştin-ortodoxă, au devenit tot mai dese cazuri de ciocniri dintre locuitorii băştinaşi şi imigranţii-musulmani, numărul cărora în această ţară se ridică la un milion, comunică „Islamophobia Watch”.

Astfel, săptămâna trecută, zeci de locuitori ai Atenei au ieşit în stradă să protesteze împotriva imigranţilor şi au împroşcat cu ouă musulmanii care s-au adunat pentru o rugăciune comună în centrul oraşului.

Exprimându-şi protestul, unii din localnici fluturau steagul Greciei şi scandau lozinci jignitoare la adresa musulmanilor.

Pe străzi au fost împărţite foi volante cu imaginea porcului – animal care este considerat necurat în tradiţia islamică.

Acţiunile grecilor au fost determinate de frica în care trăiesc aceştia din cauza invaziei populaţiei musulmane. „Asta nu e o viaţă normală... Trăim într-o frică permanentă” – recunoaşte Margarita Vassilatu, o doamnă care trăieşte de 35 de ani în zona pieţii, dar intenţionează să plece de aici din cauza imigranţilor.

Localnicii se pronunţă împotriva construcţia unei moschei în Atena, însă musulmanii veniţi au transformat deja mai multe încăperi în lăcaşe de cult. (sursa: antimedia.info)

Au fost dezvăluite documente care atestă colaborarea SUA cu separatiştii kurzi Cunoscutul portal WikiLeaks a publicat materiale care dezvăluie colaborarea guvernului SUA cu organizaţia separatistă kurdă din Turcia „Partidul Muncetoresc Kurd” (PMK). Respectivele materiale au fost puse la dispoziţia presei arabe. În documentele sale, americanii îi numesc pe membrii PCM „luptători pentru libertate şi adevăraţi turci”, eliberându-i din captivitatea din Iraq. Pe lângă aceasta, se declară că pe teritoriul Turciei activează o reţea de alimentare a organizaţiei Al Qaeda.

Pe contul său twitter, WikiLeaks promite să mai ofere publicului şi alte dezvăluiri senzaţionale legate de activitatea SUA în Orientul Apropiat. (sursa: antimedia.info)

4

Paradele gay ar putea fi interzise în Lituania, prin lege

În urma violențelor înregistrate la ultima lui Paradă gay din Vilnius, parlamentul lituanian are în vedere adoptarea unei legi care să interzică pe mai departe demonstrațiile homosexualilor.

Proiectul de lege propune să se perceapă amenzi între 2.000 și 10.000 litas pentru „promovarea publică a relațiilor homosexuale”. La prima lectură, vineri, 12 noiembrie 2010, legea a primit 31 de voturi pentru și 7 împotrivă, cu o majoritate de 141 legislatori care s-au abținut, conform The Baltic Course. Un al doilea vot este așteptat în decembrie 2010, a relatat revista.

Petras Grazulis, un membru al Partidului Justiției și legiuitorul care a prezentat proiectul de lege a declarat presei: „Niciun rău nu poate fi propagat. Astfel de evenimente, cum sunt paradele homosexualilor, fac un mare rău copiilor”. Ciocnirile din primăvara trecută, între homosexuali și demonstranți anti-gay, au condus la efectuarea a 12 arestări, poliția recurgând la gaze lacrimogene atunci când izbucniseră lupte între demonstranții ambelor părți. Lituania, care a aderat la Uniunea Europeană în 2004, a rezistat până acum presiunii din partea UE și a grupurilor internaționale de homosexuali care făceau lobby pentru legalizarea „căsătoriei gay” sau a parteneriatelor civile între persoane de același sex, deși activitatea homosexuală a fost dezincrimanată încă din 1993. În luna iunie a anului trecut, prin lobbyul asociațiilor pro-familie s-a reușit sa se adopte o lege care interzice propaganda homosexuală în școli, sub protestele sporite ale UE. (sursa: doxologia.ro)

Turcia ameninţă Israelul Prim-ministrul Turciei Tayyip Erdogan, aflat în vizită în Liban, a declarat că ţara sa nu va tăcea dacă Israelul va ataca Libia. „Oare ei (israelitenii) cred că vor putea invada Libanul cu cele mai moderne avioane şi tancuri, să omoare femei şi copii, să distrugă şcoli şi spitale, iar noi vom tăcea? Oare Israelul crede că va putea utiliza cele mai moderne arme pentru a omorî copii în Gaza, sperând că vom tăcea?”, a declarat el în cadrul unui discurs în Beirut în cadrul unui forum anual bancar arab. „Nu vom tăcea, ci vom acţiona în susţinerea dreptăţii prin toate mijloacele posibile”, a declarat prim-ministrul turc. (sursa: antimedia.info)

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

„Romii” îl pârăsc pe Emil Boc lui Obama din cauza „ţiganilor” Reprezentanţii unor ONG-uri care promovează drepturile romilor ameninţă că vor reclama puterea de la Bucureşti preşedintelui american Barack Obama pentru că aprobă schimbarea denumirii de rom în ţigan, fapt similar, în opinia activiştilor, cu legiferarea cuvântului peiorativ „nigger”, informeaza Mediafax.

Aceştia ţin să amintească Executivului de obligaţia de a respecta Convenţia-Cadru a Consiliului Europei pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, „care consfinţeşte dreptul la autoidentificare”, şi ameninţă că membrii uneia dintre ele, ACRR, vor adresa o scrisoare deschisă preşedintelui SUA, Barack Obama, în care vor sublinia faptul că Guvernul, Academia Română şi chiar şeful statului „susţin o iniţiativă care ar fi echivalentul legiferării în Statele Unite ale Americii a cuvântului peiorativ „nigger” ca denumire a comunităţii afro-americane din SUA”.

Reprezentanţii ONG-urilor acuză Guvernul că „are apucături totalitariste”, susţinând că Executivul încalcă articolul 6 din Constituţia României, cel care prevede că „statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”, precum şi că măsurile de protecţie luate de stat pentru „păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.

Alianţa Civică a Romilor din România (ACRR), Romani CRISS, Centrul pentru Educaţie şi Dezvoltare Socială (CEDS) şi Policy Center for Roma and Minorities - consideră ca decizia Guvernului României de a adopta un memorandum prin care aprobă iniţiativa legislativă a deputatului PDL Silviu Prigoană de a schimba oficial denumirea membrilor etniei din „romi” în „ţigani”, este inacceptabilă. În final, ONG-urile solicită ferm o poziţie oficială în această chestiune din partea Grupului Minorităţilor Naţionale din Parlament, dar şi din partea Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, cerându-le „să fie solidari cu minoritatea romă”.

Reprezentanţii celor patru ONG-uri s-au aflat între cei circa o sută de oameni, aproximativ jumătate etnici romi, care au protestat, la începutul săptămânii trecute, în Bucureşti, nemulţumiţi de iniţiativa deputatului Silviu Prigoană. Între timp, la două zile după prostestul lor, Cabinetul a anunţat că susţine propunerea lui Prigoană. (sursa: http://ziuaveche.ro)

ŞTIRI

Polonia a pierdut bătălia pentru diplomaţia UE Înfrîngere şi compromitere a eurodeputaţilor polonezi în Parlamentul European. Cu o majoritate zdrobitoare de voturi raportul socialistului german Gebhard Rapkay, a trecut. Nu există în acesta nici o garanţie a reprezentării proporţionale a Poloniei, în noua diplomaţie europeană.

Cel mai active eurodeputat polonez, Jacek Saryusz-Wolski nu a dorit să explice motivul pentru care a renunţat în ultimul moment să-şi mai susţină cauza.

Corespondenta RMF, Katarzyna Szymańska-Borgignon l-a solicitat pe un alt eurodeputat polonez, să explice ce s-a întîmplat. Acesta a făcut trimitere la faptul că de la început nu a avut susţinere. În cadrul Comisiei Juridice a Parlamentului European a votat contra, iar în şedinţa Parlamentului a votat pro. Prima decizie o explică prin aceea că a sperat că la şedinţa plenară va mai rămâne o ferestruică deschisă.

Se consideră că neoficial cauza renunţării deputaţilor polonezi a fost faptul că nu au primit nici un sprijin din partea guvernului naţional. Acesta ar fi renunţat la luptă pentru că i s-au garantat cîteva ,,fotolii” la nivel înalt.

Raportul Rapkay, dincolo de unele principii altruiste proclamate, favorizează statele mari din UE. (sursă - http://www.rmf24.pl/, consultat în 23 octombrie 2010)

Un deputat danez a fost taxat pentru afirmaţii critice la adresa musulmanilor Deputatul Partidului Popular, care face parte din coaliţia de guvernare de centru-dreapta, a fost pedepsit cu o amendă de 670 de euro pentru răspândirea unor afirmaţii „rasiste” la adresa musulmanilor.

Deputatul Jesper Langballe, pastor al bisericii luterane, s-a pronunţat negativ împotriva „musulmanilor care îşi ucid fiicele, declarând că îşi apără, în acest fel, onoarea familiei, dar închid ochii atunci când odraslele sale sunt violate de proprii unchi”.

Articolul din legislaţia daneză, conform căruia a fost pedepsit pastorul, interzice acţiunile şi afirmaţiile care „ar putea discredita oricăre grup etnic, rasial şi religios”.

Deputatul a declarat în cadrul procesului că acest articol reprezintă o ruşine pentru un stat de drept, deoarece încalcă dreptul la libera exprimare.

Ceilalţi deputaţi din parlamentul danez au o altă opinie. În luna iunie aceştia au votat pentru ridicarea imunităţii parlamentare a pastorului Langeballe, pentru a satisface opinia publică, revoltată de afirmaţii calificate drept „rasiste”.

Pentru critica sa adusă musulmanilor, pastorul a fost reprezentat în presa daneză în postura lui Hitler. (sursa: antimedia.info)

5

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

REVISTA PRESEI cînd mintea se curăţeşte şi se luminează…”. (,,Familia Ortodoxă”, 2010, nr. 9, pp. 3-7 - Gheorghe Fecioru, ,,Lumea şi-a pierdut pacea”) ,,Uitarea vine odată cu obişnuinţa. Te obişnuieşti cu o situaţie neplăcută şi nici nu o mai sesisezi. Sau, obişnuindu-te cu o stare de bine, ţi se pare indinspensabilă.

Obişnuinţa are şi părţile ei bune, pentru că te face să uiţi, să treci cu vederea nimicurile, dar are şi un mare defect: te poate condamna la uitarea de sine, trecînd cu vederea lucrurile indinspensabile vieţii, minţii şi sufletului nostru…” ,,Totul arată frumos la televizor sau în revistele la modă; mass-media în genere se străduieşte să ne convingă că trăim într-una din cele mai bune lumi posibile – şi asta, în primul rind, pentru că sunt atîtea mijloace să ne distrăm…

Mass-media în general întreţine o stare de panică, de urgenţă. Totdeauna în programele de ştiri tonul este acela al unei ,,apocalipse” în desfăşurare. Nu poţi să nu te tulburi chiar şi numai auzindu-i cum vorbesc pe un fond musical de tensiune trepidantă; chiar dacă povestesc un fapt obişnuit…

Să nu credeţi că oamenii fug de astfel de tulburare. În chip paradoxal, ei se obişnuiesc cu tulburarea şi nu mai pot fără ea.

Funcţionează ca un drog, pe principiul că viciul dă dependenţă. Mecanismul e simplu.

Divertismentul, televizorul în special, muzica şi toate cele ce excită puternic simţurile îi scot pe oameni în afara lor, îi parchează undeva la periferia fiinţei, acolo unde nici nu mai au habar că au suflet, că au o intimidate, că au un for interior. În acest timp, cînd noi lipsim de acasă, înlăuntru creşte haosul şi nebunia. Pentru că toate cele trăite neliniştitor undeva în lume, toate păcatele săvîrşite se răsfrîng înlăuntrul sufletului nostru – fie că suntem sau nu conştienţi de aceasta…

Am fost păcăliţi. Numele fericirii nu e distracţia, ci pacea lăuntrică. Cine a cunoscut-o nu se mai poate sătura de ea niciodată, îi ţine de sete şi de foame, de dorinţa de nou şi cea de mîngîiere. Vă rugăm să încercaţi această pace dumnezeiască pe care o aduce spovedania sinceră şi împărtăşirea cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, această pace pe care o aduce rugăciunea de toată vremea,

6

,,10 ani în urmă Serbia era de mai mult de un an după terminarea raidurilor NATO. Conştientizarea distrugerilor şi victimelor provocate de bombardamente şi conştientizarea pierderii irversibile a Kosovo, în conexiune cu nenorocirea şi oboseala, au creat un amestec exploziv. Se putea de aşteptat că alegerile vor fi excepţionale. Tot mai mulţi Sîrbi erau săturaţi de guvernele lui Miloşevici. În concordanţă cu mentalitatea Sîrbilor, cît timp au durat raidurile şi Slobo (ca preşedinte al Serbiei) era atacat de către duşmanul extern, nici măcar adversarii lui anteriori nu au luat atitudine contra lui. Acum situaţia s-a schimbat… Însă după îndepărtarea lu Miloşevici ,,euforia nu a durat mult. După cum nu a durat mult unitatea taberei opoziţiei…“. Însă Europa nu a făcut suficient pentru Serbia. „Ceea ce s-a făcut în decursul ultimilor luni (semnarea Acordului de Asociere a Serbiei cu UE, abolirea vizelor turistice pentru locuitorii Serbiei) trebuia să aibă loc cu cîţiva ani în urmă. Dar dacă, aceasta ar fi avut loc înainte de anul 2008, atunci Serbia s-ar fi integrat în Uniune împreună cu Kosovo.

Adică, aceasta din urmă nu ar fi avut şanse pentru independenţă, fapt asupra căruia pare că ar fi regretat nu doar politicienii din Priştina”. (http://www.wprost.pl/, 3 octombrie 2010, Dominika Ćosić - Toamna sârbă zece ani mai tîrziu)

În contextul demonstraţiilor care au cuprins Uniunea Europeană de la un capăt la altul, la începutul lunii octombrie, Piotr Gabryel şi-a întitulat editorialul – „Europa contra Europa”. „Ce e interesant, e că pe cînd săptămîna trecută cetăţenii unor state din Europa au protestat contra reglementărilor guverna-

mentale de tăiere a cheltuielor publice şi de creştere a impozitelor (proteste la Dublin, Lisabona, Madrid, Roma, Varşovia. Atena – n.n.), iar cetăţenii altor state îşi premiau guvernanţii cu un nou mandat de încredere (Ungaria şi Letonia – n.n.), în Islanda s-a decis punerea în faţa judecăţii a fostului premier al acestei ţări, Geira Haard, şi a trei miniştri, pentru lăsarea într-o criză financiară adîncă a statului.

Chiar să fie aşa că în Europa se apropie vremea, cînd pe lîngă suportarea răspunderii politice de către politicienii guvernanţi – pentru calitatea guvernării lor - aceştia vor trebui să ia în considerare şi riscul de a răspunde în instanţă”? (www.rp.pl – „Europa kontra Europa”, de Piotr Gabryel, 4 octombrie 2010)

„Pe lîngă multiplele scăpări ale autorităţilor Moldovei în toţi anii de după obţinerea independenţei cea mai dureroară şi sesizabilă, în toate sferele vieţii, e pierderea controlului asupra activităţii în domeniul naţional al gazelor. Practica a arătat că dependenţa energetică de Rusia influenţează nefavorabil atît asupra cursului politic, cît şi asupra celui economic ale republicii... În condiţiile, practic a dependenţei energetice complete a Moldovei, în calitatea de membru al Comunităţii energetice europene, e necesar ca legislaţia naţională, cît şi toate reţelele de gaze şi electrice ale ţării, să fie aduse în conformitate cu normele şi cerinţele europene...

De asemenea să fie găsite surse alternative de livrare a compustibilului albastru şi a energiei electrice. Ceea ce, după părerea specialiştilor, îi va face pe partenerii-monopolişti să înceapă să ţină cont de părerea Moldovei”. („Панорама”, нр. 103, 13.Х.2010, Дмитрий Огузов)

„Eurodeputaţii polonezi nu au dus cursa pînă la capăt. Nu s-au comportat bărbăţeşte.

S-au retras în timpul adunării semnăturilor

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

sub documentul care întărea prevederile privind echilibrul geografic în diplomaţia unională. Astăzi va fi votat (20 octombrie 2010 – n.n.) nefavorabilul pentru Polonia raport al lui Rapkay (fără garanţiii pentru noile state), care configurează construcţia corpului diplomatic european.

Doar cu două zile în urmă eurodeputaţii noştri ne asigurau cu toată convingerea că vor depune o astfel de cerere. Deputaţii s-au retras pentru că nu era nici o şansă pentru o cît de cît onorabilă cifră a voturilor (pentru această rectificare – n.n.)... Începînd însă adunarea semnăturilor, iar apoi retrăgîndu-se la mijlocul drumului, au recunoscut, că au estimat greşit întreaga distanţă de parcurs, şi în principal finişul. Nu s-a reuşit obţinerea garanţiilor şi reglementărilor juridice corespunzătoare.

Rămîne doar să avem speranţa că, problema finalităţii aplicării principiului echilibrului geografic a fost atît de discutată, încît lui Ashton (Înaltul reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate a UE – n.n.) îi va fi greu să ignoreze această chestiune în întregime”.

(RMF24.FM, secţia bloguri, 20 octombrie (06:23) „Polscy europosłowie nie kończą biegu”, Katarzyna Szymańska-Borginon)

,,Experienţele publice, cu atât mai mult cele din ultima vreme, ne arată că avem cu adevărat dreptul să criticăm, să ne spunem opiniile, oricât de ciudate ar fi ele. Problema este că acum, faţă de atunci (anul 1989 - n.n.), nu mai doare pe nimeni de ce spunem noi. Nu mă refer doar la noi, umilii cetăţeni, ci la toţi cei care au o conştiinţă civică, jurnalişti, politicieni, lideri sindicali sau personalităţi culturale ce vorbesc astăzi de unii singuri fără să doară pe nimeni de nimic. Libertatea de a critica am tradus-o, în ultimii ani în România, dintr-un drept fundamental într-o simplă terapie defulatorie, în care nu avem decît privilegiul de a ne mai răcori cât de cât…” ,,Trăim, dragii mei cititori, într-un univers ciclic, într-o lume aflată într-o spirală care se destramă în neant, care şi-a înghiţit orizontul, trăim într-un univers în care nu putem depăşi condiţia mizeră a incapacităţii de a ne dezvolta, într-o lume în care făţărnicia, duplicitatea şi lipsa de profesionalism par jaloane ale conducătorilor noştri, o lume în care cei mulţi sunt obedienţi şi cuminţi şi stau în băncuţa lor gândindu-se la cum pot să se descurce ei în

detrimentul oricui altcuiva, o lume care a cultivat şi atunci, şi acum falşi intelectuali şi false repere morale, este drept, parcă acum cu mult mai mulţi, traim într-o lume în care definiţia viitorului pare să fie tot cea care ni-l descrie pe micul om negru care ne bate la usa. În această lume circulară, noi trăim cu speranţa că altii vor schimba lucrurile, că alţii, în niciun caz noi, vor scrie o nouă pagină de istorie. Dar acest lucru nu se intâmplă atunci când noi am dori, ci doar şi numai doar, când şi dacă cineva va avea un interes în a pune în scenă o telenovelă cât de cât spectaculoasă. În aceste condiţii, stau şi mă întreb: de ce naiba nu am acceptat cele două sute ale lui Ceauşescu”? (www.revistacultura.ro, 22 octombrie 2010, Alfred Bulai – “Două sute de lei”)

“Trăsăturile fundamentale ale dogmatismului sunt perceperea şi definirea lumii în categoriile NOI/EI, şi prin aceasta dihotomizarea realităţii; intoleranţa extremă pentru punctele de vedere diferite de cele proprii, dar şi incapacitatea de a ajunge la vreun consens cu reprezentaţii grupului EI. Înţelegerea cu aceştia este percepută ca trădare şi ca pledare contra propriilor valori.

De asemenea din acest motiv dogmatismul este disfuncţional pentru democraţia liberală contemporană, care la propriu se sprijină pe consens şi înţelegere. Diagnosticul societăţilor democratice în categoriile nivelului dogmatismului este esenţială şi folositoare pentru prognozarea comportamentelor sociale”. „În cercetările comparative internaţionale effectuate în anul 1996. Polonezii ocupau locul trei din perspective frecvenţei datului unor răspunsuri care indicau un nivel înalt al dogmatismului: Bulgaria – 77,9%; Rusia – 73,1%; Polonia – 69,5%; Franţa – 59,4%; Ungaria – 35,2%; SUA – 33,5%. În cercetările effectuate în anul 2007, un loc înalt pe scara dogmatismului l-au ocupat 66,7% din cei cercetaţi în Polonia, în anul 2009 58,0%”. În acelaşi timp, în rîndul studenţilor de la Studiile Interdepartamentale Individuale Umaniste, acest procent a constituit 4,5%, iar la cei de la Studiile Interdepartamentale

Individuale Matematico-Naturale a Universităţii din Varşovia a constituit 7,7%.

