AXA nr.22 by Revista AXA

Cuvânt cĂtre cititor

Liniştea noastră cea de toate zilele de Marius TĂRÎŢĂ În numerele anterioare ale revistei AXA, ne-am oprit asupra prăbuşirii limitelor bunului simţ în spaţiul public şi asupra tabloidizării discursului media, dar şi a sensibilităţii oamenilor. În primul caz, pornind de la nişte confruntări care iniţial erau specifice doar unor jurnalişti, s-a ajuns la aceea că întreaga societate urmăreşte cu „sufletul la gură”, în fiecare seară la micul ecran „viaţa politică”. Viaţă care nu e reală deoarece nu se referă la evenimenţialul politic, ci la declaraţii şi proiecţii. Pe de o parte cetăţenii simpli au ajuns să accepte această „reprezentare” a realităţii (deşi e una extraordinar de fragmentară), pe de altă parte jurnaliştii au ajuns să joace un rol mai important decît politicienii. Lipsa unor lecturi constante, dar şi criza culturală prin care trece presa, îl face pe cetă-

ţean să se complacă seară de seară în faţa televizorului sau monitorului, şi să coparticipe prin acceptare tacită la prăbuşirea limitelor bunului simţ. Aceasta atît prin lipsa unei reacţii, cît şi prin complacere. În al doilea caz, ne-am referit la aceea că accentul este pus doar pe aspecte scandaloase, şocante, ce ţin de multe ori de periferia societăţii, dar şi pe trivializarea tragediilor umane. Aici foarte important e şi faptul că degradează limbajul, ceea ce duce la atrofierea simţurilor şi percepţiilor umane. Sau după cum a fost denumit fenomenul pe un blog polonez – căderea limitelor de adaptare la rău (de exemplu desfrîul devine perceput ca ceva normal, chiar dacă majoritatea oamenilor nu îl practică). Dincolo de aceste precizări, cele două - căderea limitelor bunului simţ şi tabloidizarea ţin de mediul înconjurător, de exteriorul nostru. E ca şi cum o pădure sănătoasă a devenit mai rară,

pe alocuri mai uscată, în alte părţi cu mai multe pajişti. Deşi nu mai e aceeaşi pădure, raportată la cîmpie sau pustiu, tot pădure rămîne. Însă, schimbările exterioare, duc la schimbări interioare în rîndul vieţuitorelor acestei păduri. În acest caz, lupul poate deveni mai agresiv, iepurele mai fricos, iar vulpea mai inteligentă? Cineva din cei trei are ceva de cîştigat, sau în această situaţie toate trei grupuri de vieţuitoare au cîte ceva de pierdut, şi nu doar separat, ci şi ca o reacţie în lanţ? Cîteva zile în urmă am zăbovit cîteva zeci de secunde pe postul public de televiziune. Individul care prezenta/ citea ştirile vorbea pe un ton agitat, de parcă s-ar fi grăbit nu ştiu unde şi parcă dorind să se împartă cu toţi telespectatorii cu o tulburare, în cazul dat inventată, dar care în sufletele noastre ar fi trebuit să devină reală. Nu mi-a venit să cred. (continuarea în pagina 32)

Revoluţia „Forţei a Treia” În statele în care sistemele politice sunt într-o criză profundă, se observă proliferarea unor „forţe a treia”, opuse polurilor ideologice tradiţionale. Fenomenul are tendinţa să devine unul global. Când vorbim de „a treia cale” sau „a treia forţă”, nu este vorba atât de o poziţionare, specifică marketingului electoral, ci de o încercare de revizuire a unei paradigme dominante, incapabile să mai răspundă la necesităţile vremii. Este interesant faptul că în cea mai mare parte, mişcările şi partidele politice, care se declară „forţa a treia”, sunt de dreapta. Această explicaţie poate veni din faptul că după cel de al doilea război mondial, dreapta a fost mult timp ostracizată, iar acum, aceasta a primit şansa de a reveni pe scena politică, cu o platformă nouă, cu viziuni noi şi soluţii noi. În SUA se observă ascensiunea unei mişcări radical-conservatoare, care riscă să elimine monopolul celor doi giganţi politici tradiţionali: Partidul Republican şi Partidul Democrat. Este

vorba de „Tea Party” („Partidul Ceaiului”), care în pofida faptului că are o platformă de extremă dreaptă, cheamă toate forţele comuniste, socialiste şi conservatoare din SUA, să se opună actualului regim de la Washington. Este semnificativ faptul că „Tea Party”, a obţinut mai multe victorii la prealegerile pentru Senatul american în statele Delavar, New Hampshire şi New York. În Germania, scandalul în jurul cărţii lui Thilo Sarrazin, fost social-democrat, în care sunt expuse problemele cu care se confruntă Germania din cauza valurilor de imigranţi islamici, a creat un teren propice pentru crearea unei „forţe a treia”, pe o platformă radicalconservatoare. Conform ultimului sondaj, 18 la sută din germani ar fi de acord cu numirea lui Sarrazin în funcţia de cancelar al Germaniei. Nu trebuie să trecem cu vederea succesele electorale ale partidelor de extremă dreaptă dintr-un şir de state europene precum Olanda sau Suedia (tradiţional de stânga), cu care parti-

de Octavian RACU

dele de dreapta din establishment, sunt nevoite să creeze coaliţii de guvernare, acceptând unele măsuri radicale ale „forţelor a treia”. Participarea formaţiunii de extremă dreapta, „Suedia Democrată” (care a reuşit să obţină 24 de mandate în legislativul naţional) la manifestaţiile mişcării „Tea Party” împotriva construcţiei moscheelor în locul unde cândva se înălţau cele două turnuri gemene, demonstrează odată în plus similitudinea celor două platforme. În România, de câţiva ani, există un grup intelectual de orientare radicalconservatoare, care se autodefineşte ca „A Treia Forţă” (Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon etc.), însă până în prezent, acesta nu a reuşit să devină nucleul nici unei formaţiuni politice. (continuarea în pagina 32)

Internaţional

Iraq - „cobaiul” geopolitic al Occidentului 8 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER). Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Valeriu Harabara, Pavel Moraru, Maria Dimineţ, Ecaterina Luţişina, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac. Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

ISSN 1857-3495

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

Polemică

Rusia şi Moldova Mare

10 1. Cuvânt către cititor - Liniştea noastră cea de toate zilele - Revoluţia Forţei a Treia

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Iraq - „cobaiul” geopolitic al Occidentului - Alexandr Dughin: Rusia şi Moldova Mare - Dinamica domocraţiei şi dinamica hiperrealismului

3. Istorie - Partizanii din pădurea Căpriana - Anul 2005. Polemica tradiţionalişti-postmodernişti - Relaţia Biserică-Stat în URSS (1970-1990) - Crucea celtică - semnificaţie şi istorie

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Cehia şi Slovacia vor ca, împreună cu România şi Bulgaria, să poată bloca directivele UE Preşedinţii Parlamentului slovac şi Senatului ceh, Richard Sulik şi Premysl Sobotka, au discutat în 20 septembrie 2010 despre metodele prin care ţările din Europa Centrală şi cele baltice, împreună cu România şi Bulgaria, ar putea să blocheze unele directive economice ale UE, relatează CTK, citat de NewsIn. Cei doi oficiali au analizat posibilitatea formării unui bloc care să fie suficient de puternic pentru a împiedica UE să implementeze o parte dintre deciziile sale. „Amândoi considerăm ideea ca UE să controleze bugetele o interferenţă în suveranitatea guvernelor şi parlamentelor noastre”, a spus Sobotka după reuniune. El şi Sulik (de dreapta) se opun şi posibilei unificări a taxelor directe în UE. Oficialul slovac a precizat că, refuzul recent al Ljubljanei de a sprijini ajutorul acordat Greciei reprezintă o încurajare pentru alte ţări mici din UE „să nu fie de acord cu orice prostie provenind de la Bruxelles”. „Înţelegem că acest lucru nu le place tuturor politicienilor de la Bruxelles, dar sunt convins că mai târziu, după indignarea iniţială, va prevala pragmatismul”, a adăugat el. Slovacia urma să contribuie cu circa 800 de milioane de euro la împrumutul acordat de UE Greciei, dar a refuzat. (sursă - http://www.ziuaonline.ro)

Interviu

Iulia COŞERIU: „Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară o mare personalitate, cu o mare carismă”

28 5. Interviu - Iulia COŞERIU: „Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară o mare personalitate, cu o mare carismă”

6. Recenzie Mircea Eliade dinspre Portugalia

7. Spiritualitate - Maica Domnului: modelul şi mijlocitoarea noastră - Reportaj de la tabăra naţională ASCOR

Spritualitate

Reportaj de la tabăra naţională ASCOR

Calendarul Popular Ianuarie – gerar, ghenar, sărindar. Februarie – faur, făurar. Martie – mărţişor, marţ. Aprilie – prier. Mai – florar. Iunie – cireşar. Iulie – cuptor. August – gustar. Septembrie – răpciune, vinicer. Octombrie – brumărel. Noiembrie – brumar. Decembrie – îndrea, undrea. Calendarul a fost o realitate obiectivă şi vie, o expresie de ritm a timpului, constituind din punct de vedere funcţional, punctul de reper al întregii sale fiinţe materiale şi spirituale (Ernest Bernea).

15 3

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

ŞTIRI Tensiuni între Parlamentul European şi Franţa în chestiunea expulzării cetăţenilor români şi bulgari În data de 9 septembrie 2010, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie în care cerea oprirea expulzării cetăţenilor români şi bulgari de origine romă din Franţa. Făcând referire la dreptul de circulaţie şi de stabilire pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Pentru rezoluţie au votat 337 eurodeputaţi, 245 au fost contra, iar 51 s-au abţinut. „Pentru” au votat socialiştii europeni, liberalii, verzii şi comuniştii. Ca răspuns, ministrul francez pentru Imigraţie, Eric Besson, a declarat - „Doresc să spun foarte clar că nu se pune problema că Franţa să oprească expulzarea în ţările de origine, fie că e vorba de Români, fie că de Bulgari, fie că de oricare alţi cetăţeni”. Pe de altă parte deputaţii europeni au criticat şi „retorica... discriminatorie făţişă, care caracterizează discursul politic de expulzare a romilor”. Aceasta, conform opiniei lor, ar putea legitima declaraţiile şi faptele extremei de dreapta. Eric Besson a ţinut să sublinieze că Parlamentul European şi-a depasit atribuţiile şi că evident că „noi nu trebuie să ne supunem dictatului politic”, în contextul în care Franţa respectă cu scrupulozitate atât dreptul unional, cât şi pe cel al Republicii Franceze. Argumentul principal al părţii franceze a fost - „Franţa nu a intreprins nici un gest special faţă de romi”. Nu îi tratăm pe romi ca romi, ci ca pe cetăţeni ai statului al cărui naţionalitate o au. (sursă - www.tvn24.pl, stirea din 9 septembrie 2010, ora 16:07)

Ce omoară focile din Marea Baltică? Primele semne îngrijorătoare că ceva nu e în regulă au fost observate primăvara. Mulţi turişti au semnalat faptul că găsesc pe malul mării pui de focă morţi. Iarna trecută, Marea Baltica a îngheţat mai mult decît de obicei, din cauza gerurilor mai puternice. În multe cazuri noua generaţie de foci s-a născut pe gheaţă. Când aceasta a început să se topească, puii au pierdut contactul cu maturii şi ajungeau în derivă pe malurile cele mai apropiate. Problema care a apărut e că fenomenul continuă până în prezent. Oamenii de ştiinţă mai degrabă exclud faptul că aceasta s-ar datora apelor infectate revărsate în mare ca urmare a inundaţiilor din Polonia sau arşiţei din timpul verii. De asemenea e puţin probabil ca scuterele sau bărcile cu motor ar provoca prin accidentare moartea focilor, deşi mai multe din exemplarele găsite pe plaje aveau răni. Mortalitatea mai ridicată e înregistrată şi în rindul marsuinilor, populaţia cărora atinge în total câteva sute de exemplare în Marea Baltică. La momentul actual se estimează că în Marea Baltică trăiesc 23 de mii de foci sure. Deşi acest numar e de patru ori mai mic decît 100 de ani în urmă, e mai mare de şase ori decât cel înregistrat în anul 1990 (sursă - „Metro”, 14 septembrie 2010, p. 5, investigatie de Michał Stangret).

Schimbări majore pe în Europa

În ziua de 7 ianuarie 2010, Comisia Europeană a permis companiei americane Kraft să achiziţioneze producătorul britanic de dulciuri Cadbury. Comisarul European pentru Concurenţă, Neelie Kroes s-a arătat satisfăcut de faptul că această tranzacţie nu va afecta competiţia în spaţiul european. Kraft fusese de acord să nu deţină în ţări precum România şi Polonia, fabrici pe ambele filiere – cele mai vechi pe linia Kraft şi cele noi din cadrul reţelelor Cadbury. În acest sens Kraft a fost de acord să vîndă fabrica Wedel din Polonia şi Cadbury Romania. De notat că pe teritoriul Irlandei şi Marii Britanii, pînă la acel moment, consumatorii preferau net produsele Cadbury. O primă ofertă în ce priveşte compania Cadbury, a fost evaluată la 11,35 miliarde de lire sterline (sursă: www.europeanvoice.

com, 7 ianuarie, 14:04). Cadbury a devenit parte a Kraft Foods în 2 februarie 2010. În 28 iunie 2010, Kraft Foods a anunţat că firma poloneză Wedel (cu o istorie de 160 de ani) va fi vîndută grupului japonez Lotte Co. Aceasta a implicat nu doar fabricile din Varşovia şi Skarbiemierz, ci şi mărcile deţinute. Lotte e cel mai mare producător de gume de mestecat din Asia. Datele contractuale nu au fost făcute publice, însă conform estimărilor fabricile Wedel ar valora circa 800 de milioane de zloţi (=200 milioane euro). Ştirea a trezit mirare în rîndul experţilor deoarece majoritatea se aşteptau că Wedel va fi preluat de Compania elveţiană Nestle sau de Concernul American Hershey (http://www.handel-net.pl/, 28 iunie 2010). Compania Cadbury Romania

Cehii au respins cererea Google în vederea O instituţie guvernamentală din Cehia a respins o cerere din partea Companiei Google. Programul Panorama Străzii (Street View) trezeşte de mult timp numeroase controverse. Accidentele din reţea fac ca tot mai multe ţări să aibă rezerve în vederea exprimării acceptului pentru fotografierea teritoriului lor. Direcţia de Protecţie a Datelor Personale din Praga (DPDP) a respins pentru a doua oară cererea cu privire la colectarea în continuare a datelor de pe teritoriul ceh, în legătură cu posibilele neconcordanţe care pot apărea faţă de legislaţia naţională. Hana Stepankowa, juristul DPDP a declarat că decizia nu interzice folosirea datelor adunate pînă în luna octombrie 2009, când a fost iniţiat progra-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

e piaţa dulciurilor a fost vândută catre fondul internaţional de investitii Oryxa Capital în 8 Iulie 2010 (suma tranzacţiei nu a fost făcută publică). Cadbury era prezentă pe piaţa românească din anul 2007 cînd achiziţionase Kandia-Excelent S.A. (gama de producţie – „ROM”, „Kandia”, „Măgura”, „Laura”, „Silvana” şi „Sugus”). De asemenea avea în România aproximativ 530 de angajaţi şi o unitate de producţie în Bucureşti. Cu un venit anual de aproximativ 48 miliarde de dolari, Kraft Foods deţine 11 mărci cu un venit ce depaşeşte 1 miliard de dolari – „Oreo”, „Nabisco” şi biscuiţii „LU”; ciocolata Milka şi Cadbury; guma Trident; cafeaua Jacobs si Maxwell House; crema de brânză Philadelphia; brânzeturile Kraft, gustări şi sosuri; preparatele de carne Oscar Mayer. Aproximativ

70 de marci generează un venit anual de peste 100 milioane dolari (sursă: http://www.wall-street.ro/, 8 iulie 2010). Kraft Foods intrase pe piaţa românească mult mai devreme. În anul 1994 a fost achiziţionată întreprinderea Poiana Produse Zaharoase din Braşov. În noiembrie 2009 Fabrica Kraft Foods din Braşov a oprit producţia, toţi cei 220 de angajaţi rămaşi în societate primind preavizele de disponibilizare. Un număr de 67 de angajaţi ai Kraft Foods România au fost preluaţi de firma Rap Confectionery Braşov. Primele disponibilizări avuseseră loc în iunie 2009 – 134 de angajaţi. Cei disponibilizaţi urmau să beneficieze de salarii compensatorii şi asistenţă plătită pentru găsirea de noi locuri de muncă (sursă: http://www.capital.ro, 20 noiembrie 2009).

a acumulării informaţiei prin satelit mul Panorama Străzii în Cehia. „Nu avem certitudinea absolută, că informaţiile obţinute sunt păstrate în conformitate cu legea”. Nu este exclus faptul că o nouă aprobare va fi eliberată companiei abia atunci când va convinge guvernul de legalitatea completă a procesului în sine. Una din problemele care apar e că acest program permite mărirea atît de exactă a imaginilor din satelit, încât se pot vedea numerele de la maşini, de la cutiile poştale ş.a. Deşi pe internet acestea apar acoperite de o peliculă de ceaţă, nu se ştie în ce condiţii sunt păstrate în însăşi baza de date a companiei ce a iniţiat programul Panorama Străzii. (sursă: http://www.webhosting.pl - 16 septembrie 2010)

ŞTIRI

Partidul Republican pierde prealegerile în statul Delavar

Christine O’Donnell, 41 de ani, candidatul din partea Partidului Ceaiului (Tea Party), a câştigat în faţa lui Mike Castle, candidatul Partidului Republican la prealegerile pentru Senatul american în statul Delavar. O’Donnell a fost consultant marketing al filmului „Patimile lui Hristos”, regizat de Mel Ginbson. În campania actuală a fost susţinută de fostul guvernator al statului Alaska - Sarah Palin. Cele 54% de voturi obţinute sunt cu atât mai importante cu cât contracandidatul, Mike Castle, a fost de două ori guvernator, şi circa 20 de ani reprezentant în Camera Reprezentanţilor. În luna noiembrie O’Donnell se va confrunta cu Chris Coons, candidatul Partidului Democrat. Christinne O’Donnell e cunoscută pentru poziţia principială în vederea interzicerii avorturilor şi pentru întărirea moralităţii în rândul tinerilor. În acest sens a făcut chiar în anii 1990 declaraţii pe postul MTV, că tinerii ar trebui să evite relaţiile preconjugale. Concurenţii politici consideră că votul exprimat pentru Christine O’Donnell e unul de protest faţă de Republicani. Aceasta e straniu în situaţia în care popularitatea Partidului Democrat, datorită politicilor sociale promovate de Barack Obama (peste care se adaugă şi neretragerea din Afgasnitan), e în scădere. De aceea Partidul Republican spera să obţină mai multe locuri în plus la alegerile din noiembrie, atît pentru Senat, cît şi pentru Camera Reprezentanţilor. Până în acest moment candidaţii Partidului Ceaiului au obţinut mai multe succese, în Noul Hampshire, Nevada, Kentucky şi Noul York. Partidul Ceaiului promovează o platformă anti-establishment, dar în primul rând e un partid care pledează pentru revenirea la valorile morale şi relansarea Americii. (sursă: http://www.nydailynews.com/com/news/politic/2009/09/14)

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Revista presei

Una dintre problemele grave cu care se confruntă cetăţenii statelor din estul Europei, este semnalată de Angela Martin în CULTURA. „Există în noi o sete de informaţie pe care timpurile modern au ştiut să o exacerbeze dar şi să o satisfacă neîncetat. Să ne sădească în minte iluzia că putem aboli timpul şi spaţiul, că avem libertatea să cunoaştem experienţe inedite pe care să le trăim simultan şi exagerat, de parcă noi înşine am fi actori în vîltoarea acţiunilor şi nu martori ocazionali şi îndepărtaţi... Un privilegiu schimbă, de obicei, starea de spirit a oamenilor, le aduce mulţumire şi seninătate, le insuflă încredere şi optimism, Pe cînd acesta, despre care vorbim, le produce în egală măsură nesiguranţă, iar multora le provoacă nelinişte. Totul nu e însă închipuirea unor minţi maladive, cauzele acestei stări sunt reale sau, ca să zic aşa, sănătoase. În faţa televizorului, bunăoară, graniţa între trăirea fizică şi cea emoţională s-a subţiat, nervii noştri sunt mai întinşi, instabilitatea mai acută, sensibilitatea mai tocită. Pe platourile de filmare şi în studiourile de Ştiri senzaţionalul, spectaculosul, morbidul şi monstruosul sunt asezonate şi livrate uneori după aceeaşi reţetă. De parcă o ideologie a terorii îşi propune să experimenteze pe noi recordul de plăcere sau de anduranţă pe care, omeneşte, îl putem doborî în faţa ororii. Să vezi întruna, aşa cum ţi se servesc, agresiuni şi violenţe, dezastre şi atrocităţi prezentate condensat ca „actualităţi” sau thrillere înseamnă, inevitabil, să te mobilizezi sub presiunea instinctelor, să devii susceptibil şi reticient faţă de semeni, să te semeni, să te pui mereu în stare de alertă. Că vrem ori nu vrem, însuşi modul nostru de a ne destinde la televizor este adesea un exerciţiu de autoeducare a puterii la toleranţa la rău”. (CULTURA, 21 septembrie 2010)

De mai mulţi ani, presa moldovenească, dar mai ales cea românească, şi-a însuşit de nenumărate ori succese virtuale, ca urmare a laudelor primite de la oficialii de la Bruxelles. O perspectivă sensibil diferită apare la analiştii polonezi. Łukasz Warzecha şi-a întitulat articolul apărut în RZECZPOS-

POLITA, „Lăudaţi, dar nu respectaţi”. „În general, Polonia e un stat lăudat... E bine să ne întrebăm, care este sursa unor astfel de laude. Iată că statul sau conducătorii lui pot fi lăudaţi de către elitele şi media altor state din două motive. În primul rînd – atunci cînd statul e atît de puternic, încît linguşeala devine calea de a obţine ceva. Dar aceasta cu toată certitudinea nu e cazul Poloniei. În al doilea rînd - cînd ţara are potenţial de a crea probleme şi de a-şi apăra ferm interesele, dar dintr-un oarecare motiv nu se întîmplă aceasta”. Conducătorii de obicei folosesc aceste laude pentru a sublinia că statul nostru ar fi respectat. „Iată că nu – acestea nu sunt manifestările respectului, ci joculeţe psihologice şi sociotehnice. Aş fi fost mult mai mulţumit, în cazul în care presa germană ar fi scris că Bronislaw Komorowski va fi un partener complicat şi exigent”. (RZECZPOSPOLITA, 16 septembrie, nr. 217, p. A16)

fost 25%, ci 13%. Dacă ar fi legat de această tăiere şi un program de concedieri, ar fi putut ajunge la un minus de 25% la fondul de salarii, adică vreo trei miliarde de euro. Ce ar fi făcut Guvernul cu cele trei miliarde de euro? Nu. Ce nu ar mai fi fost nevoie să facă. Nu ar mai fi cerut tăierea pensiilor şi nu ar mai fi fost pus în situaţia stupidă de a i se anula o decizie economică de către o Curte Constituţională preocupată de cei afectaţi de lege şi nu de legea propriu-zisă. Astfel, nu ar mai fi fost forţaţi să majoreze TVA la 24%, măsură criticată vehement chiar de cel care a semnat documentul cu pricina, fostul şef de la Finanţe, Sebastian Vlădescu”. Ce e curios în spaţiul românesc e că analiştii nu prevăd ceea ce se va întîmpla. Cine ar fi putut prevedea la Bucureşti, în ianuarie, deteriorarea situaţiei economice pînă în ziua de azi? Ce soluţii au propus experţii şi analiştii? Greu de spus. În schimb foarte la modă a devenit analizarea filelor răsfoite. Analiştii îşi asumă involuntar rolul de istorici, dar nu au însuşit instrumentarul necesar pentru interpretarea trecutului apropiat.

„Cu doar trei ani în urmă, la întrebarea, „cît etatic în economie?” economiştii răspundeau „cît mai puţin”. După experienţa crizei, răspunsul nu mai e atît de evident. Odată ce însăşi sectorul privat primeşte de la stat ajutoare în situaţii de criză, poate că statul e necesar? În cazul în care bursa noastră ar fi fost privatizată, aşa ca la Praga sau Budapesta, astăzi Varşovia nu ar mai fi fost centrul financiar în această regiune a Europei, rolul acesta ar fi fost îndeplinit de Viena. Ea a privatizat şi marginalizat bursele cehă şi maghiară” ( Joanna Solska în „Dziennik Gazeta Prawna”, 16 septembrie 2010, nr. 181, p. A11) .

