Revista AXA nr.16

Cuvânt cĂtre cititor

În apărarea spiritului mioritic de Octavian RACU E la modă printre intelectualii occidentalizaţi din România şi Republica Moldova să pună la zid aşanumitul „spirit mioritic” al românului de pretutindeni.

Se ajunge până şi la blamarea arhetipului naţional, privit cu dispreţ ca „o frână progresului”.

Da, într-adevăr, „Mioriţa” nu este „euroconformă” şi nici nu poate fi, pentru că sensul adânc al acestui „liturghii cosmice” este unul radical diferit de cel al filosofiei Europei occidentale.

Cultura europeană este construită pe mituri eroice şi frica patetică faţă de moarte. Întreaga cultură europeană încearcă să depăşească groaza faţă de „bezna necunoscută”, formând în acest fel o viziune, dualistă, maniheică asupra lumii.

Absolut diferită este atmosfera în estul european, în sânul celor mai vechi culturi europene. Aici este prezentă o atitudine eufemistică faţă de fenomenul morţii.

Moartea nu este un duşman, nu este un monstru, ci un moment de trecere dintr-o

lume în alta.

Este interesant cum oponenţii „Mioriţei” au reuşit extrapoleze subiectul baladei, ajungând la concluzia că...ciobănaşul „refuză lupta” lăsându-se răpus de duşmanii săi. Atitudine pe care moderniştii şi postmoderniştii o consideră demnă de dispreţ. În realitate, balada nu vorbeşte nici despre refuzul, nici despre acceptarea luptei, pentru că subiectul se dezvoltă în jurul relaţiei dintre păstor şi moarte. „Şi de o fi să mor”, înseamnă o moarte ipotetică faţă de care moldoveanul nu are nici o frică. Este o atitudine asemănătoare vechilor daci, strămoşii românilor, pentru care moartea nu însemna sfârşitul vieţii, ci renaştere într-o altă lume.

La români această atitudine s-a păstrat în obiceiul privegherii mortului în noapte dinainte înmormântării. Prietenii, rudele defunctului, petrec toată noaptea glumind, jucând cărţi de parcă cel din sicriu ar fi fost în viaţă. În Ardeal, îndeosebi

în Maramureş, mai există obiceiul îmbrăcării mortului, care nu a fost căsătorit, în haine de mire, jucându-se, în acest fel, nunta cu mireasamoarte. „Spiritul mioritic” este asemănător acelui prunc care în momentul în care suge de la sânul mamei, înfăptuieşte o acţiune metafizică: el transformă natura exterioară în propria sa natură. Moartea este transformată în viaţă, duşmanul devine cel mai bun aliat, străinul devine frate de cruce, naţionalul se echivalează cu socialul. „Spiritul mioritic” este o matrice care asimilează elementul alogen, „transformând neromânescul în românesc”.

Popoarele care nu erau împăcaţi cu fenomenul morţii, de regulă, invadatoare, nu au reuşit să dăinuie în istorie, pentru că împăcarea cu moartea presupune şi un spirit de jertfă. Dar cine este mai pregătit de jertfă decât românca mamă, soţie, soră, etc.?

Românismul este un adevărat cult al feminităţii şi maternităţii. Moartea este o mireasă (noapte, lună, stelele), viaţa este o mamă (pământ), iar sufletul românului se zbate între aceste două poluri în ritm de doină. De fapt, este o descriere a vieţii româneşti: de la naştere, până la moarte, o viaţă care nu este un simplu proces biologic, ci o simfonie cosmică. În afara acestui fel de a vedea lucrurile, românul încetează a mai fi român în simţire şi se transformă într-un „homo sovieticus” sau mai nou, „homo europeanus: „cuminte”, „logic”, „raţional”, pentru care sensul

existenţei pe pământ se măsoară în ritmuri de consum, susţinute de o cultură „optimistă”, cu un cult al „eroilor hollywoodieni” care vin de fiecare dată pe ecranele TV pentru „a salva pământul” de „pericolul” sfârşitului lumii”. În istorie, isteriile milenariste nu fost caracteristice decât occidentului. În tot acest timp, românul nu face decât să aştepte cu un calm bătrânesc ceea ce este firesc să vină. Toate acestea nu sunt nici ignoranţă, nici fatalism, ci înţelepciune.

Dar să ne întoarcem la “Mioriţa”. Iată ce spunea un oarecare Vaşoti Virgil, în vârstă de 51 de ani, în 1940: „Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile.

Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce este viaţa şi moartea”. Aşadar, Mioriţa este o formulă prin care român calculează rostul existenţei. În acest context, “revoluţia conservatoare” este reîntoarcerea lui “homo sovieticus” şi “homo europeanu” spre originile sale, spre acea sevă care îi oferă viaţă, forţă şi capacitate de a savura minunăţia cosmosului.

Internaţional

Polonia se implică în „jocuri” periculoase 6

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Valeriu HARABARA Corectura: Svetlana PROŢAP Redactor tehnic: Octavian Racu Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.

Politica

România, „materie primă” pentru occident?

17 1. Cuvânt către cititor - În apărarea “spiritului mioritic”

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

ISSN 1857-3495

AXA

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

Tiraj: 1 000 exemplare

2. Politică/Securitate/Geopolitică.

- Polonia se implică în „jocuri” periculoase - România, „materie primă” pentru occident?

- Problema lingvistică... subiect de discuţii în Republica Moldova - Apusul imperiului american?

3. Istorie - Basarabeanul Dionisie Bădărău, unul din aşii serviciilor secrete româneşti - Presa moldovenească în prima etapa a Restructurarii (1985-1989) - De la traci ne tragem…

- Lumea spirituală a slavilor - Românii - continuatorii Romaniei

4. Interviu - Ieşirea din Umbră. Interviu cu Adrian Lupuşoru

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Spioni ruşi aflaţi în misiune, arestaţi în Ucraina “Pe 27 ianuarie, SBU a contribuit la eşuarea unei operaţiuni a agenţilor FSB în regiunea Odessa”, a declarat şeful SBU, Valentin Nalivaicenko.

“Cei cinci agenţi care încercau să obţină ilegal, prin şantaj şi ameninţări, secrete de stat, au fost prinşi în flagrant delict”, precizează Nalivaicenko.

Serviciile de securitate ucrainene (SBU) au anunţat marţi arestarea a cinci spioni ruşi care se aflau în sudul Ucrainei într-o operaţiune pentru aflarea unor secrete de stat.

O anchetă pentru spionaj a fost deschisă împotriva organizatorului acestei operaţiuni, un colonel FSB care se află în detenţie, a precizat Nalivaicenko. Cei patru colegi ai acestuia au fost expulzaţi şi vor avea interdicţie de intrare în Ucraina.

În cursul incidentului, au fost confiscate materiale de spionaj, în special o cameră video ascunsă într-un stilou şi un mini-card de memorie. ¶Spionii Serviciului Federal de Securitate din Rusia (FSB) au fost sprijiniţi în operaţiunea de spionaj de un membru al Grupului Operaţional al Forţelor Ruseşti din Transnistria şi de trei ofiţeri FSB, relatează Ukrinform, în pagina electronică.

sursa: Mediafax

Interviu

Ai noştri

Ieşirea din Umbră.

Interviu cu economistul Adrian Lupuşoru

“Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”

10 5. Idei alternative - Despre virtuţile liderului ideal, decizie şi putere politică

30

Observator Cultural

6. Clasicii noştri - Simion Mehedinţi: Alta creştere. Şcoala muncii

7. Cultură - Lupii şi Zeii - Amintiri despre ,,Toiagul păstoriei”

8. Ei s-au născut între Prut şi Nistru - A văzut lumina zilei lucrarea “Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de alta data”

Lupii şi Zeii 22 3

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Papa Benedict al XVI-lea, îngrijorat de închiderea a două uzine italiene Papa Benedict al XVI-lea le-a cerut autorităţilor să acţioneze pentru a reduce şomajul, făcând aluzie la două uzine italiene care urmează să îşi închidă porţile.

China a suspendat vizitele militare în SUA dupa ce americanii au anunţat că vând arme către Taiwan

“Faceţi tot posibilul pentru pastrarea locurilor de muncă, de a garanta o activitate demnă şi corecta pentru a susţine familiile” - a declarat Suveranul Pontif în binecuvăntarea săptamânală a rugăciunii, dând ca exemplu situaţia uzinelor “Termini Imerese” şi “Portovesme”.

Papa Benedict al XVI-lea a adăugat că Guvernul, întreprinzătorii şi muncitorii trebuie să aibă o mare responsabilitate, în condiţiile în care actuala criză economică provoacă pierderea locurilor de muncă.

Agenţia Reuters aminteşte că gigantul american al aluminiului “Alcoa” a anunţat că îşi va închide uzina din Portovesme. Totodată, constructorul de automobile Fiat a aprobat un plan de închidere a uzinei Termini Imerese din Sicilia.

Un celebru interlop britanic foloseşte Facebook pentru a-şi conduce cartelul din inchisoare Colin Gunn, unul dintre capii lumii interlope din Marea Britanie îşi foloseşte profilul de Facebook pentru aşi intimida şi ameninţa duşmanii, deşi este încarcerat într-un penitenciar de siguranţă maximă.

Gunn ispăşeste o pedeapsă de 35 de ani închisoare pentru conspiraţie la crimă, după ce a ordonat execuţia a două persoane, scrie Timesonline.

Acesta pretinde că guvernatorii penitenciarului i-au permis să-şi creeze un cont pe Facebook, susţinând că este unul dintre drepturile sale legale, în timp ce criticii sugerează că pasivitatea autorităţilor se datorează temerilor faţă de o eventuala acţionare în judecată pe baza încălcării drepturilor omului.

Ministrul britanic al justitiei, Jack Straw, a declarat că va urmări restrângerea accesului deţinuţilor la Facebook. Departamentul său insistă că site-urile de socializare virtuală sunt interzise în inchisori şi că Gunn nu a primit permisiunea oficială pentru un cont personal.

4

Conducerea de la Beijing a suspendat vizitele între armatele din China şi Statele Unite în semn de protest după ce autorităţile de la Washington au anunţat că vor vinde catre Taiwan echipamente militare în valoare de 6.4 miliarde de dolari, transmite AFP. Qian Lihua, care conduce Departamentul de relaţii externe al Ministerului Apărării de la Beijing, s-a plâns ataşatului militar al Ambasadei SUA în China în legatură cu vânzarea armamentului către Taiwan.

Ministrul adjunct de externe, He Yafei, a precizat sâmbătă într-un comunicat că acordurile de vânzare “vor deteriora relaţiile chino-americane, având un impact negativ serios în schimburile şi cooperarea din domenii majore între cele două ţări, cauzând efecte pe care ambele părţi nu vor să le vadă”.

Decizia SUA reprezintă “o interferenţă grosolană în problemele interne ale Chinei, care ameninţă serios securitatea naţională a Chinei şi care deteriorează reunificarea paşnica a Chinei”, a afirmat He. China consideră Taiwan un teritoriu aflat în aşteptarea reunificării, chiar şi prin forţă dacă e necesar. Guvernul de la Beijing a ameninţat în mod repetat SUA împotriva vânzărilor de arme către

această ţară.

SUA au aprobat vineri vânzarea de echipament şi tehnica militară către Taiwan, incluzând aici rachete Patriot, elicoptere Black Hawk şi aparatură de comunicaţie pentru flota de aparate F-16 deţinută de guvernul de la Taipei.

AFP precizează că autorităţile de la Beijing au rupt temporar relaţiile militare cu SUA după ce fostul preşedinte George W. Bush a aprobat, în octombrie 2008, vânzarea de arme către Taiwan.

Analiştii afirmă că decizia de vineri reprezintă cel mai “agresiv” act al preşedintelui Barack Obama la adresa Chinei, după ce liderul de la Casa Albă şi-a petrecut primul an de mandat încercând să întăreasca legăturile cu Beijingul. China ar putea răspunde la decizia SUA prin refuzul de a sprijini sancţiunile împotriva Iranului, un element cheie pentru Washington.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Liga Scriitorilor Români cere conducerii Bisericii Ortodoxe Române să-l facă sfânt pe poetul Mihai Eminescu Sfântul Mihai Eminescu. Aceasta este propunerea lansată de preşedintele Ligii Scriitorilor Români, poetul Al. Florin Ţene, într-o scrisoare adresată conducerii Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhului Daniel, informează site-ul napocanews.ro. În documentul citat, Liga scriitorilor enumeră şi motivele pentru care cere BOR canonizarea lui Eminescu: “Cunoscând faptul că Poetul Naţional, Mihai Eminescu, este cea mai importantă voce poetică din literatura română, că din cele 46 de volume cu aproximativ 14000 de file, aflate la Academia Română, răzbate spiritual naţional-ortodox;având în vedere că se trage dintr-o famile ortodoxă, căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, provenea dintr-o familie de ţărani româniortodocşi din nordul Moldovei şi Raluca Eminovici, mama poetului, născută Jurascu era ortodoxă. Familia pe linie paternă cobora din Transilvania de unde emigrase din cauza persecuţiilor religioase; că în poeziile şi articolele de presă, în căutări ştiinţifice şi studii filosofice, Eminescu reaminteşte, mereu, de prima imagine văzută la naşterea sa; Mihai Eminescu a scris multe poezii cu temă religioasă, cum ar fi: ”Să vie păstorii “, ”Rugăciune”, ”Rugăciune 1 “, ”Rugăciune 2 “, ”Rugăciune 3”, ”Maica Domnului”, ”Rugăciune”, (Opere, vol V).

Având în vedere că Mihai Eminescu a introdus în literatură noastră limba literară, care

şi-a găsit sălaş şi în Biserica Ortodoxă Română, că în întreaga operă a poetului descoperim fibra morală şi religioasă a neamului nostru, că viaţa întreagă şi-a consacrat-o Adevărului şi Dreptăţii, că Poetul Naţional a devenit simbolul spiritualităţii româneşti în sânul căreia se află ca stâlp al românismului Biserica Ortodoxă Română.”

Silvio Berlusconi: Israelul trebuie să adere la Uniunea Europeană Premierul italian Silvio Berlusconi a declarat că “marea sa dorinţă” este că Israelul să adere la Uniunea Europeană, transmite AFP. Politicianul italian a făcut aceste declaraţii la începutul unei vizite de trei zile pe care o efectuează în Ţara Sfântă.

“Marea mea dorinţă, atâta vreme cât voi activa în politică, este aceea de a face ca Israelul să devină membru al Uniunii Europene”, a declarat Berlusconi în timpul unei întâlniri cu premierul israelian Benjamin Netanyahu.

Şeful executivului de la Roma a vorbit şi despre “marea prietenie şi dragoste pentru Israel şi oamenii săi”.

Berlsuconi, care se va adresa miercuri Knesset-ului israelian, a povestit cum o vizită în lagărul de concentrare de la Auschwitz, în Polonia, l-a făcut să susţină Israelul. “Din acel moment, am simţit că sunt parte din istoria voastră şi am acţionat într-o manieră despre care am crezut că este cea mai potrivită, sprijinindu-vă ţara şi poporul”, a spus Berlusconi.

Un hacker a postat înjurii la adresa lui Obama pe zeci de site-uri ale membrilor Congresului SUA Un hacker a reuşit să penetreze 49 de site-uri ale membrilor Congresului de la Washington şi a postat mai multe înjurii la adresa preşedintelui american Barack Obama, informează “msnbc”. Înjuriile au fost postate pe paginile de prezentare ale politicienilor din ambele partide, Democrat şi Republican.

Un purtător de cuvânt al biroului administrativ al Congresului american, Jeff Ventura, a declarat că paginile de internet atacate erau intreţinute de o companie terţă şi nu de legislativul de la Washington.

Administratorul efectua nişte operaţiuni de întreţinere, moment în care “şi-a lăsat garda jos”, a spus Ventura.

MSNBC precizeaza că cele mai multe dintre site-urile congresmenilor sunt administrate de tehnicienii IT din Congres.

Atacatorul a postat injuraturi la adresa preşedintelui Barack Obama, care în acel moment îşi ţinea discursul despre Starea Naţiunii.

Libia va cumpăra de la Rusia arme în valoare de 1.3 miliarde de euro Libia a semnat un acord cu Rusia prin care va cumpăra de la Moscova arme în valoare de 1.3 miliarde de euro, a declarat, sâmbătă, premierul rus Vladimir Putin, citat de Reuters.

“Chiar ieri am semnat un contract în valoare de 1.3 miliarde de euro. Şi nu e vorba doar de arme de foc mici”, a spus Putin, conform Ria Novosti.

Potrivit informaţiilor, acordul a fost semnat dupa negocierile purtate de un înalt oficial militar libian în capitala Federaţiei Ruse.

5

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

international

POLONIA SE IMPLICĂ ÎN „JOCURI” PERICULOASE Disensiunile dintre Polonia şi Rusia sunt inevitabile de Maria DIMINEŢ

A accepta protecţia statelor mari este cel mai mare dezavantaj pe care statele mici şi-l pot face. Finalul unui asemenea algoritm va fi mereu acelaşi – devastator, indiferent cine asigură „protectoratul” – Est ul sau de Vestul. Sfârşitul războiului rece a împărţit lumea în două tabere, una promotoare a idealurilor occidentale, şi alta, a valorilor rasăritene. Prima vrea să scape de vechea influenţă, iar a doua, să se apere de cea nouă. În final, şi unii, şi alţii nu sunt decât „piese de schimb” în jocul dintre Est şi Vest şi, respectiv, când circumstanţele vor revendica noi sacrificări, acestea vor fi operate, cu uşurinţă şi fără remuşcări. Este şi cazul Poloniei, care, de altfel, ştie foarte bine cum e să fii ofranda unor interese hegemonice. Doar că ea, aidoma altor state, din aceeaşi categorie, are nevoie de un „mesia” care să o protejeze de „forţele răului” .

De ce Rusia nu s-ar crede SUA?

Polonia se simte ameninţată de Orient, de aici şi necesitatea de a se alia Occidentului şi a-i susţine priorităţile. Sentimentul fricii este pe deplin justificat în condiţiile unui trecut sângeros şi constrângeri de provenienţă estică. De aceea, orice gest al „duşmanului”,

6

adică al Rusiei, este interpretat bolnăvicios. „Rusia ne tratează ca pe nişte vasali, şi uită că suntem ţări independente”, spunea directorul Centrului internaţional de studii pentru apărare din Estonia, Kadri Liik, referindu-se la Polonia şi Ţările Baltice. „Rusia se crede SUA”. Şi de ce nu s-ar considera aşa?

De parcă SUA le-ar păsa mai mult de aceste popoare decât Rusiei. Ambele puteri urmăresc scopuri politice şi financiare, în interacţiunea cu ţările „neajutorate” sau „ameninţate” , şi nicidecum nu le pasă de oamenii care le adoptă valorile. Şi totuşi, SUA au un mare avantaj faţă de adversarul său estic (de interesele căruia ţine cont atunci când iau decizii de politică externă) – cumpără cu mulţi bani ceea ce Rusia nu-şi permite cu mai puţini.

Când însă, ultima, va avea o „o putere de achiziţie” la fel de mare, interesele sale hegemonice în regiune nu vor mai fi un subiect divergent. Nici vechea chestiune a rusificării, nu va fi abordată ca pe un pericol, ci ca un fapt divers. Până la urmă, care este diferenţa dintre rusificare şi americanizare? Sau dintre doi cumpărători care, pentru acelaşi produs, oferă la fel de mult?

Resentimente poloneze

Polonia îşi doreşte mai mult respect din partea Rusiei, dar nu ştie cum să se impună.

Tonul ei dur, faţă de Moscova, este admirabil pentru ţările lipsite de curaj, însă nu are efect asupra „destinatarului”.

Dacă Varşovia vrea să se răzbune pentru consecinţele pactului „Ribbentrop –Molotov”, masa-

crul de la Katyn, din primăvara anului 1940 ( unde au fost împuşcaţi 22.000 militari polonezi de către forţele politice secrete sovietice) şi represiunile staliniste, abordarea, cu certitudine, nu este potrivită. În primul rând, pentru că statul vinovat, pentru crimele împotriva poporului polonez, nu mai există.

Rusia este, de un deceniu, o ţară independentă, care, de altfel, a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a pus capăt dominaţiei politice a comuniştilor. În al doilea rând, deşi este succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS, Federaţia Rusă, în noile circumstanţe, nu se simte obligată să răspundă pentru crimele regimului comunist.