De notat că în deschiderea articolului profesoara universitară nota că „decisive în cazul dogmatismului sistemului de convingeri nu e atît conţinutul convingerilor, care sunt împărtăşite, cît modul în care sunt manifestate”.

(UW, octombrie 2010, nr. 5, p. 27 – ,,Mentalitatea democratică şi dogmatismul”, de prof dr hab Iwona Jakubowska-Branicka)

Un interviu interesant cu publicistul polonez de dreapta, Bronisław Wildstein, a apărut în revista tinerească LEXUS. Întrebat de principalii factori care influențează nivelul de conștiință politică în societatea poloneză, acesta s-a referit la societățile contemporane în general. „Cred, că sunt aceeași factori ca și în toată lumea. Societatea nu intră nemijlocit în contact cu realitatea, ci doar prin intermediari. „Medium” înseamnă în sens literal „intermediar”. Aceasta e o problemă, pentru că media impun o imagine strîmbă a realității și cred, că imaginea în multe situații e motivul pentru care polonezii nu sesizează diverse legături, și în consecință: fac o alegere falsă. Apare astfel întrebarea cum să reconstruim viziunea adevărată a realității. Cred, că un moment esențial în aceasta e Internetul, care creează posibilități noi, deși duce în sine de asemenea în egală măsură o masă întreagă de consecințe fatale, după cum ar fi apariția televiziunii digitale. Contez pe aceea că, în final se naște o oarecare alternativă televizată, pentru că în clipa de față avem dominația unui oligopol ideologic, iar TVP (televiziunea publică n.n.) fără a avea succese deosebite încearcă să construiască o oarecare alternativă”.

La altă întrebare a specificat: „Ni se spune, că trăim într-o lume perfectă, și că unicul rău sunt cei care „caută găuri în întreg”, străduindu-se să reîntoarcă realității noastre morala și respectarea cu rigoare a acesteea. Astfel de poziții sunt etichetate din start ca fundamentaliste. Această situație paralizează de la început orice poziții pro-societale, căci cine se mai angajează în activități sociale? Se angajează oamenii care vor să facă ceva în numele ideilor prefigurate, și mai concret, să schimbe, ceea ce este rău, și prin urmare în dizarmonie cu ordinea etică”.

(LEXUS, Universitatea din Varşovia, Facultatea de Drept, octombrie-noiembrie 2010, nr. 5, p. 28)

7

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

international

Construirea Eurorusiei de Antoni RYBCZYŃSKI Declaraţia de la Deauville va intra în istorie ca un nou pas semnificativ spre destrămarea sistemului euroatlantic de securitate şi spre întărirea influenţei Rusiei în Europa. Franţa s-a raliat prevederilor unui alt document programatic – care provine din memorandul germano-rus din Meseburg, de acum cîteva luni. Merkel şi Sarkozy întreprind multe, pentru ca în sfera securităţii să dea afară SUA de pe Bătrînul Continent, iar pe acel loc să de-a drumul Rusiei. Întrunirea de la Deauville, termenul desfăşurării, participanţii şi prevederile sale, sabotează modul de conceptualizare şi de desfăşurare a politicii comune euroatlantice şi unionale faţă de Rusia. Prin aceasta accelerează destrămarea obligativităţii sistemului european statuat de cîteva decenii ani. În ultima vreme acest proces e supus tot mai clar vitezei. Criza financiareconomică a dat viaţă cursei statelor europene pentru înţelegeri lucrative de afaceri cu Rusia pentru aproape oricare preţ, chiar şi securitatea, denaturînd politica la toate nivelurile – de la cel naţional pînă la cele al NATO şi unional. Statele mari din Europa sunt gata să acopere proiectul „modernizării” Rusiei, fără reflecţii asupra faptului ce impact vor avea consecinţele unei atare modernizări pentru viitoarea dispunere a forţelor în Europa.

„Troika” de la Deauville

8

Politica „resetării” a administraţiei lui Obama favorizează bilateralizarea relaţiilor cu Rusia şi „prietenia” principalilor jucători ai Uniunii şi NATO cu aceasta, chiar şi cu preţul aliaţilor mai mici. Erodarea încrederii faţă de politica Washingtonului şi retragerea Americanilor din afacerile de securitatea europeană, inspiră elitele vesteuropene pentru înţelegeri care merg tot mai departe în relaţia cu Moscova, ignorînd în acelaşi timp SUA şi NATO.

Troica din Normandia

În zilele de 18-19 octombrie în staţiunea franceză Deauville a avut loc prima întîlnire, din anul 2006, a conducătorilor Rusiei, Germaniei şi Franţei. De această dată s-au întrunit urmaşii lui Putin, Chirac şi Schroeder. Nicolas Sarcozy, Angela Merkel şi Dmitri Medvedev s-au întîlnit la un minisummit de comun acord în faţa apropiatelor reuniuni din cele mai apropiate săptămîni – NATO, NATO-Rusia, UERusia.

Au coordonat în cercul lor poziţia Europei în chestiunile referitoare la Rusia – în special dacă e să ne referim la reuniunea

UE-Rusia – omiţînd procesul de consultări interne la nivelul UE. Agenda viitoarelor reuniunia fost stabilită de Berlin şi Paris cu Moscova, în loc de a o fi făcut cu alţi membri ai Uniunii. Doar într-o măsură mai mică aceasta se referă la agenda summitului NATO-Rusia. Medvedev a preyentat preţul contra căruia poate să apară la Lisabona. După întîlnire, preeşdintele Rusiei a declarat că va profita de invitaţia de a participa (insistent repetată măcar şi de Rasmunssen) la reuniunea din noiembrie a Alianţei.

A fost declarată dorinţa de adîncire a colaborării UE-Rusia în sferele economică, politicii externe şi securităţii. Totul în spiritul declaraţiei lui Sarcozy că „în cursul a 10-15 ani, ceea ce va trebui să avem, va fi spaţiul economic unionalo-rus comun, cu libertatea stabilirii, cu eliminarea cerinţelor legate de vize, cu concepţia securităţii comune”. Declaraţia de la Deauville cheamă Uniunea să susţină „parteneriatul modernizator” cu Rusia; adoptarea foii de parcurs în ce priveşte circulaţia fără vize între Rusia şi UE; începerea „cooperării instituţionale şi operaţionale între Rusia şi UE” în privinţa securităţii europene. Ce e important, în această din urmă chestiune în genere nu se aduce aminte de Statele Unite şi NATO ca atare, ci doar de Consiliul NATO-Rusia. Franţa, Germania şi Rusiacer în comun aprofundarea colaborării în sfera securităţii între Rusia şi UE, şi de asemenea între Rusia şi NATO. Troica semnatarilor promite „să lucreze în comun asupra problemelor securităţii în yonele euroatlantică şi euroasiatică” (concepţia a două zone, contradictorie cu retorica concepţiei „unei singure zone de secutitate”).

Sarcozy, Medvedev şi Merkel, vor căuta de asemenea „o colaborare mai apropiată care duce la încrederea reciprocă şi la acţiunile colective în scopul prevenirii conflictelor şi gestionării conflictelor, ca acel precum din Transnistria”. Interesant e că

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Transnistria este unicul obiect posibil, denumit pe nume, pentru acţiunea comună franco-germano-rusă. Şi mai interesant e că vorbind despre Transnistria, declaraţia în genere nu aduce aminte de Moldova, de parcă nici nu ar exista statul în graniţele căruia se află respectivul teritoriu.

Comisarii Ashton şi Lavrov

Declaraţia din Deauville menţionează Transnistria la Germaniei. Merkel a vorbit despre acest conflict în timpul întîlnirii cu Medvedev în castelul Meseberg lîngă Berlin în luna iunie, iar apoi încă o dată la întrunirea interguvernamentală germano-rusă la Ecaterinburg în luna iulie. De ce anume Transnistria? Probabil consilierii din Aparatul Cancelariei au considerat că aceasta e cel mai bun, cel mai uşor poligon pentru testarea politicii comune de securitate europeano-ruse. Propunerea germană a fost luată în consideraţie de Merkel şi Medvedev în „memorandumul de la Meseburg”.

Acesta prevede coordonarea unionalorusă şi acţiunile comune posibile avînd ca scop rezolvarea problemei securităţii în Europa, creînd la nivel înalt un comitet unionalo-rus special pentru consultări şi luarea deciziilor. Concepţia aceasta omite NATO îndepărtează SUA de problemele legate de securitatea europeană. În fruntea Comitetului Politic şi Politicii de Securitate Uniunea-Rusia ar urma să se afle în comun catherine Ashton şi Serghei Lavrov. Competenţele Comitetului ar fi mult mai mari decît ale Consiliului NATO-Rusia. S-ar ajunge la instaurarea unui mecanism de coordonare al politicii UE şi Rusiei, mecanism pe care Uniunea nu-l are cu SUA sau chiar cu NATO. Stabilirea Comitetului va deschide Moscovei accesul la procesul decizional în interiorul UE, în condiţiile în care nu va exista şi viceversa. În conformitate cu memorandumul din Mesemburg, lucrările asupra lansării Comitetului le va da un început reuniunea Uniunea-Rusia în decembrie 2010.

După cum explică organul de presă neoficial al lui Sarkozy, cotidianul „Le Figaro”, „Franţa şi Germania ocupă o poziţie foarte bună, pentru a fi „tălmacii” intereselor europene, chiar dacă ţările UE se neliniştesc în legătură cu „triumviratul” din Deauville. Dacă e vorba de preeşdintele SUA Barack Obama, absenţa sa de la ceremonia comemorării a 20 de ani de la prăbuşirea zidului Berlinului nu îi permite acum să îşi arate mirarea în legătură cu această întrunire”.

Fără optimism înaintea reuniunii de la Lisabona

Reuniunea desfăşurată din iniţiativa franceză a arătat determinarea Franţei şi Germaniei de a adînci colaborarea cu Rusia în cadrele atît NATO, cît şi UE, chiar şi fără a şti, sau direct în răspăr cu opinia altor membri ai acestor organizaţii. În acelaşi timp s-au confirmat capacităţile Moscovei în divizarea Uniunii şi folosirea de către ea a slăbiciunii mecanismului unional al politicii externe după tratatul de la Lisabona, care încă nua fost verificat în viaţă.

Ruşii extrag mari folosuri politice şi economice din rivalizările nu doar dintre diferite ţări europene, dar şi dintre membrele UE şi organele unionale pentru influenţa asupra politicii externă a Comunităţii.

Cînd Sarcozy spune că „ameninţările sunt aceleaşi pentru Franţa, Germania şi Rusia”, de facto se retrage din NATO şi Uniune. Francezii şi nemţii vor să admită Rusia la procesul de codecizie în politica de securitate a Uniunii Europene, fără a primi în schimb nimic concret.

Acelaşi lucru vor să îl facă cu NATO, profitînd de guvernările catastrofale ale lui Obama în Casa Albă şi a lui Anders Fogh Rasmussen în cartierul General al Alianţei. În special aceasta e periculos în al doilea caz. Atmosfera dinaintea reuniunii de la Lisabona, care se apropie, nu inspiră optimism. Vom reveni la această temă.

Articolul a fost preluat cu acordul redacţiei săptămînalului „Gazeta Polska”, a apărut în ediţia din 3 noiembrie 2010, nr.

44, p. 17 – „Budowa Eurorosji”.

Fondatorul WikiLeaks a fost arestat Fondatorul site-ului WikiLeaks, Julian Assange, a fost arestat în Marea Britanie din cauza acuzaţiilor de viol formulate în Suedia. Într-un text pregătit pentru The Australian, Assange îl citează pe Rupert Murdoch: „În cursa dintre adevăr şi secrete, pare inevitabil că adevărul va câştiga mereu”. Pe contul de twitter, WikiLeaks anunţă: „vom publica mai multe documente diseara, în mod obişnuit”. „Am fost acuzat de trădare, deşi sunt din Australia, nu cetăţean american”. Assange povesteşte felul în care el şi voluntarii WikiLeaks au fost hărţuiţi şi ameninţaţi, în timp ce administraţiile vizate declarau, în mod oficial, că documentele publicate de ei nu sunt importante. De asemenea, fondatorul WikiLeaks arată cu degetul înspre guvernul australian care nu l-a protejat în această privinţă. sursa: realitatea.net

9

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Social

Scrisoare pentru cei de acasă ,,Dumnezeu ne iubeşte mult mai mult decît ne urăşte diavolul”.

Mirajul plecării

Sunt studentă, iar ca fiecare student îmi doream şi eu să nu depind financiar de părinţi sau de bursa infimă de la universitate.

Acestea au fost dorinţele mele din toamna anului 2009, şi evident căutam o soluţie. Îmi veneau mereu în minte cuvintele unor colege de-ale mele - ,,aşa e de bine, nu e ca aici, în Moldova, acolo lucram iar săptămînal primeam un salariu destul de bun”, Acestea erau cuvintele colegelor mele care fuseseră în vara anului 2009 în SUA cu programul „WORK and TRAVEL” (ceva de felul unui schimb cultural). Şi tot îmi puneam întrebarea - ,,de ce nu m-aş duce şi eu”? Atunci am hotarît împreună cu prietena mea, cu care eram şi colege de grupă, să ne înscriem la acest program. Speranţele noastre că ne vom întoarce din SUA cu bani erau adăpate de către cei de la agenţia la care ne-am înscris. A urmat achitarea unei taxe de înscriere de 1400 de lei, după care contractul de muncü de 1080 dolari, apoi 1800 de lei pentru consulatul SUA în vederea obţinerii vizei (căci au fost si multe cazuri în care studenţii nu au obţinut viza, şi atunci o parte din bani nu erau rambursaţi). Ei, noi am avut ,,noroc”, cel puţin aşa gîndeam atunci cînd ambele am trecut cu succes ambasada, iar gîndurile noastre erau deja peste Ocean.

A urmat apoi procurarea biletului de avion, care se făcea doar prin agenţia la care ne înscrisesem şi care mai încludea 2000 de lei + 1000 de euro biletul avia. Aceşti 2000 de lei serveau drept „asigurare” că noi ne vom întoarcem din SUA, iar la întoarcere ne vor fi rambursaţi.

Ei bine, am acceptat toate condiţiile şi contractele care ne erau înaintate, căci dacă intrasem în ,,joc”, trebuia să jucăm pînă la urmă. Deci cheltuielile noastre atingeau suma de 3400 de dolari plus că mai trebuia să mai avem şi cu noi ceva bani pentru prima perioadă.

Iată ziua de 25 mai în care părinţii ne petrec la avion, iar mama cu lacrimi în ochi îmi spunea să am grija de mine şi de faptele mele, iar eu o linişteam zîmbind, că totul o să fie bine şi că o să ne vedem la toamnă sănătoase şi voioase, si că chiar nu ar trebui sa aibă motive de îngrijorare, căci totul e legal

10

şi prin contract.

Zborul a fost minunat, am zburat uşor şi fără careva dezechilibrări. Slava Domnului am ajuns bine în state, am fost întîlnite şi chiar şi cu pizza am fost servite, ce mai vorbă? totul a fost bine.

O dată ajunse la contractor am semnat şi contractul de cazare, în care se stipula că trebuie să achităm 200 de dolari ce nu sunt rambursabili, iar plus la aceasta, săptămînal 75 de dolari casa şi 15 dolari transportul.

Culmea căci în contractul de muncă pe care-l semnasem în ţară, era stipulat că aceşti 200 de dolari sunt rambursabili, iar distanţa de la lucru şi pînă acasă este de 1 milă, care ne gindeam noi pentru a economisi, mergem pe jos sau cu bicicleta.

De aici zic „welcome to USA”!

Altă realitate

Cazarea era destul de departe de lucru.

Eram cazaţi într-o margine de pădure, de unde ca să te deplasezi undeva era necesar de a suna taxi-ul. Nu aveam nici un magazin barem prin preajmă pentru a cumpara cîte ceva de mîncare. Nici nu se mai pune în discuţie cel de-al doilea serviciu. În primul rînd că veneam destul de obosite de la primul, iar în al doilea, pentru că nu găseam nimic prin apropiere sau nu corespundea cu orarul nostru ce-l aveam la primul lucru.Toţi căutam cu disperare al doilea lucru, căci doar cu un lucru şi foarte puţin plătit (cel puţin

contractorul nouă ne plătea puţin pentru lucrul pe care îl făceam, căci lui i se plătea pentru lucrul nostru de două ori mai mult) nu puteam nici măcar să ne întoarcem banii cheltuiţi pentru program. Şi după cum îmi spunea un bun prieten de-al meu din România - „Nimic în viaţa asta nu e întîmplator şi orice persoană ce ţi-o dă Dumnezeu în cale de asemenea nu este întîmplatoare”. Într-o zi am hotarît cu fetele care trăiam în casă sa mergem în oraşul vecin după cumpărături la un magazin mare. S-a oferit să ne ducă cu maşina un băiat jamaican, care avea treabă prin oraş. Am mers la magazin, însă pentru a ne întoarce trebuia să-l aşteptam pe băiat pînă ce va reveni din oraş pentru a ne duce acasa deja. Şedeam afară în faţa magazinului şi aşteptam, făceam haz de necaz, căci deja trecuse ora la care ne înţelesesem cu băiatul care trebuia să vină să ne ia. Ne uitam la oameni, şi ziceam că sunt foarte diferiţi de noi, căutam feţe europene, căutam pe cineva care poate s-ar oferi să ne ducă acasă.

De la spate auzim o voce: - ,,Vî cavota jdiote”?

La care noi ne-am bîlbîit: - ,,Da, aaaaaa”.

-„Măi ,cine ştie mai bine rusa”? a întrebat una din fete, la care băiatul: - ,,Bună fetelor, eu sînt din Moldova, Ion mă cheamă”.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

- „Oooooooooo”! Am strigat noi bucuroase, căci l-am urmărit şi pe el cum a parcat maşina. Apoi cum a coborît din ea şi a intrat în magazin şi le ziceam eu fetelor că „nu pare să fie acesta american”. Era mai diferit, iar pe faţă i se citea o tristeţe profundă. Acum la ieşire el s-a apropiat de noi. Eram salvate, toate ne gîndeam la aceasta. Ne-a întrebat apoi unde locuim şi s-a adeverit că mergem pe acelaşi drum spre casă. Pe drum am început să-l bombardăm cu întrebări - ,,De unde este? De la ce universitate? Unde lucrezi”? Şi multe altele, că sărmanul băiat abia de dovedea să ne satisfacă curiozitatea. Dar cea mai grea întrebare, cred, pentru el a fost - „de cît timp te afli aici”? La care el a răspuns că „de 3 ani...”, dupa care a urmat o tăcere.

Pornind de aici am aflat lucruri pe care nici nu le bănuiam în ţară. El ne-a spus că sunt mai mulţi moldoveni în regiunea aceasta care au venit de asemenea în SUA în 2007 şi majoritatea au rămas prin state. În 2007, 300 de studenti moldoveni au venit aici cu contracte false, sau chiar dacă cîţiva au avut contract de munca, păi la putin timp li s-a spus că nu au pentru ei de lucru şi să elibereze încăperea, adică locuinţa în care erau cazaţi.

Nu au unde dormi

Unii au dormit o lună într-un hambar cu portocale, şi au mîncat de asemenea doar portocale, iar altora, aşternutul le-a fost nisipul de pe plajă timp de căteva săptămîni.

Cu engleza majoritatea o duceau cam slăbuţ, iar de lucru îşi găsiseră majoritatea pe la sfîrşitul verii. Au avut o vară cam plină de aventuri, iar banii ce au fost cheltuiţi pentru acest program nimeni nu şi i-a mai întors.

Aşa deci o mare parte au hotărît să rămînă pe un an în SUA, după care să se întoarcă să-şi continuie studiile, însă iată că au trecut deja trei ani şi ei nu s-au mai întors. Ion ne spunea ca primul an e mai greu, după care te deprinzi deja (te deprinzi a fi rob în SUA).

La auzul acestora, noi ne îngrozisem, căci nu prea auzeam de aşa ceva în ţară, căci toţi cei care fuseseră acolo, ziceau că totul e foarte bine, şi că se fac bani aici foarte buni. De fapt şi cei care au ramas în SUA, le spuneau celor de acasă că e bine, că se fac bani şi că nu vor să se întoarca fiindcă nu vor să mai trăiasca în aşa condiţii ca în ţară, însă de fapt altul era motivul rămînerii lor în SUA. Ceea ce ziceau era doar pentru a nu îngrijora părinţii, şi pentru a nu „stîrni gura lumii”. Mulţi duceau dorul de casă, de facultate, de prieteni, iar în ziua în care aveau biletul de avion spre Moldova, mulţi au vărsat lacrimi că nu s-au putut întoarce aşa precum credeau de la inceput ca o sa fie. ,,Ne-a fost foarte greu la

început, nişte puştani de 19-20 ani, încă verzi la minte, însă foarte repede ne-am descurcat şi am făcut faţa greutaţilor, şi deja e alta situaţia, ce-i drept că muncim foarte mult, însă şi salariul e altul”, a încheiat Ion Am ajuns şi la cazarea noastra, am coborît din maşina şi i-am mulţumit lui Ion. A urmat schimbul de telefoane, aşa încît să putem ţine legătura cu el. După care el ne întreabă: - ,,Dar la voi, cum merg treburile la voi? aveţi de lucru? aţi găsit al doilea lucru”? La care noi i-am răspuns că nu putem găsi, căci anul acesta e mai greu de găsit ceva de lucru, şi că în plus, foarte mulţi studenţi sunt aici în state. Iar el cu o privire aşa mai cercetătoare ne-a întrebat: - ,,Ce aveţi de gînd să faceţi? Rămineţi?