„Episodul a trecut pe lîngă noi mai repede decît s-ar fi cuvenit. Ocupaţi cu forfota arestărilor şi a remanierilor, n-am cheltuit decît un hohot pe un fapt din care ar trebui să se deschidă o deltă de îngrijorări. La un liceu din Piteşti, proba de română de la bacalaureat s-a blocat într-un accident stupid: elevii au luat ad-litteram indicaţiile de trecere a datelor personale pe fişele de examen şi s-au identificat în bloc drept Ion Popescu. Opinia publică a reacţionat ca la un scheci cu Moraru şi Caragiu. Cititorii au sancţionat păţania prin rîs, iar cei mai hîtri au propus ca ştafeta candorii să treacă de la Caracal la Piteşti. Însă o clasă cu treizeci de ionpopescu nu e doar un fel de-a forţa pătrunderea în Cartea Recordurilor, ci în primul rînd dovada crizei de discernămînt care răvăşeşte România ultimilor ani. Iar această criză a izbit şi şcoala, readucînd în actualitate gluma în care Bulişor e întrebat cum i-a plăcut prima zi de curs („E mişto, dar se pierde prea mult timp între recreaţii”)... Traficul cu lucrări şi referate şi site-urile de mură-n gură n-ar fi fost posibile fără robotizarea de atunci (din anii 1980 – n.n.). Transformarea elevilor în papagali prodigioşi, robotizarea lor nemiloasă, priviligierea oarbă a memoriei şi ocolirea lucrurilor

O abordare ciudată a realităţii e specifică în ultimii ani pentru publiciştii români. Cristian Tudor Popescu a alunecat în simbolismul interpretărilor comportamentale a actorilor politici, folosind din plin limbajul şi imaginile vulgarizante (vezi şi „Gândul” din 20 septembrie 2010, p. 10 - „Bucătăria spaţială”). Colegul său, de la departamentul Economic, Victor Rotariu (p. 10, „Cât costă incompetenţa”) e mai aproape de realitate. „Dacă ar fi tăiat salariile bugetarilor în ianuarie, nu în iulie, procentul aplicat nu ar fi

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

decisive – cum gîndim şi cum folosim cele învăţate – compun reţeta unui eşec fără reviriment” („Adevărul”, 18 septembrie 2010, p. 13 – „Râs cu lacrimi de plâns” de Radu Paraschivescu).

„Ilustrarea completă a tendinţei de renaţionalizare este serviciul european de externe. Polonia îşi lichidează reprezentanţele diplomatice în unele locuri, iar ministrul Sikorski explică, desigur că acum în spiritul tratatului lisabonian vom fi reprezentaţi acolo prin institutţiile unionale. Iar apoi se constată că în serviciul european de externe domină Franţa, Germania şi statele Beneluxului, susţinute de asemenea prin Marea Britanie şi Italia. Statele acestea folosesc retorica comunitară şi de solidarizare, iar în practică construiesc o structură, care în realitate doar va dubla diplomaţia lor proprie şi va mări efectul activităţilor lor. În caz că cineva doreşte chiar mai mult, să înţeleagă, pe ce se sprijină azi renaţionalizarea politicii, trebuie să privim începutul – adică neînţelegerea vizavi de tratat şi activitatea de mai tîrziu a cîteva state, care doresc să folosească instrumentele unionale pentru scopurile proprii. Iar printre aceste state nu se regăseşte Polonia” („Polska The Times”, suplimentul săptămînal de idei FORUM, 10-12 septembrie 2010, p. II, interviu cu Paweł Kowal, europarlamentar polonez). „Atunci cînd un an în urmă se declanşase isteria globală legată de gripa porcină, mulţi specialişti medicali îşi frîngeau mîinile deasupra deciziei guvernului, de a nu cumpăra vaccinuri pentru A/H1N1. Concernele farmaceutice, care au produs anterior vaccinuri pentru gripa aviară (care cumva nu se transmitea de la om la om), au realizat o minune ce ţine de marketing. Au modificat repede respectivele vaccinuri şi în timp aplicat (fără cercetări efectuate) vindeau masiv guvernelor care se îndoiau în faţa presiunilor. Şi deşi cetăţenii nu se vaccinau, pandemia nu s-a dezvoltat. Au rămas rezerve gigantice pentru care s-au plătit milioane. Iar vinovaţi pentru isterie nu există, dincolo de aceea că de afacere s-au ocupat multe instituţii, printre care şi Consiliul Europei. Dar în acest an pandmeia gripei nu ne ameninţă. Ba mai mult, experţii ne anunţă, că vaccinul sezonier din acest an protejează de asemenea şi în faţa A/H1N1” („Polska The Times”, 8 septembrie 2010, p. 2 – Karolina Wrońska, „Ca de obicei nu există vinovaţi”).

Mediile intelectuale contemporane sunt reticiente în a mai aborda poporul/ naţiunea ca o comunitate de sînge. De mai multe decenii în Europa e populară teoria că poporul/naţiunea e o comunitate imaginată. Interesante în acest context sunt studiile efectuate de specialişti în mediul provincial. Anna Malewska-Szałygin (Dr. hab.), de la Institutul de Etnologie şi Antropologie a Culturii a Universităţii din Varşovia, a efectuat cercetări de teren în Nowy Targ. „Materialele adunate în cursul lucrărilor efectuate prin metoda etnografică (cercetările de calitate, suportul cărora sunt discuţiile largi) au arătat, că în discursul sătesc cotidian în continuare domină interpretarea noţiunii de naţiune, care o descrie prin compararea cu marea familie – neamul neamurilor. Convingerea despre înrudirea reciprocă a membrilor naţiunii a fost semnalată în timpul cercetărilor de multe ori şi aceasta nu în sens indirect ca o descriere a legăturilor duhovniceşti sau de conştiinţă, ci ca convingere de existenţă a legăturilor naturale… De asemenea descrierea naţiunii ca o mare familie, comunitate a oamenilor înrudiţi, care provin de la strămoşi comuni, ca şi concepţia curăţirii sîngelui în generaţiile următoare arată, că în discursul sătesc local ideile primordial încă sunt vii. Marginalizarea concepţiilor primordiale în discursul ştiinţelor sociale şi înlocuirea lor cu explicaţii constructiviste, nu înseamnă abaterea de la ele în discursul comun” („Uniwersytet Warszawski. Pismo uczelni”, 2010, nr. 4, p. 23 – „Comunitate imaginată sau comunitate de rudenie”).

E îmbucurător faptul că săptămînalul chişinăuian „Kişiniovschii Obozrevateli” publică deja cu regularitate articole ce ţin de istoricul lăcaşurilor de cult din Chişinău. În numărul din 2 septembrie 2010, V. Tarnakin şi Tatiana Soloviova s-au oprit asupra bisericii Sf. Pantelimon de pe strada 31 august 1989. După anul 1873, cînd biserica greacă ce ţinea de mănăstirea atonită Vatopedu a fost închisă, „negustorii Sinadino, fraţii Ivan şi Victor, şi-au arătat deschiderea de a construi pe bani proprii, o biserică greacă de piatră, în memoria părinţilor lor”. Tatăl lor, Pantelimon, venise la Chişinău în anul 1827.

„În 13 octombrie 1891 a avut loc sfinţirea uneia din cele mai frumoase biserici din oraş (după proiectul arhitectului Bernardazzi), Sf. Pantelimon. Cheltuielile generale (de la cumpăraraea lotului la asigurarea cu obiecte de cult) au constituit o sumă fantastică pentru acele vremuri – mai mult de 110 mii ruble” („Кишиневский Обозреватель”, 2010, nr. 31, p. 14). În numărul din 16 septembrie 2010, aceeaşi autori au dedicat articolul bisericii Sf. Dumitru din sectorul Botanica. Seria iniţiată de redacţia ziarului arată preocupări de istorie duhovnicească, de care atît de mult au nevoie cititorii noştri. Alte ziare şi reviste ar putea lua exemplu în acest sens, deoarece rămîn sute de pagini necunoscute sau învăluite de perdeaua uitării în ce priveşte istoria lăcaşurilor de cult dar şi a diferitor instituţii de menire publică care au jucat, şi unele mai joacă, un rol important între Prut şi Nistru.

Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, a fost citat zicînd în 10 septembrie 2010 că „prin refuzul unilateral de a participa la creditarea Greciei, Slovacia a dat un exemplu rău. Dacă există un risc pe viitor că aplicanţii la euro pot „face ceva de genul ăsta“, BCE nu va susţine accederea lor. „Nu e cinstit de a excepta Slovacia ca fiind un elev neascultător al zonei euro“. Aceste poziţionări sunt simptome ale unei stări intelectuale profund neliniştitoare a celor în postura de guvernare a zonei euro spre calea recuperării din recesiune şi din criza de încredere în abilitatea acesteea de a disciplina proprii săi membri. Pentru a începe cu faptul că, Domnului Trichet ar trebui poate să îi fie reamintit că în prezent, nu există multe ţări care ar putea în particular să dorească cu ardoare să se alăture zonei euro şi astfel o confirmare de către EBC, apare ca fiind de o mult mai mică valoare acum decît ar fi fost vreodată în trecut. Însă mult mai grav, e înspăimîntător faptul că Dl Trichet singularizează Slovacia ca pe un elev neascultător al zonei euro. După toate cele întîmplate, Slovacia depune nişte eforturi serioase în vederea consolidării finanţelor sale publice şi planifică reducerea deficitului sub 3% procente a cerinţei de la Maastricht către anul 2013, cu un deficit bugetar proiectat la 4,9% în anul 2011 („EuObserver”, 20.09.2010 – Dalibor Rohac, „A plea for honest thinking about the Greek bailout“).

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

international

Iraq - „cobaiul” geopolitic al Occidentului „În Iraq nu există popor iraqian, dar o masă de oameni lipsită de simţul patriotismului şi aspiraţii comune, adepţii ticăloşeniei, expuşi anarhiei, şi predispuşi să se răscoale împotriva oricărei guvernări” (Faisal bin al-Hussein bin Ali al-Hashemi, regele fostului Regat Iraq, 1921-1933). de Maria DIMINEŢ Iraq – ţara care, pe parcursul mai multor decenii, a fost considerată drept un centru de instabilitate în Orientul Mijlociu şi un pericol pentru Occidentul „civilizat” şi paşnic. Astăzi se pare, acest stat independent (independenţă pe care poporul iraqian o „datorează” în mod special Marii Britanii), creat forţat pe ruinele Imperiului Otoman, nu mai reprezintă o ameninţare. Brigăzile combatante ale SUA, care au invadat Iraqul în 2003, pentru a anihila regimul inuman şi terorist al lui Saddam Hussein, şi-au încheiat cu „succes” misiunea. Totuşi, 50 de mii de militari americani vor rămâne în Iraq până la sfârşitul anului 2011, timp în care vor instrui şi vor acorda asistenţă tehnică forţelor de securitate iraqiene. Aceştia fac parte dintr-o operaţiune combatantă, numită „New Down”, iar sarcina lor este de a asigura securitatea civililor. SUA par să fie mulţumite de rezultatele misiunii militare, cel puţin aşa a dat de înţeles preşedintele american Barack Obama. Acum poporul iraqian este liber să-şi ia în mâini propriul destin şi să-şi decidă viitorul. Chestiunea „viitorului Iraqului” însă este destul de controversată, pentru că însăşi noţiunea de „viitor” este înţeleasă diferit, pe de o parte de arabii sunniţi, şiiţi şi kurzii iraqieni, iar pe de altă parte de comunitatea internaţională. Dacă ar fi existat un consens în privinţa viitorului acestor etnii şi grupuri religioase, astăzi ar fi existat un start kurd şi un stat arab, unde şiiţii şi sunniţii s-ar fi bucurat de drepturi egale. De ce după primul război mondial a fost creat statul Iraq şi e menţinut forţat până în prezent? Când Marea Britanie va răspunde sincer la această întrebare, şi va recunoaşte că tratatele încheiate după prăbuşirea Imperiului Otoman, (în temeiul cărora a fost creat şi gestionat Iraqul) au generat şi alimentat instabilitatea politică şi economică a Iraqului, atunci „criza iraqiană” va fi soluţionată.

Apariţia statului Iraq

În ianuarie 1916, înainte de sfârşitul primului război mondial şi de prăbuşirea Imperiului Otoman, parlamentarul britanic, Mark Sykes şi reprezentantul Guvernului francez, Francois Georges Picot au discutat la Londra despre împărţirea zonei de influenţă în regiune. Ca urmare s-a decis ca Franţa să preia controlul asupra Libanului şi Siriei, iar Marea Britanie, asupra provinciilor Al-Basra şi Bagdad. În 1920 Consiliul Suprem al Ligii Naţiunilor Unite a legitimat înţelegerea Sykes–Picot, care a decis că „teritoriile care reprezintă o consecinţă a războiului, locuite de oameni care înca nu sunt capabili să se dezvolte în condiţiile unei lumi moderne vor rămâne sub suveranitatea statelor, care formal le-au guvernat”. Tot în 1920, aliaţii victorioşi (Marea Britanie, Franţa şi Rusia) au semnat Tratatul de la Sevres, care prevedea şi crearea statului kurd. Spre tragedia kurzilor, visul lor a fost zădărnicit de realităţile geopolitice. O mişcare naţionalistă din Turcia, condusă de Mustafa Kemal Atatürk a restabilit forţat controlul asupra teritoriului locuit de kurzi din regiunea de sud a Turciei. Atatürk a invadat şi Mosulul, o regiune care conţine impunătoare rezerve de petrol. De dragul petrolului Marea Britanie a stăvilit planul lui Atatürk şi a încorporat Mosulul, alături de Bagdad şi Basra, în statul modern Iraq.

Hegemonia britanică

În 1924, la scurt timp după semnarea tratatului anglo-iraqian, Marea Britanie a preluat în Iraq controlul politic şi economic. Britanicii au instituit un regim

monarhic şi au susţinut dominaţia politică a sunniţilor. Hegemonia britanică a generat un sentiment general anti-britanic şi naţionalismul arab. Regele Regatului Iraq, Faisal bin al-Hussein bin Ali al-Hashemi, care avea menirea să construiască unitatea poporului iraqian, nu putea acţiona din cauza unei realităţi dure: poporul iraqian vroia să se elibereze de sub dominaţia şi puterea britanică. Faisal a explicat atunci această situaţie astfel: „În Iraq nu există popor iraqian, dar o masă de oameni lipsită de simţul patriotismului şi aspiraţii comune, adepţii ticăloşeniei, expuşi anarhiei şi predispuşi să se răscoale împotriva oricărei guvernări”. Dominaţia Marii Britanii în Iraq a instituţionalizat violenţa, ca instrument politic, proces care a început cu „ideile despre ordine” şi a culminat cu regimul lui Saddam Hussein.

Gafele Marii Britanii

Problema iraqiană nu este de sorginte teroristă. Această „definiţie” a fost formulată şi extrapolată abil de Statele Unite în ultimele decenii. De la bun început s-a profitat de neputinţa oamenilor abandonaţi pe ruinele Imperiului Otoman şi s-a mers ostentativ împotriva voinţei şi doleanţelor pe care ei le împărtăşeau. Instabilitatea politică din Iraq şi eşecul unei ordini constituţionale este rezultatul intereselor egoiste ale Occidentului. Marea Britanie se face vinovată de faptul că a ataşat provincia Mosul, locuită de kurzi (etnici iranieni), la cele populate de arabi – Bagdad şi Basra şi a încercat să integreze o etnie majoritară într-o entitate largă arabă. Această combi-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

naţie a generat un şir de confruntări între etnii. Toţi liderii iraqieni au folosit violenţa pentru soluţionarea problemei respective, însă fără succes. De asemenea, Marea Britanie a favorizat minoritatea sunnită, în defavoarea şiiţilor, care reprezintă majoritatea, ceea ce a împiedicat crearea unui guvern reprezentativ.

Iraq - instrument geopolitic

În perioada 1924–1932 kurzii şi arabii şiiţi erau solidari, pentru că îşi doreau anihilarea dominaţiei britanice. Însă după obţinerea independenţii faţă de Marea Britanie ei nu au reuşit să formuleze o viziune comună despre identitatea naţională a Iraqului, fapt care i-a dezbinat. La toate acestea se adaugă şi rivalitatea dintre arabii sunniţi şi şiiţi. Dacă kurzii nu şi-au dorit niciodată să participe la crearea noului stat Iraq şi constant s-au opus conducerii de la Bagdad, atunci arabii au dus o luptă acerbă pentru puterea politică şi economică din Iraq. În această dispută Occidentul i-a susţinut pe sunniţi, iar Iranul, după anul 1980, pe şiiţi, fapt care a avut un impact negativ asupra vieţii iraqienilor. Mai mult, în războiul iraqo-iranian din 1980–1988, provocat de pretenţiile teritoriale ale conducerii iraqiene, SUA (alături de URSS, Franţa, ţările arabe, Brazilia, Egipt) i-a susţinut pe iraqieni. Gestul americanilor a fost determinat atunci de ruperea relaţiilor politice şi economice cu Iranul, un fost aliat important şi tendinţa de a-şi menţine influenţa în Orientul Mijlociu. Statele Unite au sperat atunci că războiul va slăbi noul regim de la Teheran, şi va crea premise pentru răsturnarea acestuia. Rămân deocamdată o enigmă adevăraţii autori ai atacului iraqian asupra Iranului. Oficial conducerea de atunci a Iraqului a luat această decizie. Totuşi pare ciudat ca un stat incoerent politic şi economic, cu conflicte etnice şi religioase la ordinea zilei să atace o ţară cum este Iranul, care în ciuda instabilităţii politice din acea perioadă, era consolidată, destul de bine, economic şi militar. În condiţiile în care Iranul a încetat să se mai supună Statelor Unite, iar liderii politici de la Bagdad aveau statut de marionete, războiul iraqo-iranian nu pare să fi fost deloc întâmplător. Cert este că acest război, dincolo de faptul că s-a soldat cu peste un milion de morţi şi a dus prejudicii economice de 1000 de bilioane de dolari, pentru ambele tabere, a tulburat şi mai mult relaţiile dintre grupurile etnice şi religioase din Iraq.

Intervenţia americană în Iraq

Când SUA au intervenit în Iraq în 2003, acolo exista, de facto, o confruntare deschisă dintre sunniţi şi şiiţi, şi o totală lipsă de supunere a kurzilor. Arabii sunniţi şi şiiţi erau dezbinaţi de diferenţele religioase. Şiiţii nu puteau accepta postura de subordonare faţă de sunniţi, care deţineau controlul asupra puterii economice şi politice din Iraq. De asemenea, şiiţii erau revoltaţi de ideologia naţionalistă, adoptată şi promovată de regimul sunnit. Pentru sunniţi, ei erau ereticii, de sorginte persană, care puneau în pericol unitatea lumii arabe. Şiiţii se opuneau viziunii sunniţilor arabi de a unifica lumea arabă. Pe de altă parte, sunniţii vedeau în şiiţi pericolul extinderii influenţei iraniene în Iraq. Această situaţie este actuală şi astăzi, şi va continua atâta timp cât comunitatea internaţională nu va recunoaşte dreptul la autodeterminare a sunniţilor, şiiţilor şi kurzilor. Dacă acesteia atât de mult îi pasă de valorile democratice şi pacea mondială, atunci nu ar trebui să fie deranjată de dispariţia statului Iraq, unica soluţie pentru siguranţa şi bunăstarea „orfanilor” defunctului Imperiului Otoman. În ce îl priveşte pe Saddam Hussein - cauza intervenţiei americane în Iraq - el a avut ghinionul să fie manopera acestei realităţi, un personaj rebel, care nu vroia să se supună Occidentului. În realitate problema nu era liderul iraqian, ci tabloul socio-politic din Iraq, care periclita interesele economice americane în regiune.

Lupta pentru petrolul iraqian

Neoficial, interesul american în Iraq nu a fost diferit de acel implementat actualmente în Afganistan – de a controla Orientul Mijlociu şi resursele naturale, în mod special petrolul. Oficial însă, în Iraq americanii au încercat să anihileze activitatea organizaţiilor teroriste Al-Qaeda (o mişcare sunnită) şi Hezbollah (o mişcare şiită). Iraq este a patra ţară din lume (după Arabia Saudită, Canada şi Iran) după rezervele de petrol - circa 115 bilioane de barili. Departamentul Energetic al SUA a estimat că în Iraq există resurse de petrol neexploatate, într-o cantitate de aproximativ 100 bilioane de barili. Interesul, în orice invazie, este că războiul va reduce temporar aprovizionarea cu petrol. Iraqul vinde

sursa: BBC circa doua milioane de barili pe zi, pe piaţa mondială, iar pierderile temporale duc la creşterea preţurilor mondiale la petrol. În perioada post-Saddam, dacă la extragerea petrolului ar fi fost folosite noi tehnologii, producţia iraqiană de petrol ar fi crescut de la trei milioane de barili zilnic, la şase-opt milioane. Asta ar fi redus din posibilităţile Arabiei Saudite de a manipula piaţa globală de petrol, iar Iraq-ul ar fi devenit un amortizator, în cazul reducerilor neaşteptate a petrolului. Până la urmă, din instabilitatea politică din Iraq au de câştigat toţi „jucătorii” de pe piaţa mondială a petrolului. SUA au jucat în tot acest răstimp rolul de strateg. „Afacerea Iraq” însă a avut mai mulţi complici. De aceea americanilor nu le poţi reproşa în exclusivitate nenorocirile iraqienilor.