Evident că, oricine va încerca s-o acuze şi să-i ceară despăgubiri, nu va fi privit cu ochi buni de Kremlin. Moraliceşte ar fi ca actuala Rusie să „compenseze” suferinţele şi moartea polonezilor (şi nu numai) provocate de orânduirea stalinistă. Dar ce stat, a ţinut vreodată cont de morală, atunci când, a fost vorba de propriile interese? Şi asta, cu siguranţă, se întreabă şi Kremlinul.

Nord Stream, un „Ribbentrop – Molotov” actualizat?

Rusia, evident, şi-ar dori să aibă relaţii bune cu Polonia, dacă aceasta ar accepta politica sa externă şi energetică. Polonia, însă, în calitate de ţară cu drepturi depline în UE şi aliat al Statelor Unite, nu-şi poate permite (dincolo de resentimentele şi pretenţiile personale) să se ajusteze doleanţelor estului. Pentru că politica externă şi energetică

a Rusiei nu este compatibilă cu cea a SUA şi UE, chiar dacă ultima, uneori, este mai uşor de abordat. Proiectul Nord Stream este o dovadă în acest sens.

Ideea construirii unei conducte de gaze naturale, pe sub Marea Baltică, care să lege Rusia de Germania, lansată în 1997, a suscitat revolta SUA, a UE, a Poloniei şi Ţărilor Baltice.

Proiectul a fost perceput ca un pericol la adresa securităţii politice, energetice şi ecologice din regiune. Fostul ministru al apărării al Poloniei, Radoslaw Sikorski, a comparat, atunci , Nord Stream cu pactul „Ribbentrop – Molotov”. „Istoria sugerează că atunci când Rusia şi Germania anunţă o afacere comună, Polonia trebuie să fie precaută”. Cancelarul german, Angela Merkel, a cerut însă statelor UE să susţină construcţia gazoductului, motivând că astfel va fi asigurată securitatea energetică a ţărilor europene.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

În cele din urmă, Comisia Europeană a confirmat sprijinul UE pentru implementarea Nord Stream. Aceasta a argumentat că diversificarea livrărilor de petrol rusesc este esenţială pentru stabilitatea pieţii, a preţurilor şi, respectiv, stimularea competitivităţii.

pericol. Gazprom este însă un instrument al politicii externe ruseşti”. Potrivit unor oficiali polonezi, construcţia conductei pe teritoriul Ţărilor Baltice ar costa doar 2,2 bilioane de dolari, şi nu 7, 4 bilioane, aşa cum este prevăzut.

Relaţiile Polonia- UE, ameninţate de Nord Stream?

Oponenţii văd în Nord Stream un subterfugiu al Rusiei, care i-ar permite să exercite presiuni politice asupra ţărilor tradiţionale de tranzit al gazului rusesc ( Ucraina, Slovacia, Cehia, Belarus şi Polonia), fără a afecta aprovizionarea cu petrol a Europei de Vest. Temerile sunt susţinute şi de refuzul definitiv al Rusiei, din august 2009, de a ratifica Carta Securităţii Energetice.

Aceasta reglementează tranzitul materialelor şi produselor energetic pe teritoriul statelor membre. Ratificarea ar permite Rusiei să aplice instrumente legale şi corecte de influenţă a partenerilor săi, dar, totodată, ar obliga-o să-şi asume responsabilităţi faţă de ei. Federaţia Rusă şi-a justificat refuzul prin neclarificarea unor chestiuni care vizează tranzitarea gazului rusesc pe teritoriul Europei de Vest.

Proiectul Nord Stream continuă să fie o sursă de tensiune între Polonia-Rusia. Statul polonez crede că, în asemenea mod, Rusia încearcă să slăbească UE şi NATO. Reprezentantul Poloniei în Parlamentul European, Pawel Zalewski consideră că scopul Nord Stream este de a izola Polonia şi Statele Baltice de NATO şi UE. Polonia este îngrijorată de faptul că Rusia va profita de acest proiect pentru a face presiuni politice asupra statelor europene centrale şi estice. Potrivit expertului polonez pe probleme energetice, Dominik Smyrgala, interesele Rusiei sunt geostrategice, dar nu comerciale. ” Dacă Gazprom ar fi fost o companie vestică, interesată exclusiv de obţinerea profitului şi consolidării relaţiilor comerciale, Nord Stream nu ar fi reprezentat un

Subterfugiu rusesc

Replica Kremlinului

Ex-preşedintele rus, Vladimir Putin,declara în 2006 că disputele în jurul proiectului Nord Stream sunt neîntemeiate. În viziunea oficialului rus, chestiunea este politizată artificial. „Sunt oameni care, prin „aprinderea” subiectului doresc să obţină avantaje politice. Ei sunt or provocatori, or stupizi. Căci dacă gestionăm, în comun, acelaşi sistem de conductă, depindem unii de alţii”. Rusia susţine în continuare că scopul Nord Stream este asigurarea securităţii energetice a Europei. Categoric, aceasta este interesată şi de protecţia livrărilor sale, de aceea nu vrea să depindă de ţările de tranzit, care au posibilitatea să exercite presiuni politice asupra Rusiei, prin blocarea aprovizionarea cu gaz rusesc a Europei de vest. Pe de altă parte, Polonia şi Ţările Baltice conştientizează că dacă Nord Stream va funcţiona, vor pierde venituri importante, deoarece volumul gazului livrat prin conductele lor va scădea drastic.

Rusia ameninţă

Cooperarea militară dintre Polonia şi SUA este un alt subiect de dispută între ruşi şi polonezi. Controversele s-au iscat în 2007, când George Bush a anunţat instalarea unui scut antirachetă american în Cehia şi Polonia. SUA şiau argumentat decizia prin necesitatea de a se apăra de un eventual atac din partea Iranului sau a Coreei de Nord.

Rusia, cum era de aşteptat, s-a opus implementării proiectului. Ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, a declarat, în acest context, că „Polonia a devenit parte dintr-un joc periculos în cadrul întrecerii nucleare dintre Rusia şi SUA”.

Statul Major General al forţelor Armatei Ruse a ameninţat Polonia , în 2008, (făcând referire la doctrina militară a Federaţiei Ruse) că riscă să devină ţinta unui atac rusesc, dacă va accepta amplasarea scutului. Şi Dimitri Medvedev a averti-

zat în legătură cu dislocarea rachetelor americane: „Rusia va răspunde, iar UE si SUA ar trebui să fie îngrijorate”.

Planul Bush a fost sistat subit, la sfârşitul anului trecut, de noul preşedinte al SUA. Foşti lideri din Europa l-au acuzat pe Barack Obama de faptul că sacrifică securitatea din regiune de dragul îmbunătăţirii relaţiei cu Rusia. Decizia liderului de la Casa Albă a fost interpretată de adversarii Kremlinului drept „ o cedare în faţa Rusiei”.

Rachete americane lângă Kaliningrad

La doar patru luni de la anularea proiectului lui George Bush, Pentagonul şi Departamentul de Stat al SUA au anunţat că vor amplasa în Polonia, lângă enclava rusă de la Kaliningrad, rachete americane de tip „Patriot”. Replica ministrului rus de externe a fost: „ De ce trebuie de făcut mereu ceva care dă impresia Poloniei că se consolidează în faţa Rusiei”?

Se pare că ministrul polonez de apărare, Bogdan Klich, nu a reuşit să convingă Kremlinul că înţelegerea dintre Washington şi Varşovia nu este una politică. Forţele navale ruse au comunicat, la doar o zi după anunţul făcut de SUA, că îşi vor completa flota, din Marea Baltică, cu nave de război, dotate cu rachete de croazieră de înaltă precizie, cu rază lungă de acţiune. De asemenea nu din considerente politice (!).

Disensiunile dintre Polonia şi Rusia sunt inevitabile. Nu există premize, în noile ocurenţe geopolitice, ca interesele acestor două state să concorde.

Univocitatea nu are cum să intervină pe fundalul alianţei dintre Polonia şi SUA - adversarul Rusiei. Poziţia implacabilă faţă de Kremlin, pentru care este apreciată în Europa de Est, nu o va ajuta „să-i pună la punct” pe liderii ruşi.

Iar UE şi SUA nu o vor susţine, pentru că e riscant. Poate doar să o provoace, din plăcerea de a tachina Rusia.

7

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Politica

Problema lingvistică... subiect de discutii , în Republica Moldova de Vadim CUJBĂ

P

roblema lingvistică apare din nou în vizorul societăţii moldoveneşti odată cu schimbarea guvernării şi, respectiv, a imposibilităţii alegerii noului preşedinte, transformându-se din nou într-o armă electorală. Subiectul a oferit un motiv în plus noii guvernări să se gândească la ideea de a modifica textul constituţiei, atingând articole care sunt lipsite de o concretizarea adecvată. În Republica Moldova, de subiectul glotonimului se arată interesată nu doar actuala guvernarea a republicii, dar şi statele cu interese mai deosebite (Rusia şi România), fiind nemulţumite fie de faptul că în Republica Moldova scade statutul limbii ruse după părerea lingviştilor ruşi, fie sunt nemulţumite că limba rusă îşi menţine o poziţie dominantă.

Un lucru este cert, problema limbii în Republica Moldova trebuie rezolvată cât mai urgent, deoarece prin aceasta am putea menţine o stabilitate în interiorul societăţii. O concretizare de acest fel este binevenită, pentru că, în acest fel, cetăţenii republicii s-ar simţi mai siguri în ţara în care trăiesc şi de viitorul pe care-l aşteaptă. După cum este şi firesc, limba de stat ar trebui să fie cea română, deoarece

8

aproape 80 la sută din populaţia Republicii Modova s-a declarat ca fiind moldoveni sau români. Dacă e să vorbim de celelalte 20 la sută, care sunt reprezentanţi ai diferitor etnii, cred că se simt destul de liberi în Republica Moldova şi nimeni nu le-a încălcat drepturile de afirmare culturală. Nici un popor n-ar permite să le fie impuse anumite modificări ce ţin strict de afinităţile lor culturale, afinităţi de care depinde existenţa lor de mai departe.

Ar fi bine să depăşim epoca revoluţiilor burgheze, unde pe primul loc se punea cetăţeanul şi nu reprezentantul unui grup etnic. Or, Rusia este acel stat care luptă pentru continuitatea limbii ruse, pentru respectarea drepturilor minorităţilor naţionale, nemaivorbind de ce se întâmplă în Ucraina, unde problema limbii este rezolvată în modul cel mai direct.

Presa rusă apreciază situaţia limbii ruse din Republica Moldova, ca fiind defectuoasă, recunoscând că 55 la sută din numărul total al tinerilor născuţi în perioada postsovietică nu posedă limba rusă. Printre cauzele principale tinerii numesc, în primul rând, nedorinţa de a o poseda, dificultatea limbii, dar şi lipsa unei perspective în cunoaşterea acestei limbi.

Aceste date au fost oferite de doctorul în ştiinţe filologice, şeful Catedrei de Lingvistică a Institutului Limbii şi Literaturii, Ecaterina Pogorelaia. Doamna Pogorelaia, raportul căreia se bazează pe datele oferite de fundaţiile ,,Русский мир” ,,Евразииский монитор’’ şi ,,Наследие Евразии’’, care au

efectuat un şir de investigaţii în perioada anilor 2007-2009, în ţările baltice şi spaţiul CSI, a menţionat că nivelul de cunoaştere al limbii ruse în Republica Moldova, ca şi în majoritatea statelor din spaţiul postsovietic, este în continuă scădere. În decursul ultimei decade, o parte însemnată din populaţia statelor postsovietice, de facto, nu mai utilizează, în procesul de comunicare, limba rusă, afirmă Pogorelaia.

Conform datelor oferite de către fundaţiile ruseşti, numai în Republica Belarus, Armenia şi Kirghistan există unii lingvişti care pledează pentru ridicarea statutului limbii ruse la nivel de limbă oficială. În statele CSI şi în statele Baltice, populaţia consideră că nu este necesară o astfel de modificare, iar în Republica Moldova, unde limba rusă are statutul de mijloc de comunicare (impusă) interetnică, 60 la sută din populaţie, potrivit sondajelor efectuate de instituţiile de cercetare ruseşti, se pronunţă pentru micşorarea statutului limbii ruse.

Laboratorul ştiinţific ,,Лингва”, coordonat de Ecaterina Pogorelaia, a efectuat cercetări pentru a verifica această situaţie pe teritoriul Transnistriei, după care au ajuns la concluzia că problema micşorării statutului limbii ruse aici n-a fost pusă niciodată. Pogorelaia a menţionat că limba rusă în Transnistria nu numai că este un mijloc de comunicare interetnic, dar este utilizat în diferite forme stilistice în toate sferele de activitate. Conform datelor obţinute de la fundaţiile de cercetare, Pogorelaia a menţio-

nat că, comparativ cu perioada sovietică,în lume se observă o scădere a numărului de vorbitori de limbă rusă. Astăzi în lume sunt înregistraţi circa 235 mln. oameni care vorbesc în limba rusă, din care 217 locuiesc în spaţiul postsovietic.

Poziţia limbii ruse este în continuă schimbare, dacă în 1997, conform doamnei Pogorelaia, pe primele poziţii în lume se situau limbile engleză şi rusă, astăzi pe primul loc este limba chineză, engleza pe locul doi, iar pe locul trei cea spaniolă.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Limba rusă deţine doar locul şapte în această listă, împreună cu restul celor mai populare limbi de pe planetă, a încheiat doamna Ecaterina Pogorelaia. Într-un articol apărut în presa românească („Jurnal de Botoşani” şi „Jurnal de Dorohoi”, Stela Popa, Bucuresti, 2008) se confirma faptul că limba rusă se află pe lista celor mai vorbite 10 limbi din lume. Totodată, aceleaşi statistici estimează că numărul oamenilor care vorbesc ruseşte este în scădere. În multe ţări

din Europa Centrală şi de Est, limba rusă este asociată cu lecţiile obligatorii sub regimul comunist. În ciuda scăderii influenţei limbii ruse la nivel mondial, în unele foste ţări sovietice, inclusiv în R. Moldova, se constată o resurecţie a acesteia.

Pogorelaia a recunoscut faptul că mare i-a fost mirarea când a văzut rezultatele cercetărilor. Sondajul a arătat cu stupoare că în Republica Moldova numărul respondenţilor care spun că este foarte

important ca limba rusă sa fie învăţată de copii a crescut uluitor, tocmai cu 12 puncte procentuale. Astfel ca, de la 27 la sută în anul 2006, numărul celor care vor să îşi înveţe copiii să vorbească limba rusă s-a ridicat la 39 la sută în 2007.

Gallup (organizaţia de cercetare a opiniei publice „Gallup Polls”) explică această creştere drept urmare a „încălzirii relaţiilor dintre Moscova şi Chişinău, după ce Rusia a anulat embargoul asupra vinurilor moldoveneşti”.

Jurnalista Stela Popa a mai confirmat acest fapt printr-o experienţă proprie ieşită din comun când, o veche cunoştinţă i-a declarat cu nonşalanţă că îşi va da odrasla la o şcoală rusă din capitală. Şocul a fost pe măsură. „Nu se poate!, a zis ea atunci. Cum să meargă copilul tău să studieze la o scoală rusă, de vreme ce voi, părinţii, sunteţi români / moldoveni, iar acasă vorbiţi doar româna?!

Ce identitate va avea acest copil? V-aţi gândit ce istorie va învăţa copilul vostru?!” Şi atunci – marea dezamăgire – i s-a dat un răspuns cum nu s-a mai auzit până atunci: „El va face afaceri când va fi mare, ca mine, iar în bussiness-ul de la noi, dacă nu ştii rusa nu ai ce căuta (şic!). Ş-apoi, româna o cunoaşte de acasă...”.

Asta e! Interesul poartă fesul, iar pentru unii, bunăstarea face cât tot naţionalismul altora la un loc. Situaţie specifică pentru Republica Moldova, unde preţul la gazul rusesc şi exportul de vinuri în Rusia face mai mult decât tot naţionalismul românesc, la aceasta s-ar mai putea de adăugat plăcerea pe care o are rusul când aude de la unii moldoveni că ei sunt „moldoveni” şi nu români şi vorbesc limba „moldovenească”.

Posibil ca acesta să fie preţul pentru viitoarele tarife la gaz şi, inclusiv, pentru exporturile de vinuri şi carne.

Conform aceluiaşi Jurnal de Botoşani şi Dorohoi, din 7 august 2008, în afară de Belarus,

Kazahstan şi Kârgâzstan, unde limba rusă şi-a mai păstrat statutul de limbă oficială, în alte trei foste republici sovietice – Republica Moldova, Ucraina şi Tadjikistan, aceasta este considerată „limba de comunicare interetnică”. Aici există rezerve. Realitatea este mult mai gravă. În Republica Moldova, rusa ocupă un loc şi un rol mult mai important decât pur şi simplu „limba de comunicare interetnică”.

La noi această limbă este prezentă peste tot: în politică, afaceri, documente, instrucţiuni tehnice, programe, inclusiv la computerul de la care se poate scrie acest text. Datele statistice şi cercetările din ultimii ani confirmă, încă o dată, observaţiile efectuate asupra acestui subiect. Uşurinţa celor care trăiesc în stânga Prutului de a trece de la o limbă la alta este bine cunoscută, iar studiul „Gallup Polls”, demonstrează acest fapt. În Republica Moldova, 23 la sută din respondenţii solicitaţi au acceptat cu uşurinţa să răspundă în limba rusă. Aici, o mică precizare comparativă. Acelaşi studiu a fost realizat în Georgia şi Armenia, unde doar 3 la sută din respondenţi au acceptat să răspundă la întrebări în limba rusă (deşi datele atestă şi la ei o creştere a influenţei limbii ruse). Să nu mai existe oare demnitate naţională în R. Moldova? Am uitat oare valul de entuziasm al anilor ’90 ?

Sau pe cel din 2002-2003?

Trebuie să fie clar tuturor, nimeni nu are nimic cu limba rusă, cred că toţi apreciază clasicii ruşi ca Tolstoi şi Dostoievschi, doar că avem de-a face aici cu limba care a devenit un purtător de interese geopolitice, cu influenţe politice sau economice ale Moscovei intermediate de mass-media, literatură, afaceri. Pentru toţi este clar faptul că creşterea influenţei limbii ruse în R. Moldova este direct proporţională cu creşterea influenţei politice a Rusiei la noi.

9

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

interviu

Ieşirea din Umbră

A fi tânăr în „Ţara minunilor” nu este tocmai ușor. Economia dă gust de migraţie. Politica abureşte orice viziune clară asupra deciziei de vot. Europa tentează dincolo de adevăratele valori europene. Iar societatea e un mediu de indecişi, dezamăgiţi, cetăţeni care nu fac decât lucruri repetate zilnic, personalităţi în devenire fără un ţel de viitor.

Adrian, pentru început, te-aş ruga să-mi spui ce visai să devii când erai mic?

O bună perioadă din copilărie doream foarte mult să devin medic. Probabil dorinţa respectivă mi-a fost cultivată de multe persoane apropiate, inclusiv rude, care practică această meserie.

Când ai început să înţelegi că flirtul universitar cu economia devine o relaţie serioasă profesională?

Nu a fost niciun flirt, ci dragoste la prima vedere … care a început încă din liceu. Am avut un curs experimental de economie în clasa a 12-a, fapt ce m-a ajutat să-mi definesc opţiunea privind viitoare specializare profesională. Deci, ştiam exact că vreau să devin economist deja la absolvire, iar întrebarea unde să depun actele la studii universitare sună deja retoric. Astfel, am ales ASEM-ul drept singura instituţie de studii superioare din Moldova specializată în domeniul economic.

Deşi dezbaterile pe marginea crizei au devenit deja banale pentru consumatorii de mass-media economică, totuşi te rog să ne spui pe

10

scurt de ce-urile crizei din Moldova?

Republica Moldova este o ţară cu economie foarte mică şi foarte deschisă. Respectiv, aceasta o face foarte vulnerabilă la orice şocuri externe. În aşa mod, orice strănut produs din exterior (în special UE şi CSI) se transformă într-o tuse acută în interior.

