REVISTA DE SCHIMB CULTURAL INTERNAȚIONAL "PRIMII PAȘI SPRE CARTE" NR.28/ APRILIE 2022 by Ifrim Nicoleta

Nr. 28/ aprilie 2022

ISSN 2359-8573 ISSN-L 2359-8573

Coordonator: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Colectivul de redacţie: Coordonator revistă: Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău, România Director: Prof. Vornicu Daniela

Colaboratori: Cadre didactice: Tudor Daniela, Școala Gimnazială”Ion Creangă” Buzău Vlad Nicoleta, Școala Gimnazială”Ion Creangă” Buzău Olaru Manuela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Oprea Carmen- Școala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău Mihaela Maa Ungureanu, Școala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău Chenaru Cristina, Școala Gimnazială „P.H. Zangopol” Buzău Crăciunescu Georgiana Daniela, Şcoala Gimnazială Nr.7 Buzău Cernat Nicoleta, Școala Gimnazială Nr.11, Buzău, Jud. Buzău Stănişteanu Daniela Adriana , Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău Moraru Elena-Daniela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Stoica Miruna- Liceul Tehnologic "Dimitrie Filipescu" Buzău& Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău Anton Ancuța Liliana - Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău Petre Valentina- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Jud. Buzău Drugău Maria Diana, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Cîmpeanu Otilia Nadia, Liceul Tehnologic Vernești, Buzău Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul, TURCIA Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак/ Laćarak, SERBIA Ţemgulienė Janina Gargţdai, „Kranto“ pagrindinė mokykla, Gargţdų, LITUANIA Jelena Borovkova- Narva Lasteaed Potsataja, Narva, ESTONIA Maria Rosaria Esposito, ICS 31 "Paolo Borsellino" di Napoli, Napoli, ITALIA Carla Barrau- Agrupamento de Escolas do Fundão, PORTUGALIA Elevi: Clasa a IV-a B - Școala Gimnazială ”Ion Creangă” Buzău 2

TRADIŢII ŞI OBICEIURI ROMÂNEŞTI TRANSMISE DIN GENERAŢIE ÎN GENERAŢIE Izvorâte din experiență și înțelepciune de viață, din bucurie sau durere, din năzuințele și dorurile românului, din setea de liniște sau din dragostea pentru frumos, elementele de cultură și tradițiile populare transmit valori și creează punți de legătură între generații. Tradițiile, obiceiurile, portul popular și folclorul sunt comori inestimabile, care definesc un popor, făcându-l unic, statornic și nemuritor. Importanţa cunoaşterii valorilor identitare capitale, la nivel individual, comunitar şi naţional, este fundamentală pentru înţelegerea şi consacrarea locului lor în lume, deoarece „Nimic nu pare a fi mai important pentru un individ sau pentru o etnie, decât să ia cunoştinţă de sine, cât mai exact, şi pe acest temei să-şi asigure o integrare cât mai armonioasă în lume” (Alexandru Zub, istoric). Cea mai importantă trăsătură a mecanismului Tradiției („îndătinarea noastră din moși strămoși”), devenită în timp brand-ul cel mai reprezentativ al culturii populare românești (insuficient pus în valoare de studiile de istorie culturală, cu excepția celor de istorie a religiilor, prin Mircea Eliade), este aceea a „dobândirii moștenirii culturale directe”, constând în transmiterea nemijlocită, prin mecanismul inefabil al „datinilor/tradițiilor”, la nivelul sistemului cultural al oralității, al cărui rezultat final a fost formarea unui patrimoniu cultural spiritual/ imaterial de o bogăție și diversitate impresionante astăzi, și reprezentând o valoare absolută, recunoscută și inserată în cadrul patrimoniului cultural universal. Fiecare element al culturii românești reprezintă o moștenire a poporului nostru care trebuie transmisă și generațiilor viitoare. Valorile culturale ale României sunt păstrate cu sfințenie mai ales la nivel local, mediul rural fiind însă cel care încă reușește să conserve elementele populare și tradițiile transmise. Autenticitatea traiului la țară derivă din dorința oamenilor din mediul rural de a păstra și a transmite mai departe reguli și obiceiuri din moși-strămoși către generațiile tinere. Satul tradițional românesc a trecut peste perioade istorice dificile, printre care se numără și comunismul, în care identitatea rurală și multe dintre meseriile tradiționale dispăruseră aproape total. Chiar dacă migrația de la sat la oraș a avut consecințe negative asupra culturii rurale românești, în multe dintre regiunile istorice ale țării au existat familii care încearcă și astăzi să mențină activitățile tipic rurale, cum sunt: țesutul, cioplitul, munca la câmp, dar și ritualuri și sărbători cu o semnificație profundă pentru cei care au crescut în acest spirit și pentru cei care îl descoperă și sunt încântați de frumusețea moștenirilor culturale românești. Identitatea românească poate să rămână vie numai prin conservarea moștenirilor culturale. Pe lângă creațiile populare (doine, balade, basme și legende, proverbe și zicători sau poezii), cultura tradițională românească mai cuprinde și arta meșteșugărească, cea care presupune ceramica, obiectele din lemn, țesăturile, broderiile și, nu în ultimul rând, bucătăria tipic românească, atât de mult apreciată de fiecare turist care ne trece granița. De-a lungul timpului, redescoperirea tradițiilor culturale românești a determinat păstrarea și valorificarea acestora prin punerea în scenă, reconsolidări arhitecturale, purtarea straielor populare, arta populară și culinară, promovarea acestora în mass-media națională și locală și prin organizarea diferitelor evenimente care au reunit comunitățile interesate de moștenirile culturale și au atras atenția și altor categorii de public asupra importanței păstrării culturii românești. Folclorul românesc poate fi conservat, în primul rând, prin cultivarea unui sentiment de respect și apartenență, conștientizarea valorii pe care o are cultura tradițională în identitatea neamului românesc și educarea în acest spirit a copiilor din familia românească, dar și prin intermediul liderilor, al persoanelor publice, al diferitelor organizații neguvernamentale. Datinile românilor de la sate reprezintă o continuă sursă de inspirație pentru artiștii români și străini din diferite domenii, precum: muzica, moda sau decorațiunile interioare. 3

Unele dintre cele mai frumoase momente din viața satelor din România sunt cele prilejuite de sărbătorile mari de peste an: Crăciunul, Anul Nou, Paștele. Obiceiurile sunt transmise din generație în generație și au ca scop principal înfrumusețarea zilelor de sărbătoare, prin multitudinea de datini specifice fiecărei zone. Sărbătorile de iarnă sunt cele mai populare printre români, datorită numărului mare de tradiții existente în toate regiunile țării. Bucovina, Banatul și Oltenia sunt doar trei dintre zonele în care fiecare sărbătoare este așteptată și celebrată cu fast de fiecare familie, în casele împodobite și învăluite în miros de bunătăți. Bucovina este regiunea în care sărbătoarea Crăciunului este păstrată poate mai mult decât în celelalte părți ale țării. Colindatul a devenit o tradiție foarte respectată în rândul bucovinenilor, acesta având, în momentul de față, reguli și legi specifice, respectate temeinic. Banatul păstrează, de asemenea, obiceiuri de mult timp moștenite. Unul dintre ele este acela de a așeza, sub fața de masă pe care vor fi puse bucate alese, fire de fân și boabe de grâu. Cu cele din urmă trebuie hrănite animalele, pentru a se avea liniște în casă și bogăție în anul care vine. Spre deosebire de celelalte regiuni ale României, în Muntenia nu s-au păstrat la fel de multe datini specifice, majoritatea fiind comune cu cele din restul țării. Un obicei respectat în satele argeșene, dinainte de anii 1900, este legat de dimineața zilei de 24 decembrie, când grupuri de copii merg din poartă în poartă și le cântă gazdelor „Bună dimineața la Moș Ajun”, primind astfel nuci, mere și covrigi. În Dobrogea există un ansamblu de tradiții aduse din celelalte regiuni ale țării, de către cei stabiliți pe teritoriul dobrogean de mai bine de 100 de ani. Cetele de colindători, "Capra" și "Craii" fac parte dintre datinile locului, fiecare fiind împrumutată din alte zone ale țării. Cetele de colindători se regăsesc în fiecare parte a României, acestea fiind caracterizate, în principal, prin grupurile de copii care merg din casă în casă, colindă gazdele și primesc în schimb diferite bunătăți pregătite de gospodine. „Craii” este o tradiție specifică Maramureșului și constă într-o scenetă care înfățișează momentul Nașterii Domnului. Actorii sunt membrii comunității, fiecare dintre ei având roluri exacte, de la care nu se pot abate. Moldova, o regiune bogată în tradiții, este recunoscută pentru acelea păstrate cu sfințenie, mai ales în zonele rurale. În Ajunul Crăciunului, plăcinta cu semințe de cânepă ("julfă") este elementul principal al zilei. Scormonitul în foc este un obicei specific Olteniei, care se practică în Ajunul Crăciunului. Fiecare membru al familiei dă cu o nuia în foc, rostind următoarele versuri: „Bună dimineața lui Ajun,/ Că-i mai bună a lui Crăciun,/ Într-un ceas bun,/ Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/ Caii încurători,/ Oameni sănătoși,/ Să se facă bucatele,/ Porumbul, grâul”. La finalul ritualului, nuiaua respectivă este aruncată în foc. Scopul acestui obicei este de a aduce un an nou mai bun, mai bogat. Fiecare zonă a țării se diferențiază de celelalte prin obiceiuri specifice, dar există și o serie de datini practicate de toți românii. Împodobitul bradului și colindatul sunt două dintre cele care se respectă cu sfințenie și care înveselesc perioada sărbătorilor de iarnă.1

Prof.înv.primar Crăciunescu Georgiana Daniela, Şcoala Gimnazială Nr.7 Buzău

BIBLIOGRAFIE: "Obiceiuri şi tradiţii româneşti" –Pop Mihai "Folclor românesc"-Bârlea Ovidiu, Bucureşti 1981

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE IARNĂ ÎN MUNTENIA Aplecându-ne cu dragoste spre trecutul nostru, gândindu-ne cu respect la originea poporului român, născut creştin, şi mai ales din îndatorire faţă de credinţa care ne-a plămădit şi ne-a menţinut pe aceste plaiuri, noi trebuie să ne păstrăm cu sfinţenie datinile, ca buni români. Apropierea Naşterii Domnului trezeşte, din străvechi timpuri la poporul nostru, ca şi la alte popoare creştine un adevărat tumult sufletesc; oamenii, de la copii şi tineri până la cei bătrâni, de la sate, dar şi de la oraşe se pregătesc să primească binecuvântarea lui Dumnezeu, să întâmpine după datina străbună, adânc întipărită în sufletele românilor, cu bucurie şi desfătare sufletească, Crăciunul, adevărata seară mare a colindelor, sărbătoarea care a născut un fastuos noian de datine, şi Anul Nou. În fiecare an, Naşterea Domnului trăieşte în amintirea creştină, actualizându-se şi reînnoindu-se pe pământ în peştera de la Betleem, ca şi în fiecare casă de închinător al lui Hristos. Sărbătoarea Naşterii Domnului însufleţeşte întreaga fire, adunând în jurul ei cerul cu pământul: seninul azuriu în gemănând, răsună de glasul oştilor cereşti, şi slava lui Dumnezeu se revarsă pe câmpia Betleemului. Iisus se naşte mereu, prin Biserica Sa, în inima şi mintea fiecărui creştin, mergând cu colindătorii din casă în casă. Datinile şi obiceiurile populare reprezintă o componentă importantă a resurselor turistice, etnografice de care dispune România, acestea păstrându-se cu predilecţie în zonele rurale ale ţării. Ele se integrează elementelor deosebit de valoroase ale culturii spirituale populare, fiind cele ce definesc, alături de multe altele, particularităţile etnice ale unui popor. Pentru noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Naşterii Domnului. La români, sărbătorile de iarnă, îndeosebi cele de Crăciun sunt adevărate sărbători de suflet. Amintirile copilăriei ce ne revin puternic în minte şi suflet, zăpezile bogate şi prevestitoare de rod îmbelşugat, colindele şi clinchetele de clopoţei, mirosul proaspăt de brad, dar şi de cozonaci, nerăbdarea aşteptării darurilor sub pomul de iarnă, toate creează în sânul familiei o atmosferă de basm, linişte sufletească şi iubire. Un loc aparte in bogatele tradiţii şi obiceiuri româneşti îl ocupă sărbătorile ciclului de iarnă, care încep cu Sfântul Andrei , urmat de Crăciun (Naşterea Domnului), Anul Nou (Sfântul Vasile) şi Boboteaza. Ele sunt însoţite de ceremoniale spectaculoase, ce au o funcţie educativă, şi dezvoltă la oameni sentimentul de mândrie faţă de tradiţiiile strămoşeşti, cu credinţa în Dumnezeu şi sunt transmise din generaţie în generaţie. În toate zonele istorice ale României, în centrul sărbătorilor de iarnă, se află familia şi speranţa într-un an mai bun şi mai prosper. Muntenia este teritoriul situat în sudul României, regiunea estică a vechii Valahia (sau Țara Românească). După cum îi spune și numele, ocupă ținutul de sub munte, fiind delimitată de lanțul carpatic, Dunăre și râul Olt. Cuprinde județele Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Călărași, Ilfov, Giurgiu, Teleorman și municipiul București. În Antichitate, Muntenia a fost locuită de geți, apoi a fost parte componentă a regatului dac al lui Burebista. De-a lungul timpului, valurile de popoare migratoare au determinat stabilirea unei populații destul de reduse în această zonă; abia în secolul al XIV-lea, când s-au pus bazele Țării Romanești, au început să vină grupuri de români sud-dunăreni, bulgari și greci. În Muntenia, atmosfera sărbătorilor de iarnă se face simțită începând cu ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie), când copiii așteaptă nerăbdători cadourile din ghetuțe. Până în Ajunul Crăciunului, gospodarii se ocupă cu tăierea porcului, femeile fac curățenie în casă și în curte, iar cei mici învață colinde și împodobesc bradul. Ulițele satelor sunt învăluite de mirosuri apetisante și de cântece vesele care anunță nașterea lui Iisus. În apropierea Crăciunului se formează diferite cete de colindători care merg să vestească sărbătoarea și să ureze gazdelor sănătate, belșug și noroc. Ritual plin de culoare și originalitate, colindatul are rolul de a îndepărta spiritele rele și de a aduce prosperitatea. Prima zi de Crăciun se petrece alături de familie, în jurul bradului și a mesei încărcate de bunătăți. Înainte de degustarea bucatelor, gospodinele pregătesc apa norocului, o infuzie de plante 5

(mușcată, mentă, levănțică) amestecată cu agheasmă, cu care stropesc casele. Obiceiul se repetă timp de 7 zile dacă familia a fost greu încercată înainte de Crăciun. De Anul Nou, muntenii păstrează o tradiție foarte veche, de altfel întâlnită în toată țara: "Capra". În această zonă, capra poartă numele de "Brezaia" și are o semnificație care se pierde în negura vremurilor. Sătenii spun că măștile populare extrem de expresive sunt întruchiparea sufletelor celor decedați care au revenit pe pământ; în ele sunt adunate spaimele, arhetipurile și legăturile cu lumea spiritelor, iar jocul lor reprezintă alungarea vechiului an și regenerarea. Anul Nou este celebrat cu gânduri bune, bucurii și cu speranța că va aduce sănătate, noroc și prosperitate. Dintre obiceiurile calendaristice cele mai răspândite şi mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea anului. Deprinderea de a colinda, de a saluta cu mare bucurie Naşterea Domnului, de a-L întâmpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche. Colindatul deschide amplul ciclu al sărbătorilor de iarnă. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti desfăşurate cu ocazia Anului Nou, dar şi a Crăciunului cuprinde: colinde de copii, colinde de ceată (colindele propriu-zise), cântecele de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilca, jocuri cu măşti, dansuri, teatru popular şi religios, etc. Cele mai bogate, mai variate şi mai strălucitoare din punct de vedere artistic sunt, alături de pluguşoare, colindele de ceată. Adevăratul colindat se desfăşoară în seara şi noaptea de Crăciun. Colindătorii se adună în cete bine rânduite. Fiecare grup îşi alege un conducător numit de obicei „vătaf’’ sau „jude’’. Colindătorilor propriu-zişi li se alătură câţiva flăcăi cu sarcina să poarte, în saci şi traiste, darurile primite. Pe vremuri, fiecare ceată putea să ia la colindat numai o anumită parte a satului, având grijă să nu pătrundă în zona ce se cuvenea alteia. Odată intraţi în curtea casei, colindătorii îşi deapănă repertoriul înaintea membrilor casei, adunaţi în prag. Cântecele sunt întotdeauna însoţite de dansuri. După ce cântecele şi dansurile din faţa casei s-au terminat, gazda îşi invită colindătorii în casă. Aici, înainte de aşezarea la masă pentru ospăţul comun, vătaful cetei porunceşte să se cânte alte câteva colinde. Numărul colindelor depinde în mare măsură de rangul gazdei şi de belşugul de daruri pe care ea urmează să le ofere colindătorilor. "Pluguşorul", urarea tradiţională la români în preajma Anului Nou, a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul pluguşorului şi-a pierdut astăzi caracterul de incantaţie magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârşit. "Capra" este un obicei ce ţine, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măştile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova şi Ardeal, borita (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia şi Oltenia, capra e denumită „brezaia’’ (din cauza înfăţişării pestriţe a măştii) şi obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuieşte dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se înveleşte cu hârtie roşie. Peste această hârtie se pune o altă hârtie neagră, mărunt tăiată şi încreţită în forma părului. În loc de aceasta se poate lipi şi o piele subţire cu păr pe ea. În dreptul ochilor se fac în lemn două scobituri unde se pun două boabe de fasole mari, albe, cu pete negre, peste care se lipeşte hârtia neagră cu încreţituri sau pielea cu păr. În loc de urechi, capra are două găvane de lingură. Pe ceafă are patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie colorată, pe care se află înşirate şiraguri de mărgele. În dosul coarnelor se află o oglindă care răsfrânge foarte mândru lumina de pe la casele unde intră capra noaptea. În cele două fălci de sus ale capului, se pune falca de jos, care se mişcă în jurul unui cui care nu se vede. Aceasta falcă este îmbrăcată la fel ca şi capul. Sub ceafă este o gaură în care se pune un băţ lung de un cot, de care se ţine capra. De partea de dinaintea fălcii de jos se află atârnat un clopoţel, iar de partea de dinapoi se află legată o sârmă. Dacă această sârmă se lasă slobodă, partea de dinaintea fălcii de jos atârnă şi astfel gura 6

caprei se deschide. Dacă s-ar trage scurt de sârmă, gura caprei s-ar închide printr-o clămpăneală seacă, de lemn. Fireşte clopoţelul sună. Atât băţul, cât şi sârma sunt acoperite cu un sac de formă tronconică, de pânză groasă de sac, care, pentru a sta umflată si a acoperi astfel pe cel ce va ţine capra de băţ, va clămpăni-o şi va juca-o, are legate pe dinăuntru nişte cercuri de sârmă sau de lemn. Masca este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiţii lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic trezeşte în asistenţă fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului şi a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei, precum şi alte manifestări ala măştilor (căiuţii-feciori travestiţi în crai, turca-masca de taur), întâlnite în satele româneşti la vremea Crăciunului provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinităţii. Aparţinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu "Sorcova" e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceştia poartă o crenguţă înmugurită de copac sau o sorcovă confecţionată dintr-un băţ în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar "surov" (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urării, care aminteşte de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mişcării sorcovei. De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu "Steaua", un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi multe din ele, chiar din tradiţiile locale. Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăciunului, cântă versuri religioase despre naşterea lui Iisus: „Steaua sus răsare’’; „În oraşul Vitleem’’; „La nunta ce s-a întâmplat’’; „Trei crai de la răsărit’’. Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întâmpină trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte. La români, ca şi la alte popoare, colindele, urăturile şi jocurile specifice sărbătorilor de iarnă sunt chemate a-l elibera pe om de grijile cotidiene, creând acea atmosferă de optimism şi bucurie, de încredere în forţele proprii. Datinile şi tradiţiile reprezintă legătura strânsă dintre generaţii prin intermediul cărora trăsăturile unui popor nu se pierd niciodată.2

