Page 1

Cuvânt cĂtre cititor

Tabloidizarea spaţiului public (II) de Marius Tărîţă În numărul precedent al revistei AXA (nr. 19), ne-am, oprit asupra prăbuşirii limitelor bunului simţ în spaţiul public. În acel caz ne-a interesat mutaţia evidentă de la realitatea în care hotărîtor era glasul cetăţeanului (ca cititor, ascultător sau receptor) la cea în care societatea e dominată de discursul media. Aceştia, în loc să fie în serviciul cetăţeanului, „traduc” (=reprezintă) evenimentele după bunul lor plac (la comandă politică?), transformîndu-le în ştiri care nu au nici o legătură cu realitatea. Pe de altă parte, cetăţeanul nu mai are nimic de spus în această nouă situaţie şi trece pe poziţii conformiste (de acceptare tacită şi/sau indiferentism). Termenul „tabloid” nu e cel mai fericit pentru fenomenul care ne interesează în articolul dat. Însă luînd în considerare faptul că acoperă o parte din înţelesurile prăbuşirii la care ne referim, am hotărît să apelăm la el. „Istoric (tabloidul – n.n.) e un tip de ziar editat într-un format mic special. Este îndreptat spre un public larg (textele sunt scurte, temele sunt senzaţionale), care călătoreşte cu mijloacele de transport orăşean, ziarele mici fiind mai uşor de citit în acestea. Ca un prim tabloid în istorie e considerat cotidianul englez „Daily Mirror” fondat în anul 1903”. „Repertoriul temelor îl constituie: controversele (cu precădere folosirea copiilor şi femeilor), relaţiile problematice de familie, fenomenele paranormale care scapă explicaţiilor ştiinţifice. În acelaşi timp tabloidele arată, că, ceea ce ni se părea normal, nu este aşa – în schimb exoticul de pînă la acel moment e prezentat ca fenomen banal. Facerea de senzaţional din ceea ce e normal şi în acelaşi timp banalizarea a ce e controversat – de aceasta poate cel mai mult e interesată cultura tabloidă” (dr. hab. Wieslaw Godzic, Szybczej, krócej, głośniej [=Mai repede, mai pe scurt, mai zgomotos], 30 iunie 2005). În cazul societăţii moldoveneşti, datorită unor trăsături proprii, definiţia de mai sus suferă unele schimbări. Caracterul Moldoveanului îl face pe acesta să aibă simţul ruşinii mai dezvoltat în

ce priveşte spaţiul public. Astfel, temele ce ţin de intimitate, paranormal, relaţiile din familie, au fost distorsionate foarte puţin (în presă, deoarece televiziunile încearcă aidoma lui Sisif să ne convingă de contrariu). Fiind în acelaşi timp foarte puţin solicitate. În schimb, „tabloidizarea” a lovit în primul rînd în viaţa politică şi în etica societală a Moldoveanului. (Aici e necesar de susţinut faptul că deşi ruşinea rămîne destul de dezvoltată la noi, bîrfa a căpătat după 1990 proporţii exagerate. Fapt care a şi jucat un rol nefast. Am ţinut să subliniem acest moment pentru că după cum arătam în nr.19 al revistei, vina e şi a cetăţeanului. Aceasta din clipa în care acesta s-a raportat la prăbuşirea bunului simţ ca la ceva normal). În Republica Moldova primele elemente „tabloide” au apărut în ziare şi nu la televizor. Deşi, aici e nevoie să facem o mică abatere. Ruşinoasele emisiuni săptămînale (despre viaţa intimă, sub formă de discuţii) de la TVM, la mijlocul anilor 1990 (la un moment dat după ora 22 noaptea), care încercau să educe „sexual” elevii din şcoli şi ţăranii de la sate, au constituit deschiderea frontului luptei cu bunul simţ. Pe acelaşi fir se înscriau şi desele şedinţe organizate prin şcoli în vederea a ceea ce ÎPS Bartolomeu Anania, a denumit în martie 2005 – „copiilor încearcă să li se fure copilăria”. Proiectul mediatic a eşuat în rîndul oamenilor simpli atunci, însă a fost reluat printr-o formă mai moale şi mai puţin evidentă – ofensiva „culturii de masă”, cu accente pe vulgarizare, „tabloidizare”, luarea în derizoriu etc. la sfîrşitul anilor 1990. Un exemplu relevant în acest sens îl constituie un săptămînal care din paleta largă a „tabloidizării”, a ales caricaturizarea prin colaje foto a politicienilor şi pagina de „divertisment”. Acest din urmă „divertisment”, care devine ataşat majorităţii ziarelor republicane în anii 1999-2000, introduce la scară generală ideea că lucrurile scandaloase şi mirabile constituie ceva normal. S-a început cu selectarea unor astfel de secvenţe din viaţa „celebrităţilor”. (Şi totuşi cine decide cum se atribuie statutul de

celebritate?) Pe de altă parte, şi-au făcut apariţia goliciunile trupeşti parţiale în ce priveşte corporalitatea feminină. Din nou aceasta se referea la „celebrităţi” – actriţe din filmele americane, cîntăreţe sau prezentatoare. Dar ce e mai grav e că au fost iniţiate concursuri „nevinovate” de fotografie a liceenelor sau studentelor. La început, fotografiile trimise de acestea arătau destul de naiv (pline de lumină), însă cu timpul, limitele bunului simţ, a ruşinii sau elementarei demnităţi au pierit. Cel mai îngrijorător e că aceste fete, în marea lor majoritate, erau din provincie, unele avînd chiar sub 18 ani. Reacţiile publice ale ziariştilor sau pedagogilor, ca şi cu alte ocazii, au lipsit. O adevărată hîrtie de turnesol pentru societatea moldovenească în anii 1999-2001 a fost cotidianul „Jurnalul Naţional” ediţia de Chişinău. Din start, ziarul, s-a remarcat prin fragmentarism în ce priveşte dispunerea rubricilor sumare din prima pagină. La un loc erau puse ştiri şi informaţii (deseori lipsite de pertinenţă) din domenii vizibil diferite. Din totalul de 12 pagini, atractive erau pagina a doua care conţinea editoriale interesante, în sensul că propuneau o altă abordare faţă de cea obişnuită de cititorul nostru, şi pagina de politică externă. În rest se publicau multe materiale vulgarizante. În noiembrie 2001, ziarul şi-a încetat apariţia, ceea ce ne arată că populaţia nu s-a arătat receptivă la un astfel de discurs care a avut şi conotaţii experimentale. În continuare nu vom mai stărui asupra istoriei „tabloidizării” spaţiului public din R. Moldova, deoarece de aceasta ne vom ocupa în special în cadrul rubricii dedicate istoriei presei moldoveneşti. În schimb vă propunem cîteva citate din articole scrise de autori polonezi în ceea ce priveşte „cultura de masă” şi consecinţele acesteea. 1. „Urmau să activeze în interesul societăţii, să controleze clasa politică şi persoanele sus-puse în numele oamenilor simpli. Tot mai mult, în loc de aceasta are loc epatarea cetăţenilor”.

continuare în pagina 32


Internaţional

Kârgâzii sunt sacrificaţi de propria elită politică 8 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER). Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Valeriu Harabara, Pavel Moraru, Ecaterina Luţişina, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac. Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

ISSN 1857-3495

Alternative

Personalitatea şi statul în viziunea lui Eminescu

10 1. Cuvânt către cititor - Tabloidizarea spaţiului public (II)

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Kârgâzii sunt sacrificaţi de propria elită politică - O conferinţă despre sistemul-lume la Chişinău - Alexandr Dughin: Sociologia societăţii globale

3. Istorie - Damanskii (Cijenbaodao), 1969. Un episod din conflictele sovieto-chineze de frontieră - Retrospectivă 1985-2009 (partea VI). Presa moldovenească 2001-2005 - Boris Erhan. O poveste de dragoste în cadrul serviciilor secrete

4. Clasicii Noştri - Nichifor Crainic: Religia, politica şi necesitatea reînnoirii

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Raportor special al ONU contra avioanelor fără pilot CIA Raportorul special al ONU pentru execuţiile fără judecată a declarat, în 2 iunie 2010, că omorurile intenţionate prin intermediul avioanelor fără pilot sunt o serioasă încălcare a dreptului internaţional. Astăzi utilizarea lor devine tot mai largă, iar comunitatea internaţională nu poate închide ochii în faţa acestei tendinţe şi nici să lase aceste crime nepedepsite. Philip Alston a ţinut un discurs mai larg pe această tema la a XIV-a sesiune a Consiliului pentru drepturile omului. A precizat că la momentul actual, pe mapamond, 40 de ţări deja dispun de tehnologia aparatelor de zbor fără pilot. A amintit că nimeni nu are dreptul să omoare fără judecată şi anchetă. „E adevărat, noi ştim, că în anumite circumstanţe omorurile intenţionate pot fi legitime. Ele sunt permise în cazul conflictelor în acele cazuri, când sunt folosite contra soldaţilor sau combatanţilor sau civililor, care participă la lupte. Dar în ultimul timp ele sunt folosite tot mai mult departe de câmpurile de bătălie”. A mai adăugat că astăzi Statele Unite folosesc forţa pe teritoriul altor state acoperindu-se de noua concepţie sub denumirea „legea 9/11”. Această lege ca şi cum le-ar da dreptul la autoapărare de talibani, Al-Kaeda şi de alte grupări teroriste. Reprezentantul special al ONU îşi face griji că în curând această tactică va fi preluată de alte ţări, care o vor aplica contra acelora, pe care îi consideră terorişti, şi aceasta va duce la haos pe planeta noastră. A atras atenţia asupra faptului că e foarte greu de urmărit în cazul asasinatelor CIA dacă acestea sunt motivate juridic, şi dacă nu, atunci cine e responsabil pentru greşeală. Philip Alston e profesor la Şcoala de Drept a Universităţii din New-York. Sursă: www.un.org

Interviu

„Trebuie să fim oneşti cu noi înşine, să încercăm să ne întrebăm ai cui fii suntem şi pentru ce am venit în această lume” 26 5. Interviu - „Trebuie să fim oneşti cu noi înşine, să încercăm să ne întrebăm ai cui fii suntem şi pentru ce am venit în această lume”, interviu cu maica Epistimia

6. Social VIAŢA OMULUI începe din momentul conceperii

7. Spiritualitate - Părintele Arsenie Papacioc, omul lui Dumnezeu

Calendar Popular Ianuarie – gerar, ghenar, sărindar. Februarie – faur, făurar. Martie – mărţişor, marţ. Aprilie – prier. Mai – florar. Iunie – cireşar. Iulie – cuptor. August – gustar. Septembrie – răpciune, vinicer. Octombrie – brumărel. Noiembrie – brumar Decembrie – îndrea, undrea.

Social

VIAŢA OMULUI începe din momentul conceperii

15 3


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

ŞTIRI

Un egiptean a fost disponibilizat pentru că poartă cruciuliţă

O curte de apel din Amsterdam a stabilit că Regia transportului public din acest oraş e în drept să interzică conductorilor săi să poarte cruciuliţa la loc vizibil. Cazul a apărut la sfârşitul anului trecut când conductorul de tramvai, Ezzaz Aziz, copt originar din Egipt, a contestat decizia regiei care l-a suspendat după ce a refuzat să nu poarte cruciuliţa în timpul orelor de lucru. Curtea a decis că regia de transport nu l-a discriminat pe egiptean. Regulile acesteea erau îndreptate nu atît contra purtării simbolurilor religioase, cât pur şi simplu contra expunerii acestora. Ezzaz Aziz afirmă că e dezămăgit de justiţia olandeză. El a plecat din Egipt pentru că nu îşi putea exprima convingerile religioase în acest stat. Aziz speră că poziţia sa va găsi sprijin în rândul deputaţilor din Parlamentul olandez. http://www.coptsunited.com/ (20 iunie 2010)

Irlanda pe locul doi în UE la costul legumelor Cercetările arată că în Irlanda preţurile la pîine, lapte şi carne sunt cu o treime mai mari decît în vecina Marea Britanie. În general, preţurile din Irlanda sunt cu 29% mai mari decît media din Uniunea Europeană, pe cînd pe primul loc se situează Danemarca care depăşeşte cu 40% media. Grecia, Italia, Cipru şi Suedia au preţuri medii în ce priveşte mîncarea şi produsele nealcoolice. Reprezentanţii consumatorilor irlandezi au declarat că nu sunt surprinşi de rezultate, dar că e nevoie să se facă o investigaţie a liniei preţurilor în magazinele naţionale. Din tabelul afişat pe pagina Eurostat-ului rezultă că cele mai mici preţuri sunt în Bulgaria, România şi Polonia. Dacă indiciul mediei europene e 100, atunci produsele de panificaţie costă 58 în Polonia şi 61 în România. Carnea costă 56 (PL) şi respectiv 58 (RO), iar ouăle 63 (PL) şi respectiv 93 (RO). În Irlanda, preţurile la aceleaşi produse constituie 132, 121 şi respectiv 137. http://www.independent.ie/ (29 iunie 2010), http:// epp.eurostat.ec.europa.eu (28 iunie 2010)

4

Bronisław Komorowski va fi noul preşedinte al Poloniei Bronisław Komorowski, candidatul Platformei Cetăţeneşti (prescurtat - PO), preşedintele Seimului polonez, a cîştigat cu un scor mic în turul doi al alegerilor prezidenţiale din Polonia (4 iulie 2010). A obţinut 53,01 % din voturile exprimate, în timp ce contracandidatul său, Jarosław Kaczyński (partidul Prawo i Sprawiedliwosc - PiS), a obţinut 46,99% din voturi. În total au participat 55,31% din cetăţenii polonezi cu drept de vot. Astfel pentru B. Komorowski au votat 8.933.887 persoane, iar pentru J. Kaczyński – 7.919.134 cetăţeni. Cea mai mare frecvenţă la vot s-a înregistrat în voievodatul Mazowieck, în care se află capitala Varşovia (66,91%), - 61,55%. Cea mai mică frecvenţă s-a înregistrat în voievodatul Opolsk (oraşul Opole – 58,42%) – 46,67%. B. Komorowski a cîştigat alegerile în zona urbană – 59,48%, mai puţin în oraşul Lublin unde a obţinut 49,75%. În zona rurală votul a fost dominant pentru J. Kaczyński – 58,94%. Din polonezii aflaţi la muncă peste hotare, la urne au venit 201.586, 60,33% din aceştia l-au susţinut pe preşedintele Seimului. Harta votării prezintă o

împărţire interesantă a Poloniei în două regiuni geografice mari distincte, cu cîteva excepţii. Astfel, în voievodatele din vest şi de pe litoralul Mării Baltice, victoria a revenit candidatului Platformei. În acelaşi timp, voievodatele din centru, est şi sud-est, s-au dovedit a fi pro-Kaczyński. (sursă: http:// prezydent2010.pkw.gov.pl/) Cu două luni în urmă nimeni nu s-ar fi aşteptat că J. Kaczyński ar fi putut obţine un sprijin atît de larg. După aflarea rezultatelor votării acesta a declarat – „Sunt atît de multe (voturi – n.n.), încît putem spune liniştit că Polonia s-a schimbat”. „În faţă avem alte alegeri: locale, parlamentare, trebuie să fim în continuare mobilizaţi, trebuie să învingem”. În mai puţin de 500 de zile în Polonia vor avea loc alegeri parlamentare. La momentul actual, stînga politică e slabă în Polonia. Candidatul acesteia, Grzegorz Napieralski a acumulat 13% în primul tur al prezidenţialelor din 20 iunie 2010. Scena politică e dominată, în ultimii cinci ani, de cele două partide de dreapta - PO, cu accente mai liberale şi PiS, cu accente mai conservatoare.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Un oficial ONU salută înţelegerea în ŞTIRI privinţa referendumului din Sudan Fiecare al doilea german În ziua de 29 iunie 2010, şeful Misiunii Naţiunilor Unite în Sudan a salutat stabilirea unui corp independent care va monitoriza pregătirile pentru referendumul în problema despărţirii sudului Sudanului de restul ţării. Haile Menkerios, care de asemenea e şi Reprezentantul Special al Secretarului General, a salutat Comisia pentru Referendum a Sudanului de Sud carea fost stabilită în aceeaşi zi de Adunarea Naţională a Sudanului. Acest referendum, a cărui desfăşurare e prevăzută pentru luna ianuarie a anului 2011, va constitui faza finală a implementării Comprehensive Peace Agreement (CPA) din anul 2005. Aceasta pusese capăt la două decenii de război civil între nordul şi sudul ţării. În aprilie au avut loc alegeri parlamentare şi prezidenţiale la scară naţională, pentru prima dată în ultimii 24 de ani. Haile Menkerios a cerut ca cei doi parteneri – Partidul Naţional al Congresului şi Mişcarea Poporului Sudanez pentru Eliberare să accelereze formarea comisiei pentru referendum în regiunea Abyei. Această comisie va fi responsabilă pentru organizarea unui referendum separat pe teritoriul regiunii Abza în Sudanul central, unde se află un procent însemnat al rezervelor de petrol sudanez. Întrebarea va fi dacă regiunea trebuie să rămînă cu un statut administrative în nordul ţării sau să fie parte a statului Bahr El Ghazal în sud. În acest context, rolul Misiunii Naţiunilor Unite pentru Sudan e de a oferi suport logistic şi tehnic pentru desfăşurarea celor două referendumuri. www.un.org

Diferend UE-Argentina în problema produselor alimentare Oficialii UE au adresat mai multe întrebări reprezentanţilor Argentinei la întâlnirea ce a avut loc în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (5 iulie 2010). La Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri, UE şi-a exprimat rezervele în ce priveşte o notă emisă de guvernul argentinian în luna mai. Această notă a restricţionat importurile de alimente, inclusiv din UE. Reprezentanţii UE spun că s-a consumat mult timp în problema garantării certificatelor care ar fi permis mărfurilor UE din porturile argentiniene să intre pe piaţă. UE chestionează compatibilitatea acestor măsuri cu regulile OMC, adăugând că acestea de asemenea merg contra angajamentelor Argentinei în G20 contra protecţionismului. Delegaţii Canadei, Columbiei, Australiei, Japoniei, Elveţiei, Norvegiei şi SUA au subscris la îngrijorările UE. Oficialii argentinieni au declarat că se sprijină pe fapte. În primele cinci luni ale acestui an, importurile din UE au crescut substanţial. Printre acestea se numără - sucurile, pastele făinoase, orezul, ciocolata, suplimente nutritive şi alte produse. Argentinienii susţin că nota internă a avut scopul de a monitoriza şi că statele care şi-au exprimat rezervele în acest caz, ar trebui să se uite şi la propriile practici în ce priveşte importul de produse alimentare. Sursă: www.wto.org

ar dori revenirea la marcă

Institutul german „Ipsos”, din Hamburg, în colaborare Berufliche Medienschule HamburgWandsbek, au efectuat un sondaj sociologic în ce priveşte „cît de patriotică e Germania”. Datele acestuia au fost prezentate în ziua de 28 iunie 2010. Întrebarea principală s-a referit la faptul dacă cetăţenii germani doresc revenirea la fosta valută naţională – marca. 51,4% au răspuns că doresc o astfel de revenire, 30,3% au răspuns nu, iar 18,3% s-au declarat nesiguri. Ce e interesant e că locuitorii din vestul Germaniei sunt mai nostalgici (52%) decît cei din est (48%). De asemenea procentul variază după categoria de vîrstă. 42% din tinerii de la 16 la 29 ani doresc marca, pe cînd în rîndul persoanelor de 50-64 ani procentul în constituie 56%. O posibilă explicaţie a acestui rezultat ar putea fi şi faptul că în urma crizei economice din Grecia, izbucnită în iarna acestui an, contribuabilii germani vor depune cel mai mare efort financiar din UE, pentru a ajuta această ţară mediteraneană. http://knowledgecenter.ipsos.de/ (28 iunie 2010)

Victimele „aurului roşu” Cotidianul spaniol „El Pais” a folosit sintagma „aurul roşu” pentru a denumi căpşunele. Anual în Spania sunt culese 250 mii tone de căpşuni, din care circa 80% sunt destinate exportului şi aduc un venit de 320 milioane euro. În cea mai mare parte, lucrătoarele (femeile sunt preferate pentru că sunt mai rezistente decât bărbaţii la căldură – n.n.), circa 65 mii, provin din Europa de Est (50.000) şi din Maroc. Culegătoarele au de obicei între 18 şi 30 de ani. Lucrează în jur de 6,5 ore pe schimb şi primesc circa 35 de euro zilnic. Aceste date statistice sunt bine cunoscute. Pentru prima dată însă se vorbeşte atât de clar în presă despre victime. „Multe din femeile care lucrează sezonier la culesul căpşunilor în împrejurimile Huelvei în sudul Spaniei (la frontieră cu Portugalia – n.n.), inclusiv poloneze, devin victimele abuzurilor sexuale din partea angajatorilor”, a scris cotidianul polonez „Dziennik”, cu trimitere la “El Pais”, în 13 iunie 2010. „Nu trebuie de pierdut din vedere faptul că sunt situaţii în care nu rămân alte opţiuni (pentru angajate – n.n.). A accepta avansurile patronului poate fi unica alternativă, mai ales când au fost constatate cazurile femeilor care plătesc sume mari în ţările lor pentru a obţine un contract. Cu datorii, copii etc. e dificil atât de a renunţa la tot, cât şi de a rezista ameninţărilor”. („El Pais”, 13 iunie 2010 - www.elpais.com) Problema lucrătorilor sezonieri e în continuare una deschisă. Însă dincolo de numărul foarte mare al acestora, şi al abuzurilor cu care se confruntă, subiectul e puţin abordat.