Iraqienii, victimele intereselor străine

După şapte ani de la invazie americană, iraqienii nu sunt nici mai democraţi şi nici mai uniţi. Şiiţii şi sunniţii se urăsc, iar kurzii nu sunt nicidecum emoţionaţi de „regimul constituţional” de la Bagdad. A afirma că SUA au creat un start bun pentru stabilitatea politică a Iraqului şi unitatea poporului iraqian este o curată escrocherie. Militarii americani nu au reuşit decât să consolideze ura iraqienilor faţă de Occident şi discrepanţele etnice şi religioase. Poporul iraqian va fi hărţuit în continuare de lupta pentru puterea politică şi supremaţia religioasă dintre arabii sunniţi şi şiiţi, luptă susţinută indirect de SUA, Iran şi Arabia Saudită. Statele Unite vor face tot posibilul să-i protejeze pe liderii politici subordonaţi intereselor americane în regiune, Iranul va alimenta revolta şiiţilor, pentru a-şi impune influenţa în zonă. Arabia Saudită, va face acelaşi lucru, doar că sub pretextul protejării sunniţilor - aliaţii politici ai Occidentului.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Polemica

Rusia şi Moldova Mare Provocăm publicul la discuţii, publicând un articol scris de cunoscutul gânditor rus Alexandr Dughin, care vizează relaţiile dintre Rusia, România şi Republica Moldova. Nu suntem întru-totul de acord cu toate ideile expuse, însă sperăm că textul de mai jos ar putea pune început unor dezbateri sincere şi fundamentate. de Alexandr DUGHIN Ce ne dorim din partea Moldovei? Ar fi timpul să ne punem, la modul cel mai serios, această întrebare. Politica noastră în spaţiul CSI este prea neclară. Uneori ne supărăm, uneori demonstrăm indiferenţă faţă de acţiunile şi declaraţiile unei fostei republici sovietice sau alteea, fără să încercăm să explicăm în mod clar şi direct ce dorim, de fapt. Fie ascundem acest lucru, fie singuri nu înţelegem. Dacă ascundem, atunci o facem destul de dibaci, iar dacă nu înţelegem, atunci lucrurile sunt mai grave. Să privim puţin în trecut. Ce am dorit noi de la Moldova? Poate acest lucru ne va duce spre o cale corectă. Teritoriul de astăzi al Republicii Moldova se află în sud-vestul câmpiei Europei de Est şi ocupă o mare parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru. Din punct de vedere geopolitic, această zonă este limitrofă, aflându-se între Pădurea şi Stepa de nord-vest, şi ţărmul Mării Negre în sud. Această poziţie explică multe din istoria acestei regiuni. Pe teritoriul Moldovei se intersectează energiile popoarelor sedentare şi migratoare, a căror dialectică stă la baza structurii geopolitice şi a statalităţii ruse, unde Pădurea se luptă cu Stepa, cu diverse succese, până nu se obţine o unitate într-o sinteză eurasiatică. De la bun început, această zonă a fost populată cu diverse etnosuri, inclusiv şi cu slavi de răsărit: ulici şi tiverţi, care aveau o cultură sedentară. Anume ei au fost parte a lumii slave răsăritene, care a constituit fundamentul statalităţii ruse. Tiverţii au populat activ teritoriul Moldovei şi, se pare, au jucat un rol important şi în etnogeneza moldovenilor. Totodată, din cele mai vechi timpuri, aceste pământuri au fost populate şi de urmaşii triburilor tracice – dacii, geţii, ajunşi sub ocupaţia romanilor, preluând de la aceştia limba şi cultura. Moldovenii şi românii reprezintă acelaşi etnos, care din cauza unor peripeţii istorice, a ajuns să locuiască în două formaţiuni statale diferite. Pe parcursul istoriei, identitatea moldovenilor s-a construit în jurul credinţei ortodoxe. În secolele XII-XIV, pământul Moldovei a fost populat din Vest, dinspre teritoriul

Valahiei, unde este patria istorică a dacilor şi geţilor vestici, care au fost supuşi cel mai mult romanizării (astăzi anume această parte a etnosului poartă numele de „români”). Teritoriul Moldovei a intrat în componenţa diverselor formaţiuni politice: Rusia Kieveană, cnezatului Halician, Hoarda de Aur, Ungaria, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, URSS. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, la finele secolului al XVII-lea, pentru o scurtă perioadă Moldova, Valahia, Transilvania şi Basarabia, au fost unite sub protectoratul împăratului austriac, însă tensiunea geopolitică şi intrigile boierimii au distrus această unitate şubredă. A doua unificare a avut loc sub protectoratul Porţii, în timpul domniei lui Ioan Cuza, în 1861, dar fără o mare parte a Basarabiei. Partea de sud a Basarabiei, care se afla în componenţa României, a fost transmisă mai târziu Rusiei (în 1878 - n.tr.). Rusia se conducea în relaţia cu Moldova de următoarea raţiune: aceste teritorii au intrat cândva în zona de control a Rusiei Kievene şi această regiune a devenit obiectul atenţiei sporite din partea ţaratului de la Moscova, îndată după eliberarea de sub „Hoarda de Aur”. Mai târziu, ţarul Ivan al III-lea a înţeles foarte bine acest lucru şi s-a

înrudit cu Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei, iar Ivan cel Groaznic a transformat această politică în una oficială, pe care au continuat-o toţi ţarii, care au tins să restabilească oikumena ruso-slavă, manifestată pentru prima dată în statalitatea Kievului. Teritoriile Basarabiei şi Moldovei au reprezentat un interes strategic pentru popoarele migratoare, deoarece acestea au reprezentat un pod între stepele Eurasiei şi vârful de lance al zonei de stepă în spaţiul european (Transilvania, Ungaria) şi pentru Bulgaria, Bizanţ, Polonia, Ungaria, AustroUngaria şi Imperiul Otoman. Ruşii nu au reuşit să-şi restabilească influenţa acolo nici până secolul XIX-lea. În războaiele sângeroase cu Imperiul Otoman, soarta Ortodoxiei din Moldova şi independenţa sa, au fost una din cele mai importante preocupări ai Imperiului Rus. Dacă am generaliza poziţiile geopolitice ale Rusiei, în decursul întregii istorii, am putea spune că teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost necesar Rusiei pentru menţinerea sferelor de interes în zona Mării Negre şi la frontierele cu Europa de Sud. Identitatea ortodoxă a moldovenilor reprezenta cel mai important factor: nu era vorba de o „colonizare”, ci de crearea unui spaţiu geopolitic

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

strategic slavo-ortodox comun, unde, împreună cu alte popoare ortodoxe – bulgarii, sârbii, macedonenii, intrau şi locuitorii Munteniei, adică românii. Aşadar, istoric, noi ruşii, ne-am dorit din partea Moldovei: 1. Independenţa strategică de formaţiunile politico-strategice din Sud (în primul rând, Imperiul Otoman) şi din Vest (în primul rând Austro-Ungaria) – de aici şi susţinerea moldovenilor şi lupta lor pentru independenţă. 2. Păstrarea şi consolidarea identităţii ortodoxe, ca o garanţie a relaţiilor prietenoase cu Rusia – până la integrare, în virtutea apropierii codului cultural. În acelaşi timp, Rusia nu a fost împotriva integrării Moldovei, Valahiei şi Bucovinei într-o singură formaţiune politică. Chiar şi guvernatorul rus al Moldovei şi Valahiei, Pavel Kiselev, la începutul secolului al XIX-lea a făcut multe pentru „România Mare”. Am putea să ne amintim şi de propunerea Ecaterinei a II-a, legată de formarea pe teritoriul Valahiei, Moldovei şi Basarabiei a unui stat independent şi neutru Dacia, în cadrul „proiectului grecesc”. Într-o anumită configuraţie geopolitică, acesta era unul proiect absolut eurasianist şi prorusesc. Perioada sovietică a reprezentat un interludiu, când interesele geopolitice şi orientarea Rusiei au fost realizate sub semnul ideologiei marxiste, ale cărei victime au devenit nu doar etnosurile care locuiau în jurul graniţelor Rusiei Sovietice, dar şi însăşi populaţia rusă. Interesele geopolitice ruseşti au fost realizate de comunişti cu un preţ enorm, pe care l-a plătit inclusiv şi poporul rus. Însă destrămarea URSS a scos din actualitate ideologia sovietică şi tot ce se petrecerea sub egida sa. Aşadar, de ce Rusia are nevoie de Moldova în prezent? La ce reacţionează Moscova dur şi ce acceptă cu bunăvoinţă? În esenţă, nimic nu s-a schimbat. 1. Rusia are nevoie de o Moldovă independentă de alte formaţiuni strategice externe. Astăzi nu mai există Imperiul Otoman, dar există NATO în vest. Aşadar, Rusia are nevoie de o Moldovă care nu planifică aderarea la NATO. 2. Rusia are nevoie de o Moldovă care îşi păstrează cultura şi identitatea sa ortodoxă (eurasiatică), ceea ce va fi de ajuns pentru stabilirea unor relaţii geopolitice trainice. Trebuie să observăm aici unele lucruri. Oare nu este astăzi Moldova

ceea ce îşi dorea Moscova din partea Chişinăului, ceea ce şi-a dorit pe parcursul întregii istoriei şi poporul moldovenesc? Oare visul nu era libertatea şi păstrarea identităţii sale? Oare nu pentru asta au luptat cei mai buni fii ai poporului moldovenesc începând cu conducătorii daci Burebista şi Decebal, care au îndrăznit să arunce mănuşa Romei? Iată de ce Rusia doreşte din partea Moldovei ceea ce îşi doreşte şi însăşi Moldova. Să vedem acum ce împiedică realizarea acest proiect optimist: 1. Discordia dintre Chişinău şi Bucureşti în problema unirii. 2. Problema transnistreană. Aceşti factori principali sunt legaţi între ei în mod direct. Transnistria este o parte a Moldovei, care s-a opus integrării Moldovei cu România, făcând acest lucru din considerente pur geopolitice. Toată problema constă în faptul că România contemporană nu este un stat suveran, în sensul deplin al cuvântului, şi nu are o identitate clară. România este membru UE, formaţiune politică, care are propriul preşedinte şi este membru NATO, un bloc militar, unde rolul principal îl joacă SUA, iar SUA este un nou imperiu care încearcă să lărgească zonele de influenţă în diferite colţuri ale lumii. Acest lucru este efectuat în mare parte din contul teritoriilor care s-au aflat sub influenţa URSS. Problema aici nu constă în ideologie, ci în geopolitică. Controlul asupra Eurasiei şi Europei de Est garantează puterea asupra lumii, aşa cum spunea unul din fondatorii geopoliticii, Halford Mackinder. Respectiv, problema românească în cazul Moldovei, trebuie privită nu izolat, dar într-un context general. Dacă ar fi vorba de crearea unei Românii Mari, din două state independente, care nu intră în nici un bloc strategic, Rusi ar saluta acest fapt, devenind unul din cei mai puternici parteneri. Însă în prezent situaţia este alta. Apropierea dintre Chişinău şi Bucureşti este doar o punte a mişcării Republicii Moldova spre Uniunea Europeană şi NATO. Ceea ce înseamnă că o parte din teritoriile strategice, care au constituit obiectul luptei continui pentru direcţia geopoliticii ruseşti, vor fi controlate de un bloc militar inamic, care are o viziune absolut diferită asupra relaţiilor de forţe (inclusiv militare)

Ana CIOFU, magistru în studii şi politici regionale, director Institutului pentru Dezvoltarea Regională şi Dezvoltare Durabilă (Republica Moldova): „Dughin este un imperialist, dar un descendent al unui popor puternic nu poate fi altfel. În principiu, chiar dacă atitudinea lui provoacă reacţii de apărare, implicit antiruseşti, o analiză mai profundă ne sugerează faptul că ruşii nu sunt duşmanii poporului nostru, dar pot deveni (în cazul nostru au fost de multe ori) în momentul în care îşi simt ameninţate interesele. Ruşii au nevoie de poporul nostru, în calitate de parteneri, la fel de mult cum noi avem nevoie de ei. Bucureştiul, Chişinăul şi Tiraspolul într-un singur stat, în afara NATO şi UE, nu satisface doar interesele Rusiei, dar şi ale noastre, problema constă în lipsa unei elite care să aibă curajul să-şi asume responsabilitatea unei asemenea decizii. Dar dacă o asemenea iniţiativă va porni de la Moscova, nu din spaţiul românesc, să fim siguri că ea n-o să aibă nimic în comun cu interesul nostru naţional şi am putea deveni martorii unei alte uniri provocate iarăşi din exteriorul geniului creator al poporului român”. Călin MIHĂESCU, editorul lui Aleksandr Dughin în România: „Domnul Dughin transmite un mesaj foarte onest românilor din ambele părţi ale Prutului, şi anume că avem posibilitatea Unirii la îndemână, inclusiv cu păstrarea statutului de membru UE, dacă ne eliberăm de statutul de pioni ai politicii americane în zonă. Rusia nu se simte ameninţată de ţările UE, ci de americani. Dumnealui reaminteşte că sunt nerealiste speranţele ca România se va reîntregi cu ajutorul presiunii americane asupra Rusiei, fiindcă determinarea Rusiei de a apela la „orice mijloace” va determina inclusiv guvernul american la conformare. Chiar îşi închipuie cineva ca Statele Unite ar risca un război nuclear de dragul visului lui Mihai Viteazul? În aceste condiţii, politica pro-americană a României se dovedeşte a fi doar o unealtă de presiune a americanilor asupra Rusiei pentru a obţine de la Rusia alte concesiuni, mai „mici”, în zone străine de interesul României. Atâta timp cât sunt prezente trupe americane pe teritoriul României, sunt doar garanţia că România nu va avea niciodată şanse la reîntregire şi la o politică externă proprie, în interesul naţional. Cheile reîntregirii nu se află la Washington, ci la Bucureşti, Chişinău şi Moscova”.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Octavian RACU, sociolog, jurnalist, coordonatorul revistei conservatoare „AXA” (Republica Moldova) Articolul domnului Dughin conţine multe lucruri interesante, pe care mulţi din oficialii ruşi nu îndrăznesc să le spună. În acest sens, exprimarea opiniei sale faţă de acest spaţiu este salutabilă. În acelaşi timp, în ideile expuse se strecoară anumite elemente eronate, care distorsionează imaginea reală asupra situaţiei geopolitice actuale. În primul rând, domnul Dughin nu face diferenţă între cele trei subiecte istorice radical diferite: Ţara Moldovei, Basarabia, RSSM şi Republica Moldova, apărute în contexte istorice şi geopolitice diferite. Cel dintâi a fost o expresie al reafirmării românilor de la est de Carpaţi, şi a devenit, ulterior, un fundament ideologic şi cultural al actualului stat român. Basarabia reprezintă o unitate administrativ teritorială în interiorul Imperiului Rus după ce, cu consinţământul Imperiului Otoman, este anexată regiunea de est a Ţării Moldovei. Republica Moldova este un stat indepedent, apărut în 1991, ca urmare a destrămării URSS. Respectiv, atunci când vrem să înţelegem natura relaţiilor istorice dintre români şi ruşi, trebuie să delimităm clar fiecare perioadă şi să analizăm izolat fiecare context. În ceea ce priveşte relaţia Federaţiei Ruse cu România, nu este întru totul clară poziţia domnului Dughin. Kremlinul nu are încredere într-o Românie membru NATO, însă are o colaborare fructuoasă cu Germania, Italia şi Turcia, care sunt şi ele, membre ale Alianţei Nord-Atlantice. Până în anul 2004, România nu a fost membru NATO. Ce a împiedicat Kremlinul să dea dovadă atunci de o deschidere faţă de statul român, astfel ca în viitor să aibă un partener de încredere?

în spaţiul exsovietic. Desigur, urmărind cum conducătorii URSS, apoi şi cei ai Federaţiei Ruse au distrus cu propriile mâini ceea ce a fost dobândit cu mari eforturi de ruşi, unii şi-au imaginat că „ruşii şi-au ieşit din minţi” şi vor continua suicidul geopolitic, salutând paşii care merg împotriva propriilor interese vitale. Însă în ultimii ani, Rusia a început să demonstreze revitalizare, respectiv, ar fi mai realist să deducem că epoca acaparării teritoriilor ruseşti s-a terminat. Iată de ce Rusia este categoric împotriva apropierii Moldovei de România, aderării ei la UE şi NATO, iată de ce Rusia este împotriva conducerii politice de azi a Republicii Moldova şi împotriva orientării sale spre valorile şi cultura occidentală. Iată de ce Rusia ajută şi va ajuta, pe toate căile, Transnistria, care este izvorul adevăratei Moldovei, care tinde spre independenţă, libertate şi conservarea identităţii culturale.

Are Rusia instrumente pentru realizarea intereselor sale geopolitice faţă de Moldova? Da, există şi acestea sunt multiple – energetice, diplomatice, politice, economice şi militare. Abia am început să ne revenim, de aceea nimeni nu a făcut o trecere în revistă a potenţialului de care dispunem. Rusia, este o mare putere şi aşa va fi până la sfârşit. Iată de ce în caz de necesitate, ea va folosi orice mijloace posibile. Să nu-şi facă nimeni iluzii. Dacă Chişinăul vrea să fie într-un stat cu Bucureştiul şi Tiraspolul, nu avem nimic împotrivă. Însă este nevoie de respectarea unei singure condiţii: ieşirea României din NATO. După aceasta, toate variantele pot fi examinate. Fără aceasta: niciodată. Ieşirea din NATO nu este o glumă, dar şi Rusia nu este o glumă. O anumită perioadă s-a cam uitat aceasta. Tare nu am vrea să fim nevoiţi să reamintim acest lucru.

Începând cu data de 30 octombrie 2010, veţi putea citi ediţia în limba română a lucrării „Bazele Geopoliticii”, elaborată de cel mai influent geopolitician rus contemporan, Aleksandr Gelievici Dughin. Lucrarea pune un accent special pe probelmele geopolitice ale Rusiei. Deoarece e scrisă în 1997, autorul a prefaţat ediţia în limba română cu un text foarte actual despre geopolitica României. Viziunea geopoliticianului rus primeşte în postfaţă şi un răspuns românesc, scris de sociologul şi geopoliticianul român Ilie Bădescu. Pentru achiziţionare, întrebaţi în librării după 30 octombrie sau comandaţi la adresa de e-mail: editura.andersen@gmail com

Mariu TĂRÎŢĂ, istoric, magistru în relaţii internaţionale (Republica Moldova): Atunci cînd abordează situaţia geopolitică în diferite părţi ale lumii, situate la distanţe considerabile de Rusia, de cele mai multe ori, analiştii şi profesorii ruşi sunt obiectivi. Situaţia se schimbă cînd e vorba de vecinătatea apropiată, prezenţa emoţiilor, duce la unele construcţii subiective. Dacă e să lăsăm la o parte încărcătura ideologică, şi tonul care în mai multe locuri, din polemic devine pur şi simplu ameninţător, ar fi de făcut cîteva observaţii de natură istorică. 1. „Intersectarea energiilor popoarelor sedentare şi migratoare”. Într-adevăr e una dominantă în ce priveşte geneza Moscoviei şi ţine de un proces foarte îndelungat. Însă nu e valabilă pentru Moldova. 2. Autorul trece prea repede peste momentul – „tiverţii au populat activ teritoriul Moldovei”. Înafară de o menţiune din Cronica lui Nestor, această afirmaţie nu este susţinută de nimic. Pentru aceeaşi perioadă, se uită că Rusia Kieviană (de pînă la 1241) a fost condusă de o dinastie varegă. 3. Afirmaţia „teritoriul Moldovei a intrat în componenţa diverselor formaţiuni politice: Rusia Kieviană, cnezatul halician, Hoarda de Aur, Ungaria, Imperiul Otoman, Imperiul Rus, URSS”, necesită cîteva precizări. Hoarda de Aur, s-a extins cel mult în sudul Basarabiei şi pînă în zona Orheiului. Într-adevăr Regatul Maghiar a avut la intrarea văilor Carpaţilor, mai multe fortificaţii şi locaţii cu scop defensiv, dar doar atît. Imperiul Otoman nu a stăpînit niciodată efectiv Moldova. În lista sa A. Dughin omite Polonia. Or cele mai importante influenţe, de cîteva sute de ani, Moldova le-a avut din partea acestui stat. Autorul nu menţionează că frontiera moldo-rusă apare pentru prima dată în istorie, efectiv, abia în anul 1792! Comuniunea istorică, şi faptul că Moldova ar fi fost un pod al Rusiei „în decursul întregii istorii” sunt premisele pe care A. Dughin îşi construieşte mesajul contemporan. 700-800 de ani de la menţionarea tiverţilor la 1792, e un termen în care relaţiile moldo-ruse nu au fost relevante, cu excepţia episoadelor Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Dosarele istoriei

Partizanii din pădurea Căpriana de Pavel MORARU Pe parcursul administrării româneşti a Basarabiei (1941-1944), sovieticii nu s-au bucurat aici de un sprijin serios al populaţiei. Orice grupuri de spionaj, diversiune sau propagandă, lansate de inamic, erau prinse cu uşurinţă, iar basarabenii le denunţau fără ezitare.

Lansarea noilor grupuri de partizani

Începând cu anul 1944, echipele de partizani sovietici devin tot mai prezente. Potrivit informaţiilor furnizate de unul din serviciile speciale româneşti din Basarabia, în vederea organizării mişcării de partizani în sectorul de centru al Basarabiei, la 19 martie 1944 sovieticii au lansat în pădurea Căpriana primul grup de partizani, aflat sub comanda căpitanului Evghenii Posadov. Grupul era compus din opt persoane, printre care trei femei (una era radiotelegrafistă, a doua – sanitară şi a treia – teroristă). Lansarea s-a făcut în sectorul Şipoteni–Volcineţ, jud. Lăpuşna. Fata-teroristă, din cauza defecţiunii la paraşută, a suferit un accident, fiind grav rănită, iar la scurt timp a decedat. După aterizare, cu ajutorul unor localnici, grupul s-a deplasat de la Volcineţ, prin Peticeni–Horodişte, jud. Orhei, la Mănăstirea Hâncu, unde s-a întâlnit cu un alt grup, compus din cinci persoane şi aflat sub comanda locotenentului Petrov. Aici a avut loc fuzionarea grupurilor, conducerea detaşamentului fiind luată de căpitanul Posadov, iar locotenentul Petrov i-a devenit adjunct. Acesta era primul detaşament de partizani de la vest de Chişinău, autoîntitulat „Sciors şi Dzerjinski”. Prima luptă armată cu inamicul s-a dat la 14 aprilie: detaşamentul a atacat un convoi german de căruţe care mergea spre Lozova. În timpul încăierării, căpitanul Posadov a fost omorât. Comanda a fost preluată de locotenentul Petrov, iar statul major s-a mutat de la Mănăstirea Hâncu la Horodca. La începutul lunii iulie 1944, a fost lansat un alt grup de partizani în frunte cu locotenentul Ivanov, care a format cel de-al doilea detaşament de partizani din pădurea Căpriana. Acesta a stabilit legătura cu deta-

şamentul locotenentului Petrov, de la care a primit pentru întărire 50 de persoane. Serviciile speciale româneşti estimau că aceşti 50 de indivizi, nu puteau fi decât localnici. Partizanii nu au intrat în acţiune, aşteptând întăriri, şi acestea au venit: în noaptea de 28 iunie, la orele 00.30, în pădurea Căpriana, într-un sector semnalizat, prin ruguri aprinse sub forma literei „T”, a fost lansat un grup format din 16 partizani, în frunte cu comisarul Litvinov. Puţin mai târziu, la orele 02.00, în acelaşi sector au mai fost lansate încă şase persoane. Nou veniţii au format cel de-al treilea detaşament, condus de comisarul Litvinov. Din punct de vedere organizatoric, fiecare detaşament avea câte un stat major, două companii de puşcaşi, un pluton de recunoaştere, un pluton administrativ şi câte un grup de terorişti, numit „podrâvniki” (distrugători). Fiecare detaşament, ca dotare, dispunea de circa 20 de mitraliere „Degteariov”, patru puşti antitanc, o mitralieră germană, 100 de pistoale-mitralieră tip „Şpaghin”, cu încărcător rotativ şi 200 de arme de diferite sisteme. Armamentul, în afara celui capturat de la ostaşii germani şi români, a fost lansat din avioane. Acţiunea propagandistică o desfăşurau prin „editarea” ziarului „Narodnîi mstiteli” (Răzbunătorul poporului), scris de mână în pădurea Căpriana. În numărul din 19 mai 1944, se sublinia faptul că, comandamentele acestor detaşamente îi consideră, ca fiind în subordinele lor, pe toţi dezertorii din coloanele de aprovizionare germane, pe prizonierii sovietici evadaţi din lagăre, pe aviatorii sovietici salvaţi cu paraşuta din avioanele doborâte (spre exemplu, detaşamentului „locotenent Petrov”, la 8 mai 1944, i s-au alăturat piloţii Obraskov şi Sagalov, avionul cărora a fost doborât de artileria antiaeriană germană), pe localnicii din regiunile limitrofe cu pădurea în care se aflau aceşti partizani, pe dezertorii din Armatele română şi germană, şi pe cei ce se eschivau de la mobilizarea în Armata română. Organele informative româneşti aduceau la cunoştinţă că, basarabenii de origine etnică rusă veneau în pădurea Căpriana

din proprie iniţiativă, pentru a se înrola în aceste detaşamente, iar cei de origine română, se lăsau recrutaţi ca rezultat al propagandei sovietice şi a situaţiei politico-militare favorabile Uniunii Sovietice (propagandiştii sovietici spuneau că, în curând Basarabia va fi reocupată de Armata sovietică, iar cei ce vor contribui la aceasta, vor beneficia de diferite avantaje). Misiunile acestor detaşamente constau în: hărţuirea unităţilor române şi germane; distrugerea obiectivelor militare, a bazelor de aprovizionare, de transport, a podurilor, etc. germane sau române; capturarea armamentului şi muniţiilor de la inamic; culegerea informaţiilor despre situaţia din sector; desfăşurarea propagandei cu efect defetist, etc.

Misiunile partizanilor

În faza iniţială a realizării misiunilor, fiecare detaşament a organizat în diferite puncte posturi de pândă (spre exemplu, astfel de ambuscade au fost organizate la Condriţa la 10 şi 17 aprilie, la Ulmu la 15 aprilie, la Condriţa-Malcoci la 26 aprilie, etc., toate în judeţul Lăpuşna), de unde atacau coloanele de căruţe şi maşini inamice, grupurile de soldaţi în trecere, etc. Alteori, dădeau atacuri directe, aşa cum a fost la 29 mai 1944, când un grup de 15 partizani din compania I-a a detaşamentului „locotenent Petrov”, a efectuat un atac asupra postului de jandarmi din satul Bobeica, în urma căruia au fost capturate cinci arme, şase pistoale, un „Mauser”, cartuşe, echipament şi încălţăminte. Acţiunile de natură militară erau însoţite de culegerea informaţiilor, pe care le transmiteau telegrafic peste linia frontului la ai lor. Însă, atunci când staţia radio a încetat să mai funcţioneze din cauza epuizării bateriilor (la 30 mai), informaţiile au fost transmise Statului Major al Frontului IV Ucrainean prin doi partizani (Simionov şi Hilko), care au trecut linia frontului. Partizanii se aprovizionau din „rechizi-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

ţiile” făcute de la localnici, reuşind să aibă în permanenţă suficientă hrană. Pe parcursul activităţii, aceste detaşamente au înregistrat pierderi însemnate. Chiar de la bun început, în momentul lansării a fost rănit mortal Stekolnikov, şeful statului major al „detaşamentului Litvinov”, precum şi soldaţii Iuscenko, Vintovkin, Merciuk şi radiotelegrafista Kudreavţeva. Apoi, pe parcursul activităţii, acest detaşament i-a mai pierdut pe partizanii Furman, Ştiuplov şi Kazimirov, iar în ziua de 3 iulie, încă trei oameni din detaşamentul „locotenent Petrov” au fost omorâţi.