Prof. înv. primar Daniela Adriana Stănişteanu, Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău 2

Bibliografie 1. http://www.traditieialomita.ro/obiceiuri/cu-data-fixa/colinde-si-obiceiuri-de-iarna/ 2. http://www.romania-travel-guide.com/atractii/traditii-locale/traditii-si-obiceiuri-din-muntenia.html

TRADIȚII ȘI OBICEIURI DE CRĂCIUN

Obiceiurile calendaristice și cele legate de viața de familie reprezintă o componentă a culturii noastre tradiționale. Cele mai fastuoase și cele mai răspândite s-au dovedit a fi cele legate de Nașterea Domnului sau Praznicul Crăciunului și Anul Nou. Obiceiurile și tradițiile românesti exprimă înțelepciune populară, realul sau fantasticul, fiind esența bogăției noastre spirituale. Ziua de 24 decembrie este ziua lui Moș Ajun, fratele mai sărac al lui Moș Crăciun. Creștinii păstrează un dovleac turcesc special pentru această zi. Se coace și se împarte în dimineața de Ajun la vecini (copii), să fie grași ca dovleacul. Cei care au copii morți pregătesc colindele și le dau de pomană cu colac și lumânarea aprinsă. Colindele sunt confecționate din băț de alun decojit în formă de spirală sau crucea Sfântului Andrei și afumate . În noaptea de Ajun se merge la pitarai. Se adună toți la răscruce în mijlocul satului și se strigă: ,, pitarai maa...’’, ,,hai la pitarai maa…’’. Copiii pregăteau felinare în dovleac , în care decupau nas, ochi, gură și aprindeau o lumânare în interiorul dovleacului și le așezau pe pridvorul casei sau pe bulumacul porții. Din răscruce fiecare grup de pitarai mergea pe ulița unde locuia , primind de la gospodari colaci, mere , covrigi, dulciuri și striga: ,,Dă-mi covrigul si colacul/ Că mă mut la altul!’’ La bătrâni se împărțeau și câte o ceșcuță de pământ cu țuică fiartă. Era obiceiul, chiar dacă se tăiau porcii mai devreme (în general se tăiau în ziua de Ignat), caltaboșii ("bosomeții" cum ziceau cei bătrâni ) să se facă în seara de Ajun. Acum veneau lăutarii să cânte "Soldu boldu" cu un text specific de pregătirea bucatelor pentru Crăciun. Spuneau că, nu se simte sărbătoarea dacă nu se fierb caltaboșii în noaptea de Crăciun’’. În ziua de Ajunul Crăciunului, preotul umblă cu icoana Nașterii lui Iisul Hristos pe la casele enoriașilor cântând troparul nașterii Domnului. Farmecul sărbătorilor de Crăciun constă și în împodobirea bradului, pomul binecuvântat ce simbolizează eternitatea. Bradul trebuie împodobit cu globulețe, lumini și bomboane în seara de Crăciun și trebuie ținut în casă până la Sfântul Ion. ,,Moșul nu vine într-o casă fără brad’’.

De Sfintele Sărbători de Crăciun se obișnuiește să se meargă la Sfânta Biserică la slujbă și mai ales bărbații să nu lipsească. Apoi se vine acasă și se cinstește mergând în grup vecinii de la câteva case , de la unul la celălalt și primesc colac cu caltaboș și cârnat, pomană pentru cei morți și se cinstesc cu vin și țuica de casă. Către după amiază se adună în mijlocul satului la horă, prilej de a se revedea cu cei plecati în alte parte, în alte localități și de a se distra jucând hora de mână, sârbe și ungurica. Începând în ziua de Crăciun și în urmatoarele zile ale acestei sărbători, copiii și tinerii umblă cu "Steaua" și "Capra", cântând colinde prin care vestesc nașterea lui Iisus Hristos. Colinda a dobândit o destinație precisă ca forma de magie benefică, ca marcând rodnicia câmpurilor, sporul animalelor domestice, împlinirea prin căsătorie a tinerilor, pacea și tihna bătrânilor, influența în sens pozitiv a vieții oamenilor și a naturii. În ziua de Crăciun este bine să-ți intre în casă mai

întâi bărbat, ca vitele să facă viței, ca femeile însărcinate să nască băiat. De asemenea, să stea pe pat sau pe scaun ca să stea cloșca pe pui. În seara dinainte de Anul Nou se adunau fete și băieți la câte o familie în sat, puneau la prăjit pe plita încălzită câte două boabe de grâu și cu ochii închiși numărau pâna la nouă. Ultimul păr era legat cu o ață roșie (semnul iubirii) și rămurică de busuioc (planta norocului). Dimineața fata venea la gard să vadă părul ales și însemnat. Dacă acesta era drept și cioplit bine, viitorul soț va fi drept și frumos. Dacă părul va fi cu noduri și strâmb, soțul ce urmează să-l ia, va avea frați, dar și un defect strâmb sau șchiop. Dacă aflau cumva băieții de gardul unde fetele au vrăjit se furișau cu o lumânare aprinsă și legau firul roșu cu crucea de busuioc, la un păr cu noduri firav și necioplit, crezând dezamăgirea fetelor venite să afle cum va arăta viitorul soț. La trecerea dintre ani este obiceiul de a se merge cu plugușorul - un plug în miniatură, frumos ornat, purtat de trei copii, unul în față, altul la coarnele plugușorului și altul cu biciul și clopoțelul. Textul cuprinde aspecte esențiale ale muncii în agricultură și urmând drumul pâinii: aratul, semănatul, seceratul, măcinatul, coacerea pâinii iar în încheiere, urări de sănătate, de un an bogat și fericit cu împlinirea tuturor dorințelor. În prima zi a anului, copiii (semnul purității) umblă cu sorcova, urând gospodarilor ce-i primesc în casele lor, viață lungă, sănătate, spornicie, bogăție și La mulți ani! Sorcova este păstrată la loc de cinste lângă icoana până la anul care vine. La români, sărbatorile Crăciunului și Anului Nou sunt adevărate sărbatori de suflet. Amintirile copilăriei ce ne revin în minte, în suflet, mirosul de brad și cozonac ce ne era în casă de sărbători, nerăbdarea așteptării darurilor, toate creează o atmonsferă de sărbătoare, liniște sufletească și iubire.3

Prof.înv.primar, Drugău Maria Diana, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

BIBLIOGRAFIE: "ÎNDRUMĂTORUL PASTORAL AL BISERICII ORTODOXE" (I,II), BUCUREȘTI 1951 "CREDINȚELE POPORULUI ROMÂN", CERNĂUȚI-1903

TRADIȚII DE IARNĂ BUZOIENE Știm despre țara noastră că are toate formele de relief, astfel putem spune despre județul Buzăul că este o Românie în miniatură, întrucât județul aflat în Sud-Estul țării, are toate formele de relief: munți, dealuri, câmpii, râuri, lacuri, precum și vulcani noroioși și focuri vii, aspecte care demonstrează cât de bogat este acest județ. Buzoienii au manifestat dintotdeauna respectul față de mediul înconjurător, față de tradițiile și obiceiurile strămoșilor, după cum urmează: -Sfintele sărbători de iarnă încep cu Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, când membrii familiei fie pun grâu la încolțit, fie ung ușile, ferestrele și grajdurile animalelor cu usturoi pentru a fi protejați de strigoi, fie fetele care vor să-și vadă în vis ursitul, își pun sub pernă busuioc sau 41 de boabe de grâu, evocând și descântece. -Sărbătoarea Sfântului Nicolae, protectorul copiilor este un prilej de veselie mare în casele noastre în noaptea de 5 spre 6 decembrie, când toții copiii își lustruiesc ghetuțele pentru a fi umplute cu fructe și dulciuri după vizita Moșului Ene pe la genele tuturor. -Nașterea Domnului sau Crăciunul este nu doar un moment de mărturisire a credinței în Dumnezeu, ci și o avalanșă de obiceiuri și tradiții ce aduc bucurie în familiile noastre. De la colindatul din Ajun de Crăciun, mersul cu "Moș Ajunul", "Plugușorul", "Steaua", "Capra", "Ursul", la tradițiile de "Ignat", la pregătirile pentru masa de Crăciun, decorarea casei și așteptarea lui Moș Crăciun, farmecul obiceiurilor și tradițiilor de iarnă este neschimbat de pe vremea străbunilor. În noaptea dintre ani, oamenii află cum va fi vremea. Dacă urmau secetă, inundaţii, strămoşii noştri aflau de la calendarul cepei: puneau douăsprezece coji de ceapă afară. Li se dădeau fiecăreia numele lunilor din timpul anului, se puneau într-o copaie de lemn cu puţin mălai, se presăra un strat de sare în interior. Dimineaţa se afla cât de ploioase vor fi lunile anului nou după cantitatea de apă din fiecare ghioc de ceapă. Tot de Anul Nou, fetele nemăritate puteau afla când şi cu cine se vor căsători. De pildă, în comuna Gherăseni, fetele mergeau în grajd şi numărau loviturile de picior pe care le dădeau unei vaci culcate, spre a o face să se ridice. Ele spuneau: „Hăi la unu! Hăi la doi” etc. Pentru aflarea ursitului se practică obiceiul parilor de la gard. În seara de Anul Nou, pe întuneric şi legate la ochi, fetele numărau parii de la gardul curţii, oprindu-se la unul pe care-l legau cu o basma. Dimineaţa, descopereau cum arăta parul: drept sau strâmb, cioplit sau necioplit, spuneau că aşa va fi şi ursitul. Boboteaza și cu Sărbătoarea Sfântului Ioan aproape ca formează una și aceeași sărbătoare. În ajun, preotul sfințește casele cu apa care a fost sfințită în dimineața aceea, după Liturghie. În ziua de Bobotează, după liturghie, preotul împreună cu enoriașii fac o procesiune spre un lac, râu sau vreun izvor, pentru slujba Sfințirii Apelor, iar la sfârșitul slujbei, preotul aruncă în apă o cruce de lemn, iar feciorii satului se aruncă să o scoată, chiar daca este ger. Se crede că în ziua aceasta toate apele pământului sunt sfințite; de aceea femeile nu spală rufe pentru următoarele opt zile până la sfârșitul praznicului. Indiferent de anotimpul și zona istorică la care ne raportăm, important este ca tot mai multă lume să se străduiască să facă cât mai vizibile tradițiile și obiceiurile satului românesc și să le ferească de uitare. 4 Petre Valentina- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Jud. Buzău 4

BIBLIOGRAFIE: https://limbaromana.org/revista/sfintele-sarbatoritori-de-iarna-in-zona-buzaului/ http://acasalaromani.ro/category/traditii-si-obiceiuri/muntenia-traditii-si-obiceiuri/craciun-in-muntenia/ https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii

SERBĂRILE ȘCOLARE- CHEI LA PORȚILE TRADIȚIILOR POPULARE

Vocația de învățător presupune aptitudini și capacități intelectuale, preocupare pentru respectarea intereselor copilului, dar și un foc sacru venit să contopească aceste calități în folosul celor încredințați spre formare. Chiar dacă nu sunt creatori de folclor, învățătorii au la îndemână prin meseria aceasta, oportunitatea de a crea o stare de spirit pozitivă în rândul elevilor și părinților, învățându-i să aprecieze valoarea și frumosul, să facă împreuna o incursiune în tradițiile populare, o întoarcere asupra rădăcinilor neamului, să introduca jocul și voia bună in inimile lor. Participarea la serbările școlare contribuie la cunoașterea semnificațiilor obiceiurilor populare românești, la dezvoltarea simțului de răspundere al fiecărui copil și al întregului colectiv, prin dorința comună de a obține rezultate bune. Realizarea estetică a parților din program, armonia întregului spectacol, calitatea acompaniamentului muzical, costumele educă gustul pentru frumos și contribuie la integrarea în cultura contemporană a folclorului nostru. „Nimic nu-i mai frumos, mai nobil, decât meseria de educator, de grădinar de suflete umane, de călăuză a celor mai curate și mai pline de energie mlădițe”(D. Almaș). Să-i învățăm pe copii să prețuiască și să respecte obiceiurile și tradițiile în care s-au născut, să-i învățăm să iubească meleagurile natale, portul românesc și pe români. Să le sadim în suflet aceste elemente definitorii ale identității neamului românesc fără de care nu am mai putea ști de unde venim și cine suntem de fapt, noi, românii, pe acest pământ. Să-i ajutăm pe copii să înțeleagă imensitatea tezaurului nostru folcloric în care arta populară românească este o minunată oglindă în care se reflectă cu cea mai mare intensitate frumusețea României, istoria și, mai ales, sufletul neamului. În calitate de educatori suntem obligați să facem din creația noastră populară o carte de vizită cu care să batem la porțile cunoașterii și cu care vom fi primiți și apreciați fără îndoială, oriunde în lume. În furtunile veacului, obiceiurile și tradițiile strămoșești au rămas neclintite, păstrând valori autentice ale culturii populare tradiționale. Copiii se lasă îndrumați și pot fi modelați în așa fel încât pe fondul lor afectiv să se așeze elementele cunoașterii artistice care vor imprima gândirii lor anumite nuanțe, ce vor îmbogăți substanța viitoarei activități individuale și sociale. Începând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viața poporului, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă în aceste împrejurări și terminând cu cântecele, dansurile si strigăturile nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea sa le cunoască și să le adune în mănunchi, pentru a le dărui din nou. Valorificând frumusețea tradițiilor și obiceiurilor populare în cadrul serbărilor cu școlarii, reușim să înfrumusețăm viața copiilor, îi ajutam să cunoască tradițiile românești și rolul important pe care-l au în viața oamenilor, din cele mai vechi timpuri, modul cum aceste tradiții au dăinuit peste timp. Prin conținutul serbărilor, îi ajutăm pe copii să înțeleagă mesajul și conținutul acestor obiceiuri populare, adaptându-le particularităților de vârstă și aptitudinilor artistice individuale. Cu acest prilej, introducem copiii într-o lume frumoasă a cântecului, dansului, poeziei, povestilor, glumelor, proverbelor, zicătorilor și strigăturilor, a unor evenimente tradiționale – Crăciunul, Paștele, Moș Nicolae, etc – copiii având posibilitatea să cunoască frumusețea și bogăția folclorului, diversitatea tradițiilor și obiceiurilor românești, armonia limbii române. Textele cântecelor și poeziilor, a colindelor, plugușorului, sorcovii, transmit urările de bine în legătură cu unele îndeletniciri străvechi ale românilor: uratul, semănatul, păstoritul. Cu aceste ocazii, copiii își îmbogățesc vocabularul cu expresii populare, proverbe, zicători, strigături, pătrund în tainele limbii materne și în comorile întelepciunii populare. 11

În organizarea unei serbări școlare bazată pe tradiții și obiceiuri, se poate ține seama de mai multe aspecte: 1) Folcloristica a grupat, în general, obiceiurile calendaristice în patru etape, care corespund celor patru anotimpuri: obiceiuri de primăvară, de vară, de toamnă, și de iarnă. Obiceiurile care se mai practică și astăzi pe teritoriul folclorului românesc și care prezintă o ocazie de reculegere și reconfortare sufletească sunt cele din preajma Crăciunului, deosebit de ample și pline de semnificații. 2) Serbarea de Crăciun, intitulată sugestiv “Tradiții și sărbători de iarnă la români” poate constitui unul dintre cele mai reușite momente de înviere a obiceiurilor de iarnă moștenite din cele mai vechi timpuri, de promovare a obiceiului colindatului. Atmosfera de sărbătoare din sala de festivităţi prin omarea şi decorarea cu elemente specifice sărbătorilor constituie un alt prilej de bucurie pentru copii, ei descoperind tradiţiile şi obiceiurile practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, simt şi preţuiesc frumuseţea obiceiurilor şi tradiţiilor de Crăciun. În atmosfera spirituală a Crăciunului, interpretarea unor dansuri populare dă posibilitatea de a cunoaşte sufletul ţăranului român, raritatea portului şi cântecului popular. Elevii împodobesc bradul cu ornamente realizate de ei, au înţeles că roşul şi verdele sunt culorile Crăciunului; verdele bradului simbolizează speranţa veşnică a omenirii. Verdele este culoarea tinereţii, a speranţei neînvinse, culoarea promiţătoare de belşug a naturii. Valorificând cele învăţate în cadrul activităţilor desfăşurate, am observat că elementele de cultură şi tradiţie populară îi uneşte pe şcolari, îi sensibilizează şi îi bucură în acelaşi timp, creează armonie şi emoţie estetică puternică, impresionează pozitiv, deopotrivă, pe copii şi pe părinţi.

Copiii pot cânta: “Colinde, colinde, e vremea colindelor”, “Pe strada din Viflaim”, “Azi în seara de Crăciun”, “Sus , boieri, nu mai dormiți”, “Colindița”, “Florile dalbe”. Obiceiul "Sorcovei", "Semănatul", "Urarea cu Plugul" sau "Plugușorul", străvechi obiceiuri agrare sădesc în rândul copiilor elemente definitorii ale neamului românesc (Stancu Ilin, “Poezia obiceiurilor de iarnă”, 1985). "Boboteaza", dedicată purificării mediului înconjurător de cele rele este marcată și ea de colinde și obiceiuri specifice. 5

Foto: https://agrointel.ro/45801/traditii-de-sfarsit-de-an-ce-semnifica-sorcova-plugusorul-capra-si-ursul foto https://surprisingromania.com

3) Sub cuvântul "Florii" sau "Duminica Floriilor", apoi al "Duminicii Învierii", arta populară românească face cunoscută copiilor reînvierea naturii prin sacrificiul divinității. “Serbarea de Sfintele Paști” celebrează cea mai sfântă și cea mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an, sărbătoarea Paștelui, deoarece “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…” Astfel, pentru sărbătoarea Învierea Domnului, alături de dansuri populare, copiii au pregătit și colinde specifice Floriilor, rugăciuni, au încondeiat ouă pe care le-au oferit invitaţilor la serbare.