5


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Revista presei

Un articol interesant despre obiectivismul presei a apărut în numărul din luna iunie al revistei PDF, editată de Institutul de Jurnalism al Universităţii din Varşovia (nr. 6, 2010, pp. 6-7). Autorii pornesc de la întrebarea – „Ce rol îndeplinesc jurnaliştii astăzi? Ştergerea hotarului dintre aşanumitele „soft news” şi „hard news”, şi în loc să vorbească de eveniment, tot mai des operează cu noţiunea de „eveniment mediatic”. Jurnalismul conştiincios pierde din atractivitate, iar jurnalistul devine ideologul uneia din opţiunile politice, iar conştiinciozitatea profesiei e un loc ce nu spune nimic în Carta Etică a Media. Ba mai mult, şansele în vederea îmbunătăţirii situaţiei par a fi iluzorii”. „Obiectivismul e un termen abstract, rupt de realitate. Nu transpare în opinii şi comentarii, pentru că acestea prin natura lor sunt subiective”. „Michał Karnowski (publicist la Polska The Times – n.n.) consideră că astăzi informaţia e general răspîndită şi accesibilă pentru toţi. Chiar, atunci cînd nu dorim aceasta, ajunge singură la noi, atunci cînd ascultăm radioul, conectăm televizorul sau ne uităm peste paginile internet. Din acest motiv, cererea pentru informaţia în stare pură, dispare, iar oamenii aşteaptă explicaţii, analize ale realităţii, eventuale informaţii exclusive sau personale”. (Elżbieta Wójcik, Agata Żurawska, Obiectivismul nu există)

Degradarea vieţii politice din România şi intenţia tot mai clară de transformare a Roşiei Montane în complex minier, trezesc temerile lui Augustin Buzura. În articolul „Impostura şi cianura” (CULTURA, nr. 25 din 1 iunile 2010, pp. 1, 8 ) face o scurtă radiografie a situaţiei actuale. „De la o dictatură veselă, pe ritm de manele, pigmentată fireşte cu inevitabilele cătuşe şi chemări spectaculoase la D.N.A., nu trecem cum s-ar părea, la o alta crispată, seacă, după regulile străvechi, ci la o dictatură

6

şmecheră. „Dumneavaostră mă întrebaţi ce doriţi, eu vă răspund ce cred de cuviinţă”! Replica aparţine domnului Boc şi este modelul de dialog care, cu consecvenţă, se practică de nişte ani încoace. Miniaroganţa şmecheră, cu faţă dîmboviţeană. Dacă pînă şi marionetele prind glas şi te privesc de sus, nu trebuie să te mai întrebi asupra cauzelor bramburelii şi ale mizeriei indescriptibile pe care o datorăm celor ce sunt convinşi că aici se poate orice. Şi nici de ce, spre exemplu Spitalul Universitar de Urgenţă are doar 12 lei în cont! Cu asemenea performaţnţe, nişte pretinşi miniştri ar trebui să se bage în pămînt. Dar, incontestabil, pînă acum, la noi, s-a cam putut orice. Toate nulităţile s-au dat ce au vrut şi au fost crezuţi şi acceptaţi”. Academicianul Dan Berindei (CULTURA, 1 iulie 2010, p. 28 – „Zestrea ţării”), după ce face un excurs în istorie cu referire la perioadele de împroprietăriri, restituiri, privatizări, ajunge la concluzii pesimiste în ce priveşte ziua de astăzi. „Averea “socialistă”, întreprinderile “moştenite” de la regimul defunct, a trecut printr-un proces de înstrăinare păgubos şi nu în puţine cazuri a fost supusă unui jaf metodic, parcă planificat. Pe sume infime, astfel de întreprinderi, care erau şi beneficiarele unor suprafeţe intravilane întinse, au fost achiziţionate de investitori străini sau autohtoni, cei din urmă fiind, nu în puţine cazuri, foşti conducători ai respectivelor întreprinderi”. „Ce “zestre” mai are astăzi România? Ce măsuri se iau sau s-au luat pentru apărarea bunurilor comune ale naţiunii? Ce a rămas din aceste bunuri, dacă pînă şi serviciile comune ale societăţii - de la apă, la telefoane şi electricitate -, au fost scoase de sub privegherea şi administrarea statului român? A avut loc un nou masiv schimb de proprietate, cel expropriat a fost din nou mai ales poporul român şi profitorii nu au fost în primul rind cei îndrituiţi, ci cei mai abili şi din păcate şi cei mai incorecţi”!

Academicianul Florin Constantiniu foloseşte pentru a denumi situaţia actuală o sintagmă consacrată de M. Costin. Editorialul domniei sale din revista Istorie şi civilizaţie (2010, nr. 9, pp. 3, 36) e întitulat „Cumplite aceste vrémi de acmu”.

„Noua clasă politică postdecembristă a declarat, la ordinal capitalismului internaţional, interesat să facă din România o piaţă de desfacere, că industria naţională era o „grămadă de fier vechi şi a lichidat-o rapid; agricultura a fost readusă la un nivel de lamentabilă primitivitate; sistemul de educaţie dezorganizat; sistemul de sănătate este în colaps (capitalismul reduce la minim cheltuielile de asistenţă medicală). Unde s-au dus banii din privatizări? Ce s-a făcut cu acele sume fabuloase, de miliarde de euro, cu care suntem acum datori”? „Dat afară pe uşă, Marx s-a reîntors pe fereastră. Este de netăgăduit că el a făcut mari greşeli de evaluare a capitalismului, dar tot atît de netăgăduit este că a demontat şi explicat mecanismul exploatării capitaliste”. „Prin „societatea de consum”, capitaliştii au integrat perfect proletariatul în sistemul capitalist şi l-au emasculat politic, privîndu-l de conştiinţa de clasă exploatată. Înseamnă oare că sistemul capitalist şi-a asigurat veşnicia? Credem că nu: el se va prăbuşi ca urmare a propriilor contradicţii (avem astăzi o puternică dovadă în acest sens). Întocmai cum Imperiul roman a căzut ca urmare a crizei sistemului sclavagist, asociată cu migraţia popoarelor, tot astfel capitalismul va cădea ca urmare a gripajelor şi blocajelor mecanismelor sale economice şi a migraţiei irezistibile, oricîte măsuri s-ar lua pentru a o stavili, a popoarelor din lumea a treia spre ţările bogate”.

După 1991, libertatea a fost greşit înţeleasă şi aplicată în Republica Moldova. O meditaţie gravă pe această temă în contextul actual, îl constituie articolul lui Valeriu Ionaş - „Libertatea şi omul nou al societăţii”, apărut în Altarul Credinţei (7 iulie 2010, nr. 12, pp. 6-7). „Ţara noastră are de cucerit libertatea. Acesta este un obiectiv dificil, dar foarte necesar. Cetăţenii nu se pot realiza pe sine dacă nu sunt liberi. Valorificarea potenţialului uman este posibilă numai în libertate. Acesta este un adevăr axiomatic, dar uitat în zilele noastre, pentru că condiţiile istorice nu au favorizat conştientizarea lui sute de ani la rînd. Libertatea de care avem nevoie nu se cucereşte prin îmbunătăţirea constituţiei


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

şi legislaţiei, depăşirea conflictelor sociale şi interetnice, prin răscoală sau răzbunare pe cineva. După ce am scăpat de toţi duşmanii exteriori, s-a dovedit că nu suntem încă liberi. S-a dovedit că libertatea este mai mult decît o declaraţie scrisă pe hîrtie. Cel mai mare vrăjmaş a rămas nedepistat înlăuntrul omului. De aceea, libertatea care multă vreme ne-a lipsit, poate avea ca punct de pornire reînnoirea mentalităţii, educarea unui cetăţean care se autoconştientizează şi tinde să fie liber. Cetăţeanul unei societăţi cu adevărat democratice trăieşte libertatea pe viu, în urma colaborării duhului său cu Duhul lui Dumnezeu. El creează şi determină valorile democratice, dar nu democraţia pe dînsul”.

Morala e o temă abordată pe diferite meridiane. Românul, şi în acelaşi timp francezul, Jean-Loup d’Autrecourt se opreşte asupra „Moralităţii şi politicii” în revista culturală clujeană Tribuna (16-30 iunie 2010, nr. 187, p. 26 ). „În societăţile contemporane acest rol de antropogeneză (de formare a omului) ar trebui să fie îndeplinit de educaţie”. Însă nu doar profesorii sunt singurii responsabili. „Nu putem preda niciun fel de materie, niciun fel de disciplină elevilor şi studenţilor, dacă aceasta nu se înrădăcinează într-o bază morală (implicită sau explicită”. „Este foarte interesant de urmărit în mass-media românească (şi străină) denigrarea permanentă a fenomenului religios; semn de mare iresponsabilitate mediatică. Acest proces, pe termen lung, se dovedeşte extrem de dăunător sănătăţii morale, spirituale dar şi psihologice ale unei societăţi. Eliminarea reperelor spirituale, înseamnă distrugerea societăţii respective”. „Dar de ce este atît de importantă morala? Foarte simplu, pentru că scopul ei este fericirea. În mod sigur imoralitatea duce la nefericire. Mai mult, faptul este semnalat de toată psihanaliza contemporană, majoritatea bolilor nevrotice îşi au cauza în contradicţiile morale, în actele reprobabile pe care pacientul le-a făcut şi ocultat în trecut. Dar moralitatea? Dacă nu poate să ne asigure fericirea, ea poate să ne garanteze demnitatea şi să reducă în mod semnificativ nefericirile de tot felul. În plus moralitatea ne asigură sănătatea psihică, ceea ce nu-i puţin lucru. De ea depind pe urmă toate activităţile noastre: munca intelectuală, munca creativă, relaţi-

ile sociale, viaţa de familie”.

„Oamenii vor o perspectivă. Mi se pare că dintre vocile autorizate – premierul sau ministrul finanţelor – nu a spus nimeni că e cert că la 31 decembrie aceste măsuri vor înceta. Există o speranţă, ne mai „calmează” tot Sebastian Lăzăroiu, profetul de la Cotroceni. Cu alte cuvinte, totul este incert, nesigur, nebulos în ceaţă, cum doriţi să-i spuneţi. Limba română oferă o multitudine de sinonime pentru nisipurile pe care plutim noi acum”. „Şi-atunci, încotro să privim, încotro să ne îndreptăm cu speranţa că ne va fi mai bine? Către preşedintele nostru preocupat de atentatul la siguranţa naţională practicat de campaniile de presă? Către premierul – doctor în drept constituţional – invalidat de Curtea Constituţională? În locul său aş rupe diploma şi aş rupe-o şi la fugă de ruşine… Către ministrul finanţelor care, deşi e mai relaxat ca fire, de obicei, nu prea ştie cu cît va impozita profesiile liberale – pentru că oricum i s-a pus pata şi pe ele şi nu vrea neam să le lase în pace, deşi parcă era liberal în gîndire. Către guvernatorul BNR, care a avut grijă să acumuleze o rezervă strategică la Banca Naţională, dar care nu poate fi topită în pensii şi salarii pentru că ar pune chiar suveranitatea ţării în pericol, nemaivorbind de standardele impuse de agenţiile de rating internaţionale care, prin indicii lor, dau măsura posibilităţii noastre de a ne împrumuta – cu ce sumă şi la ce dobîndă de risc”? (28 iunie 2010, nr. 263, Gabriela Vrânceanu Firea).

Despre decăderea învăţămîntului se vorbeşte rar. Avem o mulţime de apărători ai ideii că totul e bine şi frumos. Însă examenele de bacalaureat, în fiecare an ne arată că e dezastruoasă. Radu Vida de la Făclia de Cluj (2 iulie 2010, nr. 5983) scrie – „De cîteva zile, sportul naţional – mişto-ul a revenit printre noi. Înţepătura. Batjocura. Şi, ca în vechea ţîpuritură, ciobul rîde mai abatir decît oala spartă. E un ciclu anual, care începe cu lucrările de bacalaureat şi se termină tîrziu, cînd

vacanţa parlamentară adoarme spiritele aflate mereu în veghe. Nu-i rău, ar spune cineva, să faci haz de necaz. Metoda a dat roade în cele mai negre vremuri şi, iată, rîsul, persiflarea a scos la liman o ţară. Numai că perlele despre care vreau să vă vorbesc n-au nimic cu hărnicia stridiilor sau scoicii care acoperă cu straturi de sidef şi aragonit corpurile străine, strecurate în viaţa moluştelor. Rezultate care, pînă la urmă, sucesc minţile şi golesc buzunarele prin produsele şiragurilor rezultate. Astea, ale noastre, nu-s nici perle naturale, nici artificiale. Nici de apă dulce, dar nici sărată. Ci un conglomerat de neputinţă, neştiinţă, ruşine şi, pînă la urmă, sfidare a inteligenţei umane”.

O recenzie pertinentă a volumului nouapărut, „Idolii forului”, e propusă de Paul Cernat în Observator cultural (2 iulie 2010, nr. 531). Reţinem începutul acesteia. „Războaiele culturale“ autohtone au intrat într-o nouă fază. Altfel decît în perioada romantică a anilor ’90, intelectualii noştri publici – o parte semnificativă a lor – au cuplat cu puterea politică la vîrf, după „secularizarea“ din perioada 2000-2004, cînd marile dispute intelectuale păreau decuplate de cele politice. Mai vechea polaritate „neocomunism vs Anticomunism“ – avatar al disputei tradiţionale „autohtonism vs Cosmopolitism“, cu varianta mutantă „comunism internaţionalist vs naţional-comunism ceauşist“ – a lăsat locul opoziţiei între ceea ce A. Michnik numea „anticomunismul postcomunist“ şi deconstructorii acestui nou discurs de legitimare, fie ei liberali, marxişti sau de altă orientare. De remarcat dispariţia din peisaj a „relativismului postmodern“. Inclusiv volumele de critică a establishmentului nostru intelectual par să-şi fi schimbat întru cîtva mizele, după apariţia volumului “Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu” (2008)”. „Cea mai nouă apariţie notabilă pe această linie, „Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici” (coordonatori: S. A. Matei şi Mona Momescu) reia, de pe alte coordonate, cîteva demersuri anterioare, din „Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor” de acelaşi S. A. Matei (2004)..”.. La volumul „Idolii forului” vom reveni cu o recenzie în numărul următor.

7


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

international

Kârgâzii sunt sacrificaţi de propria elită politică „Accesul la resursele Asiei Centrale şi distribuirea lor este motivul care suscită ambiţiile naţionale, motivează interesele corporatiste, reaprinde pretenţii istorice, reînvie aspiraţii imperiale şi alimentează rivalităţi internaţionale” (Zbigniew Brzezinski „Marea tablă de şah”). de Maria DIMINEŢ Tensiunile politice din Kârgâstan, care continuă deja de 20 de ani, reprezintă rezultatul strategiilor geopolitice, aplicate în ultimele două decenii în Asia Centrală de SUA, Rusia, China, India, Japonia şi UE. În lupta pentru coroborarea şi materializarea propriilor interese a fost antrenată elita politică kirghiză, care a schimbat priorităţile pe termen lung ale Kârgâstanului pe avantajele politice şi financiare personale de scurtă durată. Revoluţia lalelelor din martie 2005, lovitura de stat din aprilie curent, succedată în iunie de conflictul dintre kârgâzi şi uzbeci, sunt părţi intrinseci ale acestui tablou. Circumstanţele în care aceste evenimente s-au desfăşurat şi evoluat relevă o „ciocnire” a intereselor americane şi ruseşti în regiune. Kârgâzii, fără voia lor, au fost implicaţi în lupta pentru o democraţie iluzorie şi în conflicte interetnice virtuale.

Elita politică kârgâză, un „mutant” al colapsului sovietic

Problema Kârgâstanului, aidoma cazului altor state post-sovietice, este că suveranitatea şi independenţa a fost construită de o elită politică instruită în şcolile de partid ale defunctei URSS. Reprezentanţii acesteia au fost educaţi după principiul loialităţii faţă de imperiu, şi nu faţă de propriul popor. Colapsul sovietic a revendicat un comportament şi o moralitate politică în conivenţă cu noi valori şi priorităţi, necunoscute până atunci. De aceea, politica internă şi externă a noilor state independente a evoluat în dependenţă de nivelul de patriotism al elitei politice şi a capacităţii de ajustare la noile realităţi. Liderii politici ai Kârgâstanului, Askar Akaiev şi Kurmanbek Bakiev, ambii înlăturaţi de la putere de o elită fragmentată şi coruptă, nu au fost nici patrioţi, şi nici pragmatici din perspectiva politicii externe. Unica diferenţă este că primul a fost loial Rusiei, iar al doilea, ajuns la „cârma”

8

Kârgâstanului cu ajutorul unei revoluţii finanţate de Occident, a încercat să mimeze concomitent o prietenie pro-rusă şi pro-occidentală. Bakiev nu a limitat posibilităţile de influenţă ale Rusiei în Kârgâstan, dar a oferit mai mult spaţiu de manevră pentru SUA, o mişcare inoportună în viziunea Kremlinului.

Lalelele lui Bakiev

Evenimentele din 7 aprilie şi 11 iunie 2010 din Kârgâstan nu sunt deloc întâmplătoare şi nici nu se complimentează, aşa cum pare la prima vedere. Acestea sunt două acţiuni diferite, iniţiate şi gestionate de doi actori diferiţi, care îşi au sorgintea în anul 2005. Cinci ani în urmă kârgâzii au fost „ameţiţi” de promisiunile democratice despre un viitor echitabil şi prosper. Opoziţia kârgâză, alcătuită în mare parte din specimene obsedate de puterea politică şi financiară, şi-a unificat forţele în jurul premierului de atunci, Kurmanbek Bakiev şi a organizat revoluţia lalelelor. Revolta a început la fel în sudul Kârgâstanului, în oraşul Oş, iar mai târziu, în Jalal Abad. Drept motiv a servit presupusa „falsificare a alegerilor”, care l-a făcut învingător, pentru a treia oară pe pro-rusul Askar Akaiev. Apropo, criticile privind frauda electorală au fost cel mai vehement articulate de Bakiev şi camaradul său de luptă în numele dreptăţii şi demo-

craţiei, actualmente, preşedinte interimar al Kârgâstanului, Roza Otunbaieva. Uzbecii din sudul Kârgâstanului se revoltau din cauza lipsei democraţiei, falsificării scrutinului şi corupţiei. Chestiunea „drepturilor şi problemelor minorităţilor”, abordată imediat după revoluţie, în „perioada de glorie” a lui Bakiev, nu a fost disputată atunci şi nici nu a constituit subiect de slogan. Ex-primsecretarul consiliului orăşenesc din Jalal Abad, inginerul Kurmanbek Bakiev, a fost preşedintele Alianţei electorale „Mişcarea oamenilor din Kârgâstan”. Un suport imens l-a obţinut din sudul ţării. Aşadar, obiectivele revoluţiei lalelelor, din seria „revoluţiei colorate”, de marcă occidentală, au fost atinse. Askar Akaiev a găsit protecţie la Moscova, iar Bakiev a devenit preşedinte. Acesta a făcut tentative de a consolida relaţiile politice cu SUA, în special în contextul operaţiunii SUA în Afganistan, „Libertatea de durată”. Kârgâstanul a acordat un suport esenţial SUA, în lupta împotriva terorismului internaţional, prin acordarea mai multor facilităţi, cum ar fi survolarea spaţiului aerian şi prelungirea termenului de staţionare a forţelor armate americane în Kârgâstan.

Revanşa Rusiei

Pentru a evita consolidarea influenţei americane în regiune, Rusia a început să acţioneze. În calitate de momeala a fost


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

folosită elită oportunistă kârgâză, creată pe ruinele colapsului sovietic. La doar un an de la investirea lui Bakiev, opoziţia a început să-l acuze de corupţie, intimidarea oamenilor de afaceri, cenzurarea mass-mediei şi asasinarea politicienilor. De asemenea, minoritatea uzbecă s-a revoltat împotriva retoricii naţionaliste a preşedintelui şi a cerut guvernului să adopte o politică clară pentru drepturile minorităţilor. Ea a atenţionat conducerea despre amplificarea urii interetnice în Kârgâstan şi i-a incriminat incapacitatea de a lupta împotriva corupţiei. Totodată aceasta a cerut o reprezentare majoră în sistemul judecătoresc, executiv şi legislativ, susţinerea masivă a activităţilor culturale şi conferirea statutului de limbă de stat limbii uzbece. Este simplu să distingi un conflict proiectat de SUA, de unul elaborat de Rusia. Când americanii provoacă şi alimentează disensiuni, revolte, revoluţii, atunci revendicările oamenilor vizează subiecte precum democraţia, libertatea şi drepturile omului, corupţia, crima împotriva umanităţii şi terorismul. Elementul distinctiv în proiectele conflictuale şi revoluţionare ale ruşilor este cel al urii şi discriminării interetnice. Tocmai de aceea, în 2005, la Oş şi Jalal Abad, minoritatea uzbecă nu a invocat subiectul etnic, ci unul al democraţiei.

Conflictul din Oş, un contraatac?

Rusia şi-a atins scopul pe şapte aprilie 2010. Reticenţa şi calmul de care a dat dovadă a trădat-o. Un aport în procesul de deconspirare l-a avut şi preşedintele interimar, Roza Otunbaieva, care a solicitat insistent Rusiei să contribuie la stabilizarea situaţiei politice din Kârgâstan. În general este un comportament specific elitei politice oportuniste din spaţiul post-sovietic. Conflictul interetnic din Oş, soldat cu peste 200 de morţi şi circa 100 de mii de refugiaţi

ar părea să fie manopera Rusiei. Doar că acest scenariu nu prea îşi are rostul după răsturnarea lui Bakiev. Firesc ar fi trebuit să se întâmple înainte de şapte aprilie, dacă ruşii atât de mult şi-ar fi dorit să facă spectacol. În plus, conflictul nu a avut la baza nicio revendicare, spre deosebire de cel din anul 2005. Dacă revoluţia lalelelor a pornit din Oş, atunci revanşa pentru pierderea unui regim comod ar fi trebuit să vină din aceeaşi direcţie. Uzbekistanul, spre deosebire de Kârgâstan, are o atitudine mai ostilă faţă de Rusia, dar mai deschisă faţă de SUA. Elita politică uzbecă tinde să transforme Uzbekistanul într-un stat naţiune modern, şi este decisă să nu mai revină vreodată la statutul de colonie. Posibil Uzbekistanul este complice în jocul geopolitic al Washingtonului. SUA are nevoie de un conflict în această regiune, pentru a-şi

justifica prezenţa militară şi lupta împotriva terorismului, traficului de droguri şi de fiinţe umane. Nemulţumirea Rusiei faţă de baza militară americană din Kârgâstan, exprimată frecvent în ultima perioadă şi înlăturarea lui Bakiev ar fi putut determina SUA să provoace diferendul etnic din Oş.

Contextul intereselor ruso-americane în Asia Centrală

Asia Centrală este un pivot regional important al lumii. Este situată în inima spaţiului eurasiatic şi reprezintă o conexiune între economiile largi şi dinamice ale Chinei, UE, Indiei, Japoniei şi Rusiei. Toate aceste puteri urmăresc scopul de a controla resursele energetice şi de a câştiga punctecheie în sfera comercială şi industrială din regiune. Lupta acerbă însă pentru menţinerea influenţei în Asia Centrală este dusă de Rusia şi SUA. În scopul protejării propriilor interese geopolitice ambele puteri susţin elitele şi structurile politice locale, confruntare care se răsfrânge negativ asupra stabilităţii politice şi economice din statele central-asiatice. Oficial, atât Rusia, cât şi SUA îşi argumentează prezenţa în regiune prin necesitatea asigurării securităţii şi înfruntării ameninţărilor din partea Iranului şi Afganistanului. Suplimentar, Rusia mai invocă şi motivul protejării minorităţii ruse. La rândul lor, SUA sunt preocupate nu doar de petrolul caspic şi controlul Chinei şi Iranului, dar şi de imperialismul rus. Oficialii americani mizează pe aceea că apropierea dintre Statele Unite şi ţările din regiune va limita acţiunile Rusiei în Asia Centrală.