Sau vă întoarceţi? Ginditi-vă bine, căci nu se merită să rămîi aici de dragul rămasului, iar dacă rămîi atunci nu pentru un an, iar America te schimba mult...”. Şi avea dreptate, căci la cei 23 de ani ai lui, Ion părea un bărbat deja matur, cu griji şi trecut deja prin viata, ochii tristi şi fruntea încruntată, căci dorul de casă îl distrugea. El zice: - „Iată chiar ieri am întilni doi studenţi din Moldova, care au venit aici pe contracte false şi au căutat de lucru vre-o două săptămîni şi nu au găsit, şi nici cazare nu aveau şi m-am oferit să-i ajut, ei au zis că nu pe mult timp, căci se intorc acasa zilele astea, căci nu vor sa cheltuie banii prin America, sau să nu aibă ce mînca”.

Am rămas mulţumite de întilnirea cu Ion, însa foarte alarmate de ceea ce ne spusese el, căci noi doream cu desavîrşire să ne întoarcem acasă.

Am mai ieşit cu ei pe la plaja, am mai vorbit, ne mai sunam din cînd în cînd şi aşa am facut cunoştinţa cu mai mulţi moldoveni ce traiau într-o casă.

Mai pe glume, mai în serios, băieţii ziceau că doresc să mănînce „zeamă ca la mama acasă” şi ne rugau să-i ajutăm. Noi am fost de acord, am mers şi am cumpărat toate necesare pentru zeamă şi am mers sa ne apucăm de bucătărit. Am ajuns la casa unde locuiau patru băieţi moldoveni, am intrat în casă, iar la intrare, ne-a intimpinat icoana Maicii Domnului, care mi-a atras atenţia foarte mult. Am rămas profund mişcată şi de faptul că pe unul din pereţii salonului era atîrnat steagul mare al Republicii Moldova.

La bucătărie era icoana sfîntului Nicolae, iar în dormitoare, băieţii aveau fiecare iconiţele lor.

Rămăsesem fără cuvinte după ce am vazut că în casă exista şi o Biblie, iar gîndul care îmi cutreiera atunci mintea era - ,,şi totuşi, cît de mult ne mai iubeşte Dumnezeu, căci am întîlnit aşa oameni aici în America”.

Am făcut şi taieţei la zeamă. Şi un Tatăl Nostru am spus înaite de masă şi după masă. Şi eram foarte mulţumite de întîlnirea cu aceşti patru băieţi: S., N., V.- şi Ar., căci pe faţa lor se citea cît de greu le-a fost lor la început şi cît de dispuşi erau ei să ne ajute în caz că ni se întîmpla nouă ceva. Am început să prindem din vorbele lor cîte ceva din viaţa pe care o duc aici. Am înţeles că se formează destule cupluri care se căsătoresc şi nasc copii pe aici. Am auzit de o biserică ortodoxă la care ei merg de sărbători (căci în rest nu prea dispun de timp, deoarece duminica majoritatea lucrează), se cunună,

11

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

botează copiii. De fapt aflasem că deja există o comunitate a moldovenilor, romînilor şi ruşilor aici, de care nici că bănuiam mai înainte. Cel mai frumos e faptul că sunt foarte receptivi la necazul unuia şi foarte ajutători la nevoie. Există nişte legături puternice de fraţie şi omenie, căci greutăţile i-au unit, şi după cum spune S. - ,,Unde-i unu’ nu-i putere, unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte”. În casă trăiesc ca în familie, şi au grija unul de altul, se respectă şi se acceptă, se iartă şi se susţin unul pe altul.

Am reuşit să facem cunoştinţa şi cu cuplurile formate aici, cu copii lor, şi care spun că sunt fericiti aici împreună, însă se simt înrobiţi totuşi. Iar dorul de casă e ucigător.

A. îi murise nu demult tatăl într-un accident, iar ea nu a putut cel puţin să-l petreacă în ultimul drum din viaţa - ,,bine că am avut-o pe Carina, fetiţa mea şi îngerasul meu, care nu demult o născusem, îi mulţumesc şi soţului meu Al., care m-a susţinut şi mi-a fost aproape”. Şi nu e doar cazul A., dar şi al lui Alexei şi al lui Vadim (un coleg de-al meu de clasă cu care am venit încoace într-o zi, însă el e în alt stat şi care la mijlocul verii a aflat că mama lui e pe moarte, şi se ruga Domnului s-o mai ţie în viaţa pînă ce se întoarce el, pe 7 septembrie. Însă nu a fost să fie aşa, mama lui a murit cu o săptămînă înainte de ajunge el acasa). Am fost îngrozită de ceea ce auzeam zi de zi aici, iar cînd îmi aduceam aminte şi de părinţii mei deja cu haina batrineţei pe umeri şi cu desaga bolilor în spate, mă cuprindea neliniştea şi spaima, căci după banii pe care-i facusem eu pîna la mijlocul verii, nici o parte din ceea ce am investit în acest program nu reuşisem să-i acumulez. Eram tulburată, nedecisă şi alarmată, căci ştiam că nu ma pot întoarce aşa acasă. Atunci băieţii s-au oferit să ne ajute, ne-au găsit un loc de munca. Însa prea departe de cel dintîi pe care am fost nevoite să-l abandonam. Ne-au oferit cazarea gratis, şi asta după cum spunea S. - ,,eu vreau ca voi să vă întoarceţi acasă, nu vreau ca să rătăciţi pe aici, căci America asta te schimbă, de asta şi nu vă cer vouă pe cazare, pentru ca să faceţi cît mai curînd banii şi să vă întoarceţi acasă”! Însă şi la al doilea loc de munca eu aveam cam puţine ore, căci eram începătoare.

Prietena mea lucra în alta parte, ea reuşise să acumuleze banii şi s-a decis sa se întoarcă. Însă eu... eu multe nopţi am plîns ştiind că nu mă pot întoarce acasă. Am sperat pînă în ultima zi că poate ceva se va schimba, că poate de undeva o sa găsesc bani. S. era dispus să-mi dea el o sumă de bani ca să mă întorc acasă, însă prea mult nu-mi ajungea.

12

În ziua cînd a plecat prietena mea, nici măcar nu am putut s-o petrec la aeroport, căci lucram, şi nici cum nu puteam să mă rup din program. Acea zi a fost un coşmar pentru mine, căci am plîns pe ascuns toată ziua şi am tot urmărit ora de cînd prietena mea a decolat şi pînă a aterizat în Moldova.

Primele zile au fost distrugătoare, căci nu puteam să mă obişnuiesc că uite anul acesta nu pot să-mi finisez studiile. Calculam orele cînd colegele mele finisează de obicei orele şi ziceam că uite acum trebuia şi eu să fiu cu ele...

Ei m-au susţinut de la început. S. m-a ajutat cu perfectarea actelor (prelungirea vizei) şi uneori e mai responsabil decît mine în unele probleme şi necesităţi ce eu ar trebui să le fac, însă el le face. În una din zile eu i-am intrebat de ce ei ma ajută? De ce ei au atîta grijă de mine? La care S. zice - ,,nu eşti tu prima şi nici ultima persoană care are nevoie de ajutorul pe care noi putem să-l acordăm”. Şi acum mă repet, şi o spun asta de atîtea ori de cite ori vorbesc cu cineva de acasă -,,Şi totusi, tare mă mai iubeşte Dumnezeu”.

O experienţă ce mă costă prea mult

Aceasta e o experienţa bună pentru mine, însă o experienţa ce mă costă prea mult, iar riscul e prea mare, mă refer că trece timpul şi eu petrec acest timp departe de casă. Departe de biserică, departe de părinţi, de facultatea ce trebuia anul acesta să o finisez, de prieteni, departe de ce e Sfînt. Iar cel mai greu e că nu sunt în lumea mea, nu sunt ceea ce eu puteam să mă simt în ţară, nu am eul meu, el mi-a ramas în patrie, aici eul se distruge şi se formează o nouă personă, o persoană ce lucrează pentru a face bani. Aici e lumea „normalităţilor”, unde nenormalul devine normal, iar banul rege şi omul slu-

ga lui. Însă la un moment dat îţi dai seama că timpul trece, realizări nu prea ai avut, iar tot timpul îţi dai seama că înafară de munca nu prea ai ce să vorbeşti şi să faci, căci prea mult muncesc emigranţii aici - cîte 18 ore pe zi. La care abia de-ţi mai rămine timp să te odihneşti, iar firea omului e aşa, căci cu cît agoniseşte tot nu-i este destul. Cum spunea Ilie, un moldovan ce munceşte tot aici - ,,eu să fi avut banii aceştia, ce-i am acum, în 2007 cînd am venit, nici nu era acum picior de al meu pe aici. Însă acum am devenit mai lacom, mult mai lacom, mai invidios, şi cît de mult nu oi avea tot nu-mi este destul, tare aş vrea acum să fiu acasă”. „A trebuit să venim aici, la mii de km de ţară, că să preţuim ceea ce avem acasă”, zicea S.

Rugaţi-vă pentru cei plecaţi din ţară

Mă rog lui Dumnezeu să ne lumineze şi să ne ajute că să ajungem cu toţii o dată acasă şi să ne aranjăm viaţa, să contribuim cu toţii cumva la înflorirea Moldovei, să nu ne lăsăm înjugaţi pe pamînt străin, iar potlogarii să ne cotropească ţara.

Le mulţumesc mult baieţilor ce m-au ajutat şi mă ajută în continuare, iar către ascorişti şi către toţi creştinii am o rugaminte RUGATI-VĂ PENTRU CEI PLECAŢI DIN ŢARĂ, RUGATI-VĂ PENTRU NOI! Tinerilor ce doresc să plece pe vară în America, îi sfătui să stea acasă, iar dacă totuşi se hotărăsc sa plece, atunci rugaţi-vă Domnului să vă dea şi vouă în cale doar oameni cu credinţă.

Anonimat.

DOAMNE AJUTĂ FRAŢILOR!

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Alternative

A patra teorie politică de Octavian RACU În lucrarea sa, „Cea de-a patra teorie politică”, Alexandr Dughin încearcă să treacă în revistă evoluţia ideologică a Occidentului şi Rusiei, conturând elementele unei alternative actualului monopol ideologic.

Potrivit acestuia, secolul al XX-lea a stat sub semnul a trei ideologii poitice: liberalismul, comunismul şi fascismul.

Prima teorie politică Liberalismul ia naştere în secolul al XVIII-lea şi devine cel mai competitiv sistem ideologic. Faptul că acesta şi-a spulberat principalii inamici, demonstrează primatul acestuia asupra moştenirii epocii iluministe.

Liberalismul reprezintă o filosofie politico-economică care include toate direcţiile principale de dezvoltare: - omul ca măsura tuturor lucrurilor; - sacralitatea proprietăţii private; - credinţa în esenţa contractualistă a tuturor instituţiilor sociale şi politice; - anularea autorităţii de stat, religioase şi sociale care pretind la un adevăr unic; - separarea puterilor în stat; - crearea unei „societăţi civile” în locul păturilor sociale, religii şi naţiuni; - primatul relaţiilor economic de piaţă în faţa celorlalte forme politice; - convingerea că modelul societăţii occidentale reprezintă unicul model al dezvoltării şi progresului social.

Clasicii ideologiei liberale vorbesc de două forme ale libertăţii: cea negativă („libertatea faţă de ceva”) şi cea pozitivă („libertatea pentru ceva”).

Libertatea negativă este cea la care liberalii atrag cea mai mare atenţie.

A doua teorie politică Comunismul apare mai târziu ca o reacţie critică la liberalism, propunând o cale alternativă pentru dezvoltarea societăţii.

Marxismul are următoarele poziţii faţă de liberalism: - neagă individului calitatea de subiect al istoriei, considerând că acest rol poate reveni doar claselor sociale

- consideră nedreaptă însuşirea de către capitalişti a plusvalorii; - tratează „libertatea” societăţii burgheze ca o formă voalată a dominaţiei de clasă, ascunzându-se după noi mecanisme de exploatare, înstrăinare şi violenţă; - cheamă la o revoluţie proletară şi lichidarea pieţii şi proprietăţii private; - îşi propunea ca scop colectivizarea proprietăţii private; - învoca în calitate de unicul sens al libertăţii din societatea comunistă „munca creativă” (ca o realizare a „libertăţii pentru ceva”); - critica naţionalismul burghez în calitatea sa de o formă a violenţei colective asupra păturilor sociale inferioare şi ca un instrument al agresiunii internaţionale în numele intereselor egoiste ale burgheziei naţionale.

A treia teorie politică

Fascismul reprezinză o încercare de a retălmăci modernismul, utilizând simbolismul societăţii tradiţionaliste. În calitate de sistem ideologic, a apărut cel mai târziu, dar a dispărut în scurt timp, după cel deal doilea război mondial. Prin ruinarea sa, fascismul a eliberat terenul de luptă pentru cei doi duşmani înveteraţi: liberalismul şi comunismul.

Victoria şi moartea liberalismului.

Postliberalismul În 1991, odată cu căderea regimurilor comuniste din Europa de Est şi destrămarea URSS, ideologia liberală devine unica teorie politică recunoscută. Din acel moment, teoreticienii liberali au proclamat în unanimitate „sfârşitul istoriei”.

Cu toate acestea, victoria liberalismului, afirmă Alexandr Dughin, a coincis cu sfârşitul său. Dar acest paradox este unul aparent.

Atât timp cât se afla în concurenţă cu celelalte teorii, liberalismul a continuat să reprezinte un sistem ideologic solid, care se referă la un anumit subiect al istoriei.

Dacă subiectul comunismului era „clasa socială”, iar subiectul fascismului, „statul” sau „rasa”, subiectul liberalismului era „individul”, liber de orice identitate colectivă sau de orice apartenenţă. Victoria liberalismului a însemnat recunoaştere de către întreaga umanitate a individului în calitate de unic subiect normativ. „Drepturile omului” devin o normă obligatorie, iar societăţile care nu sunt decât ansambluri de indivizi, tind spre universalism.

Valorile raţionalismului, ştiinţei, pozitivismului sunt tratate ca „forme voalate ale strategiilor totalitare represive”, fiind supuse criticilor, fiind proslăvite paralel libertatea şi independenţa absolută a individualităţii faţă de orice factor de control, inscluv de raţiune, morala, identitatea (socială, etnică sau gender) sau disciplină. În această etapă, liberalismul încetează să mai reprezinte „prima teorie politică”, devenind o „practică postpolitică”. Se apropie „sfârşitul istoriei”, politica este înlocuită de economie (piaţa mondială), iar statele şi naţiunile sunt aruncate în ceaunul comun al globalizării.

După victoria sa, liberalismul dispare,

13

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

transformându-se în postliberalism. Acesta nu mai dispune de o dimensiune politică, nu mai reprezintă o problemă de alegere, ci devine un „destin” (de unde provine şi teza societăţii postindustriale: „economia este un destin”).

Aşadar, începutul secolului al XXI-lea coincide cu dispariţia celor trei ideologii.

Cea de-a treia se stinge în perioada fragediei tinereţe, cea de-a doua moare de bătrâneţe, iar cea dintâi se transformă în „postliberalism”.

Postliberalismul are la bază următoarele teze: - Măsura tuturor lucrurilor nu mai este individul, ci postindividul – „dividul”, un ansamblu de părţi ale corpului împreună cu poftele sale; - Proprietatea privată este zeificată şi se transformă din cea care aparţine omului în cea căreia aparţine omul; - Egalitatea şanselor este înlocuită cu egalitatea imaginării şanselor (societatea spectacolului); - Contractualismul este înlocuit cu egalarea dintre realitate şi virtualitate, lumea devine o machetă tehnică; - Dispare orice formă a autorităţii; - Principiul separării puterilor este înlocuit cu ideea referendumului electronic permanent, unde fiecare are posibilitatea să voteze orice decizie; - Societatea civilă înlocuieşte naţiunea şi statul, transformându-se într-un element cosmopolit; - Teza „economia reprezintă un destin” este înlocuită cu teza „codul de identificare reprezintă un destin”, deoarece munca, banii, piaţa, producţia şi consumul devin virtuale.

Cea de a patra teorie politică Dezacordul cu monopolul postliberalismului, în calitatea sa de practică universală a globalizării, dezacordul cu „sfârşitul istoriei”, dezacordul cu „status quo-ul”, ar putea crea nişte premise pentru apariţia „celei de-a patra teorii politică”.

Acest status quo nu are la bază nici un fel de teorie politică. Lumea globală urmează a fi guvernată doar de legi economice şi de morala universală a „drepturilor omului”. Toate deciziile politice devin pur tehnice. Politicienii sunt înlocuiţi cu „manageri” şi „tehnologi”, iar masa de oameni este percepută ca o masă de obiecte individuale.

Cea de-a patra teorie politică nu îşi propune să devină o continuare a celei de -a doua teorii şi nici celei de-a treia. Atât comunismul, cât şi fascismul au aruncat mănuşa modernismului şi au pierdut lupta. Din aceste considerente, cea de-a patra teorie politică trebuie să reprezinte ceva cu totul nou, din punct de vedere calitativ, având principii şi strategii absolut noi.

Dughin consideră că cea de a patra teorie politică reprezintă o cruciadă împotriva: postmodernismului, societăţii postindustriale, traducerii în viaţă a proiectului liberal, globalismului şi fundamentelor sale tehnologice şi logistice.

Dacă cea de a treia teorie politică (fascismul şi naţional-socialismul) criticau capitalismul dintr-o perspectivă de dreapta, iar cea de a doua dintr-o perspectivă de stânga, în prezent nu mai există această topologie. În relaţie cu postliberalismul este imposibil de a identifica ce înseamnă „stânga” sau „dreapta”. Există doar două poziţii posibile: acceptarea (centrul) şi dezacordul (periferia). În acelaşi timp, şi

una şi alta sunt globale. Cea de-a patra teorie politică reprezintă concentrarea în cadrul unui singur proiect a tot ce a fost exclus, aruncat, marginalizat în procesul de constituire a „societăţii spectacolului” (postmodernismului).

Elementele care ar constitui cea de-a patra teorie politică trebuie căutate în unele elemente din trecut, care s-au opus liberalismului: naţional-comunismul, naţional-socialismul, naţional-bolşevismul, social-conservatorismul.

Conservatorismul, în opinia lui Dughin, nu este o ideologie, ci o stare a unei colectivităţi umane. În acest fel, conservatorismul devine acea teorie majoră, care înglobând toate elementele antiliberale, este capabilă să constituie cea de-a patra teoriei politică. În condiţiile postmodernismului, conservatorismul devine o teorie cu adevărat revoluţionară. Teoreticianul german al revoluţiei conservatoare, Artur Moeller van den Bruck, spunea: „în trecut conservatorii încercau să oprească revoluţia, însă acum noi trebuie să o conducem”.

Lupta pentru postmodern Eşecul comunismului şi fascismului nu reprezintă atât un dezavantaj, cât un avantaj. Faptul că acestea au pierdut bătălia, demonstează faptul că ambele nu au aparţinut spiritului modernist. Acest lucru înseamnă că teoria a doua şi a treia au fost de partea Tradiţiei, chiar dacă nu au recunoscut întotdeauna acest lucru. Astfel, cele două teorii trebuie deconstruite, reconceptualizate, valorificându-se acele elemente care pot fi utile. Deoarece, în forma în care au fost sistematizate, acestea nu au nici o valoare practică.

Neşansa de a fi precum suntem Cum ar fi dacă în sistemul medical, medicii nu şi-ar exercita meseria conform cunoştinţelor medicale, ci ar acţiona doar pe placul pacientului? Cum ar fi dacă în sistemul juridic, judecătorul nu ar aplica litera legii, ci ar căuta să le fie pe plac părţilor implicate într-un proces? Atunci de ce politicienii nu fac ceea ce ar trebui să facă, conform realităţii, să se ghideze după interesele naţionale, ci fac totul pe placul alegătorilor?! Căci aceasta este cultura politică a alegătorilor care acceptă cu seninătate să fie minţiţi visând că totul se va rezolva de la sine sau alţii vor rezolva. Câţi dintre noi fac doar ceea ce le place în viaţa de zi cu zi?

Atunci de ce visăm că în politică ar trebui să fie altfel? Câţi dintre noi văd paşii coerenţii spre a realiza ceva, în afară de a trage foc la propria turtă? Şi chiar şi atunci, de ce sunt interpretate diferit situații similare, în funcţie de preferinţe? Cât va mai dura această

14

de Ion BUGA, Bucureşti

autoamăgire furându-ne singuri căciula? În medicină rareori diagnosticul este acceptat cu seninătate de către pacient, la fel nici tratamentul nu este întotdeauna plăcut, iar rezultatul final în caz de populism medicinal se numeşte malpraxis. Şi până la urmă mai puţin contează cum arată medicul, ci contează doar să poată rezolva cazurile medicale adecvat.