Cântecele populare întâlnite la toate serbările antrenează, tonifică şi energizează gândirea, memoria, atenţia, imaginaţia, creativitatea, spiritul de disciplină, prietenia. Dacă jocul şi cântecul nu sunt trăite, nu pot fi în rezonanţă corzile sufleteşti ale fiinţei umane. Vechile datini româneşti ne ajută în fiecare an să simţim şi să trăim atmosfera plină de căldură şi veselie a sărbătorilor. Organizarea serbărilor școlare înseamnă pentru copii îmbogățirea vieții sufletești, crearea de sentimente și emoții estetice de neînlocuit, cunoașterea artei populare, iar pentru dascăl, o recunoaștere a muncii sale reflectată în ropote de aplauze adresate elevilor.9 Prof. înv.primar Cernat Nicoleta, Școala Gimnazială Nr.11, Buzău, Jud. Buzău

8 9

Foto https://blogsasca.blogspot.com/2014/01

oto http://www.biserica-romana-berlin.de/2018 Bibliografie:

Potolea, Dan şi Păun Emil, (coord), "Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative", Editura Polirom, Iaşi, 2002; Sorina Sav, ”Tradițiile și obiceiurile românești", Editura Nico; Stancu Ilin (1985), "Poezia obiceiurilor de iarnă"; Revista învățământ primar, nr.2-3/2004, Editura Miniped; Revista învățământ primar, nr.2-3/2001, Editura Discipol; Teodosiu, O.,Coman, C.,(2005), "Manifestarea creativităţii în activităţile practice şi artistico- plastice”, Revista Învăţământului Preşcolar, nr.3-4, Bucureşti. http://www.scoalaargeseana.ro/didactica-magna/1396-importanta-serbarilor-scolare https://edict.ro/serbarile-scolare-si-importanta-lor/ https://surprisingromania.com/traditii-si-obiceiuri-populare-in-serbarile-prescolarilor/ https://revista.newprojects.org/

CELE MAI INTERESANTE TRADIȚII ROMÂNEȘTI Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, icicolo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate. Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală. Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

"Tânjaua" este un vechi obicei popular întîlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângeorz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte. Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară. Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina. Se alcătuia o procesiune la care luau parte sătenii, în straie de sărbătoare, purtând tânjale (nişte piese care intră în alcătuirea carului) şi juguri împodobite cu ramuri şi flori. Sărbătoritul era dus, pe o teleguţă, la râu, unde era udat cu apă pe faţă, se rosteau invocaţii pentru dobândirea de “roade bune” (recoltă bogată), apoi sărbătoritul îşi invita consătenii acasă, unde-i ospăta. “Indiferent de nume şi de data la care se efectua obiceiul (Sângeorz, Paşte)”, scrie Ion Ghinoiu, reputat specialist în studiul obiceiurilor populare, […] suntem în prezenţa unor practici străvechi, precreştine.” Ceremonialul cu semnficaţii agrare era parte a unor complexe ritualuri de fertilitate, menite să asigure, în credinţele populare, obţinerea de recolte îndestulătoare, condiţia de bază a supravieţuirii.

"Umblatul în tez" este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă – prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!) În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari. Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii.

"Păzitul Usturoiului" era o petrecere menită să îndepărteze spiritele rele, la apropierea iernii. Avea loc în aşa-numita Noapte a Strigoilor, care, conform calendarului creştin, cădea în Noaptea Sfântului Andrei, 29 spre 30 noiembrie. Ecouri ale unor astfel de sărbători se găsesc în toată Europa, ele celebrând înnoirea timpului, în cadrul unui ciclu anual jalonat de momente speciale, ceremoniale, precum solstiţiile şi echinocţiile sau, mai târziu, anumite sărbători din calendarul creştin. În vremurile vechi, cred specialişti etnologi, în preajma acestei date se sărbătorea încheierea unui an şi începutul unuia nou. Spre sfârşitul anului vechi, lumea îmbătrânea, se degrada, îndreptându-se spre o stare de dezordine, aproape de dezintegrare. “Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creaţiei. (Ion Ghinoiu, "Sărbători şi obiceiuri româneşti", 2004). Un semn al haosului, al distrugerii ordinii stabilite a lumii, este ieşirea din morminte a strigoilor, a entităţilor malefice, pornite să facă rău oamenilor. În apărare, oamenii recurg la plante magice cu puteri recunoscute de îndepărtare a spiritelor rele, şi mai ales la usturoi, cu care se ung cercevelele ferestrelor, uşile, pragurile, pentru a feri casa şi pe locuitorii ei de acţiunea duhurilor rele. Închişi în casele astfel protejate, pentru a alunga spaima acelei nopţi, oamenii organizau petreceri zgomotoase, cu joc, mâncare, băutură, glume – ca un revelion, un scenariu clasic de întâmpinare ceremonială a preschimbării timpului, a înnoirii lui. În Moldova, petrecerea se numea "Păzitul Usturoiului": fetele aduceau de acasă legături de usturoi care erau adunate într-o covată şi păzite toată noaptea de o femeie bătrână, în vreme ce tinerii 15

petreceau zgomotos. Dimineaţa, odată cu venirea zorilor, totul reintra în normal: duhurile rele se întorceau în sălaşele lor, ordinea lumii era restabilită, începea un nou an. Usturoiul “păzit” era împărţit celor ce luaseră parte la petrecere şi era apoi folosit, în tot cursul anului, pentru farmece ori pentru vindecarea bolilor. "Săptămîna Nebunilor" era, după cum o descrie Simeon Florea Marian, cea în care „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul cârnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte.” Era, de fapt, ultima săptămână de dinaintea Postului Mare, numită şi "Săptămâna Albă", sau "Săptămâna Brânzei", când, conform practicilor creştin-ortodoxe, nu se mai consumă carne, dar încă se mănâncă ouă şi lactate; altfel spus, este ultima săptămână dinaintea unei lungi perioade de privaţiuni – Postul Mare – şi, de aceea, este un răstimp de agitaţie, nebunii, veselie dusă la extrem, manifestări dezlănţuite, în care se înscrie şi petrecerea plină de excese dată de Lăsatul Secului. Ion Chelcea, în 1939, a dat o descrierea amănunţită a "Săptămânii Nebunilor", notând că participanţii se deghizau în personaje ale unei nunţi (mire şi mireasă, naşi, popă, dascăl, nuntaşi) şi străbăteau aşa uliţele satului, speriind copiii, sărutând fetele şi femeile tinere, până când ajungeau la un pom sub care era oficiată o parodie de cununie; după aceea, se făcea o oprire la râu, unde mirii se spălau pe mâini – un moment ritual – iar apoi toţi mascaţii (“maimuşii”, cum li se spunea) mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu băutură.

Ion Ghinoiu consideră că ar fi vorba despre „un scenariu de renovare a anului care începea primăvara”, că funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă şi se întreabă dacă nu cumva ar putea fi vorba despre „o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos.” Oricum, latura sa glumeaţă, parodică, uşor dezmăţată, precum şi măştile, îl includ în aceeaşi de familie de obiceiuri căreia îi aparţin şi carnavalurile din lumea catolică şi protestantă. Toate sunt urme ale unor tradiţii mult mai vechi, care au supravieţuit unor interdicţii pe care a încercat să le impună biserica creştină, fiind prea îndrăgite şi poate prea necesare social – ca mijloc de defulare, de descărcare a unor tensiuni – pentru a putea fi înlăturate cu uşurinţă. Azi, chiar dacă sensurile lor iniţiale, în mare parte, s-au pierdut, chiar dacă originea lor a devenit obscură, chiar dacă unele elemente s-au modernizat, aceste obiceiuri supravieţuiesc totuşi. Iar persistenţa lor arată clar un lucru: că oamenii au încă nevoie de ele.10 Prof.înv.primar Anton Ancuța Liliana - Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău 10

BIBLIOGRAFIE: Ion Chelcea – "Etnografie și sociologie", Editura Universității din București, 2001; Ion Ghinoiu - "Sărbători și tradiții românești", Editura Elion, București, 2003; Simion Florea Marian – "Sărbătorile la români", Editura Fundației Culturale Române, 1994; https://www.google.com/search?q=saptamana+nebunilor&rlz=1C1BNSD_roRO982RO982&sxsrf=APqWBvz4xBsZaJ98_CGO78XTnWRNKF1_g:1648665254806&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwi 21PbWvO72AhWB_qQKHWbyDWsQ_AUoAXoECAIQAw&biw=1536&bih=746&dpr=1.25#imgrc=pMV7O lTJ5Olu3M

URSUL- ZEU SAU DEMON? – TRADIȚII ȘI CREDINȚE DESPRE MOȘ MARTIN LA NOI ȘI ÎN RESTUL EUROPEI11 Iată mai întâi cum era definit ursul de August Scriban în al său ”Dicționarul limbii românești” (1939): ”Un animal canin plantigrad sălbatic cu păru cafeniŭ, maĭ mare și maĭ greoĭ de cît lupu. (Deși e carnivor, mănîncă cu plăcere poame și mĭere. Urșiĭ de la polĭ îs albĭ. Țiganiĭ de la noĭ îi învață să joace și umblă cu ei pin oraș ca să cîștige parale. În poveștĭ e poreclit moș Martin). Fig. Om greoĭ și ursuz”. Multe legende şi ritualuri din cultura tradiţională română conţin imaginea ursului ca figură mitică. Deşi nu există un cult al ursului în tradiţia autohtonă, epica folclorică, practici magice şi obiceiuri din ciclul calendaristic dovedesc existenţa acestui cult. El ar putea avea rădăcini în comunităţile de vânători sau în ipoteticul cult dacic al ursului. O serie de speculaţii asupra numelor celor două divinităţi dacice, Zalmoxis şi Gebeleizis, ajung la concluzia că amândouă au ca referent ursul, cu atât mai mult cu cât în ritualuri se folosea o mască alcătuită dintr-un cap de urs. De unde ipoteza lui Romulus Vulcănescu că „Zalmoxis a fost un Mare Pontif al unei congregaţii religioase, confreria Ursinilor”. Potrivit lui Romulus Vulcănescu, „numele lui Zalmoxis ar putea fi un apelativ cu valoare de tabu al zeului cerului și al soarelui, în ipostaza lui umană, un purtător de piele de urs, nu atât în sensul de nebrida, cât de masca-galee, alcătuită dintr-un cap de urs, folosită în ritualurile și ceremoniile ce țineau la daci de cultul străvechi al ursului carpatic.” Puternic, violent, imprevizibil si uneori chiar crud, ursul este un animal venerat din cele mai vechi timpuri, cercetatorii confirmând existența unui cult al acestuia, încă din paleolitic. Mai mult, cercetările antropologilor efectuate la Polul Nord, în Siberia, în Scandinavia și în nordul Americii, au dus la concluzia că în sânul tuturor culturilor existente aici, ursul reprezintă un animal sacru. Popoarele uralo-altaice ale Eurasiei septentrionale până în Alaska, îl considerau drept spirit al pădurii, suprem stăpân al energiilor cosmice, simbol al fecundității. De asemenea, multe popoare indo-europene au, cu privire la urs, o serie de derivate folclorice și mitologice ce ni s-au păstrat până astăzi. În limbile indo-europene, pentru urs este utilizat în limba greacă cuvântul „arktos (de unde numele Arctic pentru a desemna Polul Nord). În limba latină – „ursus”, în celtă – „art” iar în sanscrită: „rksa”. Cultul ursului la geto-daci Cultul ursului era prezent și la geto-daci, care îl considerau un animal sacru. Chiar numele Zalmoxis, confirmă faptul că ursul era un animal totemic al dacilor – ”zalmo”= piele și ”olxis”= urs. La traci, ursul are rol cosmogonic: pe spinarea unui urs au fost sprijiniți stâlpii pământului. Pentru că e un animal pur și sincer, a fost inclus pe cer, în constelația Ursa Mare și Ursa Mică, care devin Carul Mare, respectiv Carul Mic.

BIBLIOGRAFIE: Victor Kernbach, "Dicționar de mitologie generală", Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989; Andrei Oisteanu, "Motive și semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţionala românească", Editura Minerva, București 1989; Romulus Antonescu, "Dicționar de simboluri si credințe tradiționale românești", 2009, Ediția online; Romulus Vulcanescu, "Mitologie română", București, 1985; Mihail Sadoveanu, în "Dureri înăbușite", București, Ed. Minerva, 1985.

Ursul este perceput ca cel care reglează anotimpurile, potrivit propriului său ritm de hibernare, și, de asemenea, potrivit constelației sale, Ursa Mare, a cărei poziție pe firmament este legată de succesiunea anotimpurilor. Relațiile dintre urs și cele două constelații au dat loc la numeroase produse mitice, care evocă tema transformării după moarte, în astre, tema întâlnită mai ales în mitologia greacă. În mitologia românească, ursul este investit cu multiple virtuți apotropaice (protectoare), terapeutice și meteorologice. Mai demult, exista chiar credința că un nou născut, dacă era dat cu grăsime de urs pe corp, la prima spălare, câștiga forța și norocul ursului. Cei bolnavi sau speriați erau afumați cu părul jumulit din blana sălbăticiunii, sau se mai obișnuia ca cei debili fizic sau bolnavicioși sa fie „botezați”, căpătând numele de Urs sau Ursul, pentru alungarea bolilor și morții, ritualul fiind unul diferit de cel creștin. Încă din Evul Mediu există atestări că urșii erau folositi pentru vindecarea durerilor lombare: este vorba de călcatul ursului (erau urși dresati special pentru a face masaj cu picioarele). La români, calendarul popular i-a închinat ursului mai multe zile, una dintre acestea fiind cea din 1 august, zi cunoscută ca "Împuiatul urșilor", moment din care aceste sălbaticiuni începeau să se împerecheze. Înainte, această zi era ținută în special de către crescătorii de animale, dat fiind faptul că ursul începea să devină agitat, nervos și ataca cirezile de vite sau alte animale domestice. Pentru bunul mers și ferirea animalelor de furia urșilor, ziua de 1 august era petrecută printr-o abținere totală de la activitățile lucrative, iar ursului i se ofereau ofrande îmbelșugate. O altă sărbătoare arhaică dedicată acestui animal este "Sâmbăta Ursului" (a treia sâmbătă din Postul Mare), când în popor se crede că toate ursoaicele nasc pui. Simpatizat în zonele folclorice de munte ale României, ursul e numit familiar "Moș Martin". Jocul Ursului Jocurile cu măști din Moldova sunt obiceiuri arhaice, agrare și pastorale de tradiție multimilenară, ce au loc cu prilejul Anului Nou. Jocul Ursului este cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în satele bucovinene, căci se pare că ursul era venerat în Bucovina mai mult decât în orice altă parte a României. Paradoxal, jocul ursului este practicat mai mult în zonele colinare și de câmpie și mai puțin în cele montane. Cei mai spectaculoși urși de Anul Nou îi întâlnim în Bosanci, Udești, Chiliseni, Stirbat, Poieni, Boroaia și în zona Câmpulungului. La origine, acestea erau ceremonii în legătură cu întoarcerea periodică a morților și purtau tot felul de măști animale – cal, capră, urs. Pregătirea maștii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atenție. Cea mai arhaică formă de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, acestă mască s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obținerea costumului din paie, se răsucesc frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 m care, în dimineața Ajunului de An Nou, sunt cusute pe hainele purtătorului, acesta rămânând astfel echipat pe toata durata purtării costumației. Masca inițială din paie era aruncată în foc pentru a arde, simbolizând astfel moartea și renașterea vegetației, odată cu trecerea anotimpurilor. În unele părți, forma capului de urs se obține întinzând o piele de vițel sau de miel peste o găleată metalică, în timp ce în alte sate pielea se întinde pe un suport metalic, în așa fel încât redă fizionomia animalului. De la gât în jos, corpul celui care se maschează este acoperit cu o blană de oaie sau cu un cojoc lung, întors pe dos. Jocul cu masca de urs din ciclul Anului Nou ar avea legătură cu acest cult dacic. Oricum, lucrările şcolii mitologice consemnează legende despre metamorfozarea omului în urs, explicându-le prin similitudinile de ţinută şi de fizionomie între om şi acest animal.

O legendă relatează ca ursul se întrece cu dracul la secerat şi-l întrece, deci se asociază ursul şi cultul grâului. Romulus Vulcănescu semnalează un „colind fără text” din Dobrogea, „jocul ursului de paie”, după treieratul grâului. Dacă adăugăm jocurile cu masca de urs din ciclul Anului Nou, care-l asociază cu ritmurile vegetale (masca de urs simbolizează moartea şi reînvierea) şi utilizarea ursului în practici apotropaice şi de fertilizare, atunci are o explicaţie şi asocierea ursului cu grâul (ursul secerător, ursul morar). Este vorba despre o analogie între hibernarea ursului şi „hibernarea” seminţelor. De altfel, în multe mituri, ursul este asimilat cu luna (în Siberia) sau este asociat cu divinităţile lunare (o însoţeşte pe Artemis în ipostaza ei de divinitate lunară) şi cu forţa instinctelor patronate de lună. Aşa că ursul „reglează şi determină ritmurile naturii şi ale cosmosului”. Ursul - în literatura română Cu siguranţă, moldoveanul Mihail Sadoveanu cunoştea reprezentările ursului în ciclul obiceiurilor calendaristice, ca şi alte ipostaze din literatura folclorică. Şi deoarece ursul era deseori întâlnit nu numai în pădure, ci şi în apropierea gospodăriilor ţărăneşti, animalul est invocat şi descris în relatările protagoniştilor şi ale martorilor unor astfel de întâmplări. În povestirea ”Ursul” (volumul ”Valea frumoasei”, 1938) protagonist este un copil, păstor la numai zece ani, care a văzut, căţărat într-un brad, cum fiara îi sfârtecă o junincă. Deşi incidentul este dramatic, relatarea alunecă spre umoristic, pentru că ursul a fugit când copilul şi-a strigat mama: „S-a dus în râpă, sărind alternativ cu dinaintea şi cu dinapoia, şi fuge şi acum. S-a temut de mama lui Petrică. Se pare că-i aprigă muiere.” Copilul nu s-a temut atât de urs, cât de mama sa care-i va cere socoteală pentru paguba făcută de fiară. Întâmplarea, reală, s-a petrecut într-un loc cu „nume tainic”, Cioaca Jinarilor, „lângă o hrubă de unde te cobori pe celălalt tărâm”. Şi astfel, naratorul plasează aventura lui Petrică la graniţa dintre realitate şi ficţiunea cu aură de legendă. Adevărat că acest animal, puternic şi necruţător când este provocat, are, de obicei, o fizionomie de om blând şi trist. Este chipul unui personaj sadovenian din povestirea Ion Ursu (1901, reluată în volumul "Dureri înăbuşite", 1904). Un ţăran sărac a plecat din sat şi s-a „proletarizat”. Naratorul insinuează în fizionomia personajului său câteva trăsături ale animalului, de parcă ar vrea să ascundă ceea ce au comun omul şi ursul. Ion Ursu „nu-i nici gros, nici urât, nici greoi din fire” (cum şi-l reprezintă necunoscătorii pe urs), dar „e mijlociu la trup, bine-legat” şi are „ochii blânzi, căprii, sub sprâncene late. Umblă domol, vorbeşte rar şi îndesat, cu glas întunecat şi ostenit de suferinţă”. Scos din sat ca un animal din pădure şi obligat să se adapteze la un alt mediu, va pierde valorile morale ale lumii sale şi se va degrada. Ecouri ale fabulosului mitic şi ale credinţelor totemice se aud în "Şoimii", unde Petrea Gânj „mormăia din când în când ca urşii”, Toader Urs era „urs, drept urs, cu nişte mustăţi de şi le înnoda la ceafă” şi tocmai de aceea nu o să tragă în „bunică-su”, adică în urs, aşa cum nici Alexa Totârnac zis Vulpe „n-o să tragă în cimotiile sale”, adică în vulpi.