Există 3 canale majore prin intermediul cărora a fost conta-

Are ţara noastră însă o elita de tineri – sunt tineri care (i) au atitudine şi care se ridică deasupra problemelor. În acest context, îl vom aborda în cele ce urmează pe tânărul economist Adrian Lupuşor. La o vârstă de doar 24 de ani, Adrian este membru al Centrului analitic independent Expert-Grup şi se prezintă la mai toate evenimentele la care este parte în calitate de analist economic. În prezent Lupuşor este masterand la Academia de Studii Economice din Moldova, obţinând anterior în calitate de student al acestei instituţii diverse premii, menţiuni şi titluri ca „Medalia Prezidenţială pentru Excelenţă” oferită de preşedintele Republicii Moldova, „Absolvent de Onoare al ASEM-2008”, „Cel mai bun absolvent ASEM”, locul 1 la concursul „Burse de merit-2008”, premiul 2 la concursul „Cel mai bun student ASEM2007”.

Adrian Lupuşor se declară neafiliat politic, de naţionalitate român şi preocupat de sectorul non-profit. Mai multe despre Adrian şi pasiunile lui urmează să aflăm chiar de la el.

minată economia moldovenească. Primul ţine de reducerea veniturilor remise de peste hotare care au dus la răcirea substanţială a cererii interne. Aceasta s-a reflectat nemijlocit asupra reducerii volumului de importuri, a comerţului cu amănuntul cu bunuri şi în final la reducerea încasărilor la bugetul de stat pe seama reducerii veniturilor din TVA şi accize (care formează cea mai importantă pondere din

veniturile publice).

Al doilea canal de propagare a crizei ţine de răcirea cererii externe, fapt ce s-a reflectat asupra reducerii volumului de exporturi. Astfel, reducerea schimburilor comerciale s-a manifestat cu reducerea veniturilor din vânzări pentru marea majoritate a companiilor, fapt ce a dus la creşterea fără precedent a ratei şomajului, descreştere fără precedent a preţurilor (în 2009

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

am avut pentru prima dată în istorie deflaţie anuală), precum şi o creştere istorică a deficitului bugetar.

Al treilea canal vine din partea sistemului bancar moldovenesc şi ţine de reducerea volumului de creditare a economiei.

Băncile au devenit mult mai reticente la acordarea creditelor (în special în sectorul construcţiilor), s-a dublat ponderea creditelor neperformante în portofoliul de credite a băncilor, iar deflaţia a făcut ca ratele reale ale creditelor să fie şi mai mari şi, respectiv, mai puţin accesibile pentru companii.

Nu pot să nu menţionez şi un alt factor, care marchează culmea nesimţirii şi ipocriziei politice de care a dat dovadă Guvernul precedent, susţinând că Moldova nu ar fi fost contaminată de criza economică. Mai mult ca atât, Guvernul precedent fiind ghidat de interese electorale a recurs la un şir de acţiuni absolut iresponsabile, prin care cheltuia banii care de facto nu-i aparţineau, împrumutându-se masiv de la băncile comerciale în special începând cu mai-iunie 2009. În final aceasta a dus la creșterea deficitului bugetar, după cum am mai menţionat, iar nota de plată pentru acele răsfățări electorale o vom plăti pe durata următorilor 2-3 ani. În contextul dezbaterilor cu privire la integrarea Moldovei în Uniunea Europeană există diverse argumente Pro, dar și Contra. În calitate de președinte și co-fondator al Centrului Național pentru Susținerea Inițiativelor Europene în Moldova, cum te pronunți pe marginea acestui subiect?

Este o întrebare retorică, iar răspunsul derivă chiar din denumirea organizației pe care ai menționat-o și pe care am fondat-o în 2007 împreună cu un grup de tineri bravi din țară.

Bineînțeles, Republica Moldova merită să facă parte din familia statelor europene, iar orice inițiativă europeană trebuie susținută. Susținerea respectivă

trebuie să fie una trilaterală, exprimată de un efort comun al Guvernului, societății civile și a comunității donatorilor. Republica Moldova este deja integrată în Uniunea Europeană din punct de vedere comercial, astfel încât aceasta servește drept principala piață de desfacere pentru produsele moldovenești, precum și majoritatea importurilor în țara noastră provin din UE. Urmează să ne integrăm mai consecvent din punct de vedere politic și cultural, însă aceasta nu este posibil fără o voință politică clară. În acest context, rămâne să vedem în ce măsură Guvernul actual își va realiza obiectivele prestabilite în programul său de guvernare; cel puțin declarațiile și activitatea acestuia în primele luni inspiră încredere.

Dincolo de activitatea de analist economic, ai anumite pasiuni cu tangență mai mult artistică. Să începem, de exemplu, cu chitara. De ce acest instrument? Îmi place stilul de muzică rock fapt ce m-a făcut să fiu pasionat anume de chitară. În plus am avut şi prieteni de la care am reuşit să învăţ mai bine notele.

Ansel Adams spunea că „fotografia este scoaterea la iveală a ordinii din haos”. Ce reprezintă pentru tine arta fotografică?

Arta fotografică oferă posibilitatea de a scoate în evidenţă cele mai speciale clipe, momente, emoţii sau chiar piese ale puzzel-ului pe care îl formăm cu toţii împreună. Fotografia conturează orice lacrimă sau zâmbet, înfrângere sau victorie, dragoste sau ură, viaţă sau moarte.

Cum crezi care este „prețul” succesului tău de până acum?

Această întrebare necesită un răspuns în stilul efectuării unui bilanţ al tuturor realizărilor, succeselor sau insucceselor… dar nu cred că statutul îmi oferă această posibilitate. Or, la vârsta pe care o am prefer să fac planuri pe viitor şi să-mi setez

obiective pe care să le realizez. Un bilanţ al activităţilor îl promit pentru revista AXA peste minim 10 ani ;) Pot menţiona doar că condiţia fundamentală pentru a avea succes în ceva anume este să ştii exact ce vrei şi să depui toată dragostea şi efortul pentru a realiza obiectivul prestabilit.

mai puţin corupţi. Însă acestea vor rămâne doar dorinţe dacă nu vor fi implementate un şir de reforme radicale, schimbări capitale şi nu cosmetice.

Se zice că dacă vrei să afli mai multe despre un om nu-l întreba ce face, dar ce planuri de viitor are. Deci cine va fi Adrian Lupușor peste vreo 5-10 ani?

Pe plan profesional tind să devin o persoană capabilă să influenţeze pozitiv situaţia economică din această ţară. La moment lucrez şi învăţ pentru realizarea acestui obiectiv.

Te rog să transmiți un mesaj pentru tinerii AXA-ți pe dorința de a ieși din umbră. În primul rând ieşirea din umbră nu trebuie să fie un scop în sine, ci un rezultat al unui şir de acţiuni şi realizări care sunt apreciate de cei din jur.

Deci susțin tinerii să se implice cât mai activ în viaţa civică, iar rezultatele acestei implicări să servească drept aripi vii și flexibile care să le permită să iasă din umbră. Consider că implicarea în viaţa civică serveşte drept cea mai sigură pistă de decolare în cariera profesională.

În același context, am vrea să ne spui cum vezi Moldova peste vreo 5-10 ani?

Toţi oamenii, prin definiţie, sunt optimişti privind perspectivele pe termen lung, şi eu nu sunt o excepţie. Peste 5-10 ani văd Republica Moldova drept o ţară mai aproape de Europa din punct de vedere cultural, politic şi, bineînţeles, economic; o ţară cu o imagine externă mult mai bună, un climat investiţional mult mai prietenos, instituţii publice mai eficiente şi guvernanţi

Mulțumim Adrian pentru deschiderea ta ca profesionist, dar și ca personalitate. Îți dorim mult succes în continuare, multe idei și realizări productive. În contextul mesajului de final adresat tinerilor de către Adrian, ne alăturăm și noi cu îndemnul pentru voi, tinerii noștri cititori, de a vă construi un zbor al vostru pentru că „nicio pasăre nu are zbor prea înalt, daca nu zboară cu aripi proprii”, după cum zicea William Blake.

11

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Din culisele istoriei

Basarabeanul Dionisie Bădărău

Exprim mulţumiri Cameliei Doru (ICAR Fundation), pentru sprijinul acordat la elaborarea acestui studiu.

unul din asii serviciilor secrete românesti , , ,

de Pavel MORARU

Participarea Armatei române la războiul Germaniei împotriva Uniunii Sovietice (19411945), a urmărit eliberarea teritoriilor Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ocupate de sovietici în vara anului 1940. Campania militară pentru unităţile române a continuat şi la est de Nistru, în vederea zdrobirii totale a inamicului. Pe tot acest parcurs, informaţiile necesare planificării şi desfăşurării operaţiunilor militare, au fost procurate şi furnizate de câteva structuri informative româneşti, plasate pe Frontul de est.

Unul din cele mai importante servicii era Centrul de Informaţii „H”, specializat în activităţi informative şi contrainformative, aparţinând Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei române, iar pe front, cea mai îndelungată perioadă, s-a aflat în subordinele Armatei a III-a române.

Deoarece activităţile de culegere a informaţiilor necesitau cunoaşterea limbilor rusă şi ucraineană, Centrul a fost încadrat, în mare parte, cu originari din Basarabia, Bucovina şi Transnistria. Şeful Centrului era basarabeanul Dionisie Bădărău – unul din aşii serviciilor speciale româneşti – despre care vom vorbi în continuare.

S-a născut la 18 octombrie 1897, în satul Cremenea, com.

Stoicani, jud. Soroca, în familia lui Ifim şi Pelaghia Bădărău.

12

Încă până la Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), la 9 februarie 1918, a fost primit în cadrele Armatei române, cu recunoaşterea gradului de sublocotenent, avut în Armata ţaristă. S-a dedicat activităţilor informative, avansând până la funcţia de şef al Centrului de Informaţii „A” de la Cernăuţi, al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei române (S.S.I.A.R.), condus de remarcabilul Mihail Moruzov. A fost un ofiţer de informaţii extrem de indicat pe graniţa româno-sovieto-poloneză, căci cunoştea specificul rusesc, fiind născut în graniţele Imperiului ţarist şi făcând şi armata la ruşi. Cunoştea limbile rusă şi ucraineană. În iunie 1940, în urma anexării Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., cele două centre informative ale Armatei române de pe graniţa de est – „A” de la Cernăuţi şi „B” de la Chişinău – s-au evacuat în dreapta Prutului. Au revenit exact peste un an de zile, în urma campaniei eliberatoare a Armatei române.

Chiar din prima zi a reinstalării la Cernăuţi, colaboratorii Centrului „A” au luat măsuri pentru identificarea propriilor agenţi, trimişi în 1940/1941 cu misiuni în U.R.S.S. şi care nu s-au reîntors, precum şi a colaboratorilor localnici şi a celor rămaşi pe loc ai serviciului de spionaj sovietic. Au fost identificaţi mai mulţi agenţi (sau presupuşi agenţi) sovietici.

O parte din ei au fost lăsaţi în libertate pentru a fi exploataţi informativ de Centru. Astfel, evreul Herdan din Cernăuţi, bănuit a fi agent sovietic şi comunist, a fost lăsat „liber”

ca să identifice şi să comunice Centrului unde se ascundeau cei, care pe timpul regimului sovietic s-au manifestat contra intereselor Statului român şi au servit regimul de ocupaţie.

Pentru a nu fi stingherit în executarea misiunii sale, i s-a dat o „dovadă” în care se specifica că, se află la dispoziţia Centrului „A”, în interesul cercetărilor.

Deoarece autorităţile civile de la Cernăuţi nu au fost informate despre această misiune discretă, „eliberarea” lui Herdan a stârnit un adevărat scandal. În a doua jumătate a lunii iulie 1941, Alexandru Rioşanu, Împuternicitul Generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei eliberate, scria pe adresa Preşedinţiei Consiliului de Miniştri următoarele: „Vă rugăm nu mai permiteţi venirea în Bucovina a Maiorului Bădărău. Domnia Sa a pus în libertate pe comunistul Herdan, eliberându-i un bilet scris”. Situaţia a fost clarificată puţin mai târziu chiar de maiorul D. Bădărău, care a explicat că „eliberarea” lui Herdan s-a făcut exclusiv în interes de serviciu, iar învinuirile ce i s-au adus sunt nefondate.

Acest scandal a izbucnit în timpul când D. Bădărău lipsea din Cernăuţi. Era plecat în interes de serviciu la Botoşani, de unde nu a mai revenit la postul său din capitala Bucovinei. Nu s-a reîntors la post, nu din cauza intervenţiilor lui Al. Rioşanu la Bucureşti, ci deoarece a fost necesar într-o altă funcţie – la 18 iulie 1941, a primit ordin să se ocupe de organizarea şi conducerea Centrului de Informaţii „H” al Marelui Stat Major al Armatei române. Acesta urma să fie un eşalon mobil, care va

însoţi unităţile militare române pe front, fiind abilitat cu misiuni de asistenţă informativă şi contrainformativă pentru acestea. A mai fost cunoscut pe front sub denumirea de „Biroul Lt. Colonel Dionisie Bădărău” sau „Detaşamentul Lt. Colonel Dionisie Bădărău” (denumirea de „Detaşament” o găsim în anul 1944, când a fost transformat în unitate operativă).

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

La conducerea Centrul „H”, Dionisie Bădărău s-a aflat pe parcursul întregii campanii antisovietice, activând la est de Nistru şi Bug, în Crimeea şi în regiunile din apropierea Caucazului, iar în faza finală a războiului în Transnistria şi Basarabia, reuşind să obţină informaţii valoroase, necesare comandamentelor române şi

germane, referitoare la: Armata sovietică, ungară, germană şi română, starea de spirit a populaţiei civile din Ucraina, Crimeea, Kuban, situaţia din alte regiuni ale Uniunii Sovietice şi România, etc.

La 20 iulie 1941, maiorul D. Bădărău şi ajutorul său, căpitanul O. Prodan, se aflau la Lipnic, jud. Soroca. Erau în desfăşurare ultimele preparative

pentru organizarea Centrului „H”, după care au urmat activităţile din nordul Transnistriei.

La 4 noiembrie 1941, Comandamentul Armatei a III-a a fost scos din operaţiile de la Nord de Marea Azov şi dus la Tiraspol, unde a luat în subordine marile unităţi care asigurau securitatea teritoriului dintre Nistru şi Nipru. Centrul „H” a fost retras şi el de pe front şi încadrat în Centrul de Informaţii „A”, aflat la Cernăuţi.

Doar acum maiorul D. Bădărău revenise la Cernăuţi, preluând conducerea centrului de informaţii de acolo.

Continuarea operaţiunilor militare contra Armatei sovietice, a necesitat intensificarea eforturilor informative. Aşa că, la 25 aprilie 1942, Marele Stat Major a emis Instrucţiunile pentru organizarea şi funcţionarea Centrului „Н”, conform cărora, Centrul se reorganiza începând cu data de 1 mai 1942, la Cernăuţi, prin dedublarea Centrului de Informaţii „A”, urmând a fi ataşat Comandamentului Corpului 6 Armată, „ca organ specializat în informaţii, privind Rusia Sovietică”.

După această remobilizare, zona de acoperire a Centrului de Informaţii „H” a devenit mult mai vastă decât în trecut, creându-se subcentre informative plasate în sectoare unde nevoile operative o cereau. A crescut şi numărul funcţionarilor, D. Bădărău avându-i în subordine pe: maiorul Theodor M. Botezatu (zis Izvoreanu), şef de subcentru; maiorul în rezervă Dumitru Bogos, şef de subcentru, fost şef al Statului major al armatei Republicii Moldoveneşti (1917-1918), fost prefect de Lăpuşna (1918-1920), fost Secretar general al Internelor în Basarabia (1921) şi ministru al Basarabiei (1922), fost primar al municipiului Chişinău (19311934) şi deputat în trei legislaturi în Parlamentul României; maiorul Ştefan I. Velescu, ajutor al şefului Centrului „H”; maiorul în rezervă Ştefan Berechet, şef de subcentru, profesor universitar (la Universitatea din Iaşi), doctor în litere şi drept,

reputat teolog român; maiorul Vasile Patriche, şef de subcentru; căpitanul Onisifor M. Prodan, ajutor al şefului Centrului „H”, şef de subcentru; căpitanul Boris Manole, şef de subcentru; căpitanul Grigore Cononovici, ajutor, apoi şef de subcentru; căpitanul în rezervă Emil Popp, fost şef al Subcentrului Soroca al Centrului „B” (1941), apoi ajutor al şefului Centrului „H”, şef de subcentru al Centrului „H”; căpitanul Boris Erhan, ajutor şi şef de subcentru; căpitan Leonida Petrescu, şef de subcentru; sublocotenentul în rezervă Roman Biscup, şef de subcentru, translator de limbă rusă, profesor de istorie; sublocotenentul în rezervă Clipa Alexe Dimitriu, ajutor de subcentru; sublocotenentul în rezervă Stan Cucu, ajutor de subcentru, profesor de istorie, etc., etc. (o bună parte dintre ei fiind de origine basarabeană şi bucovineană). În cadrul Centrului „H”, D. Bădărău a impus o atmosferă camaraderească, însă domnea o ordine strictă, orice abatere fiind pedepsită; la 30 iulie 1942, lt.-colonelul D. Bădărău îi făcea cunoscut submaistrului militar Constantin Neculcea, „că vă pedepsesc cu două zile închisoare, pentru motivul că a-ţi fost găsit în ţinută necuviincioasă în timpul programului [de lucru – n.a.]”; la 28 martie 1944, D. Bădărău a dispus prin rezoluţie: „Pedepsesc pe Caporalul Ciorbea cu 25 lovituri [pentru că a pierdut actele de bord ale maşini de serviciu pe care o conducea – n.a.]. Ordin Maiorului Bogos să execute pedeapsa conform instrucţiunilor (în prezenţa medicului)”; la 11 iunie 1943, şeful Centrului „H” a înaintat garnizoanei Simferopol pe sergentul major Mircea Boiengiu, spre a executa o pedeapsă de 4 zile închisoare, „pentru faptul de răspuns obraznic şi neexecutare de ordine”.

Centrul „H”, înaintând odată cu armatele de operaţiuni spre est, a avut mai multe sedii în oraşele cucerite, dar în fiecare, pe hol, era afişat un „Aviz”, care

anunţa că, „Informaţiuni în legătură cu serviciul se va cere numai subsemnatului sau ajutorului. Nu ţineţi personalul de vorbă, pentru a nu-l expune la pedeapsă. Şeful Detaşamentului Lt. Colonel /ss/ D. Bădărău”.

Salariul colaboratorilor Centrului „H” varia (în dependenţă de funcţie şi misiunile avute) între 1.500-12.000 lei în mai 1943 şi a crescut odată cu inflaţia la 3.000-15.000 lei în iunie 1944. După cum reiese din unele documente, D. Bădărău primea în afara salariului şi o alocaţie de refugiat din Basarabia din 1940. În afara salariului, personalul Centrului primea lunar drepturi la ţigări „Mareşal Antonescu” (câte 620 ţigări pe lună; ostaşii nefumători primeau drepturile de tutun în bani), drepturi la săpun (câte 200 gr.), rom (între 0,5-1 litru), ciocolată (între 2 şi 5 buc.); mai rar lămpi electrice cu dinam, efecte, etc. Doar ofiţerii şi subofiţerii puteau procura băuturi alcoolice. În teritoriul sovietic cucerit, Centrul „H” a reuşit să recruteze mai mulţi agenţi-informatori şi să creeze o bună reţea informativă. Printre aceşti agenţi erau: Asan Ametovici Abdurametov (numele conspirativ – „Asfadurov”), Inestulo Mohametjanovici Angalacev, Kanafia Mohametjanovici Angalacev, Liuba Nikolaevna Lombroza, Valentina Nikolaevna Ivakina, Alexandra Ivanovna Alenikova, Nadejda Nikiforovna Znakovskaia ş.a. Ei întocmeau rapoartele sale în limba rusă. Tot ruseşte semnau şi în bonurile de primire a salariului. Erau remuneraţi în mărci germane de ocupaţie, dar în afară de aceasta, primeau alimente şi erau scutiţi de muncile obligatorii impuse de autorităţile germane. În primăvara-vara anului 1943, se făceau mari cheltuieli pentru misiuni externe în regiunea Taman. Către luna mai 1943, în folosul Centrului „H” activau agenţii externi Rotundu, Zaiţ (Nr. 13 A.E.) şi Otto (Nr. 11 E.N.), iar în luna august se alătură şi Motîleok (Nr. 15 H.E.). Acţiunea contra-

13

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

de noapte, când luminozitatea era scăzută din cauza obligativităţii camuflării luminilor), iar la 1 decembrie 1942, a fost dus pentru îngrijiri la Kamensk (tot corpul îi era contuzionat).