Norocul şi-l face omul cu mâna lui, deci în primul rând gândiţi-vă de şapte ori înainte de a vă apuca să vă plângeţi de neşansa noastră de a fi precum suntem.

Marele dezavantaj al democraţiei este că se bazează pe cantitate, nu pe calitate. Până la urmă nu politicul ne deziluzionează, ci felul nostru de a fi în ansamblu, iar creştinismul le explică pe toate.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Istoria

Basarabia prin prisma rapoartelor consulare poloneze în perioada interbelică de Jakub BER România a deţinut o poziţie specială în politicile externă şi militară a Poloniei în perioada interbelică. Înainte de toate, această ţară a fost începînd cu anul 1921, aliat al Poloniei în cazul unui război cu URSS, şi un element important al apărării contra bolşevicilor construită în est. În al doilea rînd, în calculele poloneze România juca un rol major ca cea mai sigură cale de tranzit pentru livrarea materiilor prime şi armamentului de la aliaţii francez şi englez (în cazul unui război cu Germania). În al treilea rînd, cercurile economice poloneze, vedeau – în special în anii 30 – posibilitatea statuării unor noi relaţii economice în Europa, datorită activizării schimburilor comerciale în spaţiul cuprins între Marea Baltică şi Marea Neagră. Axa acestui spaţiu ar fi fost calea ferată Gdynia (cel mai mare port polonez la Baltică)–Silezia (cu zăcăminte de cărbune şi o industrie dezvoltată)–Lvov–Cernăuţi–Galaţi şi Constanţa, cu ramificaţii pînă la capitalele ambelor ţări, Varşovia şi Bucureşti. Esenţa acestor În acest context, Basarabia deţinea o poziţie specială în politica poloneză faţă de România, legată în primul rînd cu observarea puternicului vecin – Uniunea Sovietică.

Consulatul Poloniei din Chişinău, deşi se număra printre reprezentanţele mici, avînd angajaţi 3-4 funcţionari, a fost în anii 30 unul din cele mai importante puncte ale reţelei consulare poloneze în această parte a Europei.

Activitatea lui a crescut considerabil la sfărşitul anilor 20, după venirea la putere în Polonia a Mareşalului Józef Piłsudski şi în contextul creşterii regulate a puterii URSS.

planuri era scurtarea conexiunilor între Polonia şi Orientul Apropiat şi Îndepărtat, şi de asemenea Balcanii pe de o parte, iar pe de alta - între România şi Scandinavia şi Insulele Britanice, pentru excluderea concurenţei porturilor mediteraneene şi a transportului feroviar costisitor prin Europa Apuseană. Şi în fine, în al patrulea rînd, Polonia şi România aveau probleme serioase cu iredenta ucraineană şi era în interesul comun al ambelor state să supravegheze acţiunile tot mai active ale mişcării subterane ucrainene naţionaliste.

Despre importanţa raporturilor bilaterale, ne vorbeşte faptul că România făcea parte din ţările cu cea mai densă reţea a reprezentanţelor consulare poloneze – în toată perioada interbelică au funcţionat (înafara Legaţiei ridicată la rangul de Ambasadă în anul 1937) consulatele din Chişinău şi de asemenea din Cernăuţi, iar pe lîngă acestea, cu întreruperi, consulatele din Galaţi, Brăila, şi agenţia consulară din Cluj.

În anul 1928 Piłsudski a hotărît să îl recheme pe consulul de pînă la acel moment la Chişinău, Antoni Świerzbiński, care se ocupa în principal cu protejarea minorităţii locale poloneze şi cu afacerile comerciale (Świerzbiński a fost, nota bene, autorul monografiei economice a Basarabiei, editată în anul 1927 la Varşovia). În locul său a fost trimis Marian Uzdowski – un ofiţer experimentat al serviciului secret de informaţii al armatei polone, care a slujit în anii primului război mondial în garda rusă şi care cunoştea la perfecţie limba rusă, fiind de asemenea la curent cu afacerile ucrainene (o

Cinişeuţi lângă Orhei, 08.10.1929 - moşia familiei poloneze Gaydamowicz; al doilea din dreapta e consulul Marian Uzdowski.

Fondul lui Tadeusz Gaydamowicz.

vreme bună a fost ofiţer de legătură pe lîngă guvernul Republicii Populare Ucrainene şi pe lîngă statul lui Semen Petliura). Odată ajuns la Chişinău, Uzdowski s-a dedicat cu multă abnegaţie stabilirii bunelor relaţii cu autorităţile civile şi militare locale, de exemplul cu şeful Siguranţei basarabene Zaharia Husărescu. E important de adăugat că, în timpul cadenţei lui Uzdowski, Mareşalul Piłsudski a vizitat de două ori Chişinăul, exprimîndu-şi admiraţia în legătură cu buna întreţinere a drumurilor şi cu curăţenia din centrul oraşului. În anul 1933 Uzdowski a fost numit şeful Consulatului din Cernăuţi, iar locul lui a fost ocupat de un alt ofiţer al serviciului secret de informaţii al armatei, Aleksander Poncet de Sandon. Acesta avea legături de familie evidente în Basarabia – soţia sa Anna era fiica unuia din cei cîteva zeci de proprietari de pămînt polonezi, care îşi aveau bunurile între Nistru şi Prut. Familia ei deţinea înainte de 1914 o proprietate nu prea mare la Văratic (în împrejurimile Costeştiului de lîngă Prut). Căsătoria lor a fost oficiată în primăvara anului 1919, în biserica romano-catolică din Chişinău. Poncet de Sandon a fost ultimul consul polonez la Chişinău, unde a lucrat timp de 7 ani, pînă la închiderea reprezentanţei în anul 1940.

Uzdowski şi Poncet de Sandon s-au ocupat în primul rînd cu observarea Basarabiei sub unghiul integrării acesteea în Regat, stările de spirit din societate (în special chestiunea susţinerii de către Moldoveni a

15

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Reşedinţa Consulatului R.Poloneze în Chişinău în anii 1920.

Narodowe Archiwum Cyfrowe, Varşovia ideii României Mari, şi starea minorităţilor naţionale: Ucrainenii, Evreii şi Nemţii), cu activitatea Partidului Comunist Român şi cu pregătirile militare pentru apărarea provinciei în cazul războiului cu Sovietele. În rapoartele Consulatului chişinăuian apăreau aprecieri foarte negative ale politicii Bucureştiului faţă de Basarabia, subliniindu-se în special lipsa de competenţă a unor guverne aparte, corupţia atotprezentă şi tratatrea brutală a minorităţilor naţionale. În particular era negativ notată îndepărtarea din posturi a cadrelor funcţionăreşti vechi, competente şi înlocuirea lor cu Românii de peste Prut sau cu carieriştii de la faţa locului. În unul din rapoartele din anul 1928 era scris - „însăşi Românii recunosc că administrarea Basarabiei e fatală şi că au plecat într-acolo cei mai răi, cei mai puţin cumsecade funcţionari din întreaga Românie. Deoarece sistemul „bacşişurilor” pentru funcţionari există fără impedimente în Regat, e uşor să îţi închipui, ce se face în Basarabia”. Încă la ruptura anilor 20 şi 30, observatorii polonezi erau bulversaţi de tratarea brutală nu doar a Ucrainenilor, Bulgarilor sau Evreilor de la faţa locului, dar şi a ţăranilor moldoveni, care se deosebeau cultural şi politic de confraţii lor de peste Prut, în consecinţa a peste 100 de ani de dominaţie rusească. Aici nu ne referim la pacificarea satelor ucrainene de lîngă Hotin în anul 1919 sau a celor bulgare şi ucrainene din apropierea Tatarbunarului în anul 1924, ci la comportamentul cotidian al jandarmilor în satele basarabene – constrîgerea la darea mitei şi baterea ţăranilor pentru necunoaşterea limbii române. Situaţia a devenit mai bună în anii 30, cînd în administraţia locală au fost angajaţi tineri basarabeni, formaţi în şcolile medii româneşti sau la Universităţile din Bucureşti, Cernăuţi şi Cluj. În a doua jumătate a anilor 30, în notele Consulatului

16

statelor, Polonezii erau complet conştienţi de fictivitatea declaraţiilor oficiale a planurilor părţii româneşti. O prevedere de bază a colaborării polono-române în cazul războiului, era menţinerea frontului care s-ar fi întins de la frontiera cu Letonia pe rîul Dwina, mai mult sau mai puţin de-a lungul graniţei polono-sovietice pînă la gurile rîului Zbrucz la Nistru. Din partea românească continuarea acestui front ar fi trebuit să fie linia Nistrului, care asigura sprijinirea pe un mare obstacol natural, protejarea porturilor strategice în Galaţi şi Constanţa, şi de asemenea posibilitatea efectuării contraatacului în coasta armatelor sovietice, care ar fi operat contra Poloniei în Podolia. Însă partea română nu făcea multe în vederea pregătirii unei atare eventualităţi, concentrîndu-se mai mult pe pregătirea liniei defensive pe Prut – şi într-o evoluţie ulterioară în sprijinirea pe coastele Carpaţilor. Aceste premise erau vizibile cu ochiul gol pentru Polonezi, care observau de exemplu lipsa unor investiţii militare importante în Basarabia (de exemplu – construirea de cazarme noi) şi dispunerea majorităţii magaziilor unităţilor basarabene pe teritoriul Moldovei din Regat. Partea poloneză a presat de nenumărate ori partea română să schimbe această stare de fapt, postulînd de exemplu construirea unei reţele bune de drumuri în Basarabia pe linia răsărit-apus, care ar fi permis asigurarea

Poloniei din Chişinău a apărut dominant integrarea provinciei cu Regatul, expresia cărui fapt a fost de exemplu reforma administrativă din anul 1938, care lichida vechile particularităţi administrative şi care lega mai puternic sudul provinciei cu portul Galaţi, iar nordul cu Bucovina. Erau apreciate pozitiv realizările în domeniul şcolarizării – reducerea semnificativă a analfabetismului la sate şi dublarea numărului şcolilor generale în comparaţie cu situaţia de pînă la anul 1914.

Politica neraţională românească în Basarabia, era un mare prilej de îngrijorare pentru cercurile diplomatice şi militare poloneze, care aveau interesul pentru stabilizarea provinciei şi îmbunătăţirea situaţiei economice a locuitorilor ei, ceea ce ar fi garantat limitarea susţinerii pentru comunism. Cu mare nelinişte a fost observat faptul că la Bucureşti nu era luată în serios în considerare posibilitatea apărării Basarabiei în faţa Sovietelor. Consulatul Poloniei de la Chişinău era în special atent faţă de nivelul de pregătire al unităţilor Corpului III din Chişinău, în special în timpul alarmei de război din anul 1930, dar şi în anii 1938-39. Dincolo elaborarea unor versiuni consecutive a planului Garda de onoare lângă catafalcul simbolic al de război comun cu Mareşalului Józef Piłsudski în biserica romano-caSovietele şi perfecţionatolică din Chişinău, mai 1935. rea lui regulată în cadrul Narodowe Archiwum Cyfrowe, Varşovia conferinţelor ciclice polono-române ale

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

care locuiau în principal în Bugeac. Acele întîmplări erau un element al creşterii generale a rolului Germanilor în România, care a dus la o tot mai mare dependenţă a statului faţă de al III-lea Reich pe filiera politică şi economică. Înafara activităţii oficiale de observare, a Consulatului Poloniei la Chişinău, sprijinită pe contactele de lucru cu autorităţile locale şi pe analiza presei, în Basarabia de asemenea au activat şi structurile spionajului polonez. Acestea erau grupe nu prea mari, formate din cîţiva agenţi, recrutaţi în mare din rîndul Polonezilor localnici (într-o măsură mai mică dintre Ucraineni şi Ruşii Funcţionarii Consulatului R.Poloneze la Chişi„albi”), care îşi desfăşurau nău, în anul 1926. activitatea pe terenul UcraiÎn prim plan: consulul Antoni Świerzbiński. nei şi erau supraveghiate de Fondul lui Tadeusz Gaydamowicz centrala spionajului polonez din Varşovia. Funcţionarea regulată cu cele necesare a unităţilor care acestor grupe avea loc fără s-ar fi aflat în luptă şi – în cazul succesului nici o legătură cu Consulatul, şi cu ştirea şi atacului sovietic – regruparea lor rapidă pe acordul cu Siguranţa (agenţii deţineau de linia Prutului. exemplu permise pentru portul armelor În a doua jumătate a anilor 30, Consau pentru trecerea nelegală a graniţei, care sulatul a urmărit cu îngrijorare radicalierau eliberate de serviciile româneşti), în zarea generală a dispoziţiilor societale în baza înţelegerilor dintre Statele Majore ale Basarabia, şi în special dezvoltarea fulmiambelor ţări. Pentru agenţii Polonezi Banantă a mişcării hitleriste în rîndul celor sarabia era unica bază de pe care se puteau 80 de mii membri ai minorităţii germane,

lansa în Ucraina, unde desfăşurau activitate de recunoaştere care ţinea de unităţile militare soviectice, construirii fortificaţiilor sau pazei hotarului. Statul Major Polonez era în special interesat de gruparea de cavalerie a Armatei Roşii care staţiona în Podolia şi în împrejurimile oraşului Balta-Chirovograd, care era prevăzută în planul sovietic de atac pe segmentul de sud al frontului analogic cu acţiunile Armatei Călare a lui Budeonîi în anul 1920. Activitatea acestor grupuri de spionaj s-a stins la începutul anilor 30, odată cu întărirea frontierei de către Soviete, şi cu instaurarea controlului total asupra societăţii de către GPU/NKVD. Activitatea poloneză în Basarabia în perioada interbelică se limita prin urmare, în sfera politică la acţiuni în esenţă de observare, fără a se angaja în jocurile locale ale partidelor (în antiteză cu Bucovina unde Polonezii localnici aveau un reprezentant al lor în Parlamentul României şi unde serviciile poloneze susţineau moderat partea ucraineană în vederea limitării influenţelor naţionaliste). În special consulii Uzdowski şi Poncet de Sandon s-au străduit să stabilească relaţii prieteneşti cu autorităţile civile locale şi cu cele militare, subliniind la tot pasul simpatia simţită de Polonezi pentru România şi uniunea militară care reunea ambele state. O demonstraţie a prieteniei polono-române, au fost procesiunile legate de moartea Mareşalului Józef Piłsudski în anul 1935, cînd în biserica romano-catolică din Chişinău a fost expus un catafalc simbolic cu garda de onoare, constituită din ostaşi români.

„Războiul culturilor” - o carte despre degenerarea ideilor Editura poloneză Teologia Polityczna a deschis o nouă serie – „Viaţa cotidiană a ideilor”, prin volumul Agnieszkăi Kołakowska, Wojny kultur i inne wojny – Războaiele culturilor şi alte războaie.

Autoarea mărturiseşte că s-a străduit „să aleagă texte despre problem, despre care se scrie ocazional raeori în Polonia, şi în acelaşi timp care pe mine mă apasă şi mă neliniştesc cel mai mult în societate, în politică, în cultură – în Polonia şi în alte ţări din Europa. Cel mai des acestea sunt diferite dogmatism şi consecinţele lor – consecinţe, printre care una din principalele, şi în cea mai măsură neliniştitoare, este reducerea progresivă a spaţiului dintre aceea, ce trebuie, şi ceea, ce e interzis”.

Criticul literar Antoni Libera consideră că în eseurile autoarei „sunt dedicate cîtorva boli esenţiale… ale civilizaţiei contemporane a Apusului. Avem de a face cu degenerarea diferitor idei sau manipularea cu acestea, despre legătura minciunilor ameninţătoare, atît a celor ideologice, cît şia celor pseudo-ştiinţifice, despre iraţionalizm şi depăşire în su-

pralicitarea raţionalismului şi toleranţei, despre fetişizarea limbii în cadrul luptei pentru putere sau pentru menţinerea ei...

Autoarea, cu multă pasiune, într-un mod deosebit de clar şi convingător arată, ceea ce se întîmplă în epoca supradeclarată ca scientist, post-ideologică sau direct post-istorică (după proslăvita diagnoză a lui Fukuyama). Iată că ştiinţa, în loc să disperseze astfel de sau alte mituri şi prejudecăţi, creează noi, doar că aranjate în costumul teoriei. Iată că gîndul radical şi total, pînă nu demult, care părea compromis şi depăşit, renaşte în single şi postura celor mai diferite curente şi mişcări, care sunt patronate de corectitudinea politică. Iată că ajunsa deja la graniţele absurdului secularizarea şi critica bisericii face deschide calea dinamicului (pentru că e cu 700 de ani mai tînăr), militantului Islamism, care pregăteşte marele salt pe civilizaţia europeană… ” (sursă: http://www.teologiapolityczna.pl/)

17

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Spiritualitate Geopolitica

Locul civilizaţiei ortodoxe în sistemul internaţional de Ana CIOFU

Analiza paradigmei civilizaţionale efectuată destul de des în ultimii 20 de ani scoate în evidenţă un fapt bizar pentru noi. Pe de o parte, civilizaţia ortodoxă este recunoscută ca fiind o civilizaţie aparte, pe de alta, s-a creat un vid informaţional surprinzător în jurul acesteia. În analizele occidentale, referinţele la civilizaţia ortodoxă sunt, în principiu, extrem de vagi, iar cele din perspectiva ei cu privire la sistemul internaţional lipsind cu desăvîrşire. În spaţiul rusesc regăsim studii de viziune mai mult sau mai puţin ortodoxă, ele însă fiind etichetate ca componente ale menţinerii influenţei statului rus rămîn necunoscute publicului larg.

Acest text este o contribuţie sumară la identificarea locului civilizaţiei ortodoxe în sistemul internaţional şi nu pretinde a dezvălui adevărul, în ultimă instanţă.

Spaţiul ortodox din perspectiva teoriei civilizaţiilor

Teoreticienii civilizaţiilor au lansat de-a lungul vremii diverse definiţii şi ipoteze privind paradigma civilizaţională şi, fără îndoială, Huntington a reprezentat marele impuls de la sfîrşitul secolului al XX-lea, chiar dacă anterior au mai fost lansate un şir de analize la acest subiect. Îndrăznim să clasificăm întreaga literatură de specialitate în două perioade: pre şi post-huntingtoniană, bazîndu-ne pe faptul că avalanşa abordării teoriei civilizaţiilor a apărut ca reacţie, în mare măsură critică, la adresa paradigmei civilizaţionale a lui Huntigton. În pofida unor grave greşeli metodologice, Huntington are meritul de a fi „gîdilat” pretinsa intelectualitate mondială şi de a-i fi stîrnit interesul pentru o abordare diferită a sistemului internaţional. În acelaşi timp, reacţia promtă a marilor teoreticieni ai relaţiilor internaţionale s-a datorat nu numai „originalităţii” lui Huntington, dar mai ales lipsei de viziune asupra viitorului omenirii în contextul prăbuşirii sistemului bipolar de organizare a acesteia.

Nu intenţionăm să lansăm noi critici sau să le repetăm pe cele formulate anterior de alţi specialişti, dar vom axa analiza noastră pe un amănunt ignorat, în fond, de majoritatea. Ne miră teoretizarea maximă a paradigmei civilizaţionale fără a lua în seamă elementul esenţial al acesteia: criteriul de delimitare a civilizaţiilor. Albert Toynbee pare să fie cel mai conştient în problema delimitării civilizaţiilor, el nu doar definind civilizaţiile, dar stabilind şi criteriile de definire a acestora, spre deosebire de majoritatea antropologilor şi sociologilor care consideră civilizaţia un dat. Bineînţeles, Kroeber a făcut această remarcă cu 30 de ani înainte de apariţia

18

teoriei lui Huntington, care a propus trei criterii de clasificare, inclusiv cel religios, dar care a primit nenumărate critici. Dacă suntem sau nu de acord cu această idee vom vorbi mai jos.

Civilizaţia, în accepţiunea noastră, este un sistem spiritual integru cu autoidentificare subiectivă comună a unui grup larg de oameni. Civilizaţia nu răspunde nevoilor materiale, aşa cum încearcă unii să inoculeze, dar exclusiv celor spirituale. Chiar dacă Huntington face referinţă la aceeaşi autoidentificare subiectivă, el confundă civilizaţia cu poporul şi o defineşte ca „cea mai cuprinzătoare grupare de oameni şi cel mai larg nivel de identitate culturală.....(şi) este definită de limbă, istorie, religie, cutume, instituţii comune...”. Or, civilizaţia este percepută astfel în termeni spiritual-culturali, contrar caracterului ei pur spiritual.

Vom exemplifica spunând că civilizaţia este definită în baza unui criteriu simplu, ca răspuns la întrebarea „Ce este şi pentru ce există omul?”. O conştiinţă de nivel cultural nu va putea niciodată da răspuns la această întrebare şi nu-i va găsi sensul. Un răspuns ar putea veni doar dinspre o conştiinţă de nivel spiritual (sau religios). În funcţie de acest răspuns delimităm acele 8 civilizaţii ale lui Huntington, cu invitaţia către cititor să efectueze exerciţiul intelectual de a răspunde la întrebare prin prisma tuturor celor opt civilizaţii în vederea demonstrării veridicităţii acestei afirmaţii. Specificăm doar că civilizaţia africană şi latino-americană au o situaţie incertă, iar asta derivă exclusiv din intervenţia civilizaţiei occidentale asupra primelor două.