Câteva expresii legate de urs Cele mai cunoscute sunt: "A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la urs" = a se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit. "A vinde pielea ursului din pădure" = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține. "A se ține (după cineva) ca după urs" = a merge în urma cuiva în număr foarte mare. Sunt însă mult mai multe, unele nu prea se mai folosesc, dar sunt foarte interesante: "A trage nădejde ca ursul de coadă" = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. ”Joacă precum ursul” sau ”ursul nu joacă de voie” (ci de nevoie) - se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări. "De asta nu are ursul coadă" - se spune despre cei care din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au. "A iubi (pe cineva) ca ursul pe lup" = a nu iubi deloc pe cineva. "A se juca cu coada ursului" = a se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici. "A scăpa ca din gheara ursului, cu părul vâlvoi" = a ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă. "A fugi (de cineva) ca de urs" = a se feri de răul pe care i-l poate face cineva.

Prof. Tudor Daniela- Școala Gimnazială”Ion Creangă” Buzău

JOCURI DE COPII

În cadrul interesului pentru cunoașterea culturii populare, tradiționale, un loc aparte îl ocupă jocurile de copii. Copilul s-a jucat dintotdeuna. Scopul a fost diferit: pentru plăcere, divertisment, pentru a cunoaște, pentru a se pregăti de integrare în lumea adulților, pentru socializare, iar vechimea jocului neo dovedesc izvoarele istorice. Copiii grecilor antici făceau invocații către soare, întocmai precum formula românească „Ieși, soare, din-nchisoare...”, apoi iau forme asemănătoare cu jocurile copiilor români, cum sunt: "de-a ascunselea", "de-a baba oarbă", "baba gaia", "broasca țestoasă" ș.a. Prin joc, copiii se pregătesc, pentru îndeplinirea, mai târziu, a rostului istorico-social în cadrul colectivității din care fac parte. În creația jocurilor lor, copiii imită ceea ce văd în jur sau se inspiră din anumite împrejurări ale vieții. Inspirându-se din realitate, întâlnim în jocurile de copii elemente ale vieții reale, locale: "Vine oaia de la deal/ Cu cercele,/ Cu mărgele,/ Cu mai multe ghiocele./ Sus, căpriță cu mărgele,/ Că-s mai multe ghiocele./ Rontiș/ Ponciș!/ După poartă la Gheorghiță/ S-a ouat o prepeliță/ Șase ouă frumușele,/ Parcar fi niște mărgele./ Din ele vor ieși pui,/ Pui ca pana cucului./ Urlui/ Burlui,/ Să mijească dumnealui!" Sunt și jocuri care vin din vremuri îndepărtate, păstrând ecoul acelor timpuri. Unele aduc aminte despre luptele cu turcii, altele despre rituri, practici străvechi, păgâne, foarte prețioase din punct de vedere istoric: "Iese turcul mânios/ Cu pistolul ruginos./ - Dă-mi , fetiță, cheile/ Să-mi deschid lădițele!/ - Vai, vai nu-s la mine,/ Ci-s la maica-n București/ După curțile domnești!" Copiii cântă ca să îndepărteze negura: "Negură,/ Pegură,/ Ia-ți mantaua/ Și du-te de-aci!/ - Încotro să plec?/ Ce să mănânc?/ Ce să beau?/ - O găină ciupită/ Un cocoș jumulit./ - Pe ce să-l tai?/ - Pe un vârf de prăjină./ - Prăjina unde este?/ - O arse focul./ - Focul unde este?/ - Îl stinse ploaia." Cele mai simple, dar și cele mai vechi texte întâlnite în jocurile de copii sunt numărătorile formate din numerale cardinale 1-5 sau 1-10. Cu timpul, ele au fost înlocuite cu forme diferite până s-au transformat în texte literare. Aceste mici texte literare au ca scop selectarea jucătorilor, după jocul pe care-l pregătesc: "Șade Petre pe gunoi/ Și numără la oi:/ Unu, doi, trii, patru/ Cinci, șasă, șapte,opt,/ Nouă, zece,/ Ieși afară, măi berbece!" De asemenea, întâlnim în acestea elemente din viața copiilor, din ce i-a impresionat și au reținut din activitatea zilnică a celor mari din jurul lor. Pe lângă exercițiile de numărare pentru copiii mici, ele rememorează elemente din viața pastorală, gesturi ale funcționarilor poștali, elemente ale istoriei, privind năvălirile turcești: "Zbiară, oaie,/București- Brăila,/ Zbiară,/ Pui ștampila/ Dacă n-ăi zbiera/ Poc!/ Lupii te-or mânca."; "Iepuraș Golaș/ La odaia turcului/ Văzui fata Vâlcului/ Cu mărgele de surcele/ Cu ie de sunătoare/ Să bag pe Stanca-n închisoare." În câteva texte sunt prezente elemente cosmice și meteorologice: soare, lună, negură, ploaie, curcubeu. Ele formează o strânsă unitate în care predomină ideea de cult al soarelui, care este invocat de copii primăvara, dar și în timpul verii, să răsară și să-ncălzească „oase goale”, sau să alunge ploile prea abundente, când devin periculoase pentru agricultură. Este invocată și luna pentru sănătate și belșug. În practica magică a poporului nostru se folosesc diferite obiecte oferite, simbolic soarelui, sau săracilor: "Lună, lună nouă/ Taie pâinea-n două!/ Și ne dă și nouă!/ Mie jumătate,/ Ție jumătate,/ La vară bucate,/La toți sănătate!/ Să răsaie soarele/ Pe toate răzoarele!/ Să se coacă grânele,/ Ca să coacem prescurele/ Și să dăm la sărăcele;/ Ca să coacem colăcei/ Și să dăm la sărăcei!" În jocul lor, copiii practică unele obiceiuri menite să asigure recolte bogate în agricultură, vechea și principala ocupație a poporului nostru. "Paparuda" și "Caloianul" sunt jocuri păstrate până în zilele noastre, practicate în satele de câmpie și în județul Buzău. Cei mici sunt ajutați de adulții care îi îndrumă, îi ajută cu materiale necesare pentru masa rituală pusă după îngroparea "Caloianului". 21

"Paparuda", sau "Papaluga" este un vechi ritual practicat pe timp de secetă, provenit din invocarea unei zeități precreștine, care aduce ploaia… "Ucenicele” ei se îmbrăcau în plante și colindau satul , pentru a fi udate cu apă. Inițial, a fost un joc de copii, în cadrul căruia se forma un alai, cu o copilă îmbrăcată în resturi vegetale. Mai apoi, a devenit tradiție ca un cortegiu de tinere să umble prin sat și în curte să joace un dans săltăreț, ce simbolizează ploaia dorită: "Paparudă-rudă/ Vino de ne udă/ Cu găleata-leata/ Peste toată ceata/ Cu ciubărul-bărul/ Peste tot poporul/ Dă-ne, Doamne, cheile/ Să descuiem cerurile!/ Să pornească ploile,/ Să curgă șiroaiele,/ Să umple pâraiele,/ Hai, ploiță, hai!/ Papalugo, suie-te la cer,/ Deschide-i porțile,/ Trimite de acolo ploaia aici/ Ca să crească bine grâul!..." Copiii sunt folosiți în toate aceste practici, pentru naivitatea lor, pentru curățenie și nevinovăție, elemente esențiale pentru a câștiga bunăvoința forțelor divine cărora li se adresează, în scopul asigurării fertilității, belșugului recoltelor. Preocupările copiilor pentru cunoașterea vietăților naturii au dat naștere la cântece nemuritoare. Cei din mediul rural cunosc caracteristicile vietăților: ariciul, melcul, barza, liliacul,cucul, capra, racul, broasca, fluturele, gărgărița. În cântecele melcului, multe și variate, întâlnite în toate zonele țării, prezența Dunării își are semnificația de dăinuire a poporului nostru, născut și dezvoltat pe malurile ei: "Melc, melc codobelc/ Scoate coarne bourești/ Și te du la baltă/ Și bea apă caldă;/ Și te suie pe buștean/ Și mănâncă leuștean;/ Și te du la Dunăre/ Și bea apă tulbure;/ Și te suie pe butuc/ Și bea apă din uluc." Despre fiecare viețuitoare ei știu câte ceva: ariciul sare și joacă, atunci când aude sunetul vătraiului, cucul aduce bucurie primăvara și speranță de viață îndelungată, gărgărița e semnul unei căsătorii apropiate, după sensul zborului de pe mâna căruia/ căreia a poposit: "Gărgăriță, riță/ Zboară-n poieniță!/ Unde oi zbura/ Acolo m-oi mărita/ însura!" Cunoscând zborul cu multe popasuri al fluturelui, în cântecul lor, copiii îl invită să se așeze pe floare/ punte/ foaie, ca să-l poată prinde: "Fluture, future/ Flutură pe butuc,/ Flutură pe floare,/ Flutură sub floare!" În joaca lor, copiii prezintă aspecte ale nunții. Ei oferă ariciului ca mireasă pe fata lui Cicoară. Ea se împodobește cu „cercei de ghiocei”, cu „mărgele de surcele”,iar ca zestre „țeste”, după car – un ogar, în loc de cal, cum reiese din anumite cântece și orații de nuntă. Broasca și racul reprezintă pe cei nepotriviți pentru nuntire: "Arici, arici/ Pogonici,/ Du-te la moară/ Și te însoară/ Și ia fata/ Lui Cicoară!/ Cu cercei de ghiocei/ Cu salbă de nouă lei..." Copiii de la țară știu că furnicile „fac borș” adică o secreție acrișoară. În jocul lor, ei se prezintă ca venind din partea mamei, sau a moșului să le dea borș, pentru cei de acasă, care au tăiat un cocoș. În gospodăriile țărănești, este un fapt real trimiterea copiilor în vecini după împrumut, ca și ciorba, care face parte din meniul zilnic: "Furnicilor, dați-mi borș,/ C-a tăiat mama un cocoș!/ Că voi borș de nu mi- ți da,/ Eu bordeiul v-oi strica!/ M-o mânat moșu’/ Ca să-mi dai borșu’/ C-o tăiat cocoșu’!" Este cunoscut faptul că, în gospodăriile țărănești, copiii participă la anumite lucrări. Le execută cu sprijinul celor mari, sau singuri. O temă frumoasă și des întâlnită în jocurile lor este cea a păstoritului. Datina "Răscucuitului" organizată de oameni maturi cerea participarea directă a copiilor. Legată de sărbătoarea Sfântul Gheorghe, este socotită sărbătoarea primăverii, când „se opreau mieii” și se mulgeau oile, în cadrul unor mici ritualuri sărbătorești. Copiii și adolescenții se preocupau ca strunga oilor, să fie împodobită cu ramuri verzi de brad și cununi de flori. Un copil mic deschide ritualul printr-o rugăciune, apoi se mână oile în strungă de către adulți și copii, toți cu ramuri și flori în mână. Doi copii ai proprietarilor oilor iau în mâini un colac frumos împodobit cu flori și trag fiecare, astfel încât să rupă câte o bucată. Această operație este însoțită de cuvântul „cu-cu” spus de unul și „răscu-cu” dat de al doilea copil, repetate de trei ori. Bucățile de colac, rupte ritual, se dau primelor oi ce vor fi mulse, să le mănânce. În alte zone, există și varianta „răscucuirea vacilor”, cu un ceremonial asemănător, urmărind același scop: vacile să-și păstreze laptele și acesta să fie mult și gras. 22

Jocul „oile la munte” este rezultatul participării copiilor alături de maturi la scoaterea din iarnă a turmelor și pornirea lor la munte, la pășune. Jocul este o copie fidelă a urcării oilor la munte, cu grija de a ști turma la stână, în siguranță, ferită de lup și de urs. Jucătorul câștigător urmărește cu ambiție să fie cel mai bun „păcurar”. Prin asemenea jocuri, copiii imită ocupațiile părinților și se pregătesc pentru ele, când le va veni rândul să le practice ei înșiși. Un alt joc foarte interesant, provenind dintr-o mentalitate arhaică este "Baba Rădăcina", întâlnit în mai multe regiuni ale țării. După așezarea participanților care reprezintă rădăcinile din pădure, un jucător cu „cazmaua”-n mână (un băț) se duce la primul din rând și îl atinge ușor peste picioare. Acesta sare în sus și astfel rădăcina esre scoasă. Cei din jur fac haz. La fel sunt scoase toate rădăcinile care formează o tabără ce se ia la întrecere cu altă ceată de copii, trăgând de un băț. Câștigă cei care au rămas cu bățul. Scoaterea rădăcinilor însemna pregătirea locului pentru arat prin defrișarea pădurii. Procesul acesta se numea în secolul al XIX-lea, „a scoate pământul din pădure”, sau se făcea desțelenirea locului, după ce fusese lăsat nearat câțiva ani, ca să se odihnească pământul și să se refacă. Prin cântecele și jocurile copiilor, prin participarea lor alături de adulți în practica unor datini străvechi și a unor credințe legate de acestea, se asigură trecerea de la o generație la alta a tradițiilor, pastrându-se întreaga lor valoare a continuității poporului român.12

Prof.înv.primar Cîmpeanu Otilia Nadia, Liceul Tehnologic Vernești, Buzău

BIBLIOGRAFIE: Ghe.I.Neagu, "Cântece și jocuri de copii", Editura Minerva, București,1982.

"1 Martie- Ziua Mărțișorului"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 24

"1 Martie- Ziua Mărțișorului"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 25

"Felicitări de 8 Martie"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 26

"Felicitări de 8 Martie"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Recitare poezii și interpretare cântece de "8 Martie- Ziua femeii- Ziua mamei"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău13

Sărbătorile lunii martie: -1 Martie, ziua Mărțișorului -8 Martie-Ziua Internațională a Femeii- Ziua Mamei https://www.youtube.com/watch?v=XthJ-t6lsS8

"March 8 - International Women's DayWe have prepared a bouquet of flowers and effervescent shower tablets for our mothers." Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA

"Falila mi se prošena moma"14

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 14

https://www.youtube.com/watch?v=EZNWhbM_oO8

WORLD ROMA DAY

This day was founded in 1990 in memory of the First International Congress of Roma, which was held in London from April 4 to 8, 1971.At the first international gathering of representatives of Roma communities from the fourth country of the world, initiated by the Yugoslav Roma, several important decisions were made.

"Roma Day was also marked in our school on April 8 with an appropriate program of our students" Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA

Festivalul - Concurs Județean, cu participare internațională “CANTO TRADIȚIONAL ROMÂNESC ȘI DIN ALTE ȚĂRI EUROPENE”Activitatea Nr.2 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a IV-a, an școlar 20212022, Coordonatori: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta și Director Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"8 Aprilie- Ziua Internațională a Romilor"- Grup dans "BAHTALE"- Elevi clasele Pregătitoare- VIProfesori îndrumători: Director Prof. Carmen Oprea și Prof. Mihaela Maa Ungureanu, Școala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău 34

"Horă"- Grup "Mlădițe buzoiene"- Elevi Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Director Prof. Oprea Carmen, Școala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău

Cântec popular "Măi bădiță Petre, măi"- Eleva Mușat Maria Laura, Clasa Pregătitoare, Profesor îndrumător: Drugău Maria Diana- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Cântec popular „Sunt o fată frumușică”- Eleva Taifas Teodora- Clasa I, Profesor îndrumător: Moraru Elena-Daniela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

Cântec popular „Mamă, mamă, ce-ai crezut?”- Eleva Tudor Sofia, Clasa I, Profesor îndrumător: Moraru Elena-Daniela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

Cântec popular "Venii de la Olt încoa’"- Eleva Mușat Daria Bianca, Clasa a III-a, Profesor îndrumător: Petre Valentina- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Cântec popular "Maică, m-ai crescut de mică"- Eleva Trandafir Alexia Florentina, Clasa a III-a, Profesor îndrumător: Petre Valentina- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău 37

Cântec popular "Cântă cucu-ntr-o vâlcea"- Eleva Dobrin Bianca Elena, Clasa a III-a, Profesor îndrumător: Petre Valentina- Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

Cântec popular "Bună ziua, Doamne ajută!"- Eleva Spînu Andra- Clasa a V-a, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Profesor îndrumător: Stoica Miruna

Cântec popular "Doar o fată mama are"- Eleva Alexe Ana Maria- Clasa a V-a, Liceul Tehnologic "Dimitrie Filipescu" Buzău, Profesor îndrumător: Stoica Miruna 38

Cântec popular "Mamă, ceasul vieții bate" - Eleva Burlacu Daria, Clasa a VI-a, Liceul Tehnologic "Dimitrie Filipescu" Buzău, Profesor îndrumător: Stoica Miruna

Cântec popular "M-aș duce și eu la joc"- Eleva Gomoescu Diana- Clasa a VI-a, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Profesor îndrumător: Stoica Miruna

Cântec popular "Cucule, pasăre mândră"- Eleva Dima Iulia, Clasa a VII-a, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău, Profesor îndrumător: Stoica Miruna 39

"Çanakkale Türküsü"- chanson locale15 -Choeur de classe- Elevi Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Eğe Sanayi İlkokulu- Kartal, Istanbul, TURCIA

"Hoș Gelișler Ola Mustafa Kemal Pașa"- chanson locale16- Choeur de classe- Elevi Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Eğe Sanayi İlkokulu- Kartal, Istanbul, TURCIA

"Uzun ince bir yoldayim"- chanson locale17- Choeur de classe- Elevi Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Eğe Sanayi İlkokulu- Kartal, Istanbul, TURCIA 15

https://www.youtube.com/watch?v=WRELzgp97DI

https://www.youtube.com/watch?v=RCrgO183Ml0

https://www.youtube.com/watch?v=pq6I4ccswDA

"Atabari"- chanson locale18- Eleva Kamile Çağli, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Eğe Sanayi İlkokulu- Kartal, Istanbul, TURCIA

"Mavilim"- chanson locale19- Elevul Tuna Deniz Eraydin, Clasa a IV-a, Profesor îndrumător: Fatma Sağlam, Eğe Sanayi İlkokulu- Kartal, Istanbul, TURCIA

"Ma patrie"20- Chanson traditionnelle estonienne, interprétée par des enfants de 6 à 7 ans; Profesor îndrumător: Jelena Borovkova- Narva Lasteaed Potsataja, Narva, ESTONIA

https://www.youtube.com/watch?v=xPVERj6A1JY https://www.youtube.com/watch?v=Ly5sqoaNFaE 20 5804800c 19cc 41b6 b23f 309476d35c13 - YouTube 19

TENUE DE DANSE FOLKLORIQUE

Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul,TURCIA 42

"Le travail de mes élèves"

Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul, TURCIA

LES ARTISANATS FOLKLORIQUES DE LA RÉGION DE BUZĂU L'artisanat populaire, notre héritage de la vieillesse, est en voie d'extinction. A une époque où tout est prêt, le soin et le labeur du travail manuel n'éveillent plus la curiosité. Et les artisans folkloriques, de plus en plus rares, n'ont personne pour transmettre les secrets du métier appris de père en fils. Des passionnés qui ont compris que l'identité d'un peuple réside dans ses valeurs et ses traditions, seuls ou regroupés en associations, tentent de faire revivre des coutumes presque oubliées. J'ai escaladé Dealu Mare à la recherche de petits souvenirs en pierre. Nous n'avons pas trouvé exactement ce que nous recherchions, mais nous sommes tombés sur quelque chose d'autre qui nous a fasciné : un atelier dans lequel des artisans, de vrais artistes, ont modelé la pierre, à une taille légèrement supérieure à ce que nous souhaitions. Ils étaient les tailleurs de pierre de Năeni. Ainsi, au lieu de petits objets en calcaire, j'ai trouvé de belles et saines statues, certaines de plus d'une tonne, uniquement bonnes à décorer le jardin. Daces, samouraïs, aigles, mais aussi des meubles de jardin très divers, des dizaines d'objets qui pourraient être rassemblés dans un petit musée de pierre taillée à la main. Tous sont uniques en calcaire coquillier, une roche solide et extrêmement belle. Dans la région de Năeni, le métier de tailleur de pierre s'est perpétué de génération en génération depuis l'âge de pierre et, au fil du temps, s'est transformé en art. Témoignage sont les attractions touristiques de la région, toutes liées à la pierre: grottes préhistoriques, cryptes thraces, l'église d'une pierre, le camp de sculptures.