La scurt timp starea lui s-a agravat, medicul colonel Manu dispunând în dimineaţa zilei de 5 decembrie, internarea lui în spital pentru investigaţii. Avea dureri de cap şi o febră de aproape 40 grade Celsius. Lt.-colonelul a rugat să nu fie înştiinţată familia aflată la Cernăuţi. La 14 decembrie, D. Bădărău a luat un concediu de 30 zile şi a plecat la Cernăuţi pentru refacere completă. Conducerea Centrului, potrivit dispoziţiilor Secţiei a II-a, a fost preluată de căpitanul Onisifor Prodan. Cât timp s-a aflat la Cernăuţi, colegii de la Centru se interesau în permanenţă de starea sănătăţii lui şi-l rugau să le comunice familiilor lor că, „noi toţi suntem sănătoşi”.

informativă era desfăşurată de agenţii Leon, Osman (Nr. 302 B.E.), Morosov, Asan, Nicolae Engalîkov, Anatolie Engalîkov şi Petre Mihailov (Nr. 3 I.H.). În luna iunie 1943, în acţiunea contrainformativă, în afara agenţilor sus menţionaţi, s-a mai implicat Colea Nicolaev (Nr. 5 I.H.), Anatolie Egorov (Nr. 7 I.H.), Alexandru Asfadurov (Nr. 1 I.H.) şi Ialta (Nr. 13 I.H.). În această lună s-au depus eforturi pentru cercetarea unei organizaţii subversive descoperite în Crimeea. În regiunea Simferopoln – Feodosia, în iunie 1943, acţiona agentul A. Gluşcenco. În august a activa agenta Leonida (Nr. 17 H.I.). Către luna octombrie 1943, cheltuielile informative vizează în special regiunea Melitopol.

La sfârşitul lunii noiembrie 1942, lt.-colonelul D. Bădărău a avut de suferit de pe urma unui accident rutier (produs pe timp

(continuare în numărul următor)

Din istoria presei moldovenesti

Presa moldovenească Z

iarele cu cel mai mare tiraj şi răspîndire în R.S.S.M. erau în primul rînd două ziare centrale care apăreau la Moscova. ,,Pravda” şi ,,Izvestia”, două ziare de limba rusă, erau retipărite în toate marile oraşe ale Uniunii Sovietice, şi reprezentau linia directoare a Partidului în plan informaţional. Acesta includea pe lîngă prevederi şi principii propriu-zise, articole ce reflectau poziţia elitei partinice în toate sferele vieţii, dar şi cu referire la evenimentele ce aveau loc în plan internaţional.

La Chişinău apăreau mai multe ziare de limbă moldovenească (care atunci nu avea statutul de limbă oficială), şi cel mai des şi varianta similară

14

)

)

în prima etapa a Restructurarii (1985-1989) în limba rusă. Astfel, ,,Moldova Socialistă” era mînă în mînă cu ,,Sovetscaia Moldavia” (publicaţiile CC al PC al RSSM, Consiliul de Miniştri şi Sovietului Suprem), ,,Tineretul Moldovei” cu ,,Molodeji Moldavii” (publicaţiile Comsomolului), ,,Chişinăul de Seară” cu ,,Vecernii Chişiniov” (publicaţiile Sovietului Orăşenesc din capitală). Acestea aveau cel mai mare tiraj şi apăreau cotidian.

O oarece importanţă avea ,,Literatura şi Arta”, săptămînalul Uniunii Scriitorilor, care apărea o dată pe săptămînă. Asupra rolului jucat de aceasta ne vom opri mai tîrziu. O publicaţie care se bucura de mare popularitate, ,,Femeia Moldovei”, revistă

lunară (tirajul în jurul de 300.000), care în termenii de azi ar fi putut fi considerată drept cea mai ,,comercială” în epocă. Era abonată şi de moldovenii care locuiau în regiunea Cernăuţi, aflată din 1944 în componenţa R.S.S. Ucraina. În principiu, perioada la care ne referim, era una în care oamenii citeau mult mai mult decît în ziua de azi. Televizorul nu era prea atractiv, iar internetul cu toate ispitele sale nu exista, dar nici nu trebuia nimănui. Oamenii se abonau la multe ziare şi reviste, existînd şi posibilitatea primirii unor reviste cu caracter mai socialist sau de cultură, din străinătate.

La sfîrşitul lunii aprilie

de Marius TĂRÎŢĂ 1985, Mihail Gorbaciov a ţinut un discurs care de fapt a şocat activul de partid. În principiu la ce se referea acesta? Restructurarea şi transparenţa erau noile obiective ale Partidului. Dar cine ştia ce înseamnă acestea? Era RSSM pregătită să reacţioneze sau să profite de noul curs? Posibil…

Dar aici e nevoie de o paranteză cu referire la cei care au fost ostracizaţi, marginalizaţi sau pur şi simplu izolaţi de regim. În anii ’70 memorabilă a fost interzicerea volumului ,,Săgeţile” de Petru Cărare.

Acesta scria de fapt despre indieni, însă, cei avuţi în vedere în mod alegoric, erau moldovenii. Ochii vigilenţi ai cenzurii au scăpat volumul

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

din vedere. Abia cînd a ajuns în librării, chiar din prima zi a fost observat, iar a doua zi a fost retras. De o importanţă deosebită au fost scrierile lui Ion Druţă. Cît de puternică e doar nuvela-roman ,,Clopotniţa”. Pe lîngă faptul că deschide paranteze relevante referitor la slujbaşii regimului, atît la Chişinău, cît şi într-un sătuc, romanul e construit în jurul unei clopotniţe. Dincolo de durerea personajului principal, de dragostea zdrobită, e această clopotniţă, un simbol al religiei şi credinţei populaţiei băştinaşe.

Deschizînd un pic parantezele, în anii 1990, dar şi astăzi, mai mulţi lachei ai regimului de atunci, dar şi un pui crescut de aceştia, devenit generaţia ,,Contrafort”, l-au atacat dur pe I. Druţă. Pe semne că odele bolşevice pe care le-au semnat aceştia, inclusiv în ,,Literatura şi Arta”, pe cînd I. Druţă scria ,,Biserica Albă”, ,,Clopotniţa” şi multe altele, îi apasă.

Ateismul bolşevic îi face să nu suporte simplitatea limbajului, regionalismul, autohtonismul, sinceritatea şi religiozitatea lui I. Druţă.

Cu alte cîteva excepţii, noi nu am avut personalităţi care s-ar fi opus regimului.

De aceea, o istorie atentă a presei din epocă, ne poate releva momente semnificative, oameni care au fost uitaţi, dar şi bolşevici care s-au reprofilat foarte comod după 1991.

Subliniam faptul că autorităţile din RSSM nu au ştiut cum să reacţioneze.

Primul secretar al republicii, S. Grossu, a ţinut un discurs despre restructurare abia peste o lună (sfîrşitul lui mai 1985). Cel mai teoretizat editorial (moldovenesc) despre restructurare l-am găsit în revista ,,Nistru”, nr. 1 din 1986. Pavel Boţu scria, aparent în linii generale, dar printre altele atrăgea atenţia asupra a două probleme semnificative – cele din sistemul de învăţămînt şi cea ecologică. Era un început de transparenţă, ce e

drept pînă cînd doar la nivelul scriitorilor, într-o revistă cu un tiraj ce varia în jurul cifrei de 3.500 de exemplare. Ce e interesant e că P. Boţu îşi permite să critice învăţămîntul, profitînd de conceptul de restructurare. Scria că pentru ca restructurarea să fie făcută efectiv, era nevoie de transformări în învăţămînt. Or aceasta conţinea într-un fel şi germenii revenirii la cultura naţională. ,,Moldova Socialistă”, la începutul anului 1986, a satirizat şi ironizat în numeroase rînduri neregulile care se înregistrau în plan local – la colhozuri şi centre de tehnică agricolă, la depozite şi alte instituţii locale. În acest sens cel mai mult a fost folosită ultima pagină care era denumită (o dată pe săptămînă) – ,,Undiţa”. Uneori aceasta conţinea fotografii, dar şi caricaturi.

Clar că critica neajunsurilor la nivelul eşaloanelor de jos ale Partidului, era alternată cu critica realităţilor din lumea capitalistă. În acest context un zîmbet amar ne poate stîrni motto-ul unui concurs de eseuri desfăşurat de curînd în Polonia. Acesta suna aproximativ astfel - ,,totul ce ne spunea comunismul despre viitorul luminos a fost din fericire fals. Totul ce ne spunea comunismul despre capitalism e din păcate adevărat”!

Dincolo de primii muguri ai unei exprimări mai libere, majoritatea publicaţiilor au continuat cu o anumită periodicitate publicarea unor articole agresive sau pur şi simplu urîte la adresa religiei. În ,,Femeia Moldovei” a fost publicat un interviu care critica hramul satelor, în ,,Literatura şi Arta” în primele şase luni ale anului 1986, cu o periodicitate mensuală au fost tipărite caricaturi la adresa preoţilor, şi un articol foarte brutal la adresa Bisericii Ortodoxe. În ziarele organelor de partid a fost publicat un articol care critica creştinismul şi semnul crucii, pornind de

la semnele cu care erau marcate tancurile naziste. Lista ar putea continua.

E posibil să ne oprim asupra ateismului militant, dacă vom reuşi, într-un alt articol. În fond, răsfoirea presei din epocă e un exerciţiu foarte util pentru cei care vor să înţeleagă cum de am ajuns la situaţia în care sîntem la momentul actual. Veţi găsi editorialişti din ziarele centrale de azi, care în anul 1986 erau tineri şi erau remuneraţi cu premiile tineretului comsomolist. După cum am mai arătat şi cu o altă ocazie, de la literatura socialistă la postmodernism e un pas, după cum e şi de la V. Lenin la deconstructivismul lui J. Derrida.

Unul din momentele cele mai importante, atît din perspectivă istoriografică, cît şi din cea a începutului luptei pentru istoria naţională, a avut loc în 10 mai 1987. În numărul 111, al cotidianului ,,Sovetcaia Moldavia”, apărut în acea zi, istoricii Leonid Bulmaga şi Ion Ţurcanu au publicat un articol cu denumirea ,,Znati i pomniti” (,,A şti şi a ţine minte”). Autorii pornesc de la constatarea lui M. Gorbaciov făcută la plenara din luna ianuarie.

Acesta se referise la faptul că scrierile multor cercetători ai societăţii aduc aminte deseori de toasturi festive, şi mai puţin a cercetări ştiinţifice serioase.

La început autorii menţionează faptul că cititorii au un interes ridicat pentru teme ca ,,realizarea revoluţiei socialiste în Moldova, starea economiei şi culturii Basarabiei ocupate între anii 1918-1940 etc.” ,,De-

sigur, într-o oarecare măsură problemele au fost reflectate în istoriografia noastră. Însă per ansamblu publicaţiile la această temă rămîn în urmă faţă de cerinţele unei reflectări adecvate a realităţii istorice.

Prin ce se explică aceasta”?

După un început aparent inofensiv faţă de principiile partinice (deşi în subsidiar de fapt sînt vizate probleme fundamentale pentru istoria noastră), autorii vor ataca o serie de aspecte, care vor fi resimţite destul de dureros de istoricii fideli Partidului. În fond, abordînd nişte teme, care au fost tratate pînă atunci antiromânesc, cei doi de fapt contestă rezultatele ,,cercetărilor” de pînă atunci. (va urma)

15

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

istoria

De la traci ne tragem… de Ludmila FULEA

D

e-a lungul istoriei, în baza surselor narative, arheologice, epigrafice şi numismatice sunt atestaţi tracii, consideraţi drept ce-a mai veche unitate etno- culturală şi cea mai bine închegată din spaţiul carpato-danubianopontic, dar şi din regiunile de la sud de Balcani. Problema tracilor a captat atenţia tuturor cărturarilor vremii, îndeosebi a specialiştilor contemporani atât din Federaţia Rusă, Ucraina, Bulgaria, România, cât şi din Republica Moldova, cum ar fi: I. Niculiţă, A. Meliucova, S. Morintz, G. Smirnova, G. Smirnova, V. Dergacev, K. Porojanov, ş.a.

Conform surselor narative, cele mai vechi menţiuni despre traci sunt depistate încă din epoca miceniană, fiind reprezentate prin tăbliţele de argilă ale scrierii liniarului „B” găsite atât pe teritoriul Greciei continentale, cât şi pe teritoriul insulei Creta ce conţin informaţii valoroase privind comunitatea tracică.

Depistarea tăbliţelor de lut, pe teritoriul Greciei şi a insulei Creta, se explică prin existenţa în nordul Pontului Euxin a coloniilor greceşti, care serveau drept punct de legătură dintre cele două comunităţi. Tracii apar şi în „Iliada”, celebra

16

operă a vestitului cântăreţ al epocii aheene – Homer, dar şi în lucrările ligografilor şi a cunoscutului călător din Halicarnas – părintele istoriei Herodot, care a menţionat: „Neamul tracilor este cel mai numeros din lume după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile”.

Actualmente, specialiştii din domeniul istoriei clasice, arheologi, lingvişti, etnologi etc, prin metodele lor specifice, contribuie eficient la studierea formării tracilor. În pofida acestora nu s-au stabilit criterii unice. Aceste discrepanţe au creat o situaţie ambiguă în elucidarea celor mai esenţiale aspecte ale etnogenezei tracilor.

Istoricii bulgari, împreună cu un grup de cercetători, în frunte cu Gheorghiev şi majoritatea lingviştilor, consideră că grupul etno-lingvistic-tracic este unul dintre cele mai vechi din Europa de sud-est, care s-au conturat deja în epoca neolitică pe peninsula Balcanică.

O altă ipoteză, vis-a-vis de originea tracilor, susţine că ei au apărut în epoca bronzului, în spaţiul carpato-balcanic, susţinătorii cărora fiind S. Morintz, M. Oppermann etc.

Concomitent, mai există o ipoteză care prevede că în secolele XI-X î.e.n. din Carpaţi şi din nord-estul Ungariei au coborât triburile purtătoare ale culturii Gava, care în Ucraina de vest au format grupul tracilor – purtători ai culturii Holygrady şi în Moldova, în regiunile Dunării de Jos, împreună cu teritoriile limitrofe, cunoscut arheologic de masivul statului tracic.

Cea mai plauzibilă ipoteză, des argumentată arheologic, susţine că tracii, fiind un popor migrator, s-au deplasat din regiunile de sud în spaţiul din nord de Balcani şi Dunăre, constituind masivul tracic nu mai devreme de a doua jumătate a secolului XII – XI î.e.n.,

ipoteză înaintată de V. Pîrvan, A. Meliucova, G. Smirnova, O. Leviţchii, K. Kaşuba, I. Niculiţă etc. Aici apare o contraipoteză care insistă că tracii au migrat din nord-vestul teritoriile pontice şi Balcani, în regiunea peopontidei, nordul bazinului egeean, nord-vestul şi vestul Asiei Anterioare.

Dintre toate triburile tracilor de pe teritoriul carpatopontic au fost atestaţi geto-dacii, popor destul de dezvoltat, servind drept ţintă de interes nu numai pentru greci dar şi pentru romani, care în anul 106 au cucerit aceste teritorii, romanizându-le şi încredinţându-le în totalitate. Iar termenul de daci romanizaţi a evoluat pe parcurs în valahi, după care rumâni şi propriuzis români.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

politica

ROMÂNIA, „MATERIE PRIMĂ” PENTRU OCCIDENT? „Românii şi-a spus cuvântul prin voturile sale, iar acesta este cel mai bun mesaj către Rusia sau către orice altă ţară”. (Daniel Nelson, expert în relaţii internaţionale) de Maria DIMINEŢ

B

ătălia pentru fotoliul de preşedinte al României a luat sfârşit, cel puţin pentru următorii cinci ani. Statul român a reuşit să formeze un nou Guvern, iar FMI îl va răsplăti pentru această „performanţă” cu un împrumut de 2,3 miliarde de euro. Evident, în culise, se vor ţese în continuare intrigi, pentru că unii trebuie să se revanşeze, iar alţii să se răzbune.

Protipendada politică a depus eforturi, în decursul campaniei electorale, să demonstreze cine dintre candidaţii la preşedinţie este mai diplomat, mai corupt şi mai capabil să scoată România din criză politică şi financiară.

Traian Băsescu şi Mircea Geoană au arătat că ideea „interesului naţional”, la care frecvent au făcut recurs, nu are decât „statut” de discurs electoral. Ambii au dus o luptă acerbă exclusiv pentru puterea politică, exact aşa cum au făcut-o şi predecesorii lor.

Incapacitatea elitei politice de a negocia şi de a face concesii în momente de criză a demonstrat că problemele cetăţenilor români, deocamdată, nu se află pe „ordinea de zi” a politicii româneşti. Din 1990, în România ( similar altor ţări din Europa de Sud-Est) liderii politici s-au „bătut” nu pentru materializarea „interesului naţional”. Prioritatea a fost acordată, aproape de fiecare dată, scopurilor personale şi de clan. Iar SUA şi Rusia, care au „răstignit” România după cel de al doilea Război Mondial, au dictat regulile de joc pe arena politică românească. În tot acest răstimp, politicienii români au fost marionetele liderilor de la Casă Albă, sau Kremlin. S-au deosebit, unul de celălalt, nu prin competenţă sau patriotism, ci prin nivelul de loialitate pro rus sau pro american. Potrivit expertului în relaţii internaţionale, Daniel Nelson, „problema României este că, în

ultimii ani, nimeni nu a ştiut deţine controlul, nimeni nu a ştiut la ce număr de telefon să sune, nimeni nu a cunoscut pasul următor”. Aşadar, care este cea mai potrivită alegere pentru cetăţenii României? Victoria lui Băsescu oferă răspuns la această întrebare. Mulţimea niciodată nu înţelege subtilităţile jocului politic. Or tocmai de această neştiinţă a profitat preşedintele României. S-a vorbit foarte mult despre abilităţile diplomatice ale lui Geoană, în favoarea populismului lui Băsescu. Şi cu toate acestea, talentul de diplomat nu l-a ajutat să-l învingă pe Băsescu, nici în cursa pentru primăria Bucureştiului din 2004, şi nici în bătălia pentru fotoliul de şef al statului.

Nu diaspora română, în special cea din Republica Moldova, i-a furat victoria lui Geoană, ci abordarea superficială, în general, a problemelor românilor.

Dacă senatorul României ar fi acordat atenţie acestui subiect,

cu siguranţă, diaspora nu i-ar fi scăpat din vedere. Presa a dezbătut mult relaţia lui Geoană cu Rusia şi a lui Băsescu cu SUA. Ce este mai bine, sau mai rău pentru România – un preşedinte fidel intereselor ruse sau americane? Pentru cetăţeanul simplu, cel care se alimentează cu mesaje populiste, nu este nicio diferenţă. Pentru că indiferent al cui va fi preşedintele României, situaţia lui nu se va schimba semnificativ. „Interesul naţional” este realizat doar în condiţiile în care o ţară poate să-şi proiecteze singură politica externă.

Gestionarea unei politici, în unison cu „interesul naţional”, este valabilă doar în contextul unei independenţe financiare reale faţă de marile puteri. Atâta timp cât un stat este răvăşit economic şi mai are şi probleme etnice, “interesul naţional” va continua să rămână un subiect populist. (continuare în pagina 19)

17

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

international

Apusul imperiului american? )

)

În SUA 6 milioane de oameni primesc hrana în baza de tichete de Jerry WHITE, traducerea de Natalia BUTNARU

C

onform unui sondaj efectuat de catre New York Times, aproximativ 6 milioane de cetăţeni ai SUA nu dispun de un venit lunar decât cel al tichetelor de masă în valoare de 100-200$. Numărul persoanelor care sunt şomeri şi nu primesc nici un ajutor financiar-asigurare socială, pensii, asistenţă pentru copii cu desabilitaţi a trecut de 50 la sută în ultimii 2 ani, de când s-a început criza financiară.

Numărul şomerilor s-a triplat în Nevada, s-a dublat în Florida şi New York iar în Minissota şi Utah numărul acestora a ajuns la 90 la sută din totalul populaţiei. În Wayne, Michigan în care se include şi Detroid , unde jumătate din populaţie este şomeră sau pe cale de aşi pierde postul de muncă, fiecare al 25-lea cetăţean declară că nu primeşte nici un ajutor financiar lunar, dar nici bonuri de masă.