27 iunie-7 iulie 1944. Lupta din pădurea Căprianei

În vederea lichidării acestor detaşamente de partizani, forţele de siguranţă româno-germane au întreprins în perioada 27 iunie–7 iulie 1944, razii în pădurea Căpriana. Pentru a putea riposta, detaşamentele au format o singură garnizoană, sub comanda locotenentului Petrov, poziţionată în formaţie de cerc, gata de o luptă defensivă. Locotenentul Petrov a ocupat sectorul de centru, căpitanul Ivanov – flancul stâng, iar comisarul Litvinov – flancul drept. Legătura cu exteriorul o ţineau prin aparate radiotelegrafice. În ziua de 5 iulie, partizanii au fost încercuiţi lângă comuna Cârlani, jud. Lăpuşna. Nu au putut rezista atacului, mulţi dintre ei fiind omorâţi, iar restul împrăştiindu-se prin zonă. Primul care a fugit a fost locotenentul Petrov cu soţia sa, fiind urmat de ceilalţi componenţi ai detaşamentului. Direcţia de deplasare era spre satul Horodca. Apoi, a fugit locotenentul Ivanov cu o parte din oamenii săi. Ajunşi la Horodca, au luat decizia să se disperseze în grupuri mici şi să se retragă în diferite direcţii, având ca obiectiv regruparea în pădurea Lăpuşna. În decursul zilei de 5 iulie 1944, toate încercările lor de a ieşi din pădurea Căpriana au fost zădărnicite. Pe parcursul zilei de 6 iulie, comisarul Litvinov a hoinărit împreună cu un grup mic de partizani, fără a avea posibilităţi de alimentare. Erau epuizaţi. Iată ce nota Litvinov în jurnalul său, în ziua de 7 iulie: „N-am reuşit să ne procurăm alimente. Am hotărât să ne întoarcem la tabăra veche. Trei zile n-am mâncat nimic. În pădure nu există vânat. Astăzi am mâncat 50 bucăţi fragi”. Cu aceasta îşi încheia comisarul Litvinov notele sale zilnice, fiind în aceiaşi zi împuşcat. În urma raziei întreprinse au fost arestaţi mai mulţi partizani şi colaboratori de-

ai lor, printre care: Grigore Podoleanu şi Vasile Gaţonoagă din com. Ulmu; Andrei Tătaru din com. Nimoreni; Petre Profir şi Sofia Boben din com. Drăguşeni; Vasile Lozovanu din com. Suruceni; Vasile Iosub, Evdochia Iosub şi Lazăr Matkovski din com. Cristeşti; Diomod Tomaş din com. Micleuşeni, (jud. Lăpuşna); Tatiana Şaranova din regiunea Moscova; Ivan Veliciko din Voroşilovgrad; Vasile Sabno din Kerson; Petre Kabuleţ din Pervomaisk; Petre Şevcenko din Lande. În afara acestora, au mai fost arestaţi încă cinci partizani. A fost capturat şi un mare număr de arme şi muniţii: o puşcă antitanc, 3 mitraliere, 15 pistoale-mitralieră, o bombă cu 6 mine, 10 paraşute, etc., precum şi ziarele-manifeste „Boevoi listok” (Foaia luptătorului) şi „Narodnîi mstiteli” (Răzbunătorul poporului). Arhiva statelor majore ale detaşamentelor, cercetată de serviciile speciale româneşti, a fost predată Corpului 7 Armată german pentru exploatare.

Conluzii

Interesant este că, partizanii capturaţi la Horodca–Căpriana aveau asupra lor toate actele necesare reîntoarcerii din misiune acasă (buletine de identitate româneşti, carnete de identitate pentru C.F.R., livrete militare româneşti, bilete de voie, paşapoarte sovietice, etc.). Adică, ei trebuiau să aştepte sosirea trupelor sovietice, iar în cazul stagnării frontului, puteau reveni în U.R.S.S. După anihilarea acestor partizani, autorităţile române au încercat, prin informaţiile obţinute de la populaţie, să stabilească volumul daunelor cauzate de aceste bande şi dezertorii români şi germani. S-a putut stabili că, pentru aprovizionarea lor, partizanii acţionau numai noaptea, „venind în comună şi ridicând vite şi diferite alimente ce le cad la îndemână, ameninţând cu moartea pe locuitorii ce sunt călcaţi şi atacaţi de aceste bande”. Din cauza atacurilor şi jafurilor comise de partizani şi dezertori, locuitorii din comună, de frică, se adunau în grupuri şi dormeau împreună (informaţia a fost culeasă de la primarul comunei Ulmu, Nicolae Plămădeală). Sătenii evitau să circule pe drumul Ulmu–Chişinău (pe scurtătură) care trecea prin pădure, de frică să nu fie atacaţi. Asemenea detaşamente de partizani au mai fost semnalate pe teritoriul Basarabiei, însă au avut să se confrunte cu aceleaşi acţiuni energice ale organelor de siguranţă româneşti şi germane, dar şi cu ostilitatea populaţiei civile.

Istoricii sovietici s-au ocupat de mişcarea de partizani pe teritoriul Basarabiei, dar au fost mai puţin interesaţi de latura factuală, ci mai mult de cea propagandistică. Vă propunem un fragment dintr-o carte din anul 1951 cu privire la lupta partizanilor. „La începutul lunii martie anul 1944 otreaduri (detaşamente – n.n.) deosăbite şi grupe din formaţiunile partizanilor moldoveni care făceau reiduri, s-au apropiet de graniţele Moldovei ori au pătruns pe teritoriul ei. În aceeaşi vreme şi unităţile Armatei Sovietice în înaintarea lor fulgerătoare se apropiau de graniţele Moldovei. În legătură cu aiasta organizaţia de partid, a republicii a luat un şir de măsuri adăugătoare pentru intensificarea mişcării nelegale de partizani în Moldova. A crescut numărul grupelor de organizatori de partizani trimeşi pe teritoriul Moldovei. În decursul lunii ianuarie-martie anul 1944 pe baza grupelor estea, în pădurile Cupriana (Căpriana probabil – n.n.), Cotovsc (de fapt Hînceşti – n.n.), Lăpuşna, Orhei, Voinova, la miază-noapte de Moldova – în pădurile din Hotin, Soroca şi Codîma, precum şi în raioanele de miază-zî ale republicii creşteau unul după altul noi otreaduri şi grupe de partizani moldoveni şi ucraineni, care ţîneau o legătură neîntreruptă cu Pămîntul Mare (sic! – n.n.). Ocolind în chip dibaci otreadurile de pedepsire ale duşmanului, partizanii distrugeau comunicaţiile şi legătura vrăjmaşului, nimiceau puterea vie şi tehnica lui, zădărniceau cărarea avutului sovetic jefuit, transmiteau informaţii preţioase unităţilor în ofensivă ale Armatei Sovietice”. (sursă – C. Aфтенюк, С. Левит, Д. Елин, Лупта партизанилор Молдовей ымпотрива котропиторилор фашишть, Кишинэу, 1951, p. 63) Nota redacţiei. Din textul citat rezultă două realităţi semnificative – 1) detaşamentele de partizani erau extrateritoriale Basarabiei ca provenienţă şi organizare şi 2) populaţia de la faţa locului nu a sprijinit mişcarea de partizani, în caz contrar autorii ar fi menţionat aceasta.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

idei alternative

Dinamica dromocraţiei şi dinamica hiperrealismului

(traducere de Cezar SALAHOR)

Propunem atenţiei dumneavoastră referatul redactorului-şef al portalului Geopolitica.ru, expert-principal în cadrul Centrului pentru expertiză geopolitică – Leonid Savin, prezentat cu ocazia organizării seminarului „Modelul economic al celei de-a patra teorie politică” (Facultatea de Sociologie a Universităţii de Stat din Moscova, 7 septembrie 2010).

de Leonid SAVIN În lucrările sale, în care se analizează concepţia sistemului mondial, I. Wallerstein nu dă un răspuns actualelor provocări, nici asupra unor perspective de viitor. Potrivit lui „am intrat într-o criză de sistem, dar cu toate astea, însăşi direcţia sistemului nu este clară. Faza recesiunii şi stagnării se reflectă, din ce în ce mai mult, în tulburările sociale”. Tot acolo, el menţionează că „are loc un proces de acumulare infinită a capitalului, fapt ce conduce la o situaţie structurală haotică”. Wallerstein subliniază că liberalismul va suferi neapărat un colaps, aşa cum „adevăratul sens al căderii comunismului – este colapsul final al liberalismului ca ideologie dominantă”. În plus, atunci când analizăm perspectiva istorică a apariţiei sistemelor mondiale la Wallerstein, nu găsim nici o explicaţie clară: de ce anume în acest fel a avut loc diviziunea muncii, de ce a avut loc în acest fel formarea modului de producţie într-o anumită regiune şi relaţia producătorilor şi comercianţilor a unei regiuni, faţă de economia mondială. Reacţia de răspuns – cum influenţează poziţia statului, faţă de organizarea sa, la fel, nu a fost reflectată destul.

Începutul globalizării

În legătură cu aceasta, sociologul istoriei Charles Tilly, observă că un stat „de categorie uşoară”, precum Ţările de Jos, aflându-se în vecinătatea puterilor „de categoria grea”, într-o anumită etapă istorică era destul de competitiv. Semnificativ este faptul că, începând cu sec. XVI, care în opinia unor autori (printre care se numără şi Wallerstein), marchează începutul procesului de globalizare, în Eu-

ropa cele mai avantajate forţe devin acelea care pun accentul pe viteză. Reforma armatei franceze, pe care a înfăptuit-o Napoleon, este asociată cu trecerea la pasul de marş mai rapid. În mod similar, avantajele economice au fost asociate cu mobilitatea. După inventarea în Olanda în anul 1595 a noului tip de corabie cu pânze, vasele acestei ţări au devenit cele mai mobile şi rapide, iar Spania chiar a folosit aceste corăbii pentru transportarea pasagerilor. Viteza informaţiei a devenit tot mai importantă şi a fost asociată cu manipularea politică şi economică (mai ales după apariţia burselor de valori). La Wallerstein problema vitezei schimbărilor politice este asociată cu trei ideologii fundamentale. Prima este conservatorismul, care neagă ideile noi şi le considera dăunătoare din punct de vedere moral. A doua este liberalismul, care tinde spre minimalizarea perturbărilor sociale şi maximalizarea oportunităţilor de control. În aceste condiţii, în viziunea lui Wallerstein, liberalii afirmau că scutirile pentru profesionişti reprezintă un lucru bun, dar pentru oamenii simpli sunt periculoase (divizările în „elită” şi „ohlos”). Cea de a treia ideologie este socialismul, susţinătorii căreia subliniau inevitabilitatea şi oportunitatea progresului. Dacă liberalii erau adepţii reformelor efectuate de sus în jos, socialiştii insistau asupra contrariului – de jos în sus. Trebuie remarcat faptul că Wallerstein a înţeles liberalismul ca o „cale de mijloc”, potrivit căreia, reformele trebuiau să fie înfăptuite nici atât de rapid (ca la socialişti) şi nici atât de lent (ca la conservatori), ci cu o viteză moderată.

bază „Iliada” lui Homer, unde este descrisă goana lui Ahile după Hector), această temă a fost conceptualizată insuficient dă către criticii contemporanităţii, care preferau să vorbească despre alienare şi despre cultura tehnică (Guy Debord, Heidegger, Junger ş.a.). Una din operele sale, filozoful francez Paul Virilio, a dedicat-o întrebării legate de corelaţia dintre viteză şi politică. Potrivit lui Virilio, viaţa politică este determinată de mobilitatea maselor în spaţiu. El indică faptul că concentrarea economică urbană constituie mijlocul cel mai eficient de asigurare a apărării şi dotării cu echipament pentru militari. Ca urmare, militarii şi inginerii au fost incluşi în societatea burgheză, în calitate de clasă socială.

Dromocraţia

În acelaşi timp, odată cu dezvoltarea tehnologiei, creşte rolul vitezei. După cum ştim din conflicte, este important controlul asupra spaţiului şi sistemului de comunicaţii, mai ales a căilor maritime. Are loc stratificarea socială în cei care au acces la viteză şi cei care sunt limitaţi în aceasta. Dromocraţia (ter-

Problema vitezei

Problema vitezei a fost puţin abordată în discursul politic şi social, deşi este evident că acest fenomen este de mare importanţă, atât în raport cu realpolitik, cât şi în raport cu procesele sociale, comunitare şi reformatoare mai largi. După cunoscuta aporie a lui Zenon despre Ahile şi broasca ţestoasă (care are la

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

men introdus de Virilio – din greaca veche „dromos” – rapid, derulare) devine o politică a statelor şi formulează legea: repaosul = moarte. În epoca modernă aceasta a determinat statele cu diverse ideologii să ocupe poziţia hiperrealismului. Hiperrealiştii întrevăd între relaţiile interstatale un ciclu infinit de repetări. Pentru ei conflictele şi concurenţa dintre state nu pot fi transformate în relaţii de pace şi prietenie (cu excepţia unei alianţe temporare contra duşmanului comun), din aceste motive, cele mai bune instrumente constituie ameninţările şi utilizarea violenţei. Anume din acest motiv ei consideră că cea mai adecvată metodă de obţinere a păcii şi stabilităţii constituie acumularea puterii militare şi pregătirea pentru utilizarea ei. În afară de aceasta, hiperrealiştii resping obiecţiile oponenţilor în legătură cu cheltuielile exagerate pentru înarmare, respingând criticile legate de instituţiile militare, de legi şi de acorduri. Hiperrealiştii, în cadrul relaţiilor internaţionale, iau în calcul doar aşa factori precum: guvernarea (власть) şi puterea (сила); restul fiind apreciate ca iluzii. Cu toate acestea, războiul devine necesar, atunci când statele concurente realizează că o altă tabără a devenit fie prea puternică, fie mai slabă. Prin urmare, agresiunea faţă de vecinii săi, dacă întrebarea atinge dispute teritoriale sau oricare alte contradicţii, hiperealişti o consideră nu doar admisibilă, dar şi necesară. În lumina teoriilor politice cunoscute, se pare că fascismul (naţional-socialismul) a fost cel mai predispus la dezvoltarea vitezelor maxime (dezvoltarea în masă a transportului auto, doctrina „războiului fulger” în timpul regimului NSDA (National-Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei). Marxismul reacţiona la dinamica societăţii capitaliste, iar ea la rândul său, luând în calcul acumulările iniţiale, tindea spre a trece la un alt nivel de viteză. Deloc întâmplător, Virilio remarca faptul că „războiul a trecut de la faza de acţiune la faza de concept” – atunci când inamicul trebuia să aprecieze situaţia în câteva minute pentru utilizarea armelor moderne. Dus la o politică de descurajare, blocare şi intimidare reciprocă. Iar în ultimul timp, în societatea liberal-capitalistă se formează o cultură a securităţii de consum– nivelul ei este asociat cu drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar dorinţa artificială de protecţie permite guvernării să desfăşoare acţiuni de manipulare.

A patra teorie politică

Dacă cea de a patra teorie politică va fi fundamentată pe atracţia faţă de viteză, ea va repeta greşelile predecesorilor. Şi la scară globală, viteza înaltă a creşterii consumului

total, inevitabil va conduce la colapsul, despre care a vorbit Wallerstein. Dar prezenţa unui adversar, de asemenea, ne vorbeşte despre necesitatea menţinerii anumitor viteze – atât în spaţiul virtual, cât şi în spaţiul real. Virilio vorbeşte despre un şir de riscuri, asociate cu noua viteză. În primul rând, interconectarea sistemelor informaţionale la scară globală va crea în lume o dromosferă. Ulterior, decurgerea timpului de profunzime, descoperită cu câteva secole în urmă, va fi înlocuită cu realitatea-efect. Timpul-mate-

frazează pe Marshall McLuhan: „mesajul – nu este un mijloc, ci doar viteza acestuia”. În continuare, potrivit lui Virilio, odată cu pierderea intervalelor de timp, reacţii de răspuns permanente, înţelegem globalul drept intern/particular, iar interiorul drept exterior şi periferic unde are loc delocalizarea la nivel global, care are un impact semnificativ asupra identităţii sociale. Virilio vorbeşte despre apariţia metropoliticii care poartă un caracter global şi suprimă geopolitica reală a populaţiei, care anterior era în legătură armonioasă cu teritoriul. În acest „Nu există nici o democraţie, există doar dromocracaz, scăderea bruscă a ţie” afirmă Virilio Paul în lucrarea „Viteza şi politica”. tempourilor, care ar fi Dromocraţia a fost motorul revoluţiei industriale. A putut schimba situaţia devenit baza regimurilor democratice, şi a înlocuit lupta mondială, este puţin de clasă cu lupta armatelor de corpuri tehnologice. Magia probabilă, deoarece creşterii vitezei e principala speranţă a omului occidenbomba informaţională tal, imaginea viitorului său. Magia vitezei a determinat (precum că nimic nu revoluţia în sistemele armamentelor şi a prefigurat oraşul mai poate fi schimbat), contemporan. Dezvoltînd în această cheie ideile critice ale în opinia lui Virilio, a urbanismului (mirslovarei.com). fost deja implantată în conştiinţa oamenilor. rie cedează locul timpului luminii realităţii virtuale, vâscoase şi schimbării esenţei duConcluzii ratei, cauzând distorsiuni de timp şi acceleÎn contextul celor trei sisteme mondiale rarea tuturor realităţilor: de la fiinţe vii până descrise de Wallerstein – nucleul, semiperila lucruri şi fenomene socio-culturale. Toate feria, periferia în cadrul elaborării a celei de acestea, conduc la pericolul căderii oameni- a Patra teorii politice, este necesară analiza lor în sociocibernetică, când controlul vieţii atentă a vitezelor, care trec prin aceste sisva fi cedat maşinilor. Despre aceasta vorbea teme, a influenţării reciproce şi a direcţiei încă Martin Heidegger, care a subliniat pro- vectoriale. blema pericolului dependenţei de tehnică. În Şi, după cum arată experienţa din domesfera politicului deja pot fi observate aseme- niul soluţionării conflictelor, când cauzele nea tendinţe, mai ales în sistemul electoral obiective arată spre impasul de a soluţiona al ţărilor occidentale deja este implementată problema, este necesară inventivitatea omuaşa-numita democraţie virtuală, în care cea lui, cu ajutorul căreia va fi înmormântat limai mare însemnătate o are viteza anunţării beralismul şi va fi elaborat un model nou şi rezultatelor. Virilio, în acest context îl para- adecvat al ordinii mondiale.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Istorie

Mircea Eliade

dinspre Portugalia de Tudor MIHĂESCU

Motto: „Unii oameni, precum Mircea Eliade, nu pot trăi altfel decât încercând să dea tot ce pot din ei, indiferent de suferinţă, din credinţa că bucuria creaţiei este mai mare decât preţul suferinţei. Da, unii oameni cred acest lucru” (Sorin Alexandrescu). După cum deja ne-am obişnuit ca lucrările lui Mircea Eliade să apară, mai toate în ultima vreme, la Editura Humanitas, alături de acestea, editura a mai publicat (Seria Eliadiana), în anul 2006, o lucrare semnată de profesorul Sorin Alexandrescu despre experienţa lui Mircea Eliade ca diplomat la Lisabona, cartea numindu-se, în mod sugestiv, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia”. Cred că în debutul acestei recenzii sunt necesare şi câteva cuvinte despre autor, aceasta fiind, în mod cert, nu foarte cunoscut publicului român. Astfel, Sorin Alexandrescu este, în primul rând, profesor de semiotică şi de cultură română la Universitatea din Amsterdam, Olanda. În această ţară, pe lângă activitatea de la catedră, s-a mai implicat în diverse activităţi precum fondarea şi promovarea unor asociaţii şi reviste, una dintre acestea fiind „Journal of Roumanian Studies”. De a lungul timpului a publicat peste douăzeci

de cărţi, dintre care poate fi amintită „Paradoxul român” (1998), şi câteva sute de articole în domeniile teoriei literare, istoriei culturii române şi aşa mai departe. Un detaliu relevant din biografia autorului este necesar spre a fi amintit căci contribuie la o mai bună înţelegere a contextului în care a fost scrisă cartea. Acest amănunt se referă la faptul că Sorin Alexandrescu este nepotul de sora al lui Mircea Eliade. De atlfel, chiar seamănă cu acestă din urmă. De obicei, viaţa lui Eliade este împărţită de biografi cam la fel cum o împarte şi el în „Memorii”: copilăria şi adolescenţa din România (1907-1928), perioada indiană (1928-1931), tinereţea din România (1932-1940), şederea în Anglia şi Portugalia (1940-1945), perioada de maturitate din Franţa (1945-1956) şi maturitatea deplină şi bătrâneţea din Statele Unite (1956-1986). Subiectul cărţii de faţa se opreşte, după cum am spus şi mai sus, la perioada petrecută de Mircea Eliade în Portugalia, imediat după ce a părăsit Londra atunci când România a rupt relaţiile diplomatice cu Regatul Unit. În intervalul de timp petrecut la Lisabona, Eliade va trece printro perioadă de profunde frământări însoţite de schimbări majore, atât în plan personal, cât şi în cel profesional şi politic. De aceea, momentul portughez este considerat de Sorin Alexandrescu ca fiind unul crucial în biografia lui Eliade, deoarece reprezintă perioada de tranziţie de la scriitorul local, la savantul de talie mondială ce avea să devină treptat după plecarea din Portugalia. „Mircea Eliade, dinspre Portugalia” este structurată în două părţi principale, luând ca şi criteriu scrierile autorului din timpul şederii la Lisabona. Astfel, prima parte, „Ziaristică şi istorie”, conţine trei capitole: I. Articolele din Acção; II. Românii, latinii Orientului şi III. Salazar şi revoluţia din Portugalia. În primul capitol, Sorin Alexandrescu pune accentul pe contextul în care au

fost scrise câteva articole semnate de Eliade, subliniind faptul că, în calitate de diplomat, acesta îşi lua în serios sarcinile ce decurgeau din această funcţie, dar „e de remarcat că propaganda întreprinsă de Mircea Eliade nu vine din datorie de serviciu, ci din proprie convingere şi iniţiativă”. De altfel, autorul mai subliniază că „din articolele lui, reseie că reflectă permanent asupra necesităţii unei strategii culturale româneşti” în străinătate. S. Alexandrescu evidenţiază că în comparatismul lui Eliade se regăseşte, de fapt, şi o strategie de propagandă culturală. Astfel, odată cu articolele din Acção, Eliade nu ezită să recurgă la anumite comparaţii între cultura română şi cea portugheză, unele dintre ele chiar foarte interesante precum, cea dintre Eminescu şi Camões din articolul „Latina gintă e regină”. Tot aici, criticul literar aminteşte şi de comparaţia dintre dorul românesc şi acel saudade portughez. În acest sens, merită amintită o afirmaţie de a lui Eliade care zicea că „dorul, la români, în folclor şi la Eminescu sau Blaga, nu are un obiect anume, ci exprimă melancolie în general; în plus, dorul anulează timpul prezent şi peisajul concret şi te duce altundeva, ajutându-te astfel să-ţi depăşeşti solitudinea”. Sorin Alexandrescu conchide întrebându-se dacă nu cumva lui Eliade îi era dor de ţara natală atunci când scria aceste rânduri. Probabil una dintre cele mai interesante lucrări a lui Eliade din perioada portugheză, lucrare ce mi-a stârnit un viu interes, este cartea „Despre românii, latinii Orientului” (Os Romenos, latinos do Oriente). La fel ca în articolele din Acção şi aici paralelismul dintre cele două ţări, România şi Portugalia, e mereu prezent, Eliade vorbind, spre exemplu, despre o misiune comună a celor două naţiuni în Europa. El afirmă că „ar fi interesant să fie scrisă într-o zi o paralelă istorică între portughezi şi români, popoarele latine cele mai îndepărtate unul de celălalt”. Exact asta a făcut el în „Despre românii, latinii Orientului” şi, deşi n-am citit lucrarea, cred că a făcut-o destul de bine. „Salazar şi revoluţia din Portugalia”,

