Revista AXA nr.18

Page 1

Cuvânt cĂtre cititor

Despre adevărata patrie În unul din eseile sale, Barbu Ştefănescu Delavrancea încearcă să explice ce este patria şi ce reprezintă patriotismul. „Patria nu vine de la pământ nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la „pater”, de la „patres”, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceiaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!”, spune Delavrancea. În vremurile actuale, dacă nu ar fi tratate ca nişte „manifestări lirice”, astfel de afirmaţii ar fi fost interzise cu învinuirea de subminare a fundamentelor statului şi „extremism”. Cum aşa, statul, al cărui cetăţean eşti, nu este singura, unica şi irepetabila noastră „patrie”? Desigur că nu, pentru un român „patria” înseamnă ceva mult mai mult decât „statul”. În limbajul tradiţional, noţiunea de „patrie”, care este un împrumut dintr-o limba străină, ar fi echivalent cu „ocină”, care este de origine slavă („oticina”) şi are la rădăcină cuvântul „părinte”, „tată”, şi cuvântul „moşie”, de origine geto-dacă, care probabil avea aceeaşi semnificaţie. Etimologia cuvântului arată în mod clar că este vorba de o moştenire primită de la generaţiile anterioare, nefiind vorba de o simplă dobândire a dreptului de proprietate, ci de perceperea proprietăţii moştenite drept o punte care uneşte lumea morţilor cu lumea viilor. Proprietatea nu dobândeşte valoare prin

veniturile pe care le aduce, ci prin sacralitatea sa, prin reactualizarea morţilor. „În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri”, mai spune Delavrancea. Respectiv, pământul nu este decât „un canal” de comunicare, lipsit de o valoare în cazul în care ar înceta să mai aibă această calitate. În acest context, patriotismul încetează a mai fi o banală „atitudine civică” şi devine o parte a iraţionalului uman. Din cele menţionate anterior, cel mai apropiat cuvânt care ar desemna sensul noţiunii de „patrie” este cel de „neam”, noţiune care cuprinde într-un singur organism atât oamenii care trăiesc în prezent, cât şi persoanele care au trăit şi care urmează să se nască. „Moşia”, „ocina”, „patria”, nu sunt decât o punte de legătură între „neam” şi colectivul uman, o legătură care devine o condiţie primordială pentru existenţa unui „etnos”. Este absolut indiferent dacă membrii acestui ethnos au un singur sau mai multe etnonime, importanţa finală o are persistenţa legăturii acestuia cu generaţiile trecute şi viitoare.

„Patria şi patriotismul sunt însuşiri instinctuale. Din cunoaşterea trecutului, din originea limbilor e ceva care se adaogă la instictul de Patrie: e conştiinţa de rassă”, spune Delavrancea, presupunând prin „rassă”, desigur, idee de etnie. În momentul în care un stat se proclamă „patrie”, el înfăptuieşte un viol asupra fiinţei unui neam, pentru că nici o organizaţie, nici o instituţie politică nu poate substitui înţelesul tradiţional al „moşiei”. Ce a făcut de fapt statul? Cândva, regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, a declarat: „statul sunt eu”, mai târziu, statul modern a ajuns şi mai departe, declarând: „patria sunt eu”, sugerând că odată ce va dispărea el, va dispărea şi „patria”, ceea ce nu este decât un sofism. Actul criminal pe care l-a înfăptuit statul modern este desfiinţarea ideii dreptului la moştenirea pământului de către popor, egalând veneticii şi autohtonii în drepturi. De acum în colo, „patria” nu este decât un SRL, în care drepturile sunt obţinute doar de către cei care sunt majoritari sau influenţi, nu de acei care deţin dreptul moral şi istoric

de Octavian RACU asupra pământului. Cu ce drept ni se spune că trebuie să murim pentru „patrie”? Pentru care „patrie”? Pentru instituţiile birocratice care alcătuiesc, de fapt, astăzi statul? Nu. Nu recunoaştem în birocraţie ceea ce ştim noi că este adevărata patrie. Patria este un loc care nu există, am putea îndrăzni să spunem că este un vis, este o „u-topie”, este acel motor care mişcă un etnos spre noi cuceriri. Cât timp acest vis, această utopie există în conştiinţa colectivă a unui popor, atât timp acest popor dispune de energii creatoare care îl mişcă înaintea celorlalte popoare. Fără o astfel de utopie, pe care a avut-o la sigur Imperiul Persan, Roma Antică, Hoarda de Aur, Imperiul Otoman sau Imperiul ţarist, un popor este sortit unei existenţe efemere în istorie. Aceasta utopie nu este altceva decât o sete adâncă pentru raiul pierdut, o dorinţă neţărmuită de a rupe frontiera dintre lumea unde trăim noi neputiincioşi şi păcătoşi, şi lumea de dincolo unde se află sfinţii şi vitejii noştrii. Patria este poarta noastră spre ceruri.


Internaţional

Ianukovici curtează Rusia şi minte UE 6 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER). Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac. Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

ISSN 1857-3495

Internaţional

Brandul de naţiune, componenta a securitatii naţionale

11 1. Cuvânt către cititor - Despre adevărata patrie

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Ianukovici curtează Rusia şi minte UE - Securitatea economică a Republicii Moldova în condiţiile globalizării - Brandul de naţiune, componentă a securităţii naţionale (partea I) - China - o dezvoltare la infinit? perspective economice şi geopolitice posibile

3. Istorie - Oraşul Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mărturii ale contemporanilor - Presa din Republica Moldova. Retrospectivă – 1985-2009 (partea III) Presa moldovenească 1990-1994 - Dumitru Bogos, primar, deputat şi ofiţer de informaţii

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Ucraina: Provinciile vor avea dreptul să-şi aleagă limba de comunicare Provinciile ucrainene vor avea dreptul să îşi aleagă limba de comunicare care răspunde cel mai bine nevoilor locuitorilor din acele zone, a declarat Anna Guerman, director adjunct al administraţiei prezidenţiale, într-un articol publicat de săptămânalul „Zerkalo Nedeli” şi citat de RIA Novosti. „Aceasta practică trebuie garantată de noua doctrină politică a Ucrainei fondată pe o largă autonomie culturala a regiunilor şi pe dreptul lor de a-şi alege limba de comunicare care răspunde cel mai bine majorităţii locuitorilor”, a afirmat ea. Potrivit constituţiei, ucraineană este singura limbă oficială a ţării. Preşedintele Viktor Ianukovici propune însă aplicarea Chartei europene a limbilor regionale sau minoritare, astfel încât rusa să devină a doua limba oficială a ţării la nivel regional.

Anna Gherman a precizat că, înainte de a promova pluralismul cultural în regiunile Ucrainei, este indispensabilă descentralizarea competenţelor. „A delega colectivităţilor locale dreptul de a stabili din punct de vedere cultural politica ce va fi aplicată este o modalitate eficientă de a slăbi tensiunile din acest domeniu”, crede ea. Pentru a proclama rusa a doua limbă oficială a ţării este nevoie de amendarea Constituţiei, care nu se poate face fără aprobarea a două treimi dintre membrii Radei. În timpul campaniei prezidentiale, Ianukovici a promis acest lucru, dar ulterior a precizat că partizanii săi politici nu dispun de majoritatea constituţională. sursa: Hotnews.ro

Alternative

Spiritualitate

Principiul feminin şi masculin, o definire a tradiţiei, a modernităţii şi a postmodernităţii 16 4. Cultură

Părintele Calciu

Dumitreasa 28 Observator Cultural

- “Królik po berlińsku” (“Iepuraş ca la Berlin”), Polonia, 2009 - Scent of a woman - Imaginaţia

5. Alternative - Principiul feminin şi masculin, o definire a tradiţiei, a modernităţii şi a postmodernităţii

6. Spritualitate - Părintele Calciu Dumitreasa - Dragoste sau toleranţă? Conferinta internationala ortodoxa “Marturisirea credintei, între dragoste si toleranta” - SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “Despre desfrâul şi nebunia Europei de astăzi”

Scent of Woman

23 3


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

ŞTIRI

Catolicismul din Spania, diluat de imigranţi şi secularizare

Biserica catolică spaniolă pierde credincioşi la Madrid, scrie jurnalul El Pais, care se bazează în analiza sa pe scăderea, în decursul a zece ani, a numărului de căsătorii religioase din numărul total de căsătorii. Publicaţia citează cifrele Institutului Naţional de Statistică din 2008, potrivit cărora căsătoriile pur civile oficiate la Madrid reprezintă 53% din numărul total de căsătorii. În urmă cu zece ani, în 1998, căsătoriile catolice reprezentau 74% din total. În toată Spania, din cele 194.000 de căsătorii heterosexuale din 2008, doar 99.000 au fost şi cununii religioase catolice, adică 51% (în 1998, procentul era de 75%). Dacă se adaugă şi căsătoriile homosexuale, legale din anul 2005, procentul pentru 2008 scade la 50%. De asemenea, El Pais arată că şi botezurile sunt tot mai puţine: între 2001 şi 2007, procentul copiilor botezaţi la Madrid a scăzut de la 66% la 55%. Aceste scăderi se explică printr-o secularizare rapidă a societăţii spaniole, dar şi prin imigraţie, care a determinat creşterea căsătoriilor de alte confesiuni decât cea catolică. Deşi Spania este o ţară cu o puternică tradiţie catolică, biserica nu a reuşit să împiedice legalizarea căsătoriilor homosexuale de către Guvernul socialist. Populaţia străină din Spania a „explodat” la mijlocul anilor ’90. Numărul de străini depăşea 500.000 în 1996 şi a ajuns la 5,6 milioane în 2009, adică 12% din populaţie. La 1 ianuarie 2008, potrivit Institutului naţional de statistică din Spania, numărul românilor din Spania era de 729.000.

4

Neonaziştii sud-africani vor răzbunare pentru uciderea liderului Terre’Blache

Liderul mişcării neonaziste din Africa de Sud a fost măcelărit sâmbătă. Ucenicii săi în propovăduirea supremaţiei rasei albe jură răzbunare. Tensiunile etnice sunt foarte întinse în Africa de Sud. Şeful poliţiei din Africa de Sud, ţară ce va găzdui la vară Campionatul Mondial de fotbal, a cerut duminică populaţiei să se abţină de la a face declaraţii belicoase, după uciderea brutală a liderului extremei-drepte, Eugene Terre’Blanche, care susţinea supremaţia rasei albe, informează AFP. „Haideţi să nu aţâţăm flăcările, haideţi să nu idealizăm violenţe, lăsaţi poliţia să-şi facă treaba”, le-a spus jurnaliştilor Nathi Mthethwa. „Aici sunt implicate emoţii, declaraţiile belicoase nu vor ajuta acest caz”, a adăugat el. Şi preşedintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a făcut un apel la calm duminică, după ce liderul extremei-drepte, Eugene Terre’Blache, susţinător al supremaţiei rasei albe, a fost asasinat la ferma sa, iar partidul acestuia a jurat răzbunare. Liderul în vârstă de 69 de ani al temutei mişcări Afrikaner Weerstandsbeweging (AWB) a fost asasinat cu brutalitate, sâmbătă seară, de muncitori de culoare de la ferma sa, iar această crimă şocantă generează temeri că se vor reaprinde tensiunile rasiale în această ţară ce trebuie să găzduiască la vară Campionatul Mondial de fotbal.

Partidul lui Terre’Blanche are de gând să răzbune moartea şefului, iar secretarul general Andre Visagie a declarat pentru AFP că mişcarea se va întâlni la 1 mai pentru a pune la punct un plan. „Vom decide în legătură cu acţiunile noastre pentru a răzbuna moartea lui Terre’Blanche. Vom face ceva şi acţiunea specifică va fi decisă la conferinţa noastră”, a spus Visagie. Susţinătorii lui Terre’Blanche poartă uniforme kaki, iar simbolul organizaţiei este o zvastică. Gruparea s-a opus democraţiei în Africa de Sud şi a făcut campanie pentru înfiinţarea unui stat autonom al albilor. În campania care a precedat alegerile din 1994, ce au pus capăt statului apartheid condus de minoritatea albă, mişcarea lui Terre’Blanche nu a ezitat să recurgă şi la atacuri cu bombă. Principalul partid de opoziţie, Alianţa Democratică, consideră că responsabilă pentru această crimă este crearea unui climat favorabil violenţei prin promovarea unui cântec ce îndemna la uciderea „Boerilor” - referinţă la Afrikaners, descendenţi ai coloniştilor olandezi şi ai hughenoţilor francezi care au venit în sudul Africii începând din secolul al XVII-lea. În schimb, mişcarea negrilor, Azanian Peoples Organisation (Azapo), a declarat că Terre’Blanche a murit în acelaşi mod în care a ucis muncitori de culoare, lipsiţi de apărare, la ferma sa de la Ventersdorp.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Europa şi anti-islamismul

Belgia ar putea fi prima ţară europeană care interzice portul în public al vălului cu care se acoperă femeile musulmane, după ce o comisie parlamentară a votat în favoarea acestei măsuri. Dacă legea intră în vigoare, ele ar putea risca amendă sau chiar puşcărie. Nu e uşor să fii musulman în Europa. Tradiţiile şi cutumele acestei religii parcă vin din ce în ce mai mult în contradicţie cu paranoia şi intoleranţa care bântuie bătrânul continent. Parlamentarii belgieni îşi susţin decizia spunând că toate persoanele ar trebui să fie identificabile şi să nu-şi acopere feţele, cu excepţia cazului în care este nevoie în munca lor sau dacă poliţia a aprobat festivităţi publice, unde oamenii pot purta măşti. Cu alte cuvinte, dacă ai faţa acoperită, eşti suspect în orice moment de terorism. De altfel, nu e de mirare: pe multe aeroporturi europene, cine nu se lasă descălţat, dezbrăcat la piele prin scanare corporală sau amuşinat de câini ciobăneşti nu numai că nu are voie să urce în avion, dar este şi anchetat de poliţie. Mai multe districte din Belgia au interzis deja “burqa”, veşmântul negru care acoperă din creştet până în picioare, mergând pe aceeaşi linie de raţionament. Parlamentarul de centru-dreapta Corinne De Permentier a declarat că aceste interdicţii vor „elibera femeile de o povară”, în timp ce vor „întări securitatea publică”. Aceste măsuri vin, coincidenţă sau nu, pe fundalul atacului sinucigaş din Moscova, pe care autorităţile ruse îl atribuie unui grup de femei musulmane, militante pentru retragerea trupelor ruse din Cecenia, ţară preponderent islamică. Aşa cum a avertizat un alt parlamentar belgian, această măsură

„va trimite un puternic semnal islamiştilor”, deoarece acest văl este purtat în ţările radical musulmane, cum ar fi Afganistan. Mai pe şleau, este un război politico-ideologic care se poartă pe frontul de acasă. Să fie oare talibanii afectaţi de acest lucru? Radicalizarea anti-islamică s-a ascuţit după septembrie 2001, fiind una dintre cele mai importante justificări publice ale invaziei din Irak şi Afganistan. Dacă cele mai multe ţări şi-au retras trupele, curentul anti-islam a rămas. În SUA, un bărbat şi-a omorât trei vecini pentru că erau pakistanezi, deci, în viziunea lui, suspecţi de terorism. Anul trecut, în Germania, un tânăr a ucis în bătaie o egipteancă însărcinată, aflată în vizită la soţul său, profesor universitar în Dresda, pe motiv că purta văl. În Elveţia, populaţia s-a pronunţat prin referendum împotriva minaretelor la moschei, iar în Olanda, politicianul de extremă dreaptă Geert Wilders, care militează pentru expulzarea tuturor musulmanilor, a fost marele câştigător al alegerilor din acest an. În România, aproape 90% din populaţie ar fi dispusă să pedepsească aspru pe cei care critică religia ortodoxă. Se pare că nimeni nu vede că o asemenea măsură încalcă flagrant drepturile omului. Cu atât mai mult cu cât Europa vrea să celebreze adoptarea Cartei Fundamentale a Drepturilor Europeanului printr-o serie de cântece şi poeme menite să o popularizeze în rândul cetăţenilor tineri. În Belgia, opinia publică a sancţionat asemenea măsuri abuzive, chiar dacă, cel puţin deocamdată, ele nu afectează majoritatea. La urma urmei, de la scoaterea în afara legii a unei minorităţi religioase până la lagăre de exterminare este o cale deja bătută în Europa.

ŞTIRI

Ipoteza şocantă: FMI a alimentat criza din Europa de Est, determinând statele să ceară ajutor Fondul Monetar Internaţional (FMI) a alimentat anul trecut criza economică din Europa emergentă, pentru a crea o situaţie care să determine statele din regiune să ceara ajutorul instituţiei, a declarat viceguvernatorul băncii centrale a Cehiei Mojmir Hampl, citat de Reuters. Fondul a interpretat eronat anumite date, deoarece „căuta de lucru” odată cu schimbarea managementului, a afirmat reprezentantul băncii centrale de la Praga într-un interviu acordat ziarului austriac Der Standard, preluat de Reuters. „Este ridicol că tocmai FMI a accelerat criza. A fost o încercare clară de a provoca bailout-ul unei întregi regiuni. Inaintea crizei, FMI practic nu avea clienti. Odată cu criza şi cu noul management condus de Dominique Strauss-Kahn (directorul general al FMI - n.r.), Fondul şi-a găsit de lucru şi a obţinut mai mulţi bani”, a arătat Hampl în materialul publicat vineri.

Premierul Autorităţii Palestiniene: „Vom avea propriul stat până în august 2011” Palestinienii speră să aibă propriul stat până anul viitor, iar apariţia acestuia să fie „sărbătorită cu bucurie de intreaga comunitate internaţională”, a afirmat premierul Premierul Autorităţii Palestiniene, Salam Fayyad, într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului Haaretz. Salam Fayyad, care a felicitat comunitatea evreiască pentru sărbătoarea de Pesah, Pastele evreiesc, şi-a exprimat speranţa ca israelienii vor participa şi ei la sărbătoarea creării statului palestinian. Salam Fayyad a subliniat faptul că este dreptul poporului său să trăiască într-un stat palestinian, în armonie cu statul vecin israelian, iar în 2011 am putea asista la crearea acestuia până în luna august, în cazul în care procesul de pace va eşua, dintr-un motiv sau altul. Referindu-se la conflictul din regiune, Salam Fayyad a ţinut să sublinieze că palestinienii nu se implică şi ca este o dispută între radicali şi moderaţi. El a adaugat că rezolvarea conflictului dintre Israel şi palestinieni reprezintă un obiectiv de interes naţional şi pentru Statele Unite.

5


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

international

Ianukovici curtează Rusia şi minte UE “Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că fără Ucraina Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu.” (Zbigniew Kazimierz Brzezinski) de Maria DIMINEŢ dev nu vorbeşte despre „reduceri”. El doar „speră că perioada neagră, traversată de Ucraina şi Rusia a luat sfârşit odată cu alegerea lui Ianukovici”.

Momeală pentru dezamăgiţi

Victor Ianukovici vrea preţuri mici pentru gazul rusesc, dar în acelaşi timp, o Ucraină în componenţa Uniunii Europene. Un mesaj poate convingător pentru cei care l-au votat, nu însă şi pentru liderii de la Kremlin. Oricum este greu de crezut că preşedintele ucrainean este sincer când vorbeşte despre prioritatea integrării europene a Ucrainei. De ce i-ar face Rusia o asemenea favoare? Pentru că Victor Ianukovici a promis restabilirea parteneriatului ruso-ucrainean? Nu este concludent. Prietenia Rusiei costă. Ce preţ este dispusă Ucraina să plătească pentru aceasta?