Ni se pare important să menţionăm faptul că civilizaţiile sunt entităţi exclusiviste prin excelenţă. Fiecare reprezentant adevărat al unei civilizaţii le va percepe şi

analiza pe celelalte prin prisma propriilor valori şi viziuni asupra rostului existenţei şi va ignora cu desăvîrşire posibilitatea ca Celălalt să gândească diferit; iar în cazul civilizaţiei occidentale, chiar îi va impune Celuilalt modul său de viaţă. Civilizaţiile sunt incompatibile, prin definiţie, pentru că au răspunsuri incompatibile cu privire la rostul existenţei omului sau a omenirii în general. A spune că omul este un animal dotat cu raţiune este incompatibil cu a spune că omul este o fiinţă creată de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; aşa cum a spune că nu există viaţă după moarte este incompatibil cu a spune că după moarte omul se reîncarnează.

Dacă abordăm contactul dintre civilizaţii din perspectiva asigurării securităţii internaţionale, menţionăm că acesta se poate realiza doar la nivel de informare.

Depăşirea acestui nivel este direct proporţională cu ceea ce se numeşte la ora actuală „atac la adresa securităţii internaţionale” şi atrage după sine reacţii, inclusiv violente, din partea celor care se simt „ameninţaţi”.

Remarcăm că pe parcursul ultimului secol una şi aceeaşi civilizaţie duce un joc dublu: pe de o parte, intervine în identitatea spirituală a altor civilizaţii, zguduindu-le din temelii, asumându-şi un rol „civilizator” pentru celelalte; pe de altă parte, tot ea este cea care îşi arogă calitatea de „victimă” în raport cu Ceilalţi, argumentînd astfel următoarele intervenţii, ca într-un cerc vicios.

Toate civilizaţiile, cu excepţia celei occidentale, consideră că în afară de lumea văzută, lumea accesibilă logicii şi celor 5 simţuri, există o lume nevăzută, care depăşeşte logica omenească şi toate simţurile.

Toate se bazează pe ideea fie de Dumnezeu, fie de duh superior sau orice formă legată

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

de existenţa supranaturală. Civilizaţia occidentală nu percepe nimic în afara logicii şi raţiunii şi neagă ideea de transcendental.

Ideologia civilizaţiei ortodoxe este Tradiţia, cea a civilizaţiei occidentale – modernizarea. Aceste două modele ideologice sunt antagonice şi se exclud reciproc. Alain de Benoist spune în unul din eseurile sale că „modernitatea este caracterizată, în primul rând, prin cinci procese convergente: individualizarea, prin distrugerea vechilor forme de vieţuire comună; masificarea, prin adoptarea unui comportament şi unui mod de viaţă standardizat; desacralizarea, prin înlocuirea marilor texte religioase cu interpretarea ştiinţifică a lumii; raţionalizarea, prin dominaţia argumentului raţional, piaţa liberă, şi eficienţa tehnică, şi universalizarea, printr-o extindere planetară a unui model de societate postulată implicit ca unica posibilitate raţională şi, de aceea, superioară”. De cealaltă parte, tradiţionalismul ortodox contrapune sobornicia individualismului, libertatea spirituală şi cadrul moralei creştine masificării; combate desacralizarea prin evlavie, raţionalizarea prin revelaţie şi respinge universalizarea în faţa căreia nu întenţionează să facă concesii.

Relaţia religie-politică din perspectivă ortodoxă

Reiterând regretul că viziunea ortodoxă asupra lumii este ignorată atît de cei din afara civilizaţiei noastre, cât şi cei din interior, intenţionăm, în cele ce urmează, să realizăm o scurtă proiectare a ortodoxiei asupra relaţiei dintre religie şi politică.

Considerăm necesar un asemenea exerciţiu nu pentru a înţelege raţiunile conducătorilor din statele ortodoxe, care sunt mai

degrabă purtători ai genotipului civilizaţiei occidentale, ci pentru a intra în esenţa gîndirii populaţiei ortodoxe asupra căreia se exercită o presiune puternică de occidentalizare; or, asta nu înseamnă altceva decît o tehnică de asimilare culturală prin constrângere. Totodată, fiind conştienţi de intoxicarea intenţionată a spaţiului civilizaţional ortodox cu „analize” occidentaliste, vom încerca să oferim o perspectivă alternativă, apropiată de sistemul spiritual al Ortodoxiei.

De aceea, nu vom căuta perspectiva ortodoxă asupra politicului în conştientul actual al maselor, ci în caracterul transcendental al acestuia. Dacă civilizaţia occidentală stabileşte sursa puterii politice în popor, Ortodoxia recunoaşte doar inspiraţia divină a puterii – „ca atare stăpânirea este de la Dumnezeu (Rom. 13:1-6)” – şi atribuie o imagine mistică stăpânitorului legitim, „că nu te-au ales, nici nu te-au unsu oamenii spre domnie, ci Dumnezeu te-au ales şi te-au unsu şi aceluia plăcere să-i faci”. Ortodoxul trăieşte pe pământ cu nădejdea mântuirii şi vieţii veşnice în Împărăţia Cerurilor, statul fiind pentru el un instrument de „facilitare” a acestui proces. Dacă statul intervine în proces, el devine inutil sau se transformă în duşman şi trebuie să fie, prin urmare, înlocuit cu altul. Ierarhia şi ordinea sunt vădit mai importante decât statul ca instituţie, politica urmărind mântuirea domnitorului şi supuşilor săi. „De aceea, – spune Sf. Iustin Popovici – în principiu, trebuie să ne supunem stăpânirii care pune ordine, normalizează şi care păstrează această ordine divină dată de Dumnezeu în lume.

Altminteri survine căderea şi decăderea în

anarhie. Stăpânirilor trebuie să ne supunem, în măsura în care ele menţin ordinea divină în lume. Atunci însă, când stăpânirile devin periculoase pentru faptele bune, când stăpânirile prigonesc binele dumnezeiesc, şi mai mult decât toate, binele şi atotbinele acestei lumi – pe Iisus Hristos, iar prin aceasta Biserica Sa, atunci acestor stăpâniri nu se cuvine să ne supunem, nici să le ascultăm”.

Vedem, deci, că rostul existenţei politicului şi a statului în ortodoxie, contrar viziunilor occidentale, care definesc statul, nu şi rostul acestuia, nu este de a satisface şi a asigura bunăstarea cetăţenilor săi, dar de a organiza în aşa fel viaţa comunităţii, încât membrii ei să nu fie îngrădiţi în procesul de câştigare a mântuirii sufletului lor. Mai mult decât atât, Dostoievski menţionează că „nu Biserica trebuie să devină stat, ci statul Biserică”. În această ordine de idei, Sf. Ioan de Kronştadt ne spune că „este nevoie de o stăpânire puternică a monarhului, pus de Însuşi Dumnezeu, care să poată înfrâna şi îmblânzi pornirile patimilor omeneşti şi să înalţe în stat disciplina, înţelegerea, pacea şi ordinea.

Asemenea stăpânire este anume stăpânirea Împărătească, pusă de Însuşi Dumnezeu.

Aceasta nu este puterea gloatei, nici bogăţia şi influenţa „celor mai buni” oameni – aceasta e puterea arătată de sus”.

Această formă de organizare a statului ortodox a fost întruchipată de Imperiul Bizantin, moştenită, ulterior, de Ţările Româneşti, până la formarea statului modern român, de statul rus, în diferite perioade timp, ultima fiind perioada ţarului Nicolae al II-lea, martirizat de insurecţia bolşevică în iulie 1917.

19

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Clasicii noşstri

Mircea Eliade: De ce sunt intelectualii laşi ?

Aţi văzut vreodată un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei mari prefaceri internaţionale? Nu numai că e uluit şi neinformat; asta încă n-ar fi o ruşine prea mare. Dar e de-a dreptul inspăimîntat, e copleşit de frică, e paralizat de panică. Umblă aiurit, pune întrebări oricui, ascultă pe oricine îi vorbeşte, are o încredere oarbă în orice dobitoc politic - şi tremură pentru viaţa şi libertatea lui ca şi cel din urmă dintre sclavi. Numai atunci îşi dă el seama ce puţin s-a „interesat” de viaţa socială din jurul său. Şi caută pretutindeni sprijin şi încurajare.

Renunţă la orice demnitate personală, uită cu desăvîrşire misiunea lui istorică: frica face din el o lichea sau un sclav. De cîte ori plutesc în aer psihoze politice, de cîte ori se întîmplă sau se aşteaptă ceva grav - o revoluţie, o reformă acerbă, un atentat, o schimbare esenţială a ordinii sociale - bietul „intelectual” român îşi pierde minţile. (Fireşte, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fără aderenţe cu partidele sau grupurile politice). Încearcă atunci să facă cele mai umilitoare tranzacţii; şi nu de ordin concret, politic, ci tranzacţii fără nici un profit, fără nici o eficacitate. Mărturiseşte oricărui om întîlnit că aprobă anumite gesturi politice, că şi el a gîndit aşa, că bine se face ce se face etc. În noaptea insurecţiei comuniste de la atelierele Griviţa, am întîlnit un excelent romancier, care, aflînd de cele ce s-au întîmplat, mi-a deschis repede ultimul său roman, apărut în zilele acelea, ca să-mi arate că şi el a promovat o revoluţie socială şi antiburgheză. Poate că aşa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul că excelentul romancier s-a grăbit să-şi caute puncte de contact cu o mişcare socială despre care nu ştia nimic, nu ştia cine o face şi contra cui, dacă are sorti de izbîndă şi de eficacitate etc.

Nu ştia nimic. Scos din preocupările lui „intelectuale”, i-a fost frică. Tot aşa după cum le-a fost frică tururor intelectualilor creştini de succesele „Gărzii de fier” - şi au început să o aprobe nu pentru că le convenea programul „Gărzii”, ci pentru că se temeau să nu fie suspectaţi şi persecutaţi după o eventuală victorie a ei. Nu am nimic de zis contra „intelectualilor” care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnaţi de o anumită conştiinţă

20

socială sau naţională. Dar îmi repugnă laşitatea intelectualilor apolitici, care îşi descoperă deodată aderenţa cu o mişcare socială în pragul izbînzii (sau care numai pare astfel). Şi ei nu fac asta din interes, căci cei mai mulţi n-au nimic de cîştigat, ca „intelectuali”, dintr-o asemenea mişсare. O fac pur şi simplu din frică, din laşitate. Frica ce îşi are rădăcina în lipsa de conştiintă „funcţională” (dacă ni se iartă expresia), în lipsa conştiintei că ei, „intelectualii”, reprezintă - în pofida oricărei violenţe şi a oricărei prostii politice - singura forţă invicibilă a unei naţiuni. Dacă orice intelectual şi-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, şi, mai ales, pe cine reprezintă el - puţin i-ar păsa atunci de orice revoluţie, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei - ci numai prin ce se gîndeste, se descoperă şi se creează între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mîine poate fi stăpînit de oricine; poate fi stăpînit chiar de duşmani; fără ca o naţiune să piară. Forţele care muşcă din eternitate, forţele care susţin istoria unei ţări şi-i alimentează misiunea ei - n-au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sînt purtate şi exaltate numai de către „intelectualii” unei ţări, de anvagarda care, singură pe frontierele

timpului, luptă contra neantului. Atîtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru că n-au existat secole creiere care să domine massa amorfă şi efemeridele istoriei, să creeze valori sufleteşti, să nutrească o cultură.

Aproape toate republicile sud-americane trăiesc aceeaşi existentă periferică, semiistorică, asteptînd ca timpul să le suprime geografia şi neantul să le înghită actuala lor viaţă „politică”.

Deci, asta reprezintă „intelectualii”: lupta contra neantului, a morţii; permanentă afirmare a geniului, virilităţii, puterii de creaţie a unei naţiuni. Şi, ca atare, n-au de ce să se teamă, să între în panică şi să se umilească în faţa unei mişcări politice cu şanse de succes. Mai întîi, pentru că orice mişcare politică îşi are rădăcinile în ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireşte, nici de guvernare, nici de legislaţii abstracte, ci de revoluţii, de forme de reacţiuni concrete, istorice). Şi, în al doilea rînd, pentru că nici o revoluţie şi nici un act politic nu îl privesc direct pe intelectual. Pot privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslă, confortul lui, familia lui. În ceasul în care ceva se întîmplă politic, deci se consumă - intelectualul se află cu mult înainte, ocupat să creeze ceva care să muşte din eternitate, sau să facă ceva care numai după mulţi ani va fi precipitat în stradă, va căpăta valoare politică. În ceasul unei revoluţii sau unei crize, intelectualul adevărat se află prea departe ca să se mai poată întoarce înapoi... El a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou pentru masse este demult trăit, asimilat, consumat pentru el. Indiferentă faţă de politică, de prezentul politic? Nicidecum.

Ci numai toleranţă şi înţelegere. Dai o mînă de ajutor şi treci mai departe. Dar, în nici un caz, nu merită să-ţi pierzi cumpătul, să-ţi ieşi din fire şi să pactizezi cu oricine - uitînd că nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Îţi pierzi libertatea? Asta nu ţi-o poate lua nimeni. Îţi primejduieşti situaţia materială? Asta priveşte familia ta, nu pe tine. Îţi rişti viaţa? Ei şi? Acel pe care îl reprezinţi nu moare niciodată. Dacă crezi altfel, renunţă la „intelectualitate” şi fă-te om politic.

MIRCEA ELIADE, 1 noiembrie 1934

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Istoria presei din Basarabia

Retrospectiva perioadei 1985-2009 (partea VII)

Anul 2005. Polemica tradiţionaliştipostmodernişti (II)

de Marius TĂRÎŢĂ

Asimetric cu cele cinci puncte de vedere tradiţionaliste, am selectat cinci păreri şi aserţiuni postmoderniste, legate în context cu primele. „ J.C.” făcea o introducere cel puţin ciudată în rubrică dreptul la replică. Scrisoarea lui Gr. Vieru „a declanşat o polemică dură în sînul breslei scriitoreşti, punînd pe tapet problema ce se cereau discutate demult… astăzi acordăm spaţiul primelor reacţii” (4 octombrie 2005, p. 5).

1. „În genere, nu găsesc de cuviinţă să polemizez cu umilii autoraşi care răspund la diminutivul Boldişor”. Atac la persoană, nu? Ideea principală era totuşi asemănarea izbitoare dintre marxism şi postmodernism. „În ce priveşte „...Şi”-ul, redactorulşef ar face bine să nu le pornească chiar pe toate de la sine… Istoria e ceva mai veche, din 1983… Cazul avu loc în prezenţa a doi scriitori din Cehoslovacia, M. Topar şi V. Mihna. Unul din musafiri întrebase ce ediţii periodice are USM. Cineva din oficialii instituţiei răspunse cu gravă mîndrie: Nistru, Kodrî, Literatura şi Arta, la care A. Busuioc, mereu scăpărător în replică, spuse ce spune N. Dabija că spusese altcineva peste 5 ani…” („J.C.”, 4 octombrie 2005, p. 5 – Leo Butnaru, Despre theatrum (i)mundi). În general, articolul nu conţine din păcate nimic cu referire la estetica literară. V. Boldişor a răspuns acestui articol în „L.A.” din 6 octombrie 2005, p. 4 - „Un cv „diminutiv” şi „falnic”, ceea ce iarăşi nu se mai înscria în categorii literare, ca discurs.

2. În ce priveşte situaţia cu prepoziţia „şi” de la ziarul „Literatura şi Arta”, în 1980 şi ceva Ilia Bogdesco „sugera că ziarul scrie despre literatură, iar despre artă - „şiş”. C. Cheianu critica mai jos nepublicarea în „L.A.” a ,,legendarului text al lui Valentin Mîndîcanu „Veşmîntul fiinţei noastre”. Pe un autor, mai în vîrstă, din gruparea „L.A.”, îl îndemna „să nu se mai ostenească citind literatură „pornografică” basarabeană netalentată, ci să frecventeze mari capodopere ale literaturii universale din secolul XX, de la Joyce pînă la Henri Müller, acolo va descoperi, atîtea expresii pe care apoi le va putea cita în „LA” cu o nedisimulată voluptate.

Al doilea lucru pe care vreau să-l fac este să-i amintesc aşa, pentru orice eventualitate, fraza celebră a lui Lovinescu „Lipsa de talent este cea mai mare pornografie”. „Dar că este cazul să ne învingem repulsia şi să ripostăm sunt convins. Trebuie să punem, în sfîrşit, punct. Adică să ne despărţim de oamenii aceştia. Pentru totdeauna” („J.C.”, 4 octombrie 2005, p. 7 - Constantin Cheianu „...şiş...”).

3. „Nu este un conflict între generaţii, pentru că la „Contrafort” publică scriitori din toate generaţiile. E mai curînd un conflict pe plan editorial, ideologic, sau, cu alte cuvinte, un conflict între două feluri de a face o revistă de cultură şi atitudine civică. „Literatura şi arta” este, am mai spus acest lucru, o tribună a conservatorismului şi a tradiţionalismului desuet, festiv, deloc critic într-o epocă postmodernă, iar „Contrafort” este chiar expresia acestui postmodernism. Irascibilitatea „Literaturii şi arta” la cuvîntul postmodenism (vezi „demascările” sprijinite doar pe sinceritate pe care le face Veronica Boldişor) se datorează faptului că redactorii revistei, probabil, n-au înţeles că trăiesc într-o epocă postmodernă. N-au înţeles, între altele, că faxul, calculatorul, e-mail-ul, melanjul stylistic în creaţie, televiziunea prin satelit, europarlamentarul, comunistul creştin&capitalist, demitizarea, sfîrşitul istoriei, explozia istoriei, Europa unită (şirul e interminabil)… sunt „ semne” ale postmodernităţii… La drept vorbind „Contrafort” nu este în conflict cu „Literatura şi arta”. Suntem publicaţii diferite – redactate diferit – şi fiecare ţintim cititorul nostru” („J.C.”, 7 octombrie 2005, p.

11 - „Trei întrebări incomode pentru Vasile Gârneţ”).

4. „Dar mult mai grav e faptul că, de la o vreme, o parte din cei aflaţi în cîmpul culturii şi literaturii basarabene înclină spre o evidentădeviere (sau re-deviere) stîngistă… Iar Andrei Lupan e dat drept exemplu pozitivisim…” („J.C.”, 11 octombrie 2005, p.

6 – Leo Burnaru „Despre arta senctuţii”).

Ar fi fost bine dacă L. Butnaru ar fi polemizat cu părerea lui Emil Loteanu despre A.

Lupan. În ce priveşte devierea sau re-devierea intelectualilor, e ciudat că aceeaşi postmoderni tac chitic în ultimii doi ani în care majoritatea intelectualilor au alunecat într-un mod descalificant spre dreapta. Or, din cite putem înţelege din aserţiunea lui L. Butnaru, oamenii de cultură ar trebui să fie mai presus decît politicul.

5. „Implicarea altor scriitori a luat forma unui ping-pong pe planul relaţiilor personale, al unor supărări, frustrări şi justificări mai vechi, al unor merite reale şi imaginare...”. „Evident o asemenea polemică nu are sens. Pe de altă parte, o clarificare de poziţii este necesară, pentru a depăşi, în sfîrşit, starea de animozitate, a reveni pe terenul unor relaţii civilizate, colegiale, dacă vreţi. Ţistuiala şi tragerea de cot nu-şi mai au efectul şi nici nu e cazul căci pretextul cetăţii asediate la care se recurge, de obicei, e fals”. „Evident, preşedintele Uniunii Scriitorilor în primul rînd ar trebui să intervină şi să propună un alt mod de discuţie”. „Să se ţină cont de faptul că nici tradiţionaliştii, nici postmoderniştii nu deţin monopolul talentului” („J.C.”, 25 octombrie 2005, p. 6 – Nicolae Negru, „Politica discuţiei”).

Din păcate polemica nu a mai dus la nici o clarificare de poziţii. Cele două tabere aşa şi au rămas, cu cititorul său şi cu lipsa de impact major în viaţa culturală a republicii. Iar aceasta, a continuat să degradeze continuu. Climatul cultural în cazul nostru, se referă nu doar la literatură, ci şi la situaţia din învăţămînt, atît la nivel şcolar, cît şi superior, la disoluţia valorilor specific societăţii noastre, şi instaurarea dominaţiei unui spirit cosmopolit, cu rădăcini în neoateismul european şi ofensiva pop-artului nivelator.

La unele păreri punctuale şi severe, exprimate în presa republicană de personalităţi preocupate de destinele culturii, vom mai reveni. În numărul următor ne vom opri asupra tentative nedemocratice de introducere a materiei „deprinderi de viaţă” în programa şcoală şi la modul în care presa a participat la discuţiile pe marginea acestui subiect.