9


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Valori

Personalitatea şi statul în viziunea lui Eminescu de Octavian RACU Eminescu credea sincer că elementele trebuincioase pentru buna cârmuire a unei ţări sunt „cinstea, înţelepciunea şi energia”, virtuţi care caracterizează un ins desăvârşit. Iată de ce Eminescu se pronunţa vehement împotriva liberalismului şi comunismului, în însuşirea lor de sisteme ideologice care pornesc de la viziuni economice, utilitariste şi materialiste. Personalitatea desăvârşită poate fi regăsită doar într-un stat organic, în care elitele şi norodul se află într-o legătură organică. Din aceste considerente, Eminescu se regăseşte în viziunea conservatoare asupra societăţii şi statului. Personalitatea este starea în care individul depăşeşte starea de libertate şi îşi asumă responsabilităţi. Anume sentimentul responsabilităţii defineşte poziţia unui cetăţean în alcătuinţa socială, rostul şi utilitatea lui pentru lucrarea întregului organism politic. Cultul „libertăţii individuale”, răspândit în occident în dauna responsabilităţii, a determinat intrarea societăţilor democratice într-o criză profundă, cauza acesteia fiind disfuncţiile care provoacă atomizarea sistemelor sociale. Iată ce spune Eminescu în această privinţă: „Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”. Personalitatea organică corespunde unui stat organic, stat care nu este un „paznic de noapte”, ci un aşezământ care armonizează interesele din interiorul societăţii. Statul este ca un roi de albine care are un centru de greutate în jurul căruia se desfăşoară întreaga viaţă a societăţii. Eminescu constată, cu tristeţe, că statul român al vremurilor sale este foarte îndepărtat de necesităţile poporului român, ajungând să îl considere un aşezământ creat artificial de elitele pătrunse de duhul apusean, înstrăinate de poporul din care au

10

ieşit. „Plebea de sus face politică, poporul de jos de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţarea de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceşti plătiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român”. Lipsa unei legături organice în Tradiţie dintre elite şi masă este ceea ce însemnează lipsa de responsabilitate, chiar dacă această responsabilitate este una mai mult de ordin mistic şi emoţional decât raţional. Revoluţia franceză a fost cea care a spulberat virtuţile Tradiţiei şi a înscăunat nişte principii mecaniciste („Libertate, Egalitate, Fraternitate”) care au avut în istorie nişte consecinţe dezastroase. „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”, scrie Eminescu Ideea de stânga a apărut în momentul în care elitele europene au degradat moral şi au renunţat la responsabilitate faţă de popoarelor pe care le conduceau. Drept reacţie, şi masele populare au renunţat la responsabilitate, iar această atitudine a degradat într-un sistem ideologic revoluţionar socialist, care afirmă necesitatea unei „revoluţii permanente”, a unui război permanent a maselor împotriva elitei, între proletariat şi burghezime până la „victoria finală”. Descriind teoria sa a compensaţiei muncii, Eminescu consideră că sarcina primordială a unei elite naţionale constă în uşurarea eforturilor claselor producătoare (în cazul României, ţărănimea), în timp ce în societatea românească elita este o clasă negativă, care consumă bunurile produse de ţărani fără a genera nimic în schimb. Aceasta situaţie nu face decât să frâneze procesul de modernizarea reală a României. Înrădăcinarea unei elite false, a unei pături superpuse, a determinat construcţia unor instituţii artificiale care nu au făcut decât să secătuiască energiile creatoare ale

ţării. „Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noastre nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de cari dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”. Personalitatea absolută, care comparativ cu omul societăţii moderne româneşti, reprezintă un „Om Nou”, este piatra unghiulară a noului stat. Acest „Om Nou” nu este altceva decât un model renăscut al aristocratului de după victoria Revoluţiei Franceze din 1789, un model al nobilului viril, care se identifică cu întregul organism al statului şi care are conştiinţa responsabilităţii şi are capacitatea de a asuma responsabilitatea pentru soarta acestui stat. Nobilul este cel care spune „aceasta este ţara mea”!, indiferent de starea în care se află aceasta. „Astfel lucrează adevăraţii bărbaţi de stat; acei cari se ridică mai presus de politică mică şi cari, privind în depărtare, numai la binele şi prosperitatea naţiunei, nu se opresc la prejudecăţi zadarnice, nici la invidii nedemne de un om adevărat de stat. Când este vorba să lucrăm numai pentru binele ţărei nu căutăm decât combinaţiunea cea mai nemerită şi cea mai conformă bunelor ce ne propunem, lăsând criticilor mici şi unor vederi strâmte şi înguste grija de a combate stăruinţele noastre, ce tind a consolida întărirea nouăi noastre constituiri şi a viitorului ţărei”, spune Eminescu. Puterea morală presupune şi un stat mai puternic. Pentru Eminescu forţa moralei este superioară oricărui alt principiu politic. Nici liberalismul, nici comunismul nu sunt în stare să ofere acea atmosferă prielnică în care se poate plămădi o personalitate desăvârşită, pentru că aceste sisteme nici nu îşi propun o oarecare desăvârşire, ci supunerea individului lui unor legi străine. Dacă în liberalism, selecţia elitelor se face în funcţie de averea deţinută, în comunism această se-


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

lecţie se face în funcţie de fidelitatea faţă de nomenclatura de partid. În ambele cazuri, se urmăreşte slăbirea, distrugerea personalităţii din interior şi transformarea ei într-un sclav al sistemului. Libertatea economică şi politică despre care vorbesc liberalii nu este decât un mit, pentru că în cadrul acestor sisteme majoritatea indivizilor nu au capacitatea de a utiliza această libertate. Eminescu nu ezită să arunce la coşul de gunoi principiile statului democratic, privind dintr-o altă perspectivă libertatea personalităţii.

„Daţi-mi statul cel mai absolutist în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi, îl prefer statului celui mai liber în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă, în statul absolutist, compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali, decât în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri” , spune Mihai Eminescu în „Icoane vechi, icoane nouă”. Afirmaţiile radicale sunt făcute într-o perioadă în care libertăţile garantate de constituţie, nu contribuiau la îmbunătăţirea condiţiei poporului român, ci dimpotrivă protejau compa-

niile străine şi un mic grup de paraziţi din păturile superioare ale societăţii. În cazul în care într-o bună zi drepturile democratice ar fi anulate, ar fi fost afectată, în primul rând, această minoritate, care s-a înstrăinat şi s-a îngrădit de poporul român cu ziduri înalte de piatră. Cuvintele lui Eminescu vor deveni profetice pentru perioada interbelică, când regimul liberal îşi va atinge apogeul. O forţă nouă se va ridica pentru construcţia românului desăvârşit, a Omului Nou pentru o „Românie Nouă”.

Alternativa

O conferinţă despre sistemul-lume la Chişinău În data de 3 iunie 2010, în incinta Facultăţii de Istorie şi Psihologie a Universităţii de Stat din Moldova, s-a desfăşurat o masă rotundă cu participarea profesorului sociolog italian, Orlando Lentini. În deschidere a amintit de ultima sa carte, „La sinistra americana pensa il mondo” (2008) legată de liberalism. Consideră că e foarte important de pornit de la o definiţie exactă a capitalismului. Astăzi conotaţia ce o comportă termenul „e o etichetă istoriografică”. În fond ceea ce contează e fenomenul mult mai restrîns la scară globală care e concentrat în spatele acestui termen. A făcut un excurs în istoria democraţiei americane în secolul al XIX-lea, menţionînd faptul că în Europa democraţia s-a constituit sensibil diferit. S-a ajuns la aceea că la sfîrşitul secolului al XIX-leaînceputul secolului al XX-lea, un rol determinant pe mapamond să fie jucat de marile corporaţii. La un moment dat acestea ajung să finanţeze institute de cercetare, mişcări culturale şi altele, toate pentru ca pe viitor să poată conta pe sprijinul intelectualilor din domeniile fundamentale (legate de economie, societate, cultură). La un moment dat, în drumul său prin ştiinţă, profesorul O. Lentini a fost destul de apropiat de teoriile lui Immanuel Walerstein. De altfel pentru a înţelege modelul american, s-a aflat timp de mai mulţi ani la studii în SUA. Mai tîrziu însă, modul său de interpretare al evoluţiilor din sistemul-lume, a suferit unele mutaţii, astfel că astăzi are păreri diferite faţă de transformările care au loc, distanţîndu-se de teoriile ce îi erau apropiate în anii 1990. În acest context, chiar însăşi războiul rece capătă alte posibilităţi de interpretare. O. Lentini a specificat că în opinia sa - „Începutul războiului rece a fost reacţia la faptul că Rusia (Uniunea Sovietică şi tot lagărul socialist? – n.n.) nu se supunea pieţii mondiale”. Printre persoanele care au fost importante pentru evoluţia concepţiilor sale i-a menţionat pe economistul Giovanni Aridi şi disidentul sovietic Victor Zaslavschi. Primul a formulat în anii 1970, de pe poziţii de stînga, o teorie a crizei capitalismului mondial. În cazul său e interesantă formularea că în ce priveşte evoluţia , avem de a face cu „istoria unui proces fără nume”. V. Zaslavschi, emigrat în anii 1970 în Canada, i-a atras atenţia cu un text despre „Era lui Brejnev”. Un an fundamental pentru ce se întîmplă acum a fost 1991. Întrebat despre aceea cum vede evoluţia ulterioară a capitalismului, s-a referit la paradigma wallersteineană. Conform acesteea, locul unui actor dominant este luat de altul. Aceasta ar însemna că după

Statele Unite, ar urma un alt stat, dar al cărui denumire toţi evită să o formuleze. O. Lentini a păstrat discreţia asupra denumirii acestui stat, detaşîndu-se de această paradigmă afirmînd că înclină mai degrabă spre ideea apariţiei mai multor poluri de putere. În ziua anterioară (2 iunie), O. Lentini a ţinut o comunicare în care pe lîngă statele-naţiuni şi identitatea naţională, s-a oprit asupra începuturilor istoriografiei ideii sistemului-lume. „Istoriografia sistemului-lume elaborată de I. Wallerstein a fost desigur rodul unei reflecţii americane în faza de criză a hegemoniei Statelor Unite. La sfîrşitul anilor şaizeci istoriografia era dominată pe de o parte de Cambridge Economic History, pe de alta de şcoala braudeliană de la Annales. Cambridge era ghidată de un fel de teorie istoriografică comună a modernizării, atît de ascendenţă liberală, cît şi marxistă. Şcoala de la Annales, în versiunea matură a lui Braudel din Filip al II-lea, era în schimb orientată spre depăşirea interpretărilor liberal-marxiste ale lumii”. “Discutabila viziune dominantă a unei modernizări care ar avea ca apogeu excepţionalismul american, l-a făcut pe Wallerstein să reparcurgă istoria economiei lumii, depistînd în economia europeană matriţele unei noi diviziuni mondiale a muncii, care tindea să creeze încă din secolul al XVI-lea o nouă lume unică. De aici noţiunea de economie-lume, contrapusă vechilor imperiilumi, şi noţiunea de sistemul-lume. Într-un anumit sens viziunea pre-pragmatică a lui Braudel îi este servită lui Wallerstein ca bază critică provizorie a vechilor paradigme, cu scopul de a crea o nouă paradigmă, care apoi s-a afirmat drept un nou principiu istoriografic, destul de norocos”.

11


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Idei alternative

Alexandr Dughin: Sociologia societăţii globale Societatea globală este o nouă concepţie sociologică legată de procesele globalizante, exprimate prin paradigmele sale fundamentale. Conceptul societăţii globale, potrivit lui Weber, este un „model ideal”, adică o construcţie intelectuală, care descrie o stare a lucrurilor care nu există în realitate, dar care determină direcţia şi punctele de referinţă în procesul de realizare a acestui model. Societatea globală nu este o realitate prezentă, însă procesul de formare al acesteia este în plină desfăşurare. Dacă va reuşi acest proiect ne va arăta timpul, istoria şi decizia noastră de a spune un „da” sau „nu” societăţii globale.

Geneza conceptului

Neavând un înţeles de sine stătător, conceptul societăţii globale se află în plin proces de cristalizare, fiind utilizat, de cele mai multe ori, în calitate de sinonim pentru aşa termeni precum „globalizare”, „globalism”, „procese globale” etc. Odată cu creşterea importanţei factorilor globali, a apărut necesitatea de a oferi acestui concept un înţeles unic. Pentru aceasta trebuie nu doar să ne adresăm practicii utilizării acestui termen în literatura ştiinţifică, dar şi să atragem atenţia la etapele istorice, care conduc la formarea fenomenului „societăţii globale”.

Identitatea etnică şi folk-society

Pentru a înţelege sensul conceptului discutat, vom face o scurtă incursiune în domeniul etnosociologiei, în calitatea ei de disciplină care studiază evoluţia identificării colective în diferite tipuri de societăţi. Anume din această perspectivă etnosociologică întregul înţeles al conceptului „societăţii globale” devine clar şi consistent. Primul nivel al identităţii colective în istoria socială este identitatea etnică. Între toţi membrii etnosului există o legătură organică, toţi vorbesc în aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă în originea comună şi au o comunitate de obiceiuri şi tradiţii. În etnos identificarea colectivă a tuturor membrilor între ei şi a acestora cu strămoşul (totem, spirit, conducător, fetiş etc.) este atât de mare, încât principiul individual nu există. În comunitatea etnică domină antropologia colectivă – întregul este mai

12

presus decât părţile sale componente. O analogie a etnosului poate fi şi acel model al societăţii pe care sociologul american Robert Redfield l-a numit „folk-society”, evidenţiind aşa momente esenţiale precum personalismul relaţiilor, sincronismul reacţiilor, numărul mic de membri, mediul agrar, sacralitatea naturii. Comunităţile etnice au caracteristici arhaice. În etnos predomină timpul ciclic şi miturile eternei reîntoarceri. Etnosurile, înţelese prin această prismă, reprezintă obiectul central al studierii antropologiei culturale, care în SUA şi Marea Britanie reprezintă o analogie a etnosociologiei.

Poporul – etnosul care a intrat în istorie

Următorul model, mai complex, al societăţii este ceea ce obişnuim să numim „popor”. Pentru a deosebi „poporul” de „etnos”, vom utiliza termenul de „λαος”, „laos”, de la care a provenit şi noţiunea franceză de „laique” (laic, laicitate) etc. Poporul nu este altceva decât un etnos care a intrat în istorie, a conştientizat timpul linear, ieşind din ciclul închis al eternei reîntoarceri. În popor regăsim multe caractere etnice, dar acestora li se adaugă ceva nou: un anumit traumatism, dezechilibru, perceperea evenimentelor istorice ca ceva deosebit, inexistenţa unei viziuni mistice asupra procesului de schimbare a anotimpurilor. În popor figura centrală devine eroul, prima figură însuşită cu o individualitate, un înţeles care este străin de comunităţile etnice arhaice. Totuşi, această individualitate este una exclusivistă, rezer-

vată doar pentru marile personalităţi, regi, conducători, genii, filosofi. Dacă pentru etnos sunt caracteristice poveştile şi miturile, pentru popor este comun eposul. În popor coexistă două paradigme sociale ale identificării: masele colectiviste (etnice) şi elitele individualiste. Richard Turnwald a descris foarte bine, în lucrarea sa în cinci volume, legătura dintre apariţia diferenţierii sociale, formarea societăţii claselor şi decurgerea proceselor etnice. Poporul, „laos”, dă naştere simultan sau etapizat următoarelor forme sociale: statul (de cele mai dese ori), religia (de regulă, cu o teologie dezvoltată, cum ar fi în cazul religiilor monoteiste) şi civilizaţia (bazată pe filozofie şi cultură cu o înaltă diferenţiere). Poporului îi corespunde modelul societăţii tradiţionale, deosebindu-se de cea etnică (arhaică) printr-un nivel mai înalt de diferenţiere – în organizarea socială, politică, economică şi culturală.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Naţiunea – un simulacru burghez

În epoca modernă, în Europa apare un alt model social – „statul-naţiune”, în baza statelor tradiţionale (care corespundeau fazei „laos”). Este un fenomen absolut nou, deosebit prin caracteristicile sale de etnos şi popor. Acest lucru l-a evidenţiat foarte bine şi Ernst Hellner. În opinia lui Hellner, naţiunea este o identitate artificială, care transformă mecanic „relaţiile fireşti din comunităţile mici” într-o masă de indivizi atomizaţi şi izolaţi. Un alt etnosociolog, Benedict Anderson, numeşte naţiunea „imagined community”, adică o „comunitate imaginată”. Conceptul de „naţiune” apare odată cu revoluţiile burgheze. Fiind un produs al stării a treia, adoptă în calitate de model normativ figura burghezului. Este foarte important să atragem atenţia la legătura etimologică şi semantică dintre aşa noţiuni precum – „burg” („oraş”, în germană), „burger” („orăşean”, „burghez”, în germană), „bourgeois” (reprezentantul stării a treia, „burghez”, în franceză), „le cite” („oraş”, în franceză), „citoyen” (cetăţean, în franceză), „polis” (oraş), „politica” („politica” în greacă). Într-o naţiune modernă, predomină populaţia urbană (politizată), căreia îi corespunde cel mai bine termenul grecesc de „demos”. Naţiunea este inseparabilă de stat şi are întotdeauna o expresie politică, spre deosebire de etnos, care nu cunoaşte termenul de politică şi de popor, în care dimensiunea politică aparţine unei elite diferenţiate. Trecerea de la popor la naţiune poate fi descrisă ca o trecere de la figura „Eroului” („Held”) la figura „Negustorului” („Handler”), aşa cum se prezintă în sistemul sociologic a lui Werner Sombart. Naţiunea este un fenomen burghez şi naşterea ei coincide cu apariţia democraţiei. Naţiunea presupune o nouă formă identitară – unificarea tuturor cetăţenilor într-un spaţiu naţional juridic şi administrativ comun. Hellner afirmă că naţiunea creează un simulacru al etnosului; în locul unei limbi vii, este impus administrativ un „idiom” naţional creat artificial; în locul relaţiilor organice „frăţeşti” – relaţii raţionale de parteneriat; în locul credinţei sincere în mituri – manipularea pragmatică a unor construcţii istorice artificiale, chemate să servească unor scopuri concrete – simplificarea conducerii, formarea socială a maselor, uniformizarea detaliilor mecanice.

Statul naţional şi societatea civilă

Apariţia naţiunilor burgheze în epoca modernă împreună cu „întregul” artificial a condus la răspândirea identificării personale în masele populare, iniţial la populaţia urbană, apoi la cea rurală. Drepturile civile şi statutul de individ era recunoscut doar burghezilor de sex masculin şi doar mai târziu s-a răspândit şi la alte grupuri sociale: femei, săraci, ţărani. Odată cu identitatea naţională artificială, se dezvoltă şi identitatea individuală, care devine un atom social al procesului de formare politică a naţiunii. Naţiunile burgheze, spre deosebire de etnosuri (societatea arhaică) şi popoare (societatea tradiţională) erau compuse din indivizi. Tocmai în baza acestei noi figuri normative a fost construită şi concepţia de „societate civilă”. Societatea civilă este o abstracţiune sociologică, care reprezintă un proiect al unei societăţi burgheze fără un stat naţional, adică un conţinut fără formă. O astfel de societate este concepută strict în baza unei identităţi individuale, excluzând identităţile colective: etnice, populare, sociale, religioase şi chiar naţionale.

Societatea civilă şi societatea globală

Teoria societăţii civile a fost propusă de Kant, în spiritul pacifismului şi optimismului antropologic: Kant considera că oamenii vor înţelege că lupta dintre statele naţionale este una iraţională şi că o colaborare este cu mult mai avantajoasă. În momentul în care este realizată aceasta colaborare, apare societatea civilă, bazată pe raţiune şi morală. În felul acesta, societatea civilă este concepută ca fiind în afara statelor naţionale, opunându-se acestora în calitatea ei de model de organizare, urmărind lichidarea statelor. Forma identităţii naţionale urmează să fie înlocuită cu o identitate exclusiv individuală. Anume atunci vom ajunge la o societate de indivizi, unde nu există nici un fel de identitate colectivă. Dacă vom include conceptul societăţii civile într-un context istoric concret, atunci vom observa că societatea nu poate fi una globală, supranaţională şi poststatală. Societatea civilă presupune că, în cele din urmă, ea va deveni una globală. Din acest considerent, putem privi societatea globală ca o formă superioară a societăţii civile, ca o realizare absolută a acesteia.

Etapele formării societăţii globale

Societatea globală are următoarele etape

de formare: Iniţial, aceasta începe cu o consolidare a identităţii în cadrul statelor naţionale, fenomen denumit democratizare şi modernizare socială. Identificarea colectivă cu naţiunea şi cu statul sunt înlocuite treptat cu identificarea individuală. Societatea civilă acumulează putere. Statul-naţiune devine tot mai mult unul democratic şi tot mai puţin naţional. În continuare, ajungând la un nivel înalt de democratizare şi modernizare, statele naţionale se contopesc într-o organizaţie supranaţională, care devine un fundament pentru un suprastat democratic postnaţional. Această etapă o vedem realizată în practică în Uniunea Europeană de astăzi. Se aşteaptă ca la un moment dat societăţile şi statele să ajungă la un nivel înalt de democratizare şi să se unifice într-un stat mondial unitar („Global State”), cu un singur guvern mondial („World Government”). Cetăţenii acestui stat planetar - „Cosmopolis”, vor fi cetăţenii lumii, iar statutul de cetăţean va fi egalat cu statutul de om. Această ideologie a primit numele de „drepturile omului” şi presupune anume acest concept al „cetăţeniei globale” şi al „societăţii globale”.

Drepturile omului – o ideologie

O analiză a drepturilor omului în calitate de ideologie nu este lipsită de fundament. Chiar şi sensul acestei îmbinări exprimă o poziţie ideologică şi politică a liberalismului. Liberalismul, potrivit lui John Stuart Mill, are la bază „libertatea faţă de ceva”. Libertatea, în acest caz, este înţeleasă ca o independenţă de orice formă a identităţii colective. În acelaşi timp, întrebarea cu privire la ceea ce poate înlocui această lipsă de identitate rămâne deschisă. Conform lui Mill, liberalii trebuie să răspundă la întrebarea „liber faţă de ce sau de cine”? În opinia lor, acest lucru îl decide fiecare individ în parte. Ţinta esenţială a liberalismului este distrugerea oricăror legături organice, iar suplinirea golului creat devine deja o problemă a fiecărui individ „eliberat”. Societatea globală reprezintă anume idealul conceptului liberal, când subiectul dreptului devine omul în stare pură, individul, eliberat de orice calităţi şi caracteristici exterioare.

Trei viziuni asupra Cosmopolisului. Glocalizarea

Există trei modele a formării societăţii globale care au apărut în mod succesiv: „World culture” (lumea ca o cultură), „World Policy” (lumea ca o politică), „World Sys-

13


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

tem” (lumea ca un sistem). Acestea tratează în mod diferit societatea globală şi procesul de instituire a ei. Teoria „World culture” a fost elaborată de Roland Robertson, autorul cunoscutului termen „glocalizarea”. Robertson consideră că glocalizarea decurge la două nivele – la nivelul ideologiei dominante (a elitelor politice, economice, mediatice, ştiinţifice etc.) predomină procesele integraţioniste şi lumea într-adevăr devine omogenă şi unificată, iar la nivelul maselor largi a populaţiei, regionalizarea, arhaizarea, comunităţile ajungând chiar să piardă acea doză de universalism pe care o aveau în perioada înfloririi statelor naţionale. Cu alte cuvinte, în procesul globalizării are loc diferenţierea culturilor în două părţi: una globală şi alta care reprezintă un evantai a unor culturi contradictorii. Potrivit lui Robertson, acest proces este unul deschis şi teoretic poate conduce la o adevărată unificare a lumii şi la o societate globală, dar poate aluneca şi spre o „nouă barbarie”, „arhaism”, „regionalism” şi „localism”.