Sentimentul libertăţii

Profesorul de ştiinţe politice de la Kiev Olexiv Haran spunea că revoluţia portocalie a cultivat ucrainenilor respectul faţă de libertăţile democratice – sentiment la care nu vor să renunţe. Dacă poporul ucrainean abordează prezentul şi viitorul din această perspectivă atunci Ianukovici nu va convinge Rusia să facă pentru Ucraina favoruri economice. Moscova are nevoie de dovezi pentru a consolida relaţia cu Kievul. De asta Medve-

6

Ianukovici a transformat „integrarea europeană” într-o prioritate naţională mai mult de nevoie. Nu putea miza doar pe publicul pro rus şi nostalgic. Iar lui îi trebuia cu orice preţ victoria. Cum ar fi reuşit s-o devanseze pe Iulia Timoşenko dacă nu ar fi găsit o momeală pentru simpatizanţii ei dezamăgiţi? La prima vedere e un subterfugiu lipsit de inspiraţie. Dar…funcţionează. E destul de simplu să renunţi la priorităţile anunţate. În ziua în care lui Iuşcenko nu-i va conveni perspectiva integrării Ucrainei în UE va găsi o explicaţie. Bunăoară, ar putea să declare că Ucraina „nu

va aştepta mult în anticamera UE, de moment ce Rusia are o ofertă mai bună”. Ucrainenii nu-l vor condamna, cu condiţia ca va reuşi să le suscite iluzia unei decizii corecte.

Între est şi vest

Profesorul rus N. Nartov scrie în cartea sa „Geopolitica” că pentru Ucraina o eventuală integrare în Uniunea Europeană ar fi lipsită de perspectivă. „Prietenii occidentali” nu au bani ca să modernizeze economia Ucrainei. Nartov consideră că problema Ucrainei constă în faptul că „ şi-a direcţionat economia spre Rusia, iar politica spre occident. Acest fapt dezbină societatea ucraineană şi poate provoca chiar prăbuşirea Ucrainei”. Geopolitic Ucraina “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. Potrivit profesorului român, Paul Dobrescu, “transformarea ei dintr-o

prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Europa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova”.

Ucraina, neputincioasă fără Rusia?

Apropierea de Occident revendică detaşarea de Rusia. „Aventura” necesită însă un efort financiar foarte mare, pe care Kievul nu şi-l poate permite acum. Ianukovici realizează destul de bine această realitate. Şi Iuşcenko a înţeles-o, dar a refuzat să ţină cont de „decorul local”. Fostul ministru rus de externe, Andrei Kozârev, spunea că un stat ca Ucraina nu poate să se descurce în lipsa legăturilor strânse cu Rusia. „Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainei sau să preia plata către Rusia a miliardelor de dolari, cât reprezintă


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite”.

Joc dublu

Poziţia lui Iuşcenko faţă de NATO este confuză. Discursul său despre o eventuală aderare a Ucrainei la alianţă este politicos, dar nu categoric. Cel puţin aşa ar acţiona un preşedinte care-şi cunoaşte bine interesele naţionale. Iuşcenko încearcă să creeze o bună impresie la Kremlin, dar totodată, nu vrea să dezamăgească Occidentul. O strategie aplicată şi de fostul şef de stat comunist de la Chişinău, Vladimir Voronin, în raport cu Uniunea Europeană şi Rusia. Stratagema s-a dovedit a fi ineficientă. Abordarea duplicitară poate fi tolerată între statele aflate pe poziţii de egalitate. Jocul dublu însă, făcut de o ţară care depinde economic şi financiar de partenerii săi, pe termen de lungă durată, nu va fi acceptat. Posibil că Iuşcenko va reuşi să creeze impresia unui „băiat bun” la Moscova şi Bruxelles. Dar asta nu înseamnă că va convinge UE să-i dea bani, iar Rusia să facă favoruri economice.

NATO, speranţă inutilă

Politologul rus Natalia Narociniţkaia consideră că unicul lucru bun pe care NATO ar putea să-l facă pentru Ucraina ar fi „soluţionarea problemelor pe care Occidentul le-a trasat în timpul războiului din Crimeea”. Dar această posibilitate, în opinia politologului, nu este reală. Speranţa în ajutorul Occidentului „ nu duce la nimic bun”. Potrivit Nataliei Narociniţkaia, „în cazul aderării Ucrainei la NATO, Crimeea va ieşi de sub influenţa acesteia”. Profesorul Nartov e de părerea că încercarea Ucrainei de a fi o punte de legătură între Rusia şi NATO poate fi percepută ca o tendinţă de a declara război Rusiei. ”Ucraina cu ambiţiile sale

teritoriale reprezintă un pericol pentru întreaga Eurasie. Iar fără soluţionarea acestei probleme este inutil de a discuta despre economia din regiune”.

Tăcerea lui Medvedev

Dacă UE şi NATO sunt doar „piese” din discursul lui Victor Ianukovici, atunci acordul gazier cu Rusia este un subiect pe ordinea de zi a Ucrainei. Preşedintele ucrainean a promis alegătorilor săi taxe mici pentru gazul rusesc. Dacă nu reuşeşte să facă faţă acestui angajament riscă să se compromită în faţa ucrainenilor. Kievul şi-a anunţat intenţia de a negocia cu Moscova un preţ optim pentru gazul rusesc. Oficialii de la Kremlin însă tac,

deşi vorbesc patetic despre importanţa colaborării energetice dintre Ucraina şi Rusia. Ca să-l convingă pe Dmitrii Medvedev să mai cedeze din preţ, Ianukovici susţine înfiinţarea între Ucraina, Rusia şi UE a unui consorţiu de transport al gazelor naturale. Preşedintele Societăţii ruse a Gazului, Valeri Iazev, consideră că acesta va permite Europei să primească fără întreruperi livrări de gaz din Rusia, iar Ucrainei – să-şi menţină poziţia de ţară de tranzit şi să câştige bani din taxe.

Gaz mai ieftin, însă condiţionat

Liderii de la Kremlin însă nu par încântaţi de ideea lui Ianukovici. În 2015 va fi lansat gazoductul South Stream, care va ocoli Ucraina. În asemenea condiţii, pentru Rusia oferta Ucrainei nu este de perspectivă. Potrivit ziarului „Komersant” Moscova a dat de înţeles Kievului că „înfiinţarea consorţiului este un „preţ” prea mic pentru a reduce tariful la gazul rusesc”. Publicaţia precizează că Rusia şi-ar dori ca Ucraina să revizuiască rezultatul de distribuire a proprietăţii, care i-a lăsat pe unii oligarhi ruşi fără active. În acelaşi timp, Iurii Solozobov, expert în politică energetică, consideră că Rusia ar fi dispusă să negocieze un tarif mai avantajos dacă „Gazpromului” i s-ar permite să controleze piaţa gazului din Ucraina.

7


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Politica

China - o dezvoltare la infinit?

perspective economice şi geopolitice posibile de Alexandr BORDIAN

Un sfert din populaţia Terrei trăieşte în China, de aici s-au iscat tot felul de polemici pe tema Chinei ca viitoare putere mondială. Economia sa a avut un avânt impresionant în ultimii 30 de ani, aceasta reprezentând, fără îndoială, o forţă semnificativă. Poate însă să însemne o creştere de 30 de ani o dezvoltare la infinit? Pentru a ne putea face o idee cu privire la importanţa pe care o presupune faptul că 1300 milioane de persoane pătrund dintr-o dată în sistemul capitalist mondial sunt suficiente câteva date şi puţină logică: creşterea economică a noului colos este de 10% pe an, ea dublându-şi astfel PIB-ul o dată la şapte ani. La moment, China este unul dintre cei mai mari consumatori de petrol din lume, deşi consumul anual pe cap de locuitor este de un baril şi jumătate, cu mult mai scăzut decât cei zece barili pe care îi consumă un spaniol, de exemplu. Pe de altă parte, numărul de automobile se va înzeci în următorii cincisprezece ani, ceea ce presupune o creştere fără precedent a importului de petrol. Cele menţionate anterior, la care se adaugă industrializarea accentuată care are loc în China, creează perspective pentru ca în câţiva ani ea să devină prima

8

ţară importatoare de ţiţei neprelucrat, ceea ce nelinişteşte ţările occidentale, deoarece, potrivit calculelor actuale, nu va exista petrol suficient pentru a acoperi viitoarele necesităţi ale acestui colos. Acest fapt va genera grave conflicte strategice cu puterile occidentale, în special cu Statele Unite, vizînd controlul asupra ,,aurului negru”. Nu în zadar strategia chineză a ultimilor ani urmăreşte semnarea unor acorduri şi realizarea unor investiţii considerabile în Asia Centrală, zonă pe care Statele Unite încearcă să o domine, iar dacă americanii reuşesc, să obţină controlul rezervelor energetice de care China are nevoie în următorii ani, acest lucru le va asigura supremaţia mondială în secolul al XXI-lea. Evenimentele de la început de mileniu, adică preluarea operaţiunilor antiteroriste din Afganistan în 2001, deja spun multe. După ce SUA îl propune ca preşedinte al ţării pe Hamid Karzai, fostul consilier al companiei petroliere „Unocal”, acesta, de rând cu preşedinţii Turkmenistanului şi Pakistanului, semnează acordul pentru construirea mult doritului oleoduct. Pe scurt, Statele Unite în acestă zonă în mare parte deja au câştigat batălia crucială în lupta cu China. Alt aspect ţine şi de necesităţile de cărbune ale Chinei, care sunt şi ele considerabile. Până acum lipsa energiei electrice constituia principala frână în dezvoltarea ţării, dar această situaţie a început să se schimbe odată cu inaugurarea a sute de centrale electrice şi termice pentru a căror funcţionare consumul de cărbune a crescut la 1400 milioane de tone anual. China este şi principalul impor-

tator mondial de oţel, nichel şi aluminiu. Consumul intern de materii prime care vin de peste hotarele statului este atât de mare încât se pune problema că nu există suficiente nave de transport. China pariază acum, la începutul noului deceniu, pe faptul că poate păstra echilibrul la nesfârşit. Mizează pe posibilitatea de a putea transfera treptat resursele dinspre regiunile de coastă înspre interiorul ţării, fără să întâmpine rezistenţă din partea zonei de coastă şi fără să se confrunte cu nelinişti în interior. Există însă o problemă serioasă şi ameninţătoare pentru Tigrul Asiatic, susţin unii analişti economici. China pare a

fi o ţară capitalistă cu proprietăţi private, bănci şi tot ceea ce presupune capitalismul. Dar nu este un capitalism real, în sensul că pieţele nu determină distribuirea de capital. Ceea ce contează sunt relaţiile şi nu neapărat planurile bune de afaceri. Sub umbrela sistemului asiatic al familiei, relaţiilor sociale şi a politicii sistemului comunist, împrumuturile s-au acordat în masă, ceea ce nu avea aproape nimic de-a face cu adevăratele merite ale unei afaceri. Drept urmare, deloc surprinzător, un număr remarcabil de mare dintre acestea s-au dovedit inutile – ,,neperformante”, se numesc ele în jargonul bancar. Suma este este estimată între 600 şi 900 de miliarde de dolari sau între


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

un sfert şi o treime din PIB-ul Chinei, o sumă exorbitantă. Aceste datorii se acoperă prin rate de creştere foarte mari, determinate de exporturi la preţuri mici. Lumea are un apetit grozav pentru produse de export ieftine, iar banii care vin de pe urma lor ţin pe linia de plutire o afacere înglodată în datorii. Dar, cu cât China scade mai mult preţurile, cu atât mai mic este profitul de pe urma lor. Exporturile fără profit pun în mişcare maşinăria economiei, dar cu toate acestea nu se ajunge nicăieri. Să luăm spre exemplu: o afacere care face bani vânzând produsele la sau sub preţul de producţie. Visteria afacerii se umple pe de o parte şi se goleşte, la fel de repede, pe alta. Aceasta a fost o problemă permanentă în Asia de Est, iar exemplul Japoniei este cel mai apropiat în acest sens. În anii ’80, Japonia era văzută ca o superputere economică. Era devastatoare pentru afacerile americane – absolvenţii MBA erau îndrumaţi să înveţe de la japonezi şi să le copieze practicile în afaceri. Desigur, Japonia se dezvolta într-un ritm ameţitor, dar motivul nu era atât managementul, cât sistemul bancar japonez. Analizând în detalii economia Japoniei, observăm că la începutul anilor ’90 în lume nu se mai stipula despre miracolul economic japonez. De ce este acest caz relevant cpentru China? China este un fel de Japonie supusă unui tratament de steroizi. Nu numai că este o ţară asiatică care pune relaţiile sociale înaintea disciplinei economice, dar este şi un stat comunist care alocă bani politic şi manipulează date economice. Este, de asemenea, un stat în care apărătorii echităţii – care pun preţ pe profit – sunt mai puţin importanţi decât bancherii şi oficialii guvernamentali, care cer cash. Ambele economii se bazează în mare măsură pe exporturi, amândouă au ratele creşterii năucitor de mari şi ambele s-ar prăbuşi dacă rata creşterii ar începe să înce-

tinească, fie cît de puţin. Rata datoriilor în China, după cele mai conservatoare estimări, este de aproape 25% din PIB. Economia Chinei pare sănătoasă şi vioaie, totuşi, creşterea este doar unul din factorii care trebuie analizaţi. Problema mai importantă ar fi dacă o astfel de creştere este profitabilă. În mare parte dezvoltarea Chinei este foarte reală şi generează bani necesari pentru a ţine băncile mulţumite. Dar aceşti bani nu dezvoltă cu adevărat economia, iar dacă aceasta va înceteni, de exemplu din cauza unei recesiuni în SUA, întreaga structură are şanse să se prăbuşească în timp record. Acest lucru nu este ceva nou pentru Asia. Japonia la începutul anilor ’80 era o adevărată maşinărie de creştere economică. Se spunea că avea să îngroape Statele Unite. În realitate însă, în timp ce economia Japoniei se dezvolta rapid, ratele sale de creştere nu erau durabile. Când rata a scăzut brusc, Japonia s-a confruntat cu o criză bancară de proporţii, din care încă nu şi-a revenit complet, chiar după 20 de ani. China s-a dezvoltat extraordinar în ultimii 30 de ani. Ideea că o astfel de rată a creşterii poate dura la infinit violează principiile de bază ale economiei. La un moment dat, ciclurile afacerilor, lăsând la o parte afacerile slabe, se vor da peste cap. Atunci, cea mai mică lipsă de performanţă va stopa avântul creşterii. Există limite structurale ale creşterii, iar China se apropie de ele. China clocoteşte de activitatea dinamică, până acum canalizată în direcţii paşnice de către ritmul său rapid de creştere economică. Acestă creştere este copleşită, de multe ori, şi de pasiuni politice. Acestea generează unele conflicte cu potenţial exploziv precum: Resentimentul Chinei faţă de statutul separat al Taiwanului. Insulele Paracel şi Spratly din Marea Chinei de Sud prezintă riscul ciocnirii între China şi alte state din zona Asiei de Sud-

Est pentru acces la sursele de energie de pe fundul mării. Insulele Senkaku sunt disputate de China şi Japonia. Alte conflicte teritorial-etnice latente implică probleme de frontieră între Rusia şi China; China şi Vietnam; China şi India; frământări etnice în provincia Xinjiang; dispute între China şi Indonezia privind limitele teritoriale oceanice. China, cu arsenalul său nuclear, este evident puterea militară dominantă în zona sud-estică a Asiei. Desigur că înzestrarea militară a Japonie creşte şi ea, iar în ceea ce priveşte calitatea nu are egal în regiune, însă forţele armate ale Japoniei nu sunt un rival direct al Chinei sau un instrument al politicii externe, ci sunt considerate, în mare măsură, o extindere a prezenţei militare americane în regiune. Creşterea forţei Chinei i-a făcut deja pe vecinii săi de la sud-est să manifeste mai multă indiferenţă faţă de interesele chineze. Un caz elocvent este criza de mici dimensiuni de la începutul anului 1996 în legatură cu Taiwanul (în timpul căreia China s-a angajat în manevre militare, interzicând accesul aerian şi maritim într-o zonă din vecinătatea Taiwanului, atrăgând rapid o desfăşurare navală demonstrativă a SUA) ministrul de externe a Thailandei a declarat grăbit, de rând cu omologul său indonezian, că această problemă era o chestiune ce privea numai China. Malaezia şi Filipinele au declarat o politică de neutralitate în această problemă. Indiferent de perspectivele sale din interior, China este şi rămâne o putere în ascensiune şi potenţial dominantă. Din punct de vedere militar, China, parţial, s-ar putea califica pentru rangul de putere mondială, deoarece dimensiunile economiei sale şi ratele ridicate de creştere ar putea asigura conducerii posibilitatea de a redirija o parte semnificativă din PIB spre susţinerea unei

serioase extinderi şi modernizări a forţelor armate, inclusiv spre o şi mai mare acumulare de arsenal nuclear strategic. Efortul excesiv privind această strategie (conform unor estimări din Occident, la jumătatea anilor ’90 el consuma deja cca 20 % din PIB-ul Chinei), ar putea avea acelaşi efect negativ asupra creşterii economice pe termen lung a ţării pe care l-a avut tentativa eşuată a URSS de a concura cu SUA în cursa înarmărilor asupra economiei sovietice. Un mare efort al Chinei ar putea genera la fel şi o replică de înarmarea a Japoniei. După unii geopoliticieni, precum G. Friedman şi Z. Brzezinski, China nu se poate afirma ca o putere mondială. În interiorul acestui stat există mai mulţi factori care stopează procesele de extindere externă, unul din factori este expus mai sus. Viitorul progres al Chinei, precum şi evoluţia ei ca putere importantă vor depinde astfel, în mare măsură, şi de măiestria cu care elitele conducătoare vor rezolva cele două probleme conexe, aceea a trecerii puterii actualei generaţii de conducători la o echipă mai tânără şi aceea de a face tensiuni crescânde dintre sistemul economic şi cel politic al ţării. Chiar şi o triplare a PIB-ului va lăsa populaţia Chinei tot pe ultimile locuri în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor, ca să nu vorbim de sărăcia reală a unei părţi însemnate a populaţiei chineze. Chiar în cele mai favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca acest stat să devină cu adevărat competitiv în ceea ce priveşte dimensiunile cheie de putere mondială. Totuşi China este realmente pe cale de a deveni puterea regională dominantă din Asia de Est. Este deja dominantă geopolitic în zona continentală. Puterea sa militară şi economică face ca vecinii săi imediaţi, mai puţin India, să pară şi mai mici. De aceea, continua afirmare a Chinei este foarte firească în conformitate cu comandamentele sale istorice, geografice şi economice.