21

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Istorie

Situaţia politică şi social-economică a Basarabiei în informaţiile procurate de S.S.I. (1941-1944) de Pavel MORARU

În numărul precedent al revistei AXA, am publicat un articol dedicat activităţilor Serviciului Special de Informaţii în Basarabia (1941-1944), în care am vorbit despre organizarea structurilor S.S.I. şi primele măsuri ce au fost realizate imediat după reinstalarea în teritoriile eliberate. În continuare, vom prezenta rezultatele activităţilor informative, mai exact – o parte din informaţiile politice şi social-economice procurate, de unde vom vedea domeniile de interes ale S.S.I., profunzimea investigaţiilor informative, dar şi starea lucrurilor din mai toate domeniile vieţii din Basarabia de sub regimul Antonescu.

Aşadar, aria preocupărilor informative ale Centrului Nr. 2 Informaţii Chişinău era extrem de vastă. Organele din subordine erau însărcinate să culeagă informaţii despre situaţia din administraţie, din sectoarele politic, social şi economic. Toate acestea erau prezentate în „notele informative” periodice, destinate factorilor de decizie ale Statului român. În august 1942, Rezidenţa Tighina aducea la cunoştinţă că, locuitorii sunt nemulţumiţi de faptul că, „autorităţile, în special cele de la ţară, nu se comportă în mod omenesc cu locuitorii şi în majoritatea cazurilor când vin să li se rezolve un neajuns, sunt repeziţi, sunt amânaţi sau li se cere şperţ”.

Era de asemenea semnalat faptul că, în rândul funcţionarilor publici, precum şi în mediul particularilor, a reapărut antagonismul din trecut, dintre „basarabeni” şi „regăţeni”, mentalitate ce-i dezbina şi-i determina să se boicoteze reciproc. Această ruptură, potrivit altor surse, era alimentată şi de comportamentul nedemn al unor funcţionari regăţeni faţă de localnici, „jignind pe băştinaşi prin a-i numi „comunişti” şi „bolşevici””. Fiind sesizat de aceste fapte, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din 17 martie 1943, mareşalul Ion Antonescu a atras atenţia că, „nici un funcţionar şi nici o autoritate nu au voie să trateze pe cetăţenii români, de orice origine etnică ar fi ei, în termeni necuviincioşi. Autoritatea

22

va face ordine prin ţinuta ei, prin măsurarea cuvintelor, înlăturarea cu desăvârşire a expresiunilor ofensatoare, faţă de toţi minoritarii”.

Dar şi funcţionarii basarabeni creau colegilor săi din Vechiul Regat un sentiment de repulsie, din cauză că vorbeau în limba rusă, chiar în instituţiile în care lucrau.

Regăţenii, dar şi mulţi basarabeni erau revoltaţi de faptul că, „majoritatea populaţiei de pe aici (judeţul Tighina – n.n.) vorbeşte numai limba rusă, deşi cunosc destul de bine limba românească, eludând în felul acesta dispoziţiunile impuse de Guvernământ, ca orice cetăţean din Basarabia să vorbească numai româneşte”.

O altă problemă din administraţia Basarabiei, semnalată de S.S.I., ţinea de reîncadrarea funcţionarilor care au activat şi sub ocupaţia sovietică. Rezidentul jud. Tighina sublinia că, „Ceea ce indignă însă pe orişice bun român, este această tolerare a unor elemente cunoscute comuniste, care astăzi deţin posturi de conducere şi răspundere, iar ieri sub ocupaţia bolşevică fraternizau cu bolşevicii, se încadrau disciplinei (comuniste – n.n.) şi ponegreau vechea conducere şi naţia română”. Şi Chestura Poliţiei Chişinău raporta la 5 septembrie 1941 că, „În rândul populaţiei locale se constată nemulţumire şi revoltă pe motiv că majoritatea funcţionarilor de la Primăria locală, rămaşi aici după cedarea Basarabiei sub regimul sovietic, au fost reprimiţi în serviciu, fără a se consulta activitatea şi serviciile prestate de ei la soviete”. Organele S.S.I. semnalau frecvent această mare nemulţumire a populaţiei, însă măsuri nu se prea luau, ceea ce scădea din autoritatea administraţiei în ochii populaţiei.

Deoarece s-au înregistrat mai multe cazuri de contrabandă cu mărfuri aduse în Transnistria din Basarabia, Rezidenţa S.S.I. din jud. Tighina a primit ordin să cerceteze problema şi să afle cum reuşeau contrabandiştii să scape de controlul vamal. La 6 mai 1942, Rezidenţa aducea la cunoştinţă că, la punctul de trecere a Nistrului de la Tighina, controlul vamal şi identificarea persoa-

nelor suspecte se făcea de către grăniceri, vameşi, jandarmi şi poliţia locală. Până nu demult, se spunea în „notă”, controlul era destul de slab, „dând posibilitatea să treacă foarte mulţi militari şi particulari camuflaţi în maşini militare cu diferite mărfuri pe cari le procura[u] de aci, vânzându-le peste Nistru cu preţuri de speculă”. Pe calea ferată controlul era tot atât de slab ca şi cel al autovehiculelor. Aceasta favoriza transportul ilegal de mărfuri din Basarabia în Transnistria, practicat de către funcţionarii C.F.R., în special de cei de la trenurile care transportau unităţi militare şi nu erau supuse controlului. Dar, în urma ultimilor dispoziţii, controlul a devenit foarte riguros.

Rezidenţa S.S.I. din Tighina mai informa că, transporturile ilegale de mărfuri peste Nistru se efectuau şi de către diferiţi funcţionari, care aveau asupra lor „ordine de serviciu” eliberate de Guvernământul Transnistriei şi semnate de diverşi şefi de servicii, cu menţiunea că persoana în cauză „are voie să transporte peste Nistru diferite mărfuri şi băuturi alcoolice, fiind scutiţi de taxe şi formalităţi vamale”. Deci, cu astfel de „ordine de serviciu” se putea transporta orice peste Nistru, fără nici un fel de control.

Trecerea autorizată a Nistrului prin punctul Tighina era cu desăvârşire oprită între orele 22 şi 5 dimineaţa, atât pentru militari, cât şi pentru civili. Cu toate acestea, pe parcursul nopţii organele de control erau hărţuite de funcţionari ai Guvernământului Transnistria, care veneau la Tighina „făcând chefuri”, iar noaptea târziu, în baza unor simple „ordine de serviciu”, insistau să treacă în Transnistria, deşi era interzis.

Rezidenţa Tighina sublinia că, deocamdată nu au fost înregistrate cazuri, ca funcţionarii vamali să fi înlesnit (fără control vamal) trecerea diferitelor mărfuri în schimbul unor recompense băneşti sau materiale. Însă, la 20 noiembrie 1943, o structură a S.S.I. raporta contrariul: „vameşii de la Tighina sustrag diferite obiecte şi primesc mită de la cetăţenii ce trec prin vama Tighina”. Unui militar din Odessa i s-au confiscat 100 de metri de stofă în valoarea de 60.000

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

lei, „fără a i se dresa acte şi fără a i se da vreo dovadă”. Un vameş a primit 20.000 de lei mită de la un cetăţean, „pentru a-l lăsa în pace cu ceea ce îl prinsese”.

Organele S.S.I. din Basarabia informau sistematic despre starea lucrurilor din domeniul economic – agricultură, industrie, comerţ.

Atunci când era raportată situaţia agricolă, se indica aria suprafeţelor arate, a recoltelor strânse, a gradului de realizare a prevederilor etc. În iulie 1942, recolta în jud. Tighina se anunţa a fi foarte bună. Fiind o regiune pomicolă, se aştepta şi o mare recoltă de fructe, fapt pentru care la Tighina a fost deschisă o fabrică de marmeladă. O parte din fructe erau colectate de Banca Creditul Naţional Agricol din Tighina, pe care le conserva în butoaie şi le expedia la Giurgiu – Port, iar de acolo ajungeau pe pieţele străine. În aprilie 1942, Rezidenţa Tighina a raportat despre situaţia întreprinderilor industriale şi comerciale din judeţ: au fost deschise şi redeschise 483 de întreprinderi dintre care188 în Tighina şi 295 în restul judeţului; 284 din cele din judeţ erau conduse de basarabeni şi numai 11 de regăţeni; 103 întreprinderi din or. Tighina erau conduse de basarabeni şi 85 de regăţeni; rulajul zilnic al întreprinderilor din judeţ era de circa 1.600.000 lei şi a celor din oraş de circa 2.000.000 lei. Un mare număr de întreprinderi (circa 15% din totalul celor existente) erau gata să intre în funcţiune, fiind în curs de înregistrare la Camera de Comerţ. Cu toate acestea, în octombrie 1942, Rezidentul S.S.I. din judeţul Tighina aprecia că, „industria în judeţul nostru, este foarte slabă”.

Activitatea bancară din judeţul Tighina nu era adecvată vieţii economice locale.

Comercianţii nu prea apelau la creditele bancare, rulând capitaluri proprii, pe care le-au acumulat într-un timp relativ scurt de la dezrobirea Basarabiei. Cei ce se împrumutau la bancă, luau de obicei credite de la Banca Românească şi Banca Basarabiei.

Autorităţile locale nu făceau „nici o şicană” comercianţilor, acordându-le tot concursul la dezvoltarea vieţii economice. De asemenea, potrivit constatărilor Rezidenţei, autorităţile nu protejau nici un comerciant, aplicându-le tuturor acelaşi regim de tratament. Între comercianţii localnici şi cei veniţi din Vechiul Regat se atesta „o completă armonie şi solidaritate” în activitate.

Toate transporturile din Basarabia au început să funcţioneze în regim normal.

Au fost reconstruite drumurile, podurile

şi căile ferate, s-au reluat cursele aeriene (Chişinău – Iaşi – Bucureşti, Cetatea Albă – Ismail – Galaţi – Bucureşti, care funcţionau zilnic, cu excepţia duminicilor), iar transportul fluvial (pe Nistru) şi maritim era în plină activitate. În iulie 1942, populaţia era mulţumită de aprovizionarea abundentă a pieţei. Se resimţea insuficienţa de zahăr, necesar conservării fructelor, şi a pâinii. De pe piaţă mai lipsea uleiul vegetal, era insuficientă pielea şi alte materiale necesare confecţionării încălţămintei. În rândul ţăranilor din jud. Tighina nu se înregistra nici o tendinţă de ordin politic, decât adeziunea la programele guvernamentale, sprijinindu-l pe mareşalul Ion Antonescu care i-a „scăpat de robia bolşevică”.

O parte din legionarii basarabeni sperau că mişcarea se va reorganiza şi în acest sens desfăşurau o intensă propagandă. Unii legionari, respectând ordinele conducerii mişcării, au reuşit să se infiltreze în unele structuri ale statului din Vechiul Regat, dar şi în cele din Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Ei erau identificaţi de organele S.S.I. şi supravegheaţi îndeaproape, pentru a evita orice acţiune de ostilitate (în special, sabotaj) din partea lor.

Printre legionari s-au înregistrat foarte mulţi tineri basarabeni. Un cuib legionar, numit Mănunchiul de prieteni, a fost descoperit în luna ianuarie 1942 la Liceul Agricol din oraşul Comrat, iar în iunie acelaşi an, alţi elevi legionari au fost descoperiţi la Liceul „Alecu Russo” din Chişinău.

Nici comuniştii din jud. Tighina, la fel ca legionarii, nu au reuşit să se reorganizeze.

Se bănuia că, o parte din ei menţineau „un slab contact cu organizaţiile comuniste sau grupările de partizani din Transnistria, unde acolo au fost organizate mai bine ca aci”. Ei lansau diferite ştiri „în legătură cu

mersul războiului, ştiri ce nu sunt luate în consideraţie de restul populaţiei paşnice de pe raza acestei Rezidenţe”. Îngrijorarea autorităţilor, precum şi a românilor basarabeni şi regăţeni din Tighina faţă de problema comunistă, era dublată de atitudinea rusofilă a unei părţi din populaţie. Aceasta vorbea numai în limba rusă „şi chiar în ultimul timp s-a ajuns să cânte şi pe străzi în centru, cântece ruseşti”. Organele de poliţie erau acuzate că stau pasive şi nu iau nici o măsură, deşi exista un cadru legal în acest sens.

Activitatea partidelor istorice în Basarabia, deşi era practic inexistentă, de asemenea era urmărită cu atenţie de organele S.S.I. Acestea din urmă au primit ordin să urmărească şi să semnaleze orice intenţie de întrunire sau conferinţă politică a „foştilor politicieni”, la care s-ar discuta diverse subiecte istorice, culturale şi naţionale, şi la care s-ar revizui cadrele de partid şi s-ar pregăti unele acţiuni politice.

S.S.I. s-a ocupat şi de monitorizarea sectelor religioase, interzise şi acestea prin lege (alături de activităţile politice). Potrivit dispoziţiilor Ministerului Culturii şi Cultelor, transmise prefecturilor judeţene cu ordinul nr. 36.592/1941, nu se mai admitea nici o trecere de la un cult istoric la confesionalism sau la vreo asociaţie religioasă (adventism, baptism, creştinism după Evanghelie), iar prin decizia nr. 44.338/1941, s-a interzis orice activitate sectară în Basarabia şi Bucovina, chiar şi a asociaţiilor religioase autorizate înainte de anul 1940. Toate autorizaţiile de funcţionare urmau să fie depuse la Ministerul Culturii şi Cultelor pentru anulare. Organele S.S.I. din Basarabia au primit dispoziţii să supravegheze executarea acestor dispoziţii şi să raporteze orice manifestare sectară.

23

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Social

Violenţa în familie În majoritatea organizaţiilor de astăzi ce au o notă de tangenţă mai mare sau mai mica cu familia, apare problema violenţei domestice sau familiare, o temă dureroasă pentru celula de bază a socieţii. Nu este greu să găseşti o informaţie destul de bogată despre violenţa în famile. Dar la o cercetare amănunţită putem observa lacune în descrierea acestui proces.

Nu este cazul să dicutăm acuma despre politica sau ideologia care se foloseşte în aceste expuneri şi programe de reabilitare.

Bine, acum se aşteaptă şi din partea bisericii, un raspuns la acest subiect. Mai ales că s-au făcut însinuări desre cultul ortodox: „o cauză în dezvoltarea agresivităţii în familie”.

Este adevărat, în majoritatea cazurilor, persoanele ce au suferit şi suferă de pe urma violenţei, sunt femeile şi copiii. Este nevoie de o mică corecţie, importantă. Cei mai afectaţi pe prim plan, sunt copiii, care au psihicul în formare! Ei au venit în lume fără să fie întrebaţi în ce familie îşi doresc să apară, dar suportă traume fără a fi datori cuiva!

Se fac sondaje ce insinuează gradul de agresivitate crescut din R. Moldova.

Soluţiile care sunt propuse spre rezolvarea acestor probleme de obicei sunt: izolarea, despărţirea, divorţul, deci descompunerea familiei. Încă un un detaliu curios, centre

24

de reabilitare a victimelor ce au de suferit din cauza agresiunii sunt, deşi puţine. Dar nu găseşti nicăieri măcar un centru de reabiliare a agresorilor. Se pune întrebarea: de ce? Oare agresorii la rindul lor, nu sunt cei care au în prim plan nevoie de consiliere, de reabilitare psihologică?

Prea puţin astăzi se pune problema familiei, ca tot întreg sau, celulă unitară a societăţii, auzi doar de problemele sau drepturile, femeilor, copiilor, batrinilor etc. Bărbaţii nu intră în acestă listă, (doar fictiv) nu s-au auzit de organizaţii să se ocupe şi de problemele barbaţilor. Poate aici se face o nedreptate nu credeţi? Dacă ei sunt în majoritatea cazurilor agresori, era şi este normal să fie ei prima ţintă de educare, şi reabilitare. Deci primele centre de reabilitare trebuiau să fie pentru aceşti agresori, întrucât ei sunt cei care provoacă conflictele!

Fiindcă nu ne permitem aici să facem o expunere amplă, se va încerca succint o clasificare a cauzelor şi efectelor pe plan psihologic, social şi religios.

Pe plan psihologic

Pe plan psihologic este necesar de a se discuta în parte despre cele trei ipostase ale familiei, atât sub aspect de agresori, cât şi de victime.

de Andrei COCIUG 1) bărbatul.

2) femeia.

3) copilul.

1) Cauzele pentru care bărbatul devine agresor sunt variate. Important e: „nimeni nu devine deodată agresor”, acesta se acumulează în timp, având la bază un catalizator. Acest catalizator poate să-şi aibă originea în copilărie, dar şi la alte vârste.

Cauzele din copilărie pot fi legate pe prim plan de manifestarea agresivă a părinţilor şi membrilor familiei (fraţi, bunici, etc.). Pe plan secund, cauzele pot fi, comportamentul agresiv al colegilor, profesorilor, pesoanelor care au intrat în contact, fie şi scurt timp.

Impresiile apărute în mintea copilului se întimpăresc în subconştient cu efecte traumante diverse. Important este, de felul cum persoana primeşte aceste tipaje din copilarie, exemple de urmat sau dimpotrivă, luptă cu agresiunea în orce forma ar fi ea.

Să nu se uite de faptul că omul în perioada de formare,viziunea sa critică personală faţă de ceia ce se întâmplă este aproape nulă. În frageda copilarie a persoanei, părinţii sunt văzuţi o divinitate fără greşeală, ceia ce este important de reţinut. Această impresie stă la baza comportamentului persoanei pe toata viaţa. Chiar dacă pesoana conştientizează în adolescenţă sau maturitate efectele

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

negative, devine foarte grea modificarea gândirii, dar şi tipajelor inconştiente. Pe măsură ce acestă perioadă de coinştentizare întârzie, problemele de reabilitare devin mai acute si de lunga durată, sau imposibile aproape.

Deasemeni efectul televizrorului, jocurilor de calculator cu agresivitate crescută (sunt înregistrate numeroase infracţiuni, chiar suicid) duc la interpretare eronată, lipsită de adevăr. Rolul bărbatului, femeii, copilului, sunt uniformizate sau schimbate cu locul. Astfel: bărbaţii fiind reprezentaţi la extreme, violente, sau afemeiate, rar unde exemplul masculin este arătat pe tărâmul normalului nemaizicând al idealului. Sau, femeia este reprerezentată cu caracter sau fizic masculin ca normă, fără copii şi dragoste maternă.

Alt catalizator de agresiune este ascuns sub trauma de pe urma relaţiilor cu sexul opus ce capătă o formă de ignoranţă, de nivelare a tuturor femeilor, de răzbunare, (de ex. „toate femeile sunt la fel; trebuie să-ţi fie roabe ca să nu suferi iarăşi din cauza lor”) este o fuga, dar şi o necesitate patologică de a satisface orgoliul rănit în trecut. Educaţia, conceptele de viaţă formate din „sfaturile” celor apropiaţi au efect considerabil. Mult depinde de stereotipurile formate, despre ce prezintă familia, femeia, copii, batranii.

Orice stereotip este rău, nu prezintă realitatea ci o caricatură a ei.

La rândul său bărbatul agresor din cele expuse mai sus (necesar de inteles) este şi el o victimă.

Problemele majore de înţelegere corectă a propriei sale personalitaţi, (se face referinţă la calitaţile pozitive dar în mod deosebit a celor negative) duc la caricatuzarea omului.

Pe de altă parte agresorul este tratat de cei din jur mai ales de apropiaţi cu neinţelegere şi de ce nu, cu ură ascunsă în unele cazuri. Da, nu este o îndreptaţire de a proceda agresiv, dar este un motiv în plus de agravare a bolii. Psihologia bărbatului (sotului) agresiv este deobicei o metoda de razbunare iraţională pe persoane nevinovate, având criteriu, rănirea egoismului exagerat. Şi daca nu are putinţă de răzbunare pe cei ce l-au injosit se „descarcă” pe cei mai slabi (soţie, copii, bătrâni). Rar când cel agresiv înţelege corect cauza propriei agresivitati.

Deobicei cauza este vazută în exterior iar nu propriul dezechilibru mintal.

Despre agresivitatea bărbaţilor sunt nenumărate studii, explicaţii cu sondaje şi experimente, ceea ce este foarte bine. Mai puţin însă, este studiată şi pusă în discuţie problema atacului psihologic la adresa bărbatului. Este dovedit faptul că psihologia masculină este mult mai sensibila şi usor de

distrus mai ales relaţiile bărbat - femeie (nimic nu poate distruge mai mult psihologic un bărbat decât o femeie), din păcate această agresiune destul de fatală, este trecută cu vederea mai ales efectele ei negative multiple. Rar se fac statisitici, câţi bărbaţi au ajuns la suicid, din cauza terorii psihologice, sau la diferite forme de dezechilibru psihic, adesea foarte grave. Nu sunt puţine cazurile între marii oameni de cultură şi ştiinţă ai lumii ajunşi la situaţii fatale datorită tensiunilor apărute în sânul familiei.

La ora actuală, poate ca niciodată, se simte un spaţiu tot mai fertil ce favorizează dezechilibrul psihologic, în care bărbatul pierde orice siguranţă emoţională şi psihologică. Sunt multiple programe şi proiecte ce activează cu succes în massmedia, unde bărbatul este tratat asemenea unui animal, pe de o parte, iar pe de alta, infiltrarea unei concepţii greşite despre comportamentul femeii sau soţiei faţă de soţul ei (ex. libertinajul sexual, inversarea rolurilor de soţ, soţie, etc.).