Sondajele arată o scală din ce în ce mai mare a persoanelor care nu dispun de ajutor social, dealtfel noua decadă s-a început prin declararea unor mari minciuni de guvernul american. Şi anume cea de “recuperare a economiei”. Datele demonstrează că economia nu şi-a revenit atât de mult deoarece 6 milioane de cetăţeni nu dispun de nici un venit.

Iar dintre aceştia 1.2 milioane sunt copii-un echivalent cu populaţia Massachusetts.

O astfel de catastrofă socială subliniază indiferenţa administraţiei Obama, care nu a făcut practic nimic pentru a oferi ajutor celor care şi-au pierdut casele, locul de muncă, şi un mod normal de viaţă.

Numărul persoanelor care

18

nu au nici un venit a început să crească încă din anul 1996 când preşedintele democrat Bill Clinton şi Congresul Republican a pus capăt politicilor de asistenţă socială, acesta fiind un drept universal, de care s-au bucurat americanii încă de la începutul anilor ‘30.

Promiţând “sfârşitul ciclului de dependenţă”, democraţii şi republicanii au limitat facilităţile de care dispuneau cetăţenii pe parcursul vieţii, reducând drastic din valoarea ajutorului acordat, impunând unele restricţii. În ciuda necesităţii unui mai mare ajutor, Obama a respins cerinţa conform căreia să se ofere o finanţare suplimentară pentru programele sociale, numit temporar pentru familiile anevoiase. Din momentul înfiinţării acestor programe,1990-numărul persoanelor înscrise a crescut cu 75%.

“Mulţi dintre cei care au primit asistenţa financiară în trecut acum nu mai primesc nimic” a declarat Judy Putnam , purtătorul de cuvânt al Ligii de Asistenţă Socială din Michigan. Doar 1/3 din copii cu probleme primesc bani lunar în comparaţie cu cele 2/3 care erau înainte de 1996, populaţia din Michigan devenind dependentă de tichetele pentru masă.

Pentru şomeri şi persoanele fără venituri , tichetele de masă acoperă doar valoarea 1 dolar de o persoană pe zi sau o sută de dolari pe lună. S-a înregistrat un record al sărăciei în care reiese ca fiecarea a 8-a persoană şi al fiecare 4-lea copil se bazează pe programul de alimentare cu bonuri. Programul federal (SNAP) Servi-

ciul de Nutriţie şi Asistenţă, înregistrează zilnic 20.000 de persone chiar dacă aceasta este programată pentru deservirea doar 2/3 dintre aceştia.

Un studiu efectuat de către Times relevă faptul ca în peste 200 de orase ale SUA, 2/3 din populaţie folosesc tichete pentru masă, dintre acestea incluzindu-se California, Las Vegas, suburbiile din Atlanta etc. Alt studiu relatează că în peste 800 de state bonurile de masă sunt folosite de către 1/3 din copii.

La sfârşitul anului trecut, cercetătorii de la Universitatea Washington din St. Louis a lansat un studiu care arată că 50 la sută din toţi copiii şi 90 la sută din copii afroamericani vor primi bonuri de masă până la împlinirea vârstei de 20 de ani. “Departe de a fi un moment de securitate şi siguranţă,” a spus Mark Protopopiat, Ph.D., unul dintre autorii raportului, “anii copilăriei

pentru mulţi copii americani sunt o perioadă de turbulenţă economică, de risc şi dificultăţi.”

Ediţia din 3 ianuarie a ziarului “The Times” prezintă un raport axat pe Florida , în care se releva că numărul populaţiei fără venituri în afară de tichete de masă s-a dublat în ultimii 2 ani şi s-a triplat în regiunea coastei de sudvest. Dealtfel, cei care au avut de suferit sunt populaţia de culoare (32 la sută), latino 22 la sută, iar populaţia albă cu 42 la sută, numărul acesta fiind în creştere.

Sărăcia a afectat diferite pături ale populaţiei deoarece persone care aveau un venit rezonabil o casă şi un cont cu 6 zerouri acum au ajuns să se hrănească pe urma celor 320$ care vin sub formă de tichete pentru masă.

Dependenţa continuă de tichetele pentru masă arată slăbiciunea statului American în

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

situaţia când nu pot face nimic pentru reconstrucţia sistemului economic. Situaţia se va înrăutăţi drastic dacă republicanii şi liberalii vor reduce fondurile publice cu scopul de a achita trilioanele de dolari pentru a salva “Wall Street” şi expansiunea acţiunilor militare din jurul lumii.

Tema discursului asupra “Uniunii Statale” relatate de către Obama (care se aşteaptă în principiu de a se executa în următoarele luni) va fi pe un termen lung în care se va reduce deficitul şi populaţia dealtfel va trebui să reducă consumul lor. Casa Albă este sprijinită de către o comisie bipartizană care recomandă reducerea programelor sociale de bază , împreună cu taxele de consum.

Directorul Oficiului de Management şi Buget al Administraţiei Obama, Peter Ország, a

declarat că statul va lua măsuri pentru a reduce deficitul bugetar, acest lucru urmând să fie finalizat în februarie. Acţiuni de acest fel nu vor face decât să ducă în prag de faliment milioane de cetăţeni.

Criza socială cu care se confruntă oamenii, nivelul înalt al şomajului, creşterea foametei, saracia şi lipsa de adăpost, este expresia cea mai grafică a eşecului capitalismului, un sistem economic aduce beneficii bogaţilor în detrimentul majorităţii populaţiei.

Administraţia Obama continuă şi accelerează transferul de avere de la oamenii de rând la cei care sunt responsabili de provocarea celor mai grave crize economice începând cu Marea Depresie.

La un an de la inaugurarea sa, Preşedintele Obama şi-a demonstrat că nu este altceva

decât un instrument al oligarhiei financiare. Viitorul foarte al clasei muncitoare depinde de dezvoltarea unei mişcări

de masă anti-sistem împotriva acestei administraţii, ambele clanuri oligarhice şi sistemul economic care îi apără.

ROMÂNIA, „MATERIE PRIMĂ” PENTRU OCCIDENT? (continuare din pagina 17) În asemenea ocurenţe România (şi nu este doar cazul ei) nu va putea să ofere prioritate “interesului naţional”, dacă acesta contravine priorităţilor SUA sau Rusiei.

România a fost dependentă mereu de consimţământul Estului sau Vestului, iar deciziile pe care le-a luat, de cele mai dese ori, nu au reflectat voinţa poporului român. Astăzi politica externă a României se face nu la Cotroceni, ci la Washington şi la Bruxelles.

Nu cred că Băsescu merită să fie apreciat pentru abordarea ostilă faţă de Kremlin sau fosta guvernarea comunistă de la Chişinău. Şeful statului român nu ar fi avut niciodată curajul să sfideze Rusia, dacă nu ar fi primit un aviz pozitiv din partea Occidentului. Preşedintele României s-a dat în spectacol în toţi aceşti ani, iar meritul său este că şi-a jucat bine rolul. Victoria lui Geoană

(daca admitem ipoteza ca este „conspiratorul Moscovei”) nu i-ar fi oferit, oricum, Rusiei mult spaţiu pentru manevrare.

Din ziua în care NATO şi UE au ajuns la graniţa Republicii Moldova, Kremlinul ştie exact ce are voie şi ce îi este interzis.

Iar ce i se permite poate fi materializat indiferent de poziţia pro rusă sau pro occidentală a preşedinţilor României. E adevărat, e mai avantajos pentru Rusia să aibă un partener politic uşor de abordat, decât unul dificil şi ostil intereselor ruseşti în regiune. Până la urmă, dacă pentru Est va fi prioritară o chestiune, care admitem va viza inclusiv şi “interesul naţional” al României, Kremlinul va şti cum să se “înţeleagă” cu SUA. Rusia este, în prezent, un rival impozant pentru Statele Unite, ca acestea să-i ignore pretenţiile. Să nu mizeze România pe solidaritatea Occidentului, atunci când la masa de

negocieri, Rusia şi SUA vor face praf “interesul ei naţional”. Între timp SUA va profita din plin de vulnerabilitatea economică a României şi o va exploata în proiectele sale, în special din Iraq şi Afganistan. În schimb, Băsescu va consolida relaţia cu SUA şi va crea condiţii favorabile pentru atragerea investiţiilor americane. Totodată, statul român va trebui să “fie recunoscătoare” şi Franţei, pentru faptul că l-a ajutat să obţină nesperatul post de comisar european pentru Agricultură. Cum îşi va manifesta recunoştinţa România, urmează să vedem în următorii ani. Cert este că în politica internaţională favoruri necondiţionate nu se fac, iar România, oricât de “convenabilă” ar fi pentru Occident (în anumite momente) nu va face excepţie de la acest principiu. “Franţa şi SUA sunt doi piloni esenţiali în politica externă a României”, iar prin

asta Băsescu a semnalat ce rol va juca România, pe plan extern , în perioada noului său mandat. În cazul Federaţiei Ruse, preşedintele român, a lăsat să se înţeleagă că aceasta nu face parte din categoria priorităţilor externe ale României. De altfel, victoria lui Băsescu este un mesaj clar pentru Rusia - dialogul Kremlin-Cotroceni va avea acelaşi conţinut tensionat. E greu de spus în ce măsură i-ar fi reuşit lui Geoană “ să repare relaţia cu Rusia”, concomitent cu “consolidarea relaţiilor transatlantice”. Este imposibil pentru România să se ajusteze, în acelaşi timp, intereselor divergente ale Vestului şi Estului. “Împăcarea” cu Rusia, dorită de unii politicieni de la Bucureşti, este un deziderat fantasmagoric. Pentru că încă din 1994 priorităţile României sunt, de facto, ale SUA, iar din 2007, ale Uniunii Europene.

19

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

istorie

Lumea spirituală a slavilor Fără a fi nici pe departe o atitudine spirituală unitară, politeismul slav a urmat diverse direcţii de manifestare, atâta timp cât nu a existat o unitate geografică şi organizatorică definită.

Unele triburi se închinau cu prioritate la forţele cosmosului şi ale naturii, altele lui Rod (principiul primordial masculin) şi Rojaniţelor, sufletelor strămoşilor morţi şi spiritelor (care nu erau altceva decît personificări ale forţelor naturii), în timp ce alte triburi credeau în tot felul de animale şi plasmuiri totemice. Lumea, conform celor mai vechi tradiţii slave, a fost creată de Rod, prima zeitate slavă care a reuşit să ordoneze haosul primordial, despărţind lumina de întuneric, materia de spirit, adevărul de minciună, dreptatea de nedreptate.

Tot el a creat omul şi toate celelalte vieţuitoare, despărţind viaţa de moarte.

de Natalia BULHAC

L

a vechii slavi nu exista, se pare, o concepţie unitară despre imaginea raiului. La unele triburi el era imaginat ca o uriaşă grădină verde, neînchipuit de frumoasă, unde pomii sunt împodobiţi cu merele de aur ale tinereţii veşnice, care asigură sănătatea, frumuseţea şi tinereţea celor ce gustă din ele, iar sufletele celor morţi erau reprezentate ca nişte turme albe ce păşteau în această grădină imensă. În cele mai multe din variantele reprezentării paradisului slav, găsim un element comun: Copacul Universal (Pomul Paradisului sau Copacul Sfânt).

De cele mai multe ori, acesta este un stejar, dar poate fi şi pin, mesteacăn, ulm, scoruş, ba chiar şi salcie. Crengile Arborelui Sfânt se înălţau până la cer şi erau sălaşul păsărilor zburătoare. Chiar în vârf, îşi avea cuib

20

şoimul şi nu întâmplător, dacă ne gândim la cel mai vechi mit cosmogonic al slavilor, în care Rod Atotţiitorul, în chip de şoim, a ordonat haosul primordial şi a înălţat insula Buian care a devenit paradis.

Denumirea raiului la slavi are o bază precreştină, întrucât cuvintele “рай” şi “река” sunt înrudite. Raiul este un loc situat dincolo de apa curgătoare care separă cele două lumi, iar sensul cuvântului „rai” este „spaţiul de dincolo de râu”. Din această credinţă s-a născut obiceiul de a arunca bani în mormânt pentru ca mortul să aibă cu ce plăti trecerea pe lumea cealaltă. În vechime, raiul a primit numele de „вырий” („вирий”, „ирий”, „урай”). O altă denumire a paradisului era Belovodie (Ţara Apei Albe) pentru că este străbătut de un râu de lapte, care izvorăşte din ugerul vacii Zemun. În unele variante, împărăţia cerească a zeilor apare sub numele de Svarga, de la Svarog, zeul zeilor, care 1-ar fi amenajat.

Ireversibila trecere din lumea materială în cea spirituală era privită ca un fenomen absolut normal şi era însoţită de ceremonii complexe, în consens cu obiceiurile statuate în cadrul fiecărui trib, dar şi cu rangul celui dispărut. Unele triburi îşi înmormântau morţii în pământ,

considerând că sufletele lor, ajunse pe lumea cealaltă, vor face ogoarele mai roditoare, uşurând astfel traiul celor rămaşi în viaţă. Alţii aşezau cadavrele celor defuncţi în monoxile, le dădeau foc şi lăsau ambarcaţiunile să plutească pe ape fiindcă, în acest mod, sufletele lor aveau mai multe şanse de a străbate „apele cereşti” şi de a ajunge mai repede şi mai uşor la Vyrii. Marea trecere de la lumea pământească la lumea cerească sau la cea a tenebrelor subterane presupunea traversarea unei bariere (de apă sau de foc) a cărei semnificaţie se decoda nu prin imposibilitatea pătrunderii în lumea invizibilă, ci prin neputinţa întoarcerii în lumea materială.

Pentru aducerea de sacrificii străbunilor, dar şi pentru incinerarea morţilor, slavii aveau altare speciale, amenajate sub cerul liber, de formă triunghiulară, pătrată sau circulară şi purtau numele de Krada. Zeitatea care ocrotea aceste altare purta, de asemenea, numele de Krada sau Krado. Exista credinţa că sufletul celui incinerat pe un rug aşezat pe Krada se înalţă la cer odată cu fumul şi este preluat de privighetori şi dus în Vyrii.

Privighetorile, considerate şi ele, pentru cântecul lor divin, păsări ale paradisului, au jucat, în mitologia slavă, un rol foarte

important în ceea ce numim astăzi „cultul morţilor”. Primăvara, în luna martie, când veneau privighetorile (se credea că ele sunt purtătoare ale mesajelor pământenilor către sufletele celor trecuţi în nefiinţă), se celebra Raduniţa – ziua pomenirii morţilor. În vechime, cerul, de unde veneau ploile dătătoare de belşug, pe unde îşi plimba Hors discul solar în carul său de foc pentru a-i încălzi pe muritori şi a le dărui lumina zilei, dar de unde porneau şi fulgerele aducătoare de incendii şi moarte, era imaginat ca o imensă gospodărie a zeilor ce trebuia şi ea, periodic, să fie încuiată.

Cheile cerului se aflau la dispoziţia lui Perun care, înainte de venirea iernii, încuia cerul şi se retrăgea pentru odihnă. Se trezea primăvara odată cu reîntoarcerea păsărilor migratoare din ţările calde, descuia cerul şi arunca pe pământ seminţele roditoare ale ploii, slobozind astfel izvoarele cereşti dătătoare de viaţă. Perun era reprezentat ca fiind un barbăt de o statură impunătoare, cu părul de argint şi mustăţile aurite, purta un ciocan (vezi ciocanul lui Thor), o secure de război şi un arc, cu care trăgea săgeţi de fulgere. În cinstea zeului Perun se făceau deseori sacrificii de cocoşi

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

şi capre, iar pentru ritualurile importante închinate zeului, se sacrificau tauri sau urşi. Conform „Cronicii Primare Ruse”, numită şi „Cronica lui Nestor călugărul” (o lucrare istorică a Rusiei Kievene ce cuprinde anii 850-1110, scrisă în Kiev în jurul anului 1113, de către un călugăr numit Nestor) slavii mai sacrificau în cinstea lui Perun şi oameni, prizonieri de război.

Acest ritual se desfăşura în fiecare an, timp de nouă zile, perioadă în care avea loc festivalul închinat în cinstea zeului, la mijlocul verii. Aceste sacrificii aveau loc în vârful munţilor sau pe dealuri ori coline (caracter urano-solar). Ziua dedicată lui Perun era Joi. După distrugerea mitologiei slave politeiste a fost impus creştinismul de către apologeţii acestei religii. Odată cu adoptarea creştinismului de către slavi (în special la slavii de răsărit, unde creştinarea s-a făcut în masă şi în mod forţat, tiranic), cheile cereşti au fost „transferate” păsărilor (în unele variante acestea erau cucul şi stâncuţa albăstrie, iar în altele – păsările călătoare).

Omul viu nu poate pătrunde în lumea celor morţi. Acest hotar putea fi trecut doar de către un erou mitologic de excepţie, iar mai târziu, cu aceste calităţi a fost înzestrat şi eroul epic, pe măsură ce miturile au început să degenereze în basme. Hotarul care separă „lumea noastră” de „lumea cealaltă”, viaţa de moarte, lumina de întuneric, este profund mitologizat. În acest context, un rol important îl jucau Veles. Ciur, Vii, Iascer etc.

Veles era răspunzător de bogăţia oamenilor şi de animalele lor domestice, era o zeitate complexă. Pe de o parte le făcea viaţa mai uşoară celor vii, sprijinindu-i în muncile agricole şi în creşterea animalelor, iar pe de altă parte avea obligaţia de a-i însoţi pe cei morţi în marea lor trecere. El ne apare şi ca un zeu al apelor, având un caracter chtonic de zeu subpământean, ce se ocupă cu înşelătoriile, fiind un duşman înverşunat al

lui Perun. În opoziţie cu Perun, care avea statui în locuri înalte şi primea sacrificii în aceleaşi locuri, Veles era venerat în locuri de câmpie, peşteri sau păduri.

Din punct de vedere etimologic e posibil să aibă origini indo-europene. La indo-europenii vechi, „wel” însemna „lână”, iar în rusă, „volos” mai înseamna şi „păr”.

După creştinarea slavilor, a fost transformat în „Sfântul Vlas” sau Vlasius ori Volos, protectorul animalelor.

Ciur, unul dintre cei mai vechi zei ocrotitori ai oamenilor, avea în grija sa hotarele (de unde şi atributele sale în asigurarea păcii atât în interiorul tribului, cât şi în relaţiile intertribale), dar şi apărătorul dreptului de proprietate al omului asupra pământului pe care s-a stabilit.

Ciur veghea asupra principiilor morale care trebuiau respectate în relaţiile dintre membrii familiei. Numele lui vine de la cuvântul protoslav sciur, care denumea pământul în care erau înmormântaţi strămoşii unei ginte şi care trecea drept moştenire din neam în neam, considerându-se sacru şi intangibil. Conform credinţei multor triburi, sufletele celor care nu respectau în timpul vieţii caracterul sacru al hotarelor, încălcându-le sau, prin mutarea pietrelor de hotar, intrau în stăpânirea domeniilor ce aparţineau strămoşilor altora, erau pedepsite, de către Ciur, să rătăcească veşnic după moarte fără ca să-şi găsească linişte, purtând, în spinare, pietre grele, aidoma celor de hotar. Conform altor variante, sufletele acestor păcătoşi erau blestemate să străbată câmpiile sub forma unor flăcări care nu se stingeau şi nu aveau niciodată răgaz.

Expresia rusească „через чур” („peste măsură”) îşi are originea în vechiul cult al strămoşilor şi este legată de avertizarea asupra atitudinii punitive a zeului hotarelor în cazul încălcării de către muritori a principiilor respectării proprietăţii al căror păstrător şi apărător era.

Vii este poate cea mai respingătoare creatură a imaginaţiei vechilor slavi din întreaga

lor mitologie. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce acestui spirit al morţii i s-a dat în stăpânire întreaga împărăţie subterană.

Este judecătorul morţilor, unul dintre principalii slujitori ai lui Cernobog. Slavii au considerat dintotdeauna că cei care au trăit viaţa în păcat trebuie pedepsiţi după moarte, iar locul executării pedepsei nu poate decât în adâncurile Pământului. Toată puterea lui Vii îi este concentrată în ochi; pe cel pe care îl priveşte, îl arde de viu. Chiar şi un oraş întreg îl poate transforma în scrum dacă se uită la el. Din fericire, privirea ucigătoare îi este barată de sprâncenele stufoase şi de pleoapele lungi care îi atârnă până la pământ, iar când trebuie distruse oştile sau oraşele duşmane, servitorii i le saltă cu furcile.

fixată această infirmitate, i s-au adăugat toate celelalte trăsături caricaturale: chioară, părul dezmăţat, nasul lung şi coroiat.