Guvernul Mondial

A doua teorie – „World Policy”, aparţine lui John Mayer şi prezintă noua umanitate globală drept un nou Stat Mondial, cu un singur sistem politic, cu un parlament mondial, cu un singur sistem juridic, cu un singur aparat fiscal unic, cu toate atributele unui stat. Potrivit lui Mayer, globalizarea trebuie gândită ca un proces de formare a unei noi naţii, aşa cum a avut loc în cazul naţiunilor istorice, doar că la scară mai mică. Societatea globală, după Mayer, va fi echivalentă unei naţiuni globale.

Comunismul globalist a lui Wallerstein

A treia teorie – „World System”, are un caracter marxist, fiind dezvoltată de Immanuel Wallerstein. Din punctul său de vedere, Marx a avut dreptate în limitele sale, însă în prezent, la nivel planetar, are loc formarea unui capitalism global. Când acest proces se va finaliza şi capitalismul va învinge peste tot, proletariatul global va ieşi în arenă şi va realiza „revoluţia mondială”. Însă această schimbare poate avea loc, potrivit lui Wallerstein, doar într-un stat global capitalist, care va crea condiţiile necesare pentru naşterea „unui adevărat internaţionalism proletar” şi a unei solidarităţi a muncitorilor din întreaga lume. Globalizarea capitalistă va intra întrun val de crize şi se va prăbuşi. Anume atunci omenirea va construi socialismul şi

14

comunismul pe ruinele sistemului capitalist mondial. Societatea globală va fi una comunistă. O poziţie apropiată de cea a lui Wallerstein au avut şi autorii cunoscutei lucrări „Imperiul”, Antonio Negri şi Michael Hardt.

A venit „sfârşitul istoriei”?

În anii 90 ai secolului XX s-au cristalizat două tendinţe în explicarea procesului globalizării, care s-au regăsit în lucrările lui Francis Fukuyama şi Samuel Huntington. Acestea nu au pierdut din actualitate nici până în ziua de azi. Poziţia lui Fukuyama în acea perioadă consta în ideea că descompunerea sistemului sovietic a creat toate premizele pentru apariţia societăţii globale şi acest fapt trebuie considerat ca un fapt absolut. Huntington, dimpotrivă, afirma că omogenizarea nu a avut loc, iar după spargerea unor paradigme ideologice, divergenţa va continua prin alte paradigme, de această dată civilizaţionale. Fără a avea nimic împotriva societăţii globale, Huntington avertiza despre acele bariere obiective care stau în calea formării acesteia. Printre bariere de acest fel el vedea şi statele naţionale, dar şi contradicţiile civilizaţionale şi culturale. La sfârşitul anilor 90 şi începutul anilor 2000, Fukuyama şi-a revăzut poziţiile şi a recunoscut că a făcut „concluzii pripite” în lucrarea sa.

Depăşirea genderului

Din punct de vedere sociologic trebuie să atragem atenţia la următorul moment al conceptului societăţii globale (în calitate de societate civilă). Această societate neagă orice formă a identităţii colective – etnică, istorică, civilizaţională, culturală, socială, naţională etc. Dar există şi o altă formă a identităţii colective, care mai devreme sau mai târziu va ajunge în atenţia apărătorilor „drepturilor omului”. Aceasta este identitatea gender. Eliberându-se de toate legăturile, liberalii mai devreme sau mai târziu trebuiau să pună în discuţie problema libertăţii genului. Bărbaţii şi femeile nu sunt fenomene individuale. Oricare egalitate de gen nu ar exista, în comunităţile umane persistă anumite mecanisme sociale de segregare, inclusiv cele anatomice, care nu pot fi predeterminate. Anularea identităţii etnice, legalizarea şi legitimarea totală a relaţiilor homosexuale, de asemenea şi egalitatea în drepturi a transexualilor şi libertatea operaţiilor de schimbare a sexului nu este doar un detaliu interesant al formării societăţii globale,

dar şi un punct programatic important. Lupta pentru drepturile minorităţilor sexuale este o teză politică fundamentală a construcţiei societăţii globale. Într-o astfel de societate trebuie să dispară nu doar etnosurile, popoarele, confesiunile şi statele, dar şi bărbaţii şi femeile în forma lor tradiţională de înţelegere.

Noua teorie politică

Ar fi firească întrebarea: există o alternativă la această societate globală? Nu este pur şi simplu o întrebare. Dacă vom urmări (cel puţin în Occident) lanţul succesiunii modelelor sociale pe parcursul istoriei, vom observa că acest proces era direcţionat spre schimbarea unei societăţi mai puţin diferenţiate, spre societăţi mai diferenţiate. Desigur, acest proces nu era unul liniar şi au existat şi perioade de reversibilitate şi abateri, însă în ansamblu, istoria Occidentului are ca finalitate formarea societăţii globale din punct de vedere teoretic, cultural, tehnologic, social şi logic. O altă problemă este că o mare parte din societăţile non-occidentale au făcut cunoştinţă cu această tendinţă de direcţionare a istoriei în mod forţat, fie prin colonizare, fie prin încercările de a-şi apăra identitatea şi independenţa de acelaşi Occident. Pentru Apus, mişcarea spre o societate globală, respectiv spre un guvern mondial şi interzicerea oricăror identităţi colective (inclusiv gender) a devenit o fatalitate. Pentru celelalte civilizaţii (în această privinţă Huntington are dreptate), aceasta este fie o alegere, fie toleranţă faţă de ingerinţele din afară. Însă în orice caz, a spune un „nu” societăţii globale este foarte dificil, pentru că în acest caz trebuie negată toată logica modernizării, toată fatalitatea dezvoltării tehnologice. Societatea globală nu este un fenomen întâmplător. Nu îl poţi opri printr-o simplă nemulţumire. Pentru a opune ceva, este nevoie de a regândi însăşi structura procesului istoric, a pune din nou întrebarea ce este în aceasta universal şi ce este local, ce este obligatoriu şi ce este voluntarist. În cazul în care nu dorim să trăim într-un Cosmopolis, populat de oameni cu orientare sexuală nedeterminată, fără etnosuri, culturi şi patrii, trebuie să propunem un proiect fundamental revoluţionar care priveşte în profunzimile spiritului uman şi în manifestările sale istorice, o nouă teorie politică. Alternativa societăţii globale este posibilă, mai mult decât atât, aceasta este absolut necesară şi cere o concentrare mare care nu vine de la sine.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Social

VIAŢA OMULUI

începe din momentul conceperii • Peste câteva zile după concepţie încep a se forma sistemele respirator, nervos şi cel digestiv, precum şi organele interne ale embrionului; Prima celulă – zigotul – este un individ unic, care conţine bagajul de informaţie despre viitorul om: sexul, înălţimea, culoarea părului, trăsăturile feţei, structura proteinelor, grupa de sânge, viitoarele capacităţi etc.

• Peste 18 zile inima fătului începe să bată, iar în cea de-a 21-a zi începe să funcţioneze sistemul de circulaţie sangvină, sângele copilului neamestecându-se cu cel al mamei. Se diferenţiază grupa sangvină;

• La vârsta de 8 săptămâni fătul suge degetul şi este capabil să ţină orice obiect i se pune în palmă, exact ca şi copilul nou născut. El simte durerea şi retrage mâna dacă aceasta este înţepată;

• După 10-11 săptămâni fătul este într-atât de mic încât ar putea sta pe degetul mic al tatălui său. Cu toate acestea amprentele degetelor sunt deja formate. În plus, el poate mişca ochii şi limba. În această perioadă fătul înghite mai mult lichid amniotic dacă acesta este îndulcit. Dacă acesta este amar, nu-l înghite deloc; • La 11-12 săptămâni copilul respiră, dar şi reacţionează la lumină, căldură şi zgomote. Toate sistemele de organe sunt deja formate; • La 14 săptămâni inima fătului pompează 24 litri de sânge pe zi. El adoarme şi se trezeşte odată cu mama. Dacă ar fi să îndrepţi înspre el lumină puternică copilul ar acoperi faţa cu mâinile. Adepţii avortului susţin că embrionul este doar un fragment de ţesut muscular, însă a fost demonstrat contrariul: deja în prima zi a zămislirii începe a se forma omul. Pe parcursul sarcinii între mamă şi copil se creează o legătură duhovnicească invizibilă. Copilului i se transmit emoţiile şi trăirile mamei – iată de ce medicii recomandă viitoarelor mame emoţii pozitive, în special în primele luni de sarcină. Îngrijorările mamei care s-a decis să avorteze sunt transmise fătului. Astfel, în urmă examinării cu ultrasunet s-a descoperit că embrionul de 12 săptămâni presimte primejdia odată cu implantarea instrumentului care efectuează extirparea din placentă în corpul mamei; simte pericolul, fapt exprimat prin: • mişcările dese şi neliniştite ale corpului, • mărirea numărului de bătăi ale inimii de la 140 la 200 pe minut, • deschiderea largă a gurii copilului, precum ar striga.

Centrul medical creştin – ortodox din Moscova „Жизнь” Din perspectiva biologiei moderne (geneticii şi embriologiei) viaţa umană ca a unui individ biologic începe din clipa contopirii celulelor reproductive ale bărbatului şi femeii şi formarea unei singure celule, care conţine un material genetic unic. Pe parcursul dezvoltării intrauterine noul organism nicidecum nu poate fi considerat parte componentă a corpului matern. El nu poate fi comparat cu un organ sau o parte dintr-un organ al organismului mamei. Astfel, avortul nu este altceva decât întreruperea premeditată a vieţii omului ca individ biologic. V. A. Golicenkov Profesor la Catedra de Embriologie a Universităţii de Stat din Moscova „M. V. Lomonosov”, doctor în ştiinţe biologice; D.V. Popov

15


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Istorie

Damanskii (Cijenbaodao), 1969.

Un episod din conflictele sovieto-chineze de frontieră de Pavel MORARU

Conflictele sovieto-chineze au avut la bază divergenţele ideologice (deşi ambele erau state cu regimuri comuniste), orgoliile de Mari Puteri, dar şi diferendele de frontieră. Graniţa dintre cele două ţară avea o lungime de 4.830 de km şi era fixată în mare parte pe cursul râurilor Amur şi Ussuri, pe care erau câteva mii de insuliţe. Chinezii au fost cei care au revendicat insulele, dar şi teritorii din Siberia. Doar în puţine cazuri s-a ajuns la aplicarea forţei armate. În acest sens, cel mai important caz este cel produs în anul 1969, de pe insula Damanskii (Cijenbaodao). Insula se afla în ţinutul Primorsk, pe cursul râului Ussuri. Avea 1.500-1.800 m de la nord la sud şi 600-700 m de la est la vers, cu o suprafaţă de 0,74 km2. Nu avea nici o valoarea strategi şi nici economică (agricolă), deoarece în fiecare primăvară, odată cu creşterea debitului de apă a fluviului, era în totalitate acoperită de ape. Cauzele conflictului din 1969, în general a diferendelor de frontieră din anii 60, le găsim în relaţiile ruso-chineze din secolele trecute. Cele două popoare au aflat unul de existenţa celuilalt în sec. XIII, atunci când hoardele mongole au dus la Beijing primii prizonieri ruşi. Originile diferendelor teritoriale duc către anul 1641, când ruşii au început explorarea teritoriilor din zona râului Amur. Pe atunci graniţa dintre Rusia şi China era pe linia de fortificaţii numită „Palisada de salcii”, aflată la 800 km. sud de Amur şi 400 km. vest de râul Ussuri. Pe teritoriile explorate de ruşi locuiau micile triburi - dauri, nivha, orocion, ghileak, etc. În anii 60-70 ai sec. al XVII-lea a început colonizarea acestor teritorii cu ruşi. Însă, odată cu întărirea puterii politice şi extinderea teritorială a Imperiului Ţin, a fost semnat acordul ruso-chinez de la Nercinsk (1689), conform căruia Rusia urma să abandoneze teritoriul de până la Amur. În sec. al XIX-lea are loc decăderea politico-militară a Chinei, care trece practic sub controlul Angliei şi a Franţei. Aceste două Mari Puteri europene au încercat să preia sub control şi acele teritorii de lângă Amur, râvnite şi de Rusia.

16

După războaiele napoleoniene, Rusia devine cea mai puternică ţară din lume, ceea ce-i permite să se includă în competiţia pentru stăpânirea Orientului Îndepărtat. La mijlocul secolului al XIX-lea, cu ajutorul căzăcimii şi a ţăranilor, Rusia reia colonizarea acelor teritorii. Şi pentru a consolida operaţiunea de colonizare, intenţionează să construiască un lanţ de cetăţi pe Amur, care să constituie frontiera dintre Rusia şi China. Concomitent cu această acţiune, în anul 1859 Rusia iniţiază la Aigun (China) negocieri cu chinezii privind delimitarea frontierelor. China recunoaşte dreptul ruşilor asupra acestor teritorii, frontiera fiind stabilită pe cursul râurilor Amur şi Ussuri. Deşi, la aceasta s-a rezumat decizia luată, acordul a avut o serie de ambiguităţi, din care cauză problema frontierelor a rămas în mare parte nerezolvată. Au urmat alte acorduri privind frontierele, dar care au fost la fel de hilare. În anul 1860, a fost semnat acordul de la Beijing, prin care graniţa din sectorul Damanskii era fixată pe malul chinez. În anul 1881, la Sankt-Petersburg au avut noi tratative ruso-chineze pe problema frontierelor. Atunci, ţinutul Iliisk, ocupat de Rusia în timpul revoluţiei chineze, a fost retrocedat Chinei. După cucerirea puterii politice din Rusia de către bolşevici, problema frontierelor se stinge. La 25 iulie 1919, bolşevicii, trecând

peste interesele naţionale ale ruşilor, au declarat nule acordurile nedrepte şi secrete semnate cu China. În anii 20-30, China devine un stat slab, ocupat de Japonia. Rusia Sovietică oferă diversă asistenţă în lupta cu ocupantul. După al Doilea Război Mondial, relaţiile dintre cele două state comuniste sunt foarte bune. În 1949, I. Stalin le promite chinezilor orice ajutor pe care l-ar solicita, le promite chiar furnizarea secretului bombei atomice. Acordarea ajutorului pe diverse planuri era dictată de dorinţa Uniuni Sovietice de a avea un aliat puternic în Asia şi de solidaritatea şi asistenţa mutuală pe care trebuiau să şi le-o acorde statele socialiste în lupta cu lumea „capitalistă şi imperialistă”. În această perioadă, problema frontierelor continuă să fie pe planul secund. În anii 50, relaţiile sovieto-chineze se răcesc. Monopolizarea de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a controlului asupra mişcării comuniste mondiale şi impunerea modelului sovietic, ca cel mai bun şi unic model, produce o ruptură în relaţiile dintre cele două Mari Puteri comuniste. Situaţia se agravează după moartea dictatorului sovietic I. Stalin (martie 1953). Punctul culminant l-a constituit discursul lui N. Hruşciov la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 23 februarie 1956, în care a prezentat faimosul său raport secret prin care denun-


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

ţa „cultul personalităţii” lui Stalin şi crimele comise de acesta. Autorităţile de la Beijing condamnă această acţiune hruşciovistă şi declară conducerea de la Kremlin ca fiind revizionistă – revizuieşte tezele marxismleninismului. Conceptul hruşciovist al „coexistenţei paşnice” a celor două sisteme social-politice şi economice din lume, care a însemnat practic renunţarea la realizarea revoluţiei mondiale comuniste, era calificat la Beijing ca fiind trădarea idealurilor comuniste. Răcirea relaţiilor, readuce în prim-plan chestiunea frontierelor. Această problemă devine de actualitate şi din cauza dorinţei Chinei de a se manifesta ca o Mare Putere într-o lume bipolară şi de a-şi consolida acest statut în regiune. Pentru aceasta a avut conflictul cu Taiwanul (1958), confruntările de la frontieră cu India (1962) şi acum urma U.R.S.S. În anul 1955, la Beijing este publicată lucrarea cu titlul „Tabelele împărţirii teritorial-administrative a Chinei în epoca Ţin (1644-1911)”, care a constituit debutul unei puternice campanii privind „nedreptatea referitoare la hotarele Chinei şi U.R.S.S”.. În cuprinsul lucrării erau revendicate teritorii imense, inclusiv din Siberia („Sahalinul nu este altceva decât teritoriul Chinei. Ruşii printr-un mod tâlhăresc l-au ocupat..”.). Propaganda chineză a început să pregătească cetăţenii chinezi de o „campanie în nord”. Însă, U.R.S.S. considera că la un conflict armat nu se va ajunge, totul limitânduse la un război propagandistic şi ideologic. În anul 1963, sunt atestate primele conflicte nearmate de la graniţa sovietochineză. Mai exact, este vorba de treceri frauduloase a frontierei executate de cetăţenii chinezi. Tot în acest an, s-a produs forţarea frontierei şi trecerea în U.R.S.S. a cca. 60.000 de chinezi din provincia Sînţzian, persecutaţi de autorităţile de la Beijing. Deoarece sovieticii nu i-au extrădat, au avut loc proteste de masă în faţa consulatelor sovietice din China, aruncându-se şi cu pietre în geamurile consulatelor. În urma acestor evenimente, în anul 1963 Uniunea Sovietică s-a aşezat la masa tratativelor cu reprezentanţii Chinei, pentru a reglementa problemele teritoriale existente. Poziţia U.R.S.S. a fost una de ignoranţă. Pentru a arăta cât de neînsemnate sunt aceste negocieri şi că nu se vor lua decizii importante în această direcţie, dar va fi discutată doar problema trecerilor frauduloase a frontierei, conducerea sovietică l-a trimis la discuţii pe comandantul trupelor de grăniceri, general-colonelul Zîreanov (la tratative nu a fost nici un reprezentant al ministerului de externe). Până la urmă,

U.R.S.S. s-a arătat dispusă să-i cedeze Chinei insula Damanskii şi alte câteva teritorii (cca. 20.000 km.2). Beijingul a refuzat, iar tratativele au continuat şi în anii următori. În anul 1964, la o întrevedere cu delegaţia Japoniei, liderul chinez Mao Zedong, a declarat că, „Locuri ocupate de Uniunea Sovietică sunt prea multe. Uniunea Sovietică ocupă o suprafaţă de 22 mln. km.2, iar populaţia ei este de numai 200 mln. oameni”. China revendica de la Uniunea Sovietică cca. 1,5 mln. km.2, diferendul vizând 22 de sectoare de frontieră (Orientul Îndepărtat sovietic, precum şi peninsula Kamciatka). După declararea acestor pretenţii, în anul 1964, China a testat prima sa armă nucleară, iar prin localităţi au fost săpate adăposturi pentru populaţie în eventualitatea unui război nuclear. Leonid Brejnev, văzând că relaţiile cu China se complică, a dispus întărirea graniţei sovieto-chineze. În acelaşi timp, incidentele de la frontieră continuau. În anul 1964, grănicerii sovietici s-au confruntat cu pescarii chinezi, care pescuiau în apele sovietice, iar în anul 1965, 200 de ţărani chinezi au trecut cu 8 tractoare graniţa şi au arat 80 de ha. de teren arabil, spunând că ară pământ chinez. Dinamica incidentelor de la frontieră din aceşti ani se prezintă în felul următor: 1964 – 8.000 de incidente (cu implicarea a 30.000 de oameni), 1965 – 1.970 (5.200 de oameni), 1966 – 1.100 (5.000 de oameni), 1967 – 2.130 (10.000 de oameni). În pofida divergenţelor de frontieră, cele două ţări rămâneau aliate atunci când venea vorba despre lupta cu „capitalismul imperialist” (un exemplu bun în acest sens este războiul din Vietnam din anii 1959-1975). Deşi, în anul 1967 numărul incidentelor era relativ mic, acţiunile au fost de amploare. Mai ales iarna, când Amurul şi Ussuri îngheţau, şi între 50 şi 1.500 de chinezi treceau pe gheaţă graniţa. Aceştia erau tineri îndoctrinaţi (dar şi patrioţi), înregimentaţi

în „straja revoluţiei”, care veneau pe linia de frontieră şi scandau lozinci antisovietice şi citate din operele lui Mao. Începând cu vara anului 1968, încăierările de la frontieră aveau loc zilnic. Grănicerii sovietici aveau ordine foarte clare – de a preveni forţarea frontierei şi a-i respinge pe cei ce au trecut graniţa, dar fără a deschide focul, pentru a nu admite declanşarea unor acţiuni armate la frontieră. În anii 60 pe cei 4.380 km de frontieră se aflau 658.000 de militari sovietici şi 814.000 de militari chinezi. Aşa că, un simplu incident de frontieră, putea uşor să devină un conflict armat de proporţii. Pentru a-i respinge pe chinezi, grănicerii sovietici au adoptat cele mai ingenioase metode şi mijloace: se apucau de mâini şi prin cordonul format, îi împingeau pe chinezi peste graniţă; s-au dotat cu bâte şi praştii, au aplicat chiar şi stingătoarele antiincendiare, precum şi tunurile de apă de pe maşinile serviciului de pompieri. Dar trebuie specificat că, pe frontiera sovieto-chineză nu pleca oricare recrut al Armatei Sovietice: erau trimise doar persoane special instruite. Acţiunile non-militare ale grănicerilor sovietici erau dictate de poziţia internaţională nefavorabilă în care se afla Uniunea Sovietică. În 1968 a avut loc intervenţia militară sovietică în Cehoslovacia, condamnată inclusiv de unele state socialiste. Prestigiul internaţional al Uniunii Sovietice avuse de suferit, aşa că o nouă implicare într-un conflict armat, era nedorită. Mai ales că, acum, în anii 60, relaţiile internaţionale se aflau într-o perioadă de destindere (noţiune inclusă în uz de Henry Kissinger). După criza cubaneză din 1962, s-a produs o apropiere în relaţiile sovieto-americane, exprimată prin semnarea la Moscova, în august 1963, a Tratatului privind interzicerea experienţelor cu armele nucleare în atmoseferă, în spaţiul extraatmosferic şi sub apă, de către U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie, la care au aderat 115 state. În anul 1969,

17


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

urma să aibă loc întâlnirea sovieto-americană la nivel înalt, pentru semnarea acordului de limitare a armamentului strategic. Concilierea sovietică cu lumea Occidentală era văzută în China ca o trădare. În acest context, Beijingul decide soluţionarea problemei insulei Damanskii (Cijenbaodao – în traducere din chineză e „scumpul”, „preţiosul”), chiar şi pe cale militară. Din ianuarie 1969, au loc primele ciocniri armate din sectorul Damanskii. De această dată, grănicerii sovietici aveau să se confrunte nu cu civilii chinezi, dar cu militarii Armatei chineze. Sovieticii se aşteptau la o agresiune de proporţii anume în sectorul Damanskii, deoarece poziţia insulei era favorabilă pentru chinezi: malul chinez era mai aproape de insulă. La 4 ianuarie 1969, are loc o acţiune de provocare chineză pe o altă insulă – Kirkinskii (Ţiliţindao) – la care participă cca. 500 de persoane. Oficialităţile chineze declarau că, grănicerii sovietici erau cei care încălcau frontiera de stat: treceau în partea chineză şi băteau ţăranii chinezi care făceau agricultură „acolo unde întotdeauna făceau”. Ceea ce se întâmpla apoi la graniţă, ar fi fost proteste ale cetăţenilor chinezi faţă de abuzurile grănicerilor sovietici. Până în anul 1968, răspunsul la provocările sovietice ar fi fost limitat de directivele Partidului Comunist Chinez şi doar la 25 ianuarie 1969 a fost permisă planificarea loviturii de răspuns pe insula Damanskii. La 19 februarie în acest sens, şi-au dat avizele favorabile marele stat major chinez şi ministerul afacerilor externe. Totuşi, evenimentele şi faptele care s-au petrecut la graniţa sovieto-chineză, ne vorbesc despre incidente de frontieră provocate de cetăţenii chinezi. În noaptea de 1 spre 2 martie 1969, câteva zeci de militari chinezi au trecut pe insula Damanskii. Punctele de observare sovietice, din cauza întunericului şi a ninsorii, nu i-a putut identifica.