9


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Istoria

Oraşul Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea, mărturii ale contemporanilor “De-a lungul râulețului Bâc este o vale în care se întinde orașul gubernial Chișinău, și oferă o priveliște plăcută când sosești de la nord. În zadar cauți pe hărțile mai vechi, căci puțin în urmă era încă un sat neînsemnat. Numai în ultimele războaie s-a dezvoltat iar după încheierea păcii de la 1812 a devenit oraș gubernial.” J.H. ZUCKER

de Maria ZUBCO Chişinăul, la începutul secolului al XIX-lea, era un târguşor în proces de dezvoltare, care a fost accelerată de conjunctura istorică a timpului. Anul 1812 a fost unul fatal pentru destinul Basarabiei, fatalitate care ne urmăreşte şi astăzi, însă a fost de bun augur pentru oraşul Chişinău, el fiind desemnat în calitate de capitală a noii provincii a imperiului rus, Basarabia, fapt ce i-a marcat evoluţia până în prezent. În acest context apare întrebarea logică: De ce sorţii au căzut pe Chişinău? Oare nu mai avea Basarabia oraşe potrivite pentru a fi capitale de gubernie? Răspunsul vine din mărturiile contemporanilor. Acelaşi doctor Zucker, care s-a aflat pe teritoriul Basarabiei în anul 1831, remarcă că la aprobarea acestei decizii s-a luat în consideraţie faptul că oraşul e situat în mijlocul Basarabiei. La fel argumentează şi Petre Cuniţki, primul rector al seminarului teologic de la Chişinău şi prietenul lui G. Bănulescu-Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirii regionale sau guberniale şi pe motiv că el se găseşte în mijlocul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. În el se fac iarmaroace mari la fel ca în Bălţi şi Făleşti.” Deşi desemnarea Chişinăului drept capitală a Basarabiei s-a făcut cu concursul mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni şi a lui Scarlat Sturza, totuşi originile acestei decizii trebuiesc căutate

10

mai adânc, în politica comercială a Imperiului Ţarist. Astfel, stăpânirea rusă trebuia să vină pe un teren gol, unde să-şi poată construi propria administraţie după modelul ţarist, fără a fi nevoită să se adapteze la mediul local, cum ar fi fost în cazul Orheiului sau Lăpuşnei, târguri cu tradiţii administrative seculare. Din aceste considerente Chişinăul corespundea tuturor criteriilor politice, geografice şi economice. Secolul XIX a însemnat pentru Chişinău ridicarea din praf, după cum afirmă un contemporan. Administraţia centrală a Basarabiei atrage mai mulţi funcţionari ruşi, participarea clasei boiereşti la administrarea provinciei îi determină pe boieri să-şi lase moşiile în grija vechililor şi să-şi construiască reşedinţe la Chişinău, iar privilegiile acordate negustorilor şi perspectiva de îmbogăţire rapidă atrage aici evrei, armeni, greci. Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul arhitectural, cât şi cel etnic, după cum descrie Zucker: „Murdarul ovrei polonez, elegantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţărani nomazi, fruntaşul polon şi boierul – toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare în costumul său original, fiecare vorbind limba lui şi păstrânduşi obiceiurile”. Din mărturiile unor contemporani ca F. Vighel, J.H. Zucher, I.G. Kohl, A. Storojenco, W. Mac-Michel, se observă trecerea treptată de la aspectul rural al Chişinăului la cel urban. Astfel,

P.Kiselev la 1816 spunea ţarului, cu ocazia vizitei acestuia la Chişinău, că oraşul e de fapt un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră aşezate după impresiile unui alt vizitator pe povârnişul dealului, cu străzi fără nume cufundate vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric. Călătorul englez, W. Mac-Michel, în vizita sa la Chişinău de la 1817, lasă marturii despre acesta ca fiind modelul unui oraş turcesc, cu clădiri joase, acoperite cu şindrilă, fără ferestre de sticlă, destul de sărăcăcioase, brăzdat de o stradă lungă şi îngustă unde sunt concentrate cele mai mari magazine. Situaţia se schimbă după 1828, când este desfiinţată autonomia provincială, acordată Basarabiei la 1816, şi Chişinăul intră în categoria oraşelor regionale, cu administraţie pur rusească. Anii ’30 ai secolului al XIX-lea, au însemnat pentru oraş începutul unei ere de edilitate profundă, care îi vor schimba foarte mult aspectul rural spre urban. La 1834 este aprobat noul plan al oraşului, care prevedea construirea catedralei, amenajarea grădinii din jurul

ei, schiţarea străzilor din partea nouă a oraşului. Deşi acest plan s-a realizat greu, întimpinând probleme financiare şi conservatorismul localnicilor, oraşul îşi schimbă treptat înfăţişarea, iar toţi călătorii care au vizitat oraşul în această perioadă remarcă creşterea sa vertiginoasă. Deja la 1843 scriitorul polonez Krazewsky observă că străzile Chişinăului sunt încadrate regulat cu case albe, care seamănă între ele, şi care „se înmulţesc ca ciupercile”. De asemenea, constată prezenţa a doar câtorva case vechi, originale şi care sunt înlocuite vertiginos cu case mari de piatră, care sânt „cutii mari şi comode”, dar care îşi pierd specificul moldovenesc. Prima jumătate a secolului XIX a însemnat pentru Chişinău începutul unui proces ireversibil de urbanizare, care a marcat evoluţia sa de la un târg neînsemnat la un oraş în adevăratul sens al cuvântului, în această perioadă îşi pierde aspectul rustic şi devine centru politic, economic, cultural şi religios al regiunii, acest secol la stigmatizat drept capitală a Basarabiei.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Securitate

Brandul de naţiune,

componentă a securităţii naţionale (partea I) de Silviu NATE

Cum ar fi să ne imaginăm Franţa fără modă şi parfumuri, Germania fără excelenţa în automobile, Japonia altceva decât un producător şi consumator de electronice sau Olanda fără lalele? Nu există nici o îndoială că imaginea pe care o avem despre o altă ţară spune o mulţime de lucruri despre cum o privim: ca şi destinaţie turistică, un loc pentru investiţii sau o sursă de bunuri de larg consum. Care este diferenţa dintre brandul unei ţări de cel al unui produs sau al unui serviciu? Şi cum putem garanta această asociere „internă”. Mulţi analişti cred că o ţară, un loc sau o regiune constituie un brand, iar în prezent unele state lucrează la strategii de îmbunătăţire a imaginii de brand. În cazul exporturilor lucrurile merg astfel: odată ce o ţară a devenit cunoscută ca un exportator de produse de marcă de calitate, brand-urile produselor ţării vor lucra împreună cu brand-ul ţării pentru a ridica aşteptările în străinătate. Astfel marca ar trebui să devină o parte a ciclului de perpetuare proprie, iar consumatorii de brand-uri şi brand-urile la rândul lor vor promova statul respectiv. Oare funcţionează? Uneori relaţia dintre brand-ul produsului şi cel al ţării nu este chiar aşa

de simplă. În timp ce ar putea exista similarităţi între brand-ul produsului şi cel al ţării, „ideea naţiunii ca un brand – exemplu: brand-ul Kellog Corn Flakes – reprezintă o mare greşeală”, avertizează Wally Olins , preşedintele consultanţei de brand Saffron din Londra şi Madrid. Magne Supphellen, profesor la Universitatea Norvegiană de Administraţie a Economiilor şi Afacerilor din Bergen, explică, „În principiu, brand-ul produsului este acelaşi cu cel al ţării. Totul ţine de identificarea, dezvoltarea şi comunicarea părţilor identităţii care ar putea fi favorabile unor grupuri ţintă specifice...”, dar analizele identităţii şi percepţiei grupului ţintă, cuplate cu activităţile de construire a brand-ului, sunt mult mai complexe pentru locuri decât pentru produse. „Este cu mult mai greu să obţii un mix de comunicare pe deplin integrat în procesul de promovare al imaginii unui stat. ” Philip Kotler , profesor la Facultatea de Management Kellogg a Universităţii din Chicago, confirmă complexitatea explicând că un nou produs apare prima dată pe piaţă ca un tabula rasa, după care pot apărea mai târziu un set de asocieri. Chiar şi după ce un produs a fost lansat, companiile sunt libere să facă modificări în funcţie de cererea cosumatorilor. În schimb, statele sunt limitate în schimbarea brand-ului de ţară. Este clar că o ţară nu poate înlocui plajele cu munţi, sau cultiva banane într-un climat cu ninsori. Chiar dacă este posibil ca o naţiune să atragă mai mulţi investitori străini pentru a modifica baza economică, întotdeauna vor exista constângeri care vor putea fi mai mult sau mai puţin

controlate. Interesele voluntare sau involuntare de apropiere faţă de imaginea unui stat sau de brandul unei regiuni ţine de o serie de auto-identificări perceptuale, care se regăsesc într-un spectru complex de factori culturali, economici, politici, geografici, istorici, tradiţionali. Brand-ul de naţiune este pe cât de complex pe atât de incitant. Conceptul promovat trebuie să cuprindă un produs unitar şi digerabil, generat printr-un test de marturitate şi responsabilitate, ancorat într-un mod realist la realităţile sociale şi economice ale spaţiului respectiv. Aş spune că un produs de „nation branding” se regăseşte şi se interconectează cu reperele concrete de securitate culturală şi economică ale statului respectiv devenind o piesă strategică în afirmarea identăţii naţionale prin conceptualizarea celor mai importante atribute naţionale. Desigur că reducerea comparativă a brandului de produs la cel de naţiune este insuficientă, însă ne ajută să dezvoltăm un înţeles mai amplu pornind de la particular la general. David Gertner explică: „Produsele pot fi întrerupte, modificate, retrase de pe piaţă, relansate şi repoziţionate sau înlocuite de produse improvizate. De cele mai multe ori naţiunile nu au aceste alternative. Problemele lor de imagine pot fi cauzate de probleme structurale care necesită ani pentru a fi rezolvate”. Consider că accentul pus pe cultură este punctul cheie pentru dezvoltarea unei strategii de branding de naţiune. Fiecare cultură „este şi ea la urma urmelor înţelepciunea lumii într-una din versiunile ei.

Iar această înţelepciune a lumii are efectiv nevoie de experienţa particulară”, cea a culturilor, „spre a explora în toate felurile realitatea şi spre a-i trece cunoaşterea în valori ”. Aşadar, fiecare naţiune, prin modalităţile specifice în care se manifestă, prin creaţiile ei, explorează existenţa, contribuie la „marea cunoaştere”. Putem adăuga că, exprimându-se pe sine, culturile naţionale produc realităţi sociale distincte; culturile produc şi întreţin organizările sociale, de la familii la naţiuni. Iată o abordare care ne ridică în zona valorilor intangibile, a hărţilor perceptual mentale, a credinţelor şi culturilor care operează cu psihologia unui consumator complex şi exigent. De altfel nu ne putem îndepărta de ambalajul comercial, comestibil, prin care o naţiune se face descoperită şi se integrează în pluralismul cultural. Nicolas Papadopoulos crede că cele mai importante provocări ale unui brand de ţară sunt „lipsa unei unităţi în intenţii, dificultatea stabilirii unor obiective acţionabile şi măsurabile, lipsa autorităţii asupra intrărilor şi controlul asupra ieşirilor, flexibilitatea restricţionată şi insuficienţa pieţelor de know-how.” De exemplu: - Marketing-ul unei ţări implică mulţi proprietari, deseori cu interese competitive. Încercarea de a promova turistic o ţară drept muntoasă locuită de săteni, poate să nu corespundă cu interesele celor care doresc sa promoveze infrastructura industrială a ţării investitorilor străini. - Marketing-ul unei ţări este încărcat de probleme. Decizia unei companii multinaţionale de

11


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

a stabilii o uzină într-o ţară din largul unui ocean poate să nu aibă nimic de a face cu activităţile de promovare ale membrilor din ţara gazdă. De asemenea, încercarea de a măsura succesul prin descoperirea de obiective puternice, nemaivorbind despre identificarea contribuţiilor separate la rezultatul de marketing care poate fi un coşmar. - Spre deosebire de brandingul unui produs, branding-ul unei ţări este rar sub controlul unei autorităţi centrale. Guvernul sau asociaţiile industriale sunt de puţine ori în poziţia de a dicta proprietarilor politica. - Există un control mai mic asupra brand-ului unei ţări decât asupra celui de produs. Dincolo de campaniile de marketing ale unor state, oamenii pot învăţa despre acestea la şcoală, din mass-media (ziare, cărţi, TV şi filme); prin călătoriile peste graniţă sau prin contactul cu cetăţeni sau foşti rezidenţi. - O afacere obişnuită va avea mai mult de a face cu chestiunile de marketing decât cele mai multe ţări. Mulţi oficiali guvernamentali care s-au implicat în dezvoltarea imaginii ţării sunt indecişi în producerea de accese pe piaţa de marketing, deoarece ţările lor au disperată nevoie de export, turism sau investiţii străine directe. Dar puţine persoane din cadrul guvernului au talentul necesar pentru a crea campanii de marketing de succes. Aici apare următoarea întrebare: Cine ar trebui să se ocupe de o campanie de branding de naţiune? Cine promovează imaginea unui stat? Unde stau resursele pentru o bună strategie de imagine? Când expertiza de marketing dă greş în interiorul guvernului, este posibil ca ţările să apeleze la ajutorul profesioniştilor din afara lui. Costa Rica a învins Brazilia, Chile şi Mexico, devenind locul primei uzine latino-americane a Companiei de procesoare Intel în 1996. De asemenea, Columbia este astăzi cel mai mare exportator de cafea din SUA, deoarece Federaţia

12

Naţională a Cultivatorilor de Cafea din Columbia a dezvoltat o campanie de marketing plină de succes pentru Café de Columbia. S-ar putea să pară absurd punând un semn de aproximaţie între brand-ul de naţiune şi strategia de securitate a unui stat. De ce pornesc de la această asumpţie? Orice strategie de securitate are un prim obiectiv care nu diferă de la un stat la altul. Acest obiectiv se numeşte prezervarea şi augumentarea patrimoniului naţional, un patrimoniu constituit din resurse umane, geografice, naturale, energetice, financiare, culturale etc. Oricât de teribilişti sau pro-business am fi, nu putem să nu admitem că brand-ul de naţiune este şi un „business government” sau un proiect care necesită a abordare mai atentă. Această apropiere nu ar trebui să ducă la tensionarea sau rigidizarea unei viitoare strategii de imagine, însă ar trebui să ia în calcul şi efectele nedorite sau nocive precum şi responsabilii în caz de eşec. Am spus mai devreme că brand-ul de naţiune nu este un produs controlabil, de aceea el face trimitere la o societate civilă educată, la un sector de servicii perfomant şi la un sistem instituţional responsiv. Luând în calcul un scenariu nepotrivit, o strategie de imagine prost gândită şi prost gestionată ar crea o suită de semipareze culturale şi economice care se vor simţi cu precădere la nivelul societăţii şi al stimei de sine a cetăţenilor statului în cauză. Acest gen de „eşecuri” în afaceri duc la faliment, iar în cazul

statelor se transformă în crize de identitate, la frustrare şi la atingerea demnităţilor individuale, de grup sau naţionale. E posibil ca într-o lume a globalizării mesajul meu să fie prea apocaliptic sau desuet, însă apelul la responsabilitate şi integritate nu are de-a face decât cu puterea de a ne privi în oglindă. Nu puţine au fost gafele de imagine în plan internaţional la toate nivelurile şi nu cred că există vreun stat care să nu se confrunte cu astfel de probleme. Afirmaţiile mele vizează un gen de scepticism, care tinde să găsească atât punctele slabe ale unei posibile strategii de branding, cît şi atuurile sale. Un brand de naţiune este absolut necesar pentru că devine un instrument de combatere a mesajelor negative care perturbă spectrul valoric, simbolic naţional sau, mai bine zis, ar tinde să susţină un soi de identitate şi asigură premise pentru dezvoltarea statului. Pierre Bourdieu afirmă: „...în corespondenţa dintre structurile sociale şi structurile mentale raporturile de forţă se manifestă ca raporturi de semnificare. Puterea este impusă nu prin violenţă materială, ci prin violenţă simbolică. Acest proces se realizează prin inculcare şi nu este conştientizat de agenţii educaţionali. Prin violenţă simbolică se construieşte o structură de profunzime a personalităţii. Socializarea se realizează prin transmitere de informaţie şi acumulare culturală.” Observăm aici o dimensiune diferită a tipurilor de ameninţări care pot afecta capacităţile naţionale sau individuale,

orientate spre a obţine în timp avantaje economice şi politice de partea „agresorului”. Este o zonă perfidă, greu de controlat, dar care în aceeaşi măsură se poate dinamiza natural, comportând în timp mutaţii sociale considerabile de sorginte internă. Pare greu să dezvoltăm instrumente de management pentru situaţii inedite care să prevină astfel de ameninţări, însă o strategie de branding devine unul din aceste instrumente. Matthew Healez consideră că există multe căi pentru a realiza o identitate naţională unică. De exemplu, a observat că Spania a făcut paşi extraordinari în etichetarea ei drept o ţară modernă şi dezvoltată, în timp ce Danemarca a ridicat standardele guvernului, ministerelor şi departamentelor. Croaţia a dezvoltat o reformă în sport şi turism şi Polonia a început să se afirme în politica externă. Referindu-ne la Saffron Olins , unele naţiuni au dezvoltat un brand naţional cu ajutorul unei strategii complexe, în timp ce altora li se întâmplă aproape spontan. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în India astăzi şi la percepţia despre ea, nici una dintre acestea nu sunt controlate. India a ieşit la suprafaţă în ultimii cinci ani, fiind percepută într-un mod diferit decât a fost percepută cu zece sau cincisprezece ani în urmă. Înainte era spirituală şi săracă, iar acum se afirmă prin software şi prin oamenii ei foarte bine educaţi. În unele ţări, hainele indiene – textile şi ţesături, sunt la modă. Nici una dintre acestea nu au fost controlate, ci au venit de la sine.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

din dosarele istoriei

Dumitru Bogos

primar, deputat şi ofiţer de informaţii de Pavel MORARU

Î

n numerele trecute ale revistei, am vorbit despre Dionisie Bădărău şi Centrul de Informaţii „H” – structură românească de informaţii şi contrainformaţii pe frontul de est –, pe care îl conducea. Atunci am spus că, în bună parte, acest Centru era încadrat cu basarabani, bucovinei şi transnistreni, deoarece în campania împotriva Armatei roşii, erau necesari specialişti cunoscători de limbă rusă şi ucraineană. Unul dintre aceştia era Dumitru Bogos, o personalitate proeminentă a Basarabiei interbelice. Dumitru Bogos s-a născut la 14 iunie 1889, în com. Grozeşti, jud. Lăpuşna, fiul lui Dumitru (preot) şi Vera. Şcoala primară a făcut-o la Boldureşti, jud. Lăpuşna. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău, Facultatea de Drept a Universităţii din Varşovia (1914) şi Şcoala Militară din Petrograd. Teza de licenţă – Statele Unite ale Europei – susţinută la Varşovia, a fost premiată de Senatul Universităţii. Era de profesie avocat. Poseda limbile rusă şi franceză. Absolvind şcoala de ofiţeri, a fost mobilizat în Armata ţaristă şi a participat la Primul Război Mondial pe frontul din Polonia şi Ţările Baltice. A fost decorat cu ordinele ruseşti Sfânta Ana şi Sfântul Stanislav.