Ea trebuia să capete acest aspect hidos, chiar înspăimântător, întrucât în credinţa păgână era ocrotitoarea copiilor. După 988, noii creştini, din exces de obedienţă faţă de kneazul Vladimir cel Mare, supranumit „Creştinătorul”, trebuiau să sădească în conştiinţa oamenilor şi, în special, a copiilor dispreţul şi groaza la evocarea imaginii ei. Cu timpul, fostei protectoare a copiilor i s-au adăugat mereu alte şi alte atribute menite s-o facă şi mai respingătoare, şi mai îngrozitoare în ochii celor mici.

Astfel a apărut coliba pe picioare de găină, gardul în jurul colibei, făcut din oase de om, craniile

Ar merita, credem, să ne oprim puţin şi asupra unei alte zeităţi păgâne, Baba-Iaga, a cărei evoluţie de la stadiul de mit, la cel de basm a înregistrat o traiectorie ce nu ne lasă nici cea mai mică urmă de îndoială că metamorfoza acestui personaj a fost impusă de raţiuni ce ţin de ideologia ortodoxiei creştine.

Iniţial, Baba-Iaga era o zeitate pozitivă a panteonului slav, în sarcina ei aflându-se ocrotirea familiei, în special a mamelor şi a copiilor. Era păstrătoarea bunelor tradiţii. Caricaturizarea acestui personaj mitologic a avut ca punct de plecare, mai întâi de toate, rima ce a fost ataşată numelui ei: laga – noga (picior) – Baba-Iaga – Kostjanaja noga (Baba-Iaga-Picior-de-Os). Odată

omeneşti înfipte în gard, patul pe care se odihnea (făcut şi el tot din oseminte) şi, pentru ca imaginea să fie şi mai macabră, uşa izbei Babei-Iaga era zăvorâtă cu un picior uman, în loc de lacăt atârna o gură cu dinţii ascuţiţi, iar proptelele gardului erau mâini de om. În basmele fantastice ruseşti, Baba-Iaga a devenit cunoscută mai mult ca o bătrână vrăjitoare, sadică şi antropofagă, care se deplasa prin văzduh într-o piuă de fier, ajutându-se cu pisălogul şi măturoiul cu care, chipurile, şterge urmele lăsate pe unde trece. Răutatea i se citeşte în permanenţă pe chip şi este gata în orice moment să le pricinuiască cel mai mare rău eroilor pozitivi, ba chiar să-i şi mănânce.

21

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

observatorul cultural

LUPII ŞI ZEII

de Ion GUŢU

E

venimentele prezentate în film datează cu anii 600 î. H.. Un preot cu puteri de vindecare este răpit de două grupuri de barbari, între timp îşi educă fiul de 11 ani în spiritul păcii şi al diplomaţiei.

Toţi barbarii mor, unul din căpetenii este vindecat, iar mama fiului lui îşi găseşte un amant lup, presupun că lupii sînt şi ei o categorie de barbari cu nişte calităţi de luptăttor mai deosebite şi mai pronunţate. Preotul îşi educă fiul în spiritul calmităţii iar acesta vrea să se facă lup.

Istoria filmului este confuză, nu se merge pe o linie de subiect, ci sînt interferate mai multe poteci, care produc o neclaritate în evoluţia subiectului. Pe de o parte se pune problema femeii, unica eroina din film, care a călcat peste legea abstinenţei şi vrea să-şi infiinţeze o familie. Pe de altă parte Deceneu, fiul ei şi al preotului vrea să devină lup în timp ce tatăl său îl educă

22

Un film care, pe cât de mult a stărnit curiozitatea, pe atât de multă dezamăgire a provocat premiera sa la finele anului 2009 pentru a menţine pacea şi a rezolva toate problemele pe cale paşnică. Pe de a treia parte preotului parcă i-ar fi indiferent unde merge şi de a cui parte se pleacă, parcă ar trăi o lume a lui, o lume care nu este influienţată de evenimentele şi vărsările de sînge care se produc în jurul lui şi din cauza lui, iar pe de a patra parte barbarii mor unul după altul ca muştele, luptîndu-se între ei, mor pe rînd fiecare cu un monolog lung înainte de a închide ochii şi cu şuvoaie de sînge care ţîşnesc din rană, spre final toţi care rămîn în viaţă apar pe acelaşi rug- mormînt fiind arşi împreună. O cofuzie totală, un amalgam de evenimente şi întîmplări, o serie de problemuţe, un şir de învăţăminte pe care le spune preotul, scene şi dialoguri patetice pînă la ridicol, filmul Lupii şi Zeii diminuează arta cinematografică basrabeană, o duce în antichitate în anul în care s-au petrecut evenimen-

tele prezentate în film. Dacă scenariul şi subiectul lipsesc, apoi regia este a unui spectacol de teatru, fiind foarte influienţată de regulile scenei, acţiuni statice, limitate ca spaţiu, tonuri declamative, jocul actoricesc exagerat. Spectatorii (dintre cei cu care am discutata) au încercat să găsească un motiv pentru care filmul să le fie simpatic, unii spuneau că se vorbeşte o corect, o romînă lipsită de scrupule şi amprente slave, alţii ziceau că vestimentaţia este destul de reuşită,

unora le-a plăcut efectele machiajului şi trucurile iar alţii spun că imaginile sînt destul de pitoreşti, de parcă am face o publicitate a locurilor pitoreşti de la noi. Filmul este un eşec total, un amatorism de cea mai slabă calitate dar care propune imagini destul de calitative si simpatice.

Aristotel în lucrarea sa Poetica, un scurt tratat despre artă, spune că peripeţia dramatică şi răsturnările de situaţie sînt foarte importante în realizarea unei opere

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

dramatice. Deşi afirmaţiile lui se îndreptau spre arta teatrului, filmul este un derivat al teatrului care automat şi-a atribzuit toate legile scenice.

Filmul Lupii şi Zeii încalcă regula lui Aristotel şi exclude răsturnarea de situaţie. Ca gen filmul ar putea fi amplasat undeva între istoric şi fantastic, între mit şi realitate, între romantic şi triller între filozofie şi religie, cît de bine sună Lupii şi Zeii, de parcă ar fi un desen animat, Lupii şint puşi înaintea Zeilor, de parcă ar încerca să-i depăşească.

Dacă vorbim de Lupii şi Zeii de ce nu spunem că mergeau pe pămînt Sfîntul Petre cu

Dumnezeu şi nu invers, ar merge Apostolii şi Iisus, în loc să meargă Iisus Hristos cu Apostolii, în cazul dat importanţa lupilor este mai evidentă decît cea a Zeilor, cu toate că nu am înţels cine sînt lupii şi ce rol au ei în viaţa barbarilor de atunci încît să fie atît de veneraţi şi idolatrizaţi. Patetismul şi exagerările ai spune că sînt făcute anumit pentru a evidenţia o anume stare de spirit, o anume stare a omului în pragul morţii. Toţi mor în valuri de sînge de parcă ar face publicitate unei fabrici de sucuri de vişine, toţi pleacă cu replica –Mă duc la zei, în unele din astfel de momente cînd

spectatorul ai crede că trebuie să lăcrimeze, s-au auzit cîteva hohte de rîs, poate că acesta şi era scopul regizorului, să exagereze tragismul pentru a stîrni hazul, asemeni operei lui Ionesco. Imaginile trucate, săgeata care străbate mîna, ochii scoşi, mîinele străpunse de săgeţi, sînt arhiutilizate şi prezentate de cîteva ori de parcă ar încerca să uimească spectatorul prin efetul pe care le produc şi se repetă pentru a fi observate de toţi, iar mîna care este străbătută de o săgeată este prezentată chiar de 4 ori fluturînd aiurea. Costumele de blănuri în care apar îmbrăcaţi iniţial actorii cucereşte simpatia publicului, iar mai apoi cînd îşi scot blănurile iar sub ele au sacouri şi chiar cămaşă, iar în picioare poartă încălţări mult moderne acum două mii şase sute de ani, de parcă ar schimba actiunea cu cîteva secole, pierde verosimilul, despre care ne vorbeşte tot Aristotel.

La premiera filmului din decembrie la cinematograful Patria, după prezentare, am încercat să nu mă întîlnesc cu un coleg de-al meu care a participat la realizarea acestei pelicule pentru a nu fi pus în situaţia penibilă de a auzi păreri grele şi argumentate. Încerc să cred că sîntem o ţară de necărturari, neprivitori a ceea ce realizează alte ţări, o serie de îngîmfaţi şi neprofesionalişti cu orgoliul mai mare decît noi, o ţară de oameni lacomi care îşi umplu buzunarele asemeni celor doi şarlatani din povestea lui Andersen Veşmîntul cel nou al Regelui, şi în toate astea îţi vine să rîzi ca un nebun,să rîzi pînă mori sau sa mori de rîs, mai bine e să rîzi pînă mori decît să mori de rîs, aşa cum ne învaţă marele absurd în persoana lui Beket şă Ionesco.

Nunta în Basarabia “Nuntă în Basarabia”, cel de-al doilea lungmetraj semnat de regizorul Nap Toader (Napoleon Helmis), o coproducţie România/Republica Moldova/Luxemburg, a câştigat premiul special al juriului la Festivalul “Black Nights” de la Tallinn, Estonia, festival ce se desfăşoară în perioada 12 noiembrie - 6 decembrie, anunţă Mediafax.

“Nunta în Basarabia” spune povestea a doi tineri - el bucureştean, ea din Chişinău - proaspăt căsătoriţi, care decid să facă nuntă cu dar în speranţă că vor scoate banii necesari avansului pentru o locuinţă. Pelicula a impresionat comitetul de selectie al festivalului, care a considerat filmul “foarte uman şi emotional” prin mesajul pe care îl promovează.

“Nunta în Basarabia este un film care transmite un puternic mesaj de toleranţă şi speranţă” şi care a ajutat să fie înţeleasă realitatea unei regiuni puţin cunoscute, Basarabia, “un univers care celebrează bucuria de a trăi şi omenia”, a afirmat Preşedintele juriului EurAsia, cunoscutul producător rus Alexander Rodniansky.

(Filmul a fost prezentat în competiţia oficială EurAsia a Festivalului.)

Filmul îi are în distribuţie pe Vlad Logigan, Victoria Bobu, Constantin Florescu, Igor Chistol, Viorica Geantă-Chelbea, Corina Druc, Silvia Berova şi Igor Caras.

Imaginea filmului este semnată de Silviu Stavilă, muzica, de Anatol Ştefanet, montajul de Corina Stavilă, sunetul, de Mihai Bogos, iar scenografia şi costumele, de Svetlana Mihailiescu. Filmările au fost realizate exclusiv la Chişinău, în perioada 7 30 iulie 2008.

23

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Clasicii nostri

Simion MEHEDINŢI:

)

Alta crestere. ,

scoala muncii , S

e poate însă da educaţie deplină în sat? Aici vine a doua întâmpinare: vrei să mă îngropi la ţară? Ce fac cu creşterea copiilor? (ipocrizia începe cu acest pseudo-argument). Ce fac cu nevoile mele de o viaţă intelectuală mai bogată?

Pentru copii, ne-am înţeles.

Temeiul creşterii lor, adică educaţia până la 10-12, e neasemănat mai solidă la cel crescut în sat decât la copilul orăşeanului, care e o biată pasăre închisă în colivie. (De altfel, în toate ţările înaintate, şcolile fug astăzi de oraşe. Fetele, îndeosebi, ar putea să nu vadă oraşul în veci şi ar fi cu atât mai destoinice pentru marea lor menire, ca mame şi gospodine.) Cât priveşte obiecţia cu viaţa intelectuală, făţărnicia e vădită: nu cultura, ci nevoia de lux şi obiceiurile rafinate atrag în oraşe pe cei ce fug din sat ca dintr-un loc de pedeapsă. Iar aici, punem degetul pe rană: lipsa de ocupa-

24

ţii serioase şi de ideal moral atât la femeie, cât şi la bărbat, iată buba ce mai primejdioasă a societăţii noastre. De aici izvorăşte veninul care otrăveşte din capul locului educaţia tineretului.

Iar dovada este hotărâtoare. E destul să amintim că cei cu avere fug nu numai de la moşie şi din sate, ci fug şi din oraşe însemnate, cum sunt Iaşii, Craiova, Galaţii, Clujul şi altele...Ce lipseşte Iaşilor?

Vechea capitală are un teatru luxos, cum nu se găsesc nici în străinătate, în multe ţări; are universitate – lucru destul de rar în orice stat; are biblioteci, muzee, conservator de muzică, pinacotecă, societăţi de sport ş.a., ş.a. Şi totuşi, ieşenii fug de Iaşi, emigrează spre Bucureşti până şi profesorii universitari!

Argumentul cu nevoia de viaţă intelectuală e deci o vorbă de mântuială. Altul e adevărul.

Dacă ar fi vorba de cultură,

omul bogat la suflet poate chiar într-un sat înfundat în mijlocul munţilor să trăiască o viaţă sufletească foarte bogată. Pentru câţiva lei, poate chema lângă el pe toţi filosofii pământului. Iar de când s-au înmulţit mijloacele tehnice în popularizarea operelor de artă, poţi avea la îndemână vederi de tablouri şi alte rarităţi, de care înainte vreme nu se învredniceau nici regii. Ce să mai zicem de radio, care îţi dă zilnic concerte şi-ţi spune ce se petrece pe toată faţa pământului!

Dar, încă o dată, nu de asta e vorba; nu de ştiinţă, de artă şi de filosofie, ci de lux li de ademenirile traiului rafinat, inevitabile pentru cel care are avere, fără să aibă însă şi o ocupaţie serioasă în viaţă. Căci de-ar avea în adevăr dragostea muncii şi un ideal moral, şi-ar da seama că scena pe care se poate ridica cineva la cea mai mare distincţie e tocmai satul.

Un moşier, care saltă prin fapta şi vorba lui un colţ de ţară, e un mare reformator, ca şi învăţatul apostol Paul sau alţi oameni cu chemare divină pe pământ. Iar femeia lui, în loc de a se chinui să se ia la întrecere în modă cu heterele sau să cheltuiască nebuneşte spre a trece drept „regina” adunărilor deocheate, numite baluri, ar putea fi, fără nici o cheltuială, suverana adevărată a femeilor unui sat întreg.

Dar, pentru asta, trebuie ideal moral, singura unitate de

măsură a valorii şi a culturii cuiva. Iar faţă de acest criteriu, pentru orice femeie, care a îngăduit soţului ei să-şi mute gospodăria de la sat la oraş, chestiunea se pune astfel: Ori ţine într-adevăr la copii, şi atunci nu-i decât, un drum: să se întoarcă grabnic la viaţa de sat, lângă moşia ori petecul său de pământ; ori nu ţine, şi atunci însuşirile ei negative: lipsa de înjurături, de beţie şi de brutalitate sunt de puţin folos, căci devine şi ea, cu vremea, un element negativ şi chiar primejdios în creşterea copiilor, înconjuraţi de toate ispitele oraşului. Întrebarea e: mai poate românca îndrepta răul printr-o nouă educaţie dată tinerii generaţii? Şi de unde anume ar trebui să pornească iniţiativa?

Mărturisim că nu ne putem gândi aici la aşa numitele asociaţii feministe. N-avem nici o nădejde în femeia masculină, care îşi bate capul cu egalitatea sexelor, cu maşinăria votului şi de alde astea.

Asemenea, nu nădăjduim nici în creatura subfeminină care trăieşte numai pentru a se împodobi, adoarme cu gândul la juvaere, se deşteaptă, respiră, se bucură şi se întristează după evanghelia croitoreselor.

Această categorie e neasemănat mai rea chiar decât femeia cu apucături masculine. Astfel de femei sunt la fel cu sălbaticii din pădurile Africii şi Americii. Ca să te încredinţezi, e

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

destul să citeşti în descrierile de călătorie, cum acei sălbatici semânjesc cu unsori albe sau roşii, sau de alte culori; cum îşi vopsesc părul; cum îşi găuresc urechile, buzele şi nasul; cum se piaptănă, aci grămădind părul în creştet, aci ducându-l la ceafă, aci întorcându-l spre tâmple şi sucindu-l în fel de fel de chipuri.

De la rătăcirile acestea ale modelor sălbatice, femeia n-a putut trece nici azi la o viaţă cuminte. De altfel, până mai ieri, chiar şi bărbaţii se împopoţonau să le plângi de milă.

Ce peruci pe cap! Ce funte la genunchi! Ce de horbote la mâneci şi la guler! Ce de marafeturi şi de împestriţaturi!... Dar, de o sută şi ceva de ani, smintelile s-au dus de la bărbaţi.

Singure femeile fără ocupaţie le mai păstrează. Ca şi bakairii şi zuluşii sau alţi sălbatici, ele se mânjesc îngroşindu-şi buzele, înegrindu-şi sprâncenele, sulemenindu-şi faţa şi pieptul, pe care-l dezgolesc, ca ţiganii....

De la barbaria murdară de odinioară, am trecut la barbaria pudrată de azi, care, în fond, e tot o murdărie.

Prin urmare, de la unele ca acestea, nu se poate aştepta vreo îndreptare. Sunt însă femei, cărora li se poate încredinţa iarăşi rolul matriarhatului; sunt cele care muncesc şi ştiu a preţui munca. Astfel de femei au făcut mai întâi un progres însemnat în îmbrăcăminte. În loc de a schimba de patru-cinci ori pe an, iar uneori de patrucinci ori pe zi costumele, aci scurtându-le până la genunchi, aci lungindu-le ca pe o coadă de şarpe şi târându-le pe jos, femeile acelea âşi lucrează singure o parte din haine şi au ajuns să se îmbrace într-un chip potrivit cu nevoile vieţii.

Mamele, bunicile şi străbunicile lor le-au lăsat modele de îmbrăcăminte, la care femeia harnică îşi arată deşteptăciunea şi talentul, îmbinând doar culorile şi iscodind cusături şi alesături mai frumoase. Şi, cum nu se pocesc la port, după cheful străinilor, de asemenea nu-

şi sluţesc nici faţa cu sulimane şi otrăvuri. Ele ştiau că obrazul cel mai frumos e cel spălat cu apă, nu spoit cu dresuri; piciorul cel mai frumos nu e cel bont, ca cel al chinezoaicelor, ori cocoţat pe catalige, ci acela care a crescut slobod, deoarece adevărata frumuseţe e a sănătăţii, nu a simulacrului şi a minciunii. În femei ca acestea ne punem noi toată nădejdea unei creşteri mai bune a tinerilor adrasle. Fiind scăpate de faza barbariei, ele vor putea duce şi pe copii repede spre o viaţă de hărnicie şi vrednicie.

Vatra, masa şi casa lor va fi ca un altar, căruia şi bărbatul şi copii îi dau roată cu dragoste şi respect. Numai unor astfel de femei sfinţite, prin munca de toate zilele şi înţelepţită de încercările vieţii, li se poate acorda matriarhatul moral.

Fiecare pas al lor e cugetat, deoarece ele îşi dau seama că nu numai vorba şi purtarea lor, ci şi lucrurile dimprejur, până şi cele neînsufleţite, înrâuresc cugetul şi simţirea celor din casă. Numai femei ca acestea vor putea ridica neamul românesc din greutăţile în care se zbate acum.

Răposata regină Elisabeta a zis cândva: viitorul ţării îl ţese femeia. E atât de adevărat, încât nu ne sfiim a afirma că adevăratul caracter al unui popor se vede mai mult în femeie, decât în bărbaţi. Între matroana romană şi femeia greacă, deosebirea era nu se poate mai simţită. Dar, ca să nu greşim cumva, luând exemple din vremuri de mult trecute, e destul să privim la popoarele de azi.

Cum e francezul? Care sunt însuşirile lui cele mai caracteristice? De vom răspunde că este intelegent, econom, vioi... poate fi după dispută.

Inteligenţi sunt şi englezii, vioi – italienii, economi – olandezii etc. Dacă vom zice, însă că franceza e cochetă, nimeni nu va tăgădui că am nimerit o însuşire, pecare nici o altă femeie din lume nu i-o poate disputa.