Les tresses végétales traditionnelles, faites de brindilles de noisetier ou d'osier, connues et utilisées depuis le début du monde, se font de plus en plus rares. Dans le passé, des brindilles plus épaisses étaient utilisées pour les paniers de maïs ou les clôtures autour des cours, et des brindilles plus fines étaient utilisées pour fabriquer des paniers pour transporter des fruits. Le tissage des paniers était plutôt une occupation féminine, car l'ensemble de l'opération, qui comporte plusieurs étapes, demande plus de soin et moins d'efforts. La matière première est achetée en premier : osier, noisetier ou épicéa, selon le cas. Idéalement, les brindilles doivent être bouillies pour plus d'élasticité et de résistance, puis fendues avec un objet pointu et tissées. À Buzău, il existe plusieurs endroits où la tradition de la vannerie est conservée, mais les paniers d'aujourd'hui n'ont pas la même destination que par le passé. Un tel atelier se visite sur la Route des Vins, dans la localité de Mierea. L'ancien paysan ne s'entourait pas de beaucoup de choses, brillantes et mortes. Ses objets, peu nombreux, n'ont jamais été purement décoratifs, impersonnels ou inorganiques. Il avait à sa disposition l'œuvre vivante de ses mains, qui parlait de la matière, l'ennoblissant d'efforts et de souffrances. Rien n'est plus spectaculaire que de caresser l'argile au rythme uniforme du tour de potier, essayant de soulever avec ses mains, comme une colonne sans fin, le vaisseau encore fragile. La poterie est un travail fatigant qui demande une force, des compétences et des connaissances particulières. 44

La poterie est donc un artisanat réservé aux hommes, les femmes aidant généralement à décorer. Les centres de poterie les plus célèbres de Buzău se trouvaient à Olari, Mânzălești, Grabicina, Joseni, Bisoca, Poșta Câlnău, chacun relié par une veine d'argile exceptionnelle. Les anciens récipients en céramique étaient non émaillés et avec des ornements extrêmement simples, avec des lignes et des vagues en chaux. Des pots, des bols et des tasses en argile étaient vendus lors des foires de Beceni, Vintilă Vodă, Buzău et Râmnic, ou échangés contre des céréales, dans les villages de la plaine. Des dizaines de bœufs ont été emmenés à la foire, des dizaines de charrettes partant en même temps. Pendant le transport, les tasses étaient attachées ensemble avec de la ficelle, des queues et placées dans du foin, avec des bols. Ils se vendaient comme des petits pains le matin, à la première heure, à la lueur de la lanterne, tant ils étaient recherchés. L'amour des passionnés a fait que le métier se conserve encore aujourd'hui, transmis de père en fils.

L'école de la chaux est un prétexte. Même si tout se passe autour d'un petit poêle (le four où l'on brûle la pierre à chaux), les choses sont beaucoup plus confuses. On peut parler de faire revivre un hameau abandonné. Ou de ressusciter un vieux métier. Il y a quelques maisons abandonnées sur une colline, avec beaucoup de verdure et de tranquillité. Dans la vallée, le large lit du bassin de Chiojdului, apparemment asséché. Dans le lit de la rivière, calcaire. Vous traversez le gué. C'est émouvant de marcher sur un rondin, presque jamais le même que celui que prend l'eau quand il est gros. Ce qui est étonnant, c'est qu'ils peuvent passer quelques jours ici. Vous vous installez dans l'une des maisons abandonnées. C'est comme dans mon enfance, à la campagne, il ne manque que mes grands-parents. Vous pouvez avoir quelque chose de disponible, mais il vaut mieux l'apporter vous-même. Vous mangez ce que vous préparez/apportez. Le courant est allumé, mais vous ne trouverez pas plus d'une ampoule, deux. C'est juste toi et le groupe. Vous ne verrez personne d'autre. Dans le passé, la chaux était produite dans de nombreuses maisons aujourd'hui abandonnées. Un peu plus en amont, des pots en argile ont été modelés. Il y a beaucoup à dire à ce sujet et il y a beaucoup de choses intéressantes à découvrir. Tout d'abord sur la chaux, les traditions presque perdues, la vie à la campagne d'autrefois. En l'absence de la télé, Varnița sera la star du camp. Le soir, surtout, il sera votre source de lumière, de chaleur, de nourriture, de plaisir. Le four remplacera également le feu de camp. Vous pouvez passer quelques jours de plus ici, près de Bâscenii de Jos. Vous pouvez participer à la claca, donner un coup de main à la restauration d'une maison abandonnée, vous pouvez venir par curiosité pour découvrir de nouveaux lieux et choses (vieux depuis le monde, en fait) ou tout simplement pour rompre avec l'agitation urbaine. Peu importe ce qui vous a amené ici, le sentiment sera unique. Celle de tester un nouveau départ, après la fin du monde à laquelle vous étiez habitué.21 Prof. Chenaru Cristina, Școala Gimnazială „P.H. Zangopol” Buzău 21

Bibliographie: https://turismbuzau.ro/traditii-din-buzau/

EXPOZIȚIA- CONCURS JUDEȚEAN, CU PARTICIPARE INTERNAȚIONALĂ "PĂPUȘI ARTIZANAT, ÎN PORT POPULAR ROMÂNESC ȘI DIN ALTE ȚĂRI EUROPENE"Activitatea Nr. 3 în cadrul Proiectului educativ județean, cu participare internațională „Tradiția- oglinda sufletului românesc”, Ediția a IV-a, an școlar 20212022, Coordonatori: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta și Director Prof. Vornicu Daniela, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

"Păpuși îmbrăcate în costume populare românești"- Elevi: Ghioca Adrian Mihai, Nedea Mihaela Alexandra, Nedea Gabriela Bianca, Voicu Maria Ainoa, Nistor Marian Mihăiță, Dumbrăvicean Mara Gabriela, Vasile Daria Ana Maria- Clasa a IV-a B, Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 46

Elevi: Andronescu Teodora, Chivu Ioana, Dragomir Diana- Clasa a V-a, Școala Gimnazială "P.H.Zangopol" Buzău; Dumitru Daria, Mihai Alicia, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău; Anghel Irina, Ioniță Alexandra, Popescu Alexandra, Clasa a V-a, Școala Gimnazială "P.H.Zangopol" Buzău- Prof. Chenaru Cristina- Școala Gimnazială "P.H.Zangopol" Buzău

Elevele: Mihalache Daniela și Mocanu Miruna- Clasa a IV-a, Director- Prof. Oprea CarmenȘcoala Gimnazială "General Grigore Baștan" Buzău

Elevi: Dan Marius Nicușor- Clasa I, Mutu Adelin Constantin, Toader Mădălina Ștefania, Catîrcă Nicholas David, Lazăr Larisa Maria - Clasa a II-a, Prof. îndrumător: Dinu Magdalena - Școala Gimnazială "Înv. Nicolae Ispas", Comuna Ulmeni, Comuna Clondiru, Județul Buzău

Elevi: Dan Marius Nicușor, Feraru Ianis Adrian, Șerban Lucas Ștefan, Dumitru Marco CristianClasa I, Prof. îndrumător: Petroșel Cristina Elena, Școala Gimnazială "Înv. Nicolae Ispas", Comuna Ulmeni, Comuna Clondiru, Județul Buzău

Elevi: Băieș Bianca, Catârcă Maria- Clasa Pregătitoare, Neacșu Carina, Niță Robert, Feraru IrinaClasa a III-a, Prof. îndrumător: Șucu Andra Yonela- Școala Gimnazială "Înv. Nicolae Ispas", Comuna Ulmeni, Comuna Clondiru, Județul Buzău

"Le personnage le plus célèbre des livres pour enfants estoniens est Sipsik. Ils l'ont fait de leurs propres mains". Jelena Borovkova - Narva Lasteaed Potsataja, Narva, ESTONIA

"Collection of dolls - owned by Jelica Bogunović from Laćarka, who spent her entire working life while working in Switzerland sewing dolls with suits. The dolls in the pictures will be exhibited as a permanent display in our school". Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA

Elevi: Milica Ivanović, Dunja Banjeglav, Jana Radulović, Sara Stanisavljević, Ksenija JovanovićClasa a III-a, Profesor îndrumător: Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 52

BÉBÉS EN TISSU TRADITIONNELS DANS LA CULTURE TURQUE

Le jouet, dont on pense qu'il a existé avec l'histoire de l'humanité, attire l'attention par sa multitude de fonctions. Il remplit de nombreuses fonctions telles que s'amuser, profiter du temps libre, distraire, éduquer, faire réfléchir les enfants, développer leur créativité, les socialiser et les préparer à leurs futurs rôles. Avec l'industrialisation dans de nombreuses régions du monde, les jouets produits en série d'abord dans les foyers, puis dans les ateliers et les usines sont devenus une partie importante de l'économie. Malgré ces développements, les jouets pour les enfants de la famille étaient fabriqués à la main dans la société turque. Aujourd'hui, dans de nombreuses régions d'Anatolie, les mères continuent de fabriquer des poupées de chiffon pour leurs enfants à partir des matériaux disponibles. Cette tradition s'est transmise de génération en génération. Le développement et la diversification du tourisme et l'intérêt pour les différentes cultures ont révélé la nécessité de la production et de la promotion des poupées de chiffon locales. Dans de nombreuses régions d'Anatolie, les poupées faites à la main étaient habillées de vêtements locaux et commercialisées comme souvenirs à des fins touristiques. Ainsi, d'une part, les poupées faites à la main n'ont pas été oubliées, d'autre part, la richesse de la culture turque a été introduite.

Profesor: Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul,TURCIA

"Yöresel giysiler içindeki bebeklerimiz" Elevi: Tuna Deniz Eraydin, Bahar Polat, Zeha Rumeysa Kaya, Mehmet Kayra Görmek, Ayșe Begüm Aksoy, Kamile Çağli, Seçil Değirmenci, Emir Çinar Aydemir, Hiranur Güler, Zenep Dila Utancak- Clasa a IV-a B, Profesor: Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul, TURCIA 54

EMBROIDERY OF OUR GRANDMOTHERS, GREAT- GRANDMOTHERS Canvas, thread, needle and time… Embroidery is like meditation, relaxed threading, even movements, through the canvas. Point by point, the colors match and the motifs are created. As we embroider the thoughts wander away. Sometimes thoughts evoke memories and threads from the past. We see women sitting gathered around a lamp and singing songs that live on today. How many thoughts are exported to each work, each point of connection?In silence, in relaxed work, the past, present and future touch. The connection with our ancestors exists, it is unbreakable and it makes us think about it. Embroidery in Serbia In the Middle Ages in Serbia, embroidery was a part of women's everyday life. The handicraft used in all layers differs only in the materials used. From silk to plain cotton fabric, from silk thread to plain linen or wool thread, all the way to silver and gold wire.The folk embroidery made by the people was made of more modest materials, but as rich in workmanship and beauty as church embroidered fabrics. In the courts of Serbian rulers, embroidery was treated as art. Ladies and girls from the yards were bound to embroider. The rulers had connections in the courtyards of the school, where they brought poor girls and taught them this skill. The best and most skilled of them became professional embroiderers and embroidered things for the needs of the court, which were given to foreign ruling families. Queen Jelena of Anjou (wife of King Uroš), and later Queen Simonida (wife of King Milutin), held a school of Kosovo embroidery. In 2012, the Kosovo embroidery was inscribed on the list of intangible cultural heritage of the Republic of Serbia as a separate cultural element. Folk, artistic and church embroidery The folk embroidery was done mostly by women at home and in that way they created objects for themselves and their families. It was one of the ways to express their talent.The artistic embroidery was done first in the monastery workshops and later in independent workshops.Praise to Prince Lazarus and Protection of the relics of Prince Lazarus are the most famous works embroidered by the nun Jefimija. She embroidered the text in gold and silver letters on a red silk background. Gold embroidery is the most appreciated embroidery technique that was used in artistic embroidery, but also in embroidering objects for the church. The base is canvas or silk and the ties are made of gilded threads. In the 19th century, white embroidery arrived in Europe from Vojvodina. This way of connection is characterized by the term - trucking. Trickery is making drawings and transferring them to fabric. White embroidery was used to decorate: bedding, decorative pillows, tablecloths, curtains…Colored embroidery has been used since the middle of the 19th century.At the end of the 19th century, the skill of embroidery was a compulsory subject in schools that opened for female children.Today, embroidery is mostly a hobby. Division of connections according to the method of production: Embroidery by letter and Embroidery by counting Jelica Belović Bernadţikovska (ethnographer and writer) divided embroidery into: Embroidery by letter and Embroidery by counting. Embroidery by counting is done on materials that are rarely woven (where wire counting is possible). Schemes are transferred from the finished sample by observing and following the sample. Folk costumes are made by counting.

Embroidery by letter is done on densely woven materials to which the motifs on which the embroidery is performed are transferred. It is an embroidery according to a previously drawn design on textiles. Motifs can be conveyed by striking, strikethrough… The cookbooks are embroidered text on cotton canvas with colored thread, usually blue and red. They were used as wall decorations. By writing letters on white material and embroidering colored thread along the lines of letters, a certain message or thought was often communicated. Stylization of motifs The girls learned from their mothers or grandmothers to embroider the first points. First, they transferred motifs from the pattern to the canvas, and when they became skilled embroiderers, they added something of their own in their work. The works were not always mere copies of a motif from the scheme, but were completely new but inspired by existing motifs. Folk costumes were most often decorated with embroidery, especially girls who lavishly embroidered their shirts. Although they used the same motif as a basic starting point, each shirt was different. Hand embroidery requires time and patience. No one seems to have the time today, nor does he have the patience. Those who, however, find it and set it aside to engage in embroidery quickly realize that embroidery is like meditation. Beneficial. Easy repetition of points in order to create a new one. Creating emotions and connecting them with memories, traditions, past, dreams… Slow down the pace of life, relax with embroidery or at least stop and look at the art that other women have made with embroidery. Because, they are NOT our connection with grandmothers, great-grandmothers… I want to believe in that. Do you believe? From the collection of hand embroidery by Milica Živanović- Vladisavljević:

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 56

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 57

"From the collection of hand embroidery by Mirjane Mabetović- Pejnović":

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 58

Heklanje (kukičanje) Heklanje je postupak izrade, uglavnom ukrasnih ili odevnih predmeta od konca. Heklanje je sluţilo za izradu ukrasnih kućnih predmeta kao što su: miljei, stolnjaci, zavese, čipke ušivane na narodnu nošnju, čipke na obrubu posteljina i prekrivača. Danas se postupak heklanja više preusmerio na izradu različitih odevnih predmeta poput ţenskih bluza, prsluka, kapa, šalova i rukavica. Da biste uopšte pristupili heklanju potrebno je da imate jednu iglu i konac. Ove se igle nazivaju heklicama. Obično su načinjene od gvoţđa, kreću se u veličinama od 3,5 do 0,75 milimetara. Druga vrsta su aluminijske heklice, od 2,5 do 19 milimetara u veličini kukice. Što se tiče konca, heklanje se moţe raditi sa vrlo, vrlo tankim koncem pa sve do nekih debljih vrsta. Obzirom da ţivimo u vrlo stresnom vremenu, heklanje se preporučuje kao hobi ljudima koji imaju potrebu svoju koncentraciju usmeriti na nešto konkretno. Takođe se preporučuje i kao radna terapija ljudima koji ne mogu da smire misli, koji imaju lošu koncentraciju i sl. Oni kojima manjka strpljenja, koji stalno ţure heklanje će pomoći da nauče biti strpljivi. Oni koji su inače strpljivi postaju još strpljiviji. No, ipak u većini slučajeva heklanje je zaista zabava, način da konstruktivno i korisno utrošite svoje vrijeme. Kao i sve u što se uloţi puno ljubavi i truda, na kraju će uroditi onim sjajnim osjećajem da gledate u nešto što je djelo vaših, ali samo vaših ruku. Evo nekih zaboravljenih mustri koje ovim putem neće ostati samo deo stare škrinje u koje je svojim prstima dušu, ljubav i osećaj za lepo uplela Ţivka Vlaović-Milošević. * Crochet Crocheting is the process of making, mostly decorative or garments from thread.

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 59

Crocheting was used to make decorative household items such as: milestones, tablecloths, curtains, lace sewn on folk costumes, lace on the edge of bedding and blankets. Today, the crocheting process has shifted more to making various clothing items such as women's blouses, vests, hats, scarves and gloves. To start crocheting at all, you need one needle and thread. These needles are called crochet hooks. They are usually made of iron, ranging in size from 3.5 to 0.75 millimeters. The second type are aluminum crochet hooks, from 2.5 to 19 millimeters in hook size. As for the thread, crocheting can be done with very, very thin thread all the way to some thicker types. Since we live in very stressful times, crocheting is recommended as a hobby for people who need to focus on something specific. It is also recommended as an occupational therapy for people who cannot calm their thoughts, who have poor concentration, etc. Those who lack patience, who are constantly in a hurry to crochet will help them learn to be patient. Those who are otherwise patient become even more patient. But still, in most cases, crocheting is really fun, a way to spend your time constructively and usefully. Like anything that puts a lot of love and effort into it, it will eventually yield that great feeling of looking at something that is the work of your hands, but only yours. Here are some forgotten patterns that this way will not remain only a part of the old chest in which Ţivka Vlaović-Milosević intertwined her soul, love and sense of beauty with her fingers.