2) Adevărat, în cele mai multe cazuri (în afară de copii), victime ale violenţei fizice sunt femeile. Nu se poate face însă o statistică sigură, dar se pare că femeile sunt mult mai rezistente psihologic decât barbaţii şi cazurile de agresiune psihică asupra femeilor sunt mult mai puţine. Există deosebiri însemnate, daca e să vorbim de agresiunea psihologică feminină, dar şi de consecinţele nefaste ale traumelor ce le pot cauza asupra psihologiei masculine (un procent mare de alcoolici, sunt victima terorii psihologice din partea femeii). Nu se face aici discriminare cine mai bun sau mai rau, fiindcă este o durere ceea ce se întâmplă în societatea de astăzi. În copilarie o fetiţă supusă agresiunilor părinţilor, spre deosebire de băiat se manifestă diferit datorită unui sistem psihologic aparte. Pronind de la faptul că femeia gândeşte intuitiv şi acţionează în mod secial, emoţional. Fetiţa ca regula, imită mama, şi ce vede la ea, cel puţin în anii de copilărie, pune în practică. Pe de altă parte, dacă mama se comportă agresiv cu fetiţa, este un risc crescut ca model de conduită, să devină tatal. Atunci această fată odată cu înaintarea vârstei şi formarea caracterului, apare la ea, o ruptură interioară între sexul biologic

şi cel psihic. La ce duce aceasta? La izolare forţată de persoanele de acelaşi gen biologic, pe de o parte, iar pe de alta, trebuie de înţeles că instinctele de baza rămân. Care sunt ele? Instinctul matern, instinctul atracţiei de sexul opus. Fetiţa la care se întâmplă aşa ceva, este izolată total, băieţii o privesc ca băiat, iar fetele n-o primesc în anturajul lor. Şi atunci apar mecanisme de apărare, manifestare teatrală, isterie, agresivitate, depresie, renunţarea la învăţatura, şi altele. Ce se întâmplă deci cu acestă fată când va ajunge mamă? Ce familie va avea ea? Ca regula, o familie unde copiilor le va lipsi dragostea maternă, va fi pe pragul distrugerii, posibil mama să ajungă să-şi urască proprii copii şi să-i părăsească. Pe de altă parte, se scapă intenţionat cu vederea, numărul tot mai crescut al mamelor cu agresivitate sporită, a copiilor abandonaţi sau avortaţi. Deci iată că o femeie cu psihologia traumată în care nici ea nu mai înţelege ce este, bărbat sau femeie, duce la astfel de consecinţe nefaste.

Pe de altă parte, femeia ajunsă victimă a terorii psihice a celor din familie, este la fel de dureroasă. Sunt nenumărate tablouri la ştiri şi pe internet. O asfel de femeie ajuge să-şi piardă personalitatea, capătă o dependenta patologică faţă de agresor sub masca iubirii din partea victimei, predomină frica, nu se mai socoate aptă să trăiască singură.

Ce este mai dureros în agresiunea psihologică, atât la femei cât şi la bărbaţi, e faptul că se dezvoltă un masochism psihologic, unde victima asemenea unui narcoman,

25

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

nu poate trăi fără înjosiri, este o plăcere otrăvitoare, pe care victima adesea nici n-o coinştentizează sau doar parţial. Acestă ultimă stare de masochism psihologic este foarte greu de vindecat pentru că psihicul victimei este deja distrus sau mai corect reorientat spre necesităţi distructive.

Posibil aici stă explicaţia, de ce multe femei trăiesc lângă agresor o vreme îndelungată, sau dacă se recăsătoresc, în mule cazuri cu acelaşi tip de barbaţi. Pentru ca victima caută ceea ce îi este deja cunoscut, altceva nu ştie. Dar necunoscutul este pentru ea este o teamă, să nu fie mai rău.

Adesea aceste mecanisme se întâmplă inconştient sau semiconştient. Chiar dacă o asfel de victimă vorbeşte despre necesitatea dragostei în familie, este diferit percepută decât dragostea în limitele normalului.

3) În anumite privinţe despre afectele psihologice negative asupra copilului s-a spus deja. Dar este necesar de a fi tratate în special mai multe aspecte importante. Începând de la faptul că copiii se diferenţiază psihologic de la cele mai fragede vârste, după experimentele realizate de I. Goldberg, Buianov, Orlova, R. Şpitz, şi alţi psihoterapeuţi şi psihologi. Agresivitatea la copii este un fenomen ce creşte înfricoşător, se înregistrează tot mai multe cazuri când copii recurg la violenţă, cauzele sunt multiple, principala însă, e familia distrusă în care copilul se naşte ca o povară pentru părinţi. Criza de comunicare, de atenţie, de dragoste, este tot mai frecventă, refugiul devenind calculatorul, televizorul sau strada, unde lumea iluzorie creează modelele ei de orientare. Înainte întrebând un copil, cui ar vrea sa-i fie asemeni, răspunsul lui erau oamenii reali îndeosebi părinţii. Astăzi exemplele sunt altele, precum, Batman, Diablo, Godzilla, Omul păianjen, etc. Asfel copilul creşte cu modele de pesoane care nu pot exista în lumea reală, şi atunci copilul suferă o dilemă, cum să împace aceste 2 lumi. În Japonia şi China sau înregistrat

cazuri de suicid. Relaţia părinţi copii e tot mai dramatică, a apărut o prăpastie ce tot mai mult se măreşte, copilul care are nevoie de sprijinul părinţilor rămâne singur în faţa unor forţe mult peste măsura lui de rezistenţă. Lipsa totală de educaţie a părinţilor, cum să-şi educe proprii copii, deasemeni provoacă stări de crize psihice acute. Copiii ajung fără voia lor, victime ale unei societaţii manipulative. Cine dă astăzi siguranţa că viitorii copii ce cresc în asfel de lanţuri vor ajunge liberi? Se dicută despre drepturile copilului, dar oare acelea sunt drepturi? În marea lor majoritate au o notă distructivă.

Culmea acestor neobrăzari este asa numită poliţie juvenilă. Este deajuns să privim puţin la lumea „civilizată” unde familia nu mai există, a dispărut stima faţă de părinţi, şi iubirea părinţilor de copii. Copilul este transformat din subiect în obiect manipulativiv, societatea treptat se transformă într-o turmă dirijabilă.

Pe plan social ce se intimplă?

Dacă cu 70 de ani în urmă familiile aveau câte 7-12 membri şi divorţurile erau 3%, iar avorturile o raritate... astăzi lucrurile s-au schimbat, pe an se înregistează divorţuri în masură de 50%, iar avorturile au atins cote catastrofale, din 5 familii 3 au făcut avorturi, mai ales în rândul tinerilor şi al adolescenţilor. La ce duc toate acestea?

La o diminuare semnificativă a populaţiei. Pentru a se îndreptăti agresivitatea în familie, adesea se aduce falsul argument al insuficienţei financiare. Aceşti domni care cred aşa, sunt rugaţi să privească puţin în istorie, sau să-şi întrebe bunicii, cum trăiau când erau mici şi cât de fericiţi erau.

Câtă clădură era între oameni şi în familii.

Cu toate că erau săraci, aveau case mici, fără standarte europene, adesea famiile se adunau la şezători, la mese comune unde discutau şi se bucurau de viaţă, după o zi grea de munca la câmp. Unde astăzi mai sunt acele şezători frumoase, unde se

mai întâlnesc unii cu alţii seară de seară, unde mai sunt bunurile comune şi uşile la porţi deschise? Răspunsul îl poate da fiecare. Deci această ideologie care crează o falsă cauză a agresiunii ce scop are? Poate adevărată cauză a agresiunii ei singuri adesea o propagă? Oricum chiar dacă şi din partea unor ideologii se destramă familia, cauza principală trebuie căutată acolo unde adesea nu se aşteaptă nimeni, sau mai bine zis unde adesea este trecută cu vederea. Ni se sugerează că rădăcinile fenomenului sunt în sărăcie, dar apare întrebarea: de ce sunt familiile sărace mai fericite şi invers. De ce sunt famii bogate, din care lipseşte pacea şi liniştea?

Cauza nu trebuie căutată din câte se vede, în situaţia financiară. Mai degrabă, în ce constă fericirea, pacea, blândeţea şi celelalte. Un cântec spune: „banii n-aduc fericirea”. Dar ce o aduce atunci? Dacă nu banii? Răspunsul este destul de simplu, în îndreptarea minţii, a concepţiei despre viaţă şi lume.

Da, Biserica învaţă cum să fii fericit în viaţă, pentru asta n-ai nevoie de bani, de slavă, de plăceri. Ai nevoie de a deveni mai bun. Cum? Să imiţi pe cel ce a fost cel mai fericit pe pământ şi atunci fericirea devine o stare de normalitate pentru fiecare. Adevăratul exemplu de urmat e Iisus Hristos. Nu este greu. Trebuie doar să vrei. Să renunţi la vechile clişee şi concepţii despre viaţă.

Dumnezeu promite fiecăruia, dacă va face astfel va căpăta adevarata fericire, cazuri în istorie sunt nenumărate. Trebuie doar un lucru, să vrea omul să se schimbe şi să încerce pe cât poate să meargă pe acestă nouă cale. Dar la început nu-i uşor, pentru că este o cale necunoscută pentru mulţi.

Mai sunt soluţii mai bune, când toate s-au arătat greşite? Răspunsul nu este nevoie de dat. Fiecare îl va înţelege pe masura lui de cunoaştere.

Afganistanul din perspectiva combatantului moldovean Recent, la Editura Lumen din Iași a apărut cartea doctorului în istorie Ion Xenofontov - Războiul din Afganistan (1979-1989). În memoria participanților din Republica Moldova. Realitate istorică și imaginar social (544 p.).

«Dincolo de un segment din istoria războiului, de istorie militară trăită, lucrarea de față relevă în mod indirect percepția unei lumi în schimbare, provocate de dispariția statului sovietic salvator și omnipotent ce se suprapune cu evenimentele ce marchează căderea comunismului din 1989. Deopotrivă ea semnalizează modul în care lumea islamică intră odată cu războiul din Afganistan în prim-planul jocului politic și militar mondial care, în esență, se profilează ca o adversitate culturală față de valorile lumii occidentale, adversitate percepută atît de acut în trăirile combatanților basarabeni. Această carte este un fragment explicativ și deconstructiv al pericolelor lansate dinspre lumea islamică spre lumea occidentală confruntată azi cu spectrul și realitățile terorismului în istoria ultimilor decenii (de la războiul din Golf la cel din Iraq și Liban)». Scrie despre carte profesorul universitar clujean, Dr. Doru Radosav.

26

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Lumi Paralele Iar în fapt, niciodată şeful Comisiei Europene, sau Preşedintele Parlamnetului European, din acel fragment temporal (al anilor 1998-1999) nu a declarat că R. Moldova ar putea începe în orice clipă negocierile. Analiştii noştri, dar şi ascultătorii lor stereotipizaţi, nu înţeleg că între a declara şi a face, e o diferenţă zdrobitoare. c) realitatea ultimilor ani, de asemenea e stereotipizată după bunul plac al media.

Luaţi orice ziar eroic şi partizan de pînă la 2009, şi observaţi pe ce punea accentul. Majoritatea ziarelor pe care le ve-ţi răsfoi, dincolo de cît de unice şi independente se declarau, în cea mai mare parte au pus accent pe scandal, trivializare, informaţii şocante, analize ce ţin de marginalul societal. Au lipsit articole dedicate atît politicului în esenţă, cît mai ales problemelor reale cu care se confruntă societatea. Degradarea continuă, deşi parcă nu mai ai unde, a învăţămîntului. Afirmarea în spaţiul public a josnicului, penibililului şi a minciunei elementare.

Operarea tot mai intensă cu elemente ce ţin de discursul urii, asupra căruia, în măsura timpului şi spaţiului disponibil ne vom opri în unul din numerele viitoare. Desfrîul a devenit o normă.

Dar iarăşi, e important de subliniat că aceşti experţi, nu ar fi avut nici o şansă dacă nu ar fi avut ascultători creduli. De fapt nu creduli. Din păcate, majoritatea intelectualilor noştri au devenit dependenţi de promiscuitate.

Ei simt o nevoie acută de a auzi o bîrfă despre politicianul cutare sau cutare, de a-şi închipui nişte lupte apocaliptice între partidul cutare sau cutare. Pe cînd realitatea e cu totul alta.

Cafenele noastre la care puteai să cumperi nişte plăcinte şi copturi moldoveneşti, pot fi deja înscrise în cartea roşie a localurilor. Pieţile noastre sunt inundate de mărfuri din statele vecine. Moldoveanul orăşean nu mai are nici o mîndrie din a-şi cumpăra produsele ţării sale, după cum ar face-o Polonezul sau Maghiarul. Am ajuns să acceptăm muzica de cea mai proastă calitate. Şi aici poate vom da un ultim exemplu.

De Hramul oraşului Chişinău, în centrul capitalei, în Piaţa Catedralei, a avut loc un concert la finalul căruia un cîntăreţ anume, de mai multe ori şi-a permis gesturi ce ţin de filme pornografice. Deşi nici acum numi vine să cred ce a făcut respectivul pe scenă şi ce făceau cele trei fete desfrînate.

Săracele, nu îşi dădeau seama ele ce fac. În zilele următoare, presa, forumurile de pe internet, etc. discutau despre faptul dacă respectivul interpret era beat sau era proastă înregistrarea Televiziunii Naţionale. Pe cînd în fapt, am avut de a face cu o stereotipie tipică. Nu e exclus că în acea atmosferă de sărbătoare interpretul să fi luat 1-2 pahare de tulburel. Nu e condamnabil pentru aceasta. Toţi oameni suntem. Însă ridicarea dansului înţesat cu elemente obscene la nivel de prezentaţie scenică publică în inima oraşului şi transmiterea cîtorva sute de mii de telespectatori Moldoveni în direct, nu mai e acceptabilă sub nici o formă şi sub nici o scuză. În final ne vom opri pe scurt asupra atacurilor bolşevice care au fost făcute asupra Bisericii Ortodoxe din Moldova în presa republicană în lunile mai-iunie a anului curent. S-au folosit cele mai diferite tipuri de stereotipii. Şi s-au făcut analogii mincinoase de dimineaţa pînă seara. Iar Moldovenii ascultau liniştiţi. Aşa şi trebuie să fie, nu?

Deci, cîteva remarci.

1) e un drept democratic elementar al cetăţenilor să aibă iniţiative de genul introducerii religiei în şcoală. Un motiv e atît faptul că în anii 1944-1989 religia a fost scoasă în afara vieţii sociale din republică, cît şi pentru că în anii de după 1991 nimeni nu a avut curajul să revină normalitate.

2) contrar exemplelor false date de numeroşi analişti, există state europene ca Irlanda şi Polonia unde religia face parte din programa şcolară. Şi nimeni nu îşi face probleme vizavi de democraţia acestor state. Şi de fapt e şocant că educarea în copii a normelor moral-creştine, care le-ar permite să treacă mai bine printre ispitele contemporanietăţii, a stîrnit un val atît de virulent al unei minorităţi de intelectuali. Minoritate care însă în anii 1970-1988 a fost tineretul comsomolist şi comunist exemplar. În alte ţări din Europa, intelectualii discută mai mult despre realitate decît la noi.

Există şi acolo experţi care construiesc stereotipii, dar există şi ziarişti care îi sancţionează dur. În final vă propunem trei mici fragmente din prea poloneză. „Contrar aşteptărilor Internetul nu s-a dovedit a fi un spaţiu al libertăţii, unde fiecare utilizator are drepturi egale. Contrar temerilor nu a dus la dispariţia limitelor, regulate de viaţa cotidiană, în care oamenii rătăcesc însinguraţi şi anonimi. Nu este mai

(continuare din pagina 1) rău, dar nici mai bun decît realitatea. De aceea putem dormi tot atît de neliniştit ca şi pînă la apariţia sa” (Paulina Wilk, „Marele Frate Facebook şi catastrofa iluziilor”, în suplimentul Plus-Minus, al cotidianului RZECZPOSPOLITA, din 30 octombrie-1 noiembrie 2010).

“Cu ceva timp în urmă, se părea că după întîmplările din ultimii 20 de ani – divizările programatice marxiste, terminologia cunoscută, dar şi metodele de manipulare mediatică au trecut în arhiva istoriei. Că sunt “moarte ca şi pasărea Dodo”. Iată că nu este aşa. Grupările partiinice, care se folosesc de o asemenea argumentaţie, continuă să existe, sunt încă prezente în dezbaterile publice, se întîmplă, că se transformă în organizări creatoare de opinie, iar sursele media legate de acesteamint şi manipulează ca în vechile vremuri comuniste. Astfel că e greu să te miri de aceea că veteranii stîngii poloneze scînteiază şi tind spre discursurile publice.

Ceea ce însă într-adevăr mă miră, e faptul că, încă mai există telespectatori şi cititori de ziare, care cred în aceste trucuri compromise. În scenetele de prost gust din circul provincial, din care demult s-a evaporat magia, dar au rămas doar foca ce se sufocă, acrobatul care suferă de reumatism şi clovnul veşnic băut” (Elżibieta Królikowska-Avis, “Metodele manipulării mediatice, în Nowe Państwo, 2010, nr. 9, p. 45”). „Noile forme de identitate a tineretului aduc aminte de organizarea tribală descrisă de sociologul Michel Maffesol. Neotriburile nu se sprijină pe proiecte comune, ci pe asemănări – „asemănări de gen”, „relaţii de prietenie”, „preferinţe filozofice sau religioase”, pe “sfera afectivă, senzaţii, emoţii”.

Conform cercetătorului francez, acestea urmează să devină forme de viaţă dominante în contemporaneitate. Aceasta înseamnă, că toate proiectele tradiţionale vor cădea în zădar. Deoarece neotriburile operează într-o cu totul altă logică” (fragment din articolul lui Michał Łuczewski, preluat de POLSKA The Times, 29 octombrie 2010, p. VI).

La urma urmei, fiecare din noi alege, şi e liber să aleagă dacă în viaţa sa se raportează la realitatea zilei de azi şi la problemele ei, sau la realităţile fictive, paralele, construite imaginar. Dincolo de această alegere, jurnaliştii au obligaţia morală de a arăta pericolul derivei în imaginar. Atît pentru fiecare individ în parte, cît şi pentru societate în ansamblu.

27

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Interviu

Protodiaconul Andrei Kuraev:

Omul poate greşi ca şi un elev de la seminar - Părinte protodiacon, Sfinția Voastră ați studiat o perioadă de timp în România. Ce impresii v-a lăsat țara și poporul ei?

-Timpul petrecut în România pentru mine a fost foarte important, pentru că am cunoscut o Ortodoxie diferită de cea din Rusia. Cred că prin experiența aceasta Dumnezeu a prevenit multe greșeli pe care le-aș fi făcut. Eu am simțit și înțeleg că în afară de Pax Rusicum este și Pax Romana.

Desigur că Republica Moldova și România aparțin Pax Romana. Pentru mine a fost foarte interesant să aflu acest lucru. În al doilea rând, în România, spre deosebire de Rusia, nu s-a încercat să se distrugă viaţa monahală. Din această cauză, mănăstirile din România mi-au lăsat impresii pline de lumină. Recent am fost într-un pelerinaj pe la mănăstirile din nordul Moldovei şi din Bucovina și revederea lor - Moldovița, Sucevița, Putna - mi-au trezit amintiri frumoase. Impresiile sunt despre oameni, nu doar despre munți, despre picturile murale, despre biserici. M-a fascinat lipsa de strâmtorare proprie Ortodoxiei și monahismului românesc. În Rusia prevalează Dostoevski. Dostoevski prefera cuvintele “fractură”, ”ruptură”, etc. Dacă deschideți romanul ”Frații Karamazov”, le veți vedea pretutindeni. Este ușor de perceput atunci când omul își frânge destinul, își schimbă ideile. Astfel de procese au avantaje, dar și dezavantaje. Atunci când îmi făceam studiile la seminar, îi invidiam pe românii din Ucraina, fiindcă ei aveau ceea ce noi, muscalii, nu aveam: naturalețea organică a trăirii credinței. Ei au primit-o odată cu laptele mamei și pentru ei nu este un subiect pentru discuții filozofice, ci o evidență existențială. În monahismul românesc, anume în monahism, este evidentă această trăsătură caracteristică.

Odată cu adâncirea în peninsula Balcanică, această trăsătură este tot mai perceptibilă.

Pe de altă parte, se simte o ruptură între mireni și călugări. La noi relațiile între mireni și călugări sunt calde, dar odată ce te îndrepți spre Balcani, se simte un contrast.

28

Serbia este un exemplu deosebit în această privință. Contrastul e într-atât de mare încât poți să crezi că oamenii aparțin unor confesiuni diferite.

- Începând cu 1 ianuarie 2011 pașapoartele străine eliberate în Republica Moldova vor fi doar biometrice.

Ca ortodocși, putem noi să le acceptăm? Ce atitudine ar trebui să avem față de aceste pașapoarte?