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

o altă lucrare a lui Eliade, e genul de carte pe care o citeşti cu creionul în mână, dacă vrei să pricepi ceva din ea, iar în acest sens, paginile în care S. Alexandrescu vorbeşte pe larg despre istoria interbelică a Portugaliei sunt foarte utile pentru înţelegerea lucrării lui Eliade despre Salazar. Am avut ocazia să citesc „Salazar şi revoluţia din Portugalia” şi nu pot să nu recunosc că am citit-o cu o oareşce dificultate, deşi subiectul mă interesa. Zic dificultate pentru că multe pasaje sunt destul de aglomerate de numeroase referiri la o sumedenie de revoluţii şi lovituri de stat, de altfel o constantă în istoria Portugaliei pre-Estado Novo, iar uneori trebuie să le reciteşti ca să nu pierzi firul evenimentelor şi să-ţi mai aduci aminte cine împotriva cui lupta şi de ce. În paginile în care S. Alexandrescu vorbeşte de această carte, analiza lui se concentrează pe identificarea cadrului mental în care gândea Mircea Eliade atunci când a scris-o. El, adică Eliade, vedea în modelul portughez salazarist unul optim şi pentru România, iar în Oliveira Salazar proiectase imaginea lui Nae Ionescu – dispărut cu numai doi ani mai devreme (15 martie 1940). Apoi, deşi reticent faţă mareşalul Ion Antonescu, sperase, cred că ăsta e termenul cel mai potrivit, ca acesta să devină un Oliveira Salazar pentru România. Aşa cum precizează şi Sorin Alexandrescu, „scopul real al cărţii rămâne însă pentru Eliade exemplaritatea cazului portughez pentru propria-i ţară”. Din nefericire, spre deosebire de Portugalia care reuşise să-şi păstreze neutralitatea, România era într-un război al cărui final, încă de pe atunci, nu se întrevedea a fi unul favorabil ţării noastre. În fine, nu voi insista asupra comentării acestor fapte căci rolul textului de faţă e de a ilustra ideile principale ale cărţii domnului S. Alexandrescu. A doua parte a lucrării, intitulată „Jur-

nalul Portughez”, cuprinde cinci capitole: I. Textul: al treilea Eliade; II. Jurnalul profesional; III. Jurnalul politic; IV Jurnalul personal şi V. Ensimismiento com Mircea Eliade y Ortega y Gasset. În fond, după cum indică şi titlul, în această a doua parte a cărţii autorul va analiza din mai multe perspective şi la mai multe nivele adevarata operă a lui Mircea Eliade din timpul şederii în Portugalia, respectiv „Jurnalul Portughez”. În plan profesional, mergând pe mărturisirile din jurnal, S. Alexandrescu prezintă viaţa şi activitaţile lui Eliade specifice calitătii sale de diplomat, cât şi intrigile ori lipsa de interes din diplomaţia românească de la acea vreme. Mă gândesc cu amărăciune că acum probabil stăm şi mai rău la capitolul ăsta, dar să vedem ce notează Eliade pe 9 martie 1944 în jurnal. „Aflu că ministru Cădere m-a lucrat la Bucureşti. Vrea în orice chip să scape de mine, deşi îşi dă bine seama că dacă România există astăzi în Portugalia ca realitate, iar nu ca relaţii diplomatice, se datorează în primul rând muncii şi prezenţei mele”. Mi se pare pertinentă observaţia lui S. Alexandrescu care scrie că „Eliade nu este un diplomat „profesionist”, în sensul că nu lucrează în sistem şi conform sistemului, ci este un diplomat „voluntar” care lucrează din proprie iniţiativă şi este interesat de rezultatele imediate în lumea intelectuală portugheză, mulţumindu-se doar să anunţe sistemului (românesc) aceste rezultate. Nu este surprinzător – deşi este dificil de înţeles – că sistemul nu agreează succesele „pur personale” ale unui membru atipic al legaţiei”. Curios lucru, un om aşa devotat misiunii de promovare a culturii române e văzut ca fiind un membru atipic printre colegii de la minister. În fine, odată cu demiterea din postul de diplomat, la 1 noiembrie 1944, începe, practic, exilul lui Eliade. La scurt timp după demitere, va fi exclus şi din Societatea Scriitorilor Români. Capitolul care se opreşte asupra însemnărilor cu caracter politic din „Jurnalul Portughez” cuprinde prezentarea şi interpretarea a numeroase observaţii ale lui Eliade cu privirea la situaţia politică din ţară, cât şi temerile acestuia în contextul participării României la război. S. Alexandrescu va prezenta acele fragmente din jurnal ce ilustrează neliniştea lui Eliade cu privire la destinul ţării sale, cât şi zbuciumul interior al acestuia la ideea că sovieticii vor invada România. La un moment dat, Eliade notează în jurnal: „dacă înving roşii, şi eu, şi opera mea, şi neamul meu dispărem”. Tot aici merită spre a fi reţinute şi cuvintele lui S. Alexandrescu care numeşte aceste momente de disperare ale lui Eliade ca fiind „apocalipsa după Eliade”.

În paginile despre nivelul intim al Jurnalului Portughez, criticul literar pune accentul pe drama personală ce-l va tulbura profund pe Eliade în această perioadă, adică moartea, în 1944, a soţiei sale Nina. Criticul literar prezintă momentele premergatoare morţii Ninei, iar sporadic, interpretează unele însemnări din Jurnal în legătura cu acest eveniment sumbru. Aici cred că este şi punctul culminant al jurnalului căci, „decembrie 1944 şi anul 1945 înseamnă, pentru Eliade, un sfârşit absolut: dragostea, cariera, neamul său, totul piere simultan, totul se scufundă simultan” – notează S. Alexandrescu. În sfârşit, cartea se încheie cu un amplu capitol ce prezintă o analogie între viaţa şi opera lui Mircea Eliade şi cea a filozofului spaniol José Ortega y Gasset. Deşi studiul e cât se poate de interesant, cuprinzând nişte interpretări ale unor idei din opera lui Ortega y Gasset, cred, totuşi, că aceste pagini ar fi putut face mai degrabă obiectul unei lucrări separate, decât să fie incluse în cea de faţă. Interferează destul de puţin cu subiectul cărţii, sau putem zice, la fel ca Sorin Alexandrescu, că acest capitol s-a vrut o interpretare a experienţei lui Eliade din Portugalia prin prisma unor idei cheie din opera filosofului spaniol. Părerea noastră e că autorul a insistat prea mult asupra acestui aspect, capitolul respectiv reprezentând aproximativ un sfert din întreaga lucrare. În fine, ultimele pagini sunt rezervate unor concluzii. În încheierea recenziei, aş dori să mai fac o observaţie. În carte sunt numeroase pasaje în care autorul caută să-l scuze cu orice preţ pe Mircea Eliade de orientarea sa legionară din tinereţe, judecând fenomenul legionar doar în termeni negativi. Cred că o evaluare mai nuanţată şi echilibrată mi s-ar fi părut mai la locul ei şi probabil mai apropiată de adevăr. Totuşi, apreciez şi înţeleg contextul în care criticul literar face acest lucru, dorind, în mod îndreptăţit, să răspundă acuzaţiilor de fascism pe care Alexandra LaignelLavastine le proiectează asupra lui Mircea Eliade, distorsionând, în mod tendenţios, realitatea istorică. Văzută în ansamblu, „Mircea Eliade, dinspre Portugalia” este o încercare de a reface itinerariul biografic şi profesional al lui Eliade din anii portughezi. Nu pot să nu apreciez demersul domnului S. Alexandrescu de a aduce o serie de lămuriri cu privire la acest moment atât de important în biografia lui Mircea Eliade. Totodată, e de admirat efortul autorului pentru intensa munca de documentare, iar acest lucru se vede în fiecare notă de subsol, cât şi în numeroasele incursiuni în istoria Portugaliei şi a României.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Istoria presei din Basarabia

Retrospectiva perioadei 1985-2009 (partea VII)

Anul 2005. Polemica tradiţionaliştipostmodernişti de Marius TĂRÎŢĂ În numerele anterioare ale revistei AXA ne-am oprit asupra evoluţiei presei moldoveneşti din anii 1985-2005. Ne-a interesat în mod deosebit schimbarea paradigmei publicistice la ruptura anilor ‘80 şi ‘90. Aspiraţiile acesteea şi neîmplinirile ei. A urmat evoluţia din anii 1990 şi respectarea cu stricteţe de către ziarişti a deontologiei profesionale, dincolo de faptul că la nivel mediatic nu a avut loc o recuperare a simbolurilor creştine şi nici societatea nu a împlinit ceea ce s-ar fi putut numi reconquista religioasă, după anii de întuneric ateist-bolşevic. Începutul anilor 2000 a dus la apariţia unui fenomen regretabil, care continuă pînă în ziua de azi – tabloidizarea discursului media (operarea cu clişee şi relativizarea limbajului) şi prăbuşirea efectivă a limitelor bunului simţ. În episodul actual, dar şi în cele următoare ne-am propus să ne oprim asupra unor fenomene, care au avut loc în societatea noastră, implicînd în discuţii largi şi presa republicană. Mai multe din aceste dezbateri au avut loc începînd cu anul 2005.

Prolog

Istoric vorbind, semnalul l-a dat încă în lunile mai-iunie 2005, binecunoscutul Dumitru Matcovschi, printr-o şir de articole sub titlul „Criză de moralitate”. După o serie apărută în „Literatura şi Arta” (în continuare L.A.), majoritatea au fost găzduite de „Săptămîna”. Ca şi într-o serie de articole apărute la sfîrşitul anilor 1990, D. Matcovschi semnala prăbuşirea valorilor tradiţionale, cosmopolitizarea, preluarea neraţională şi sub argumentul „că aşa e în Apus”, doar a elementelor decadente din Occident. Toate acestea avînd consecinţe nefaste, atît în ce priveşte tineretul, dar şi diluarea sistemului tradiţional de valori şi complacerea colectivă în promiscuitate. La fel ca şi la sfîrşitul anilor 1990, au lipsit reacţii polemice sau de susţinere în ce priveşte semnalul de alarmă tras de D. Matcovschi. În anul 2005 însă,

lucrurile au prins o altă turnură, dar, deşi i-au aparţinut cele mai argumentate şi cuprinzătoare aserţiuni, textele acestui autor au trecut iarăşi, deşi de această dată prin vîltoarea unei puternice polemici, cu mai multe paliere degresive, neobservate. Ne referim la ciocnirea publicistică între cei care ar putea fi generic denumiţi - tradiţionalişti şi postmodernişi, deşi după cum vom vedea, termenii nu în toate situaţiile acoperă realitatea la care se referă. Scînteea care a aprins focul a fost un mic articol semnat de multregretatul Grigore Vieru în „L.A.” în 25 august 2005 (nr. 34, p. 4 - „Despre falsa elită şi bietul catîr”). E posibil ca reacţia ce a urmat să se datoreze şi faptului că acesta, a folosit un registru mai puţin metaforic şi filozofic (decît D. Matcovschi) şi a caracterizat frontal şi publicistic fenomenul literar contemporan (autoîntitulat postmodern). Preluînd un articol al unui autor mai puţin cunoscut de la Bucureşti, Gr. Vieru a înserat cîteva comentarii mai amare, pe alocuri poate mai subiective, dar care nu schimbă cu nimic esenţa fenomenului existent. Principala trăsătură semnalată, era că, fie că activează la Bucureşti, fie că la Chişinău, scriitorii de azi, care se consideră în pas cu vremea („postmodernişti”, deşi ei ca atare nu acceptă această etichetă) în principiu nu au un public cititor. Volumele lor sunt scoase în tiraje de pînă la 200 exemplare, care sunt distribuite în interiorul grupului lor literar. Tot ei fiind cei care participă la discuţii, dar neavînd nici o legătură cu societatea per ansamblu şi cu problemele cu care se confruntă aceasta. Asupra ideii formulate de Grigore Vieru în respectivul articol vom încerca să ne

oprim altă dată. În episodul de faţă ne interesează principalele reacţii care au apărut la Chişinău, şi palierele pe care s-a desfăşurat polemica. Aceasta în cea mai mare parte a alunecat în atacuri virulente, de multe ori sub limita bunului simţ, implicînd un număr extraordinar de mare de participanţi, pentru prima dată după anul 1990. Înainte de a trece la primele răspunsuri postmoderne apărute în revista lunară „Contrafort” şi în ziarul care apărea de cîteva ori pe săptămînă – „Jurnal de Chişinău” (în continuare J.C.), e nevoie de a separa avant la lettre palierele. Primul şi cel mai larg spre regretul cititorilor dornici de a citi în sfîrşit dezbateri autentice la Chişinău, a fost constituit de atacuri la persoană, semnalarea unor merite personale, şi ironii cu referire la cele două paradigme. Al doilea palier a cuprins într-adevăr, deşi într-un număr mai restrîns de articole, dinspre una din tabere - argumente reale în ce priveşte estetica literară tradiţionalistă. De cealaltă parte, s-a manifestat discursul în ce priveşte necesitatea înnoirii modului de a scrie literatura, în contextul clamării crizei complete a paradigmelor devenite deja clasice, etichetate ca tradiţionaliste şi depăşite, în cel mai neutru caz. Tot aici e nevoie să punctăm şi cîteva trăsături ale literaturilor profesate în cele două tabere. Curentul tradiţionalist, e constituit în cea mai mare parte din autorii consacraţi în anii sovietici, dar nu doar de cei conformişti. Un important publicist politic şi naţional, la sfîrşitul anilor 1980 era D. Matcovschi. În principiu acest curent încerca după 1990 o revenire la valorile lumii de care societatea moldovenească a fost ruptă în anii 1812 şi 1940. Ca model literar curentu-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

lui îi erau specifice, intr-o măsură mai mică un fel de neoromantism, care cu excepţia lui Gr. Vieru şi D. Matcovschi era unul şchiopătînd. Într-o măsură mai mare definitorie era un fel de combinaţie sămănătoristpoporanistă, cu un accent pe evocarea lumii rurale, dar şi a spiritului acesteea, în cazul R. Moldova. Ce e important de menţionat e că reprezentanţi de seamă ai acestui curent (pe care îl putem denumi aşa retroactiv) fuseseră Petru Zadnipru, plecat încă în anul 1977, Ion Vatamanu şi Lidia Istrati. Unul din motivele declanşării polemicii, mai puţin vizibil, dar prezent pe parcursul polemicii generale, au fost nişte volume de antologie. D. Matcovschi le amintea în postscriptumul la primul articol întitulat „Criză de moralitate”. „12 volume de literatură apar, colecţie de antologii, Uniunea Scriitorilor tace mîlc, deşi e scuipată în faţă; chiar aşa, domnilor?(...) Eu unul, aşa e, am refuzat, Grigore Vieru avea dreptate, am refuzat să colaborez cu mirmidonii, două poezii mi-au cerut, atît, mi-au făcut cinste, nu? A refuzat şi Ion Druţă (...). Literatura română a fost şi a rămas de o înaltă ţinută morală, dor a fost, mamă şi tată, frate şi soră, mărgioară, ţară, simţămînt. Literatura fără ţară nu-i, poet fără ţară nu-i, eseist fără ţară nu-i, cîntec fără ţară nu-i. La noi, în Basarabia, dar şi în Ţară, arta pentru artă la stîlpul infamiei întotdeauna legată a fost. Şi va fi. În Europa, nu mă interesează. Eu nu fac artă pentru artă. Eu scriu dureri. Ca părinţii, bunicii, străbunicii mei cînt şi plîng”.

Lupta titanilor şi zeilor (primul palier)

Acest subtitlu nu e o ironie, ci se datorează faptului că timp de aproape două luni, polemica dintre cele două tabere a fost una totală. Părea că la capătul atacurilor reciproce, învingătorul va lua totul şi va statua o nouă paradifgmă literară, fie o va aduce la zi pe cea aparent veche. Răspunsul postmodernilor la artico-

lul lui Gr. Vieru a venit abia peste o lună. A fost publicat în revista lunară „Contrafort” şi în ziarul „J.C.”. Scrisoarea avea 16 semnatari, dintre care cam jumătate complet anonimi publicului larg. Lăsînd la o parte tonul pe alocuri inadmisibil, al contrafortiştilor, ideea lor principală era că îl rugau pe Gr. Vieru să nu îi includă în antologia pe care acesta o pregătea. Şi dacă s-ar fi limitat doar la atît, postmoderniştii ar fi cîştigat discuţia. Însă, faptul că aveau intenţii războinice a devenit clar în doar cîteva zile. „J.C.” a început să publice în fiecare număr cîte 1-2 articole la adresa tradiţionaliştilor. Printre deschizătorii de front s-a aflat Constantin Cheianu (4 octombrie 2005, p. 7 - „...şi-ş...” (aproape pamflet). Acesta scria că de la „L.A.”, a rămas doar „şi”, deoarece săptămînalul nu ar mai fi fost nici de literatură şi nici de artă. Un răspuns amplu în acest sens a fost dat de Nicolae Dabija, în numărul din 28 septembrie 2005. Acesta a recurs la istoricul sintagmei „şi”, care ar fi aparţinut unui funcţionar din Comitetul Central în anul 1989. Observaţiile lui Dabija erau adresate în principal lui S. Saka, A. Suceveanu, L. Butnaru, E. Lungu, I. Nechit şi în general elitismului revistei „Contrafort”. Din păcate, autorul amesteca planul istoric, cu realitatea politică contemporană şi cu interacţiunea cu respectivii literaţi. Cele cîteva momente de estetică literară, lasă să se întrezărească posibilitatea unei discuţii magistrale... care însă nu a mai avut loc. Aceste elemente le vom menţiona mai jos, cînd ne vom referi la estetica literară. În cel mult o săptămînă, majoritatea celor implicaţi în polemică au trecut la atacuri la persoană şi la analiza reciprocă a articolelor semnate în presă (folosindu-se pe larg deconstructivismul). În acest sens poate fi înscrisă ciocnirea dintre Andrei Strîmbeanu şi Adrian Ciubotaru („J.C.”, 18 octombrie 2005, p. 7 – „O precizare”). Pornind de la mai multe gafe tehnice şi deturnînd sensul dezbaterii, A. Ciubotaru a folosit un ton mai puţin virulent şi a cîştigat discuţia. În scurt timp, polemiştilor postmoderni li s-a alăturat Serafim Saka cu un lung serial întitulat – „Chiar aşa, domnii mei”!? („J.C.”, 7 octombrie 2005, p. 12) Acesta a pornit de la o plenară din februarie 1987. Ca şi în cazul lui N. Dabija, a început prin a face o multitudine de ex-

cursuri istorice, criticînd foarte mulţi autori de după 1945. Criticile aduse sunt greu de verificat astăzi şi ar presupune parcurgerea cu atenţie a întregii producţii literare realist socialiste, dar şi celei cu verticalitate, de după 1945. În clipa în care „J.C.” a refuzat să mai publice continuarea eseului, „Fluxul” a oferit spaţiul său lui S. Saka. Seria a continuat pînă în 15 ianuarie 2006. Printre cele mai grele salve din partea „L.A.” au fost numerele din 13 octombrie şi 27 octombrie 2005 . Numărul din 13 octombrie cuprindea mai multe texte de fond – „Jocul de-a cuţitele” (N. Dabija), „Criza de moralitate (11)” (D. Matcovschi), „De ce sfîrştitul istoriei” (Anton Moraru) şi un mic interviu cu Gr. Vieru. Numărul din 27 octombrie, cuprindea textele – „Proletarii lui Freud” (V. Pastuh-Cubolteanu) şi „Fenomenul postmodernismului” (Petru Ababii). Pentru că S. Saka l-a vizat direct, Gr. Vieru a răspuns printr-un text amplu în 3 noiembrie 2005 („L.A.”, nr. 44, p. 3 – „Ai însurit degeaba, Domnule Serafim Saka”). Polemica generală se va fi sfîrşit în ziua de 17 noiembrie 2005, cînd pe prima pagină a „L.A.” a apărut textul „Leac mai rău ca boala”, de N. Dabija. Sub acesta, în casete mici, N. Dabija şi L. Butnaru îşi exprimau regretul pentru polemica în care s-au lăsat antrenaţi. După acea dată, din partea posmoderniştilor, rechizitoriul a continuat doar prin textele lui S. Saka, preluate de „Flux” (începînd cu 23 decembrie 2005, p. 7). Din partea tradiţionaliştilor, s-a mai auzit doar D. Matcovschi. Observaţiile de fond făcute de acesta, atît în toiul polemicii, cît şi după, au rămas neobservate.

Estetica literară (al doilea palier)

Din textele autorilor tradiţionalişti, deşi acestea deseori au avut în cea mai mare parte un cu totul alt tip de discurs, decît cel literar aplicat, pot fi reţinute următoarele idei: 1. „Postmodernismul” pervers înţeles e o fantomă care bîntuie prin Europa de Est, precum bîntuia prin Europa sec. XIX, năluca comunismului”. Cum ar fi trebuit să fie postmodernismul corect înţeles, Veronica Boldişor nu a specificat. „Criza poeziei şi a literaturii în general, a cuprins nu doar

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Republica Moldova, ci şi România, şi întreg spaţiul post-sovietic. Or, de la Eminescu încoace lucrurile nu s-au prea schimbat. Eminescu nu s-a învrednicit de nici un premiu, dar a rămas neîntrecut în poezie. Aşazişii „postmodernişti”... sunt marxişti, căci se conduc de lozinca marxistă: existenţa determină conştiinţa” („L.A.”, 29 septembrie 2005, nr. 39). 2. „Iar acum cîteva cuvinte despre conjuncţia „...şi...”. Aceasta, spre deosebire de prepoziţia „Contra...” din fruntea unor publicaţii, nu e contra nici unui condeier, nici împotriva a ceva sau cuiva, nu arată ostilitate nimănui, acest „...şi...” străduindu-se să arunce punţi, să egaleze şansele tuturor, să adune, să împreuneze, să lege generaţii, stiluri literare, idei, personalităţi, nume, domenii ale artei etc...”. Ar fi fost frumos dacă era aşa, însă pe filiera discursivă postpaşoptistă, „L.A.”, deseori confunda politica cu literatura. „Contrafort” ne-a făcut în fel şi chip – „nulităţi literare”, „foşti scriitori”, „xenofobi şi rasişti” etc. Iar Vitalie Ciobanu în „Cotidianul” din Bucureşti acum cîteva luni ne-a etichetat pe noi astfel: „În Basarabia e un război pe viaţă şi pe moarte între păşunişti şi europenişti”. Adică între ei (europeniştii) şi toţi ceilalţi scriitori (păşuniştii)”. „În Basarabia nu există conflicte între generaţii, există conflict între bunul simţ şi proasta creştere” (Nicolae Dabija – „...şi...”, 29 octombrie 2005, nr. 39). „Poezia, chiar numită postmodernistă, trebuie să fie, în primul rînd poezie. Şi apoi – curent, stil „-ism”, „rod al unei generaţii” etc.” (N. Dabija, în „Joaca de-a cuţitele”, 13 octombrie 2005, p. 7). 3. Pornind de la mai multe idei ale lui Vasile Gârneţ, apărute în „J.C.”, în 7 octombrie 2005, Anatol Moraru a abordat fenomenul literar din perspectiva unui istoric. „1. Opera literară a postmoderniştilor,

cu anumite excepţii, e ignorată de cititori. Ei încearcă să-l şocheze pe cititor, propunîndu-i „o literatură” cu sintagme licenţioase care nu corespund moralei umane. 2. Conflictul dintre „Literatura şi Arta” şi „Contrafort, „Jurnal de Chişinău”, „nu este un conflict de generaţii”. În realitate este vorba despre aprecierea rolului literaturii basarabene în perioada de renaştere naţională... Postmoderniştii noştri s-au refugiat într-o literatură a decăderii morale a omului, a cosmogoniei identităţii... „Postmoderniştii” n-au cercetat şi n-au oglindit în operele lor problema luptei de eliberare naţională, n-au apărat soarta românilor transnistreni, n-au scris nici un cuvînt despre războiul de pe Nistru... ”. „N-are dreptate „postmodernistul” Vasile Gârneţ, cînd scrie că, chipurile, în prezent, „semnele” „postmodernităţii” sunt... „afârşitul istoriei, explozia istoriei”... Nu-i corect. Istoria „nu s-a sfîrşit” şi nu se va termina atît timp, cît va exista societatea umană...”. Postmoderniştii admiţînd sfîrşitul istoriei, „repetă ideile sterile ale altor filosofi şi istorici din secolul al XIX-lea... Aceste noţiuni erau propagate de către filosoful Karl Popper. El nu-i agrea pe istorici şi deseori vorbea despre „mizeria istoriei” şi „dispariţia istoriei” etc... Aşa-numitul „conflict” literar dintre „L.A.” şi „Contrafort” este adorat de cineva din umbra „postmoderniştilor”, este dirijat de acele forţe care luptă împotriva identităţii naţionale româneşti, propagă „izolaţionismul”, „despărţirea” forţelor literare din R. Moldova” („L.A.”, 13 octombrie 2005, p. 7 – „De ce „sfîrşitul istoriei”?). 4. „Postmoderniştii” parcă oameni culţi, sorbesc cu nesaţ pornografia din fundurile subculturii şi, în premieră scandaloasă din istoria noastră de popor creştin, o împrăştie prin publicaţiile lor, poluînd ecologia sufletului celor nimeriţi în cale”. „Dar factura producţiei liberal „postmoderniste” are afinităţi comune cu defectele Supra-Eului şi Inconştientului”. „Proletarii lui Freud din spaţiul românesc vor să desprindă poporul de cultură, de conştiinţa naţională, de moralitate, de personalităţile purtătoare de conştiinţă naţională, să-l dirijeze spre condiţia de animalitate, pentru ca sponsorii lor să ne poată face dependenţi de ei, fără riscul ridicării mişcării masive de eliberare naţională şi socială.