De altfel, vorbele ar fi de prisos.

Suveranitatea Parisului în chestii de mode feminine e un fapt. O Pompadour, o Dubary şi atâtea altele care umplu cronica regalităţii franceze sunt tipuri istorice. Cu totul astfel ni se înfăţişează femeile altor neamuri. Italianca e, întâi de toate, o fiinţă cu pasiuni violente. (Julieta amestecă iubirea cu moartea). Englezoaica e voluntară. Nu e o întâmplare că din neamul englez a ieşit o regină ca Elisabeta şi o lady Macbeth. Cât despre Margareta din Faust e semnificativ că Geothe ne-o înfăţişează lipsită de orice urmă de artificiu. Ingenuitatea şi simplitatea erau, până mai ieri, însuşirile tipice ale poporului german; aceasta explică şi faptul că pedagogia a fost până de curând o ştiinţă germană. Căci, fără duioşie şi ingenuitate, nimeni nu se poate apropia de sufletul copiilor.

Pestalozzi e o dovadă. „Mama mea, zice el, se jertfea pentru educaţia copiilor ei... ”, iar alături de mama, marele pedagog pune îndată minunata figură a Barbarei Schmid, o servitoare cu suflet de apostol. „Iubirea acestei slujnice către copii fără tată ai stăpânei sale, pe care o slujea adevărat din toată inima, o adusese la atâta lepădare de sine, încât s-a lipsit de un măritiş bun ”. Toată dragostea ei şi-o revărsa asupra copiilor pe care îi îngrijea nu numai trupeşte, ci căuta să le deştepte şi sufletul, atrăgându-le luarea aminte asupra tuturor lucrurilor care puteau să-i intereseze.

Câtă deosebire între Rousseau, care recomanda pentru creşterea copilului un guvernator, Pestalozzi care, crescut de maică sa şi de biata Babely, cum îi zicea el servitoarei, îşi pune toată încrederea în femeia din popor, pentru a da o îndrumare într-adevăr sănătoasă copilăretului unei ţări!

Gândul acesta al lui Pestalozzi ni se pare adevărat, chiar dacă observările de mai sus asupra caracterizării unui neam prin femei ar fi neexacte.

Deoarece, bune sau rele, fe-

meile sunt temelia educaţiei în fiecare generaţie; aşa că, chiar dacă ele n-ar fi încoronarea istorică a fiecărui popor, sunt cel puţin începutul înălţării, ca şi al căderii lui. E un mare simbol faptul biblic că însuşi Iisus, în loc de a veni pe norii cerului, să cureţe pământul cu tunete şi trăsnete, a venit ca prunc omenesc, în casa unui muncitor şi sprijinit pe braţele unei fecioare.

Iubire şi muncă, copil şi femei, iată calea spre izbăvirea din păcat. Dar, pentru aceasta mai trebuie încă un lucru: viziunea limpede a unui ideal, fără de care nu i se poate încredinţa matriarhatul moral.

Găsim acest ideal măcar la femeia muncitoare? Sau, dacă nu-l are nici ea destul de clar în minte, cine să i-l dea?1 1 Ni s-a pus întrebarea: Dar bărbatul nu trebuie să aibă nici un rol în cei dintâi ani ai educaţiei copilului? Întrebarea a aproape de prisos.

Se înţelege de la sine că, direct sau indirect, tatăl are o parte foarte însemnată la îndrumarea copiilor, însă, oricât ai drămui influenţa fiecăruia dintre părinţi, e sigur că mama, ca una care din cele dintâi zile poartă pruncul la sân, are totdeauna câţiva paşi înaintea tatălui, în ceea ce priveşte înrâurirea asupra copiilor.

Desigur, însă, o bună împărţire a munciicere ca şi tatăl să-şiia partea lui de răspundere chiar din cei dintâi ani ai copilăriei. Şi aceasta, nu numai cu gândul de a împărţi răspunderii, ci din nevoia de a împlini latura de muncă potrivită cu sexul său. Într-adevăr, clădirea sufletului omenesc cere două feluri de materiale: reprezentări şi emoţii (cărămizi şiciment). Impresia şi reprezentarea fără emoţie e slabă şi de puţină însemnătate pentru viaţă. De aceea, şcoala de azi, clădind cu cărămizi fără ciment sau cu puţin ciment, nu ajunge la nici o ispravă.

Lucrând însă cu luare aminte, în cei dintâi ani, se pot înlătura multe neajunsuri. Pentru materialul reprezentărilor poate avea şi tatăl un rol destul de însemnat, dar cimentul emoţional îl dă mai ales mama.

25

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

idei alternative

Despre virtuţile liderului ideal, decizie şi putere politică Recenzie la „Principele”, de Niccolo Machiavelli de Dragoş MOLDOVEANU

Î

ntr-un clasament personal al operelor clasice care au influenţat sau au avut un impact considerabil asupra minţii umane pe parcursul ultimelor două milenii, Principele lui Machiavelli ocupă indiscutabil o poziţie între primele zece. Mai presus de talentul literar (ce-i drept, discutabil) şi de devotamentul (e drept, admirabil) cu care fostul secretar florentin a încercat să îi insufle contemporanului său, Lorenzo de Medici „Magnificul”, virtuţile conducătorului ideal, lucrarea binemeritat de subiectivă a lui Niccolo Machiavelli are o valoare simbolică necuantificabilă. Citită printre rânduri, opera machiavelliană (nu machiavellică!!) se dovedeşte a fi o profundă analiză psihosociologică a naturii umane, aflate în stare politică de conducere sau de război (ceea ce, în numeroase cazuri, poate fi sinonim). Scrisă în 1513 şi publicată abia nouăsprezece ani mai târziu, post-mortem, Principele este o lucrare de referinţă şi astăzi, atât în ştiinţele politice, cât şi în arta militară sau etica umană.

Fie că tratează abuzurile sau nelegiuirile principelui,

26

fie că vorbeşte despre mercenari sau linguşitori, sau despre capacitatea de a-şi ţine cuvântul, filosoful politic din Florenţa oferă indicaţii preţioase asupra modului în care un conducător poate obţine şi menţine puterea. Este ceea ce am putea numi un studiu clasic de putere, prin ceea ce presupune obiectul său.

Fiecare acţiune a principelui, tot ceea ce întreprinde, reprezintă decizii sau consecinţe ale evenimentelor pe care le provoacă sau la care participă şi care, poate, nu depind de voinţa sa. Principele ştie că este mai facilă intervenţia, atunci când un fapt este anticipat la momentul oportun. „Dacă însă aştepţi ca el să se apropie, leacul nu mai vine la timp, pentru că boala nu mai poate fi vindecată în acel moment”, consideră riguros Machiavelli.

Problema stăpânirii unui stat poate fi gestionată în trei moduri: statul să fie distrus; liderul să se stabilească, personal, în teritoriul în discuţie; liderul să permită ca statul să fie guvernat, în continuare, în conformitate cu legile proprii, în fruntea unei echipe (numite

“În anumite circumstanţe, simularea nebuniei constituie dovada celei mai înalte înţelepciuni” Nicolo Machiavelli Decizia de a comite o nedreptate din raţiunea evitării unei nedreptăţi considerate subiectiv mai mari – spre exemplu: războiul – este incorectă şi nu poate genera decât o reacţie pe măsură. Machiavelli consideră că „războiul este iminent, pentru că acesta nu poate fi evitat, ci doar amânat în defavoarea chiar a celui care declanşează agresiunea”.

„guvern”) de încredere.

A lua o decizie care să presupună a face uz de cruzime într-o manieră moderată – fără ca acesta să fie un oximoron sau non-sens – nu este un fapt pe care principele să îl îndeplinească fără a clipi. Niccolo Machiavelli este artizanul ideii conform căreia a utiliza cruzimea o singură dată, din stricta necesitate de prezerva-

re a puterii, fără a continua în aceeaşi direcţie malevolentă, nu este deloc blamabil. Ba chiar este imperios necesar să se procedeze în aşa fel încât acţiunea săvârşită să fie de un real folos oamenilor asupra căreia se răsfrânge, într-o manieră sau alta.

Un principe nu poate dobândi această calitate sau funcţie – şi puterea pe care o implică – decât prin hotărârea unei tabere sau a alteia, adică poporul, respectiv „cei mari”. În acest sens, Machiavelli elaborează o teorie, care aproape va căpăta atributele unei axiome a politicii: „poporul nu vrea să fie nici guvernat şi nici asuprit de cei mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul”. Aceste două voinţe generează trei efecte radical diferite: „principatul, libertatea sau abuzurile de tot felul”. Criteriul cardinal al unei decizii juste îl reprezintă „efectul practic obţinut în urma înfăpuirii ei”, aprecia teoreticianul militar Gheorghe

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Arăvădoaice. Astfel, cel care decide să îşi atragă în favoarea sa poporul „este sigur pe locul său şi nu are împrejur pe nimeni, sau prea puţini, care să nu fie gata să-l asculte”.

Nu mai puţin, este imperativ pentru principe să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a păstra poporul de partea sa, în primul rând prin a refuza orice ar dăuna supuşilor săi.

secinţă, trebuie să se recurgă la forţă.

Nimeni şi nimic nu poate determina un conducător demn de acest nume să îşi ducă până la capăt o promisiune, în clipa în care motivele datorită cărora a promis un anumit lucru au încetat a mai fi reale. În atare situaţie, un principe înţelept este obligat să facă uz de orice tertip pe

“Ambiţia este o pasiune atât de puternică în sufletul omului încât oricât de sus va ajunge, tot nu va fi satisfăcut vreodată” Nicolo Machiavelli Deciziile în vremuri de război prezintă o importanţă excepţională. În acest sens, „armatele aflate în slujba unui stat trebuie să fie dominate de loialitate şi încredere în victoria finală”. Armatele proprii sunt preferate celor mercenare sau aliate. Aşa cum duşmanii produc jafuri în timp de război, în mod similar, aceste armate jefuiesc în vremuri de pace. Un principe dominat de înţelepciune şi discernământ va acţiona întotdeauna servindu-se de propriile armate, preferând să piardă războiul cu oamenii săi, decât să câştige o bătălie cu soldaţii altuia.

Nicio hotărâre a principelui nu trebuie să conducă la eticheta păguboasă de filantrop.

O dărnicie practicată în aşa fel încât oamenii să îl considere darnic nu poate fi decât dăunătoare. Per a contrario, trebuie practicată cu chibzuinţă şi cumpătare, pentru ca nimeni să nu aibă cunoştinţă despre această calitate a sa şi a face uz de ea conform propriilor interese.

Decizia de a purta un război se bazează fie pe lege, fie pe forţă. Machiavelli consideră că primul mod de luptă este caracteristic oamenilor, iar cel de-al doilea animalelor. Însă, legea poate fi nu de puţine ori insuficientă şi, pe cale de con-

care îl are la îndemână pentru a încălca o promisiune, sub aparenţa unui om cinstit şi onorabil.

Fiecare decizie care stă la temelia comportamentului unui conducător nu poate să contrazică voinţa sau cuvântul poporului. „Cea mai bună fortăreaţă care poate să existe este faptul de a nu fi urât de popor, căci, chiar dacă are fortăreţe, fiind urât de popor, nu va fi salvat”. În momentul în care poporul pune mâna pe arme, întotdeauna va fi cel puţin un străin care le va veni în ajutor celor nemulţumiţi.

Oamenii care se alătură unui conducător reprezintă indicatori precişi ai înţelepciunii şi prudenţei care ar trebui să îl definească. „Principele va fi judecat întotdeauna în mod pozitiv dacă va alege să-i fie alături oameni capabili şi loiali”, cărora să le cultive trăsăturile, să le dezvolte capacităţile şi să îi menţină de partea sa.

Una dintre calităţile cardinale o constituie alegerea unui anturaj format din persoane credincioase şi inteligente.

Model al tipului ideal sau dezirabil de conducător, principele pe care l-a descris Niccolo Machiavelli oferă o înţelegere cât mai realistă a modului în care puterea

Cesare BORGIA - modelul liderului ideal după Nicolo Machiavelli Cesare BORGIA (13 septembrie 1475- 12 martie1507) – a renunţat la cariera bisericească şi s-a aliat cu Franţa pentru a constitui un principat în centrul Italiei. În 1503 a fost arestat de papa Iuliu al II-lea. A servit ca model lui Machiavelli pentru scrierea „Princepele”.

A fost îngropat într-un mormânt de marmură sub altarul Bisericii „Santa Maria” din oraşul Viana, având inscripţia: “Aici se află unul din puţinii de care s-au temut toţi, care a ţinut în mâinile sale atât pacea cât şi războiul”. În 1537, Episcopul de Calahorra a vizitat biserica şi a fost îngrozit de faptul că aici este îngropată o persoană atât de păcătoasă într-un loc atât de sfânt. Mormântul său a fost distrus iar rămăşiţele sale au fost mutate în afara curţii bisericii, vorba episcopului, unde “trupul său ar fi călcat în picioare de oameni şi de fiare”. Osemintele sale au rămas acolo până în anul 1945, când a fost descoperit în mod accidental de către un grup de muncitori. Câţiva politicieni locali au cerut Bisericii Catolice să îi permită o înmormântare creştină. politică este corelată procesului decizional. Aşadar, capacitatea de a lua decizia potrivită, la momentul potrivit, promptitudinea de a reacţiona şi, nu mai puţin, curajul de a alege o anumită direcţie constituie elementele principale care definesc personalitatea şi acţiunea liderului.

Conducătorul este purtătorul unor calităţi care îl individualizează şi îl înalţă.

Discernământul, capacitatea de a anticipa, puterea managerială sunt esenţiale pentru a identifica soluţia optimă, dar, mai ales, pentru a face tot ceea ce este legal şi necesar pentru ca aceasta să fie dusă la bun sfârşit.

27

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

cultura

Amintiri despre ,,Toiagul păstoriei” Marius TĂRÎŢĂ

D

emult, tare demult. Pe la mijlocul anilor 1990, un ziar literar de la Chişinău şi mai mulţi scriitori au declanşat ceea ce au crezut a fi atacul final asupra lui Ion Druţă. Imaginea acestuia trebuia compromisă ireversibil, pentru a nu se mai poate face recurs la opera lui. În acei ani, zeci de întreprinderi dădeau faliment, aveau loc privatizări ale căror legalitate nu va mai fi verificată vreodată. Criminalitatea devenise ceva normal. Străzile oraşului nostru noaptea erau înfundate în beznă. Ţi se crea impresia că te afli în filmul italian ,,Caracatiţa”. Mafia era peste tot şi te supraveghea.

Străini complet necunoscuţi veneau în satele noastre, spuneau două vorbe şi cîte o fetiţă de ţăran pleca naivă cu respectivul în străinătate.

Acolo era pusă să se prostitueze sau ucisă. Uneori părinţii aşa şi nu au mai aflat ce s-a întîmplat… Era durere, multă durere. Şi libertate, care nu mai trebuia absolut nimănui din simpli cetăţeni. Piaţa autohtonă era inundată exclusiv de produse străine şi nu prea calitative. Dar nu aveai de ales.

28

,,Bucuria” de exemplu încă nu-şi revenise etc.

Aici ar putea fi adăugată o singură precizare ce ţine de o perioadă un pic mai tîrzie, sfîrşitul anilor 1990. Atunci, infracţionalitatea fiind tot atît de galopantă ca şi la mijlocul perioadei, tinerii (de la liceele ,, Gh. Asachi”, ,,M. Eliade” şi ,,Prometeu”) care nu erau manipulaţi de ştirile de la ora 19.00, au început să înţeleagă că securitatea personală asigurată de stat, le era mai aproape ca valoare, decît libertatea declarată. De aceea destul de mulţi am ajuns să avem

au reuşit. Sîntem o înfrîngere pentru ei. Pe de altă parte însă, am fost supuşi unui atac nemilos din partea culturii de masă, ignorat ca flagel, cu bună ştiinţă, de către editorialiştii de la ,,Fluxul” (actuala echipă de la ,,Timpul”) şi ,,Literatura şi Arta” de atunci.

Trăiam în lumi paralele.

Dar să revenim la demolatori. Prin anul 1994 au început atacurile masive asupra lui I. Druţă (e mai puţin important ce i se imputa; acuzaţiile justiţiare erau doar un pretext survenit ca urmare a complexului de inferioritate la

convingeri destul de apropiate de ideile de stînga. Eram resemnaţi cu situaţia din ţară, şi am ales aproape cu toţii calea exilului benevol (în anul 2000), sub motivaţia studiilor universitare.

Cît nu s-au străduit să ne atragă publiciştii din anii 1990 (cam aceeaşi cu cei de azi), nu

nivel literar). De fapt nu erau primele. De-a lungul vieţii, acest scriitor a fost atacat de nenumărate ori, şi continuă să fie şi azi. Totuşi, am speranţa ca cei care o fac, luînd în considerare faptul că sînt destul de înaintaţi în vîrstă (unii din ei), să se smerească. Ar putea să-şi facă public trecutul

bolşevic şi la sigur se vor simţi mult mai uşuraţi. Singurătatea din faţa oglinzii nu va mai fi atît de apăsătoare.

De ce lovesc în Ion Druţă?

Pentru că acest făclier al tradiţiei a scris despre noi. Despre dăinuire, despre sentimente, despre oamenii pămîntului.

Nu s-a compromis în anii totalitarismului. A scris despre lumina din noi. De ce atunci, să îi credem pe foştii slujitori ai întunericului, cum se face la unele cenacluri literare?

Din păcate, sămînţa otrăvită aruncată de publicişti atunci, a prins rod (într-o formă sau alta). Majoritatea din noi, cînd am ajuns în liceu, dispreţuiam în general producţia literară moldovenească, şi implicit şi pe Druţă. În plus, la liceul ,,Prometeu” am învăţat doar după manuale româneşti. Dar, mulţumită programei de bacalaureat din R. Moldova, profesorul nostru de Literatură Română din clasa a XII-a, a fost nevoit să ne vorbească şi despre ,,Toiagul păstoriei”.

Cînd am citit ,,Toiagul păstoriei”, am rămas şocat. Nu aş putea reda senzaţia exactă de atunci, dar nu am mai putut uita respectiva nuvelă sau mini-roman, simţind că ea ne reprezintă destinul şi zbuciumul. De fiecare dată cînd am avut ocazia să spun cuiva despre acel ciobănaş, am spus-o. E de fapt moldoveanul ancestral. Şi dacă ograda lui Ilie Moromete e o răscruce a drumurilor istorice, în care timpul nu mai are răbdare, ciobănaşul lui Druţă e cel care spulberă drumurile acelea. El nu o face violent, de fapt nici nu are intenţia de a înfrunta

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

sistemul. El e deasupra acestuia. Respectă un cod elementar în aparenţă, în care doina noastră plină de jele ocupă un loc fundamental şi este materializată pentru a fi auzită de oameni, prin fluieraş. Acest fluieraş răsună şi pe timp de pace, cînd oamenii sunt veseli, dar şi cînd li-i ciudă, şi pe timp de război, şi după război, şi în colectivizare, apoi… Apoi copacii din Siberia îl ascultă… Şi într-un tîrziu, frînt dar neînvins, ciobănaşul se întoarce acasă. Şi parcă lucrurile revin la normal… Dar… Persistenţa cîntecului, îl face să fie înregistrat pe ascuns şi trimis la securitate la Chişinău. Acolo, ,,pînă la urmă s-a stabilit în mod ştiinţific că în toate frămîntările celea ale fluierului era vorba de nişte mioare”.

Unor intelectuali mai pretenţioşi (care poartă discuţii savante cu cafeaua şi ţigara în mînă) I. Druţă le poate părea prea simplu. Ce îmbinare de cuvinte amăgitoare. Dar cine a spus că adevărul e complicat?

El e simplu, noi îl încurcăm şi ne îndepărtăm prin formule

sofisticate de el. Dar nu aceasta am vrut să subliniez. Cîţi au mai scris astfel de texte atunci? Dar cîţi le-au publicat? ,,Toiagul păstoriei” a apărut în ,,Literatura şi Arta” în data de 4 septembrie 1986. Îi invidiez pe cei care au avut bucuria de a citi atunci acest mini-roman. Iată un fragment din acesta: ,,Domina, totuşi, satul, îl domina iată şi pace. Era la mijloc ceva nemaipomenit, ceva misterios, ceva de necrezut. Sărac lipit pămîntului, fără brumă de carte, cu tăcerile lui nesfîrşite, curmate din cînd în cînd de cîte un cuvinţel adunat din două silabe, el continua, totuşi, să domine un sat bogat din vale, un sat bun de gură, un sat cu studii care mai de care.