Ruţica Vladisavljević- "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 60

Tapestry art - original creation The tapestry is a wall decoration with a woven picturesque scene. The name is derived from the name of the workshop - paint shop of French painters and canvas manufacturers, Manufacture des Goblelius. At the end of the 15th century, the brothers Zan and Filber Goblen discovered scarlet paint and opened a paint shop near Paris. In 1601, Henry VI brought Flemish takals and they began to make tapestries. Manufacture des Goblelius produced the most famous tapestries in Europe. Designs for tapestries were made by renowned artists such as Rafael, Goya, Feanso Bise. In 1662, Louis IV reorganized the factory and appointed Sarl le Brin as its chief manager, who expanded the manufactory to produce furniture and tapestries for the royal palaces. A tapestry (fr. Goblén) is a type of embroidered rug in which points are counted and created by passing a needle over a thread or net of canvas that forms the basis. Until the early 19th century, it was known as a painting on canvas. If the canvas has sixteen or more mesh holes per line inch, this type of embroidery is called a small embroidery, it was made from the 14th to the 17th century. Tapestries in their current form date back to the 17th century, when interest in upholstered furniture with embroidered rugs encouraged the creation of more durable material as the basis of tapestries. Wool was often used for embroidery, silk yarn less often. The embroidery equipment consists of a frame that can be adjusted according to the size of the canvas, ie the sieve on which it is embroidered, multicolored threads and a needle. The higher the thread density, the more complex the scheme and requires great precision and patience to make the finished tapestry look like a photograph. There are printed bases for tapestries and those bases in which the canvas is divided into cubes of twenty by twenty millimeters, which are delivered with a color scheme and a set of threads. Each color has deep symbolism, and each cube requires hundreds of needle stitches to produce a "talking" image. That is why among connoisseurs and collectors, Wihler's tapestries have always been sophisticated works of art in which the artist's soul, his idea and thought are woven. In the past, embroidery was part of the general education of young girls, a way to develop commitment and acquire a culture of silence in society. The tapestry cultivates patience in the being, and it is not uncommon for it to be an "image" for the individual into which it retreats to discover the beauty of re-creation. Classic embroidery, as well as tapestry embroidery, still has a large number of admirers and has long been a privilege of the fairer sex, and many have shown how much love weaves a picture of life in every minute. This handmade work is extremely beautiful and has a calming effect on the person who does it. Creating something beautiful is noble, even when you enjoy the work, it is a real pleasure for every creator. We should also think about the gifts that we often need, and those that are handmade are always the most beautiful. These are the tapestries of Ruţica Spasojević Vladisavljević embroidered according to the original patterns and with the original Wheeler threads:

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 61

Goblenska umetnost – originalno stvaralastvo Goblen je zidna dekoracija sa utkanim slikovitim prizorom. Naziv je izveden od naziva radionice - bojadisaonice francuskih bojadzija i proizvodjaca platna, Manufacture des Goblelius. Krajem XV veka braca Zan i Filber Goblen otkrili su skarletnu boju i otvorili bojadisaonicu nadomak Pariza. Godine 1601. Anri VI je doveo flamanske takalce i oni su poceli da prave tapiserije. Manufacture des Goblelius je proizvodila najpoznatije tapiserije u Evropi. Nacrte za goblene su izradjivali renomirani umetnici kao sto je Rafael, Goja, Feansoa Bise. 1662. Luj IV je reorganizovao fabriku i postavio za glavnog rukovodioca Sarla le Brina koji manufakturu siri na proizvodnju namestaja i tapiserija za kraljevske palate. Goblen (fr. goblén) je vrsta vezene prostirke kod koje se bodovi broje i stvaraju prelaskom igle preko niti ili mrezica platna koje cine osnovu. Do ranog XIX veka, bio je poznat kao slika na platnu. Ako platno ima sesnaest ili vise mrezastih rupa po linijskom incu, ta vrsta veza naziva se sitan vez, radila se od XIV do XVII veka. Gobleni u danasnjem obliku poticu iz XVII veka, kada je interesovanje za namestaj tapaciran izvezenim prostirkama podstaklo stvaranje izdrzljivijeg materijala kao osnove goblena. Vuna se cesto koristila za vezenje, svilena predja redje. Opremu za vezenje čini ram koji moze da se podešava shodno veličini platna, odnosno sita na kojem se veze, raznobojni konci i igla. Što su sita vece gustine niti, shema je sloţenija i zahteva veliku preciznost i strpljenje da bi gotov goblen izgledao poput fotografije. Postoje štampane podloge za goblene i one podloge kod kojih je platno podeljeno na kockice od dvadeset puta dvadeset milimetara, koji se isporučuju sa shemom boja i setom konaca. Svaka boja ima duboku simboliku i svaka ova kocka zahteva na stotine uboda igle da bi se rodila slika koja „prica“. Zato su medju znalcima ali i kolekcionarima oduvek Vilerovi (Wihler) gobleni bili prefinjena umetnička dela u koja su utkana veštim rukama duša umetnika, njegova ideja i misao. Nekada je vez bio deo opšteg obrazovanja mladih devojaka, put za razvoj posvećenosti i sticanje kulture ćutanja u drustvu. Goblen neguje strpljenje u biću, i ne retko biva „slika“ za pojedinca u koju se povlači da bi iznašao lepotu stvaranja nanovo. Klasični vez, kao i vez goblena, jos uvek ima veliki broj poklonika i odavno nije privilegija neznijeg pola, a mnogi su upravo na njima pokazali sa koliko ljubavi se tka u svakom minutu jedna slika zivota. Ovaj ručni rad izuzetno lep i deluje smirujuće na osobu koja ga radi. Stvarati nešto lepo je plemenito, još kada se pri tom i uţiva u radu pravo je zadovoljstvo za svakog stvaraoca. Treba misliti i na poklone koji su nam često neophodni a oni ručno uradjeni su uvek i najlepši. Ovo su gobleni Ruţice Spasojević Vladisavljević veţeni po originalnim šemama i sa original Wilerovim koncima:

Najpopularniji na prostoru Balkana bili su upravo Vilerovi gobleni. Nemac, Jakob Viler, napravio je šeme prema kojima su se vezli gobleni, pa se zato svaki goblen izvezen prema njegovoj mustri zove Vilerov goblen. Mnogi ljudi u svetu još uvek naručuju šeme sa njegovog sajta, oslanjajući se na neprevaziđeni Vilerov kvalitet.

Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 63

Weddings in Srem Srem, Banat i Bačka, tri srca junačka – kaţe pesma Oj, Srbijo mila mati. Vojvodina je spoj nacionalnosti. Ona je šarena, koliko i ravna. Srem, Banat and Backa, three heroic hearts - says the song Oj, Srbijo mila mati. Vojvodina is a union of nationalities. She is as colorful as she is flat. U Vojvodini su se srpski običaji mešali sa austrougarskim, pa je tradicija ponešto drugačija u odnosu na ostatak Srbije. Pored običajnih razlika, ovde ide sve natenane, polako, bećarski. Uz tamburicu i fruškogorsko vino svako veselje bude uspešno. Nema te svadbe gde je ovaj dvojac bio preskočen. In Vojvodina, Serbian customs were mixed with Austro-Hungarian ones, so the tradition is somewhat different in relation to the rest of Serbia. In addition to the usual differences, everything here is tense, slow, awkward. With tamburitza and Fruška Gora wine, every joy will be successful. There is no wedding where this duo was skipped. Ima u Sremu raznih „varijacija“ u odnosu na ostatak Srbije kada su svadbena pitanja na dnevnom redu. Stari svadbeni običaji zadrţali su se na ovom području do Drugog svetskog rata, posle koga su se većinom izmenili, a mnogi i iščezli zbog nemogućnosti njihovog praktikovanja, većinom zbog nemaštine koja je zadesila zemlju. Običaji su se mnogo duţe zadrţali u seoskim sredinama, negde do 70-ih godina prošlog veka, dok je u gradskim sredinama veoma brzo došlo do promene, upravo zbog promene načina ţivota koju grad sa sobom nosi. Svakako sve počinje sa prosidbom, u koju se išlo nenajavljen, ali samo četvrtkom, subotom i nedeljom, dok su se ostali dani smatrali nepovoljnim. U prosidbu je obično išao mladoţenjen otac. Ako mlada i mladini roditelji pristanu, mladoţenjin otac darivao je mladu jabukom ili manjom svotom novca, simbolično u znak da je sada „zauzeta“. * There are various "variations" in Srem in relation to the rest of Serbia when wedding issues are on the agenda. The old wedding customs remained in this area until the Second World War, after which they mostly changed, and many disappeared due to the impossibility of practicing them, mostly due to the poverty that befell the country. The customs lasted much longer in rural areas, until the 70s of the last century, while in urban areas there was a change very quickly, precisely because of the change in the way of life that the city brings with it. It certainly all starts with a proposal, which went unannounced, but only on Thursdays, Saturdays and Sundays, while other days were considered unfavorable. The groom's father usually went to the proposal. If the bride and groom's parents agree, the groom's father would give the bride an apple or a small amount of money, symbolically as a sign that she is now "busy". Jabukom ili prstenovanjem naziva se poseta mladoţenjenih roditelja i bliţa rodbina. Išlo se uvek subotom ili nedeljom na ručak ili večeru. Na dar se pored jabuke donosila i „prstenska“ pogača, darovi za mladu, kolači, pečeno prase i listići. Pri jabuci se i vršilo prstenovanje, koje je sveštenik obavljao u okviru mladinog doma. Pravilo: Mora da prođe najmanje tri nedelje između jabuke i svadbe. Svadbe u Sremu su se uglavnom odrţavale u jesen i zimu kada je radova na polju manje, a prikupljeno je dosta novca od prodaje domaćih proizvoda, najviše vina i rakije. Posle potankih dogovora, pozivali su se svatovi nedelju dana pre svadbe. Svako je pozivao svoje svatove, a pozivanje se obavljalo na dva načina: „gostinjski“ i „svatovski“. „Gostinjski“ se pozivaju glavne svadbene ličnosti: kum, stari svat, vojvoda, dever, kao i najbliţa rodbina. Pozivalo se sa kolačem, jabukom i čuturom sa vinom, a kao pozivači su išli mladoţenjeni roditelji. „Svatovski“ su se pozivali dalji rođaci i prijatelji, a pozivali su ih obično mladoţ enjin brat sa prijateljem. Pozivači su nosili belo platno vezano oko struka i preko ramena, kao i čuturu ukrašenu ruzmarinom. 64

* The visit of the groom's parents and close relatives is called an apple or a ring. We always went to lunch or dinner on Saturdays or Sundays. In addition to apples, a "ring" cake, gifts for the bride, cakes, roast pork and leaves were brought as a gift. The ringing was done with the apple, which the priest performed within the youth home. Rule: At least three weeks must pass between the apple and the wedding. Weddings in Srem were mostly held in autumn and winter, when there was less work in the field, and a lot of money was collected from the sale of domestic products, mostly wine and brandy. After detailed agreements, the bride and groom were invited a week before the wedding. Everyone invited their wedding guests, and the invitation was done in two ways: "guest" and "wedding". The main wedding personalities are invited as "guests": godfather, old groom, duke, brother-inlaw, as well as the closest relatives. It was invited with a cake, an apple and a jug of wine, and the groom's parents were the invitees. "Relatives" were invited by distant relatives and friends, and they were usually invited by the groom's brother and friend. The callers wore a white cloth tied around their waists and over their shoulders, as well as a flask decorated with rosemary. * Za Srem je specifičana posebna ličnost među najvišim zvanicama: vojvoda. Zvanje vojvode specifično je u juţnom, istočnom i fruškogorskom Sremu. Vojvoda ima veoma sličnu ulogu kao čauš u drugim delovima zemlje. To je najveseliji lik, koji zabavlja goste, ali i upravlja svadbenim veseljem i njegovim protokolom. Po dolasku po mladu, mladine prijateljice su kitile vojvodu vencem od paprika i stavljale mu guščije pero u šešir. Ponekad je to išlo i malo dalje, pa se o vojvodu kačio i praseći but, te čutura sa vinom. Vojvoda je uz sebe imao i metlu, kojom je čistio put pred mladencima, kako bi oterao mnoge uroke, dok bi posle venčanja nosio barjak i išao na čelu povorke. A special person among the highest dignitaries is specific to Srem: the duke. The title of duke is specific in southern, eastern and Fruška Gora Srem. The duke has a very similar role as the chaush in other parts of the country. He is the happiest character, who entertains the guests, but also manages the wedding festivities and its protocol. Upon arrival for the bride, the young friends adorned the duke with a wreath of peppers and put a thicker feather in his hat. Sometimes it went a little further, so a duck leg and a wine jug were added about the duke. The duke also had a broom with him, with which he cleaned the road in front of the newlyweds, in order to drive away many spells, while after the wedding he would carry the flag and lead the procession Veče pre svadbe odrţavali su se devojačko i momačko veče. Na kraju večeri jedan od mladoţenjenih drugova odlazio je kod mlade u kuću noseći joj venčanicu, hranu i piće za sutrašnji ručak. Obično je ostajao na noćenju u mladinoj kući, a sutradan bi dočekivao mladoţenju i svatove. Dan svadbe započije se okupljanjem svatova u mladoţenjinom domu. Pošto kum naredi kretanje po mladu, roditelji su blagosiljali sina. Po mladu se išlo fijakerima ili sankama ako je zima. Postojao je običaj da se mlada kupa pre no što svatovi stignu po nju, a u vodu se dodavalo aromatično bilje, dukati i orasi kako bi bila plodna. Ta voda se posle prosipala pod neku rodnu voćku. Svatove je čekala u venčanici i bosa, a dever bi joj donosio obuću, cveće i venac. Nakon kupovine mlade pred njenom sobom, a posle duţeg cenkanja (zbog izuzetno visokog iznosa) dever bi dobijao pristup mladi i predavao joj darove koje je doneo. The night before the wedding, a bachelorette party was held. At the end of the evening, one of the groom's friends went to the bride's house, bringing her a wedding dress, food and drinks for tomorrow's lunch. He usually stayed overnight in the bride's house, and the next day he would welcome the groom and the bride and groom. * The wedding day begins with the gathering of the bride and groom in the groom's home. After the godfather ordered the bride to move, the parents blessed the son. The bride was picked up in carriages or sledges if it was winter. It was customary for the bride to bathe before the bride and groom arrived, and aromatic herbs, ducats and walnuts were added to the water to make it fertile. That water later spilled 65

under some native fruit. She waited for the wedding in a wedding dress and barefoot, and her brother-inlaw would bring her shoes, flowers and a wreath. After buying the bride in front of her room, and after a long bargain (due to the extremely high amount), the brother-in-law would gain access to the bride and hand over the gifts he brought. Iz mladinog doma odlazilo se određenim redosledom. Nevestu su pratili njen brat i dever, dok je mladoţenja išao između kuma i starog svata. Sve njih je prati vojvoda ili čauš. Mlada se uvek trudila da prva stane pred oltar, da prva „očepi“ mladoţenju ili izađe iz crkve prva kako bi u budućem zajedničkom ţivotu imala prednost. Nakon venčanja odlazilo se kod mlade u kuću na ručak. Ulazak u kuću bio je preprečen koritom nazvanim „Dunav“. Preko „Dunava“ mladoţenja je trebao da prenese mladu. Pored korita su stajale reduše koje su kontrolisale preskakanje, a svatovi su bili duţni da plate pre preskakanja. Sav novac je odlazio redušama (ţenama koje su pripremale svadbenu hranu). Ručak kod mlade se završavao prikazivanjem darova mladinih gostiju. Pri rastanku je majka svojoj ćerki davala pečeno pile i pogaču, što je predstavljalo „večeru za mladence“ koju bi posle oni sami jeli za vreme svatova. People left the youth home in a certain order. The bride was accompanied by her brother and brother-in-law, while the groom walked between the godfather and the old groom. All of them are accompanied by a duke or chaush. * The bride always tried to be the first to stand in front of the altar, to be the first to "touch" the groom or to leave the church first in order to have an advantage in the future life together. After the wedding, the bride went to the house for lunch. The entrance to the house was blocked by a riverbed called "Danube". The groom was supposed to transfer the bride across the "Danube". Next to the riverbed stood redoubts who controlled the skipping, and the wedding guests were obliged to pay before the skipping. All the money went to the redoubts (women who prepared wedding food). The bride's lunch ended with the presentation of gifts from the bride's guests. At the parting, the mother gave her daughter roast chicken and bread, which was a "dinner for the newlyweds" which they would later eat during the wedding. Posebno mesto svadbenog dana pridaje se dovođenju mlade u mladoţenjinu kuću. Odlazak iz mladine kuće predvodi vojvoda koji krade petla iz kokošinjca, vezuje ga za barjaka i ide ispred svatova. U mladoţenjinoj kući svekrva dočekuje mladence sa belim raširenim platnom od fijakera do praga kuće. Platno se posle skupljalo i davalo čaušu (čauške gaće). Svekrva bi posipala mladu raznim zrnevljem, dok je svekar posipao dukate po platnu, koje su mladenci kupili. Verovalo se da ko skupi više dukata – biće vredniji u kući. Nakon uvođenja mlade u kuću nastavljalo bi se sa večerom, a mladenci bi jeli odvojenu hranu koju je mlada donela iz svoje kuće. Na svatovim a ponekad bi se pojavljivali i nezvani gosti, koji su u Sremu nosili naziv busija. * A special place on the wedding day is given to bringing the bride to the groom's house. The departure from the bride's house is led by a duke who steals a rooster from a chicken coop, ties it to a flag and goes in front of the wedding party. In the groom's house, the mother-in-law welcomes the newlyweds with a white spread cloth from the carriage to the doorstep. The cloth was then collected and given to the chaush (chaush pants). The mother-in-law would sprinkle the bride with various grains, while the fatherin-law would sprinkle ducats on the cloth, which the newlyweds had bought. It was believed that whoever collected more ducats - would be more valuable in the house. After the bride was brought into the house, dinner would continue, and the newlyweds would eat separate food that the bride had brought from her house. Uninvited guests, who were called busis in Srem, would sometimes appear at weddings. * Poslednja dva običaja na dan venčanja su prikazivanje darova i ples sa mladom. Darove prikazuje čauš ili vojvoda, a sve uz šalu i pesmu. Oko ponoći odrţavao se tradicionalni ples sa mladom koji je označavao skori odlazak mladenaca sa veselja. Gosti bi plesali sa mladom, a zauzvrat bi joj poklanjali novac. Mlada je uvek prvo plesala sa mladoţenjom, a zatim sa kumom. Krajem plesa kum 66

naređuje svadbeno kolo iz koga se mladenci po običaju izvlače i odlaze u svoju sobu. Kum ili dever tom prilikom razbija čašu za njima. Kum je po pravilu odlazio poslednji, za razliku od ostatka Srbije gde kum ide prvi sa veselja. Kuma bi pred zoru ispraćala muzika sve do kuće, a na kapiji se loţila vatra ili bi bio ispraćan bakljama. Ponekad, kuma bi na rastanku pokraj vatre obasipali perjem. * The last two customs on the wedding day are presenting gifts and dancing with the bride. The gifts are presented by a chaush or a duke, all with a joke and a song. Around midnight, a traditional dance with the bride was held, which marked the imminent departure of the newlyweds from the festivities. The guests would dance with the bride, and in return they would give her money. The bride always danced first with the groom, and then with the godfather. At the end of the dance, the godfather orders a wedding round from which the newlyweds, as usual, get out and go to their room. The godfather or brother-in-law broke the glass behind them on that occasion. As a rule, the godfather was the last to leave, unlike the rest of Serbia, where the godfather goes first with joy. Before dawn, the godmother would send music all the way home, and a fire would be lit at the gate or he would be sent off with torches. Sometimes, the godmother would be sprinkled with feathers at the parting by the fire. * Ujutru, nakon svadbe, mladence bi budila svekrva, a zatim češljala mladu kao udatu ţenu i kosu joj pokrivala maramom, što bi značilo da je udata ţena i mora imati pokrivenu kosu. Drugog dana svadbe obično se pravila „večera u čast devera“, takozvana „deverska čast“. Pozivana je rodbina kako bi se mlada bolje upoznala sa mladoţenjinom familijom. Ovom večerom završavalo bi se svadbeno veselje i mladenci bi započinjali svoj bračni ţivot. Niko bolje nije opisao i preneo atmosferu Vojvođanskog ţivota od Mike Antića u stihovima pesme “Vojvodina”. * In the morning, after the wedding, the bride and groom would be woken by the mother-in-law, and then she would comb the bride as a married woman and cover her hair with a headscarf, which would mean that she is a married woman and must have her hair covered. On the second day of the wedding, a "dinner in the part of the brother-in-law", the so-called "part of the brother-in-law", was usually held. Relatives were invited so that the bride could get to know the groom's family better. This evening would end the wedding festivities and the newlyweds would begin their married life. No one better described and conveyed the atmosphere of Vojvodina's life than Mike Antić in the verses of the song "Vojvodina": … ”Tu Vojvodinu svetonikoljsku, velikogospojinsku,/ Kad se lumpovalo od Vršca do Temišvara, Sombora i Segedina./ Pa niko u brkovima nije imao gustu pesmu kao taj narod./Robijaški i prvomajski, razbijenih temena i zuba./ Ta Vojvodina ašova, britvi, molitvi i šamara./ Zarasla u želje, u laž, u borbu, u izdajstvo, u ljubav./ Volim je, jer svi smo široki i obični kao ova ravnica./ jer smo i veliki i prokleti na ovim zelenim travama,/ i milioni suludih rumenih zvezdanih ptica/ večito će lepršati nad našim umornim glavama.“... * …”That Vojvodina of St. Nicholas, the Great Union,/ When it was rampant from Vrsac to Timisoara, Sombor and Szeged./ Well, no one in a mustache had a thick song like that people./ Convict and May Day, broken heads and teeth./ That Vojvodina ashes, razors, prayers and slaps./ She grew into desires, lies, struggles, betrayals, love./ I love it because we are all as wide and ordinary as this plain./ for we are both great and accursed on these green grasses,/ and millions of insane red star birds/ it will flutter forever over our tired heads. ”... Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 67