18

Dimineaţa zilei de 2 martie, era una obişnuită pentru grănicerii sovietici din sectorul Damanskii: cu toţii erau în aşteptarea încăierărilor de pe graniţă, care se produceau zilnic pe la orele 10-11. Pentru a opri forţarea frontierei, de regulă, la aceste ore, două grupuri de grăniceri plecau spre linia de frontieră. Descoperind dispozitivul chinez, grănicerii i-au somat să părăsească teritoriul sovietic şi ca răspuns, militarii chinezi au deschis focul. De pe mal erau sprijiniţi de artilerie şi de lansatoarele de mine. Sovieticii au concentrat în zonă tancuri, artilerie şi o unitate mecanizată cu lansatoare de rachete „Grad” (sistem reactiv al focului cu salve) – pe atunci o armă secretă din dotarea Armatei sovietice. Armata însă nu s-a implicat în conflict, luptele continuând să le ducă grănicerii. Chinezii au fost dispersaţi şi forţaţi să se retragă în urma intervenţiei în luptă a unei maşini blindate. Deja în 3 martie pe Damanskii era linişte, după o zi de încăierare militară, în care sovieticii au înregistrat 32 de morţi, iar chinezii 248. După consumarea incidentului, la 3 martie, cele două ţări, prin intermediul presei, şi-au adus reciproc învinuiri de încălcarea frontierei şi provocarea conflictului. La 7 martie, Consulatul Chinei la Moscova a fost pichetat de manifestanţi, în semn de protest faţă de evenimentele de la 3 martie de pe Damanskii. La 14 martie, orele 15.00, grănicerii sovietici au primit ordin să se retragă de pe insula Damanskii şi să revină la starea de pace. Imediat după retragere, însă, insula a fost ocupată de militarii chinezi. La orele 20.00 s-a dat ordin grănicerilor pentru reocuparea insulei. La 15 martie, orele 10.10, chinezii au lansat ofensiva: artileria a bombardat insula, iar cca. 5.000 de ostaşi chinezi au început operaţiunea de recucerire a insulei. Chinezii considerau că victoria va fi de partea lor, având în vedere că unităţile Armatei sovietice nu aveau

ordin să se implice, iar în faţă aveau cca. 40 de grăniceri, rezistenţa cărora credeau că uşor vor învinge-o. În condiţiile tot mai complicate pentru grăniceri, conducerea de la Moscova a decis dotarea grănicerilor cu 6 tancuri. Unul din aceste tancuri a fost distrus în lupte şi capturat de chinezi, şi se află în prezent într-un muzeu. La orele 17.0 chinezii erau gata de înaintare, care putea duce la reocuparea insulei. De la Moscova nu venea nici un ordin privind executarea unei contraofensive cu sprijinul armatei. Nimeni nu dorea să-şi asume responsabilitatea pentru emiterea unui astfel de ordin. În această situaţie, comandantul districtului militar Orientul Îndepărtat, general-colonelul Oleg Losik, a dat un ordin care a decis soarta conflictului; el a dispus bombardarea sectorului chinez cu artileria şi rachete „Grad”. Bombardamentul a durat 10 minute şi a afectat un segment de 10 km. de frontieră şi 20 de km. adâncime. Chinezii nu au mai dat nici un răspuns. Probabil că, comandamentul chinez nu prea mai avea cu cine comanda. În confruntările din 14-15 martie sovieticii au înregistrat 58 de morţi şi 94 de răniţi, iar chinezii între 100 (cifră oficială dată de autorităţile chineze) şi 3.000 de morţi, dispăruţi şi răniţi (estimări sovietice). În acele zile, când s-au produs confruntările din 14-15 martie, la Stokholm avea loc deschiderea Campionatului mondial la hochei. Iniţial, el urma să se petreacă la Praga, însă din cauza ostilităţii cehoslovacilor (în urma intervenţiei militare sovietice în Cehoslovacia din 1968), desfăşurarea campionatului a fost mutată în Suedia. Însă, şi acolo au venit foarte mulţi suporteri cehoslovaci, forţând graniţa cu Austria. Selecţionatele Cehoslovaciei şi a Uniunii Sovietice s-au întâlnit de două ori la acest campionat şi în ambele cazuri victoria a aparţinut Cehoslovaciei (2:0 şi 4:3). Campioană a devenit echipa Uniunii Sovietice, Cehoslovacia terminând campionatul pe locul trei.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Ostilitatea suporterilor cehoslovaci la meciurile cu Uniunea Sovietică a fost de nedescris. Unul din atacanţii cehoslovaci era Vaclav Nedomanski, iar suporterii cehoslovaci le spuneau sovieticilor: „Aveţi două probleme: Damanskii şi Nedomanski”. Ostilitatea s-a manifestat şi în teren. Un hocheist cehoslovac, după ce a marcat un gol în poarta sovieticilor, s-a aşeza într-un genunchi şi a luat crosa în aşa fel, de parcă ţinea un pistol-mitralietă, imitând că trage în hocheiştii sovietici. Aşadar, prin incidentele armate de pe insula Damanskii din martie 1969, chinezii au încercat să provoace Uniunea Sovietică la un conflict regional, ca s-o discrediteze în faţa opiniei publice internaţionale şi mai ales în faţa americanilor, cu care U.R.S.S. urma să încheie acel acord de limitare a armamentului strategic. Cu alte cuvinte, s-a încercat torpilarea concilierii U.R.S.S. cu Occidentul. În caz că, Uniunea Sovietică „admitea” ocuparea insulei, de asemenea i se ştirbea din imaginea de Mare Putere militară. Aici, trebuie să mai spunem că, nu există o cauză unanim acceptată a producerii incidentelor armate de pe Damanskii. Zece ani mai târziu, presa occidentală a scris (dar circulau şi zvonuri în U.R.S.S.) că, pentru respingerea atacului chinez din 15 martie sovieticii nu au utilizat rachetele „Grad”, ci o armă secretă de distrugere în masă. Se vorbea în primul rând despre aplicarea laserului. Drept dovadă, se susţine că, pentru punerea acestuia în funcţiune, a fost deconectată pe câteva minute, energia electrică pe o bună parte a teritoriului Uniunii Sovietice, fiind direcţionată spre acel laser, pentru alimentarea lui. Potrivit altor opinii, sovieticii ar fi lansat o bombă cu vacuum – explozie chimică masivă, fără efecte radioactive –, care pulverizează un nor de praf sau gaze, iar norul odată detonat produce efecte dezastruoase. Probabil că acel laser, despre care se vorbea, ar fi fost folosit la detonarea norului produs de bomba cu vacuum. După evenimentele de la 2-3 şi 15 martie 1969, provocările chineze au continuat, dar cu o mai mică intensitate şi amploarea, în alte sectoare ale graniţei. Spre exemplu, la 10 iunie 1969, la graniţa sovieto-chineză din Kazahstan, pe cursul râului Tastî, chinezii au deschis focul asupra grănicerilor sovietici. Incidentul a fost însoţit de un război mediatic: ministerul de externe sovietic şi-a exprimat protestul faţă de provocările chineze din 10 iunie, iar Radio Beijing a vorbit despre acest eveniment ca fiind o intervenţie militară executată de sovietici în teritoriul Chinei. De asemenea, s-a produs un incident

armat în zilele de 12-13 august 1969, în zona lacului Jalanaşkol, regiunea Semipalatinsk din Kazahstan. Chinezii au concentrat trupe în regiune şi manifestau ostilitate. Unul din grănicerii sovietici îşi amintea: „Maoiştii deveneau obraznici. Dacă înainte mergeau pe lângă noi (patrulele lor de grăniceri – n.n.) şi se făceau că nu-l văd nici pe ofiţerul sovietic, nici pe soldatul sovietic, acum însă (când ne vedeau – n.n.) făceau diverse grimase, ne scuipau şi strigau cuvinte injurioase”. Luptele din acest sector s-au dat la 13 august, după ce în noaptea acelei zile, câteva grupuri chineze de diversiune au trecut frontiera şi au mers la cca. 700-800 de metri în interiorul teritoriului sovietic, săpând şanţul pentru apărare. Sovieticii i-au somat să se retragă, însă chinezii au deschis focul. Schimbul de focuri a durat până la 08.15, când chinezii au părăsit poziţiile, înregistrând peste 20 de pierderi în oameni. Sovieticii au avut 2 morţi şi peste 15 răniţi. În anul 1969, soluţionarea problemelor de frontieră a fost lăsată pe seama militarilor. Diplomaţii nu s-au implicat, deoarece între cele două state nu existau relaţii diplomatice şi vărsările de sânge nu au putut fi evitate. Dar interesant este că ceea ce s-a produs în 1969, a fost din vina diplomaţilor, a celor din secolul XIX, care, profitând de slăbiciunea Chinei, au încheiat acordul de la Beijing (1860), încălcând prevederile internaţionale de demarcare a frontierei pe cursul fluviului. Adică, frontiera trebuia fixată pe linia navigabilă a râului, nu pe malul chinez, aşa cum se făcuse. După conflictele de la graniţă din anul 1969, părţile implicate în conflict au decis să se aşeze la masa tratativelor. La 10 septembrie 1969, preşedintele Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice, Alexei Kosîghin, la reîntoarcere de la funeraliile lide-

rului vietnamez Ho Şi Min, a făcut o escală la Beijing şi a negociat cu liderii chinezi chiar în aeroportul din capitala chineză. Atunci s-a decis păstrarea status-quo-ului valabil pentru acea zi de 10 septembrie, în care se desfăşurau tratativele. Adică, unităţile militare ale celor două state de pe graniţa comună, rămâneau pe loc şi nu se vor mai provoca la deschiderea focului. Odată ce insula Damanskii fusese reocupată de chinezi, decizia din 10 septembrie a recunoscut practic suveranitatea Chinei asupra acestui teritoriu. Începând cu anii 80, conflicte pe frontiera sovieto-chineză nu s-au mai atestat. În anii 70-80 autorităţile de la Moscova şi-au propus să prevină declanşarea unor asemenea conflicte, prin realizarea unui obiectiv foarte important – consolidarea demografică a părţii de sud din Orientul Îndepărtat sovietic, mai exact, a zonelor de frontieră cu China. În perioada anilor 1966-1980, s-a reuşit aducerea a 4,3 mln. de colonişti, atraşi în mare parte, de adaosul la salariu, care era de 20-100%. La 16 mai 1991, între China şi Uniunea Sovietică s-a semnat Acordul privind graniţele, care mai elimina din problemele teritoriale. În 1991, după demarcarea frontierei sovieto-chineze, insula Damanskii de pe noile hărţi politice se afla în China, purtând denumirea de Cijenbaodao. A urmat la 13 februarie 1992, adoptarea de către legislativul de la Moscova a hotărârii „Cu privire la ratificarea Acordului între U.R.S.S. şi China privind graniţa sovietochineză în partea răsăriteană”. Ultimul acord semnat între China şi Federaţia Rusă pe probleme de frontieră a fost semnat în anul 2004, prin care Rusia a cedat Chinei câteva teritorii aflate în diferend. Cu toate acestea, trecerile frauduloase de frontieră nu au încetat, fiind executate de localnici, de pescari etc.

19


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Istoria presei din Basarabia

Retrospectivă 1985-2009 (partea VI)

Presa moldovenească 2001-2005. Începutul tabloidizării de Marius TĂRÎŢĂ Cine va lua în mînă un număr al ziarului „Jurnal de Chişinău” din anul 2001 şi un alt număr din anul 2005, va avea o senzaţie izbitoare. Să fie doar vina ziariştilor? Nu cred, e o explicaţie mult prea uşoară. Cauzele sunt mult mai profunde… Politica editorială a „Jurnalului de Chişinău” implica analize serioase ale evenimentelor politice interne şi externe, abordarea echidistantă şi nepărtinitoare a acestora. Cu trecerea timpului, pe lîngă poziţionarea clară faţă de guvernare – se întîmplau doar lucruri rele, ziarul începe să se suprapună tot mai mult canoanelor pop-art-ului şi să practice fragmentarismul în ce priveşte dispunerea textelor şi discursurilor în pagină. Un regres semnificativ l-a constituit apariţia paginilor „sentimentale”. Acestea erau surprinse în România anului 2003 de către revista „Observator cultural” prin incadrarea în specia „pornografie morală” (o adevărată deschizătoare de „drumuri” în acest sens fiind emisiunea „Surprizesurprize” de pe TVR 1). În ce priveşte presa scrisă din R. Moldova, cea mai popular pagină de acest gen, în anii 1990 a fost rubric „Samariteanca” de la săptămînalul „Săptămîna”. Titlurile articolaşelor de pe paginile cu ştiri mondene, care mergeau mînă în mînă cu paginile sentimentale, arată o sărăcire spirituală fără margini a cititorilor. „În Japonia a apărut haina care te face invizibil”, „Sexul frumos şi periculos”, „Picanterii”, „Amici de beţie”, „Eminem se mută în casă nouă”, „Kylie îşi aruncă bikini pe piaţă”, „Haine cu telefon celular inclus”… („Jurnal de Chişinău”, februarie , nr. 65, p. 24). S-ar putea de obiectat că astfel arăta doar o singură pagină şi ce e rău în aceasta? Într-adevăr, aşa era la început. Însă degradarea nu presupunea doar astfel de pagini. Degradarea a însemnat şi folosirea unor termeni şi imagini, în analizele protoexperţilor moldoveni, care atunci încă nu se constituiseră într-o castă după cum sunt astăzi (cînd îi vedem zilnic), care au adus caragialismul în spaţiul public.

20

Dincolo de acestea, paleta abordată de redacţie era largă. Au fost şi multe articole grave, importante. Unul din acestea se constituie într-un barometru important - un editorial apărut în 17 ianuarie 2003. Titlul, „A doua Elveţie”, raportat la R. Moldova, ne duce cu gîndul la cîte oportunităţi ratate a avut această republică în anii 1990, şi cît de aproape, aparent, a fost de un model frumos de convieţuire şi dezvoltare care ar fi dus la prosperitate. „M. Druc declara la vremea lui (prin 1990 – n.n.) că R. Moldova va deveni a doua Elveţie. Vai, fumul dulce al iluziilor tinereţii! Nici n-am băgat de seamă cum, RM a devenit o a doua… Albanie”. În ce priveşte reîntregirea ţării – „Dar cine a estimat impactul pe care o va avea această „reîntregire”? Cum vom coabita cu aproape un million de oameni care nu au nimic în comun cu noi”? (autorul exagerează vorbind de un million, în realitate fiind circa 600 de mii, însă ideea rămîne valabilă. Cum ar putea fi depăşită înstrăinarea de pe Nistru? – n.n.) „Iar noi aşteptăm şi mai sperăm că va apărea cineva care ne va spune ce să facem ca să devenim o societate bogată… ca să curgă banii investitorilor, ca străinii să nu se teamă de noi ca de nişte sălbatici, ca să se micşoreze impozitele şi să se diminueze evaziunea fiscal, ca să bem mai puţin şi să citim mai mult, ca să nu scuipăm pe jos şi să nu mîncăm seminţe prăjite… ca să nu ne injure nimeni prin ziare atunci cînd ne numim români sau moldoveni, ca să nu ne temem de SIS, de Procuratură, de Preşedinţie şi de alte structure plătite din banii noştri, ca să zicem şi noi, odată şi odată: „Am terminat cu luptele, hai şi-om trăi oleacă”!... Ideea finală a articolului e una la care probabil ar fi subscris orice locuitor al R. Moldova. Problema care însă

apare ţine de cîteva aparente scapări ale autorului, dar care pentru un cititor atent, schimbă sensul articolului. “Mai bine propunea (cu referire la un ministru – n.n.) să sărbătorim Crăciunul pe 25 decembrie” (ce legătura are schimbarea datei Crăciunului cu problemele pe care chiar autorul le-a enumerat în final că ar vrea să fie rezolvate? Un început de stereotipie – n.n.). Unul din scopurile evidente ale jurnaliştilor oneşti, e să prezinte cititorului/ cetăţeanului, probleme reale ce există în societate, în capitală sau în provincie (străduindu-se mai puţin să caute vinovaţi, ci să găsească soluţii). Un articol trist, care reflecta lumea unui sătuc în martie 2001, fusese întitulat – „Ne încăpăţînăm să trăim…”. Autorul, Ştefan Soltan, s-a deplasat într-un sat „uitat” – Căşlea, comuna Ghiliceni, jud. Bălţi. - „Ajutaţi-ne cu ceva să scăpăm de mizerie… Spuneţi lumii cum trăim, poate cineva o să ne audă. Cuvintele astea, bîiguite, pe un ton vag plîngăreţ, mi s-au părut că sunt expresia unei sfîşietoare tristeţi de oameni abandonaţi. Însoţit de directorul şcolii, prin întunericul coridorului, am ieşit afară. Ne-am oprit lîngă portiţă. El parcă vroia să-şi ceară scuze de la mine pentru nu ştiu ce. Cred că tot ce putem face mai bine acum e să ne încăpăţînăm să trăim – mi-a spus el, întinzîndu-mi mina de rămas bun”. („Jurnal de Chişinău”, 16 martie 2001). După 10 ani de independenţă, starea descrisă mai sus nu poate fi decît un amar barometru. Cu timpul însă, astfel de abordări vor dispărea. În mod normal un ast-


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

fel de reportaj trezea tristeţea şi conştiinţa şanselor irosite şi a greşelilor numeroase făcute de conducători şi intelectuali. Mai tîrziu, ziarele, vor aborda astfel de teme pentru a le subsuma interesului politic, sau pentru a scandaliza. Un alt „Jurnal”, cel „Naţional” a continuat să apară doar pînă în luna noiembrie 2001. În comparaţie cu alte ziare ale timpului, acesta se pretează mai uşor unor interpretări maniheiste. Ştirile politice erau prezentate interesant şi foarte punctual. După întîlnirea de la începutul lunii august 2001, a Preşedintelui V. Voronin cu liderul tiraspolean V. Smirnov, „Jurnalul Naţional” a publicat un reportaj fără precedent pentru presa moldovenească. De obicei aceasta aborda diferendul timid. În schimb, jurnalistul C. Mihalache de la acest ziar, a folosit nişte formule tăioase, dar şi destul de exacte. Intertitlurile articolului principal (din 9 august 2001) erau – „Călătorie spre „epoca brejnevistă”, „Leul circulă de mult prin Transnistria, numai că Smirnov nu recunoaşte aceasta”, „Ştampila va fi oferită transnistrenilor numai împreună cu vameşii moldoveni” etc. Erau promiţătoare. Însă întîlnirea ulterioară, programată pentru 19 septembrie 2001, nu a mai avut loc. Tiraspolul nu a primit noile ştampile vamale moldoveneşti de la 1 septembrie 2001, ca urmare a aderării R. Moldova la OMC, ceea ce i-a redus simţitor capacităile de export. Pe de altă parte, „Jurnalul Naţional” publica prea multe pagini ce ţineau de aşa-numitul show-biz sau de senzaţional. Uneori, complet nejustificat, pe prima pagină erau publicate chenare cu „ştiri” din cronica criminală, care de altfel deja la acel moment era destul de bine receptată de publicul din România. În Moldova însă cititorii încă mai avea reţineri faţă de astfel de „ştiri”. O mostră de articol căruia cu greu îi poate fi găsită o explicaţie, a existat în nr. 210, din 10 noiembrie 2001 (unul din ultimele numere). Pe prima pagină, lîngă o imagine de desene animate pentru adulţi, a unei femei îmbrăcate sumar, apare titlul – „Prostituatele domină topul persoanelor arestate de poliţişti”. Însă articolul (la p. 8, rubrica „Cronica neagră”, sugestiv, nu? – n.n.) începe cu o informaţie ce nu are nici o legătură cu titlul. „Datorită faptului că din ce în ce mai multe femei poartă arme delicvenţa feminină a crescut continuu în ultimii 20 de ani” (unde? în ce ţară? – n.n.). Pe la mijlocul textului apare un intertitlu absurd – „Majoritatea fetelor ajung să-şi cîştige existenţa pe stradă”. Autorul, care aşa şi nu apare în pagină,

o fi avut în vedere un context anume, cel al familiilor cu abuzuri. Dar nici atunci nu poţi lansa aşa informaţii. În principiu în text lipsesc trimiteri la vreo sursă, studiu, bază de date, de asemenea nu e specificat cu referire la ce ţară erau informaţiile. Cui serveau astfel de texte? Rămîne neclar şi astăzi. Deşi azi presa deja e plină de ele. În septembrie 2001 la Chişinău a apărut un săptămînal nou – „Timpul”. Publicaţia avea 32 de pagini (tiraj 8.250), după cum avusese şi „Flux”-ul de altădată (în anul 1995). Preşedinte onorific era scriitorul Serafim Saka, iar redactor-şef fostul editorialist de la „Flux”, C. Tănase. Ca şi în perioada anterioară, acesta a pus accentul în textele sale pe satiră şi nu pe analize punctuale şi pertinente. De exemplu în 28 septembrie 2001, editorialul avea titlul – „Moldova încotro? Spre stepele mongole, mai aproape de talibani, sau spre Europa, mai aproape de Luvru”. De fapt prin acest text, în presa din Moldova s-a deschis o eră nouă, care se va manifesta din plin ceva mai tîrziu. Aceasta a presupus trecerea definitivă a editorialiştilor, ce e drept nu imediat, ci treptat, la texte pline de clişee şi metafore, care încearcă să imite stilul lui Caragiale, dar care în cea mai mare parte conţin cuvinte „ce din coadă au să sune”. Ce e cu aceste clişee? – „stepe mongole”, „talibani”, „Luvru”? La începutul lunii octombrie 2002, la Chişinău a avut loc reuniunea şefilor de state din CSI. Unica informaţie care a contat pentru „Timpul” în acel context, a fost faptul că preşedintele moldovean ar fi dăruit celui rus un crocodil de sticlă, fapt care l-a nemulţumit pe acesta din urmă. Ar fi fost mai potrivit să se facă o analiză respectivei organizaţii, perspectivelor ce le are sau nu le are, şi dacă R. Moldova a avut ceva sau nu de cîştigat de pe urma acelui summit. În general, în perioada ce a urmat, dincolo de opoziţia clară faţă de guvernare, „Timpul ” a reuşit să menţină o distanţă respectabilă faţă de partidele politice, ducînd o linie proprie în acest sens. Detaşarea aceasta transpare şi din editorialul din 30 ianuarie 2004 (nr. 4), înr-un an preelectoral, în care C. Tănase apărea în postura de „între războaiele albe şi roşii”, iar editorialul era adresat veveriţelor. O rubrică interesantă în ziarul „Timpul” a fost „Masa rotundă”, iar după caz