Era un fenomen ce nu putea fi ignorat, drept care iată că încep a fi luaţi la carandaş cei ce caută cu tot dinadinsul să intre serile în sat pe lîngă căsuţa ciobanului din vîrful dealului. Şi-i tot adună pe cei bănuiţi, ba la o adunare, ba la un seminar. Fac ce fac, spun ce

spun, şi iară trec la elementele vechi, care piftesc cu răutate, pentru că în temelia acestei lumi noi zac îngropate visele lor de altădată. Iată, de-o pildă, astmaticul cela din vîrful dealului. Voi, cei tineri, poate ştiţi, da poate nici nu ştiţi că, fie vorba între noi, cazul lui încă nu e pecetluit, se mai cercetează. Am fost obligaţi să revenim, ne-a obligat el însuşi, pentru că, sincer vorbind, nu a tras nici o învăţătură din cele ce s-au întîmplat, şi cum coboară în vale, cum întră în vorbă cu un om, gata, îi fug ochii în zare spre fumuriile dealuri din depărtare”.

E incredibil - ,,pentru că în temelia acestei lumi noi zac îngropate visele lor de altădată”. Era anul 1986. Unul din cei care în mai multe cărţi de ale sale, atacă foarte brutal pe I. Druţă, atunci scria despre măreţia operei lui Lenin.

Altcineva... scria o poezie elogiatoare zilei de 28 iunie 1940.

Un al treilea publica nuvele cu caracter mai mult social. Un al patrulea ataca religia. Şi toate în presa moldovenească de

atunci. Dar nu despre ei e vorba. Am scris această din urmă frază pentru că amnezia ce ne-a cuprins după anul 1991 e de-a dreptul straşnică.

Cu cîţiva ani mai tîrziu, lui Ion Druţă i-a aparţinut ideea de a denumi primul ziar moldovenesc cu caractere latine - ,,Glasul”. Era glasul acelui ciobănaş. Dincolo de încercări, el a dat glas doar visurilor sale care nu au putut să fie suprimate de totalitarism.

Noi nu auzim acest glas nici astăzi. Sau poate nici nu mai suntem în stare să îl auzim.

Alegem conştient, fără arbitrar. Alegem între dragoste şi ură. Alegem între ,,toiagul păstoriei” şi semănătorii discordiei. Să nu fim amnezici!

Iar dacă şi nouă nu ne mai fug ochii ,,în zare spre fumuriile dealuri din depărtare”, să-i lăsăm măcar pe alţii să creadă şi să viseze. (va urma)

29

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

Ei s-au nascut intre prut si nistru

Pe urmele strămoşilor basarabeni După mai bine de 60 de ani de dor, durere şi speranţe, un urmaş al ceasornicarului Ilarion Teresatov, din Chişinăul interbelic, ajunge în pământul cel mai fertil al românilor: BASARABIA. tarului comunist: „Eu merg la Sfânta Biserică pentru că o văd deschisă. Dacă o să văd lacăt pe ea nu o să mai merg”.

Până la cei 87 de ani de viaţă vrednică de pomenire, Liudmila şi-a crescut copiii şi nepoţii în dragoste de Dumnezeu, fiind apreciată în mod deosebit de toţi basarabenii care de tineri s-au urnit spre partea cealaltă a Nistrului, în frunte cu ÎPS Antonie Plămădeală.

Povestea copilăriei sale începe cu ceasul din Piaţa Marii Adunări Naţionale

Andrei (27 ani), un basarabean la origine, a fost crescut de bunica sa, actriţa Liudmila Sedleţchi, cu amintirile ei despre Chişinăul lăsat cu forţa din cauza asupritorilor roşii. Povestea copilăriei sale începe cu ceasul din Piaţa Marii Adunări Naţionale, lucrat şi pus de bunicul ei, vestitul ceasornicar Ilarion Teresatov. După 70 de ani de la moartea ceasornicarului, Andrei a fost aşteptat de acest ceas ca să-i dea bineţe într-o singură limbă: Română. Şi punctum!

Crescut cu imaginea Chişinăului acelor timpuri dintre războaie, nepotul basarabenilor avea misiunea sfântă să ajungă să vadă locurile de unde a pornit această viţă, pe pământul fertil, unde Dumnezeu şi-a arătat milostenia.

Forţată de împrejurări, Liudmila, o tânără de 22 de ani, a părăsit Chişinăul natal, plecând spre Bucureşti, la fel ca şi Valeriu Gafencu, preoţii Roman Braga, Sofian Boghiu şi mulţi alţi basarabeni care au dus cu

30

ei ce au primit mai de preţ din învăţătura părinţilor: Credinţa Ortodoxă. Basarabenii adevăraţi nu şi-au vândut niciodată credinţa străbună unor secte, fie ele religioase sau politice!

Nu s-a lăsat niciodată intimidată de bolşevicii partidului comunist

Frumuseţea acestei actriţe se vedea mai ales la Sfânta Liturghie, unde ochii ei verzi străluceau şi unde a înţeles ce înseamnă: Să dai Cezarului ce e al Cezarului şi Lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu! În timpul acestor Sfinte Slujbe se întâlnea cu Basarabia ei dragă, căci Domnul rupe orice graniţe.

Frumuseţea ei era armonioasă, pentru că a înţeles că fără mila Domnului ea nu putea să ajungă la o aşa rară frumuseţe ne-cosmetizată.

Fiind dreptcredincioasă şi având onoarea basarabeană, nu s-a lăsat niciodată intimidată de bolşevicii partidului comunist care i-au cerut în şedinţă să nu mai meargă la Biserică, pentru că dă un exemplu negativ cetăţenilor… Liudmila s-a ridicat în picioare şi i-a spus prim-secre-

Ultimele cuvinte revelau frumuseţea Chişinăului şi numele părinţilor săi

Trecerea la Domnul a găsit-o frumoasă, tânără în suflet, iar ultimele cuvinte revelau frumuseţea Chişinăului şi numele părinţilor săi, Mihail şi Nina Sedleţchi, tatăl fiind agronom, iar mama - profesoară de matematică la Chişinău.

Aceşti oameni, refugiinduse, au luat cu ei doar actele şi icoanele moştenite, aşa cum păstrează tradiţia în Basarabia, să ai icoana la Sfânta Taină a nunţii.

Iată că tot o icoană-candelă, care ardea de zeci de ani, înfăţişând-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva (soţia ceasornicaru-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

lui Ilarion se numea Parascheva) a luminat întâlnirea dintre doi basarabeni chiar la Hramul Sfintei de la Iaşi din 14 octombrie!

Andrei l-a cunoscut la această mare sărbătoare ortodoxă pe Iulian Rusanovschi, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Chişinău.

Doi urmaşi ai străbunilor români

Auzind despre dorinţa nepotului Liudmilei de a ajunge la Chişinău, basarabeanul i-a spus: „Vino acasă, la Chişinău!

Ai unde sta, ai ce mânca!”. În acea bucurie de nedescris, ştiind că în 3-4 ore o să fie alături de străbunii săi, Andrei şi-a amintit că nu are decât cartea de identitate!!! Culmea! Avem acelaşi sânge, aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă ortodoxă, acelaşi tricolor, acelaşi Ştefan Sfânt, acelaşi poet Eminescu, dar suntem

opriţi de paşapoarte…

Au mai trecut câteva zile până a ajuns pe pământul făgăduinţei, Basarabia, şi unde s-a întâlnit, pe străzi, cu amintirile cu care a crescut, acum totul fiind palpabil, şi înţelegând ce înseamnă frăţia între românii care nu şi-au uitat străbunii.

Ajuns în cimitirul de pe strada Armenească, pentru a-şi saluta străbunii Ilarion şi Parascheva Teresatov, a văzut şi crucile marilor eroi Doina şi Ion AldeaTeodorovici, Grigore Vieru, Gheorghe Ghimpu şi mulţi alţii.

După răstignire urmează mereu ÎNVIEREA. Şi Andrei, înviind povestirile bunicii sale, şi-a luat pământ, apă, mir şi vin pentru a se convinge că totul este atât de aproape când îl ai pe Hristos Împărat Drept! Mila Marelui Dumnezeu să fie cu noi, Românii! sursa: http://ascor.md

istorie

Românii - continuatorii Romaniei de Lilia BENU, prof. Liceul român-german “M. Kogălniceanu”

P

aradoxal, imperiul care a contribuit cel mai mult la definirea identităţii noastre culturale lipseşte practic din conştiinţa noastră şi din cultura generală. Uităm de faptul că suntem unii din puţinii continuatori ai civilizaţiei bizantine şi modul în care am gândit şi aranjat ulterior istoria depinde în mare parte de moştenirea pe care am primit-o de la cea de „a doua Romă”, rupându-ne de tot ce a însemnat păgânismul şi decadenţa primei Rome. Chiar dacă aceasta ne-a lăsat latina vulgară, devenită mai târziu limba română, românii au reuşit să participe la construcţia unei alte lumi, unei alte civilizaţii, diferită de latinitatea apuseană.

Desigur, mai târziu, latiniştii vor încerca „să readucă” românismul în sânul latinităţii occidentale, inventând diverse mituri istorice, lucru care se va dovedi

zadarnic, în cele din urmă.

Românii s-au născut ca o expresie a Imperiului Roman de Răsărit, nu a imperiului Roman de Apus, lucru care a fost consimţit şi prin fidelitatea poporului faţă de ortodoxie.

Popoarele Bizanţului purtau numele de „romani”, chiar dacă aparţineau diferitor popoare, prin urmare, în procesul de romanizare şi creştinare de la nord de Dunăre, strămoşii noştri au adoptat o nouă identitate şi s-au identificat deplin cu Imperiul Bizantin. În acest fel, noi, „romanii” de la nord de Dunăre, fiind asupriţi de popoarele barbare, ne-am asumat deplin ideea romanităţii răsăritene şi spiritualităţii ortodoxe, diferenţiindu-ne prin aceasta de păgânismul popoarelor barbare. Interesantă este soarta numelui de „Bizanţ”, care a apărut abia în evul mediu, în secolul al XVI-lea. În realitate, bizantinii şi-au numit ţara

„Romania” sau Terra Romanorum („Ţară romană”), în acest fel, am putea presupune că strămoşii noştri au văzut în Bizanţ „patria noastră”, de aceea şi ţineau la numele de “roman” .

Momentul istoric care poate fi considerat începutul genezei poporului român este anul 324, când armata împăratului bizantin, Constantin, înfrânge vizigoţii aşezaţi în provincia Dacia (abandonată de Aurelian, împăratul Imperiului Roman de Apus în perioada anilor 271275). Locuitorii Daciei revin sub protecţia Bizanţului, continuând, în acelaşi timp, să se afle sub ocupaţia vizigoţilor. Identitatea de „roman” se extinde asupra locuitorilor Daciei, identificându-se cu statutul de cetăţean al imperiului bizantin, iar termenul de „roman” devine în acelaşi timp etnonim şi politonim.

Odată ce creştinismul devine o religie tolerată în Imperiul

Bizantin, acesta va deveni un element care va separa romanii din Dacia de restul popoarelor barbare, devenind şi un element constitutiv al unei noi identităţi.

Potrivit istoricului eclesiastic Socrata, una din condiţiile tratatului dintre Constantin şi vizigoţi a fost libera răspândire a creştinismului pe întreg teritoriul Daciei. Odată ce noua credinţă putea garanta o protecţie din partea Bizanţului, aceasta contribuie direct la romanizarea şi convertirea paşnică a întregii populaţii autohtone la creştinism.

Anume în această perioada apare şi terminologia creştină de bază de origine latină (biserică, botez, cruce, păcat etc.), ceea ce înseamnă că procesele de creştinare şi romanizare au fost paralele, contribuind în egală măsură la formarea poporului român.

Relaţiile dintre Dacia şi Constantinopol, capitala noului imperiu, sunt întărite prin con-

31

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.16, Ianuarie 2010

strucţia în 328 a unui pod peste Dunăre, la Sucidava şi a cetăţii Constantiniana Daphne. Astfel de lucrări nu aveau alt scop decât protejarea creştinilor care locuiau în Dacia şi menţinerea unei legături permanente dintre Dacia şi Bizanţ.

Vremurile continuau să fie tulburi. Valurile de popoare migratoare continuau să se perinde pe teritoriul românesc, iar unicul element care continua să lege populaţia românească din Dacia de Imperiul Bizantin, era Biserica Ortodoxă. În condiţiile lipsei oricărei organizări politice, Biserica devine unica formă de organizare a poporului român, iar relaţia cu Bizanţul, un element salvator pentru identitatea românească.

Theophylact Simocata, autor bizantin, evidenţiază faptul că populaţia autohtonă de la nordul Dunării era creştină şi se înrola în armata bizantină în lupta împotriva avarilor şi slavilor. În jurul anului 600, triburile slave, aliate cu triburile avare, cuceresc şi distrug cetatea Sucidava.

Acest moment istoric desemnează slăbirea relaţiilor cu Bizanţul şi începutul influenţei slave asupra românilor, care va dura până la apariţia primelor tipărituri în limba română. Chiar dacă până în acea perioadă procesul de etnogeneză a poporului român avuse deja loc, influenţa slavă a fost una din cele mai importante influenţele străine în formarea identităţii româneşti, aşa cum şi influenţa traco-geto-dacică şi românească au avut o contribuţie enormă la formarea unui spaţiu cultural balcanic şi est-european comun. În 1185-1186, din cauza birurilor mari impuse de împăratul Isaac II Anghelos, românii şi bulgarii de la sud de Dunăre se răscoală împotriva Imperiului Bizantin, în frunte cu Petru şi Asan, doi fraţi de origine română, punând bazele unui stat românobulgar cu capitala la Târgovişte.

Noua construcţie se prezintă drept o primă încercare de a construi o „o altă Romă”, fapt confirmat şi de simbolurile oficiale ale Imperiului româno-bulgar (acvila bicefală) şi tentativele lui Ioniţă Caloian, care i-a succedat

32

pe Petru şi Asan la tronul noului imperiu, de obţinere a recunoaşterii titlului de împărat, egal cu cel al Bizanţului, din partea Papei de la Roma. În 1204, are loc o ruptură radicală dintre romanitatea răsăriteană şi apuseană când cruciaţii, binecuvântaţi de papa Inocenţiu al III-lea, care se porniseră să „elibereze Ierusalimul de sub ocupaţia musulmană”, au cucerit şi au jefuit Constantinopolul.

Imperiul Bizantin a fost desfiinţat şi împărţit în mai multe state. În 1261 acesta a fost restaurat, fără a reuşi să-şi restabilească vitalitatea de altă dată. Urmările acestor fărădelegi vor lăsa o rană adâncă în inima tuturor „romanilor”, adică ortodocşilor, creând o prăpastie enormă între cele două civilizaţii.

După formarea statului românesc Muntenia, Constantinopolul recunoaşte în 1359 existenţa Mitropoliei Ungrovlahiei. Primul mitropolit al Munteniei devine Iachint. Este destul de semnificativ faptul că acesta era de neam grec, pentru că începând cu anul 1355, printr-un act patriarhal se prevedea ca în viitor să nu se mai numească ierarhi locali, această cinste fiind rezervată exclusiv „clerului ridicat şi binecuvântat de Dumnezeu din slăvita cetate a Constantinopolului”. Este vorba de un proces care a anunţat începutul ruinării „Romaniei”, când grecii au început să considere Bizanţul drept un imperiu „exclusiv grecesc”.

Ruptura în sânul imperiului bizantin se observă în cazul altui stat românesc, Moldova, când Constantinopolul a insistat asupra numirii în această ţară a unui mitropolit de origine grecească. În 1394 Patriarhia Constantinopolului îl trimite în Moldova pe Ieremia, un grec care urma să devină mitropolit, însă moldovenii îl izgonesc pe acesta cu scandal. Înfuriat, Patriarhul aruncă anatema asupra întregii ţări: asupra domnitorului, ierarhilor, boierilor, preoţilor şi credincioşilor. Întreaga ţara a Moldovei este anatemizată. Conflictul se aplanează abia în 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, când Patriarhia este nevoită, în cele din urmă, să cedeze în faţa

moldovenilor şi să ridice anatema, recunoscându-l pe Iosif, român de etnie, ca Mitropolit al Moldovei. În 1457 cetatea Constantinopolului este cucerită de oastea otomană, iar problema continuităţii „Romaniei” devine un motiv de concurenţă tacită între monarhii ortodocşi. În septembrie 1472, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Asanina Paleologhina de Mangop, rudă cu ultimul Împărat al Bizanţului, Constantin al XIlea. După căderea regatului Theodoro (Mangop), din peninsula Crimeea, domnitorul Moldovei devenea unul dintre moştenitorii tronului bizantin. La Moscova, o altă Paleologhină, Sofia, nepoata ultimului Împărat al Bizanţului, Constantin al XI-lea, se căsătoreşte cu ţarul Ivan al III-lea. Cel din urmă eveniment are ca urmare consolidarea ideii de “a treia Romă” la Moscova.

Pe lângă cultura bizantină şi credinţa ortodoxă, Moldova şi Rusia moştenesc ideologia bizantină, principiul simfoniei în relaţia dintre Biserică şi Stat, exprimat în simbolistica oficială prin vulturul bicefal, întruchiparea echilibrului dintre “auctoritas” (autoritatea) a Bisericii şi “potestas” (puterea) a Statului.

Cele două puteri nu se contopesc, dar nici nu se separă, aflându-se într-o continuă unitate organică. Împăratul (în cazul bizantinilor), domnitorul (în cazul românilor) nu erau limitaţi la o funcţie politică, ci îşi asumau şi funcţia religioasă. Domnitorul român era cel responsabil pentru mântuirea poporului pe care îl ocrotea, odată ce era “uns de Dumnezeu”.

Episcopii erau însărcinaţi cu treburile interne ale bisericii, iar monarhul (episcopus externis) cu problemele externe ale Bisericii. În 1589, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Ruse, declarată în 1448 de către Sinodul local de la Moscova, drept răspuns la Conciliul de la Florenţa. În 1865 şi Biserica Ortodoxă Română se declară autocefală, fapt care este recunoscut de Constantinopol abia peste 20 de ani, în 1885.

Imperiul Bizantin, a repre-

zentat în primul rând un imperiu ortodox, în interiorul căruia popoarele convieţuiau în conformitate cu principiului simfoniei.

Din momentul în care grecii au încercat să transforme “imperiul ortodox” într-un “imperiu grecesc”, celelalte popoare din componenţa “Romaniei” s-au grăbit să-şi construiască propriile formaţiuni statale, cum am observat şi în cazul Imperiului româno-bulgar. Istoricul român Nicolae Iorga, autorul formulei “Bizanţ după Bizanţ”, crede însă că adevăratul sfârşit al Bizanţului s-a petrecut la începutul secolului XIX, când românii, ruşii, slavii din Balcani s-au îndepărtat de “aventura bizantină”, lăsându-se seduşi de mentalitatea iluministă franceză, lăsându-se invadaţi de spiritul care emerge din noile orientări abstractiste, din internaţionalismele revoluţionare, de spiritul naţiunilor organice care îşi arogă dreptul şi datoria de a trăi prin ele însele. Acesta e, pentru Iorga, adevăratul moment în care “Bizanţul după Bizanţ” moare. Într-adevăr, Romania (Bizanţul) nu mai reprezintă un spaţiu geografic şi nici o unitate politică concretă. Totuşi, nu putem să negăm că Romania, care este o civilizaţie opusă ontologic acelei Europe care este moştenitoare Imperiului Roman de Apus, continuă să existe prin popoarele care au moştenit tezaurul bizantin. Romania este un ansamblu supraetnic care reuneşte în egală măsură românii, sârbii, ruşii, bulgarii, ucrainenii, grecii, georgienii etc. Anume acest ansamblu de popoare reprezintă ceea ce se doreşte a fi “a treia Romă”, iar orice încercare de monopolizare a acestei idei de către o singură naţiune nu este decât o repetare a greşelii pe care au făcut-o grecii din Bizanţ.

Revenirea la origini, redescoperirea Romaniei reprezintă o necesitate a zilelor noastre, o necesitate a tuturor popoarelor care s-au născut în acest spirit, fiind singura cale spre rezolvarea problemelor identitare cu care se confruntă popoarele din fostul lagăr socialist.