"Semaine des marchandises turques. L'importance d'utiliser les produits fabriqués dans notre pays est expliquée à nos étudiants et célébrée pendant une semaine". Fatma Sağlam- Eğe Sanayi İlkokulu, Kartal, İstanbul,TURCIA

"Carnival"- Maria Rosaria Esposito, ICS 31 "Paolo Borsellino" di Napoli, Napoli, ITALIA

PAȘTELE – SIMBOL, ECHINOX ȘI RENAȘTERE Timpul deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii și intersectat de noaptea Învierii reprezintă un scenariu ritual de înnoire anuală a lumii, arată cercetătorul Ion Ghinoiu în lucrarea “Zile și mituri”. Paștele se încadrează în modelul preistoric de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate, substituită de o efigie, un om, un animal, o pasăre sau un ou de pasăre. Deosebirea fundamentală între creștinism și alte dogme religioase constă în faptul că jertfa prin substituție a zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa lui Isus, săvârșită o singură dată, pe Golgota, în numele tuturor oamenilor și reactualizată ritual în fiecare an de credincioși.

Paștele evreiesc, facsimil al unei miniaturi dint-o carte de rugăciuni, secolul al XV-lea

Paștele este cea mai veche sărbătoare a creștinătății, stabilind o punte între Vechiul și Noul Testament. Legătura între sărbătoarea evreiască "Pessah" și sărbătoarea creștină este și reală, și ideală. Reală, pentru că Iisus a murit în prima zi a Paștelui evreiesc, ideală pentru că, prin moartea și învierea lui, Mântuitorul împlinește de fapt, profeția Vechiului Testament. Paștele creștin a preluat multe dintre tradițiile celui evreiesc, inclusiv simbolul mielului sacrificat. Mielul este simbolul lui Iisus în întreaga tradiție cresștină. Rugăciunile pentru binecuvântarea mieilor datează din secolul VII, iar din secolul IX, pe masa de Paști a Papei, mielul fript a devenit un fel principal. În Europa, sunt foarte populari și mieii din unt, paste sau zahăr. Pentru că ouale nu puteau fi consumate în timpul postului, ele au ajuns la loc de cinste pe masă, după Înviere. În tradiția creștină, oul, colorat și împodobit, este simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, precum puiul de găină ieșit din găoace. La început, ouăle se vopseau cu plante în galben, culoarea soarelui, și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, ouăle au fost decorate cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu un miel, cu motive astrale sau zoomorfe. Această tehnică de înfrumusețare cu diferite motive este cunoscută sub numele de încondeiere. La țară, românii aleg ouă proaspete de găină și rață, prin scufundarea lor în apă (ouăle proaspete cad la fund, cele vechi se ridică la suprafață) și pregătesc uneltele de ornamentat. Cele mai vechi “condeie” au fost lumânarea, cu al cărei capăt încins la foc, se desenau pe ou anumite semne, și pana de gâscă, ce avea rolul cornului de ornat al olarului. Oamenii topesc ceara de albine în care se adaugă puțin cărbune pisat, încondeiază ouăle cu motivele dorite și le pun apoi în vopsea pentru colorarea fondului. Local, se folosesc metode noi de decorare, mai mult sau mai puțin legate de încondeierea cu ceară: ouă pictate, săpate sau decorate în relief, încondeiate cu frunze de plante, împodobite cu mărgele etc.

În comunitățile tradiționale, ciocnitul ouălor se face dupa reguli care diferă de la o zonă la alta, dar oricum respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitura (de obicei, bărbatul mai în vârstă), ce părți ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie “pe luate”, “pe schimbate”, “pe văzute” sau “pe nevăzute”. În unele locuri, cojile ouălor sunt aruncate pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor și livezilor, se păstrează pentru vrăji sau descântece sau se pun în hrana animalelor și păsărilor. OUL DE PAȘTI – LEGENDE SI SIMBOLURI

Încă de la începuturile omenirii, oul a fost considerat, datorită formei sale un simbol al pământului. Grație asocierii lui evidente cu începuturile vieții, oul a stat la baza multor mituri legate de creația lumii. Simbol al fertilității, renașterii și ciclului vieții, el s-a impus de la sine drept o componentă importantă a sărbătorilor primăverii, încă din vremurile precreștine. Babilonienii vedeau în ou un simbol sacru. Potrivit mitologiei lor, zeița Astarte își făcuse apariția în lume dintr-un ou uriaș cazut din ceruri în fluviul Eufrat. Unii istorici fac o legătură între numele zeiței babiloniene, Estera, o zeiță saxonă sau nord-europeană celebrată în perioada primăverii și “Easter”, denumirea Paștelui în limba engleză. Conceptul oului sacru din Babilon s-a răspândit în numeroase regiuni ale lumii. În cosmogonia străvechilor perși, soarele, luna și pământul s-au ivit în noaptea haosului dintr-un ou primordial. În Egiptul antic, într-un mit asemănător, soarele a venit pe lume dintr-un ou.

În Roma antică, oul sfânt preceda procesiunile desfășurate în onoarea zeiței Mama. De asemenea, oul era o componentă esențială a misterelor lui Bacchus. Druizii și-au însușit imaginea oului drept emblema lor sacră. În mitologia hindusă, Brahma a creat bolta cerească din coaja unui ou, și pământul din conținutul acestuia. În intreaga Europă, dar și în Asia, ouăle erau colorate în vederea unor festivități religioase importante. În nordul Europei, ouăle, potente simboluri ale fertilității, erau utilizate în ritualuri de întărire a unei femei în scopul purtării cu succes a sarcinii. 70

Oul joacă un rol important în Paștele evreiesc, ocazie cu care este amplasat pe o tavă specială, semnificând pierderea și sacrificiul. În China, ouăle roșii sunt dăruite la o lună după nașterea unui copil, cu prilejul unei “petreceri a oului sau ghimberului”; încă o exemplificare a simbolismului oului, legat de fertilitate și ivirea unei noi vieți. Ouăle colorate, în general, cele roșii, în particular, își au originea în vremurile străvechi din Europa și Asia, când anul nou era celebrat cu ocazia echinoxului de primăvarăa. Dacă, odată cu trecerea timpului, europenii au ajuns să sărbătorească noul an în preajma solstițiului de iarnă, multe popoare asiatice au păstrat tradiția de a-l marca în perioada solstițiului solar, ocazie cu care exista obiceiul de a se dărui ouă multicolore. De altfel, în unele zone din Rusia, există încă tradiția de a se face cadou ouă colorate chiar și cu ocazia anului nou din perioada iernii.

SOSIREA PRIMĂVERII Cu prilejul echinoxului de primăvară, noul anotimp își intră cu adevărat în drepturi. Zeița Demeter (Demetra) ajunge din nou alături de fiica ei Kore (Cora, sau esența primăverii), care a fost plecată vreme de șase luni în lumea subpământeană. Luna martie cuprinde sărbători dedicate tuturor mărețelor zeițe-mamă: Isis, Astarte, Aphrodite, Cybele și Fecioara Maria. Zeițele se lasă întrevăzute în muguri și flori, în frunzele fragede ale arborilor și în plantele încolțind pe câmpii, în împerecherea păsărilor și nașterea animalelor. În ciclul agricol, primăvara este perioada însămânțărilor. O asigurare că viața își continuă menirea.22

Prof. Tudor Daniela, Școala Gimnazială”Ion Creangă” Buzău 22

BIBLIOGRAFIE: Ion Chinoiu, „Zile și Mituri, Calendarul Țăranului Român” Editura Fundatiei Pro, 1999; „Sfintele Paști pe înțelesul tuturor”, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi, Editura Partener; „Sfintele Paști în datini și obiceiuri”, Editura Porțile Orientului, 1994; Wikipedia – "Paști"

SEMNIFICAŢIA PAŞTELUI LA ROMÂNI Sărbătoarea de Paşti, Sărbătoarea Învierii Domnului, este considerată de români cea mai mare şi mai ales, cea mai spirituală sărbătoare de peste an. În preajma acestei sărbători, mai mult decât oricând, oamenii se îngrijesc atât de casele, cât şi de sufletele lor, dorind să-L întâmpine în deplină curăţenie pe Mântuitor atunci când vor lua “lumină”. Paștele este simbolul sacrificiului creștin, al iubirii divine, al miracolului Învierii și al luminii sfinte. „Religia are un mare rost în viaţa colectivă, în societate şi în viaţa întregii naţiuni... Credinţele religioase alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei , sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai înrudiţi în faţa primejdieide orice fel care-i ameninţă.” (Pr.Ioan Gh.Constantinescu) Sărbătoarea Învierii este sărbătoarea bucuriei, bucurie pe care o resimţim cu toţii: adulţi, bătrâni şi copii, deopotrivă. Mesajul divin al acestei sărbători este resimţit şi de copii prin atitudinile şi comportamentele însuşite de la părinţi.Bucuria este starea care trebuie să caracterizeze toate fiinţele omeneşti în ziua Învierii, căci chiar Măntuitorul a spus după Învierea Sa: “Bucuraţi-vă!” (Matei 28,9). Importanța acestei sărbători este conferită atât de semnificația spirituală, cât și de numărul impresionant de obiceiuri și tradiții în care se îmbină simboluri, elemente ale naturii și superstiții. Cele mai importante simboluri pascale la români sunt: crucea, oul roşu, mielul, pasca şi lumânarea de Înviere. Crucea este cel mai totalizant şi mai universal dintre simboluri. Ea stabileşte între centru, cerc şi pătrat, alături de care este un simbol fundamental, o relaţie catalizatoare: “intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul pe care îl deschide astfel spre exterior; pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru;în sfârşit din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte” (J.Chavalier, A.Gheerbrant, "Dicţionar de simboluri", vol.I, p.395). Deşi simbolizează crucificarea, opusul Învierii, totuşi, la Consiliul de la Niceea, din anul 325 î.H., s-a stabilit ca tocmai crucea să fie simbolul oficial al creştinismului. Crucea este un simbol al tuturor sărbătorilor creştine inclusiv al Învierii Domnului, ea reprezentând atât mărturisirea credinţei în unitatea divină a Sfintei Treimi, cât şi jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos, care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea lumii. Ca simbol de căpătâi al creştinătăţii, crucea însumează într-un tot unitar patimile, moartea şi Învierea Domnului.Venerarea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o laudam şi o mărim“. Oul roşu este, ca şi crucea, un simbol universal şi totalizant. În aproape toate cosmogoniile lumii el joacă rolul imaginii clişeu din care s-a născut lumea.Imaginea arhetipală a oului a fost preluată de creştinism şi înnobilată cu multiple semnificaţii. Pentru creştini, oul de Paşti este semnul noii creaţiuni a lumii săvârşite prin jertfa lui Hristos. Coaja lui semnifică piatra mormântului pe care Mântuitorul a spart-o şi a înviat. Culoarea roşie reprezintă sângele Mântuitorului, iar ciocnitul lor simbolizează Învierea lui Iisus. În jurul oului pascal s-au ţesut mai multe legende cu conţinut religios. Una dintre ele şi cea mai cunoscută spune că în timp ce iudeii Îl chinuiau pe Iisus, Maica Domnului a adus un coş cu ouă, rugându-i să înceteze batjocura şi suferinţele, dar ei mai tare Îl schingiuiau. Maica Sfântă a pus coşul sub cruce şi a plâns amarnic. Sângele din rănile Domnului s-a scurs de pe cruce şi a înroşit ouăle, iar Iisus a zis: „Faceţi ouă roşii întru amintirea răstignirii”. Unul dintre farisei şi-a exprimat îndoiala faţă de această minune, spunând că va crede numai dacă ouăle de pe masă se vor înroşi şi dacă va cânta cocoşul fiert din ciorbă. N-a sfârşit bine vorba şi ouăle s-au înroşit, iar cocoşul, bătând din aripi, i-a stropit pe toţi cu ciorbă şi de aceea se spune că le-ar fi rămas evreilor pistrui pe obraji (Victor Aga, "Oul de Paşti", în vol. "Simbolica biblică", p.p.231-232). Preluate de creştinism, ouăle roşii simbolizează sângele vărsat de Fiul Domnului întru mântuirea omenirii şi miracolul renaşterii Sale, devenind elementul definitoriu al Sărbătorii Pascale. 72

Mielul este prin excelenţă, animalul de sacrificiu, la mai multe popoare. Ceea ce face din el o victimă sunt chiar însuşirile pe care le însumează: puritatea, inocenţa, simplitatea şi blândeţea. Mielul Îl simbolizează pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, purtător al aceloraşi însuşiri. În creştinism, mielul este simbolul Mântuitorului care poartă păcatele lumii, aşa cum reiese din cuvintele lui Ioan Botezătorul care, văzându-L pe Iisus a exclamat: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”(Ioan 1,29). Dacă ungerea uşilor cu sânge de miel i-a scăpat pe creştini de la moartea biologică, tot astfel sângele lui Hristos i-a eliberat pe creştini de la moartea sufetească. Pentru creştini, Sfintele Paşti reprezintă o trecere, de la moarte la viaţă, Hristos devenind Mielul care Se jertfeşte pentru mântuirea neamului omenesc. Pasca este una dintre cele mai însemnate copturi, fiind caracteristică mai mult zonelor Bucovina şi Moldova, în ţara noastră, în celelate zone având formă dreptunghiulară şi numindu-se cozonac. Ea se găseşte de Paşti în fiecare casă creştină pentru cinstirea Învierii, simbolizând pâinea binecuvântată de Hristos la Cina cea de Taină. Legenda pascăi spune că, în timp ce predica împreună cu apostolii, Iisus a fost găzduit de un om foarte primitor care le-a pus în traistă, la plecare, pâine pentru drum, fără ştirea lor. Întrebându-L pe Hristos când va fi Paştele, Mântuitorul le-a spus apostolilor că atunci când vor găsi pâine în traistă. Căutând, apostolii au gasit în traistă pâine. De atunci fac creştinii pască. O legendă din Bucovina spune că pasca se face pentru că Iisus Hristos, înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, zise învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţii în decursul Paştilor copturi nedospite şi nesărate, adică turte şi azime şi că de acuma înainte vor mânca copturi dospite şi sărate, care se vor chema paşti. Pasca se coace de către gospodine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are o formă rotundă pentru că se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Forma dreptunghiulară a cozonacului reprezintă mormântul în care a fost îngropat Domnul. Lumânarea de Înviere este de mare însemnătate printre simbolurile pascale, întrucât este cea prin intermediul căreia creştinii primesc “Lumina Învierii” de la preot. Aceasta lumânare, alături de lumina pe care o poartă, este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului păcatului. Mulţi credincioşi păstrează restul de lumânare rămasă nearsă după slujbă şi o aprind în cursul anului, în cazul în care au un mare necaz în casă, sau pe timp de furtună. Sărbătoarea Învierii Domnului este pentru români, ca popor creştin, piatră de temelie a credinţei. Alături de Hristos şi întru Hristos vom învia pentru o nouă viaţă, mai bună, mai fără păcate. Cinstind simbolurile religioase ale Sfintelor Paşti, ducând mai departe şi transmiţându-le copiilor tradiţiile şi semnificaţiile acestei mari sărbători a creştinătăţii, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu trupul şi sângele Mântuitorului şi încurajându-i şi pe copii, de mici, să facă aceste lucruri, vom putea cu adevărat să rostim în Ziua de Paşti “Hristos a înviat!” şi să răspundem cu inima curată „Adevărat a înviat!”. „Domnul a înscris promisiunea Învierii nu numai în cărți, ci și în fiecare frunză a Primăverii.” (Martin Luther)23

Prof. înv. preşcolar- Olaru Manuela, Şcoala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

Bibliografie: Marian, Simion, "Sărbătorile la români", Studiu etnografic III, Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – cultură naţională”, 2001; Ţoca, Ioan, "Sărbători religioase, datini şi credinţe populare", Bucureşti, Editura ALLFA, 2004.