„Cronos”. Ca un exemplu grăitor în acest sens e tema mesei rotunzi din 27 februarie 2004 – „Comerţul exterior al republicii Moldova în regres continuu”, la care au participat mai mulţi bussinesmani şi experţi. Problema aceasta rămîne valabilă şi astăzi, însă nu mai e abordată decît prin prisma intereselor de grup. Iar importurile continuă să crească. Un alt ziar care a dispărut, a fost „Ţara” (avea în total patru pagini mari), publicaţie de informaţie şi analiză care apărea încă din anul 1990. Din punct de vedere politic ziarul s-a postat tot timpul clar pe dreapta eşichierului politic. Aceasta presupunea şi publicarea a diverse articole cu caracter istoric care comemorau victimele din perioada regimului totalitar comunist. Pe de altă parte erau articole legate de importanţi părinţi mărtusiritori români ai ortodoxiei în secolul al XX-lea. După cum era şi de aşteptat, după februarie 2001, ziarul a fost prins în lupta politică, postîndu-se hotărît în opoziţie faţă de noua guvernare. Colaboratorul cel mai reprezentativ al ziarului era jurnalistul Petru Bogatu, care de obicei semna un editorial pe prima pagină. Aprecierile şi previziunile privind politica internă, au fost de mai multe ori inexacte. Aici se înscrie şi un text din august 2001 – „Voronin rupe în două partidul de guvernămînt”? Pînă la urmă, prima sciziune în PCRM a apărut mult mai tîrziu. În schimb, de un real interes erau editorialele cu referire la politica externă a R. Moldova, dar şi a evoluţiilor din plan global între marii actori ai relaţiilor internaţionale, inclusiv organizaţii precum UE, OSCE, Consiliul Europei (vezi de exemplu – „Un fiasco simptomatic la Porto”, din 12 decembrie 2002). Astfel de editoriale necesitau şi un efort de analiză, de aceea erau mai puţin metaforice decît celelalte discursuri din peisajul editorialisticii moldoveneşti. Ziarul a dispărut la sfîrşitul anului 2002. Ceea ce a fost în acel moment o pierdere vizibilă pe piaţa presei din republică. continuarea în pagina 32

21


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Din culisele istoriei

Boris Erhan

Istoria unei dragoste între agenţi secreţi de Pavel Moraru În paginile revistei „AXA”, am considerat necesar să prezentăm şi activitatea unui alt militar şi ofiţer de informaţii al Armatei române de origine basarabeană – Boris Erhan. El s-a născut la 19 iulie 1897 în Chişinău şi era fiul lui Vasile şi a Elenei, care după evacuarea Basarabiei din 1940, s-a stabilit la Galaţi. În anul 1917 a absolvit cele şapte clase ale Liceului Real de Băieţi nr. 4 „Alecu Russo” din Chişinău. În perioada 1 octombrie 1920 – 1 iulie 1922 şi-a continuat studiile la Şcoala Militară de Artilerie, la absolvirea căreia a fost avansat în gradul de sublocotenent. În 1929, îşi făcea serviciul în garnizoana Chişinău, în Regimentul 30 Obuziere, având deja gradul de locotenent şi era înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. De la absolvirea Şcolii Militare de Artilerie (1 iulie 1922) şi până la 3 iulie 1943 a fost ofiţer activ (la 1 martie 1935, a fost avansat în gradul de căpitan). De la declanşarea războiului împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941) şi până la 10 ianuarie 1942, s-a aflat pe frontul antisovietic cu Regimentul 4 Artilerie Fortificaţii. Din august 1942 începe o etapă interesantă din viaţa lui, plină de pericole, o perioadă care i-a marcat destinul – a fost adus la conducerea Subcentrului „H.1” al Centrului „H” (despre care am vorbit în numerele anterioare ale revistei), de pe lângă Corpul 1 Armată român (în august 1942, Corpul asigura paza litoralului Mării Azov, iar apoi a înaintat spre Cotul Donului), iar la 5 noiembrie 1942, trecut la dispoziţia Corpului 4 Armată român (care se afla în Cotul Donului). La 21 aprilie 1943, Centrul de Informaţii „H” plasează un subcentru informativ la Gostagaievskaia (ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă), denumit Subcentrul Taman, aflat la postul de comandă al Corpului de Cavalerie român, care era condus de Onisifor Prodan, ajutat de B. Erhan, (organul de mobilizare a lui B. Erhan pentru Centrul „H” era Regimentul 8 Artilerie).

22

Deşi, (la fel ca Dumitru Bogos) era străin de activităţile informative şi contrainformative (la Subcentrul „H.1” s-a ocupat mai mult de exploatarea informativă a prizonierilor şi dezertorilor sovietici), numirea lui B. Erhan în noua funcţie (la Subcentrul Taman) a prevăzut o activitate inedită pentru el, de culegere a informaţiilor în teren, pe care a trebuit s-o înveţe „din mers”. Referitor la această situaţie, şeful Centrului „H” spunea atunci despre B. Erhan: „Ofiţerul este nou în serviciu; pentru iniţiere a fost repartizat la Subcentrul Taman împreună cu Căpitanul Prodan”. După ce a activat în cele mai periculoase sectoare ale frontului, în noiembrie 1943 a fost propus pentru decorare cu ordinul Steaua României, clasa a V-a, cu spade şi panglici de Virtute Militară. În acest sens, şeful Centrului „H”, lt.-colonelul D. Bădărău, a înaintat Secţiei a II-a a M.St.Major un raport, în care printre altele menţiona: „Din luna Aprilie – August a.c. (1943, B. Erhan – n.n.) a îndeplinit funcţia de ajutor la un organ informativ în capul de pod Kuban, unde datorită curajului şi bărbăţiei sale, de nenumărate ori s-a dus în linia I-a pentru exploatarea surselor informative. (...) Adeseori a fost surprins de bombardamente, în plus chiar însăşi deplasările pe care le făcea erau legate de pericolul atacurilor partizanilor din spatele frontului. Cu toate acestea ofiţerul nu a pregetat un moment, atunci când nevoile serviciului cereau prezenţa lui într-un punct al frontului, indiferent de situaţie, să tergiverseze executarea misiunii în speranţa că o amânare ar putea să înlăture pericolele la care urma să se expună. Misiunile le-a executat cu pricepere, tragere de inimă şi dezinteresat”. La 3 august 1943, (după un concediu de o lună de zile – 3 iulie-3 august 1943) a

fost trecut în rezervă şi detaşat la Corpul Teritorial Covurlui (jud. Covurlui cuprindea partea de est a actualului jud. Galaţi). În noiembrie 1943, alături de alţi şase colaboratori ai Centrului „H”, a fost decorat cu medalia germană Bătălia de Iarnă 1941/1942, iar în mai 1944 cu ordinul Vulturul German, clasa a II-a. La 16 martie 1944, Subcentrul Nr. 6 Simferopol i-a trimis Centrului „H” o informaţie cu adevărat şocantă: „Organele germane (de siguranţă – n.n.) [au] arestat o organizaţie [de] spionaj, şefă fiind individa Fedorcenko Eudokia Grigorievna din Gostagajewskaja, cunoscută lui Erhan Boris”. Misiunea acestei organizaţii era de a fila şi apoi a răpi pe toţi colaboratorii „serviciului secret român” (Centrului „H”). Trei zile mai târziu, şeful Subcentrului Nr. 6 Simferopol, maiorul Vasile Patriche, a înaintat Centrului „H” declaraţiile spioanei Fedorcenko, menţionând că, din cauză că spioana a spus că îi cunoaşte pe unii ofiţeri din cadrul Centrului „H”, maiorul Gircke, şeful S.D.-ului din zonă, l-a invitat la cercetări. Maiorul V. Patriche a asistat la interogatoriu împreună cu căpitanul Baltag, şeful Serviciului Special de Informaţii din Simferopol. După cercetările germane, spioana a fost adusă pentru continuarea investigaţiilor la sediul Subcentrului Nr. 6 Simferopol. Din cercetările efectuate, reieşea că, Fedorcenko avea şi intenţia de


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

a recruta pe cineva din Odessa pentru a-l trimite la Galaţi, unde urma să se deplaseze Centrul „H”. Împreună cu Eudokia Fedorcenko a acţionat şi agenta sovietică Liubovi Bacinskaia, care a avut relaţii intime cu diferiţi ofiţeri români şi de la care afla diverse informaţii. În declaraţiile date structurilor informative româneşti, agenta Fedorcenko relata următoarele: „În luna Aprilie (1943 – n.n.), la o prietenă, am cunoscut nişte ofiţeri români şi anume Boris Constantinovici (Erhan – n.n.), cu gradul de căpitan şi Serghei, tot căpitan, care s-au recomandat a fi cavalerişti. După aceasta Boris a început a-mi face curte, eu am fost atrasă de judecata lui sănătoasă şi bogată, nu ştiu ce a găsit el în mine, dar cert este că am simţit o atracţie reciprocă şi am început a ne întâlni. El vedea că eu sunt tot timpul ocupată cu spălatul la nemţi, cu cârpitul, etc. Şi a luat hotărârea să mă ajute, întrucât sub raport material, familia mea trăia foarte rău, având 5 membri adulţi şi 6 copii. El mi-a spus să părăsesc lucrul la nemţi şi a început să mă ajute materialiceşte, totuşi era greu să asigure existenţa unei familii de 11 oameni şi atunci, văzând că trăim prost mi-a propus să lucrez la ei. El mi-a spus că lucrează la Marele Stat Major Român şi că vrea să mă ajute să-mi creez o existenţă mai bună, şi ca eu să încep a lucra ca informatoare sau agentă şi atunci voi fi materialiceşte asigurată. Sentimentele mele pentru el erau jignite, eu credeam că el mă iubeşte sincer, iar după propunerea sa, am rămas la părerea că totul a fost un simplu joc pentru a mă recruta. Atunci el a renunţat la propunerea sa şi a început a mă ajuta fără a-mi aminti de lucru. Am trăit astfel cu el până la 4 August 1943, când el a plecat în concediu în România. Boris mi-a făcut cunoştinţă cu Cpt. Popa, iar apoi după plecarea lui Boris, în locul său a venit Căpitanul Cononovici pe care l-am cunoscut prin Căpitanul Popa la Gostagajewskaja. La 27 August am primit o scrisoare cu fotografie de la Boris din Galaţi, prin Dl. Cpt. Popa. Dl. Cpt. Popa mi-a propus a mă ajuta materialiceşte după plecarea lui Boris, dar eu am refuzat orice ajutor, întrucât nu vroiam a fi povară pentru nimeni”. La 24 Septembrie 1943, localitatea Gostagaievskaia a fost ocupată de trupele sovietice, iar Fedorcenko nu s-a retras împreună cu autorităţile române şi germane, rămânând pe loc. Subcentrul Centrului

„H” din localitate s-a retras subit, astfel că Fedorcenko nu a avut nici o posibilitate să se evacueze. A fost arestată de sovietici şi, deoarece se ştia că a avut relaţii cu „Serv.[iciul] Contrainf.[ormativ] Român”, i s-a dat misiunea de „a studia serviciul contra-informativ al inamicului: dislocarea comandamentelor şi a filialelor, compunerea lor şi agentura formată din populaţia locală şi în limita posibilităţii de a afla asupra trimiterii spatelui frontului sovietic de agenţi români. Misiunea trebuia îndeplinită pe calea întâlnirii cu ofiţerii români cunoscuţi din Serv.[iciul] Român de Contrainformaţii (Centrul „H” – n.n.), a mă angaja la lucru în unitatea lor în calitate de chelneriţă sau femeie de serviciu şi a studia astfel ordinea lor de bătaie şi agentura”. În caz contrar era ameninţată cu moartea, pentru trădare şi colaborare cu autorităţile de ocupaţie. Executându-şi misiunea, Fedorcenko a identificat noul sediu al Subcentrului Taman, retras din Gostagaievskaia la Simferopol. A mers acolo şi a lăsat un bileţel pentru B. Erhan: „În scrisoarea către Boris (...) – relata Fedorcenko, – imploram pe Boris să vină dacă se poate (de la Galaţi pe front – n.n.) şi am accentuat de câteva ori că aceasta nu este o searbădă dorinţă de a ne întâlni, ci este chemarea şi nevoia întregului meu suflet, eu credeam că el mă va ajuta să plec cu el (fiind îndrăgostită de el – n.n.) sau va veni şi eu îi voi povesti totul..”. despre recrutarea făcută de serviciul de informaţii sovietic şi misiunea primită. Însă răspuns de la Erhan nu a mai venit. Într-un moment dat, Fedorcenko renunţase să mai execute misiunea, dar fiind o piesă de grad inferior (şi nu şefă a organizaţiei de spionaj, după cum susţineau germanii) din agentura sovietică din Crimeea, era presată să-şi îndeplinească însărcinările primite. După retragerea autorităţilor militare române din Crimeea la Odessa, Fedorcenko a primit dispoziţii să plece la Odessa unde să-şi continue misiunea. La Odessa, Fedorcenko a fost arestată de autorităţile germane, în urma acţiunii contrainformative a doi agenţi germani recrutaţi la Odessa. Misiunea de infiltrare în structurile informative româneşti şi, eventual, răpirea funcţionarilor importanţi ai acestor servicii, nu a reuşit, şi aceasta în mare măsură, din cauza relaţiei din trecut a Eudokiei Fedorcenko cu Boris Erhan şi a simpatiilor rusoaicei pentru căpitanul basarabean al Armatei române. Nu ştim dacă cei doi s-au mai întâlnit vreodată.

Investigaţie clasată în cazul omului de zăpadă „Hitler”

Procurorii din Stuttgart au declarat că au renunţat la investigarea cazului omului de zăpadă care, în mod straniu, semăna cu Adolf Hitler. Un grup a înaintat o plângere la sfârşitul lui ianuarie precum că omul de zăpadă violează legislaţia germană cu privire la interzicerea reproducerii simbolurilor şi sloganurilor naziste. Omul de zăpadă, cu mustaţa distinctivă a la Hitler şi cu mâna ridicată în semn de salut, a fost ridicat în faţa unui local frecventat de extremişti de dreapta în Schorndorf, în apropierea oraşului Stuttgard în Sud. Cazul a fost clasat săptămâna aceasta după ce poliţia nu a reuşit să identifice autorii, a declarat procuratura. Purtătoarea de cuvânt a menţionat pentru Agenţia de presă germană că “Nu orice asemănare cu Hitler este un simbol interzis”. Până la clasificarea cazului, omul de zăpadă s-a topit. Pentru autorităţile germane este o rutină primirea plângerilor de acest gen. Vara trecută, un sculptor german a fost subiectul unei investigaţii după ce a afişat un pitic de grădină, cu mâna ridicată în semn de salut nazist. În 2006, un comerciant german a fost amendat cu 3.600 euro pentru că purta svastici tăiate pe nasturi şi maiouri în semn de protest faţă de extremismul de dreapta. Curtea Federală de Justiţie din Karlsruhe a schimbat ulterior verdictul, spunând că nu este infracţiune penală utilizarea unor simboluri care arată îm mod evident opoziţia faţă de nazism

23


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Clasicii nostri

Nichifor Crainic: Religia, politica şi necesitatea reînnoirii fragment din eseul „Despre demofilie”, publicat în revista „Gândirea” în 1940 Dela sfârşitul anului academic, până la începutul noului an n-au trecut decât trei luni: Iulie, August şi Septembrie. O simplă vacanţă de vară. Dar în acest interval atât de îngust, s-au petrecut cu ţara noastră, atâtea întâmplări şi atâtea transformări încât ar putea să umple cu drama lor un veac întreg de istorie. Ne-am despărţit unii de alţii într-o Românie mare şi glorioasă; ne revedem unii cu alţii într-o Românie ciopârţită şi umilită. La răsărit şi miază-noapte am pierdut jumătate din Moldova lui Ştefan-Vodă. La miază-zi, o bună parte din Dobrogea. La apus, jumătate din Transilvania. În total, şapte milioane de locuitori, dintre cari aproape patru milioane de Români neaoşi şi, odată cu ei, o treime din suprafaţa pământului strămoşesc. E o dramă a neamului nostru, vecină cu o catastrofă. Lovit fără cruţare, neamul acesta peste măsură de răbduriu, neputând să reacţioneaze în afară, a reacţionat în lăuntru. Regimul politic care, împotriva tuturor prevenirilor rostite răspicat de naţionaliştii prigoniţi pentru ele ca pentru crime, - regimul deci, care a pregătit această nenorocire, s-a prăbuşit. De sub dărâmăturile naţionale, a ieşit la suprafaţă o lume nouă şi tânără, aducând din subteranele fioroaselor prigoane de până ieri nădejdea viguroasă de refacere a unui neam bântuit de toate blestemele. Lumea această nouă vine dintre morminte la conducerea statului; ea a trăit ani de zile în vecinătatea nefiinţei şi are experienţa durerii fără nume. Cine a suferit adânc şi a biruit moartea cucerind puterea statului, are în faţă două căi deschise: dacă suferinţa nu l-a călit îndeajuns, el se îmbată de alcoolul biruinţei şi îşi arogă dreptul desfătărilor ca o răsplată pentru cele îndurate; dacă suferinţa însă l-a călit şi l-a reclădit în moralitatea lăuntrică, el capătă o infinită înţelegere pentru poporul care sufere şi pe care se simte chemat să-l conducă. Toată problema complexă a conducerii se poate reduce la atitudinea sufletească a conducătorilor faţă de poporul condus.

24

Omul în genere e alcătuit din cele două impulsuri fundamentale, care îi călăuzesc conservarea şi desăvârşirea fiinţei: impulsul egoist şi impulsul altruist. Echilibrarea lor în aceeaşi persoană dă un tip de moralitate mediocră. Dominaţia egoismului duce la monstruositatea morală. Sub imperiul altruismului însă omul poate atinge desăvârşirea sfinţeniei. Transpuse în atitudinea politică a conducătorului, cele două impulsuri pot considera în poporul condus fie o pradă de exploatat, fie o durere imensă ce trebuie vindecată. Cu alte cuvinte, precum un chip se răsfrânge în imaginea fotografică după care recunoaştem, tot astfel chipul lăuntric al conducătorului îşi apasă pecetia proprie în opera pe care o săvârşeşte asupra colectivităţii. Una din cele mai cinice idei din câte s-au rostit în lume este aceea că între politică şi morală ar exista o incompetenţă reciprocă şi că religia ar fi fost o chestiune particulară, fără nici un amestec în viaţa publică. În lunga şi dezastruoasă experienţă democratică, într-adevăr nici morala şi nici izvorul ei, religia, n-au avut mare amestec în trebile de stat. Căci din momentul ce mulţimea nu era considerată decât ca o pradă de exploatat în folosul conducătorilor, principiile credinţei şi ale eticei n-aveau ce căuta în politică, fiindcă erau incomode. Criteriul Mântuitorului că după fapte se cunoaşte omul precum pomul se cunoaşte după roade, e de o valabilitate veşnică. Dacă politica nu e altceva decât acţiunea unui ins sau a unui grup de a ridica poporul, cu toate mijloacele pe care puterea de stat le pune la îndemână, atunci această politică nu se poate scoate

din cadrul moral, fiindcă ea e dimpotrivă, arta insului superior de a sta în slujba naţiunii. Nicăieri ca în politică nu e dată omului mai din plin posibilitatea de a-şi exercita egoismul sau de a-şi revărsa altruismul. Câmpul moral cel mai larg, ce se deschide omului pentru a face binele, e politica. Tocmai de aceea, între teologie şi politică e o legătură atât de organică cum nu există între politică şi niciuna dintre celelalte discipline ale spiritului. Teologia, care e ştiinţa binelui şi a izvorului său de dincolo de lume, vede şi este obligată să vadă în politică imensul câmp de aplicare a principiilor ei, ce trebuesc încarnate în viaţa omenirii. Ultimul deceniu de viaţă românească a pus în discuţie acest raport, şi oamenii politici ai trecutului regim au atras consecinţele cele mai dureroase asupra teologiei şi a Bisericii, din pricina amestecului lor


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

în viaţa politică. Se ciocneau împreună cele două concepţii contrare de care am pomenit. Oamenii egoismului democratic, care vedeau în politica arta de a exploata mulţimea anonimă şi amorfă în folosul unui club de partizani, se arătau revoltaţi de atitudinea morală, pe care năzuiau s-o afirme în viaţa publică teologia şi Biserica şi au lovit deopotrivă şi Biserica şi teologia, fără să aibă curajul bolşevic de a le nimici cu totul, cum ar fi dorit. Constatarea că în toate mişcările noastre naţionaliste de stil nou, care au năzuit şi năzuiesc să creeze în ţară o ordine morală opusă fărădelegii democratice, teologii tineri şi preoţii au desfăşurat şi desfăşură o activitate de mare însemnătate, vine să ilustreze însă principiul că între teologie şi politică există o legătură organică. Ca unul care cunosc toate aceste mişcări de primenire a neamului românesc, în începuturile şi în evoluţia lor, afirm că aportul tinerilor teologi e considerabil nu numai ca un număr şi ca devotament, dar mai ales ca înzestrare a naţionalismului românesc cu o spiritualitate de natură creştină, adică cu ceeace alcătueşte specificul superior al acestui naţionalism faţă de toate celelalte forme politice similare din Europa. Ce a împins oare elementul teologic în vălmăşagul acestor lupte politice şi ce l-a determinat să joace un rol hotărâtor în făurirea fisionomiei creştine a naţionalismului românesc? Poate egoismul unei cariere uşoare pe seama mulţimilor populare? Dar toţi acei cari, dintre teologi şi dintre clerici, au judecat astfel, au dezertat dela principiile creştine şi s-au înscris în cluburile democratice, unde fără risc şi fără jertfă puteau găsi ceeace căutau! Participarea masivă şi totdeodată calitativă a tinerei lumi teologice la mişcările de reînnoire naţionalistă nu se poate lămuri decât prin afinităţile organice dintre substanţa morală a teologiei şi scopurile nobile, propuse de aceste mişcări. Din clipa în care o mişcare politică îşi pune problema reînnoirii omului care, la rândul lui, să reînnoiască poporul, tânărul teolog se găseşte acolo în elementul său firesc fiindcă toată concepţia şi toată educaţia lui sunt făcute în vederea acestei reînnoiri. Problema omului nou, exprimată poate vag în domeniul politic, pentru el se precizează imediat ca o problemă de rezidire sufletească în Iisus Hristos. Pentru el „mântuirea neamului” care poate fi o idee pur omenească, îmbracă imediat prestigiul mântuirii religioase. Pentru el, ideea de a sluji poporului se transformă imediat în misiunea şi în sacrificiul, pe

care le cunoaşte din viaţa Mântuitorului. Pentru el, mucenicii luptei şi ai prigoanei capătă oarecum aureola haghiografică. Pentru el, mişcarea politică devine astfel teologie şi preoţie dinamizate în vastul câmp al vieţii naţionale. O singură regulă mai i se impune dela sine, pentru a salva puritatea credinţei cu care a intrat în luptă: aceea de a rămâne credincios până la capăt principiilor creştine, aceea de a nu le lăsa să degenereze şi să se desfigureze sub pasiunea luptei, nici în sufletul său, nici în sufletul camarazilor săi. Un teolog, care activează public în numele creştinismului, dar contrar doctrinei Mântuitorului lumii, e o apariţie mult mai monstruoasă decât aceea a unui politician democrat, care exploatează poporul în numele binelui statului.