A luat parte activă la mişcarea naţională din Basarabia (1917-1918). A participat la Congresul Ostaşilor Moldoveni din 20-22 octombrie 1917, fiind însărcinat cu organizarea armatei naţionale în tânăra republică dintre Prut şi Nistru. La şedinţa de deschidere a Sfatului Ţării (21 noiembrie 1918), este delegat al Comisariatului Militar Moldovenesc pe lângă Sfatul Ţării. Însă, nu a fost validat, fiind preferat pentru funcţia de şef de Stat major al armatei Republicii Moldoveneşti. După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), a fost primit în cadrele de rezervă ale Armatei române cu gradul de maior şi cu vechimea de la 16 februarie 1918. A fost unul din primii prefecţi de judeţ (jud. Lăpuşna, în anii 19181920) din Basarabia de după Unire, apoi Secretar general al Internelor în Basarabia – în prima guvernare a mareşalului Al. Averescu (1921) – şi ministru al Basarabiei (5-19 ianuarie 1922) sub guvernul lui Take Ionescu. Printre funcţiile administrative a deţinut-o şi pe cea de primar al municipiului Chişinău (1931-1934), iar ca legiuitor a fost deputat de Lăpuşna în trei legislaturi în Parlamentul României (din partea Partidului Naţional-Ţărănesc). A fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia (vicepreşedinte din decembrie 1918), al Partidului Poporului (aprilie 1920), al Partidului Conservator Democrat şi apoi al Partidului Naţional-Ţărănesc. A fost preşedinte al Societăţii Ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Democratice Moldoveneşti, preşedinte al Ligii

Cetăţeneşti, preşedinte al Societăţii Ziariştilor Profesionişti, membru de onoare în breasla ziariştilor. Decorat cu Ordinul Regele Ferdinand I, etc. Este autorul lucrării La răspântie. Moldova dintre Prut şi Nistru în anii 1917-1918 (publicată la Chişinău în 1924 şi republicată tot la Chişinău în anul 1998; relatează evenimentele care au dus la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România din 1918) şi al mai multor articole de revistă şi ziar; colaborator la ziarul Cuvânt moldovenesc, ziarul România nouă, revista Viaţa Basarabiei (1932), etc. În 1936, biografia lui a fost inclusă în International Reference Library and Political Parties in Romania (Londra). Iar în Figuri contemporane din Basarabia, publicată la Chişinău în 1939, se sublinia că, „În ga-

leria figurilor contempo¬rane din Basarabia, d. Bogos se rânduieşte preponderent cu un frumos trecut de realizări în dome¬niul social şi obştesc, ca un om de luptă şi acţiune, energic, dotat cu o putere de muncă şi persistenţă, menite să ducă la bun capăt misiunile în care se angajează”. Ceea ce mai puţin se ştie despre Dumitru Bogos, este intervalul de viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Fiica lui, Nina BogosManuilă, spune că, „În cel de-al doilea război mondial a participat la eliberarea Basarabiei şi a Transilvaniei de Nord”. A încercat să aflăm ce se ascunde sub această frază. Aşadar, în perioada 13 septembrie-12 octombrie 1939, a fost concentrat la Cercul Teritorial Lăpuşna, iar după

13


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

invadarea sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a refugiat în Vechiul Regat şi între 7 august şi 1 noiembrie 1940, s-a aflat concentrat la Batalionul 15 Infanterie Marină. În preajma declanşării războiului antisovietic, D. Bogos avea 52 de ani, era căsătorit şi avea trei copii. Cu toate acestea, fiind maior în rezervă, a fost mobilizat, la cererea sa, în armată, participând la campania de eliberare a Basarabiei. Specialitatea militară – infanterie. În primele şase luni de război (21 august 1941-13 martie 1942) s-a aflat la Detaşamentul Infanterie Marină Odessa, în calitate de ajutor al comandantului Detaşamentului, ca mai apoi, între 14 aprilie şi 15 octombrie 1943, să fie concentrat la M.St.Major, Secţia a II-a Informaţii. Din 14 iunie 1943, a fost detaşat la Centrul de Informaţii „B”, de pe lângă Corpul de Cavalerie, activând informativ şi contrainformativ pe frontul din Crimeea şi Taman. La 17 octombrie 1943, în baza ordinului nr. 542.135 al M.St.Major, D. Bogos a fost detaşat la Centrul de Informaţii „H”, în calitate de şef de subcentru, specializat în exploatarea informativă a prizonierilor. Aflat în această funcţie, D. Bogos a colaborat intens cu serviciile specializate române (S.S.I., Birourile 2 ale Marilor Unităţi) şi germane (în special cu autorităţile lagărelor germane de prizonieri sovietici). A exploatat informativ un şir de prizonieri sovietici din lagărul german de la Bobrovîi Kut. În afară de informaţii cu caracter operativ, D. Bogos a raportat conducerii Centrului „H” informaţii privind: starea de spirit a populaţiei din Rusia sovietică, situaţia românilormoldoveni din Nikolaev, situaţia din Tadjikistan, Kazahstan, lupta antisovietică de eliberare naţională a popoarelor din Caucaz, etc. Deoarece nu era specialist de carieră în informaţii, uneori a raportat şi date inutile; după ce înainta conducerii Centrului

14

„H” rapoarte neimportante, primea drept răspuns: din „interogatoriile trimise, nu am putut scoate nimic”. În alte cazuri, a dat dovadă chiar de o stângăcie copilărească, manifestând în acelaşi timp o mare dorinţă de a fi util Centrului „H”. Un asemenea caz a avut loc în martie 1944.qwe Centrul, deoarece era un serviciu secret, nu dispunea de ştampilă proprie, pe actele sale fiind aplicate ştampile străine (ale „Serviciului Exterior, M.C.G.”, „M.St. Major”, etc.). La fel procedau şi subcentrele, care aplicau pe actele lor ştampila Birourilor 2 ale Marilor Unităţi pe lângă care erau ataşate. Problema „lipsei” ştampilelor a fost abordată de maiorul D. Bogos în martie 1944, care spunea că, „Subcentrul („Biroul Maior D. Bogos” – n.a.) e lipsit de ştampile, ne lovim la fiecare pas de acest inconvenient. E nevoie, de cel puţin, de ştampilă rotundă. Rog dispuneţi procurarea”. Cererea era adresată într-un moment cu totul nepotrivit, când toţi erau alarmaţi de pericolul bolşevic. Astfel că, şeful Centrului „H”, locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, a ţinut să sublinieze vizavi de această solicitare: „Ţara arde şi Bogos cere ştampile”. Maiorului i s-a răspuns prin a i se explica că, „La acel Subcentru ne mai izbim şi de alte lipsuri. Până acuma a func-

ţionat şi fără ştampilă. Lipsa ştampilei se poate remedia dacă pe corespondenţa Dvs. veţi pune ştampila de la orice birou al Corpului, aşa cum s-a făcut şi până acuma. Prin acest raport aţi provocat ilaritate aci”.

Cu toate că nu a fost specialist în informaţii şi contrainformaţii, D. Bogos a reuşit să-şi aducă aportul la completarea fluxului informativ despre inamicul sovietic. Iată ce spunea şeful Centrului „H”, la 22 de-


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

cembrie 1943, despre maiorul D. Bogos: „Maiorul de rezervă Bogos Dumitru, prezentat la serviciu în ziua de 31 Octombrie 1943, a fost întrebuinţat în intervalul de la 1-23 Noiembrie a.c. în misiuni contrainformative în Nikolaev şi împrejurimi, în special pentru verificarea unor date cerute de Armata 3-a, fie de Marele Stat Major. În acelaşi timp a fost pus să se intereseze, în timpul diverselor deplasări ce făcea în interes de serviciu, de starea morală, disciplina şi ţinuta trupelor române şi a ostaşilor izolaţi care treceau prin Nikolaev, spre front sau spre ţară. În general, s-a achitat mulţumitor de însărcinările primite. De la 23 Noiembrie la 18 Decembrie 1943, a lucrat în lagărul german de prizonieri ruşi din localitatea Bobrovîi Kut /54 Km. Nord-Est Kerson/, unde a interogat o serie de prizonieri, care însă nu au fost în măsură a furniza informaţiuni importante.

În alte lagăre din acea regiune, nu a putut să se deplaseze din cauza drumurilor rele şi desfundate. Ofiţerul este obsedat de ideea că s-ar putea întreprinde o acţiune de propagandă ce ar trebui să aibă ca urmare dezagregarea armatei roşii şi răsturnarea regimului sovietic, dar nu are clar în mintea lui cum s-ar putea face aceasta. Este animat de dorinţa de a fi util, însă fiind lipsit de experienţa necesară în ceea ce priveşte activitatea din cadrul misiunilor Biroului (Centrului „H” – n.a.), trebuieşte mereu îndrumat, iar însărcinările ce i se dau, – bine compartimentate şi limitate şi în timp şi în spaţiu. Sperăm că pe măsură ce se va identifica cu procedeele de lucru în materie informativă şi contrainformativă, să ne fie de folos, cu atât mai mult că Centrul duce lipsă de ofiţeri”. Începând cu 23 martie 1944, D. Bogos a preluat la Odessa conducerea Subcentrului „H.1”

al Centrului „H”. La 27 martie 1944, Centrul „H” a informat Biroul 2 al Corpului 3 Armată român (aflat în Transnistria), că în conformitate cu dispoziţiile Secţiei a II-a a M.St.Major, a fost detaşat pe lângă acel comandament, un organ informativ sub conducerea maiorului D. Bogos. Misiunea acestei structuri era de a exploata toate sursele informative (prizonieri, dezertori, ş.a.) de la trupele din subordinele Corpului 3 Armată, să cerceteze persoanele prinse în flagrant delict sau suspecte de spionaj, terorism şi alte acte subversive. Toate datele obţinute trebuiau raportate, în primul rând, Comandamentului Corpului 3 Armată, apoi Centrului „H”. După o scurtă activitate la Odessa, sub presiunea frontului, subcentrul condus de D. Bogos, împreună cu Centrul „H” şi celelalte subcentre din subordine, s-a instalat în Basarabia, iar de acolo, în mare grabă, au trecut Prutul. După stabilizarea frontului în aprilie 1944, Subcentrul „H.1” al maiorului D. Bogos a revenit în Basarabia şi s-a instalat în ziua de 17 aprilie 1944 la Chişinău, activând pe lângă Divizia 14 Infanterie română, aflată sub comandament german în regiunea Orhei. În a doua decadă a lunii aprilie 1944, Subcentrul „H.1” i-a cedat sediul său din Chişinău Centrului „H” şi s-a deplasat pentru activităţi informative şi contrainformative la Străşeni, pe lângă Corpul 47 german. În timpul activităţii în Basarabia, D. Bogos a raportat informaţii referitoare la: abuzurile autorităţilor militare germane şi ale militarilor germani, situaţia agrară, starea ostaşilor sovietici din Divizia 84 a Armatei 4 sovietice (Frontul II Ucrainean) şi a populaţiei civile din sectorul acestei divizii, activitatea organizaţiei de partizani din pădurea Căpriana, etc. După o prezenţă permanentă în cele mai periculoase sectoare ale frontului, la 17 mai

1944, maiorul D. Bogos a solicitat desconcentrat. Raportul lui a fost trimis Secţiei a II-a a M.St.Major pentru a se decide, în care lt.-colonelul D. Bădărău a notat următoarele: „(…) Ofiţerul fiind înaintat în vârstă şi suferind, nu este în măsură să suporte eforturile cerute de actualele împrejurări în care activează Centrul”. Avea 56 de ani, era bolnav de reumatism şi „suferea de oboseală”. Şeful Centrului „H” ruga să i se soluţioneze favorabil cererea, propunând ca înlocuitori pe maiorul Mladin ori căpitanul Baţaliuc, „propus de mult”. Însă, din cauză că situaţia de pe front devenea tot mai dramatică, D. Bogos a fost obligat să-şi continue activitatea în Centrul „H”. După căderea regimului Antonescu de la 23 august 1944, întreaga activitate informativă şi contrainformativă a serviciilor speciale româneşti de pe frontul din răsărit a fost sistată. În campania Armatei române de pe frontul din vest, D. Bogos a participat la luptele de eliberare a Transilvaniei de nord de sub ocupaţia hortystă. Alte detalii despre activitatea lui D. Bogos de după 23 august 1944, rămân deocamdată necunoscute pentru noi. Ultimul domiciliu l-a avut în Bucureşti, str. Justiţiei nr. 41. A decedat la 14 mai 1946, la Bucureşti, din cauza unei tumori canceroase şi a fost înmormântat la Cimitirul Ghencea, apoi transferat în cripta familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica. În 1950, în timpul masivelor arestări operate de regimul comunist din România, la 5 mai D. Bogos a fost căutat de organele securităţii, care nu s-au lăsat convinse decât după prezentarea actului de deces. Distincţii româneşti: Regele Ferdinand, clasa I-a; Steaua României, în grad de Comandor; Coroana României, în grad de Comandor; Vulturul României, în grad de Ofiţer; Medalia Peleş, etc.

15


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Alternativa

Principiul feminin şi masculin,

o definire a tradiţiei, modernităţii şi postmodernităţii de Octavian RACU

Marele tradiţionalist René Guénon este unul din puţinii autori care au încercat să înţeleagă şi să explice realitatea prin delimitarea a ceea ce numeşte el limbajul tradiţiei de limbajul modernităţii. De fapt, nu este decât o încercare de a explica de ce direcţia generală spre care se mişcă societatea modernă este regresul şi nu „progresul”, de ce măsurile „umaniste”, „pozitive”, „reformiste” au condus spre mari catastrofe umanitare şi nu spre edificarea unui „rai pe pământ”, aşa cum îşi propuneau iniţial ideologii modernismului. Pentru Guénon, societatea modernă nu este decât o falsă realitate, un limbaj fals, care este opus realităţii Tradiţiei şi limbajului tradiţional. Guenon ne consideră captivi a unei „Matrix”, a unei „paradigme”, iar evadarea din această „matrix” sau paradigmă este ceea ce în literatura tradiţionalistă se numeşte „revoluţie conservatoare”. Este o evadare din puşcăria unei false realităţi şi reîntoarcerea în lumea reală. O astfel de „revoluţie” nu poate fi înţeleasă fără a clarifica anumite concepte. Ce este o paradigmă? Paradigma este metalimbajul, prizma prin care vedem şi înţelegem realitatea socială, un limbaj care, pe lângă faptul că este în

16

afara realităţii sociale, mai exercită şi coerciţii asupra acesteia. După Platon, paradigma nu este altceva decât un model ideatic şi ideal al realităţii, un model complex care defineşte modul în care percepem lumea. Există paradigme care sunt „naturale”, tradiţionale, generate de un „inconştient colectiv”, fiind în acelaşi timp în concordanţă cu trăirile interioare ale individului şi etnosului căruia îi aparţine individul şi paradigme „artificiale” (cum ar fi cea modernă şi postmodernă), care se există din contul negării, nimicirii a tot ce este organic şi tradiţional. Din perspectiva pe care o abordăm, paradigma include o relaţie dintre două componente importante: o componentă activă, dinamică şi o componentă pasivă şi statică. Ambele au roluri cruciale în schimbarea şi perpetuarea fiecărui model social, fapt evidenţiat şi de „părintele” sociologiei August Comte. În lucrările tradiţionaliştilor, precum şi în mitologia universală, componentele active şi pasive erau întrupate în principiul metafizic masculin şi principiul metafizic feminin. De altfel, în simbolistica tradiţională, principiul supranatural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. Nişte concepte echivalente au fost exprimate în tradiţia Extremului Orient a dualităţii cosmice „yang” şi „yin”, dualitate în care „yang”, principiul masculin, este asociat cu „virtutea cerului”, iar „yin”, principiul feminin, este asociat cu virtutea „pământului”. Julius Evola, în „Revolta împotriva lumii moderne”, vorbeşte despre două căi de împlinire

a omului: pentru bărbat este calea „Războinicului” (Eroul) şi „Ascetului”, iar pentru femeie: „Mamă” şi „Iubită”. Este foarte important să reţinem acest lucru, pentru a vedea cum au fost pervertite acestea în epoca modernă. Principiul masculin este un principiu activ, centrat pe putere, forţă, eroism, cucerire. Este exprimat prin mitul războinicului, cultul morţii, cultul focului, al soarelui şi cultul zeilor uranici (cereşti). În societatea tradiţională virilitatea era ceea ce definea aristocraţia, elita societăţii. La Julius Evola, însăşi

vieţii, cultul pământului, lunii şi al apei, cultul mamei, cultul strămoşilor, cultul neamului şi cultul zeilor. În societatea tradiţională, principiul feminităţii reprezentă ceea ce înţelegem noi prin instinctul de autoconservare a popoarelor, conştientizarea necesităţii continuităţii neamului. Aceste două principii fundamentale, în diferite proporţii, au constituit baza ideologică a societăţii tradiţionale (premoderne), a unei paradigme tradiţionale, au definit rostul lucrurilor şi au oferit legitimitate şi raţionalitate instituţiilor funda-

statul, ca element suprem, este purtător al principiului masculinităţii. Principiul feminin este principiul pasiv, centrat pe blândeţe, alinare, dăruire, linişte, cultul

mentale ale societăţii. Faptul că limba română (la fel ca şi multe alte limbi) atribuie unor obiecte neînsufleţite categorii de gen („ţară” – „neam”), mărturiseşte faptul că între obiecte există un


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

set de relaţii care corespund raportului dintre principiul feminin şi masculin, iar descifrarea acestor raporturi, pe care ne oferă structuralismul, ne poate permite cunoaşterea profunzimii universului inconştientului colectiv românesc.

Modernitatea ca o desacralizare a principiului feminin şi masculin

Epoca modernă, pe care René Guénon în genere o vedea ca pe o inversiune a paradigmei tradiţionale, reprezintă în fapt o stranie pervertire a ideologiei societăţii premoderne. Negând tradiţia, modernitatea a schimonosit paradigma tradiţionalistă, propunând o „nouă paradigmă”: „paradigma modernistă”. Burghezimea, în lupta sa pentru putere politică, nu avea alt scopt decât să preia puterea de la aristocraţia medievală, înlocuind-o şi conservând exact acelaşi model de orânduire socială. Spre exemplu, statul modern, în pofida „laicităţii” declarate, a instituit propria sa „religie” cu „ritualuri” şi „ierarhii” corespunzătoare. Inchiziţia s-a transformat în organele specializate în lupta contra „elementelor extremiste”, adică a oricui care îndrăzneşte să conteste „valorile sacre” ale modernităţii: „democraţia”, „economia” de piaţă, „drepturile” omului, „libertatea” presei. Toţi aceşti termeni au devenit peste noapte „valori” naţionale, în pofida faptului că nu au nimic „naţional”, iar „adorarea” acestora obţine deseori dimensiuni caricaturale. Modernitatea nu a eliminat Tradiţia, Modernitatea a plagiat cu neruşinare Tradiţia. Acest lucru devine vizibil în momentele în care statele moderne încearcă să pretindă că ar fi continuatorii formaţiunilor medievale. Anume această disperată tentativă de regăsire a unor „rădăcini istorice”, trădează falsitatea statului modern şi incapacitatea lui de a dobândi legitimitate prin propriul „sistem de valori”. Evul mediu nu cunoştea noţiunea de „stat”, ci

de „monarh” şi „supuşi”. Ceea ce numim astăzi „stat modern” este radical diferit de ceea ce reprezenta formaţiunea politică medievală, a dispărut odată cu înlăturarea aristocraţiei şi înlocuirea „suveranităţii monarhului”, ca expresie a voinţei divine, cu „suveranitatea poporului”, ca expresie a maselor populare. Ce are în comun Republica Moldova cu Ţara Moldovei? Ce legătură are Federaţia Rusă cu Imperiul Rus? Ce legătură are România modernă cu Moldova medievală, Muntenia medievală şi Ardealul medieval? Statul modern român a fost conceput, de fapt, ca un instrument al ocupaţiei străine, fie că este vorba de Imperiul ţarist, fie de puteri occidentale. Chiar dacă aparent există o linie de continuitate istorică, analizând conţinutul noilor şi vechilor forme, lesne observăm că ele, pe lângă faptul că sunt radical diferite, se şi exclud reciproc. Modernitatea a venit cu propriul său metalimbaj, în care principiul feminin şi cel masculin au obţinut noi înţelesuri, care în pofida faptului că imită modelul tradiţional, precum spuneam anterior, sunt radical opuse Tradiţiei. Dacă pentru principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „războinicului” şi „ascetului”, în modernitate acestea sunt înlocuite cu „tâlharul” şi „individualistul”. Dacă pentru principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „Mamei” şi „Iubitei”, în modernitate acestea sunt înlocuite cu „femeia emancipată” şi, spundând lucrurilor pe nume, „curvă”. Vom numi „desacralizare” atribuire de funcţii lucrative improprii şi necorespunzătoare principiului masculin şi feminin de către Modernitate. În această ordine de idei, desacralizarea principiului masculin a însemnat păstrarea formei vechi, dar înlocuirea conţinutului. Aristocraţia a fost înlocuită cu clasa capitalistă, iar puterea care avea un caracter sacru se transformă în sursă de acumulare a capitalului. Monarhocen-

trismul (sau teocentrismul) se transformă în egocentrism, iar atitudinea faţă de stat, care în societatea tradiţională era de fapt un aspect al monarhocentrismului, „evoluează” spre o supunere oarbă faţă de un cult al unei organizaţii politice birocratice. Ulterior, această perversiune ideologică se cristalizează în „ideologia de dreapta”, iar reprezentantul ei cel mai fervent devine conservatorismul european, naţionalismul de dreapta, liberalismul. La fel şi principiul feminin degradează într-un cult al maselor, egalitarism, pacifism, toleranţă, feminism, ateism agresiv şi hedonism. Această pervertire a principiului feminin s-a încadrat în ceea ce numim „ideologia de stânga”, reprezentată de curentele: social-democraţiei, naţionalismului de stânga, socialismului şi comunismului.