Atunci va sosi „sfîrşitul istoriei”, noi – sclavi, iar ei - stăpîni” („L.A.”, 27 octombrie 2005, p. 3 – „Proletarii lui Freud”, de Vitalie Pastuh-Cubolteanu). 5. „Are loc de fapt continuarea unui proces arhicunoscut – lupta dintre valoare şi pseudovaloare, între esenţialitate şi formă, între moralitate (cinste, adevăr) şi violenţă (minciună, invidie, orgoliu) într-o perioadă specifică a unui alt timp, caracteristicile căruia în împrejurările şi în cadrul etnocultural basarabean a dat naştere în consecinţă acestui curent socio-cultural numit postmodernism cu faţă moldovenească, precum şi celor care-l promovează... Omul postmodern constituie obiectul şi în acelaşi timp participantul (făuritorul) acestui fenomen. El este impus de propriile orgolii, de propria sărăcie spirituală să le substituie nu cu ambiantul plin al coborîşului transcendental în „materia” spirituală a lor, ci cu esenţialităţile planurilor împrejurărilor pe care singuri şi le creează artifical, complicîndu-şi din ce în ce mai mult existenţa şi aşa destul de complicată. El se va complace în sesizarea trăirilor pe care le va cunoaşte, scotocind adîns în substanţa intimă a fiinţei sale şi a tot ce înseamnă ea în relaţia cu lumea exterioară, în loc să dezlege tainele motivaţiei existenţei şi comportării ei aşa cum se ştie. Omul postmodern crede că ceea ce înseamnă fiinţă este ceea cum se ştie şi cum se complace ea în propria sa „substanţă”. Pentru el sublimul este fiinţa, dar nu ce stă dincolo de ea şi ce constituie suportul ei. Minciuna postmodernistă se deosebeşte de minciuna secolelor precedente prin faptul, că ea este construită mult mai sofisticat, dintr-un „material mult mai rafinat” şi este îmbrăcată în zeci de haine splendid croite din care motiv este mult mai greu de descoperit şi de scos la suprafaţă pentru a-i arăta faţa blestemată. Din cauza învelişului-formă din ce în ce mai cromatizat ea pare de multe ori a se identifica cu el, creînd impresia falsă, că este însuşi adevărul căutat. Or, omul postmodern încearcă din răsputeri să substituie esenţa fiinţei – sufletul cu ceea ce năruie lăcaşul lui – înstrăinarea de acest suflet şi prăbuşirea în minciună şi păcat” („L.A.”, 27 octombrie 2005, p. 3 – „Fenomenul postmodernismului”, de Petru Ababii). (Va urma)

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Spiritualitate

Reportaj de la tabăra naţională ASCOR de Ecaterina LUŢIŞINA Ce simte un pelerin care păşeşte pe urmele unui Sfânt Apostol, care cuprinde cu ochii ruinele primelor lăcaşuri de cult creştin sfinţite de moaştele martirilor, care se roagă în peşterile pustnicilor, care primeşte binecuvântări de la mai marii duhovnici ai neamului său? Tu, cititorule, presupui o bucurie extraordinară care saltă în tot trupul. Aşa este, ba chiar mai mult. Şi pentru a descoperi trăirile unui astfel de creştin, te invit să urmezi firul frumoaselor amintiri pe care le-am adunat în rolul de pelerin şi participant la tabăra naţională ASCOR de la mănăstirea Dervent. Organizată prin strădania filialei ASCOR din Constanţa, cea de-a doua ediţie a taberei s-a desfăşurat, ca şi anul trecut, la Mănăstirea Crucilor de Leac de la Dervent. Studenţii ASCORişti, deopotrivă pelerini, veniţi din 23 de filiale ale asociaţiei, au petrecut o săptămână de neuitat cu fraţii şi călugării aşezământului monahal de pe malul Dunării. Dar să nu grăbim pasul. Bethleemul românesc A fost pentru prima dată când am văzut Dobrogea, străvechi pământ getodacic situat între Dunăre şi Marea Neagră, supranumit leagănul poporului român. Totodată ţinutul Dobrogei este cunoscut şi ca Bethleemul românesc, fiind pământul în care a fost propovăduită Evanghelia lui Hristos de către Sfântul Apostol Andrei. Din nenumărate izvoare aflăm că Sf. Apostol a predicat în Scythia Minor, lăsând drept mărturie a lucrării dumnezeieşti pe care a săvârşit-o peştera în care a vieţuit, precum şi un buchet de izvoare apa cărora o folosea pentru a-i boteza pe primii creştini din acest spaţiu. Ajunsă în portul Tomis (Constanţa

de astăzi) am fost întâmpinată de ASCORişti din toate colţurile ţării chiar pe treptele catedralei episcopale a cărei clopote îndeamnă oraşul de pe mare la rugăciune zi de zi. De acolo s-a început traseul unui pelerinaj binecuvântat de Dumnezeu. Astfel chiar în prima zi am vizitat ruinele cetăţii Histria, sediul uneea din cele 14 episcopii care a fost atestată în sec. IV când creştinismul din ţinutul Dobrogei de altădată era foarte dezvoltat. Dovadă acestui fapt servesc bazilicele găsite între ruinele care formau puternice centre teologice ale vremii. De la Histria am mers printre Cheile Dobrogei spre ţinutul Casienilor, unde în 2003 a fost înfiinţată Mănăstirea cu hramul Sf. Ioan Casian. „Mi se zugrăveşte înaintea ochilor farmecul plăcut al acestei regiuni care se întinde graţios în spaţiile singurătăţii”, evoca Sf. Ioan Casian meleagurile sale. Sfântul, originar din Dobrogea, s-a născut pe la anul 360, trăind încă din copilărie printre călugări. La vârsta de 20 de ani intră în monahism, iar mai târziu, când pleacă la Constantinopol, este hirotonit diacon chiar de Sf. Ioan Gură de Aur. Trimis misionar în sudul Galiei, înfiinţează la Marsilia două mănăstiri, rămânând acolo. Ajunşi la mănăstire, am luat-o pe poteca îngustă care duce la „Peştera Sfântului”, o grotă care a fost folosită de vechii călugări ca spaţiu de slujire, dar şi de trai. După mai bine de o jumătate de oră de mers printre stânci, mărăcini şi alte bariere ale naturii, ajungem la grota în care poţi intra doar urcându-te pe o scară nesigură la prima vedere. Peisajul ce apare înaintea ochilor taie sulfarea: o câmpie verde, ale cărei început şi sfârşit nu se văd, străbătută pe alocuri de fâşii de arbori, care se întinde până în tărâmul unde îngerii cos cerul de văzduh, iar văzduhul de pământ. Odată intrată în peşteră încerc să mă gândesc la nevoinţele pustnicilor care i-au slujit Domnului în acel loc. Raţiunea însă nu poate percepe trăirile sufletului...

Drumul înapoi spre Constanţa ne-a fost însoţit de un apus de soare deosebit, care revărsa peste Dobrogea raze ce mângâiau deopotrivă copacii, câmpiile, izvoarele şi turlele bisericilor care ne ieşeau în cale.

Pâinea şi apa pentru tot pelerinul istovit În cea de-a doua zi urma un program şi mai variat, însă dintre toate eu aşteptam cu nerăbdare vizitarea Mănăstirii Techirghiol, şi anume o binecuvântare de la duhovnicul de acolo – Părintele Arsenie Papacioc. Odată ajunşi în orăşelul Techirghiol am descoperit aşezământul monahal pe o ulicioară obişnuită, pe care o poţi confunda cu oricare altă uliţă din oricare alt orăşel din lume. Dar aşa pare doar la prima vedere, căci numai ulicioara din Techirghiol este gazdă frumoasei mănăstiri cu hramul Sf. Maria. Gardul scund ce înconjoară aşezământul lasă să fie văzută din stradă o frumoasă biserică de lemn care a fost adusă de Patriarhul Iustinian tocmai din Transilvania. Bisericuţa, construită în sec. XVIII, are un istoric deosebit: fiind ridicată într-un sat din judeţul Mureş, a fost mutată în 1934 de către regele Carol al II-lea la Castelul Pelişor de la Sinaia, unde a rămas în paragină după instaurarea comunismului şi până în 1951, când a fost adusă în Dobrogea. Nu zăbovim mult admirând locul, căci aşteptăm să-l vedem pe Părintele Arsenie. E un sentiment greu de explicat în cuvinte atunci când cunoşti atât de multe despre o personalitate duhovnicească cum este Arsenie Papacioc şi aştepţi să-l vezi în carne şi oase. Timpul în care am aşteptat binecuvântarea Sfinţiei Sale a trecut cuprins de valuri de emoţii, însă peste toate sufla vântul păcii,

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

liniştind imediat valurile. Şi iată-l: un chip luminat, o voce blândă, o fiinţă care aşteaptă întâlnirea cu Tatăl Ceresc. În gând îmi răsar cuvintele Părintelui Cleopa, care l-a iubit pe Părintele Arsenie ca pe un frate: „Mamă, ce barbă frumoasă ţi-a dat Domnul”! Cu adevărat barba Părintelui este o continuitate a înrâuririi sufleteşti, precum spunea un călugăr. Cu sufletele împăcate şi încă învăluiţi de pacea pe care am găsit-o la Techirghiol continuăm traseul, desfătându-ne ochii în lanurile de floarea-soarelui şi vocile cu cântece despre frumosul pământ românesc. Astfel, poposim la monumentul Tropaeum Traiani, construit în cinstea împăratului Traian în anii 106-109 ca omagiu pentru înfrângerea geto-dacilor, apoi la cetatea Adamclisi, care are un istoric impunător. Sub altarul uneia din bazilicile cetăţii au fost găsite moaştele a cinci bărbaţi martirizaţi la sfârşitul sec. al III-lea şi care se află acum la Mănăstirea Sf. Apostol Filip, situată în vecinătatea cetăţii. Acolo am şi mers cu toţii să ne închinăm la Sfintele moaşte ale celor care au apărat creştinismul în Imperiul Roman. Setea de istorie şi spiritualitate ortodoxă nu se dădea potolită: abia aşteptam să ajungem la Mănăstirea „Peştera Sf. Apostol Andrei”. Pe un drum şerpuit, ascuns în codri, am continuat să cântăm până când, pe neaşteptate, dintre copaci s-a ivit poiana mănăstirii. Intrând în peşteră iarăşi m-a cuprins acel sentiment trăit la Techirghiol. Chiar la intrare este o icoană mare a Sf. Apostol care, uitându-te la ea, te face să crezi că acuş coboară Sfântul din ea să-ţi dea binecuvântare. Un monah ne relatează viaţa Sfântului Andrei, precum şi istoricul aşezământului. Şi aici întreg grupul de ASCOR-işti cântă tropare. Iar după stingerea setei sufleteşti ne ducem spre locul unde am potolit şi foamea duhovnicească: la Sfânta Mănăstire Dervent. Istoria Mănăstirii Crucilor de Leac Sfânta Mănăstire a cărei hram este Izvorul Tămăduirii se găseşte pe locul cetăţii Dervent de altădată, care, spun unii dobrogeni, şi-a luat numele din limba turcă, dervent însemnând „trecere”. Dealul Dervent ar fi avut o importanţă strategică de-a lungul istoriei deoarece aici a existat un străvechi vad de trecere, iar bogăţia comorilor arheologice descoperite aici demonstrează că teritoriul a fost populat în toate perioadele istorice. După spusele Părintelui Andrei, stareţul mănăstirii, „ceea

ce leagă trecutul istoric al Derventului de prezent şi explică supravieţuirea în timp a acesteia este prezenţa Crucii de Leac, ca o mărturie vie a vechimii şi intensităţii vieţii creştine din zonă”. Din povestirile Părintelui am aflat despre martirajul a patru ucenici ai Sf. Andrei, care a avut loc în vechea cetate. Aceştia erau un apostol şi trei fecioare, pe locul martiriului cărora au răsărit din pământ patru cruci din piatră. Încă de la început crucile s-au dovedit a fi făcătoare de minuni, precum confirmă cronicile: „Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit”. Pe parcursul secolelor Sfintele Cruci au început a fi vizitate nu numai de creştini, ci şi de musulmani. În perioada stăpânirii otomane

unul din şefii raialelor turceşti de pe marginea Dunării, Ahmed Bey, cumpărase moşia pe care se aflau crucile. Se zice că turcul s-ar fi făcut creştin chiar, dar pe ascuns, având mare grijă de crucile martirilor. Mai târziu însă unul din descendenţii săi, neştiind de minunile pe care le săvârşeau crucile, a rupt două dintre cele crescute pe locul martirizării fecioarelor, iar celei apărute acolo unde murise apostolul, ucenicul Sf. Andrei, i-a tăiat braţele. Ca urmare, multe nenorociri s-au abătut peste acea familie. Însă întâmplarea care a fost aidoma unui semn al sfinţeniei Derventului pentru creştinii dobrogeni este vindecarea ciobanului surdo-mut din Coslugea, care adormise într-o după amiază lânga Sf. Cruce şi, cu voia Domnului, se trezi sănătos. Astfel Episcopia Constanţei, primind sesizări de la numeroşi creştini privind tămăduirile care aveau loc la Sfânta Cruce, a decis să înfiinţeze o mănăstire, „reînnodând firul tradiţiei monahale” la Dervent. O altă bogăţie duhovnicească a mănăstirii este o icoană a Maicii Domnului făcătoare de Minuni, care a fost donată în 1940, având pe atunci o vechime de peste un secol. Icoana a fost transmisă din generaţie

în generaţie în cadrul unei familii româneşti din Cadrilater. La cedarea aceste regiuni Bulgariei familia se pregătea să emigreze, intenţionând să ia numai lucrurile strict necesare. Iar în timpul împachetării lucrurilor s-a produs o minune: dinspre icoană a venit o voce, care a întrebat: „Dar pe mine nu mă luaţi”? Familia n-a îndrăznit să lase icoana acasă, ci a luat-o cu ea, şi trecând pe lângă mănăstire, au lăsat-o aici pentru folosul celor care caută vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Vrednicul tată duhovnicesc al obştii De la 1900 încoace în viaţa schitului a pătruns o rază care a luminat sufletele celor care căutau pe Dumnezeu la Dervent: Părintele Elefterie, care a fost stareţ al Mănăstirii între 1938 şi 1959. Părintele, pe când era mic copil, a trăit o minune la Dervent: fiind paralizat, a fost adus de maica sa la paraclisul care adăpostea crucea, unde a rămas peste noapte, iar a doua zi s-a trezit şi mergea. Atunci mama sa i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi l-a făgăduit doctoriei, pentru că s-a vindecat, şi preoţiei, pentru ca să-i mulţumească lui Dumnezeu în continuu. În 1933 viitorul părinte a fost tuns în monahism şi odată cu aceasta a sporit şi râvna sa pentru Hristos, care în cinci ani l-a ridicat la rangul de stareţ al Mănăstirii Dervent. Regimul totalitar nu l-a cruţat nici pe Părintele Elefterie, el fiind obligat să părăsească mănăstirea ce-i era foarte dragă, în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată. Pătimind mult de-a lungul vieţii, Părintele s-a întors la Dervent abia după mai bine de 30 de ani, unde a şi adormit întru Domnul la câteva luni după revenire. Dumnezeu îl învrednicise pe Părintele Elefterie de multe daruri, dar pentru trei dintre ele era foarte preţuit de credincioşi: darul înainte-vederii, al postirii şi al tămăduirii. Un ieromonah care i-a fost chileinic părintelui cât acesta a vieţuit la Mănăstirea Secu a accentuat că Părintelui Elefterie îi era proprie o stare de trezvie uimitoare: „... noaptea rugăciune, meditaţie şi durere, ziua dragoste de aproapele. De la el am învăţat cum poate fi iubit şi înţeles mai bine şi mai uşor Dumnezeu prin dragostea de aproapele.” Sfatul pe care obişnuia să-l dea tinerilor era să postească, să se roage, să se spovedească, să fie smeriţi şi cu frică de Dumnezeu. În timpul stăreţiei sale la Mănăstirea

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Crucilor de Leac aşezământul monahal a cunoscut o perioadă de înflorire duhovnicească, dar şi administativă, fapt pentru care amintirea despre Prăintele Elefterie dăinuie şi azi, luminând sufletul obştii de la Dervent. Rostul ASCOR-ului Cea de-a treia zi a taberei a început cu Sf. Liturghie, la care răspunsurile dădeau ASCORiştii noştri. Am rămas impresionată de băieţii şi fetele care au cântat atât de frumos psaltică, ceea ce pentru noi, basarabenii, este un tărâm părăsit cu forţa de aproape 200 de ani... După masă, ca o familie prietenoasă ce suntem, am mers la o conferinţă a cărei invitat era Părintele Valentin Berechet. Printre salcâmi şi sub cântatul cocoşilor din gospodăria mănăstirii Părintele ne-a vorbit multe lucruri folositoare, mai ales că genericul conferinţei era: „Păcatele tinereţilor nu le pomeni, Doamne”. Împreună cu el am parcurs drumul de la definiţia păcatului până la determinarea tinereţii ca zonă de luptă, care nu a servit decât punct de plecare pentru întrebările care zăceau în noi şi la care Păr. Valentin răspundea cu mare drag. Conferinţa a continuat şi după ce soarele a apus, învelindu-se cu plapuma meleagurilor ce înconjoară Sfânta Mănăstire. Joi ne aştepta o Sf. Liturghie arhierească: ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, venise în vizită la mănăstirea care-i este foarte dragă. În semn de evlavie ASCORiştii s-au îmbrăcat în straiele de sărbătoare purtate de străbunicii noştri, şi anume în portul tradiţional românesc. După slujbă, ca mulţumire pentru vizită, am cântat Înalt Prea Sfinţitului diverse cântece patriotice, fapt care l-a bucurat mult. În schimb am primit binecuvântări şi sfaturi folositoare nouă, tinerilor. Tot atunci vladîka a menţionat rostul nostru ca fiind cel al misionarilor ai Bisericii Ortodoxe, cuvânt care ne-a întărit şi ne-a dat forţe pentru continua lupta cea bună pentru sufletele rătăciţilor, la revenirea acasă. Dar firul amintirilor nu conteneşte aici, căci ne mai aşteptau încă zile de Sf. Liturghii de o sfinţenie aparte, dar şi aventuri prin Delta Dunării. Ospitalitatea dobrogeană În după amiaza zilei de joi unul din părinţii mănăstirii ne-a condus la Izvorul Tămăduirii, care, conform izvoarelor istorice, a ţâşnit dintr-o piatră lovită de toiagul celui Întâi Chemat. De-a lungul secolelor apa acestui izvor a vindecat mii

de credincioşi, fapt pentru care aici a fost construit un paraclis, pereţii din interiorul căruia sunt pictaţi cu scenele martiriului apostolului-ucenic şi fecioarelor, a tămăduirii surdo-mutului din Coslugea, precum şi altele care uimesc prin dibăcia celui care le-a pictat. Încărcaţi de apă sfântă, am purces la drum spre bătrâna Dunăre unde urma să vizităm Cetatea Păcuiul lui Soare. Construită între anii 972-976, fortăreaţa reflectă trăinicia stăpânirii bizantine la Dunărea de Jos şi gloria ei de altădată. Dat fiind faptul că întreaga cetate este acoperită de apele fluviului, numai a zecea parte rămânând la suprafaţă, calea noastră a continuat pe bărci. Odată ajunşi pe insula din mijlocul râului

am fost întâmpinaţi de băştinaşii ei, care ne aşteptau cu nerăbdare: ţânţarii. După ce ne-au condus la ruinele cetăţii, am preferat cu toţii să intrăm în apă, căci ospitalitatea acestor băştinaşi era cam exagerată. Ei, impresiile au fost frumoase, dar nu cred cămi mai doresc în curând să trec pe acolo în calitate de musafir... Spre seară am făcut cale întoarsă la mănăstire unde ne aştepta un foc de tabără şi o altă ceată de ţânţari. De data aceasta, însă, cred că i-am îmblânzit cu cântecele şi voia bună. Coardele chitarelor, zumzetul ţînţarilor, vorba dulce românească şi căldura rugului au încununat ce-a de-a patra zi de tabără. Orice sfârşit este un nou început Vineri a urmat o altă conferinţă cu decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Constanţa, ziua fugind foarte repede. Abia de am reuşit să împărtăşim impresiile cu fraţii şi surorile noastre, că era timpul rugăciunii de seară, pe care o făceam zilnic în paraclisul, care adăposteşte Sf. Cruce De Leac. Ultima zi a taberei era rezervată unei activităţi-surpriză pe care şi-a asumat-o

părintele stareţ. Curiozitatea ascoriştilor a atins culmea atunci când am fost îndemnaţi să mergem în spatele casei-muzeu de lângă mănăstire... Iar acolo părintele a iniţiat o conversaţie în care fiecare era invitat să povestească despre drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni ASCOR-ist, problemele din filiala de acasă, dar şi impresiile privind tabăra. Mi-a făcut o plăcere deosebită acea masă rotundă la iarbă verde, iar mărturiile despre apropierea de Dumnezeu le-am ascultat cu atenţie ca să le pot povesti şi altor tineri însetaţi de Cuvânt. În final, mi s-au înmuiat ochii când Părintele Andrei a încurajat pe toţi cei prezenţi să nu uite de Basarabia pe care nedreptăţile istorice au îndepărtat-o de la mamă... Numai timpul era nemilostiv cu noi: a doua zi, după Liturghie, urma plecarea de la Mănăstire. Era duminica şi credincioşii din satele apropiate Derventului au venit la slujbă. Ca şi joi, ne-am îmbrăcat în costumele populare, uimirea şi admiraţia mirenilor citindu-se în privirile lor. Iar când Liturghia a luat sfârşit ne-am adunat la strană, unde, împreună cu părintele stareţ, am cântat Ortodoxia, Neamul, Limba Română şi cel mai important: dragostea de fraţi. Ochii tuturor sclipeau de lacrimi de bucurie, în timp ce cântările urcau în turlele bisericii, şi răsunau dincolo de ele, totodată întipărindu-se pe veci în inimile românilor de pretutindeni... Deşi ştiam cu toţii că amintirile pe care le-am acumulat la Sf. Mănăstire şi în întreg ţinutul Dobrogei urmează să dăinuie în conştiinţa noastră de familie unită de români ortodocşi, iar încărcarea duhovnicească ce o căpătasem urmând traseul Sf. Apostol Andrei trebuia să o împărţim cu cei de acasă, ne doream cu toţii ca timpul să se oprească în loc, să ne mai delectăm din dulceaţa ce am găsit-o în Bethleemul românesc. Despărţirea de Dervent a întristat sufletele noastre, dat totodată îi mulţumeam Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit de o experienţă atât de frumoasă. Nici despărţirea între fraţi şi surori nu a fost uşoară, dar noi ştiam că ne despărţim pentru a ne revedea, ne despărţim numai trupeşte, nu însă sufleteşte, căci sufletele ASCORiştilor, toate de aceeaşi taină frumoasă, şi anume dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de Ortodoxie şi Neam, sunt împreună pe veşnicie. Iar conştientizarea acestui fapt este bucuria care e apropiată bucuriei intrării în cer...