Atitudinea publică a teologului se conturează astfel din trei puncte de vedere: faţă de Mântuitorul, faţă de camarazi şi faţă de popor. Faţă de Mântuitorul el va fi ucenicul care nu-l trădează; faţă de camarazi, un apostol discret şi prietenos al Evangheliei: faţă de popor, un salvator după concepţia Bisericii naţionale. Ce însemnează ucenic credincios al lui Hristos e o chestiune asupra căreia nu e nevoe să insistăm aici. Din evidenţa acestei atitudini decurg celelalte două. A fi apostol discret şi prietenos între camarazi e unul lucru absolut necesar. Camarazii cu altă formaţie intelectuală sunt dispuşi să înţeleagă uneori creştinismul în felul lor, să-l adapteze modulului lor de a gândi şi de a lucra. Această atitudine însă nu este cea creştină, chiar dacă ei ar pune un zel înflăcărat în cauză. Căci dacă ţinem să înţelegem creştinismul după capul nostru al fiecăruia, nu înseamnă că prin

aceasta ne încreştinăm noi, ci mai degrabă că descreştinăm doctrină Mântuitorului, reducând-o la modul nostru de înţelegere, care e arbitrar fiindcă e individual. Creştinismul nu se poate înţelege decât în felul lui Iisus Hristos după metoda ecumenică a Bisericii. În cazul acesta, trebue să renunţăm la părerile noastre individuale şi să ne adaptăm spiritul la doctrina sacră. Procesul asimilării creştine, fie intelectual, fie moral, nu însemnează o asimilare a creştinismului în doctrina sau în fiinţa ta, ci, dimpotrivă, o asimilare a ta în corpul mistic al lui Hristos. Apostolatul camaraderesc al teologului va avea deci în vedere suirea tuturor prietenilor de luptă la nivelul supraomenesc de înţelegere a lui Iisus Hristos, înlăturând odată cu aceasta primejdia de desfigurare a doctrinei după mentalitatea noastră individuală, care e mai totdeauna orgolioasă, chiar atunci când se iluzionează că este creştină. Vă amintesc în această privinţă cazul pilduitor petrecut acum câţiva ani în lumea catolică a Franţei, între Charles Maurras, venerat şef al naţionalismului francez, şi între Jacques Maritan, celebrul filosof neotomist. Erau camarazi de mişcare politică. Maurras însă înţelegând catolicismul într-un fel foarte personal şi atacând violent de Papa fiindcă nu gândea politic după modul maurrasian, Jacques Maitain, când a văzut că nu mai poate îndrepta lucrurile, s-a despărţit cu durere de genialul său camarad de luptă, fiindcă voia să rămână credincios Bisericii catolice. Charles Maurras a fost condamnat de Papa, iar Jacques Maritain a atacat furibund de maurrasieni că i-a trădat. Ce se întâmplă însă? Peste câţiva ani, Charles Maurras, recunoscându-şi greşala, cere iertare Papei printr-o zguduitoare scrisoare publică, iar Papa îi acordă iertare. Este evident că în acest caz resunător, cel care a avut dreptate şi atitudine ireproşabilă a fost Jacques Maritain. Din moment ce afirmi că faci politică de natură creştină, nu eşti tu care dai directivele creştine, ci care le primeşti dela Biserică. Dacă ar fi urmat pe Maurras în erorile lui, Maritain ar fi trădat Biserica, dovedindu-se totdeodată un rău camarad al celui dintâi. Rămânând însă ucenic credincios, însăşi despărţirea lui Maurras a însemnat pentru acesta un protest de natură apostolică de vreme ce, până la sfârşit, şi-a recunoscut greşala. În concluzie, celebrul filosof neotomist s-a dovedit nu numai un ucenic credincios al Bisericii, dar şi un bun camarad, care şi-a recâştigat prietenul pentru cauza creştină. (Gândirea, 1940, an XX, nr. 1)

25


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Interviu

„Trebuie să fim oneşti cu noi înşine, să încercăm să ne întrebăm ai cui fii suntem şi pentru ce am venit în această lume” Interviul cu maica Epistemia, stareţa mănăstirii „Sfântul Marele Mucenic Gheorghe” (Suruceni) - De ce este nevoie de introducerea disciplinei „Bazele ortodoxiei” în programul de învăţământ? De ce această necesitate a apărut acum şi nu a fost formulată mai devreme?

-De fapt, realizarea educaţiei religioase în învăţământul preuniversitar nu este o noutate. Lucrul acesta a fost propus cu mulţi ani în urmă. Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove a făcut nenumărate demersuri către fostele guvernări pentru a fi introdusă această disciplină. De ce astăzi s-a reluat această chestiune? Deoarece climatul moral-spiritual din societate lasă mult de dorit. Desolidarizarea de sacru constituie drama lumii contemporane. Suntem într-un vacum spiritual, în care nihilismul, această „filozofie luciferică”, cum o numeşte părintele Serafim Rose, se face auzit din ce în ce mai mult. Actualmente se crede într-un adevăr relativ, într-un adevăr virtual, ca urmare a păcatului ce întunecă mintea omului creat cu potenţialităţi reale, ontologic puse în noi, de a fi chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Părăsirea credinţei într-un Adevăr Absolut, într-un Dumnezeu creator şi proniator, Dumnezeu ce ne-a creat pe noi, şi nu pe care l-am creat noi, are un impact serios asupra mentalităţii omului contemporan. Trăim într-o societate axată preponderent pe pseudo valori, societate secularizată intensiv. În acest context, familiarizarea tinerei generaţii cu adevăratele valori, valori ce parvin din Credinţa noastră milenară, e o condiţie fără de care nu se poate. Suntem un popor de sorginte latină, dar cu însemne ortodoxe din naştere, scrise nu doar pe lespezi de piatră, ci în inimile noastre. După spusa unui ierarh ortodox, „standardul de civilizaţie a unui popor este condiţionat atât de variabile materiale, cât, mai cu seamă de repere spirituale. Dacă din perspectivă materială avem încă multe bariere de trecut, din punct de vedere spiritual am putea deveni exemple pentru

26

alţii. Când credinţa este vie, puternică şi „lucrătoare prin iubire”, ea poate deveni, desigur, izvorul speranţei, al înălţării noastre în lume şi dincolo de ea” . În calitate de creştini-ortodocşi, cum definim omul: o fiinţă trihotomică sau dihotomică? Dacă pornim de la premisa că omul are suflet, raţiune şi trup, atunci ne dăm perfect de bine seama de necesitatea introducerii acestei discipline în învăţămîntul preuniversitar. Dar dacă-l tratăm doar ca pe o fiinţă cu raţiune şi trup, atunci ne va veni foarte geu să discutăm şi să ajungem la un numitor comun. Într-o societate dezaxată moral, nu putem fi indiferenţi. Cunoaşterea credinţei noastre ortodoxe şi profesarea valorilor ei este un deziderat, o condiţie indispensabilă pentru realizarea unei educaţii axiologice. Elevii trebuie să fie conştienţi de credinţa lor, să o cunoască, să înveţe în ce cred şi de ce cred, să aibă o viziune ortodoxă asupra lumii. În acest context, propunerea domnului Valeriu Pasat de a organiza un referendum

legislativ pentru introducerea disciplinei „Bazele Ortodoxiei” în învăţămîntul preuniversitar a fost binevenită. Propunerea a fost făcută în cadrul Mitropoliei, la lansarea lucrării domniei sale „Православие в Молдавии (1940-1991), власть, верующие, церковь” şi a fost susţinută de cei prezenţi. La lansare au participat nu doar clerici, dar şi personalităţi notorii din domeniul ştiinţei şi al culturii. Se pune întrebarea: de ce referendum? Probabil, pentru a fi soluţionată definitiv această problemă şi a nu specula cu ea şi a incita spiritele în perioada pre-electorală. S-au facut suficiente promisiuni şi au rămas doar promisiuni. În calitate de creştini-ortodocşi, încercăm să respectăm ceea ce ne-a dat Dumnezeu, raţiunea şi libertatea, dreptul de a decide. Poporul este în drept să decidă: Este necesar sau nu este necesar ca această disciplină să fie introdusă în învăţământul preuniversitar? Considerăm că este destul de democratic. Dacă poporul va decide să fie introdusă - va fi, dacă poporul va decide să nu fie introdusă – ne vom conforma.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

- Ce-i împiedică totuşi pe politicieni să ia o astfel de decizie pentru că procedural nu este atât de complicat să adopte o lege care să introducă „Bazele ortodoxiei”?

- Este foarte greu de spus. Lumea nu-şi prea dă seama ce se întîmplă. A fost hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova de a susţine iniţiativa. A avut loc şedinţa lărgită a Sinodului cu participarea protopopilor şi a stareţilor de mănăstiri, ca după aceasta să fie organizată o adunare generală cu reprezentanţi ai întregii Biserici. La respectiva adunare au fost desemnate persoanele care vor colecta semnăturile necesare pentru iniţierea referendumului. Comisia Electorală Centrală a acceptat. Dar, probabil, cuiva nu i-a placut ceva şi decizia CEC a fost anulată. Prea puţină transperenţă... Populaţia, de fapt, puțin informată. În mass-media se fac nişte discuţii de suprafaţă, la care participă persoane mai puţin avizate în problemele de educaţie, se aruncă, pur şi simplu, nişte replici, neştiindu-se, de fapt, în ce rezidă această disciplină; ce ne dorim prin introducerea ei în sistemul educaţional. Dacă ni s-ar fi permis să realizăm ceea ce s-a iniţiat, probabil că lumea ar fi acceptat, deoarece e o disciplină care ar contribui mult la asanarea climatului moral-spiritual din societatea secularizată de astăzi. Decizia rămâne la discreţia poporului. Hotărârea de a introduce disciplina „Religia” de la 1 septembrie în calitate de disciplină opţională nu este ceva nou, deoarece în planurile de învăţămînt o atestăm din anul 2007, alături de alte două discipline: „Credinţa creştin-ortodoxă” şi „Istoria religiilor”. Chestiunea rezidă în altceva, ce s-a elaborat pentru implementarea acestor discipline în decurs de trei ani? Ceea ce nu s-a realizat pe parcursul a trei ani, se va realiza, oare, în decurs de două luni şi acestea de vacanţă? Un specialist onest va recunoaşte, că implementarea unui nou conţinut educaţional necesitată timp, potenţial intelectual şi resurse financiare. Este necesară elaborarea concepţiei, a curriculum-ului disciplinei respective, experimentarea şi validarea conţinutului, instruirea cadrelor didactice etc. Sistemul educaţional nu-i compatibil cu terapia de şoc. Se spune că la elaborarea programei de Religie vor participa reprezentanţi ai tuturor cultelor oficial înregistrate în republică. Nu-i exclus să avem un sincretism religios în şcoală de la 1 septembrie, cu toate că 94,3 la sută dintre cetăţenii Republicii Moldova sunt creştini-ortodocşi.

- Ce presupune totuşi obiectul „Bazele ortodoxiei”, căci de multe ori s-a vorbit, dar nu se cunoaşte ce presupune programul. Care sunt componentele, subiectele?

-În proiectul de Lege cu privire la predarea „Bazelor ortodoxiei” în învăţământul preuniversitar din Republica Moldova, care urma să fie supus referendumului, este specificat ce vor studia elevii: morală, conştiinţă, cultură ortodoxă, principii şi dogme ale ortodoxiei, istoria bisericii ortodoxe, rolul bisericii ortodoxe în istoria poporului, relaţia dintre biserică şi stat. Programa prevede realizarea obiectivelor ce vizează mai multe aspecte ale studiului ortodoxiei: antropologic, istoric, cultural, moral, social, tradiţional, biblic, dogmatic, ritualic. Dimensiuni cunoscute la scară naţională şi internaţională, promovate de specialiştii în domeniul educaţiei. De ce elevii nu trebuie să cunoască izvorul spiritual al acestui popor? De ce nu trebuie să cunoască, de exemplu, că cetatea Tomisului, Constanţa de astăzi, e cetatea de scaun a ortodoxiei pentru teritoriul carpato-danubian-pontic? De ce nu trebuie să cunoască că în acest teritoriu a propovăduit cuvântul Evangheliei Cel întâi chemat, Sfântul Apostol Andrei? De ce să nu cunoască tinerii că mănăstirile noastre au fost focare de cultură, că avem o artă spirituală cunoscută în lumea întreagă: mănăstirile cu pictură murală externă, bisericile şi mănăstirile rupestre, iconografia? De ce să nu cunoască că avem opere veritabile în domeniul literaturii, picturii, muzicii ce au fost inspirate din

Sfânta Scriptură şi Sfînta Tradiţie? De ce? De ce să nu cunoască că acest popor s-a născut creştin? Ortodoxismul îl atestăm nu doar pe lespezi de piatră, ci în inimile noastre. De ce ar trebui să privăm copiii de acest drept? Dacă neglijăm un trecut, nu ştiu dacă mai putem avea un viitor. Sau ne este ruşine de strămoşii noştri care au fost creştini ortodocşi?

- Cum se va proceda cu copiii care sunt de alte confesiuni?

- Pentru aceşti elevi s-a propus o alternativă - istoria religiilor. Ferice de cel ce-şi păstrează identitatea şi nu are aroganţa a o impune altora. Nu impune Biserica pe nimeni… Ortodoxia este aerul fără de care noi nu putem exista. Dacă am fi axaţi bine în credinţa noastră creştin-ortodoxă, în alt mod am percepe lucrurile, alta ar fi atitudinea faţă de cei din jur. Necunoaşterea ne face să fim aşa cum suntem. De fapt, ce ne învaţă credinţa noastră creştinortodoxă: să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi; ceea ce doreşti să-ţi facă ţie lumea, să faci şi tu ei; să te rogi pentru neprietenii tăi? Este ceva ce contravine unei morale sănătoase, e în detrimentul unui tânăr, unei societăţi? Actualmente se operează cu educaţia axiologică, educaţia valorilor prin valori. Oare ortodoxia nu este o valoare?

- Există în prezent un grup care lucrează asupra unui program de predare a „Bazelor Ortodoxiei”?

- S-a lucrat şi se lucrează şi în prezent în acastă direcţie. Dar se intenţiona constituirea unei comisii naţionale din specialişti în

Mănăstirea Suruceni 27


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

domeniu propuşi de Ministerul Educaţiei şi de Biserică, lista nominală a acestora urma să fie aprobată de ambele instituţii. Conform Proiectului ce urma să fie supus referendumului, de competenţa respectivei comisii ţine procesul de implementare a noului conţinut: elaborarea concepţiei, elaborarea şi experimentarea curriculum-ului, determinarea tehnologiilor de predare-evaluare a cunoştinţelor elevilor, de instruire, testare, reciclare a cadrelor didactice etc.

- În cazul în care „Bazele Ortodoxiei” nu vor fi introduse, cum va proceda Biserica? Va căuta căi alternative de a ajunge la tineri?

Educaţia a fost şi va fi una din obligaţiile Bisericii. În sistemul educaţional această disciplină trebuie să-şi găsească locul. Noi, membrii Bisericii, vom solicita în continuare organelor de resort să fie introdusă disciplina „Bazele Ortodoxiei” în planurile de învăţămînt. Astăzi, cînd tinerii sunt atacaţi de atîta informaţie nocivă prin intermediul internetului, este un păcat să nu le oferim nişte repere, este necesar un mecanism, o modalitate de a tria informaţia. Să nu uităm de faptul că avem un suflet pentru care va trebui să oferim la un moment dat un răspuns. Faptele noastre nu rămân fără urmă. Dumnezeu ne-a dat raţiunea pentru a sesiza natura lucrurilor, ontologic ni s-a dat posibilitatea de a discerne binele de rău şi dreptul de a decide, dar trebuie să ne asumăm şi consecinţele. Suntem, de fapt, într-o perioadă destul de dificilă din punct de vedere moral, economic, politic. Situaţia ar putea fi redresată mult mai lesne, dacă am avea verticalitate. Încă nu ne-am obişnuit să ne estimăm la justa valoare, nu am sesizat pe deplin că am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi suntem chemaţi spre veşnicie. Noi înşine ne periclităm propria libertate, propria fericire. De ce?

- În acest context, cum priviţi implicarea Bisericii în susţinerea unui partid politic? Există o astfel de necesitate? Ar fi un răspuns la influenţa unor culte neoprotestante asupra partidelor care se află la guvernare?

- În opinia mea, decizia ultimului Sinod al Bisericii a fost un răspuns la interzicerea colectării semnăturilor pentru iniţierea referendumului. Mai mult ca atât, a fost denigrat public ierarhul Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înalt Preasfinţitul Vladimir. Cred că nu ne onorează pe nimeni să

28

solicităm public demisia unui mitropolit. Să fim atenţi. Dacă suntem ortodocşi, ar trebui să recunoaştem că nu ţine de competenţa politicenilor numirea şi destituirea unui ierarh. Biserica a fost pusă în situaţia de a reacţiona. Cineva a provocat şi a tensionat în mod intenţionat situaţia, iar Biserica nu putea să rămână fără replică, fiindcă prea multe lucruri denigratoare s-au adus în adresa ei. Nu va face Biserica politică, dar e un moment când glasul Bisericii trebuie să fie auzit, se impune o schimbare. Nu se mai poate în continuare aşa. Propunem introducerea „Bazelor Ortodoxiei”, fiindcă suntem ortodocşi din naştere şi nu acceptăm în şcoli un surogat religios. Trebuie să fim corecţi la acest capitol. Se discută în ultimul timp despre ecumenism. Ecumenismul contravine dogmelor şi principiilor noastre ortodoxe, stabilite la cele şapte Sinoade ecumenice. Sunt lucruri care au fost stabilite o dată şi pentru totdeauna de Sfinţii Părinţi şi e necesar a fi luate în serios. Dogma nu se supune modificării, categoric nu! În ultimul timp prea mult este condamnată Biserica, dar de fapt Biserica solicită nişte lucruri necesare pentru fiecare din noi. Biserica şi-a expus opinia sa vis-a-vis de introducerea disciplinei „Deprinderi de viaţă” în învăţământul preuniversitar şi a fost aspru criticată. Dar lumea noastră şi-a pus întrebarea ce se promovează prin intermediul acestei discipline şi în ce măsură studierea ei ar contribui la schimbarea moralităţii unei societăţi secularizate? Au fost fabricate manuale peste noapte fără a se solicita opinia cetăţenilor. Dacă Biserica nu îşi expunea poziţia sa, o poziţie sănătoasă, poate că disciplina respectivă s-ar fi predat... dar la noi te poţi aştepta la orice, nu este exclus să atestăm la 1 septembrie această disciplină în planurile de învăţământ.

- Posibil că unii din cititorii noştri nu cunosc ce presupunea obiectul „Deprinderi de viaţă”. Aţi putea să ne explicaţi în câteva cuvinte care a fost esenţa problemei?

Eu cred că pe un om care se respectă, ştiind că are o credinţă, o tradiţie, nişte strămoşi cu o moralitate sănătoasă, o responsabilite în faţa lui Dumnezeu pentru sine şi pentru aproapele, l-ar deranja faptul că elevilor li se propune noţiunea de familie tradiţională şi „familie netradiţională”. Familie tradiţională: mama, tata, copilul,

şi „familia netradiţională”, cine, oare, face parte din ea... Chestiuni de felul acesta trebuie cultivate copiilor, nişte anomalii care îl dezonorează, îl desfigurează pe om, îl face să cadă din demnitatea sa de fiu a lui Dumnezeu? Să studiem atent respectivele manuale şi să decidem ce avem de făcut.

- Ce trebuie să facă tinerii pentru a contribui la o reînnoire a societăţii?

Trebuie să fim oneşti cu noi înșine, să încercăm să ne întrebăm ai cui fii suntem şi pentru ce am venit în această lume. Să ne întrebăm dacă într-o ţară ortodoxă avem necesitate de planificări de familie, de „familii netradiţionale”, de concubinaj, de chiuretaje, de copii în vitro, de experimente pe embrion, de produse genetic modificate, de delapidări, ranchiună, egoism etc, şi dacă toate lucrurile astea ne satisfac? Să încercăm să ne întrebăm în cine credem: în Dumnezeul Cel care ne-a creat pe noi sau în dumnezeul pe care ni l-am creat noi? Să încercăm să punem pe Dumnezeu în centrul universului şi imediat o să ne găsim fiecare locul. Să ne gândim la faptul că avem un suflet şi trebuie să ne îngrijim de el, să ne gândim la faptul că avem nişte strămoşi şi că strămoşii noştri au fost creştini ortodocşi cu o înaltă verticalitate, să păstrăm şi să promovăm ce au avut dânşii şi nu vom greşi.

- Cât de mult corespunde actualul program de învăţământ învăţăturii Bisericii Ortodoxe?

Religia nu s-a opus ştiinţei. Dimpotrivă, unii oameni de știință au încercat să conteste ceea ce nu este de contestat. Spunea cineva: „Dacă educi tânărul în spiritul concepţiei că descinde din maimuţă, de ce îi ceri mai mult decât unei fiinţe evoluate dintr-un necuvîntător? De ce îi pretinzi acte ce pun în lumină responsabilitatea umană? E om? Tratează-l ca atare. Omul e om, animalul e animal. Să-i dăm fiecăruia ce i se cuvine. Fără Dumnezeu, educaţia nu se poate numi altfel decît dresaj, momeală, minciună”.

- Ce va face în continuare grupul de iniţiativă pentru organizarea referendumului în favoarea introducerii „Bazelor Ortodoxiei”?

Ceea ce a făcut şi până acum. Cert este că se va strădui să ducă la bun sfârşit intenţiile, deoarece intenţiile bune sunt ale noastre, dar harul şi puterea sunt ale lui Dumnezeu. Să nădăjduim! O întenţie bună trebuie să fie realizată.


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Părintele Arsenie, Spiritualitate

omul lui Dumnezeu

de Ecaterina LUŢIŞINA

La data de 13 august Părintele Arsenie Papacioc – cel mai mare duhovnic român în viaţă – urmează să împlinească cel de-al 96–lea an al vieţii petrecute printre risipitorii fii ai Domnului. Cu această ocazie dorim să împărţim din bogata comoară de sfaturi ale omului lui Dumnezeu, precum şi să povestim despre încercările prin care a trecut părintele în lupta pentru apărarea Ortodoxiei de cel mai mare vrăjmaş: comunismul.