Societatea comunistă sovietică – o societate matriarhală

Faptul că societatea comunistă sovietică a fost una matri-

arhală, demonstrează o dată în plus că însăşi ideea comunistă reprezintă o formă perversă a principiului tradiţional feminin. În 1955, în URSS este adoptată legea care legalizează avortul, gest care pentru republice sovietice a însemnat un adevărat genocid. Fenomenul pruncuciderii devine unul de masă. În anul 1959, unei femei sovietice reveneau în mediu patru avorturi. În conformitate cu postulatele ideologilor comunişti, femeia obţine dreptul exclusiv asupra planificării familiei, iar rolul bărbatului este redus la „mijloc de producţie”. În aceeaşi perioadă, în URSS numărul divorţurilor ajunge la un nivel apropiat de situaţia actuală, depăşind chiar şi societatea libertină occidentală. Legislaţia sovietică, în pofida faptului că proclama „egalitatea de gen”, diminua drastic rolul bărbatului în familie. Copiii nou-născuţi erau înregistraţi automat pe numele mamei, iar drept de tată asupra copilului era atribuit acelui bărbat care juridic era soţul mamei. În

17


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

cazul în care copilul era născut în afara căsătoriei, mama avea dreptul să aleagă singură tatăl copilului. Statisticile demonstrează că în 90-99 la sută din cazurile de divorţ, drepturile asupra copilului erau obţinute de către mamă. Un alt element al matriarhatului sovietic era şi matrilocaţia, locuirea a unei mari părţi a populaţiei de gen masculin în casa soţiei, ceea ce presupunea o inferiorizare morală a soţului în raport cu soţia. Un capitol interesant al legislaţiei sovietice îl reprezentau cazurile de „viol”. Instanţele de judecată obişnuiau să califice ca „adevărate” declaraţiile femeii, iar orice încercare de autoapărare a bărbaţilor era ignorată. Situaţii de acest gen permiteau şantajarea persoanelor de sex masculin. În multiple cazuri, soţia apela la presiunea organelor de partid şi colectivelor muncitoreşti în cazurile în care bărbatul „refuza să îndeplinească obligaţiile prescrise de legislaţia sovietică”. Sunt semnificative cuvintele lui Lenin referitor la politica regimului comunist faţă de relaţiile gender: „Puterea sovietică, în calitatea ei de putere a muncitorilor, în primele luni de la instaurare a înfăptuit o răsturnare hotărâtă a legislaţiei care se referă la rolul femeii. Din acea lege care punea femeia în poziţie inferioară nu a rămas piatră pe piatră în republica Sovietică” (V.I. Lenin „Despre obiectivele mişcării muncitoreşti feminine în Republica Sovietică”. Discurs în cadrul conferinţei a VI-a a muncitoarelor fără de partid din 23 septembrie 1919). În cele din urmă, am putea cu îndrăzneală să afirmăm că falimentul familiei din societatea moldovenească nu este decât un faliment al modelului matriarhal sovietic, opus celui patriarhal de până la 1940. Odată ce tatăl, în societatea sovietică, juca rolul de sursă de venituri, criza economică a însemnat excluderea absolută a acestuia din viaţa familiei. Celula familiei de model sovietic s-a spart, deoarece după dispariţia

18

URSS, bărbatul a devenit un „obiect de prisos” sau chiar o „o gură în plus” în gospodărie. Acest fapt este confirmat de creşterea bruscă a nivelului de divorţuri de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90. În acelaşi timp, schimbările modelului familiei au mers paralel cu metamorfoza sistemului politic: odată cu falimentul bărbatului, are loc falimentul autorităţii statului, instaurarea unei anarhii politice şi a dictaturii grupărilor criminale. De altfel, repartizarea celor două principii pe orientări politice este una foarte convenţională. În realitate, paradigma modernă păstrează o unitate ideologică de invidiat. Acest lucru explică de ce nici o revoluţie modernă nu a avut efecte pozitive şi nu a provocat niciodată schimbări reale. Schimbarea nu se poate produce în cazul în care nu depăşeşti limitele paradigmei, a unei paradigme care înglobează atât liberalismul, cât şi comunismul. Ostilitatea şi beligeranţa între cele două ideologii nu este decât un joc care are sarcina păstrării Sistemului şi a paradigmei care îl legitimează. În momentul în care paradigma este ameninţată, componentele ei se coalizează împotriva pericolului comun, aşa cum a fost în cazul alianţei URSS, SUA şi a Marii Britanii împotriva Germaniei hitleriste. Observabil este faptul că modelul societăţii comuniste nu a fost niciodată respins, în principiu, de către liberali, iar liberalismul, capitalismul a fost privit de către comunişti ca o etapă absolut necesară pentru edificarea unei societăţi iniţial socialiste, apoi comuniste.

Postmodernitatea – deconstruţia paradigmei moderne şi tradiţionaliste

Procesul însă nu se sfârşeşte aici. Pe scenă apar postmoderniştii, care anunţă cu fast „moartea tuturor ideologiilor” sau chiar „sfârşitul istoriei”, referindu-se, în realitate, la moartea paradigmei moderne

şi instaurarea totalitarismului postmodern. Noua paradigmă este de părere că modernul „conţine prea multe elemente din premodern” (în realitate imitaţii a premodernului), respectiv critica modernului de către postmodern se reduce la identificarea în modern a elementelor „arhaice” şi desfiinţarea lor. Principiul masculinităţii şi feminităţii cunosc aici o ciudată deconstrucţie. Ambele sunt declarate ficţiuni, rodul „imaginaţiei colective”. Noua paradigmă postmodernă declară un război atât paradigmei premoderne, tradiţionaliste, cât şi celei moderne, printr-un „anticapitalism” sau „anticomunism” declarat. Spre exemplu, în România, Marian Sârbu, unul din deputaţii care a părăsit rândurile Partidul Social Democrat în favoarea unui nou proiect politic de stânga, declara că „noul partid trebuie să impună capitalismul cu faţă umană şi să permită renunţarea la ideologie”, o astfel de afirmaţie este

naţionale. În SUA comunismul neotroţkist fuzionează cu adepţii conservatorismului american, dând naştere unei struţocămile numită „doctrina neoconservatoare” sau „noua dreaptă angloamericană”, care încearcă să legitimeze procesul de globalizare din paradigma tradiţională sau cea modernă. Spre exemplu, SUA, NATO se prezintă pe scena internaţională ca un „războinic” care are drept sarcină să „protejeze” statele mai mici de pericolul „comunist”, „terorist”, „rusesc”, „iranian” sau „chinez”. Pe de altă parte, are loc şi apariţia unei „stângi” postmoderniste, care declarativ se plasează în opoziţie faţă de neoconservatorism, propunând „alterglobalizare” sau „globalizare alternativă”, proiect tentant, dar, în final, cu nimic mai deosebit decât proiectul neoconservator. Aici plasăm diversele mişcări feministe, pacifiste, ecologiste, mişcările pentru apărarea gaylor şi lesbienelor, organizaţii care promovează „dreptul fe-

clasică pentru un politician cu viziuni postmoderniste. Familia tradiţională este declarată o ficţiuni şi un anacronism, propunându-se forme „alternative” ale „familiei”, de aici şi existenţa identităţii sexuale a omului supusă îndoielii prin vehicularea ideii alegerii voluntare a genului (homosexualitatea), iar statul îşi pierde din importanţă în favoare unor organizaţii internaţionale, reţele de interese sau corporaţii trans-

meii la avort”, diverse instituţii represive care înfierează orice derapaje de la principiul „toleranţei” şi „nondiscriminării”, curentele literare postmoderniste, adepţii conceptului neocomunist al „societăţii deschise”, teoretizate de Karl Popper şi promovate intens prin intermediul reţelelor internaţionale de organizaţii non-guvernamentale finanţate de multimiliardarul George Soros, un discipol al lui Popper.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

„Noua stângă”, stânga postmodernă sau „liberalism de stânga”, s-a născut în anii ’60. Momentul istoric care anunţă naşterea „stângii postmoderne” este „revolta studenţească” din anul 1968, petrecută sub sloganul sugestiv: „Să interzicem interdicţiile!”. Distanţându-se de comunism şi socialism, „noii stângişti” se declară luptători împotriva manipulării, împotriva consumismului, promovând totodată dreptul la libera exprimare şi „democraţia participativă”. Aceştia declară război tuturor valorilor sociale, fără a propune în schimb un alt sistem de valori. Stânga postmodernă reprezintă un cult al pământului, un cult al globului pământesc, în cadrul căruia problemele naţiunilor, ale oamenilor îşi pierd orice însemnătate. Este interesantă evoluţia simbolurilor socialiste. Dintr-o armă propagandistică anticapitalistă, acestea s-au transformat în nişte „brand-uri” comerciale, pierzând din conţinutul de altă dată. Un exemplu elocvent este imaginea lui Che Guevara, care dintr-un element anti-Sistem s-a transformat într-o marcă comercială. De altfel, toată mişcarea de stânga în epoca postmodernismului a degradat la nivel de subcultură de tineret în care adolescenţii îşi manifestă toate sentimentele de frustrare. În cazul Republicii Moldova situaţia este aceeaşi, doar că spre deosebire de „stângismul” occidental, la noi este la modă „naţionalismul” fără conţinut. Maiouri negre cu harta „României Mari”, „Basarabia pământ românesc”, reprezintă aceeaşi formă de destructurare a unei valori ca şi în cazul figurii lui Che Guevara, simbolul „revoluţionalismului social” de altă dată în Europa. „Românismul”, în forma în care se prezintă acum în Basarabia, nu este decât o „modă” care durează exact atât cât durează şi perioada adolescentină, care în măsura maturizării se transformă fie în pesimism şi „pragmatism”, fie într-o orientare ideologică ma-

ne o „revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere la paradigma tradiţională. Această mişcare a primit denumirea neoficială de „noua dreaptă”, semn că se detaşează radical de ceea ce a reprezentat „vechea dreaptă”: conservatorismul şi liberalismul, opunându-se radical faţă de ceea ce reprezintă „vechea” şi „noua” stângă. În acelaşi timp, noua dreaptă supune unor critici fascismul, naţionalismul chiar dacă are, în anumite aspecte, tangenţe cu aceste curente. Gruparea care constituie nucleul ideologic al acestei „noi drepte” este „Grupul pentru Studierea Civilizaţiei Europene” (GRECE), având în frunte pe Alain de Benoist. Din păcate, această grupare are unele devieri spre ocultism şi neopăgânism, ceea ce vine în contradicţie flagrantă cu modul în care est-europenii înţeleg renaşterea Tradiţiei.

Şi totuşi tradiţia...

tură (în cele mai rare cazuri). Frontiera dintre dreapta şi stânga postmodernă este iarăşi una convenţională. De cele mai multe ori, atât sponsorii „noii stângi”, cât şi sponsorii „neoconservatorilor” sunt aceleaşi persoane, care se simt foarte confortabil când pot manipula publicul cu „cele două extreme”. Pe plan politic nu domină atât grupurile politice compacte, cum a fost în cazul epocii moderne, ci „brandul” şi tehnologiile sociale. Politicianul postmodern îşi asumă acel discurs, care convine unui anumit context şi moment. Politicianul nu mai este un promotor al unei viziuni, ideologii politice, ci un actor. În acest moment, un rol important îl are specialistul în tehnologii politice, „magicianul” care la comanda unor sponsori, cu ajutorul mass-media, este capabil să creeze orice realitate virtuală. Revoluţiile, răsturnările de situaţie în politica internă şi internaţională, războaiele devin simple elemente ale unor scenarii cu obiective

şi scopuri bine determinate. Un exemplu cras este cel al „revoluţiilor colorate”, „revoluţiile postmoderniste”, care sunt destul de departe de sensul etimologic al „revoluţiei”. Atragem atenţia asupra faptului că Republica Moldova anilor ’90 era un proiect conceptual al „noii stângi”. Ideile, concepţiile după care a fost constituită „societatea civilă” şi după care activează şi astăzi sunt „neostângiste”. Evidenţiem în special activitatea reţelei de organizaţii finanţate de multimiliardarul George Soros şi al unei astfel de „fabrici” de intelectuali „neostângişti” cum ar fi „Colegiul Invizibil”, care a reuşit să creeze un număr important de cadre care ulterior au devenit agenţi de influenţă în cadrul societăţii civile.

O alternativă europeană

Ca reacţie la „neconservatorism” şi „noua stângă”, în 1969, în Franţa se naşte un curent alternativ care îşi propu-

În pofida tuturor schimbărilor din istorie, paradigma tradiţionalistă a supravieţuit. A supravieţuit datorită faptului că nu este un produs al individului sau al unor procese sociale, ci produs al inconştientului colectiv. Tradiţia este însăşi o definiţie a umanului, acel „ceva” pe care noi nu îl putem defini, dar îl conştientizăm când spunem „omenesc”, „normal”, „firesc”, „profund”, poziţionându-ne voluntar sau involuntar în opoziţie faţă de tot ce înseamnă falsitatea modernităţii şi a postmodernităţii. Tradiţia are capacitatea nelimitată de a supravieţui până la secarea completă a resurselor postmodernităţii, când Sistemul va întra în criză, iar principiile fundamentale ale societăţii tradiţionale vor fi gata pentru o revenire în forţă. Criza de Sistem deja se resimte, însă nimeni nu poate spune cât va dura această criză şi când se va sfârşi, un singur lucru este sigur: sfârşitul este unul ireversibil.

19


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Securitate

Securitatea economică a Republicii Moldova în condiţiile globalizării de Irina PALADI

În condiţiile procesului de globalizare, pentru fiecare stat devine importantă nu atât menţinerea unor ritmuri înalte ale dezvoltării economice, cât realizarea unei creşteri economice stabile. Această stabilitate presupune minimizarea riscurilor cauzate de factorii interni şi externi. Pentru atingerea acestui obiectiv, trebuie să se ţină cont de criteriile securităţii naţionale şi ale securităţii economice ca componentă de bază a acesteia. În traducere din limba greacă, termenul „securitate” înseamnă „a deţine controlul asupra situaţiei”. Securitatea poate fi definită ca o situaţie în care orice subiect se află în deplină siguranţă şi protecţie, fiind ferit de influenţa anumitor factori. În sens larg, securitatea presupune protecţia nevoii evidente, fiziologice, social-economice, spirituale şi situaţionale de resurse, tehnologii, informaţii şi idealuri morale, necesare activităţii vitale şi prosperării populaţiei. Un loc deosebit printre diferitele tipuri ale securităţii (socială, ecologică, demografică, politică, militară, ştiinţificotehnologică, informaţională, energetică, culturală, de drept, umanitară, psihologică) îl ocupă securitatea economi-

20

că, datorită faptului că toate tipurile de securitate nu pot fi realizate în măsură deplină, fără asigurarea securităţii economice. Esenţa securităţii economice reprezintă acea stare a economiei şi a instituţiilor puterii, când este garantată protecţia intereselor naţionale, dezvoltarea socialmente orientată a ţării în ansamblu, fiind asigurat un potenţial de apărare suficient chiar şi în condiţiile cele mai grele ale evoluării proceselor interne şi externe. Până în prezent s-au afirmat două direcţii principale în abordarea fenomenului de securitate economică: anglo-americană şi asiatică. În conceptul angloamerican scopul fundamental al sistemului economic constă în asigurarea standardelor înalte de viaţă pentru cetăţenii ţării. În viziunea asiatică securitatea economică înseamnă, în primul rând, creşterea puterii economice naţionale pe plan extern. Indiferent de viziuni, este imposibilă abordarea dimensiunii economice a securităţii naţionale separat de cea politică, militară, informaţională etc. În această ordine de idei, prin securitate economică naţională a Republicii Moldova se are în vedere situaţia în care nu există bariere interne sau externe pentru asigurarea intereselor naţionale în domeniul economic. Pentru securitatea economică naţională este important ca cetăţenii, agenţii economici privaţi şi societatea civilă în ansamblu să înţeleagă şi să susţină interesele economice naţionale şi politicile economice, financiare, fiscale, bancare, monetare, comerciale, investiţionale etc. Totodată, promovarea de către stat a unor politici de utilizare a resurselor economice nu trebuie

să contravină principiilor de liberă iniţiativă şi concurenţă, de intangibilitate a proprietăţii private şi nu presupune implicarea statului în domeniile în care mecanismele de piaţă pot funcţiona mai eficient în absenţa intervenţiei guvernamentale.

Indicatorii securităţii economice

Pentru aprecierea riscurilor şi consecinţelor acestora sunt utilizate criteriile securităţii economice, care pot fi exprimate prin anumiţi indicatori. Pentru securitatea economică a ţării, o importanţă primordială o au nu atât indicatori înşişi, cât valorile lor extreme, care pot împiedica dezvoltarea normală a factorilor de producţie, pot conduce la formarea unor tendinţe negative cu efect distructiv asupra securităţii economice a ţării. Unii din principalii indicatori ai securităţii economice ai Republici Moldova vor fi analizaţi în continuare. Produsul intern brut (PIB) - volumul global al mărfurilor şi serviciilor din economie, exprimat în valoare bănească şi

realizat într-o anumită perioadă de timp. Pentru ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, se consideră normale ritmurile anuale de creştere a PIB de 2,7-4%. Pentru perioadele de formare a economiei de piaţă şi de reforme radicale, ca acceptabili pot fi consideraţi parametrii negativi ai acestui indice sau o mică creştere de 0,5-1,5% pe an. Perioada de descreştere nu trebuie să depăşească 2-3 ani. Începând cu anul 2000 economia Republicii Moldova a revenit pe traiectoria creşterii, şi doar ca urmare a crizei economice mondiale în 2009 s-a înregistrat o scădere a PIB-ului. În conformitate cu Raportul Băncii Naţionale a Moldovei, produsul intern brut estimat în preţuri curente pentru anul 2009, a constituit de 60043 milioane lei, înregistrînd o reducere cu 6,5 % faţă de anul 2008, rezultat mai bun decât cel estimat – o reducere de circa 8-10%. Rata inflaţiei. Se consideră normal o rată anuală a inflaţiei de circa 5-6%, specifică ţărilor dezvoltate care elaborează şi utilizează măsuri speciale de


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

stopare a inflaţiei în cazul depăşirii cifrei de 10% anual. Conform Raportului Băncii Naţionale a Moldovei, rata inflaţiei la 31 decembrie 2009, a constituit 0,4 la sută comparativ cu 7,3 la sută înregistrat la finele anului 2008. Acest indice record de mic în 19 ani de independenţă este explicat de efectele crizei asupra reducerii consumului şi a preţurilor, astfel că în 11 luni ale anului 2009 a fost înregistrată de deflaţie de 0,5% şi doar în decembrie a fost înregistrată o inflaţie de 0,9%. Balanţa de plăţi sintetizează situaţia relaţiilor economice externe ale ţării dintr-o anumită perioadă. Anul 2009 s-a caracterizat prin instabilitate pe principalele pieţe internaţionale, înregistrindu-se creşteri şi scăderi considerabile ale preţurilor la resursele energetice şi fluctuaţii ale principalelor valute. Balanţa de plăţi a Republicii Moldova şi în anul 2009 înregistrează un deficit. Astfel, deficitul contului curent al balanţei de plăţi, conform Băncii Naţionale, a constituit 317,71 mil.USD în primele 9 luni ale anului 2009, comparativ cu 987.40 mil.USD în anul 2008. Îmbunătăţirea situaţiei contului curent a fost determinată de reducerea deficitului comercial, care s-a redus cu 59,9 la sută faţă de anul precedent, constituind 1980,6 mil.USD. Şi totuşi această ameliorare a situaţiei se datorează nu majorării exporturilor şi creşterii competitivităţii produselor autohtone pe pieţele externe, ci reducerii importurilor ca urmare a diminuării cererii şi a remitenţelor. Rata şomajului indică raportul numărului de şomeri către numărul total al forţei de muncă, exprimat în %. În conformitate cu datele BNS al Moldovei, rata şomajului a crescut de la 3,9 % în 2008 la 6,2 % la sfârşitul anului 2009. Deficitul bugetar indică nivelul depăşirii cheltuielilor din buget a veniturilor bugetului. În anul 2009 veniturile în bugetul de stat au constituit 3,6 miliarde lei (circa 1,05 miliarde dolari),

sau cu peste 15% mai puţin decât în 2008, (totuşi, acestea au depăşit cu 3% cifrele prevăzute în buget). Deşi a fost un an de criză, cheltuielile bugetare au crescut în comparaţie cu anul precedent cu 4,5%, constituind 17,2 miliarde de lei (1,35 miliarde dolari). Acestea însă au fost cu aproape 4% mai mici decât cele prevăzute în bugetul de stat pentru anul 2009. Bugetul de stat în anul 2009 s-a soldat cu un deficit de 3,6 mlrd.lei. Datoriile de stat reprezintă suma algebrică a deficitului bugetului şi surplusului lui în toţi anii precedenţi. Problema datoriei externe a apărut in Republica Moldova la mijlocul anilor ’90 şi s-a agravat după criza financiară regională, din 1998. Dacă în 1991, Republica Moldova nu avea datorii externe, către finele anului 2009, datoria de stat externă a constituit 14,6 miliarde de lei (aproape 1,2 miliarde de dolari), sau cu peste 1,5 miliarde lei mai mult decât la 31 decembrie 2008. Cea mai mare parte a acesteia o constituie datoria externă, care se estimează la circa 774 milioane de dolari, dar în scădere cu peste 4 milioane de dolari. Datoria internă în 2009 a constituit circa 5 miliarde de lei, sau cu circa 1,6 miliarde mai mult decât în anul precedent. Sărăcia este situaţia în care principalele necesităţi ale individului nu pot fi acoperite cu resursele accesibile pentru satisfacerea lor. Creşterea economică înregistrată de Republica Moldova pe parcursul anilor 2000-2004 a contribuit la reducerii sărăciei, astfel, în anul 2004, doar 26% din populaţia ţării era sub pragul absolut al sărăciei. În pofida faptului că în anul 2005 s-a păstrat tendinţa de creştere economică din anii anteriori, acest lucru nu a avut un impact pozitiv asupra reducerii sărăciei în ţară, în special în mediul rural, unde ratele sărăciei au înregistrat o tendinţă de creştere. Astfel, conform estimărilor Băncii Mondiale în 2008 nivelul sărăciei în Moldova a fost de circa 40%.