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Spiritualitate

Maica Domnului:

modelul şi mijlocitoarea noastră

de Arhimandritul Roman BRAGA

„La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1:1). Cerul este format din cetele îngereşti care au grijă de mântuirea noastră. David spune: „Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-L cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dândul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Psalmi 8:4-5). Iar Dumnezeu a devenit unul ca ei. Dumnezeu a pregătit persoana în care să fie zămislit. Când Pildele lui Solomon vorbesc despre Înţelepciunea lui Dumnezeu, aceasta este Iisus Hristos. La Vecernia dinaintea sărbătorilor Maicii Domnului citim cum Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu, şi-a pregătit locul — Maria — unde să se sălăşluiască. Locul Mariei printre sfinţi este unic şi deaceea avem atât de multe rugăciuni şi imnuri pentru ea. Ea nu este ca Sf. Gheorghe sau ca alţi mari sfinţi; ea este deasupra lor, chiar deasupra îngerilor. Aşa cum Sf. Pavel spune în Epistola către Evrei, Dumnezeu nu a trimis un înger care să ne mântuiască. „... după ce a săvârşit prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte, Făcându-se cu atât mai presus de îngeri...” (Evrei 1:3-4). A preferat însă să se întrupeze şi să fie „unul de-al nostru”. Maria este mama. Să ne gândim cum a crescut ea pe copilul Iisus. Ea l-a născut, fecioară fiind, L-a alăptat, L-a spălat, a gătit pentru El, L-a hrănit. Iisus, Dumnezeu şi Om desăvârşit a crescut într-un mediu foarte natural, ca oricare copil. Altfel nu ar fi putut să fie om desăvârşit. Maica sa a cântat cu El, I-a citit din Vechiul Testament, a fost educatoarea Lui. Posibil ca Maica Domnului să fie şi ocrotitoarea învăţătorilor şcolii Duminicale. Cu toate acestea nu a existat nimeni pe lume care să nu poarte păcatul original. Se iscă atunci întrebarea: când a fost Fecioara purificată? Dogma ortodoxă a Fecioarei a fost formulată de marele sfânt al secolului al VIII-lea, Ioan Damaschinul. Fecioara a fost eliberată de păcatul ancestral când a auzit vocea Arhanghelului spunând: „...Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1:35). În

acel moment de curăţire, Dumnezeu S-a conceput în pântecele ei. Aceasta este deci poziţia Maicii Domnului în Ortodoxie. Ea este cea care colaborează cu Sfânta Treime în actul mântuirii, dar nu este ea mântuitoarea. Ea este mai presus de îngeri, dar nu este răscumpărătoare alături de Tatăl, de Fiul şi de Duhul Sfânt. Ea este maica lui Dumnezeu, cea care a ştiut că: „...de acum mă vor fericii toate neamurile” (Luca 1:48). Maica Domnului este modelul creştinilor pentru că noi toţi purtăm în noi icoana lui Dumnezeu. Toţi suntem temple ale Dumnezeului celui viu, aşa cum spune Sf. Pavel: „...că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1 Cor. 3:16), şi mai departe: „...trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu...” (1 Cor. 6:19). Prin botez noi avem chipul lui Iisus în noi: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3:27). Deoarece Fecioara Maria este exemplul nostru, putem să simţim mereu că suntem templul lui Dumnezeu. Ea ne reaminteşte dorinţa lui Dumnezeu de a locui în noi, nu numai în trupul nostru dar şi în sufletul nostru care este veşnic şi infinit. Acest infinit este templul lui Dumnezeu în noi. Cu toate acestea noi nu o slăvim pe Maria. Slava este numai pentru Dumnezeu. Supra-veneraţia este pentru Fecioara Maria şi veneraţia este pentru sfinţi. Este important să menţionăm că Maria vorbea foarte puţin. În linişte ea medita asupra celor sfinte, petrecându-şi viaţa linişit în lucru şi rugăciune. Sfânta Scriptură spune: “Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Luca 2:19). Maria a văzut lucruri extraordinare dar le-a păstrat toate în inima ei. Ea este un exemplu de calm, linişte şi pace. Maica Domnului

a fost împreună cu apostolii în biserica primară. Când Duhul Sfânt S-a coborât peste cei 120 de oameni la Cincizecime, Maica Domnului se afla printre ei. Ea era tot timpul împreună cu apostolii care se simţeau orfani, Iisus nemaifiind cu ei. În schimb, însă o aveau pe maica Lui. Maria a fost parte din Biserică. În simbolismul liturgic al Biserici Maica Domnului este considerată BISERICA pentrucă ea a fost sălaşul lui Dumnezeu. În pântecele ei Iisus a fost adevărat Dumnezeu. Deaceea deasupra altarului este icoana care reprezintă pe fecioara cu pruncul în pântece. Faţa pruncului este matură, cea a Mântuitorului, şi aşa vedem divinitatea lui din pântecele Fecioarei. Icoana aceasta este simbolul Bisericii; ea este Biserica. Foarte mulţi dintre sfinţi au avut legături deosebite cu ea. Sf. Serafim de Sarov s-a considerat servitorul Maicii Domnului. Sf. Nektarie a avut şi el o legătură foarte strânsă cu Maica Domnului. Parte din exemplul lor pentru noi sunt aceste legături pe care sfinţii le-au avut cu Maica Domnului. Femeile sunt în mod special atrase de Maica Domnului. Ea a fost mamă, şi ea a fost soţia care a îngrijit pe bătrânul Iosif. Ea a ţinut gospodăria şi s-a îngrijit de familie.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Ea a fost cea care a crescut pe copilul Iisus, care a fost şi om, nu numai Dumnezeu. Ea a ştiut toate secretele legate de divinitatea lui Iisus de când El era copil şi de toate minunile care au avut loc în viaţa Lui. Maica Domnului s-a rugat intens pentru oameni în timp ce era aici pe pământ; avea obiceiul să meargă pe Muntele Măslinilor să se roage îndelungat. Ea continuă să se roage pentru oameni. Ea vede pe fiul ei în fiecare din noi şi cuvântul ei are mare greutate la Fiul ei. Nu există nimic în Sfânta Scriptură legat de toate acestea; le cunoaştem de la cei care au scris Viaţa Maicii Domnului. Personal eu îmi imaginez că dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să ascultăm de părinţii noştri, şi El Iisus ascultă de mama Sa când aceasta se roagă Lui. El este Dumnezeul ei, dar este şi Fiul ei. Gândiţi-vă la lucrurile acestea şi meditaţi asupra lor. Dacă Iisus o ascultă pe ea, Maica Domnului este o bună mediatoare pentru noi. Rugăciunile ei sunt mai puternice decât rugăciunile oricărui sfânt. Maica Domnului este totodată măsura şi modelul rugăciunii neîncetate, a rugăciunii inimii. Inima pruncului Iisus bătea în pântecele ei în acelaşi ritm cu inima ei. Este exact precum călugării care practică Rugăciunea Inimii: inhalează aer când spun „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu” şi exhalează când spun „miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Pavel spune că Duhul Sfânt se roagă în noi într-un ritm divin. În Acatistul Rugului Aprins citim: „...Împărăteasă, Cucoană Prea Sfântă, Maică neispitită de nuntă, tu eşti singura inimă de om întru care, nescăzut numele de mărire cântă din tot rostul Lui cel viu şi neprefăcut. Cununa laudelor o ai, pentru aceasta, Preacurată, fiindcă în Tine doar, ca niciodată, inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă. Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al Cerului curge înlăuntrul Tău şi se îngemănează acolo limpede ectenia misterului lângă dragostea lui Dumnezeu”. Imnografia ortodoxă este bogată în ceea ce o priveşte pe Maica Domnului. Avem acatiste, canoane, tropare, paraclise şi toate sunt adresate Maicii Domnului fără să cădem în păcatul de a o considera mântuitoare egală cu Fiul ei. Când creştinii ortodoc şi spun: „măicuţa Domnului miluieşte-ne pe noi” se înţelege „roagă-te pentru noi”. În fiecare zi la Pavecerniţă, la mănăstire, cântăm un canon al Maicii Domnului. Ele sunt într-un ciclu pentru fiecare săptămână după cele opt glasuri. În postul Adormirii înlocuim canonul de

la Pavecerniţă cu Paraclisul Maicii Domnului care este o rugăciune de mijlocire către Maica Domnului. Sunt foarte multe canoane şi în fiecare zi este un altul. Întotdeauna ne rugăm ei să intervină la Fiul ei în favoarea noastră. Părinţii şi învăţătorii pot spune o rugăciune atunci când încearcă să înveţe pe copii ceva: „O Maică a Cuvântului, dămi mie cuvintele”. Cuvântul este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea a purtat în pântecele ei pe Dumnezeu Cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl. Iisus este vocea Tatălui. El este Cuvântul lui Dumnezeu, expresia şi adevărata imagine a lui Dumnezeu. Expresia lui Dumnezeu Tatăl este Iisus Hristos, a doua persoană a Sfintei Treimi. Deaceea cererea: „dă-mi mie cuvintele” este foarte propice. Ceeace noi îi spunem de fapt este: „pentrucă tu ai purtat Cuvântul în tine, dă-mi şi mie Cuvântul pentru a instrui pe aceşti copii”. Este deasemenea important să încurajăm pe copii să ceară ajutorul Maicii Domnului pentrucă ea este mama tuturor. Ea a născut pe Iisus şi Iisus este Dumnezeu. Ea L-a adus pe Dumnezeu în viaţa noastră. Este bine pentru copii să vorbească cu Maica Domnului pentrucă ea îi înţelege căci a avut şi ea un copil. Din scrierile apocrife şi din tradiţie aflăm cum Maica Domnului s-a pregătit pentru trecerea la cele veşnice. Scrierile apocrife nu sunt considerate canonice, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de adevăr. Adevărurile din aceste scrieri nu sunt la fel de importante ca şi Scriptura deoarece ele nu contribuie la mântuirea noastră. Ele vorbesc despre viaţa Maicii Domnului, despre părinţii şi copilăria ei, cum apostolii au venit toţi la înmormântarea ei. Ziua pe care noi o sărbătorim este ziua când ea a trecut la cele veşnice, pentrucă moartea ei este de fapt naşterea, intrarea ei în viaţa veşnică. Sunt convins că ea nu a suferit înainte de moarte. Noi, din cauza păcatelor noastre nu suntem conştienţi când murim; avem aşa dureri că nu ne mai putem

ruga, şi deaceea rugăm pe alţii să se roage pentru noi. Cum însă Maica Domnului a fost fără de păcat, ea nu a suferit de nici o boală umană. Pentru noi, natura noastră plină de păcat atrage boală şi murim în suferinţă. Deaceea ne rugăm în Biserică să avem „un sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace...” Trecerea ei la cele veşnice i-a fost anunţată de Arhanghelul Gavriil şi se spune că ea s-a bucurat foarte mult. De grabă s-a dus în Grădina Ghetsimani unde s-a rugat pe locul unde Fiul ei a pătimit. Ea s-a rugat ca sufletul ei să fie dat Fiului ei Iisus şi apoi s-a rugat îndelung. Noi nu ne vom putea ruga astfel din cauza durerilor; chiar dacă păcatele noastre vor fi iertate, durerea va rămâne. După ce s-a rugat, Maria s-a întors la casa ei şi a început pregătirile de înmormântare. Îmbrăcămintea a împărţit-o slugilor şi vecinilor, a dat tot ce a avut văduvelor sărace şi apoi a cerut iertare de la toţi cei prezenţi. Acesta este un adevărat exemplu de pregătire pentru moarte. “Cuvine-se cu adevărat să te fericm pe tine cea pururea fericită şi Preanevinovată şi maica Dumnezeului nostru. Ceeace eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim”.

Arhimandritul Roman BRAGA

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Istorie

Relaţia Biserică-Stat în URSS (1970-1990) de Dumitru COTELEA După adormirea Patriarhului Alexei I (1970), în cadrul sinodului local din anul 1971, mitropolitul Pimen de Krutiţk şi Kolomensk a fost numit Patriarh. Este remarcabil faptul că la acest sinod au participat şi reprezentanţii Bisericii Ortodoxe din Japonia. În aprilie 1972, Patriarhul Pimen a făcut un pelerinaj în Israel, cît şi în alte ţări din Orientul Apropiat. În timpul acestui pelerinaj s-a întîlnit cu Întîistătătorii Bisericilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Restabilirea relaţiilor Bisericii Ruse atît cu celelalte Biserici Ortodoxe, cît şi cu conducerea statului, au facilitat pregătirile pentru Marele Sinod din anul 1988. Între anii 1971 şi 1976, una dintre problemele cu care se confrunta Biserica Rusă a fost migrarea în masă a populaţiei de la sat la oraş, migrare care a dus la dispariţia a peste 50 de parohii în fiecare an (aceste migrări făceau parte din politica de urbanizare a Uniunii Sovietice). În anul 1981 Biserica Ortodoxă din Rusia avea 7007 parohii. Tot în această perioadă în cadrul Bisericii a apărut o nouă problemă – scăderea numărului

preoţilor. În anul 1975 erau doar 5994 de preoţi şi 594 de diaconi. Alegerea candidaţilor la hirotonie era foarte dificilă pe motiv că potenţialii preoţi nu numai că nu aveau o formaţie teologică, ci nici măcar studii elementare. Hirotoniile anuale, care depăşeau numărul de 100, nu erau suficiente pentru a acoperi numărul parohiilor vacante. 50% din numărul preoţilor şi al diaconilor erau de o vîrstă înaintată – peste 60 de ani. Deşi marea majoritate a populaţiei Rusiei, în anii ‘80, era crescută în familii nereligioase, ateiste, numărul celor care se

converteau la Ortodoxie era în continuă creştere. Tot mai des se botezau persoanele mature – în special în oraşele mari. Deoarece reprezentanţii statului aveau o atitudine ostilă faţă de Biserică şi credincioşi, episcopul de Poltava, Feodosii Dikun, a adresat o scrisoare, prin care îl informa, pe Leonid Brejnev despre acţiunile defăimătoare ale conducerii statului. Totodată, episcopul Feodosii a menţionat necesitatea hirotonirii mai multor preoţi pentru completarea parohiilor vacante, cerînd totodată eliberarea Bisericii de sub dictatura conducerii statului, dar şi acordarea mai multor drepturi episcopilor în conducerea Bisericii. El a mai cerut să nu fie permisă defăimarea sentimentelor religioase ale creştinilor ortodocşi prin intermediul mass-media. Tot în această scrisoare, episcopul de Poltava, a solicitat aprobarea începerii activităţii editoriale a Bisericii. Analizînd cerinţele expuse de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe, putem deduce că la începutul anilor 1980, nu mai exista o presiune directă a statului asupra Bisericii. Ea a început să-şi consolideze relaţiile cu statul şi să redobîndească anumite drepturi. Tot în acea perioadă, Biserica Ortodoxă Rusă, şi-a întărit relaţiile cu celelalte Biserici Ortodoxe. În anul 1981, Sinodul Bisericii Ortodoxe a înfiinţat o Comisie care urma să se ocupe de organizarea sărbătoririi a 1000 de ani de la încreştinarea Rusiei. În anul 1983, la cererea Bisericii, conducerea URSS, a retrocedat Patriarhiei mănăstirea Cneazul Daniel – cea mai veche mănăstire din Moscova. Această mănăstire a devenit reşedinţa Patriarhului şi centrul administrativ al Patriarhiei Ruse. Primele tentative de restabilire a relaţiilor Biserică-Stat, în Uniunea Sovietică, au avut loc în anii 1970. În anii 1980 putem deja să observăm o implicare directă a

conducerii statului în organizarea sinodului din anul 1988. Odată cu alegerea lui M. Gorbaciov în funcţia de secretar general, în toate domeniile a început restructurarea (rus. perestroica). Unul din principalele scopuri ale acesteea a fost democratizarea sistemului politic. Astfel, noile schimbări din cadrul Statului au adus Biserica într-un alt raport faţă de acesta. La 17 decembrie 1985, mitropolitul Alexei al Estoniei, a trimis secretarului general o scrisoare prin care a cerut revizuirea legii întrunirilor religioase. Odată cu noua politică de stat, revizuirea legii a fost inevitabilă. Cu toate acestea, pentru că mentalitatea comunistă era adînc înrădăcinată în sistemul politic şi juridic al statului, o schimbare radicală a politicii faţă de Biserica Ortodoxă, nu putea avea loc. Conştientizînd faptul că Biserica putea fi un factor stabilizator în societate, conducerea URSS a venit în întîmpinarea Bisericii Ortodoxe. La sfîrşitul lunii aprilie 1988, Patriarhul Pimen împreună cu membrii permanenţi ai Sfîntului Sinod, s-au întîlnit cu Mihail Gorbaciov. Acesta a menţionat că din cauza perioadei cultului personalităţii, viaţa religioasă a avut mult de suferit. El a mai afirmat că conducerea sovietică lucra asupra unei legi cu privire la libertatea religioasă, prin care urmau să fie apărate interesele organizaţiilor religioase (Legea cu privire la libertatea conştiinţei). În timpul respectivei întîlniri au fost discutate anumite aspecte ce ţin de activitatea Bisericii în cadrul Statului. După această întîlnire, Biserica a avut susţinerea Statului în vederea organizării sărbătorii 1000 de ani de la încreştinarea Rusiei.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Interviu

Iulia COŞERIU: „Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară o mare personalitate, cu o mare carismă” Interviu cu Doamna Iulia Coşeriu, sora celui mai mare lingvist din lume, basarbeanul Eugen Coşeriu Povestiţi-ne puţin despre fratele Dumneavoastră

S-a născut în anul 1921, 27 iulie, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi, Basarabia. A făcut şcoala primară în Mihăileni, apoi a urmat studiile la liceul „Ion Creangă” din Bălţi, după care s-a înscris ca student la facultatea de litere din Iaşi. Asta a fost prin anii 1939-40. În 1940 ruşii au ocupat Basarabia, şi atunci el a rămas la Iaşi şi noi ne-am despărţit. De la Iaşi a primit o bursă, ca student în anul doi, pentru Italia şi a plecat în Italia şi nu l-am mai văzut 27 de ani. Între timp, noi am venit în România, dar aici era instaurat regimul comunist şi nu puteam comunica. Mult mai târziu au parvenit foarte puţine scrisori, iar pe urmă au încetat definitiv. Pentru că din Italia a plecat în Uruguay, a fost invitat de universitatea de acolo, că aveau nevoie de organizarea universităţii, era o ţară mai aşa şi aveau nevoie de profesori de renume. A stat ani de zile acolo, a organizat toată universitatea din Uruguai şi după aceea a fost invitat ca profesor la Tübingen, la Viena şi la o universitate americană. El a ales Tübingenul în Germania, pentru că e una dintre cele mai vechi universităţi din lume, unde au învăţat şi Ion Barbu, poetul, dacă aţi auzit de el, şi alte somităţi ale culturii române. A preferat Tübingenul şi Germania, în general, fiindcă el era un spirit mai exact, mai disciplinat şi acolo a stat până s-a sfârşit. A venit în ţară, invitat de Academia Română în anul 1967 şi atunci i s-a oferit titlul de Honoris Causa a Universităţii din Bucureşti. Cu toate acestea, părinţilor mei nu li s-a permis să meargă în Germania, cu atât mai puţin mie. Deci, aici îl onoraseră, îi dăduse titlul onorific acesta foarte înalt şi cu toate astea nu ne dădeau voie, familiei, să ne ducem să-l vedem la el acasă. Până când Eugen s-a dus la Bonn, la ambasadorul României, că era unul Oancea ambasador al României pe vremea aceea şi i-a spus că e revoltător faptul că părinţii lui nu au voie să vină să-l vadă. A venit un securist la noi, aşa de sfârşit, şi a zis părinţilor să facă imediat cerere, mie – nu. Atunci,

la intervenţia ambasadorului, din ruşine, nu de altceva, pentru că el era recunoscut, deja, pe plan mondial şi atunci să nu le permită părinţilor ar fi fost o ruşine pentru România. S-au dus părinţii, mie nu mi-au dat voie. Numai după ce am ieşit la pensie şi tot cu intervenţii de acolo, că altfel numi dădeau voie, fiindcă eu am o situaţie specială, eu am facut şase ani de detenţie politică anticomunistă, deci nu aveam voie, eram duşmanul poporului pe faţă. Am ajuns prima dată în Germania în 1982. Ani de-a rândul a fost invitat în România, iar în 1991, când s-a declarat independenţa Basarabiei, el a doua zi, după ce a ascultat la radio, şi-a făcut actele, şi-a luat bilet de avion şi a plecat la Chişinău, pentru că el era mult mai legat de Basarabia, se născuse acolo, facuse şi liceul în întregime şi, bineînţeles, că îl interesa evoluţia basarabenilor. El, între timp, fusese invitat de mai multe ori la Moscova. Era prieten cu un lingvist rus, cu R. A. Budagov, care a fost unul dintre lingviştii corecţi şi foarte serioşi și care a spus: „că e o prostie ca să se spună că limba moldovenească este alta decât limba română”. Acest rus, acest sovietic! Adică el a avut curajul să spună şi pentru asta l-am cunoscut şi eu la un congres lingvistic, aici la Bucureşti, şi i-am mulţumit şi l-am felicitat pentru afirmaţiile

lui foarte obiective. Eugen s-a dus imediat în Basarabia. Mi-a comunicat şi mie şi m-am dus şi eu. Am cunoscut intelectualitatea basarabeană: pe Cimpoi, pe Vieru, pe primarul Chişinăului de atunci, Costin, pe Valeriu Matei, foarte mulţi poeţi. S-au purtat extraordinar cu noi. Ne-am întâlnit şi cu rudele şi ne-am plimbat prin toată Basarabia: la Orhei, la Soroca, la Bălţi, la Casa Scriitorilor din Chişinău am stat o noapte. A fost primit foarte bine de basarabeni, adică mult mai bine, decât de românii de aici. Erau toţi, săracii, dornici de România, de tot ce înseamnă românism. Atunci neam împrietenit cu Vieru şi pe urmă a venit pe la mine prin Bucureşti de câteva ori, cu soţia sa Raisa. A fost o perioadă foarte plăcută. Pe urmă şi basarabenii s-au lăsat, entuziasmul românilor a pierit şi acuma vă luptaţi voi, aceştia tineri, ca să reînviaţi sentimentele româneşti şi naţionale.

Ţinând cont de faptul că Eugen Coşeriu a învăţat la acelaşi liceu cu Valeriu Gafencu şi ulterior ambii au studiat la Iaşi, cei doi au fost prieteni?

Ştiu doar atât, că erau foarte buni prieteni, au fost colegi. La Iaşi nu erau colegi, Valeriu făcea Dreptul, iar fratele meu

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

– Litere, dar erau prieteni, tot timpul se întâlneau. Însă fratele meu a plecat foarte repede. Valeriu a venit toamna la facultate, în octombrie, când începeau studiile, iar Eugen a plecat în ianuarie cu bursă în Italia şi nu s-au mai văzut. Deci în perioada Iaşului nu au fost prea mult împreună, au fost mai mult prieteni la Bălţi când erau elevi la liceu şi la Iaşi, dar a fost o perioadă extrem de scurtă. Dar eu l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu, pentru că noi neam refugiat după aceea la Iaşi, eu împreună cu părinţii, şi acolo am locuit împreună cu o familie, Ciocan. Această familie era tot de basarabeni refugiaţi şi băiatul lor, Ştefan Ciocanu, mai trăieşte, e la Iaşi, tot Dreptul a făcut, a fost prieten foarte bun cu Eugeniu şi cu Valeriu. Veneau la familia Ciocan zilnic împreună cu Valeriu. Ştefan stătea la cămin, nu stătea acasă, pentru că părinţii locuiau într-o singură odaie. Au dus-o foarte greu, material a fost foarte greu pentru noi refugiul de la Iaşi. Şi ne vedeam cu Valeriu zilnic, ne pozam împreună, ne luau la petreceri studenţeşti pe mine şi pe sora lui Ciocan şi încă pe o fată, Seta, pe care a iubit-o Valeriu. Deci l-am cunoscut foarte bine pe Valeriu şi am fost destul de apropiaţi în perioada Iaşului. Dar el pe urmă a fost arestat, Valeriu, şi l-am văzut abia în ‘47, m-am dus să-i fac o vizită în închisoare – la Galda de Jos. Ei au fost duşi de la închisoarea Aiud la Galda. Era acolo moşia unui grof, Albini se numea, şi ei lucrau acolo la via acestui Albini. Însă deţinuţii aveau o libertate desăvârşită. Mergeau în sat la biserică duminica, gardienii care îi păzeau erau foarte înţelegători şi îi putea

vizita oricine. Şi atunci, eu am fost, într-o vacanţă de Paşti la o colegă ce stătea aproape de Galda, astfel ne-am dus şi l-am vizitat pe Valeriu, i l-am prezentat şi ei şi am stat cu Valeriu şi cu Ioan Ianolide o noapte întreagă întinşi pe o rogojină şi am stat de vorbă. Valeriu ne făcea educaţie religioasă, era deja foarte credincios de pe atuncea. Colega mea a fost atât de impresionată de Valeriu, încât eu aveam o poză a lui Valeriu şi mi-a cerut-o să i-o dau ei să o păstreze. Ea a fost foarte tare impresionată de figura lui Valeriu, de felul de a vorbi, de concepţia lui de viaţă şi de morala înaltă pe care o propovăduia. Asta a fost ultima dată când l-am vazut pe Valeriu. După aceea m-am întâlnit cu Valentina Gafencu întâmplător în Bucureşti.