Copilăria, tinereţea şi Mişcarea Legionară

Părintele, a cărui nume de botez este Anghel, s-a născut din părinţii Vasile şi Stanca la 13 august 1914 ca cel de-al şaptelea copil, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său fusese agent sanitar peste şase sate şi astfel a putut contribui masiv la construcţia bisericii din satul natal. Numele „Papacioc”, după spusele pă-

rintelui, vine de la bunicul tatălui său, care fusese preot în Macedonia. Fiind aromân i se zicea „popa cu cioc”, care mai târziu s-a transformat în „Papacioc”. Din fragedă copilărie Anghel dăduse dovadă de prezenţa harului divin: „Aveam cinci–şase ani şi m-a bătut un băiat. Era un obicei prost pe acolo, când se întâlneau copiii din satele vecine să se ia la bătaie. Pe mine m-a prins la marginea pădurii şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi mi-a făcut picioarele numai sânge, fiindcă eram în pantaloni scurţi. Şi am zis: Nu-i spun lui tăticu’, că-l bate şi nu-i place lui Dumnezeu. Mai bine să rabd. Vă închipuiţi ce am fost în stare să gândesc la o vârstă, când un sentiment de răzbunare e într-o stare intensă la copii”! În anul 1932 tânărul Papacioc absolveşte Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, totodată devenind membru al Mişcării Legionare. Legionarismul de tinereţe al părintelui nu avea rădăcini în ură, ci a fost

influenţat de dimensiunea pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice o Românie mai bună şi mai dreaptă. După satisfacerea serviciului militar Anghel pleacă la Braşov, unde se angajează la o fabrică de armament. În decembrie 1938 este arestat pe motiv că este legionar şi este internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde îşi petrece timpul rugându-se şi confecţionând cruciuliţe, troiţe şi icoane. Fiind eliberat în aprilie 1940, Anghel Papacioc se stabileşte în Zărneşti unde lucrează ca secretar la un avocat. În scurt timp Carol al II-lea abdică şi, fiind instaurat regimul naţional – legionar, tânărul devine primar al comunei Zărneşti. Rebeliunea din ianuarie 1941 îl mută de pe scaunul de primar pe cel de acuzat, el devenind una din miile de victime ale represiunilor ordonate de Ion Antonescu. Tribunalul Militar Braşov îl condamnă la 6 ani de închisoare. Petrecându-şi ultimii ani de detenţie la Aiud, Anghel îşi pune în gând ca la întoarcere în satul natal să devină monah. „Când a fost să plec la mănăstire au vrut să mă oprească foarte mulţi inşi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru al Cultelor pe atunci, spunându-mi că în mănăstire sunt căderi şi decăderi de tot felul. Dar eu i-am răspuns că mă duc la mănăstire pentru Hristos. Şi m-am întâlnit cu ei după zece ani. Şi m-au întrebat: - „Ce ai văzut acolo”? - „Ce aţi spus voi am găsit, dar nu credeam să găsesc şi sfnţi! Am găsit şi sfinţi”!

Nebunia pentru Hristos

Astfel, în ianuarie 1947 Anghel lasă cele lumeşti şi pleacă la Mănăstirea Cozia unde este primit ca frate. Totuşi părintele avuse intenţia să meargă la Mănăstirea Frăsinei, unde însă nu a fost primit de stareţ, fiindcă „nu putea să-i dovedească nebunia sa pentru Hristos”. Vorbindu-le tinerilor despre această nebunie, părintele explica: „Lepădarea de lume constă în a dori foarte mult să iei crucea şi să o porţi cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea

29


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

păzeam de urşi”. îşi aminteşte părintele. Aflându-se la schit, este vizitat de directorul Seminarului de la Mofleni de lângă Craiova, după care primeşte o invitaţie de la Mitropolitul Firmilian al Olteniei să predea la seminar, pe care, însă, nu o acceptă. În ianuarie 1949 Anghel pleacă la Sihăstria, unde se stabileşte pentru o perioadă scurtă de timp. Fiind recunoscut de obştea mănăstirii ca frate, pleacă într-o formă tainică în pustie: „Viaţa de pustie e atât de suspendată încât n-ai putinţa să vezi ceva cu picioarele pe pământ, aşa că nu poate să înţeleagă cineva din afară ce se petrece la pustie. E o prezenţă şi o creaţie întreagă în inima şi în mişcarea pustnicului”.

„Mă urmăreşte Apostolul iubirii”!

lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poţi pierde ca să te poţi găsi, în sensul prefacerilor totale prin tăierea voii. La o mănăstire te desfiinţezi, ca personalitate omenească, şi te înfiinţezi în personalitate îngerească”. Şi mai adaugă: „Mănăstirea este un mic cer al pământului”. La Mănăstirea Cozia Anghel este numit paraclisier încă din primele zile. El povestea că acolo era o candelă „neadormită” la Maica Domnului. Fiind mare criză de ulei, nu se mai turna deloc la candelă, însă ea continua să ardă. „Când vedeam că arde, mergeam în genunchi de la uşa de afară până la candelă, de bucurie că nu s-a stins. Era lucrarea Maicii Domnului”. Tot atunci fratele Anghel este numit profesor de educaţie la elevii de la şcoala de lângă mănăstirea Turnu. După un trimestru de predare „despre Iisus Hristos” comuniştii din Râmnicu–Vâlcea se prezintă nemulţumiţi de acest subiect, totodată propunându-i să colaboreze cu ei. Despre acest moment din viaţa lui părintele îşi aminteşte următoarele: „Eu zic: Cum? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez? N-am primit. Cu nici un chip. Mi-am dat demisia”. Din această cauză este trimis la păzit moşia Mănăstirii Cozia tocmai în comuna Comanca, unde, cu rugăciunea, înfruntă încercările singurătăţii. Aflând despre fratele Anghel ca fiind paznic la moşie, stareţul mănăstirii Tismana, Gherasim Iscu, îl ia de acolo în august 1948 şi îl trimite la schitul Cioclovina, la patru kilometri în munte. „Părinţilor, ce amintiri am de acolo! Erau lupi şi urşi foarte mulţi. Şi aveam acolo 15 stupi de albine, şi îi

30

La revenire este trimis la Institutul Biblic de la Mănăstirea Antim, la atelierul de sculptură. Tot acolo este călugărit în ziua de 26 septembrie, pe seama mănăstirii Sihăstria, avându-i pe trei mari duhovnici ai României la tunderea sa în monahism: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş şi Părintele Petroniu Tănase, care i-a fost naş de călugărie. Tot Părintele Petroniu a tras la sorţi numele Arsenie. „Fiind în biserică în mantie, m-am dus la strană să văd când cade Sfântul Arsenie şi l-am găsit pe 8 mai, odată cu Sf. Apostol Ioan Evanghelistul. Iar ziua în care am fost călugărit era 26 septembrie. Tot Sf. Ioan Evanghelistul! Când am văzut, m-am cam speriat”! îşi aminteşte părintele. „Exact la un an, tot de Sf. Ioan Evanghelistul, m-am făcut preot. Şi-am zis: Mă urmăreşte Apostolul iubirii”! În perioada aflării sale la Mănăstirea Antim, Părintele Arsenie participă la întâl-

nirile duhovniceşti binecunoscute sub numele de „Rugul Aprins”. „Acolo, la Antim, se discuta foarte mult despre rugăciunea inimii. Iar eu nu eram de acord cu ei. Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii! Zi-i, frate, şi taci! Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Cu toate acestea Părintele Arsenie ţinea mult la Părintele Daniil (Sandu Tudor), întemeietorul „Rugului Aprins”: „Am făcut închisoare împreună. Chiar la un moment dat am stat împreună cu Părintele Daniil, când am fost repartizat la zarcă, o închisoare în închisoare, de unde ne scoteau afară doar zece minute pe lună, unde regimul era clar de exterminare şi de unde m-a ajutat Dumnezeu să ies viu. Ne dădeau câte puţin terci de mâncare, dar ne dădeau o singură lingură, nu două. Şi pentru că eram amândoi clerici, am împărţit aceeaşi gamelă. Şi luam eu o lingură, el o lingură, şi a mai rămas puţin pe fundul gamelei. Şi zic: „Ia sfinţia ta mai departe, măcar aici să nu ne mai certăm. Îi purtam evlavie, căci ne cunoşteam de la Antim”.

„Bucuria suferinţelor noastre din închisori şi din lanţuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos”!

Mai târziu părintele se mută la Mănăstirea Slatina, unde ocupă funcţia de egumen. Despre acea mănăstire duhovnicul îşi aminteşte cu mare drag: „Am avut acolo atâta armonie şi atâta dragoste...întâlnesc acum preoţi care pe vremea aceea erau fraţi. La mare evlavie mă au, săracii”! După aproape opt ani de slujire paşnică, în iunie 1958, chiar în timpul Utreniei părintele este arestat. „Au venit atunci, la Slatina, 89


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

de ofiţeri, trei camioane de ostaşi şi două maşini mici. Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta”? Ca urmare, Părintele Papacioc este dus la securitatea din Suceava, iar mai apoi la cea din Bucureşti, unde este acuzat de propagandă făcută la „Rugul Aprins”. Acolo ancheta durează 90 de zile, perioadă numită de duhovnic „scârboasă”, căci „te băteau şi te omorau numai ca să zici ca ei”. În încercarea securiştilor de a-l acuza de conspiraţie legionară, anchetatorii îl trimit la judecată pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată. „Ei erau foarte convinşi că eu am făcut propagandă. Nici vobă! Eu am fost legionar în tinereţe, dar sunt călugăr dincolo de orice fel de măsură, dincolo de orice. Şi n-aveam alt ideal, decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom intra în încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Asta-i deviza mea”! Astfel Părintele Arsenie este condamnat la 40 ani de închisoare „pentru uneltire contra ordinii sociale”. A trecut prin calvarul închisorilor comuniste din Braşov, Aiud şi Jilava. Într-una din închisori Părintele Arsenie a trăit o minune, care i-a cutremurat pe toţi comuniştii de acolo. „Nu m-au omorât, deşi mă urmăreau, mă băgau pe la răcitor, la camere frigorifice. În trei zile mureai, după socoteala lor. N-am murit în trei zile. Mi-au dat cinci. N-am murit în cinci zile. Mi-au dat şapte, n-am murit. N-a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu... Bucuria suferinţelor noastre din închisori şi din lanţuri era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos”!

„Problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia. Ăsta este idealul”.

Părintele a fost eliberat datorită amnistiei din anul 1964, ieşind din închisoare cu amintiri frumoase despre desăvârşirea duhovnicească a multora dintre cei închişi. Din 1976 este duhovnic la Mănăstirea din Techirghiol, unde nu încetează să vină mii de creştini din toate colţurile României, dar şi din întreaga lume, pentru a-l vedea cu ochii şi pentru a primi o binecuvântare de la cel ce este „un mare povăţuitor de suflete”. Mulţi au primit cuvântul de folos al Părintelui Arsenie, care mereu începe cu cele trei reguli de aur pentru orice creştin – ortodox: „Să fiţi bine mărturisiţi, să căutaţi să fiţi pomeniţi la Sfintele Liturghii şi să faceţi milostenie”. „La Sfânta Liturghie,” zice părintele „preotul îl coboară pe Dumnezeu din cer şi Îl naşte pe Dumnezeu pe Sfânta Masă. Vă daţi seama? Sfântul Agneţ pe Sfânta Masă atunci când facem Sfânta Liturghie! Altarul este plin de îngeri, căci Hristos este acolo. Spun chiar rugăciunile: „Doamne, şi îngerii să intre cu noi să facem Liturghia, că sunt împreună lucrători şi ei”. M-a întrebat un student: Bine, părinte, dar preotul ce-i? Răspunde Hristos: „Fără tine, preotule, nu pot să fac lucrurile acestea”. Preotul e axa principală a creaţiei, a Re-Creaţiei, adică a Naşterii lui Dumnezeu din pâine şi vin. Vă daţi seama ce înseamnă pentru un popor că are Liturghie? Ce înseamnă pentru un popor că are Ortodoxie”? Deosebit de frumos le vorbeşte părintele creştinilor despre rugăciune: „Rugăciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini”. Iar despre virtuţile ce sunt cununi pentru ortodocşii care se ostenesc mereu părintele povesteşte cu plăcere, şi mai ales despre smerenie: „Omul smerit nu se vede

niciodată smerit... Un om smerit, cât se poate la o măsură divină, mişcă stelele şi astrele, schimbă ordinea lumii”. Despre smerenia femeii Părintele Arsenie spune că este plină de har: „Nu este o umilinţă în sensul în care azi oamenii ironizează supunerea femeii, din contra, ea se supune ca o stăpână”. Opusă smereniei, mândria, este cea mai otrăvitoare dintre toate patimile. Despre ea duhovnicul spune aşa: „Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria”. O altă patimă pe care părintele o abordează deseori în încercarea de a-i convinge pe creştini să lupte cu ea este judecarea aproapelui: „Nu vă mai preocupaţi cu: „Uite, eu i-am zâmbit şi el mi-a rânjit”. Dacă eşti pe linia adevărului poţi să fii foarte sigur: „Doamne, eu sunt de vină, că e fratele meu”! Printre alte sfaturi îndrăgite de Părintele Arsenie, care sunt ca o boare de răcoare pentru enoriaşii încărcaţi de păcate este acesta: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa”!, sfat luat chiar din Sf. Scriptură. Nici de tineri nu uită părintele, cărora le adresează frumoasele cuvinte: „Un tânăr care vrea să slujească lui Dumnezeu trebuie să facă primii paşi spre scopul suprem: mântuirea. Şi de aceşti primi paşi depinde toată viaţa lui. Spre mântuire, adică să ducă o viaţă de biserică, de spovedanie curată, de o inimă bună pentru ceilalţi, cu milostenii, căci Milostenia – şi Vlahuţă spune – e toată Scriptura”! La acestea el mai adaugă: „Este frumoasă şi tinereţea, dar mi-e mai dragă bătrâneţea! Mi-e foarte dragă bătrâneţea! Or fi probleme mari. Tu pune mâna pe adevăr aşa cum poţi. Eroism şi tinereţe ni se cere mereu, ... căci problema care se pune este ca în fiecare zi să putem cuceri veşnicia. Ăsta este idealul”. Scriind despre Părintele Arsenie Papacioc, spicuind din numeroasele convorbiri pe care le-a dus de-a lungul vieţii sale pământeşti cu oamenii de bună credinţă, nimeni nu se poate sătura de atâtea sfaturi, atâtea citate pe care duhovnicul le împarte cu dragoste. Foaia nu poate cuprinde atât cât poate înghiţi sufletul, de aceea opresc mica povestire despre marele duhovnic al României aici, cu îndemnul de a cerceta cărţile care tăinuiesc convorbirile cu părintele. Arsenie Papacioc, de rând cu toţi cei din „generaţia de aur” a României, ne-a demonstrat de nenumărate ori că „Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc, care stau pe Cruce fără să cedeze”! Să luăm aminte de sfatul lui şi să-i mulţumim Domnului că ne învredniceşte să-l avem printre noi pe omul Său, Arsenie.

31


AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 21, Cireşar 2010

Presa moldovenească 2001-2005. Începutul tabloidizării „Săptămîna” şi-a menţinut publicul, şi discursul oarecum diferit faţă de toate celelalte ziare. O nuanţă aparte săptămînalul îl avea şi îl mai are datorită editorialelor semnate de Viorel Mihail (care face numeroase divagaţii literare) şi de Vsevolod Cernei, care reuşeşte să abordeze cu o doză ridicată de scepticism aproape orice temă ce ţine de spaţiul public. Pagina a treia a ziarului tradiţional conţinea o preluare după un articol apărut în presa internaţională, semnat de obicei de cîte un autor, deseori filosof sau scriitor, consacrat. Un neajuns al ziarului era faptul că în partea finală, mai multe pagini erau dedicate vieţii „vedetelor” din lumea filmului sau muzicii, şi faptelor din viaţa personală sau publică a acestora. Dincolo de acestea, aproape în fiecare număr al acestui săptămînal puteau fi citite articole serioase. Unul din articolele importante a fost semnat de Emil Loteanu în 30 august 2002 - „A. Lupan – domn şi salahor al Basarabiei”. Sub fotografia centrală a materialului, un extras din A. Lupan (anul 1953) – „Trebuiesc apăraţi clasicii de vandalismul inconştienţilor, care îi prezintă ca pe nişte simple buzună-

rari din lumea literaturii. Să-i cinstim şi să-i popularizăm cu marele respect pe care îl datorăm geniului popular, în lumina lor înaltă, aşa cum i-a înveşnicit istoria”. Paradoxul e că şi astăzi clasicii sunt atacaţi (dar nu de bolşevici, ci de postmoderni), însă nu mai e un E. Loteanu sau V. Apostol ca să îi apere. Despre A. Lupan scria – „El, el a fost ultimul apărător al vestigiilor noastre din zona cîndva faimoasă a pomiculturii noastre, vestigii care astăzi mai pot fi descoperite nu pe coama dealurilor, ci doar în versurile cîntecului popular sau în acorduri de baladă”. „Unde sînt astăzi merele domneşti, creţeşti, dulcea ranetă, strugurii tămîioşi, alepo, hamburg, cireşele pietroase mari cît corcoduşa? Ca şi devotatul lor apărător A. Lupan, livezile noastre – supravieţuitoare războiului mondial – n-au rezistat căsăpirii totale supranumite progres agrotehnic ”. „Lecţia apostolatului am învăţat-o de la Andrei Lupan şi, la rîndul meu, am descins cu colegii mei în căutarea talentelor, bătînd drumuri de iarnă viforoasă sau arşiţă de iulie de-a lungul şi latul Moldovei”. Dincolo de evocarea figurii lui A.

Lupan, E. Loteanu făcea şi nişte constatări amare în ce priveşte starea la care ajunsese R. Moldova în acel moment. „Scriu aceste rînduri în luna ianuarie a anului 2002. „Luminiţele” lui Lupan s-au ruinat, fetele nu mai vînd cărţi, sînt duse prin Turcia, Portugalia, Rusia pentru a supravieţui cu preţul trupului sau al sufletului, casele de cultură cu geamuri smulse şi uşile puse pe foc adună copiii cu degetele vinete, boacăne de ger pentru a le oferi ultimul dram de căldură şi lumină. Cei care merg la şcoală duc sub braţ o bucată sau două din trunchiul cireşului, caisului sau nucului căzut sub povara toporului. Pentru soba comună din clasă. Livezile înăbuşite de bălării şi buruieni aşteaptă să vină primăvara. Moldova a intrat în mileniul al treilea”. Aceasta era situaţia. Amară. În episodul următor al istoriei presei din R. Moldova ne vom opri asupra a două probleme care au suscitat discuţii largi în în societate, în a doua jumătate a anului 2005. Acestea au fost disputa literară, între şi dincolo de limite, a tradiţionaliştilor cu postmoderniştii, şi discuţiile din jurul introducerii pripite în programul de învăţămînt a materiei „Deprinderi de viaţă”.

Tabloidizarea spaţiului public (II) „Depăşirea limitelor. S-a văzut că rolul tabloidelor în chestiunea stabilirii acestor limite este esenţială. Nu doar publică unele materiale care reflectă prin aceasta nivelul de acceptare (permisivitate – n.n.) societală la nu, dar şi singure determină această acceptare. Pentru că intenţia lor este şocarea”. (Joanna Berendt, în cotidianul Polska, 18 decembrie 2009). 2. „Al doilea aspect al „discursului urii” e selecţia corespunzătoare a cuvintelor. Fiecare propoziţie poate fi formulată astfel, ca să sune neutru chiar dacă nuanţa sa a fost hotărît emoţională (…). Această artă a fost însuşită pînă la perfecţiune de tabloide, care îi acoperă pe cititori cu informaţii despre degeneraţi, ucigaşi, bestii, în timp ce alte publicaţii cotidiene descriau fapta infractorului multiplu, sau bănuitului de… Astfel de deprinderi apar şi în cazul altor persoane, care activează în spaţiul public, iar îndeosebi în al politicienilor. Cînd cuiva nu îi este în drum cu biserica catolică, atunci în loc de preoţi vorbeşte de întunecaţi; cînd cineva nu iubeşte Uniunea Europeană, atunci va vorbi probabil despre masonii de la Bruxelles”. („Discursul urii, adică limba care omoa-

32

ră” – http://socjoszpieg.blox.pl/2007/02/ Mowa-nienawisci-czyli-jezyk-ktory-zabija. html). 3. „Mă întreb de ce în timp de cîteva luni discursul politic s-a radicalizat într-atît. Chiar într-adevăr guvernanţii au nevoie de completa mobilizare a societăţii în faţa noilor duşmani? Nu e posibil să guvernezi fără a împărţi lumea în alb şi negru? Chiar trebuie discursul politicienilor să amintească de stilul agresiv al tabloidelor? Parcă ştiu de împărţirea Noi-Ei, de lupta politică, de dorinţa schimbărilor profunde, de obsesia în problema trecutului. Ştiu de acestea, dar totuşi nu prea înţeleg: chiar nu se poate altfel”? (pe aceeaşi pagină internet ca la fragmentul doi, comentariul utilizatorului ag_nessie din 2007/02/28). 4. „Nu am vizionat filmul „Avatar”, nici „Stăpînul inelelor”, nici „Harry Potter”, nu am audiat în aceeaşi măsură în întregime nici un cîntec de-al lui Michael Jackson, dar sigur nu am făcut aceasta, pentru că sunt de acord cu ţinuta acestui articol (se referă la articolul sociologului Marcin Punpur – „Cultura de masă şi omul cu o singură dimensiune” – n.n.). Nu încape nici o îndoială, că distracţia, pentru care milioane de

oameni sunt gata să plătească pentru ca să o obţină, e deseori distracţia pentru care sunt gata să plătesc, ca să nu o văd. Totuşi, avem de a face cu infantilizarea culturii”? (Andrzej Koraszewski „Autostrăzile şi drumurile locale ale culturii de masă” – http://www.racjonalista.pl/kk.php/s,7064). 5. „Teza lor de bază (a teoriilor culturale – n.n.) e valoarea scăzută a conţinutului creat de sursele de informare în masă; arată de asemenea caracterul de influenţare a consumatorului de masă, care se manifestă prin depersonalizare, hedonism, scăderea standardelor morale şi estetice, deşi unii cercetători vorbeau de partea pozitivă a culturii de masă, accentuînd înainte de toate accesul larg la cultură. Excepţional de interesantă e teoria disfuncţiei narcotizatoare (Lazarfeld, Merto; 1948), care se bazează pe aceea că media creează starea de apatie socială, întărindu-i pe cetăţeni în convingerea, că a fi informaţi la zi prin tv, radio şi ziare e suficient pentru participarea activă în viaţa politică”. (Przemyslaw M. Kot, „Cultura de masă şi societatea”, 2008 – http://verte.art.pl/mysl/ kulturamasowaspoleczenstwo/)

Revista AXA nr.21  

Revista AXA nr.21

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you