-Desigur că nu este un motiv de bucurie. Este evident pericolul invadării tehnologiilor informaționale în viața politică și socială. Ar fi foarte bine dacă întreaga Biserică Ortodoxă şi-ar exprima poziţia sa faţă de acest fenomen, încercând astfel să convingă partenerii săi laici despre pericolul care-l prezintă aceste paşapoarte şi despre libertatea de a alege, care este dreptul fiecărui cetăţean. Ar fi bine să se facă acest lucru. Totuşi, nu ne-a reuşit să procedăm astfel fiindcă multe voci din interiorul Bisericii Ortodoxe care şi-au exprimat nemulţumirea privind aceste paşapoarte au recurs la un limbaj şi la o atitudine incorecte din punct de vedere teologic. A afirma că cipul este semnul fiarei este un huliganism teologic. Vedem că în Grecia, România, Rusia, Ucraina campaniile de protest contra paşapoartelor biometrice au început să facă dezbinare în sânul Bisericii. Este evident că anume pentru aceasta duşmanii Bisericii au conceput aceste acte cu cip. Din păcate, acest protest consolidat al întregii Biserici nu a reuşit să aibă loc.

Suntem în faza în care nu mai depinde de noi evoluţia acestei invadări a tehnologiilor informaţionale. Cu toţii cunoaştem această rugăciune: “Doamne, dă-mi puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile

pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele.” Dacă noi am ajuns să trăim în stadiul în care aceste fenomene nu mai depind de noi, ar trebui să înţelegem că toate încercările de a controla fiinţa umană, de-ai modifica atât fiinţa, cât şi atitudinile, din punct de vedere duhovnicesc, este primejdioasă numai pentru un grup de creştini. În perioada sovietică ei erau numiţi “nicodimi”. Nicodim a fost un ucenic necunoscut al lui Hristos pe care-l întâlnim şi în Evanghelie, care în taină venea nopţile la adunările creştinilor, pe când în viaţa de zi cu zi rămânea ofiţer al unei centurii. În perioada sovietică au existat astfel de oameni care ocupau diverse funcţii precum ofiţeri, conducători în armată, profesori, etc. Ei erau în mod formal ateişti, însă în taină îşi botezau copii, respectau toată pravila creştină etc.

Ei aveau acasă icoane, însă ele erau ascunse în dulapuri, aveau Sfânta Evanghelie, însă ea era învelită în ziarul “Pravda”, purtau crucea, însă nu la gât, ci o prindeau cu un ac de siguranţă de maiou ş.a.m.d.

Astfel, în cazul controlului total asupra vieţii private a oamenilor va fi imposibil să fii un astfel de “Nicodim”. În caz că antihriştii într-adevăr vor folosi mijloace de control al maselor pentru a lupta contra creştinismului, atunci noi nu vom putea

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

ascunde credinţa noastră. Ce înseamnă aceasta? Mai nimic. Va trebui doar să împlinim la modul direct cuvântul lui Hristos. Adică atunci când veţi fi traşi la judecată de către oameni, răspunsurile voastre vor fi da sau nu, nimic mai mult. În acest sens, fiecare creştin se va asemăna unui preot, căci preotul niciodată nu va putea să-şi ascundă credinţa. Astfel, în cazul unui control desăvârşit asupra maselor fiecare om, fie el bărbat, femeie sau copil, va fi conştient că orice va face, aceasta va fi percepută ca pasul unui creştin, mai apoi ca a unui cetăţean. Guvernarea va şti că acest om e creştin şi guvernarea nu-i iubeşte pe creştini. Dar dacă puterea nu-i suferă pe creştini, acesta nu este un motiv de a mă lepăda de Hristos. Dacă va trebuie de ales între carieră şi credinţă, acei oameni vor alege credinţa. De fapt, nu este nimic nou pentru oamenii îmbisericiţi din cele ce le-am spus mai sus. În orice caz, dacă se face un control prin intermediul acestor paşapoarte, păcătuieşte acel care execută controlul şi nu acel care este controlat. Şi nu este nici o diferenţă dacă mă urmăreşte un spion, un robot sau o cameră video.

Principalul este ca această urmărire să nu mă influenţeze ca creştin ce sunt. Deci eu nu trebuie să am aparenţă de creştin în faţa acelei camere de filmat, dar nici să am un comportament de ne-creştin. Atitudinea faţă de aceste tehnologii ar trebui să fie ca şi atitudinea faţă de idoli.

- Părinte, unele voci din interiorul Bisericii Ortodoxe susţin că în bisericile care au trecut la stilul nou nu există har. Ce ne puteţi spune despre aceasta?

- Are dreptul la greşeală intelectualul ortodox?

- Cred că da. În mediul bisericesc cred că ar trebui să fie acceptat dreptul la greşeală. Noi avem o trăsătură negativă: reacţionăm ostil atunci când se greşeşte.

Deci dacă ai greşit cu ceva, eşti fie duşman al Bisericii, fie eretic. Dar omul poate greşi ca şi un elev la seminar. Dacă elevul face o greşeală în timpul examenului, aceasta nu înseamnă că el este mason. De fapt, pentru Dumnezeu cu toţii suntem elevi la seminar. Şi întreaga viaţă primim doar note de doi. Din această cauză fiecare poate greşi cu ceva. Desigur că greşelile sunt diferite. Una e când faci o greşeală şi îţi asumi responsabilitatea să răspunzi pentru ea personal şi alta e când greşeşti în numele Bisericii şi îţi expui propria opinie ca fiind cea a Bisericii. Aceasta este o dovadă a lipsei de moralitate. Eu, ca profesor de teologie, pot vorbi în numele Bisericii doar despre Crez. Însă în celelalte privinţe cunoaştem că şi Sf. Părinţi au păreri diferite. Există diferite interpretări ale textului biblic, diferite aplicări ale aceluiaşi canon de către duhovnici, ierarhi sau Sfinţi Părinţi. În plus, cunosc cu desăvârşire că toate dogmele Bisericii Ortodoxe ne învaţă despre Cer şi nu despre pământ. Noi nu avem dogme despre blugi, dogme despre muzică, dogme despre evoluţie plantelor, animalelor sau a omului. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că : „Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea : Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat,

în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare şi după întrupare”. Se spune că toate dogmele Bisericii Ortodoxe sunt cuprinse în cele cinci degete ale mâinii: Treimea şi doimea. Şi unde mai încape politica, unde mai încape moda, literatura, calendarul?

- Părinte protodiacon, Sfinţii vieţuiau conform canoanelor?

Ce atitudine ar trebuie să aibă contemporaneitatea faţă de canoane?

- Ar trebui să avem o atitudine plină de dragoste, fiindcă canoanele sunt un vis al Bisericii despre Ea însăşi. Felul în care Biserica şi-ar dori să fie, însă nu-i va reuşi acest fapt niciodată. Nu a existat nici un deceniu în viaţa Bisericii când întreaga ei existenţă să fi fost corespunzătoare canoanelor. Canoanele pentru noi sunt asemenea textelor din Evanghelie: nimeni din lume nu le împlineşte. De exemplu, este scris în Evanghelie să nu ai două haine. Nimeni nu are dreptul să declare aceste texte ca fiind învechite. Nimeni nu îndeplineşte cuvântul Domnului Iisus Hristos în mod direct. Nimeni nu dă acestor cuvinte un înţeles alegoric. Şi cu toate acestea, canonul există. Biserica nu anulează canoanele, dar nici nu le îndeplineşte cu desăvârşire.

Totuşi, este important ca fiecare creştin să citească canoanele.

- Vă mulţumim pentru interviul acordat.

Realizat de Ecaterina Luţişina

-Această întrebare aş fi înţeles-o dacă mi-o punea cineva din Siberia. Dar aici, în Republica Moldova, voi, cei care sunteţi atât de aproape Bisericii Ortodoxe Române, care se conduce după stilul nou? Oare nu aţi auzit niciodată de duhovnicii care au vieţuit şi continuă să vieţuiască în mănăstirile de dincolo de Prut, de Părintele Cleopa, de exemplu? Pentru mine este un răspuns evident privind existenţa harului în bisericile din România şi nu numai.

Când l-am cunoscut personal pe Părintele Cleopa, încă nu cunoşteam limba română la acel moment. Însă lângă Sfinţia Sa era destul doar să stai fără a vorbi, căci aveai un sentiment că eşti acoperit de un clopot de sticlă şi pretutindeni este linişte şi pace.

Aveam impresia că aş îmbrăţişa epitrahilul părintelui şi nu aş pleca de acolo niciodată.

29

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Mari duhovnici romani

Parintele Paisie Olaru - ,,Un pustnic al Mănăstirii Sihăstria” de Tatiana MELEŞTEAN Asemenea unui olar care modelează lut pentru a realiza vase frumoase, Părimtele Paisie de la sihăstria ştie cât de greu se modelează ,,lutul” din om pentru a deveni vas al Sfântului Duh, dar el ştie cât de mare este puterea harului dumnezeiesc, a comorii ascunse în vasele de lut care s-au modelat după voia lui Dumnezeu prin tăria voii egoiste, individuale.

Părintele Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897, în satul Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugăriei. În vremea sa, la el în sat, nu se învăţau mai mult de trei clase primare. În aceşti trei ani a fost premiantul clasei. Ioanchie Bălan relatează un moment din viaţa păti-

30

ntelui Paisie povestit de el însăşi: „La sfarşitul anului îmi cântau băieţii: „Ai ascultat, ai învăţat, coroana ai luat”! Pe atunci se dădeau ca premii cărţi cu vieţile sfinţilor.

Sigur că mă mândream! Părinţii mei, Ioan si Ecaterina, au trăit în pace şi mergeau la biserică regulat, mai ales la sărbatori mari. Ţin minte, la Paşti, după Înviere venea tata de la biserică cu pasca sfinţita şi cu oua roşii într-un ştergar frumos. Noi îl aşteptam să vină şi când intra în casă, zicea: ,,Hristos a înviat”!, iar noi răspundeam: ,,Adevarat a înviat”! Apoi, tata ne atingea cu pasca sfinţită la frunte”.

Citind viaţa şi patimile sfinţilor i s-a aprins sufletul său curat pentru viaţa monahală. „Mămuca” însă, dorind poate să-l ştie lângă ea, i-a zis - „să nu te duci la călugărie, dragul mămuchii, că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr, şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine»! În anul 1921 Părintele Paisie Olaru a fost închinoviat la Schitul Cozancea.

Cozancea era un schit cu viaţa de sine, stareţ fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povăţuitor duhovnicesc l-a avut pe Părintele Calinic Susu, un mare nevoitor al rugăciunii.

A fost destul de mult încercat de către stareţ, dar gândul întoarcerii în lume şi celelalte ispite ale începătorului în viaţa călugărească s-au stins încet-încet,prin deasa spovedanie. La numai un an de la intrarea în mănăstire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns în monahism, primind numele de Paisie.

Dorul de viaţa pustnicească pe care-l

avea din tinereţe s-a aprins mai tare în urma vizitei pe care a făcut-o în mănăstirile din Munţii Neamţului, între care şi Sihla, în împrejurimile căreia a întâlnit mulţi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930, a venit la Sihăstria, cerând să fie primit în obştea mănăstirii sau să se retragă la Schitul Sihla. Neavând însă binecuvântarea egumenului său de la Cozancea, stareţul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu îl primeşte. În anul 1943 Părintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar în anul 1947 preot şi duhovnic de către Episcopul Valerie Moglan. Deşi proaspăt hirotonit, Părintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserică şi a fost rânduit de la bun început la spovedania călugărilor şi a credincioşilor care cercetau mănăstirea. În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obştea Sihăstriei, în frunte cu stareţul lor, Părintele Cleopa, sunt trimişi la Mănăstirea Slatina cu misiunea de a reorganiza şi revigora mănăstirea. Ca duhovnic, Părintele Paisie Olaru îl urmează pe Părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina, întărind foarte mult obştea şi povăţuind credincioşii care începuseră să vină în număr mare. Dintre ucenicii săi cel mai sporit a fost Gheorghe Ilie, fratele părintelui Cleopa. În primăvara anului 1953 Părintele Paisie Olaru se întoarce la Sihăstria.

Persecuţia împotriva monahismului, din anii 1959-1964, lasă Mănăstirea Sihăstria fără stareţ, pe atunci Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fără Părintele Cleopa (care se retrage pentru a treia oară în munţi), şi fară mulţi călugări îmbunătăţiţi. Slujbele bisericeşti se desfăşurau cu anevoie, din lipsa de slujitori, şi toată greutatea apasă acum pe umerii bătrânului duhovnic Paisie, care spovedea ziua şi noaptea călugări şi mireni, mângâia, îmbărbăta, dădea speranţă tuturor, rugându-se lui Dumnezeu cu credinţă.

După anul 1964 situaţia mănăstirii s-a îmbunatăţit foarte mult, Părintele Cleopa, întors din munţi, s-a alăturat Părintelui Paisie şi liniştea duhovnicească s-a pogorât din nou asupra Sihăstriei. Între anii 1972 şi 1985 Părintele Paisie Olaru a fost rânduit să întărească viaţa du-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

hovnicească la schitul Sihla. De mult voia părintele să se liniştească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora şi alte sute şi mii de sihastri. În acest loc de pocăinţă, şi de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie Olaru şi-a înmulţit nevoinţele. Toţi ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul şi înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia şi blândeţea sa desăvârşită.

Vestea sfinţeniei vieţii părintelui şi ajutorul primit de credincioşi în urma rugăciunilor sale ajunsese pâna departe şi era căutat de mulţi de oameni.Cei care îl căutau – călugări, maici, oameni de diverse categorii, dar şi clerici şi ierarhi – veneau pentru rugăciuni, spovedanie, binecuvăntări, atraşi de darul său.

Cei care veneau odată, nu se mai puteau dezlipi de bătrân şi aduceau şi pe alţii, căci blândeţea, smerenia şi dragostea sa mişca inimile tuturor, iar harul Duhului Sfânt, care se sălăşluise într-însul, mângâia sufletele credincioşilor; de asemenea, nu de puţine ori, cei bolnavi se întorceau sănătoşi.

Iubea mult pe fiii săi duhovniceşti, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi şi din noapte, şi purta mare grijă de mântuirea lor. Ucenicii săi simţeau această dragoste a părintelui şi îi purtau şi ei, după Dumnezeu, o mare dragoste.

Fiii săi duhovniceşti de la Sihăstria nu îl părăsiseră, ci veneau la sfinţia sa o dată pe săptămână, vineri, pentru mărturisire.

Părintele Paisie Olaru niciodată nu stătea fară lucru: se ruga, spovedea, mîngâia, îmbărbăta sau lucra în grădină sau îngrijea vreo fântână, sau căuta izvoare cu apă bună de băut, lângă care punea câte o cruce şi o cană, ca trecătorii să poată bea apă.

Unor ucenici aflaţi în nişte încercări, părintele le-a spus - „Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeste, îl ţine aproape de el, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câstige sufletul. Aşadar suntem datori să primim cu dragoste aceste incercări şi să-i mulţumim Domnului pentru toate”.

Un alt sfat pe care îl dădea Părintele Paisie Olaru era următorul: „Când ieşi de aici şi te întorci în lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, dar să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti şi nu intri în cele ale lumii, este ca şi cum te-ai murdări de praf – te scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, ca altfel eşti pierdut”.

La desparţire, Părintele Paisie Olaru adresa obişnuitul său salut: „Să ne întâlnim la uşa raiului!” Unii dintre ucenici îl întrebau: „Noi vrem să ne întâlnim cu toţii în rai. De ce doriţi să ne întâlnim la uşa raiului”? Iar bătrânul răspundea cu nădejde şi blândeţe: „Să ne vedem noi scăpaţi de viclenii diavoli şi ajunşi la uşa raiului, că aici strigăm la Maica Domnului, cerem ajutorul sfinţilor, plângem la uşa milostivirii Mântuitorului şi nu ne lasă el afară.

Pâna aici este greu”!

Iată şi mărturia Părintelui Cleopa despre Părintele Paisie Olaru - „Aşa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând,

veşnica viaţă”.

Din septembrie 1986 până în octombrie 1990, Părintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, având piciorul drept fracturat. În această lungă perioadă de suferinţă, bătrânul spovedea numai părinţii bătrâni din mănăstire, pe care îi avea de mulţi ani la scaunul de spovedanie. Obişnuia însa să mai primească pe unii dintre cei mai aleşi călugări, duhovnici, stareţi, ierarhi şi chiar mireni, care doreau stăruitor să-l vadă să primească sfat sau să primească o binecuvântare.

Din întâlnirile cu Părintele Paisie Olaru multe suflete s-au liniştit, multe întrebări

înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucură. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multă vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.

Părintele Paisie Olaru era foarte legat duhovniceşte de înaintaşii săi, de părinţii plecaţi mai nainte la Hristos, şi zicea: „De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvârşită dragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu că ne vom vedea dincolo, în

fără răspuns au fost dezlegate, mulţi călugări şi credincioşi s-au luminat vazând blândeţea, liniştea, smerenia şi întelepciunea Părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau pâna la inimile oamenilor.

Părintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul în zorii zilei de 18 octombrie 1990, la vîrstă de aproape de 94 de ani. Un dor tainic de veşnicie cuprinsese pe toţi, căci Părintele Paisie Olaru, care ne vorbise o viaţa întreagă despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca prin rugăciunile lui să ni se deschidă şi nouă porţile cele încuiate ale mult doritului Rai.

31

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 23, Brumar 2010

Expoziţia Septembrie 1939

Dezmembrarea Poloniei de Nicolae GÎRBU

Anul 1939, 28 septembrie. La Moscova, capitala sovietică, a venit, pentru a doua oară, ministrul de externe german J. von Ribbentrop şi a semnat cu omologul său sovietic V. Molotov, Tratatul germano-sovietic de prietenie şi frontieră dintre URSS şi Germania, înţelegere ce prevedea delimitarea liniei de frontieră între cele două state totalitare la finalul operaţiilor militare.

Anul 2010, 28 septembrie. După 71 ani, Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a găzduit o expoziţie de documente şi fotografii, referitoare la tragicele zile ale celei de-a IV-a împărţiri a Poloniei între Germania nazistă şi URSS bolşevică (septembrie ´39).

Expoziţia, realizată de către Fundaţia Centrului Karta şi Casa întâlnirilor cu Istoria din Varşovia la solicitarea Ministerului de Externe al Poloniei, reconstituie cronica tristă a acelor evenimente, iar secvenţele documentare prezentate exprimă nu doar o mare tragedie, ci şi mult curaj, eroism, demnitate de neam şi dragoste de ţară.

32

La lansare au fost prezenţi oameni de cultură şi ştiinţă din Moldova, reprezentanţi ai corpului diplomatic acreditat la Chişinău, membrii diasporei poloneze.

Cuvântul de deschidere a expoziţiei a aparţinut doamna Elena Postică, doctor în ştiinţe istorice, director adjunct al Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie, care a salutat publicul prezent la inaugurare şi a vorbit despre importanţa acestei expoziţiei, despre necesitatea cunoaşterii istoriei adevărate privind trecutul nostru comun. „Şi de această dată am acceptat să oferim spaţiu unei expoziţii despre drama polonezilor în cel de-al Doilea Război Mondial, or credinţa noastră este că, dacă zilele de glorie ale unui popor trebuie mereu perpetuate în timp, nici momentele sale de slăbiciune, de cădere în sclavie, nu trebuie ignorate. Ele trebuie neapărat reamintite, ca un semnal, tocmai pentru a nu mai fi niciodată repetate” a menţionat doamna Elena Postică.

Ambasadorul Poloniei în Moldova, domnul Bogumił Luft a rostit un discurs despre tragicele evenimente din septembrie 1939: „Acum 61 de ani, în septembrie 1939, Polonia a fost atacată mai întâi de Germania nazistă, apoi de Uniunea Sovietică stalinistă. Aşa a început al doilea război mondial. Pentru polonezi a început perioada de luptă care a durat 50 de ani, mai întâi pentru supravieţuirea naţiunii, apoi pentru reinstaurarea suveranităţii”.

Potrivit Excelenţei Sale, expoziţia transmite, în primul rând, un mesaj de bucurie că acele vremuri s-au schimbat, evident, prin eforturile consecvente şi eficace ale celor iubitori de suveranitate şi independenţă – „...chiar după cele mai dificile încercări ale istoriei se pot întreprinde eforturi consecvente şi eficace pentru edificarea unui viitor bun, pe măsura aspiraţiilor noastre”.

Istoricul Anatol Petrencu a mulţumit organizatorilor pentru reflectarea timpurilor grele ale poporului polonez şi a readus, prin discursul său, momentele istorice ale reglementării teritoriului polonez între cele două mari dictaturi ale secolului XX, adăugând că „Această expoziţie ne aminteşte de ororile războiului, despre necesitatea solidarităţii oamenilor în condiţii de criză deosebită. Subiectul nu este epuizat. În 2009-2010 în Federaţia Rusă au apărut cărţi din curentul neostalinist în care vina se pune pe Polonia, despre care se spune că ar fi determinat începutul războiului, i-a determinat pe ruşi să semneze acordul cu Germania nazistă”. În final, vernisarea expoziţiei a continuat cu multiplele dialoguri între cei prezenţi, realizarea interviurilor de către jurnalişti referitor la expoziţie, ce a fost deschisă pentru public până pe 15 octombrie 2010.