Ca să revenim la Eugen Coşeriu, după ce a plecat în Italia, care a fost motivul pentru care nu aţi putut lua legătura?

Italia era deja ocupată de armatele americane, noi eram încă sub nemţi. Au venit englezii şi americanii şi au ocupat Italia şi a fost regimul unui oarecare general Badolio, însă asta a fost o fază intermediară între Mussolini şi democraţia care a urmat. În perioada aceea s-au întrerupt relaţiile cu nemţii. Cu italienii. Nemţii erau încă în război cu ruşii, până s-a terminat şi pe urmă noi ne-am refugiat din Basarabia în Ardeal şi fratele meu n-avea de unde să ştie unde suntem noi, iar noi nu ştiam că el a plecat în Uruguay. La început, atunci cînd a plecat din Italia, deci nu ştiam nimic, foarte tărziu am aflat de el. Locuiam la Urziceni şi într-o zi a venit la un congres de la Oslo. S-a întâlnit cu Iorgu Iordan, care era mare lingvist. Iar Eugen l-a rugat pe Iordan să facă o vizită părinţilor lui. Ştia vag de la nu ştiu cine că noi am fi locuit în Urziceni. A venit Iorgu Iordan în Urziceni şi s-a dus la poliţie, „la miliţie”, cum era pe atunci, unde era să se ducă? Şi a întrebat de noi. S-a prezentat ca academicianul Iordan, era şi ambasador la Moscova, el era politician de stânga, deci era o personalitate foarte acceptată de regimul comunist şi ne-a căutat, iar poliţia a zis că nu este asemenea familie în Urziceni. Atunci, Iordan a mai încercat la o frizerie, zicând că acolo vine multă lume. Întâm-

plător, frizeria era la a treia casă de noi şi a întrebat dacă nu cunosc aşa familie şi i-au arătat unde locuiam. Şi a venit Iordan şi ne-a spus că fratele meu a evoluat, este cunoscut pe plan mondial, ne-a dat adresa fratelui meu şi aşa am reluat noi legătura cu Eugen şi am comunicat tot timpul numai prin scrisori doar, că altfel nu ne dădea voie, atunci era încă în Uruguay, pe urmă a venit în Tübingen, Germania. Când a venit fratele meu în Bucureşti, invitat de Academie şi când l-au făcut Doctor honoris causa, am fost toată familia, era eveniment. Ne-am dus la Universitate cu toţii: mama, tata, veri, verişoare. Şi Iorgu Iordan a venit la mama, fiind profesorul lui Eugen, şi i-a spus: „Doamnă, aveţi un fiu genial”! Iar mama zice: „Dumneata ai aflat acuma, eu ştiu de când avea doi ani”. A râs toată lumea, a avut tare mult haz treaba asta. A fost o întâlnire foarte emoţionantă. Să nu-l vezi douăzeci şi şapte de ani... Despre activitatea lui ştiinţifică vă pot spune extrem de puţin. Opera lui este scrisă, a fost tradusă şi în româneşte câteva opere, dar în general a fost scrisă în spaniolă, germană, italiană şi în franceză şi foarte puţin în engleză. Deci n-am putut citi şi erau chestiuni de specialitate, de strictă specialitate. El e semiotician, eu habar nu aveam ce înseamnă, acum ştiu, am aflat mai tărziu şi nu pot să spun că i-am citit operele. Ştiu că are opere foarte bune şi foarte importante, esenţiale pentru lingvistica mondială. A existat un mare lingvist elveţian Saussure, care a creat structuralismul, o structură ce se aplică în toate ştiinţele şi se aplică şi vieţii, iar fratele meu a venit şi a modificat şi a amplificat teoria lui Saussure. Totodată, Eugen îl combate în unele locuri, îi completează teoria şi aduce unele lucruri noi. Mult nu vă pot spune că nu cunosc. Nu vreau să mă bag în amănunte ştiinţifice că nu mă pricep.

Câte limbi poseda?

Vorbite perfect – 15, dar ca structură a limbii ştia 40. Limbile europene le vorbea pe toate. Limbile nordice le vorbea tot bine, vorbea greaca modernă, rusa. Celelalte le cunoştea ca structură, ca teorie, adică putea discuta orice despre o limbă.

A încercat să revină în ţară ca să se stabilească definitiv?

Da. Când se pensionase, acolo se lucrează şi după pensioanare, deci el lucra, deşi era pensionar. Vroia să vină şi ţinea foarte mult să vină la Iaşi, că el acolo îşi începuse studiile. Era legat de Iaşi, n-avea

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

nimic legat cu Bucureşti şi a vrut să-şi cumpere chiar o casă în Iaşi. Dar pe urmă s-a îmbolnăvit, s-au schimbat lucrurile şi n-a mai realizat treaba asta, că m-aş fi mutat şi eu la Iaşi cu el, dacă ar fi venit în ţară.

Ce vă amintiţi despre ultimii ani de viaţă ai lui Eugen Coşeriu?

Era foarte bolnav în ultimii ani, dar el, a prevenit pe toată lumea să nu-mi spună mie. Am o prietenă medic aici, cu care el s-a împrietenit, comunicau telefonic, dar eu nu ştiam nimic. Îi dădea tot felul de sfaturi, el era bolnav aproape în ultimă fază. Şi înainte, şi-a sărbătorit ziua pe 27 iulie, n-a sărbătorit-o deloc, dar au venit să-l felicite primarul localităţii în care stătea şi o mulţime de lume. Şi el aşa bolnav, abia s-a ridicat din pat, a stat de vorbă cu ei câteva minute, dar nu mai putea. Şi în opt septembrie „s-a prăpădit”. Atunci m-a chemat şi pe mine, dar când m-am dus eu, era în spital, nu mai vorbea. Stăteam zi şi noapte cu el în spital. Erau acolo copiii lui, că are cinci copii, erau foşti doctoranzi, are vreo 40 făcuţi doctori cărora le-a fost conducători de doctorat şi toţi au plecat la masă pentru o jumătate de oră. Singura care a rămas am fost eu, m-a rugat sora să ies afară din salon să-l schimbe şi m-a chemat imediat înapoi şi în faţa mea a murit. Când am intrat prima dată în salonul de spital, l-am întrebat: „Eugen, mă recunoşti”? şi el a dat din cap că da, dar nu putea vorbi. Şi mi-a spus doctorul atunci ca să nu vorbim nimic de moarte, de lucruri rele, pentru că el e conştient. Nu mai putea vorbi, dar nu era într-o comă profundă, ca să nu înţeleagă, ştia, era conştient şi cred că a murit conştient, fiindcă îmi arăta mie toate „furtunurile” care îl hrăneau, perfuziile şi îmi făcea semn să i le zmulg, adică vroia să moară, să se termine. Şi îmi spunea mie: „nu se poate, nu se poate”, atât, altceva nu. Am asistat la înmormântare, a fost foarte trist pentru că am rămas singură pe lume. Eu nu mai am pe nimeni, n-am fraţi, n-am surori, am pe nepoţii din Germania, care sunt străini de mine, nu ştiu româneşte, ne-am văzut de foarte puţine ori, adică nu există o legătură între noi. Şi m-am simţit, dintr-o dată suspendată, nelegată de nimeni şi de nimic. A fost o senzaţie foarte grea pentru mine, vreo două luni de zile.

Dorul de Basarabia l-a măcinat mereu, nu?

El în Basarabia a fost, deci el a murit în 2002, şi el a fost şi-n 2001 în România şi Basarabia. A venit tot timpul, aşa bolnav cum era. În ultimul an, mergea cu un cadru. Când l-am văzut la aeroport cu cadrul, m-a pufnit plânsul, dar până a ajuns el jos a trebuit să mă prefac că sunt veselă, că râd, că nu vroiam să mă vadă el aşa disperată. Au fost momente foarte grele şi foarte triste, pentru că toată viaţa ne-am chinuit: refugiu, sărăcie, închisoare, toate „plăcerile” acestei lumi le-am trăit eu personal.

Ce sfat le-aţi da tinerilor de azi, în mod deosebit celor basarabeni?

Nu ştiu dacă sunt chiar în măsură să dau sfaturi, că eu în viaţa mea am făcut extrem de multe greşeli, dar primul sfat este: întroarcerea la Hristos, întoarcerea la morală şi la cunoaşterea istoriei patriei. Nu ştie nici unul nimic. Discută cu un tânăr de 20 de ani din România și vezi că nu cunoaşte nici istoria României, în linii mari, nu vreau să spun amănunte. Sunt de o ignoranţă, care pe mine mă sperie, dar asta este. Dacă îl ai pe Dumnezeu şi dacă ai morală, duci o viaţă morală, nu vorbesc de înaltă moralitate, să te călugăreşti neapărat, o viaţă obişnuită, dar să respecţi nişte reguli, fără asta nu se poate nici cultură să ai, pentru că nu te interesează nimic. Pe tineretul de azi îl interesează doar plăcerea şi banii, dar plăcerea ieftină, nu o să vezi pe unul îndrăgostit de artă, îndrăgostit de muzică. Da, le place muzica, asta care după mine este zgomot ritmat, altceva nu zice, e zgomot ritmat. Eu nu suport muzica de azi, asta care se cântă, dar uneori, am o prietenă de vârsta mea, şi-mi spune: „Ei, noi suntem depăşite, probabil că nu avem dreptate noi, probabil că tineretul ăsta are dreptate”, poate că sunt depăşită, e normal la vârsta mea. Dar totuşi, tineretul lasă foarte mult de dorit. Şi-ar trebui să încerce, dar cine să se ocupe? Ca să existe un reviriment în mentalitatea românilor şi în morală, va trebui să apară cineva, o mare personalitate, cu o mare carismă, dar aşa ceva n-a apărut, nu ştiu. Poate voi o să prindeţi vremuri mai bune, dacă o să vă luptaţi şi o să vă menţineţi pe linia de plutire a moralei, a religiei, dacă nu o să vă intereseze numai partea materială. A dialogat Cristina FURTUNĂ, ASCOR, Chişinău.

Eugen Coşeriu s-a aflat pentru câteva zile în R. Moldova în anul 2001, cu ocazia mai multor manifestaţii cultural-ştiinţifice. În 18-19 mai 2001 în incinta Universităţii de Stat „Alecu Russo” din Bălţi s-a desfăşurat colocviul internaţional „Filologia secolului XXI”, care a fost consacrat jubileului de 80 de ani de la naşterea lui Eugen Coşeriu. Următoarea manifestaţie, din 21-22 mai, a avut loc la Chişinău – colocviul internaţional “Lecturi coşeriene”, ediţia a II-a, organizat de Institutul de Lingvistică al AŞM, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, Casa Limbii Române şi revista „Limba Română”. Eugen Coşeriu a declarat atunci: „Mihăileni a fost şi este epicentrul vieţii mele, fiindcă acolo m-am născut, acolo am îngăimat primele cuvinte, acolo am început să citesc şi să învăţ”. „Mi-aş dori ca să rămînă dimensiunea etică a activităţii mele ştiinţifice. Aceasta constă în a spune întotdeauna lucrurilor pe nume, aşa cum le vezi, să nu alterezi nimic, chiar dacă eşti ghidat de anumite motive personale sau politice. Adevărul trebuie afirmat şi apărat chiar cu riscul închisorii sau cu riscul vieţii”. „Absenţa de durată de aici nu a avut asupra mea nici un fel de impact, fiindcă mă orientasem spre universalitate şi am încercat să-mi menţin libertatea de gîndire oriunde m-aş fi aflat, astfel încît niciodată şi nicăieri nu m-am simţit exilat. Am fost peste tot primit bine. Am făcut tot posibilul să accept şi să corespund idealurilor ţărilor în care m-am aflat. Îi înţeleg pe italieni ca italieni, îi înţeleg pe uruguayeni ca uruguayeni, apoi cînd am fost chemat din Uruguay, de către germani la Universitatea din Tübingen, am încercat să corespund necesităţilor şi tradiţiilor naţiunii germane”. (sursă – „Jurnal de Chişinău”, 25 mai 2001, p. 4)

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Istorie

Crucea celtică - semnificaţie şi istorie de Octavian RACU În mai multe zone ale Europei, inclusiv şi în spaţiul românesc, deseori este întâlnit simbolul crucii celtice: două linii care se intersectează perpendicular în centrul unui cerc. Denumirea de „celtică” este una arbitrară, deoarece simbolul poate fi întâlnit la toate civilizaţiile, pe toate continentele.

Crucea celtică – simbol creştin

Originea crucii celtice nu este cunoscută, însă este cert faptul că originea acesteia este destul de veche, aşa cum şi însăşi simbolul crucii este mai vechi decât creştinismul. Cu toate acestea, în tradiţia creştină celtică, există mai multe legende care explică apariţia şi semnificaţia acestui simbol. Astfel, una din legende atribuie apariţia crucii celtice Sfântului Patrick, care a propovăduit Evanghelia printre triburile celţilor. Istoricii consideră că acest personaj este unul real şi ar fi trăit şi răspândit mesajul Evangheliei între anii 387–493. El ar fi transformat un simbol păgân, la care celţii ţineau nespus de mult, într-un simbol creştin, trecându-i pe celţi la creştinism. Conform altor interpretări, crucea celtică era formată din două braţe de lemn şi o piatră de moară. Simbolul pietrei de moară nu a fost ales întâmplător, deoarece are mai multe semnificaţii în tradiţia creştină. „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei 18:6). Aici, piatra de moară nu simbolizează altceva decât responsabilitatea în faţa Mântuitorului. În acelaşi timp, piatra de moară este şi acea care macină pâinea pentru Sfânta Împărtăşanie. Este important de reţinut că în tradiţia creştină, crucea celtică reprezintă şi Taina Sfintei Împărtăşanii. Sfântul Disc, pe care se săvârşeşte slujba Proscomidiei, are anume această formă. După Sfântul Simeon al Tesalonicului, făina din care se face prescura este simbolul trupului, aluatul - simbolul sufletului, sarea - simbolul minţii şi al învăţăturii cuvântului, iar apa - simbolul Sfântului Duh şi al Botezului. Părticelele de pâine, aşezate pe sfântul disc pentru cei vii şi pentru cei morţi, îi reprezintă pe aceştia alături de Hristos. Partea de sus a cercului, simbo-

lizează Biserica Biruitoare, pe când partea de jos, Biserica Luptătoare.

Crucea celtică la români

Potrivit unor istorici, numele de „valah” a aparţinut iniţial celţilor, care locuiau în regiunea Transilvaniei. Istoricul rus, Vladimir Koroliuk (specialist în studii slave şi balcanice) presupune că etnogeneza valahilor ar fi început în parte de vest a Daciei: Noricum (Austria), Transilvania şi Panonia. Anume în această regiune, a locuit un număr important de celţi romanizaţi, de la care şi provine numele de „valahi”. Ulterior, masa acestor celţi romanizaţi s-a integrat în arealul romanităţii orientale, participând la constituirea etnosului românesc. Odată ce o mare parte din celţi romanizaţi s-au aşezat în Transilvania, în special în Maramureş, crucea celtică a devenit o parte a culturii populare româneşti, fiind cunoscută în calitate de „cruce maramureşeană”. Chiar şi în prezent, în zona Maramureşului, acest model de cruce este foarte răspândit.

Crucea celtică – calendar străvechi

În opinia gânditorului German Virt, crucea celtică reprezintă o formă a protocalendarului. În momentul în care omul priveşte acest calendar, el cuprinde timpul şi spaţiul în întregime. Este foarte important de evidenţiat rolul pe care îl are spaţiul, deoarece fără acesta timpul nu are sens. Cercul simbolizează timpul (ziua, anul), iar crucea simbolizează spaţiul (universul), cele patru colţuri ale lumii. Vârful de sus al crucii reprezintă Nordul, cel de jos Sudul, braţul din stânga - Vestul, braţul din dreapta - Estul. În centrul cercului se află divinitatea, care este în afara spaţiului şi timpului. Pentru German Virt, crucea celtică nu este altceva decât o cheie, un hieroglif pentru înţelegerea paradigmei tradiţionaliste, al limbajului Tradiţiei.

Crucea celtică – simbolul revoluţiei naţionale europene

În anul1962, militantul politic şi revoluţionarul de dreapta (care în tinereţe a fost un luptător activ în diverse organizaţii socialiste şi comuniste), de origine belgiană, Jean-François Thiriart, a înfiinţat organizaţia paneuropeană „Jeune Europe” („Europa tânără”), care pe fundamentul doctrinei „Căii A Treia”, îşi propunea organizarea unei „revoluţii naţionale” pe întregul continent european. Drept simbol al mişcării Thiriart alege crucea celtică. Probabil, acest lucru nu este întâmplător. Este foarte posibil că adoptarea iniţială a acestui simbol a avut loc sub influenţa curentelor panceltiste, care supraestimau rolul culturii celtice în formarea civilizaţiei europene. Sub acest semn, Thiriart încearcă prin intermediul unei reţele de organizaţii paramilitare de extremă dreapta şi extremă stângă, din mai multe colţuri ale Europei, să organizeze o luptă armată împotriva regimurilor docile SUA sau URSS şi să creeze un imperiu european puternic şi independent. După o serie de eşecuri suferite şi desfiinţarea organizaţiei, în 1969, crucea celtică este preluată de diverse organizaţii de dreapta şi extremă dreapta inspirate de modelul „Jeune Europe”.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spiritualitate ortodoxă, Nr. 22, Răpciune 2010

Liniştea noastră cea de toate zilele Tratat rusode Marius TĂRÎŢĂ

(continuare din prima pagină)

Am tot auzit vorbindu-se de profesionalizarea acestui post, şi o aparentă echidistanţă pe care ar avea-o de la o vreme. Foarte bine, dar de ce moderatorul vorbeşte agitat de parcă cineva îl fugăreşte? A devenit pădurea mai rară şi vulpea a zărit mai uşor iepurele? Nu ştiu. Hotărâţi Dumneavoastră. Văzînd că ştirile nu au nici o logică (politicul, economicul, socialul şi mai nou accidentele, nefiind separate clar), am schimbat la alt post TV. La respectivul program un moderator şi cîţiva analişti, experţi, specialişti, foşti politicieni sau mai ştiu cine, care încercau să explice că pădurea are şi mai mulţi copaci (şi se sălbăticeşte), şi că populaţia vulpilor a crescut, ceea ce reprezintă un adevărat pericol pentru iepuri. Recomandarea principală era să se organizeze cîteva zile de vînătoare şi de defrişări în pădure. Vorba ceea, regele e gol, iar ei pretind că e îmbrăcat. Am schimbat la alt post. Arăta fotbal. Altadată o să mă uit, mi-am zis. La al patrulea canal -un filme apusean, şi toate bune şi frumoase dacă nu ar fi promovat „corectitudinea politică” în subsidiar. Am mai schimbat cîteva zeci de canale, şi după ce m-am mai uitat

cîteva minute la discuţia vînătorilor, am stins cu resemnare televizorul. Dar, agitaţia transmisă a rămas. Deşi afară ploua, şi gălăgioşii nu mai vorbeau în gura mare în faţa casei, ca altădată, nu-mi găseam locul. Şi totuşi, cei de la tragicul ansamblu clujean „Compact” cîntau cîndva, pe cînd eram student şi nu aveam nici televizor şi nici calculator în camera de cămin, „prin ploaia ce îngînă şoapte”. Aceste şoapte pot fi auzite doar de omul care are parte de linişte, sau după cum e denumită această stare foarte frumos cu un termen mai vechi – în tihnă. Doar în tihnă putem avea gînduri profunde, putem înţelege corect realitatea şi lua decizii corecte. Doar în tihnă avem deschidere spre contemplarea frumosului. Astăzi se dă lupta pentru tihna noastră. Dacă nu ne vom strădui să o păstrăm, pădurea va deveni deşert. Şi, atunci, discuţiile agitate ale vînătorilor nu ne vor mai fi fost de nici un folos… Şi dacă tot ne risipim liniştea în decursul săptămânii, să ne străduim să o regăsim măcar duminica dimineaţa, în atmosfera de sărbătoare a lăcaşelor noastre.

Revoluţia Forţei a Treia de Octavian RACU În Ucraina, în anul 2005 a fost înregistrată formaţiunea „A Treia Forţă”, condusă de Igor Naida, care îşi propune să echilibreze forţele antagoniste din societatea ucraineană şi să redefinească idealul naţional al Ucrainei în conformitate cu „spiritul ucrainean”. În Republica Moldova, patru formaţiuni politice s-au declarat adeptele „căii a treia”: Partidul Popular Creştin Democrat (condus de Iurie Roşca), Partidul Pentru Neam şi Ţară (condus de Sergiu Mocanu), Mişcarea „Acţiunea Europeană” (condusă de Veaceslav Untilă) şi Partidul Umanist (condus de Valeriu Pasat). Prima formaţiune îşi construieşte mesajul „căii a treia” pe necesitatea unei reforme constituţionale, celelalte două, pe lupta împotriva mafiei şi corupţiei. Trebuie de evidenţiat că în cazul Republicii Moldova, este

(continuare din prima pagină) vorba mai mult de o poziţionare din punct de vedere al marketingului electoral, decât de o tentativă de a răsturna paradigma dominantă. Totuşi, nu este exclus că din inerţia electorală, aceste formaţiuni ar putea genera o platformă absolut nouă. Până în prezent, nici una din cele trei formaţiuni nu a izbutit să propună o platformă ideologică novatoare. Noua revoluţie paradigmatică este provocată nu doar de o criză financiară sau politică, ci de o criză ideologică, în primul rând. Nici stânga ideologică (care a fost nevoită deseori să vireze spre liberalism), nici dreapta ideologică (care a rămas ostracizată după cel de al doilea război mondial) nu mai sunt capabile, să ofere soluţii necesare pentru problemele etnic-identitare, sociale, economice şi politice cărora trebuie să le facem faţă. Confruntarea

dintre două poluri politice, care fiind depăşite de vremuri, pentru că nu mai reprezintă nici dreapta, nici stânga ideologică, în sensul deplin al cuvântului, provoacă impasuri, care pot fi depăşite doar prin răsturnarea modului tradiţional de a privi confruntarea politică. Această răsturnare revoluţionară este promovată de forţele noilor vremuri, care au şansa de a schimba, în cele din urmă, lumea. Desigur, aici nu este vorba neapărat de partide politice, ci de grupurile de persoane (asociaţii, think-tankuri) capabile să genereze idei noi, realiste şi bine structurate. Am putea deveni martorii unei schimbări a modului de a privi şi a face politica. Am putea fi martori a unor schimbări profunde din interiorul unor societăţi europene, ceea ce va presupune şi inversarea sistemelor de valori în interiorul lor.

norvegian dupa 40 de ani de negocieri

Preşedintele rus Dmitrii Medvedev şi premierul norvegian Jens Stoltenberg au semnat la Murmansc, Tratatul de delimitare a spaţiilor acvatice şi de colaborare în Marea Barenţ şi în Oceanul Înghetat de Nord. Documentul semnat la 15 septembrie 2010, a survenit la 40 de ani de la începutul negocierilor. Din aceştia, în ultimii 30 de ani a fost funcţional un moratoriu care interzicea cercetarea locurilor (în total 175 mii km²) în care se găsesc rezerve de petrol şi gaz. Un prim compromis a fost atins de cele două părţi abia în anul 2007, cînd a fost semnată întelegerea privind fiordul Varanger (golful Vareg în limba rusă), care implica delimitarea hotarelor în partea exterioară a golfului. Acest fiord are lungimea de 120 de kilometri şi adîncimea de 420 de metri. În luna aprilie părţile au ajuns la un compromis, linia finală a hotarului fiind media aritmetică între pretenţiile celor doua părti. Însa, în urmatorii 15 ani, vor ramîne valabile înţelegerile sovieto-norvegiene din anii 19751976 în ce priveşte pescuitul, cotele respective şi activitatea comisiilor bilaterale. După trecerea celor 15 ani, prevederile mai permit o perioada de graţie de şase ani. (sursă: http://rian.ru/politics consultat în 16 septembrie 2010 )