Factori de risc pentru securitatea economică a Republicii Moldova

Printre principalii factori endogeni de risc pentru securitatea economică pot fi evidenţiaţi: Accentuarea fenomenului migraţiei externe având aât o dimensiune economică (prin deficitul forţei de muncă în anumite sectoare), cât şi o dimensiune socio-demografică (natalitate scăzută şi îmbătranirea populaţiei). Continuarea tendinţelor de creştere exagerată a consumului privat şi a importurilor pentru consumul curent în baza remitenţelor. Alocarea insuficientă a fondurilor publice destinate formării iniţiale şi continue a resurselor umane şi stimulării activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare. Diminuarea încasărilor la bugetul public naţional datorită reducerii producerii şi a consumului. Populaţia care a reuşit să iasă din limita sărăciei este foarte vulnerabilă din cauza crizei, ceea ce pune presiune asupra cheltuielilor sociale ale statului. Creşterea ratei şomajului. Dezvoltarea insuficientă a infrastructurii financiare, organizaţionale şi informaţionale a susţinerii exportului moldovenesc şi raţionalizării structurii importului. Printre factorii externi care înăspresc pericolul securităţii în domeniul economic al Republicii Moldova se numără: Criza sistemului financiar mondial, fluctuaţiile preţurilor mondiale la produsele petroliere, gaze naturale, materie primă, cu efecte majore asupra inflaţiei şi securităţii energetice naţionale; Criza economică în statele din care provin majoritatea remitenţelor lucrătorilor moldoveni, care are impact negativ asupra nivelului de trai al populaţiei; Creşterea costurilor finanţării externe ca urmare a turbulenţelor financiare internaţio-

nale şi a scăderii rating-ului de ţară. Creşterea datoriei externe a statului Reducerea exportului şi importului Dependenţa totală a economiei ţării noastre de resursele energetice ale altor state Incertitudinea cu privire la atitudinile investitorilor străini faţă de piaţa Republicii Moldova, cauzată în primul rând de instabilitatea politică, de creşterea deficitului extern, cu efecte negative asupra volumului şi calităţii investiţiilor străine directe. Înrăutăţirea poziţiei Republicii Moldova la capitolul libertăţii economice (în coborîre 5 poziţii în topul „Index of Economic Freedom” elaborat de Fundaţia Heritage şi „The Wall Street Journal”). Libertatea investiţională, financiară, libertatea pieţei muncii, corupţia şi dreptul la proprietate sunt punctele slabe ale economiei moldoveneşti. În schimb, Republica Moldova se bucură de un înalt grad de libertate a afacerilor, libertate fiscală, comercială, peste media globală, chiar dacă la unele capitole are scoruri mai mici decât în anul trecut.

Unele recomandări:

Pentru asigurarea securităţii economice naţionale este importantă nu doar monitorizarea situaţiei securităţii economice a Republicii Moldova, ci şi luarea de măsuri în vederea prevenirii apariţiei unor eventuale pericole. La principalele măsuri de asigurare a securităţii economice pot fi raportate următoarele acţiuni: Stabilirea ca obiectiv economic strategic al Republicii Moldova reducerea treptată, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, a decalajelor care separă Republica Moldova de nivelul mediu al UE referitor la valoarea PIB-ului per locuitor şi la calitatea vieţii populaţiei. Constituirea unui mediu de afaceri favorabil inovării şi o politică clară şi realistă în domeniu, care să pornească de

21


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

la stimularea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare cu plasarea accentelor spre inovare şi transfer tehnologic, din nevoia de a valorifica cât mai rapid rezultatele cercetării. Pe termen scurt, este mai importantă preluarea decât crearea de tehnologii, din perspectiva de creştere accelerată a productivităţii. Creşterea considerabilă a calităţii managementului economic la toate nivelurile, de la cel naţional sau regional pană la nivel de întreprindere, pentru utilizarea eficientă şi completă a resurselor de capital disponibile şi atragerea unor surse de finanţare suplimentare pentru investiţii atat în dotarea cu tehnologie modernă, în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare, cat şi în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă. Securitatea economică e strâns legată de asigurarea potenţialului reproductiv al Republicii Moldova, de aceea nu trebuie neglijată problema „exodului de creier”. Promovarea de către stat a unei politici de economisire a resurselor ce va contribui la consolidarea securităţii energetice prin economisirea riguroasă a energiei şi sporirea rentabilităţii producţiei, eficienţei transportului şi consumului de energie. Creşterea securităţii economice a ţării nu este posibilă fără o reorganizare structurală a economiei, ce nu poate fi realizată decat cu condiţia efectuării unor investiţii de proporţii ca urmare a ameliorării climatului investiţional. Necesităţile investiţionale de dezvoltare a Republicii Moldova solicită implicarea activă a statului şi a sectorului privat în menţinerea unui mediu de afaceri favorabil investiţiilor de capital autohton şi străin destinate modernizării şi dezvoltării durabile a ţării. Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung trebuie continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special ale celor care pot con-

22

tribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină determinantul principal al creşterii economice. Fiind o economie mică (din cauza că nu poate influenţa în mod esenţial preţurile internaţionale la nici unul din produsele pe care le tranzacţionează în exterior) şi deschisă (nu restricţionează semnificativ importurile, iar exporturile asigură o parte esenţială a venitului naţional), pentru Republica Moldova este vitală asigurarea unor condiţii normale de desfăşurare a exporturilor şi importurilor şi a unui raport de schimb internaţional favorabil. Aceasta implică reducerea oricăror genuri de riscuri ce pot afecta schimbul internaţional, atât riscuri interne, cât şi externe. Din perspectiva internă, riscurile se micşorează odată cu diversificarea structurală pe produs a exporturilor şi importurilor. Însă poate fi acceptată şi o sporire a concentrării exporturilor din contul unor produse cu o înaltă valoare adăugată, obţinând astfel venituri care compensează riscurile asumate, cât şi o concentrare mare a importurilor unor bunuri de investiţii, deoarece aceasta va permite asigurarea unei creşteri economice mai bune în viitor. Din perspectiva externă, riscurile economice se micşorează odată cu diversificarea geografică a exporturilor şi a importurilor. Pentru asigurarea echilibrului balanţei comerciale este necesar de o creştere substanţială exportului prin înviorarea ramurilor tradiţionale a economiei ca: vinificaţie, producerea uleiurilor pentru industria cosmetică şi parfumerie, a conservelor din legume şi fructe, sucuri etc. Promovarea continuă a exportului devine o problemă vitală pentru creşterea economică şi stabilizarea ei, de aceea se cer măsuri radicale ale organelor de decizie spre: încurajarea antreprenoriatului mic şi mijlociu în privinţa producţiei prime pentru prelucrarea ulterioară a lor în articole de export; perfectarea bazei

legislative privind achiziţiile publice pentru a asigura o piaţă garantată producătorilor autohtoni; susţinerea ramurilor, care produc mărfuri de substituire a celor de import ca suport de ameliorare a stării balanţei comerciale; reorientarea structurii exportului în direcţia produselor cu o mai mare pondere a valorii adăugate; implementarea tehnologiilor avansate posibile să majoreze calitatea produselor la cererea pieţei europene; stabilizarea tarifelor vamale de durată medie la obiectele de import-export etc. Necesitatea îmbinării reuşite a liberalizării pieţei cu o politică protecţionistă. Pentru a proteja ramurile autohtone „tinere”, în proces de dezvoltare, şi pentru menţinerea competitivităţii lor, pot fi utilizate o serie de mijloace: reglementarea tarifară, taxe antidumping, taxe speciale şi compensatorii, restricţii netarifare, inclusiv cotarea şi licenţierea, aşa-numitele bariere „tehnice” în sfera comerţului. Totuşi, măsurile de protecţie nu trebuie să impiedice „rebutarea” producţiilor ineficiente. Aceste măsuri sunt necesare, pentru a ajuta intreprinderilor, sectoarelor şi ramurilor potenţial capabile „să se pună singure pe picioare”, ca să poată face faţă concurenţei. Alegerea strategiei politicii economice externe este o

sarcină importantă pentru integrarea cu succes în economia mondială. Aceasta trebuie să includă: diversificarea zonelor de acces pentru exporturile moldoveneşti, asigurarea securităţii energetice, atragerea investiţiilor străine, implementarea standardelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) în comerţul moldovenesc, extinderea zonelor de comerţ liber. În elaborarea concepţiei securităţii economice a Republicii Moldova o condiţie esenţială de asigurare a intereselor naţionale în acest domeniu trebuie să fie tranziţia spre dezvoltarea durabilă cu un anumit nivel al reglementării de catre stat a proceselor economice ce garantează o funcţionare şi o dezvoltare continuă şi eficientă a economiei şi care asigură o soluţionare echilibrată a obiectivelor social-economice, a problemelor protejării mediului ambiant cu scopul satisfacerii necesităţilor generaţiilor actuale şi viitoare. Astfel, securitatea economică este concepută ca posibilitate şi stare de pregătire a economiei de a asigura condiţii decente de viaţă şi de dezvoltare a personalităţii, stabilitate social-economică şi militaro-politică a societatii şi a statului, de a contracara pericolele interne şi externe.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

observatorul cultural

Scent of a woman

de Ion GUŢU Cu Al Pacino şi Chris O’Donnell în rolurile centrale, Scent of a woman, dezvoltă ideea şi condiţia omului în societate precum şi integrarea lui în rîndurile ei. Charlie Simps îşi face studiile în primul an la una din universităţile din Harward, are nevoie de bani, întrucît părinţii divorţaţi nu prea îi poartă de grijă, de aceea se hotărăşte să muncească în week-end. Colonelul Frank, în urma unui accident, şi-a pierdut vederea şi ajunge a fi o povară pentru rudele sale, cărora le face zile fripte din cauza caracterului său dur şi dificil. Pentru Charlie este un test destul de complicat, predispus să suporte toate capriciile şi apucăturile colonelului, care încercă să-l facă să se răzgîndească, Charlie însă nu cedează, are nevoie de bani şi asta este unica şansă pentru sfîrşitul de săptămînă. Aceste două personaje, diferite ca vîrstă, statut social şi potenţial de acţiune, sînt puse să trăiască şi să acţioneze împreună două zile în care reuşesc să treacă printr-un şir de evenimente şi peripeţii

precum şi unele momente de cugetare asupra unor momente decisive din viaţă. Charlie – tînăr student, Frank – colonel trecut de vîrsta a doua, orb, impulsiv, cu anumite predilecţii spre anormal, simte mirosul femeilor, o aptitudine pe care o manifestă pe parcursul întregului film. Probabil mirosul supra dezvoltat compensează lipsa vederii, pe care colonelul Frank a pierdut-o din cauza unor capricii de ale sale. Frank este unul din multele roluri neordinare interpretate de Al Pacino, roluri de excepţie, modelate cu mult talent şi măiestrie. Colonelul Frank ar fi un exemplu de urmat, un model pentru cei care, în unele momente, sînt gata să cedeze în faţa unei probleme sau greutăţi. Colonelul Frank ia de la viaţa poate mai multe decît ar lua un om total sănătos, colonelul Frank, prin handicapul său, lipsa vederii, vede mai multe decît încearcă să vadă Charlie la ai săi nici 18 ani împliniţi. Întîlnirea lui Charlie cu Frank ar compensa lipsa părintelui şi al unui sprijin moral atît de necesar în unele clipe de grea cumpănă. Dar omul

nu este o maşină care produce energie şi bună dispoziţie, nu se alimentează cu uleiuri tehnice şi nu poate fi înlocuit cu piese noi cînd cele vechi se uzează, omul cedează într-un moment, colonelul Frank nu este o excepţie. Charlie îl ajută să depăşească starea depresivă la care este supus, chiar este gata să-şi zboare creierii, iar ca răsplată, Frank îl ajută să rezolve unele probleme intervenite la universitate în care se decide onoare lui Charlie. A trăi viaţa mai departe indiferent de ce s-ar întîmpla, este mesajul central pe care încearcă filmul să-l scoată în evidenţă. Caracterul dur al lui Frank pare că nu are niciun strop de sensibilitate, nu poate iubi, nu poate plînge, spre final însă apare mic şi neajutorat ca fiecare dintre noi. Omul este dispus să iubească, să plângă, să se bucure, să cedeze. În prima sa discuţie cu Charlie, în atitudinea celor din jurul său, în atitudinea rudelor, Frank apare ca un bădăran scrupulos, lipsit de calităţile omeneşti, un invidios înrăit pe toţi cei care pot vedea, cu un caracter com-

plicat şi noduros. Se dovedeşte că el poate iubi, poate fi galant cu o domnişoară, are visuri, conduce extrem de bine un Ferrari, iar spre finalul filmului reuşeşte chiar să şi impresioneze o profesoară de ştiinţe politice, presupunîdu-se o relaţie pe viitor. Finalul emoţionează prin omenescul său, Frank revine acasă altul decît cel care a plecat. Aristotel spunea că personajul central dacă spre final apare acelaşi ca la început, apoi opera este una de nonvaloare, Frank este altul, din cele cîteva replici pe care le schimbă cu cei doi copii ai nepoatei sale la care locuieşte, pare a fi un Frank sociabil şi mai deschis spre noi relaţii. Charlie se alege cu o sumă frumuşică de bani de buzunar, onoarea nepătată şi împăcat cu gîndul că a reuşit prin ceva să fie de ajutor acestui biet ratat infirm, cum l-a văzut iniţial pe Frank. Ca structură şi subiect, filmul se încadrează în parametrii clasici, reuşind să aducă pentru fiecare spectator cîte un sfat, o învăţătură şi o bună dispoziţie.

23


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

cultura

«Królik po berlińsku»

«Iepuraş ca la Berlin», Polonia, 2009 de Mariu TĂRÎŢĂ În seara zilei de 10 martie 2010, în incinta Bibliotecii Universităţii din Varşovia a avut loc proiecţia filmului «Królik po berlińsku» («Iepuraş ca la Berlin»). Filmul conţine cadre documentare filmate fie întîmplător, fie intenţionat, de patrulele din zona zidului, într-un răstimp de peste 45 de ani. Acestea se referă în principal la iepuraşi şi la modul în care aceştia văd lumea. Pînă aici ar putea fi ceva banal, nu? Dar abia acum apare argumentul zdrobitor al autorilor filmului. Aceşti iepuraşi foarte frumoşi locuiesc pe spaţii întinse din oraşul Berlin de după cel de-al doilea război mondial. Ei profită de faptul că între Berlinul sovietic şi Berlinul «occidental» se întind pajişti nepopulate de nimeni. În timpul lui N. Hruşciov, viaţa devine în genere un rai pentru iepuraşi. Aceasta are loc după construcţia zidului berlinez. De ce? Pentru că între cele două ziduri, în zona de securitate, iepuraşii se aflau în deplină siguranţă de cîini, vulpi şi chiar de mîinile oamenilor. Deja după mai multe generaţii, iepurii nu mai cunosc altă realitate decît cea dintre ziduri. Ei nu ştiu cum arată o pădure, dar nici de pericolul vulpilor. Totuşi, la un moment dat, din film am putea înţelege ca prin anii 1970 sau 1980, iepuraşii încep să fie vînaţi nemilos de straja germană de est (astfel ni se sugerează o realitate mai largă – de fapt tot mai mulţi vroiau să plece din RDG). Atunci cînd zidul cade, iepuraşii scapă la libertate! Şi ce este cel mai important, securitatea de care vorbeam mai

24

sus şi libertatea de după 1989 nu sînt întîmplătoare. Fiind liberi, ei au inundat parcurile din Berlin. Şi aici au apărut problemele. Pe de o parte oamenii încep să îi prindă, pe de alta autorităţile oraşului sînt disperate ce să facă în vederea salvării ierbii. În linii generale, cam acesta este filmul. Un film care ne propune să medităm profund despre cele întîmplate. Din păcate, mi-e teamă că în parametrii societăţii moldoveneşti aceasta nu e posibil. Proiecţia a fost urmată de o discuţie moderată de un polonez care a lucrat mulţi ani corespondet în Germania. Prima întrebare i-a adresat-o lui Janusz Wróbelski (în continuare

JW), care ţine cronica filmelor în cadrul revistei săptămînale de analiză – „POLITYKA”. Moderatorul (în continuare M.) – De ce filmul nu a obţinut premiul OSCAR? JW – În această concurenţă a filmelor americane, neobişnuit de rar sînt nominalizate filme europene. Mulţumită acestei nominalizări filmul va ieşi pe ape largi. A fost un film neobişnuit de inteligent pentru americani. E un film metaforic. E un film ironic. Trebuie să ştii despre ce spaţiu (aici şi în sens geografic, dar şi cultural-istoric, din perspectiva mentalităţilor – n.n.) vorbeşte filmul. Al doilea aspect ţine de

concurenţă. Celelalte patru filme rămase erau quasireportaje. Filmul care a cîştigat e despre o femeie ce are o boală grea. Filmul nostru se adresează mai mult la raţiune. A fost un film promovat fantastic în Statele Unite. Acest film, a avut pentru o aşa scară mică, o reclamă fantastică prin recenziile din presa de la „Hollywood Report” la „New York Times”. M. – Să fie acest film în genere un document? JW. – Cu siguranţă e un document de creaţie. Iepuraşii sînt o realitate evidentă a acestei istorii. Ieşirea la libertate a fost ucigaşă pentru ei. Creaţie e la fel comentariul care aduce aminte de filmul fabular. Poate fi citit în cîteva moduri. Doar că întrebarea e – Ce reprezintă azi un documentar clasic? Documentul niciodată nu arată realitatea aşa cum este (! – n.n.), ci e viziunea autorului. E viziunea autorului care porneşte de la realitate. M. – Securitatea în schimbul libertăţii? Să fie justă această imagine dacă ne referim doar la RDG? (...) Nu e un punct de vedere polonez? JW. – „Un răspuns simplu nu există în acest caz. Peretele a fost construit tocmai de aceea că sute de mii de locuitori ai RDG alegeau libertatea...”. Pe de altă parte – ,,puteau sta liniştit şi toarce, pentru că RDG era cea mai dezvoltată din punct de vedere ecnomic. Magazinele arătau mai bine. Multe fapte ne sugerează că nu erau atît de conformişti...”. Însă evenimentele din 1989 din Germania „nu au meritat denumirea de revoluţie”. „Mai ales în comparaţie


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

cu ceea ce vedeau (în statele socialiste vecine – n.n.). Erau mulţumiţi în comparaţie cu nivelul de viaţă din RPP (Republica Populară Polonia). Porneau de la ceea ce aveau...”. În film se observă că majoritatea iepurilor „nu vroia să trăiască altfel. Săpătura de sub zid arăta că nu toată societatea s-a supus” (în cazul dat se referă la nişte cadre care arată o groapă imensă lîngă zid, săpată de iepuri bineînţeles şi privită cu stupefacţie de miliţienii estgermani). M. – „Totuşi în anul 1989 a fost revoluţie? Sau de asemenea a fost o simplă răsturnare politică legată de criza din aşa numitul lagăr Socialist”? Jerzy Kochanowski (Institutul de Istorie al Universităţii din Varşovia) – „Dar întîmplările din Poznań din anul 1956 au fost revoltă?” M. – „Filmul nu are un sfîrşit fericit. Să fie realitatea de aşa natură că societăţii RDG îi este dor de vremurile trecute?” J.K. – „Nu trebuie să acordăm o prea mare importanţă acestui fapt. Sigur este faptul că o parte din societate beneficiază de pe urma transformării, iar o parte nu”. În plus, mai este aşa o „stare specifică omului – cea a vremurilor trecute. Doar în RDG pentru aceasta există un termen deosebit – nostalgia. În ce ne priveşte (pe polonezi adică – n.n.), dacă ar fi fost mai vizibil...”. Însă celelalte popoare central-europene nu au o denumire melancolică pentru această tristeţe faţă de perioada socialistă. „Dar totuşi, e o altă chestie! Una e tristeţea după RDG, alta e tristeţea după PRL”. În final moderatorul l-a rugat pe Janusz Wróbelski să mai spună cîteva cuvinte despre film. JW. – „Aceasta este o dovadă în favoarea faptului că sîntem europeni, iar ei sînt americani (şic!)” şi astfel nu pot înţelege ce s-a petrecut în Europa Centrală după al doilea război mondial. „Binele a fost rău, dar mergem mai

– n.n.) Cind publicului i s-a oferit cuvîntul, o persoană din cele prezente în sală a spus ca ar trebui distinse patru chestiuni: 1. Strategia supravieţuirii. 2. Care a fost proporţia terorii. La cîţi cetăţeni era un functionar STASI? Unul la o cladire. 3. Mărturiile totalitarismului nu sînt interzise. Din păcate nu există şansa să fim înţeleşi (posibil să se fi referit la faptul că americanii nu au înţeles filmul – n.n.). 4. Nostalgia nu înseamnă dorinţa de întoarcere.

departe (probabil se referea la faptul că pentru mulţi perioada a fost bună, dar de fapt societatea merge mai departe şi nimeni nu vrea în realitate întoarcerea – n.n.). Aceasta e demonstrat de toate filmele care au apărut” la temă. La urmă a vorbit despre faptul că deşi a fost prezentat pe larg în Germania, filmul nu a plăcut germanilor. După cum şi

polonezii nu au înţeles un film făcut de germani despre un oraş polonez din timpul celui de-al doilea război mondial, văzut din perspectiva germană. În principiu, nemţii preferă să uite acel trecut pentru că e incomod pentru ei. „E o diferenţă de perspectivă, care e dureroasă. Ei singuri în interiorul lor nu sînt în stare să păstreze” (amintirile probabil

În principiu filmul e despre conformism. E un film ce merită văzut. Însă e trist ca la noi de exemplu, cei care se vaită şi se mînie cel mai mult cînd e vorba de perioada sovietică, sînt conformiştii de atunci, ba mai mult, conformiştii care au fost răsplătiţi de regim. Pe de altă parte e de subliniat faptul că intelectualii polonezi discută trecutul fără văicăreli şi înjurături cum se practică la noi. E un trecut care trebuie analizat echidistant şi fără a uita că majoritatea au fost conformişti. Iar conformiştii nu au dreptul la opinie.

25


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Din istoria presei moldovenesti

Presa din Republica Moldova. Retrospectivă – 1985-2009 (partea III)

Presa moldovenească 1990-1994 de Marius TARÎŢĂ

În crucialul an 1990, plin de speranţe şi aşteptări, au apărut şi publicaţii noi. Una dintre acestea a fost „Viaţa satului”, un săptămânal de 16 pagini, din luna ianuarie. Foarte sentimental au scris despre acesta colegii lor de la „Moldova Socialistă”. În numărul 4 din 6 ianuarie, Vasile Trofailă nota – „în strai nou, făcut cu dragoste şi chibzuinţă, cu grijă şi îndemînare, avea să pornească asemeni unui sfetnic, ce ştie şi să asculte, spre casele şi sufletele a mii de gospodari din ţara Moldovei. Sunt sigur, a ajuns odată cu primii fulgi de nea din aceasta iarnă şi împreună cu ei a trezit în inimile plugarilor speranţa spre mai bine”. O paletă largă de teme era abordată de „Moldova Socialistă”, publicaţie care, după proclamarea suveranităţii, în ziua de 23 iunie 1990, îşi va schimba denumirea în „Moldova Suverană”. Din perspectiva problemelor cu conotaţie istorică, dar şi a durerilor contemporane, putem sesiza următoarele paliere: 1. Despre soldaţii moldoveni căzuţi în Afganistan (de ex. nr. din 9 ianuarie 1990, p. 3). 2. Despre represaliile din anul 1937 (de ex. în nr. din 25 ianuarie 1990, p. 4 – „Tragediile de la Dubăsari, Iagorlîk şi Doibani”). 3. Despre deportările din anul 1949 (de ex. nr. din 5 iulie 1990, p. 4 – „Deportări criminale”, semnat de istoricul Nicolae

26

Movileanu). Despre timpul petrecut în lagărele staliniste – „Povara amintirilor de mîine”, despre cineva care a fost exilat 12 ani în Siberia (nr. din 19 aprilie 1990, p. 4). 4. Despre starea bisericilor şi a mănăstirilor moldovene. Doar cîteva exemple – a) „Mănăstirea Noul Neamţ: ce a fost şi ce a rămas” (8 martie 1990, p. 3); b) despre o bisericuţă dintr-un sat – „...Iar tencuiala continuă să cadă” (7 aprilie 1990, p. 3, de P. Dumbrăveanu); c) „Pentru cine bat clopotele” (24 aprilie 1990, p. 3, de V. Ladaniuc); d) „Răciula: un semn pentru istorie” (27 iunie 1990, p. 3). Un rol important a fost jucat de presa republicană în primele luni ale anului 1991, cînd prin mobilizarea populaţiei, s-a ajuns la boicotarea referendumului privind Tratatul Unional, care prevedea reformarea URSS întrun fel de federaţie/confederaţie. Să fi fost o influenţă a republicilor baltice? Se temeau intelectualii că populaţia ar fi putut vota pentru? Oricum nu ar fi, doar locuitorii din raioanele din est au fost la votare şi în mare parte au susţinut Tratatul. Problema

care apare aici însă e de altă natură. Tot mai des, balticii erau daţi locuitorilor R. Moldova ca exemplu. De la discursul florilor, cîntecului, renaşterii prin cultură şi pe cale paşnică, s-a ajuns în societate la ideea unei confruntări directe (ceea ce pentru baltici era ceva normal, deoarece nu sunt ortodocşi). De la faptul ca sîntem moldoveni pentru că aici am existat sute de ani, pentru strădaniile voievozilor noştri, pentru bisericile şi mănăstirile ce le-au construit înaintaşii, s-a ajuns la sîntem moldoveni pentru că nu sîntem ruşi şi pentru că nu vrem limba rusă. Acesta rămîne chiar şi acum, după 20 de ani, un subiect foarte complicat de abordat. De ce? În „Moldova Suverană” din 22 mai 1991 poate fi citit unul din rarele articole în care un intelectual moldovean a înţeles ce s-a întîmplat în realitate în perioada sovietică şi şi-a asumat aceasta. În eseul „Rătăciţii”, regretatul Nicon Pîşlaru (+2000), scria nişte lucruri cutremurătoare. Lucruri, la înţelegerea cărora trebuie să revenim mai ales la momentul actual, pentru a putea

reevalua drumul pe care trebuie să mergem. „Oamenii încep a crede în Dumnezeu. Pun mînă de la mînă şi înalţă locaşuri sfinte. Răsfoiesc Biblia ca pe propria soartă. Îşi botează pruncii, îşi cunună odraslele. Răposaţii tot mai des sînt însoţiţi de rugăciunile preotului. Dacă nu plouă la timp, ne îndreptăm ochii spre cer... Dacă ne curmă boala, chemăm în ajutor mila Celui de Sus... Tot mai clar ne dăm seama că am greşit. Anii ce ne stau în spate, ni se par fără sens”. E un început al revenirii, dar şi al conştientizării zădărniciei din epoca conformismului. De o conştientizare profundă a realităţii dureroase (care trebuie asumată) sînt următoarele rînduri – „Oamenii cer apărare de la Cel pe care l-au lăsat fără ocrotire în drum. Desculţ şi înfometat să pribegească printre poftele şi patimile noastre. Cer. Azi noi sîntem cei învinşi. Sîntem cei cu poartă zăvorîtă. Cei cu lanul secerat. Cei cu pădurea doborîtă. Şuviţă de fum, boare de vînt, ne lipim de icoane. Cu buze vlăguite de şoaptă încercăm să rostim durerea din noi. S-o

Mănăstirea Noul Neamţ


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

clădim în perete de mănăstire. S-o urzim în mit, ce ne-ar da spaţiu şi optimism. S-o turnăm în arama unui clopot, ce ne-ar uni cu cei din noi. Şi cu cei de sub noi. Ne-ar uni cu cei de peste noi. Ne-ar face loc între muguri şi frunze”. Ce am făcut noi? Deşi vorbeşte la persoana a treia, se simte printre ei. „I-au doborît umerii. I-au scos de pe frunte nimbul şi l-au vîndut la tîrg. L-au vîndut ca pe orice. L-au dat jos din locul hărăzit şi s-au aruncat să-l ocupe. S-au îmbulzit să-i stăpînească toiagul, fără a şti de măsură. Fără a purta în trupul lor amintirea răstignirii. Fără a cunoaşte răsăritul şi asfinţitul. S-au încăierat şi s-au frînt ca trestia. S-au îndoit şi au căzut mai jos de păcat. Mai jos de genunchii călăului obosit de atîta truda, de atîta pomană, de atîta risipă”. Însă oamenii nu s-au întors decît foarte puţini la Biserică. Restul au rămas în ipostaza confortabilă a indiferenţei şi comodităţii din societăţile democratice. Astfel, în acest sens, trecerea de la comunism la lumea liberă, nu a presupus niciun efort, nicio strădanie, nicio faptă. Credinţa a reînviat în satele şi cătunele noastre, care nu spre ideea de naţiune au revenit după cum spuneau versurile unui cîntec celebru de atunci, ci spre Biserică. Oraşele noastre, în frunte cu Chişinăul, s-au trezit mult mai greu, şi foarte puţin sesizabil, primele roade modeste venind abia aproape peste un deceniu de chin. În primii ani ai independenţei, ziarele mai dedicau materiale credinţei străbune, după care au amuţit ireversibil. S-a ajuns la o situaţie destul de asemănătoare cu cea de pînă la 1989. Lucrurile au stat un pic mai bine în ce priveşte „religia” laică, cea a naţiunii. Presa a jucat un rol crucial atît în zilele proclamării independenţei, cît şi în perioada ce a urmat. Un ziar patriotic a fost cotidianul Parlamentului, care se numea „Sfatul Ţării”. Era un ziar oarecum de alternativă faţă de cotidianul „Moldova

Suverană” şi săptămînalul „Literatura şi Arta”. După incidentul de la Dubăsari, din noaptea de 1 spre 2 martie 1992, publicaţiile de la Chişinău au scris cu întîrziere despre cele ce se întîmplau. Ştirile despre primii morţi, despre primii refugiaţi şi altele, au fost date cu cîteva zile întîrziere. Cineva parcă se temea de efectul pe care l-ar fi putut avea cunoaşterea adevărului asupra populaţiei republicii. Jurnaliştii au fost în prima linie şi spre mijlocul lunii, dar mai ales după instaurarea stării de asediu, au scris amplu despre cele ce se întîmplau pe front, susţinîndu-şi materialele cu multe fotografii dureroase. Cu periodicitate, încă din anul 1990, apărea săptămînalul economic „Logos-Press”, în limba rusă, care scria despre transformările economice care aveau loc şi despre realităţile comerciale şi statistice, fără a face referiri la viaţa politică. Concomitent cu instituirea independenţei şi cu consacrarea ei internaţională, au avut loc cîteva procese esenţiale. Însă acestea au fost evitate de ziarişti. Pe de altă parte şi starea psihică a populaţiei era de aşa natură, că majoritatea gîndeau cum să supravieţuiască. Clădirile fermelor şi colhozurilor au rămas brusc fără stăpîn. Li s-au spart geamurile, li s-au furat uşile, unde s-a putut s-a luat piatră. Zeci de camioane şi tractoare (dacă nu chiar sute) au fost uitate şi au rămas pe la marginile satelor, sau după îngrădituri, scheletele lor ruginite putînd fi văzute şi astăzi. Acolo unde s-au desfiinţat gospodăriile colective ce răspundeau de vii, în zile numărate, după primul exemplu „eroic”, cetăţenii care aveau automobile au scos şi au dus la loturile lor de pămînt stîlpii de beton. Chişinăul era cuprins noaptea de beznă, numărul troleibuzelor era insuficient (? deşi pînă în 1991 parcă ajungeau) şi aduceau aminte de America Latină, în orele de vîrf de dimineaţa şi de seară etc. Interesant e faptul că schimbările negative ce le-am enumerat mai sus, deşi le ştia toată lumea, nu se

scria despre ele. Situaţia a degradat întratît, încît la alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, PDAM (P. Lucinschi, M. Snegur şi alţii) şi Unitatea-Edinstvo (un fel de socialişti rusofili) au obţinut majoritatea. Dacă e să raportăm la presă acest moment, trebuie să notăm că „Sfatul Ţării” a dispărut ca publicaţie. „Literatura şi Arta” era purtătoarea de cuvînt a Blocului Ţăranilor şi Intelectualilor (circa 12%) şi trata realitatea prin prisma acestui interes. „Ţara”, o altă publicaţie, care apărea de doua ori pe săptămînă, era legată de FPCD (circa 8%). „Moldova Suverană”, după demisia în bloc din ianuarie 1993 a grupului Hadîrcă, a avut înclinaţii tot mai clare spre PDAM, iar din anul 1994, prezenta de fapt interesele doar ale acestui partid şi preşedintelui de atunci (care însă din aprilie 1995 va rupe alianţa neoficială ce o avea cu PDAM). Se observă că încă de la începuturi, în R. Moldova eşuează presa neangajată politic. Ziarul era fie de partid, fie susţinea imaginea unui partid. Stare care cu puţine excepţii, s-a păstrat pînă astăzi în spaţiul mediatic din R. Moldova. Pe lîngă aceste ziare naţionale menţionate mai sus mai exista şi presa în limba rusă, dar şi cea importată din Rusia. De exem-

plu, de o popularitate constantă s-a bucurat „Komsomolskaia Pravda”, deşi în acest ziar tradiţional au lipsit analize în profunzime, iar discursul atractiv pentru cititori, a fost construit mai mult pe latura senzaţionalului. Un fapt straniu, e că nici unul din ziarele naţionale nu şi-a asumat perioada 1990-1994. Nici unul dintre acestea nu a propus o analiză a propriilor greşeli, nici unul nu a încercat să răspundă la întrebarea de ce a eşuat Frontul Popular? Rareori în vreun articol au fost reflectate obiectiv problemele reale cu care se confruntă populaţia. De ce a cîştigat PDAM? Bîrfa lansată de media, că activiştii acestui partid cumpărau voturile cu sacul de cartofi e jenantă. Problema nu e dacă au făcut aşa ceva, ci de ce s-a ajuns la aceea ca votul ţăranului să poată fi cumpărat cu un sac de cartofi? Dincolo de toate însă, în istoria presei din R. Moldova, anul 1994 a constituit începerea unei noi etape, în cadrul căreia un rol deosebit l-a jucat săptămînalul care a apărut în anul 1995 – „Flux”, şi care a reuşit să coaguleze în jurul său majoritatea intelectualilor moldoveni. În numărul următor al revistei „AXA” ne vom opri asupra presei moldoveneşti în răstimpul dintre anii 1994 şi 2001.

27


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

spiritualitate

Părintele Calciu Dumitreasa de Ludmila DUBINA

“ De-aş avea o aripa de înger şi cerneală de bezne, Poate că atunci mi-ar fi lesne Să mă adun din toate risipirile…” Ducând Slavă lui Dumnezeu pentru surâsul deşteptării scăldate-n lumină şi pentru ploaia binefăcătoare a lacrimilor, să-i mulţumim şi pentru trecerea prin această lume, ce încearcă să ne murdărească cu nebunia şi apostazia ei, a unuia dintre cei mai curaţi păstori de suflete – părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Elementele esenţiale care alcătuiesc portretul părintelui profesor Calciu sunt chipul slujitorului – apărător al Adevărului, al profesorului – apărător al Credinţei şi al patriotului - apărător al neamului. Fiind un copil de ţărani din Deltă, pr. Gheorghe

28

Calciu a crescut cu sentimentul extraordinar al respectului faţă de biserică iar când avea vreo şase-şapte ani, a început a simţi un fel de furnicare în inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul Sfântului Nicolaie, icoana căruia l-a oprit de multe ori de la mici răutăţi şi năzdrăvănii. Plecând la Tulcea, la liceul „Spiru Haret”, părintele începe a simţi că pregătirea sa era pentru sacrificiu şi fiind neastâmpărat, onestitatea şi corectitudinea l-au atras în Frăţiile de Cruce care era o organizaţie elitistă cu o activitate preponderent educativă. În anul 1946 pr. Calciu intră la Facultatea de Medicină din Bucureşti pentru a face ceva pentru popor şi pentru a ajuta oamenii iar cu doi ani mai târziu este arestat pentru prima oară ca fiind membru al unei mişcări politice de

dreapta. Fiind supus regimului de teroare de la Piteşti, părintele este supus unei tragice acţiuni care l-a prins în tot vârtejul ei blestemat de sânge şi moarte. Petrecând ani grei de închisoare, pr. Gh. Calciu devine „un exemplu atipic de rezistenţă anticomunistă”. În Cuvintele către tineri, care l-au făcut pe preotul Calciu cunoscut, comunismul era denunţat cu o evidentă transparenţă, ceea ce a atras disgraţia şi represaliile celor vizaţi. Sinistra reeducare de la Piteşti era pătată de o cruzime dirijată de un comunism diavolesc care l-a facut pe părinte să exclame, ca în epopeea lui Costache, cu buzele arse de suferinţă şi spaimă: „O, Doamne, eşti aici? În ce întuneric stai!”. Fiind anihilat, părintele Calciu cade de pe podiumul umanităţii ca un Lucifer. Şi îngerul Domnului „l-a legat pe el în adâncuri pentru o mie de ani”(Apoc.20.2). Ieşind la lumină, „la învierea cea dintâi” (Apoc.20.5) părintele nu scapă de bestialitatea, cruzimea şi sălbăticia în faţa căreia ar amuţi chiar şi cea mai profetică imaginaţie. În 1950 ajunge la Casimca, o secţie specială a Jilavei (închisoare la şapte metri sub pamânt). Era o secţie de exterminare cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială în care părintele a fost îngropat de viu. Totuşi a rezistat căci a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune. Urmează jocul de-a moartea pe care l-a avut până în 1963 în închisoarea din Aiud a cărei administraţie s-a străduit să îl extermine pe părinte prin frig şi teroare. Apoi, gardienii, având o limba foarte ascuţită, ştiau să găsească insulta cea mai dureroasă. Prin urmare, în ordinea vizibilă a lucrurilor, cei cincisprezece ani de închisoare propriu-

zisă a însemnat nu doar anchetă sălbatică, proces înscenat şi condamnare dinainte dictată, ci a însemnat închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, cu toate implicaţiile lor, şi în sensul desfiinţărilor morale, şi în sensul ridicărilor sublime, şi în toate sensurile în care fiinţa umană ar putea fi epuizată. Urmând Facultatea de Teologie, părintele este preoţit în 1973 şi începe o acţiune de respiritualizare a vieţii bisericeşti care începe a prinde contur. Totuşi, prin iunie 1979, părintele ajunge în închisoarea Aiud, raproşândui-se „ofensivă ateistă”. Cu toate loviturile primite, după eliberare, părintele Calciu îşi păstrează ţinuta, atât morală cât şi duhovnicească, ca mai apoi, în 1925, să fie expatriat în Statele Unite. Şi dacă mare a fost în căderi, tot pe atât de mare a fost şi-n ridicarea din ele căci a fost un adevarat om, un om plin de harul Duhului Sfânt. Dragostea Domnului Hristos ce o purta în el era imensă iar suferinţa sfinţiei sale pentru credinţă era soră cu smerenia... Părintele mărturiseşte „ieşisem din închisoare cu sufletul traumatizat, cu o dorinţă de viaţă de care fusesem frustat în tinereţe şi cu o doză de spaimă organică a fiinţei mele, care îmi umbrea viaţa. Un nimb de curaj începea să prindă contur în tulburata mare a spaimelor, o insulă care a constituit un punct de unde puteam pleca şi unde mă puteam întoarce atunci când temeri mai obscure sau mai directe mă copleşeau.” În nemuritoarele Cuvinte vii, părintele Gh.Calciu ne lasă învăţături deosebite de o valoare incontestabilă. Am selectat doar câteva: • Dumnezeu suferă cu cei ce


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

sunt în suferinţă. Hristos este cel ce suferă în noi însă nu în tot cel ce suferă este Hristos. • Credinţa şi temerea în Dumnezeu sunt începutul înţelepciunii. • Viaţa duhovnicească este cea care ne dă simţul eternităţii.

Cine trăieşte o viaţă duhovnicească trăieşte în Cer chiar de aici, pe pământ. Pentru el moartea nu mai există decât ca un prag. Pentru cine trăieşte duhovniceşte, moartea nu mai este un zid, o spaimă, un sfârşit, ci este numai o trecere dintr-o

“Vedeţi, în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miracole. Vreau să spun că ceea ce s-a câştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau colectivă, se poate pierde în clipa următoare, din nepricepere sau din neglijenţă. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi cere mult. Zădarnic ai reuşit o cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să chiverniseşti cu înţelepciune darul ce ţi s-a făcut. Primejdia în care mi se pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost beneficiarii unui “miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mistică a faptelor şi de a ne întoarce, vorba Sfântului Apostol Petru, “precum câinii la propria vărsătură”. Dacă vom uita de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca raul de pe urma sa ajunga mai mare decât cel dintâi… Trebuie admis în principiu ca orice ordine nouă implică un haos prealabil şi că nu se intra uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezatru organizat. Abia acum, în noul context, se poate vedea cu adevărat cât rău a făcut comunismul, atât la nivel material şi social, cât şi la nivel sufletesc şi individual. Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi câteva sute de mii de oameni, pe când sufleteşte a ucis mai multe milioane…

viaţă duhovnicească în trup, într-o viaţă duhovnicească în Cer. • Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată puterea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi

Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o comunismul şi cum pare hotărât s-o facă din nou, carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum bine observă cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat om nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă. Nou, în sens crestin, inseamna viu si actual. “Nimic nu este nou sub soare”, ne invata intelepciunea biblica. Singurul nou adevarat a fost Intruparea si Invierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” in istorie nu este decat o perpetua reactualizare si imbogatire a nuor valori eterne. Este, daca vreti, capacitatea de a trai intr-un chip nou pe temeiurile unei experiente milenare. In absenta unor astfel de temeiuri, “noutatea” este o simpla aventura, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu suntem in situatia de a-l crea din nimic, ci pe baza traditiilor stramosesti. Poporul roman este chemat sa se redescopere ca popor crestin. restin in fond, el trebuie sa redevina crestin si in fapt, sa traiasca in mos constient crestineste. Avem de reinodat un lant rupt in urma cu o jumatate de veac. Ca sa nr reinoim pe noi insine trebuie ca mai intai sa ne reintoarcem la noi insine.Aceasta – iar nu simplifica “munca”, cum se striga peste tot – este

în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dumnezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi vedea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor. Nu-mi rămâne decât să conchid că acest preot al rugăciunii şi al meditaţiei care era surprins plângând în timpul Sfintei Liturghii, care spovedea aşezându-se în genunchi, care a luptat pentru dreapta credinţă în Bine, Adevăr şi Frumos va rămâne pentru totdeauna în amintirea tuturor ca un rob al lui Dumnezeu pe care a continuat să-L slujească ca preot al său. Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să îl odihnească pe acest rugător al neamului care, cum spunea pr. Nicolae Tănase, „este plecat să slujească în Ceruri şi să asculte el Cuvântul care este Învierea şi Viaţa”.

adevarul imperativ al ceasului de fata. Tot de munca este vorba si aici, dar de o munca mult mai subtila si mai anevoioasa, de o munca inlauntrul nostru, in “mina” sufletelor noastra. Pe aceasta sa o facem si nici pe cealalta sa n-o uitam! Am incredere in Dumnezeu, in traditia nationala si in tineretul acestei tari. Nu ma astept ca impasul sa fie depasit peste noapte. Trebuie sa ostenim, sa veghem si sa ne rugam, pastrandu-ne nadejdea chiar si-n deruta si suferinta, caci nadejdea noastra este Cel ce “a biruit lumea”. Nu este usor sa razbesti peste toate piedicile si prin toate cursele intinse la tot pasul de puterile mai mult sau mai putin ocolite ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg si la un nivel mult mai inalt decat ne inchipuim de obicei. Lumea intreaga este astazi bantuita de fortele intunericului, chiar daca nu pretutindeni in acelasi chip. Fetele raului sunt multiple si inselatoare. Stiti ca romanul are o vorba: …Trebuie sa pazim mai mult decat oricand intelepciunea aceasta. Sisa fim uniti in duhul rabdarii. Lumea a inceput de la Dumnezeu si in Dumnezeu se va sfarsi.” (Parintele Gheorghe Calciu DumitreasaO viaţă de mărturisitor al neamului românesc)

29


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

spiritualitate

SF. NICOLAE VELIMIROVICI:

Despre desfrâul şi nebunia Europei de astăzi Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: „Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10-11). Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fiindcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dumnezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti. Mânia lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal. Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, Biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumnezeului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, dreapta mânie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi. Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pământul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări

30

ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cuvintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19). Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai poporului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…). Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi. Europa de azi nu este nici catolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amândurora. Ea este cu totul pământească (…) Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse. Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în

pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voastră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (…). Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie. Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru

păcatele strămoşilor lor europeni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolului al XIX-lea. Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Europei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui secol: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea. Fragment din volumul “Prin fereastra temniţei” scris de Sf. Nicolae Velimirovici pe când pătimea ca prizonier în lagărul de la Dachau din Germania.


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

Psihologie

Imaginaţia Imaginaţia este una din facultăţile mintale de cunoaştere a omului. Prin imaginţie adesea înţelegem reprezentarea unor lucruri sensibile atunci când acestea nu sunt de faţă. Imaginaţia pe de o parte, această facultate a omului de a transforma percepţiile în imagini (prin imagini se înţelege orice închipuire) corespunzătoare şi de a le reproduce, atunci când memoria le-a păstrat şi pe de altă parte, este capacitatea de a produce prin combinarea mai multor imagini, imagini cu totul noi. Imaginaţia astfel este capabilă să capete 3 forme: a) a unei imaginaţii producătoare de imagini; b) a unei imaginaţii reproductive; c) a unei imaginaţii creatoare. Fiecare din acestea se bazează pe cea precedentă. Sub cele două ultime forme (b,c) în condiţii prielnice apar visele. Omul este fiinţa ce înregistreză în memorie lucrurile care se văd, asfel formându-se imagini şablon, prin care transformă cuvântul în imagine şi invers sau într-un anumit proces de lucru. Datorită capacităţii mintale şi memoriei, imaginile care sunt acumulate din exterior, prin senzaţii sunt filtrate gradat, în depentenţă de importanţă, densitate şi de impactul care îl produc. Restul imaginilor se păstează pe măsura întrebuinţării lor, dar oricum toate sunt depozitate în subconştient, iar în anumite situaţii ies la iveală. Prin semnale din exterior, cu ajutorul memoriei, în minte apare imaginea, care este aplicată semnalului, dar ceea ce a produs imaginaţia coincide obiectului numai într-o formă variabilă de asemănare. De exemplu, la rostirea unui obiect apare în minte imaginea obiectului care este mai mult sau mai puţin ase-

de Andrei COCIUG

mănătoare obiectului rostit. Imaginile noi se produc pe baza imaginilor mai vechi, care deja sunt înmagazinate în memorie, facându-se o combinaţie a mai multor imagini. Imaginile nou apărute, nu întotdeauna au o formă logică, adesea sunt lipsite de sens. Acest tip de imagini se formează, ca regulă, pe baza sentimentelor sau a dorinţelor (poftelor). Pentru ca imaginile să aibă o logică, necesara este contribuţia minţii. Intervenţia factorului mintal cauzează imagini noi diferite de imaginile şablon. Aceste imagini pot să capete atât forme ine-

din memorie ce le are la dispoziţie. Deseori imaginaţia crează imagini contrar voinţei omului, adesea aceste imagini sunt ireale, fantastice, pe care nu le-a văzut niciodată, unele imagini nu au nimic comun cu imaginile înmagazinate în memorie. Aceste procese se întâmplă în mintea omului, fiindcă imaginaţia este strâns legată de cele trei puteri generale ale persoanei: mintea (νους), puterea irascibilă (το θυμικον) şi puterea poftitoare (το επιθητικον). Cele 3 puteri ale omului sânt în deplină normalitate dacă între ele mintea conduce, iar celelate

om tot mai mult din valorile lui. Acestă natură decăzută, apărută în firea umană, este asemenea unui cancer, care creşte în interiorul omului, hrăninduse din el, pînă-l ucide. Ambele naturi tind să cucerească omul întreg, atât facultăţile sale mintale, cât şi pe celelate ce ţin de partea poftitoare şi cea irascibilă (mânie). Toate capacităţile omului, datorită dublei sale naturi, sunt folosite ca instrumente, numai că acelaşi intrument, cum este raţiunea, dorinţa, sentimentul, poate fi folosit spre bine sau spre rău, în dependenţă de ce natură domină în om.

xistente, fantastice, cât şi reale, în dependenţă de contribuţia pe care a adus-o mintea, astfel încât imaginaţia creată să fie mai reală sau nu. Iarăşi depinde de scopul pentru care se formează această nouă imagine. Important este faptul că imaginaţia nu este proces direct voluntar. Când omul vrea să-şi închipuie ceva, nu poate întotalitate, ci se reduce doar la imaginile

două sunt supuse. În caz că altă putere din cele 3 conduce, atunci apare pervertirea omului şi abaterea lui de la normalitate. Pervertirea care se întâmplă în persoană crează în el o natură nouă, deosebită de cea proprie. Acestă natură nouă este opusă celei proprii omului, fiind o anomalie ce produce un război interior de autodistrugere sau mai bine zis, care tinde să mutileze în

Fiecare om este diferit înzestrat cu anumite daruri speciale, unii au capacităţi raţionale, alţii memorie strălucită, alţii imaginaţie bogată etc. Ne vom opri asupra imaginaţiei. Pe lângă cele scrise mai sus, trebuie de menţionat faptul că orice om este capabil într-o măsură sau alta de imaginaţie, această capacitatea are un rol determinant în formarea perso-

31


AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

nalităţii umane, pentru că imaginaţia nu este doar o alcătuire de imagini, dar în primul rând, este o punte de legătură a celor două naturi cu lumile prorii lor (fiecare din naturi este strâns legată de originea ei, de exemplu natura pervertită are strânsă legătură cu o forţă negativă din exterior), prin care omul este influenţat spre autodistrugere sau spre redobândirea integrităţii personale. Natura căzută (pervertită) a omului aduce, prin imaginaţie, în suflet pervertire, fiindcă prin imaginaţie vin în minte o multitudine de scene (aici depinde ce este pervertit în om). Imaginaţia este în stare să robescă mintea astfel încât acesta să devină un instrument de amplificare a bolii. Dacă imaginaţia nu ar avea niciun rol, nu ar influenţa cu nimic omul, dar se ştie bine că imaginaţia are un rol important şi o influenţă deosebită. Când mintea ajunge roabă imaginaţiei, persoana treptat cade în plasa unui amestec, în care imaginaţia este încurcată adesea cu realitatea sau invers. Deja tot ce-l înconjoară pe om este perceput desfigurat, pe măsura în care imaginaţia a robit mintea. Căzând din cunoaşterea adevărată, omul îşi construieşte prin inteligenţa şi imaginaţia sa o lume fantasmatică, de care se alipeşte cu atât mai mult, cu cât ea corespunde dorinţelor şi patimilor care l-au cuprins. Astfel omul se înstrăinează într-o lume ireală şi nimic din ceea ce vede nu vede aşa cum este, ci potrivit închipuirilor sale amăgitoare, ia unele lucruri drept altele. Alipit în chip pătimaş de lumea sensibilă, o lume închisă în ea însăşi, omul îi cade cu totul pradă. În viaţa lăuntrică a omului căzut în aceasta boală, imaginaţia ajunge să ocupe un loc foarte important şi să aibă un rol atât de nefast, pentru că ea se manifestă în strînsă legătură cu pornirile rele ale naturii pervertite. Pe de o parte imaginaţia trezeşte defectele, dândule hrană, care le face să lucreze şi să sporească. Pe de altă parte pornirile rele (defectele) suscită în chip deosebit lucrarea şi plăsmuirile imaginaţiei,

32

pentru că se hrănesc mai ales cu aceste închipuiri, defectele împing imaginaţia să zămislească imaginile care le sunt potrivite – fie ele vechi sau noi – şi care le aduc plăcerile pe care le caută. Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, celui desfrânat numai femei (bărbaţi), celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de slavă numai laude de la oameni, iubitorului de averi, cîştiguri, celui ce ţine minte răul, răzbunare asupra celui ce l-a supărat şi aşa mai departe cu celelalte defecte. Într-un om domină neapărat una din aceste două naturi sau mai bine zis fiecare om este pervertit într-o măsură mai mare sau mai mică. Pentru ca omul să conştientizeze de ce este preocupat sau de ce este robit, trebuie să ia seama la lucrurile care îi apar mai des în imaginaţie fără voia sa. Acesta se vede mai ales în starea de somn, pentru că visele sunt o parte componentă a imaginaţiei în care subconştientul are mai mult acces liber. Cu „gândurile nesănatoase” se întîmplă la fel ca şi cu bolile, căci „bolile trupului nu sunt contractate chiar în momentul când se ivesc, ci mai înainte”, arată Casian; aceste gânduri sunt „semnul unei boli care zăcea înăuntru ascunsă în cele mai adânci alcătuiri ale sufletului (...) adusă la suprafaţă de odihna somnului, vădindu-se astfel de ce ne-am îmbolnăvit”, spune el. De aici se înţelege că fiecare trebuie să-şi controleze imaginaţia, să nu lase frâu liber la orice vine în minte, căci treptat se ajunge la crearea unor idoli, închipuiţi şi distrugători. Cel mai des omul anume prin necontrolarea imaginaţiei ajunge pradă iluziilor, mintea sa începe să se atrofieze treptat încât este foarte greu să fie vindecată. Periculos este faptul că această boală este greu de sesizat, mai ales când capacitatea imaginativă este foarte mare. Oamenii care ajung pradă imaginaţiei au anumite simptome după care înţelegi dacă sunt bolnavi, în primul rând adâncimea minţii

scade, priveşte prea departe la viitorul său sau din contra nu priveşte deloc, ci trăieşte doar cu trecutul pe care-l socoate mult mai plăcut decât prezentul. Mai este şi aceea că aceşti oameni bolnavi adesea îşi pierd personalitatea, trăind prin imaginaţie persoana altuia (acesta poate fi şi un erou literar), fie acesta un star din lumea muzicii, a teatrului, a filmului, a afacerilor etc. Această patologie des se întâlneşte în rîndul oamenilor de artă, unde creativitatea este pe prim plan. Aceştia (oamenii de creaţie) treptat pot ajunge să trăiască cu propriile închipuiri, devin absenţi la realitatea înconjurătoare, trăind doar cu „muza”, ceea ce îi face foare uşor de controlat de către alte persoane, fără ca ei să-şi dea seama. Până şi intrigile care apar destul de des între acest tip de bolnavi, sunt bazate pe ideea că la unul „muza” este mai superioară faţă de a altuia. Pâna aici am descris pe scurt doar câteva aspecte, este necesar de arătat şi anumite tehnici de vindecare. Cel mai important medicament al acestei boli este autocritica propriei imaginaţii. Încercarea de a lupta împotriva defectelor interioare care cauzează o imaginaţie bolnavă şi prin care imaginaţia cel mai des atacă, descoperirea unor persoane care pot analiza lucid dacă cele imaginate sunt cauzate

de dependenţa unei imaginţii bolnave sau nu. Este necesară opirea de la acele activităţi care cauzează înaintarea bolii şi numaidecât cel bolnav să fie îndreptat spre alte activităţi ce i-ar permite reabilitarea imaginaţiei şi canalizarea ei spre ceea ce poate să-l ajute. De asemenea trebuie înlăturat cotactul cu persoanele care, prin prezenţa lor, agravează boala. Mediul în care se află, dacă influenţează negativ, este nevoie de înlăturat. Aceste persoane au nevoie de o îngrijire specială în funcţie de cauzele bolii. Dar la general au nevoie de multă înţelegere, răbdare, dragoste din partea celor apropiaţi. De menţionat că ei foarte rar conştientizează că sunt bolnavi, de aceea este contraindicat să le fie spus, mai ales când aceste persoane au un nivel înalt de inteligenţă. Bolnavul trebuie ajutat să vadă singur că este bolnav fară să simtă o oarecare presiune. Este necesar, de asemenea, ca cel bolnav să se simtă liber în deciziile sale. Aici este nevoie de mult rafinament ca să modelezi pe bolnav fără ca să-l traumezi. Trebuie organizate cît mai multe întîlniri cu persoane ce pot influenţa pozitiv asupra lui, ieşirile în mijlocul naturii. De a-l pune să creeze ceva cu caracter benefic prin care ar putea să se abată de la imaginile distructive.


Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.