Grupul catehetic al Bisericii „Sfântul Ierarh Epifanie –Arhiepiscopul Ciprului” – Buzău, reunind 17 elevi ai Școlii Gimnaziale ,,Ion Creangă” Buzău, coordonați de profesor Nicoleta Vlad și preot Cornel Ivan, a participat la un atelier de pâinici și prescuri. Copiii au avut ocazia să cunoască un crâmpei din viața bunicelor noastre, mai bine zis acel ritual al pâinii, pâinea noastră cea de toate zilele, pâine pe care acestea nu o făceau așa, într-o doară, în grabă, ci cu dragoste și respect pentru ceea ce urma să ajungă ,,Trupul Domnului". Prof.Vlad Nicoleta- Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 74

LES FÊTES DE PÂQUES

Pâques est une fête religieuse annuelle du printemps avec des significations différentes, que l'on retrouve dans le judaïsme et le christianisme. Certaines coutumes de Pâques se retrouvent, avec des significations différentes, dans l'Antiquité avant les religions bibliques, atteignant aujourd'hui une grande diversité culturelle, selon les particularités de la religion adoptée. La date de la célébration de Pâques est basée sur deux phénomènes astronomiques: l'équinoxe de printemps et le mouvement de rotation de la Lune autour de la Terre. Ainsi, Pâques est célébrée le dimanche suivant immédiatement la première pleine lune après l'équinoxe de printemps. La fête de la Pâque célèbre l'événement fondateur du récit biblique de la délivrance des Juifs de l'esclavage égyptien. Il est donc lié aux aventures de l'Exode et aux souffrances endurées par le peuple dans le désert. Pâques est l'une des fêtes chrétiennes annuelles les plus importantes, commémorant l'événement fondamental du christianisme, la résurrection de Jésus-Christ, considéré comme le Fils de Dieu dans les religions chrétiennes, le troisième jour après sa crucifixion le Vendredi Grand. La date de début de Pâques marque le début de l'année ecclésiastique chrétienne. Le Nouveau Testament relie la Cène et la crucifixion de Jésus à la Pâque juive et à l'exode d'Égypte. Jésus s'est préparé, ainsi que ses disciples, à sa mort pendant la Cène, donnant au repas de la Pâque juive un nouveau sens. Il a identifié le pain comme symbolisant son corps qui sera bientôt sacrifié et le vin - son sang à verser. La coutume pascale chrétienne la plus courante est la peinture d'œufs rouges dont la présence est obligatoire sur la table de Pâques, bien que des œufs d'autres couleurs (vert, bleu, jaune, etc.) soient actuellement peints. Il existe plusieurs légendes chrétiennes dans le folklore roumain qui expliquent pourquoi les œufs de Pâques sont rougis et pourquoi ils sont devenus un symbole de la fête de la Résurrection du Seigneur. L'une d'elles raconte que la Mère de Dieu, venue pleurer son fils crucifié, plaça le panier d'œufs près de la croix et ils furent rougis par le sang qui coulait des plaies de Jésus. * Pâques est une fête religieuse annuelle du printemps avec des significations différentes, que l'on retrouve dans le judaïsme et le christianisme. Certaines coutumes de Pâques se retrouvent, avec des significations différentes, dans l'Antiquité avant les religions bibliques, atteignant aujourd'hui une grande diversité culturelle, selon les particularités de la religion adoptée. La date de la célébration de Pâques est basée sur deux phénomènes astronomiques: l'équinoxe de printemps et le mouvement de rotation de la Lune autour de la Terre. Ainsi, Pâques est célébrée le dimanche suivant immédiatement la première pleine lune après l'équinoxe de printemps. La fête de la Pâque célèbre l'événement fondateur du récit biblique de la délivrance des Juifs de l'esclavage égyptien. Il est donc lié aux aventures de l'Exode et aux souffrances endurées par le peuple dans le désert. Pâques est l'une des fêtes chrétiennes annuelles les plus importantes, commémorant l'événement fondamental du christianisme, la résurrection de Jésus-Christ, considéré comme le Fils de Dieu dans les religions chrétiennes, le troisième jour après sa crucifixion le Vendredi Grand. La date de début de Pâques marque le début de l'année ecclésiastique chrétienne. Le Nouveau Testament relie la Cène et la crucifixion de Jésus à la Pâque juive et à l'exode d'Égypte. Jésus s'est préparé, ainsi que ses disciples, à sa mort pendant la Cène, donnant au repas de la Pâque juive un nouveau sens. Il a identifié le pain comme symbolisant son corps qui sera bientôt sacrifié et le vin - son sang à verser.

La coutume pascale chrétienne la plus courante est la peinture d'œufs rouges dont la présence est obligatoire sur la table de Pâques, bien que des œufs d'autres couleurs (vert, bleu, jaune, etc.) soient actuellement peints. Il existe plusieurs légendes chrétiennes dans le folklore roumain qui expliquent pourquoi les œufs de Pâques sont rougis et pourquoi ils sont devenus un symbole de la fête de la Résurrection du Seigneur. L'une d'elles raconte que la Mère de Dieu, venue pleurer son fils crucifié, plaça le panier d'œufs près de la croix et ils furent rougis par le sang qui coulait des plaies de Jésus. HABITUDES ET TRADITIONS DE PÂQUES ROUMAINES La célébration du miracle de la Résurrection est la fête la plus importante des chrétiens du monde entier, accompagnée d'une multitude de traditions et de coutumes pascales. Des œufs rouges et cozonac, aux services religieux édifiants, le lapin coloré avec son panier plein de friandises ou de nombreuses superstitions et coutumes, Pâques est célébrée de manière très joyeuse, étant aussi une marque de printemps, un nouveau départ , un espoir pour le mieux, un renouveau.

La symbolique des oeufs de Pâques Si les œufs rouges sont un symbole du sang divin des blessures, ceux colorés ou décorés signifient la joie du printemps, la joie, la renaissance. Pour les Roumains, les œufs sont peints, peints, décorés le Jeudi Saint, pendant la Semaine de la Passion. Ceux-ci s'affrontent le jour de Pâques en disant que Christ est ressuscité ! à laquelle la réponse est Vrai, il est ressuscité ! On dit que les œufs rouges ont des pouvoirs miraculeux. Les consommer protège des maladies, purifie et même embellit. L'intense commercialisation de la fête de Pâques a finalement conduit à l'apparition d'œufs en chocolat, mais aussi d'œufs en bois peints de motifs traditionnels et vendus comme objets de décoration.

Lumière sacrée

La lumière de la Nuit de la Résurrection signifie pour les croyants la victoire du bien sur le mal, la conquête des ténèbres et la victoire de la vie. Au Saint-Sépulcre, il apparaît par la puissance divine, sans aucune explication, sans aucune source d'inflammation. Le miracle choquant maintient la foi en vie 76

et les pouvoirs de la lumière sacrée vont de la protection et de la guérison à l'apport d'abondance, de chance et d'harmonie dans les foyers. Pour les Roumains, la bougie allumée lors de la nuit de la résurrection sera allumée sur le chemin du retour. S'il n'est pas éteint, le souhait du porteur sera exaucé. Pâques est une fête pleine de joie, une fête éclairée, pleine de significations, de symboles et de traditions. La sainte lumière est l'espoir du peuple, montrant que les miracles sont encore possibles. L'Agneau

L'abattage des agneaux de Pâques, comme tradition, remonte au VII-ème siècle. Le sacrifice de Jésus pour l'expiation des péchés a également été annoncé par saint JeanBaptiste, qui l'a présenté aux disciples : «Voici l'Agneau de Dieu!». Selon le Livre Saint, toutes ces prophéties se sont produites exactement de la même manière. Au moment même où les Juifs se préparaient à célébrer la Pâque, la sortie d'Égypte et à sacrifier l'Agneau, Jésus a été crucifié sur la croix, devenant l'Agneau sacrifié à toute l'humanité, comme en témoigne saint Paul dans l'Épître aux Corinthiens. L'agneau pascal est le symbole du Seigneur Jésus-Christ, qui s'est sacrifié pour les hommes et pour le pardon de leurs péchés et est mort sur la croix comme un agneau innocent. Aujourd'hui, l'agneau fait partie intégrante du repas de Pâques de chaque chrétien.

Pasca

Pour les chrétiens, Pâques est la fête rituelle la plus importante de Pâques. Le caractère rituel de Pâques est souligné par la date prescrite par la tradition où elle doit être préparée, le jeudi ou le samedi de la semaine sainte, par la forme (ronde ou rectangulaire) et par les ornements de pâte. Pâques s'appelait à l'origine le pain sacré qui est distribué dans l'église après le service de la Résurrection. La nuit de Pâques, il est d'usage de sanctifier le pain dit de Pâques, soit sous forme d'anaphore, soit d'anaphore mêlée de vin, que les fidèles consomment après l'office. Plusieurs fois, les fidèles le distribuent aux personnes présentes au service de la Résurrection, ce sont les premiers plats dégustés après l'anaphore, avant de déguster les autres friandises préparées. Partout en Moldavie, dans le Maramures et dans la partie nord de la Munténie, les plats de Pâques ne sont pas dégustés tant que la Pâques bénie n'est pas apportée de l'église.

L'importance que nos ancêtres donnaient à Pâques en faisait une partie du culte des endormis. Les règles liturgiques établissaient que dans la période entre la Résurrection du Seigneur et Son Ascension, la place de la cage à blé et du serpentin était prise par la Pâque et les œufs rouges.

Traditions et coutumes roumaines de Pâques Bien que l'interculturalisme ait parlé au fil du temps et que nous ayons "importé" de nombreuses nouvelles coutumes, nous avons toujours des traditions et des coutumes pascales séculaires inchangées que nous avons volontairement ou involontairement observées année après année. Le jeûne de Pâques est suivi dans la plupart des foyers roumains, ainsi que les renonciations précédant le dimanche de la Résurrection, les prières, le nettoyage dans les maisons et la réunion de la famille à table le jour de Pâques. En Moldavie, la nuit de la Résurrection, à côté de l'office où est chanté "Le Christ est ressuscité", les croyants marquent l'instant avec des coups de feu ou des pétards, afin d'éloigner les mauvais esprits. Selon la tradition, les garçons qui ont des sentiments pour les filles célibataires doivent se rendre chez eux et leur donner un œuf rouge. A Câmpulung Moldovenesc, les gens se rassemblent le matin dans le cimetière et attendent que le prêtre vienne sanctifier les plats du panier de Pâques. Le panier est recouvert d'une serviette spécifique à la région, et dans celui-ci sont placés sur une assiette des graines de pavot, du sel, du sucre, de la farine, des oignons et de l'ail. Les graines de pavot sont jetées dans la rivière pour conjurer la sécheresse, le sel doit être stocké pendant un an pour apporter l'abondance, la farine pour que le blé soit riche, le sucre est utilisé dans le bétail malade, et les oignons et l'ail ont un rôle protecteur contre les insectes. Au-dessus de cette assiette sont placés Pâques, du jambon, du fromage, de l'argent, des fleurs, des betteraves au raifort et bien sûr des œufs rouges. En Munténie, le dimanche matin, les chrétiens se lavent les yeux avec de l'eau froide dans laquelle ils mettent une pièce d'argent et un œuf rouge. On dit qu'ils apportent bien-être et santé. Les défunts ne sont oubliés dans aucune partie du pays. De la lumière prise la Nuit de la Résurrection, les fidèles se rendront aussi dans les cimetières. Des œufs seront affrontés entre les tombes et des plats seront distribués pour l'aumône des âmes déchues. Le rougissement des œufs rappelant le sang du Christ est une autre tradition respectée par les Roumains. Il en va de même pour Pâques, les plats d'agneau, les tartes ou les gâteaux moelleux. A Maramureş, le renouvellement de la garde-robe pendant le jeûne est strictement interdit, ceci n'étant autorisé qu'à partir du jour de Pâques. Il en va de même pour les vêtements multicolores qui suggèrent la joie pendant la semaine de la passion. Le matin du premier jour de Pâques commence avec l'arrivée des enfants qui annoncent la Résurrection du Seigneur. L'hôte leur offre un œuf rouge, une tradition similaire au chant de Noël. On dit aussi que pour conjurer la discorde, la première personne à entrer dans la maison le matin de Pâques devrait être un homme. En Transylvanie, l'une des coutumes de Pâques est celle de l'aspersion, empruntée aux voisins hongrois, cela signifie que les garçons vêtus de vêtements traditionnels vont dans des familles où il y a au moins une fille, qu'elle mouille de parfum, pour ne pas se flétrir. En échange de ce service, les filles donnent à boire aux garçons. De toute évidence, les filles saupoudrées de Pâques auront de la chance toute l'année, tandis que les garçons qui oublient la tradition seront immanquablement suivis de malchance. En Bucovine, dans les villages, la fête des ménages est toujours organisée, où les gens portent des vêtements traditionnels et se réjouissent jusqu'à l'aube du jour avec des plats sélectionnés.

Dans la région de Transylvanie, la décoration des œufs est un véritable art et la variété des motifs est vraiment impressionnante. Ici aussi, le deuxième jour de Pâques, les jeunes filles sont aspergées d'eau par les garçons qui leur plaisent. Certaines régions du pays ont pour tradition de garder la bougie qui a été allumée la Nuit de la Résurrection. Il peut être déclenché en période de trouble, de maladie et de colère tout au long de l'année.

Après le service de La Résurrection à minuit, le premier repas de Pâques dans la famille a lieu. En même temps, les ménagères chantent en déposant les friandises préparées sur la table. Le deuxième jour de Pâques, finii rendent visite aux parrains avec du vin et des gâteaux pour célébrer ensemble. La Nuit de la Résurrection, à 12 heures, la lumière s'éteint dans l'église, et les fidèles viennent prendre la lumière chez le prêtre qu'ils ramènent chez eux. Toujours ce soir-là, à la fin du service, une Pâques imbibée de vin est offerte. Le premier jour de Pâques, dès qu'ils se réveillent, les croyants se lavent les mains et le visage, font trois fois le signe de la croix, et prennent un morceau de la Pâque imbibée de vin, appelée Pâques, puis frappent des œufs rouges . "Paparuda" est une coutume dobrogienne et a lieu le troisième jour de Pâques. Il consiste à asperger d'eau un cortège de jeunes femmes ou de vieilles femmes ornées de fleurs ou de branchages verts. Le cortège est composé de jeunes hommes masqués. Les femmes s'enveloppent de guirlandes de boz, de bardane ou de hêtre et parcourent le village de maison en maison et par leur chant et leur jeu elles invoquent la pluie. Une autre coutume est Le "Caloian" et a lieu le troisième jour de Pâques. Ce jour-là, une poupée d'argile est fabriquée, enterrée dans le champ. Au bout d'un moment, la poupée déterre et se brise en morceaux puis se répand sur le terrain. Ce rituel est fait pour l'abondance, la fertilité et la régénération de la végétation. À propos du lapin de Pâques

Personnage folklorique transformé en symbole de cette fête, le lapin de Pâques est celui qui apporte les œufs depuis le matin de la célébration de la Résurrection du Seigneur. Issu des croyances des Allemands luthériens, ce lapin avait initialement un rôle similaire à celui du Père Noël, jugeant les enfants selon leur niveau d'obéissance et ne laissant que les bons oeufs colorés. La légende le montre portant dans son panier des œufs peints, mais aussi de nombreuses friandises qu'il laisse autour des maisons d'enfants. Le lapin de Pâques est souvent vêtu de vêtements colorés et est un symbole de la renaissance de la nature au printemps. Une tradition païenne embrassée partout dans le 79

monde, le lapin est remplacé par d'autres animaux. Par exemple, en Suisse, personne n'est responsable du transport des œufs autre que le coucou, et dans d'autres régions européennes, le renard les transporte avec succès. L'idée d'un lapin pour donner des œufs et des bonbons de Pâques a été rapidement reprise et adorée, et aujourd'hui, les enfants du monde entier attendent le personnage mignon avec des cadeaux, le lapin de Pâques devenant l'une des traditions et coutumes de Pâques les plus appréciées parmi les petits.

Pâques sur la carte du monde Si nous, les Roumains, avons d'innombrables traditions et coutumes de Pâques, et que le reste du monde célèbre d'une manière unique, les symboles, les significations, mais aussi les coutumes étant diverses. En voici quelques uns! En Australie, en plus des populaires lapins en chocolat que l'on trouve aussi dans les supermarchés, il y a aussi le marsupial en chocolat, emblème non seulement des vacances mais aussi de l'État australien. Aussi, chercher des nids d'œufs cachés le matin de Pâques est un véritable concours auquel toute la famille participe. Les Pays-Bas ont l'habitude de marquer un nouveau départ avec Pâques et de brûler le passé avec tous ses éléments négatifs avec un gigantesque incendie autour de lui. Ici aussi, Pâques est célébrée avec diverses fêtes, carnavals ou défilés de rue. L'Afrique insiste sur les symboles comme les papillons et les fleurs multicolores, mais aussi sur les traditions comme les danses rituelles, les décorations faites à la main et les chants traditionnels. En Russie, la signification religieuse de la fête prime, donc aller à l'église le soir de la résurrection est respecté par la plupart des familles. Insolite est la façon dont ils frappent les œufs en utilisant des clous qui conduisent à la crucifixion du Sauveur. Les Anglais restent fidèles au lapin chargé de friandises, mais aussi aux traditionnelles douceurs maison préparées chaque année de Pâques. En revanche, les Américains font habituellement une véritable parade le dimanche de Pâques, notamment dans les grandes villes, et l'arbre chargé d'œufs est devenu une tradition annuelle. Au Mexique, la gaieté et la bonne humeur des gens parlent d'elles-mêmes, et la fête dure deux semaines, pendant lesquelles la population célèbre non seulement la nourriture traditionnelle mais aussi de nombreuses pièces de théâtre, la plupart à caractère religieux. Nos voisins bulgares pensent que l'aspersion d'eau le dimanche de Pâques apporte l'abondance et la chance aux femmes, et que les cadeaux aux amis et à la famille créeront l'harmonie et la paix. En Pologne, les hommes ne participeront qu'aux vacances, pas à la formation, et il leur est interdit de faire des tâches ménagères. Les feux de camp en Finlande sont allumés depuis samedi soir et sont destinés à éloigner les mauvais esprits, les sorciers ou les charmes. Des histoires et des légendes sont également lues aux enfants en Finlande, à la fois religieuses et païennes.

Fête de Pâques - Looks moderns Dans le contexte de cette fête, de nombreux jeux, événements ou produits ont été développés. Aujourd'hui, Pâques est importante d'un point de vue commercial, comme en témoignent les ventes importantes de cartes de vœux, de confiseries, comme les œufs de Pâques en chocolat et d'autres produits alimentaires. Même de nombreux non-chrétiens célèbrent ces aspects de la fête, en évitant les aspects religieux. Le panier de Pâques utilisé depuis le Moyen Âge pour marquer la fin du Carême est aujourd'hui le favori des grandes surfaces qui vendent notamment des paniers remplis de bonbons, lapins en chocolat, œufs brouillés et autres friandises. Les décorations de Pâques prêtes à l'emploi sont également très demandées. Des œufs en plastique colorés avec des surprises à l'intérieur, des statuettes, des arrangements floraux, des peintures suggestives, des serviettes imprimées avec des motifs de Pâques et bien plus encore raviront les acheteurs qui décorent leurs maisons de vacances. Plats traditionnels roumains de Pâques

"Pasca"

Les oeufs de Pâques

"Drob"

"Sarmale"

Steak d'agneau

Cozonacs traditionnels Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta- Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

"Pâques en famille "/ "Paștele în familie"- Elev Beleț Andrei Mihail- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

"Datini și tradiții de Paște"- Eleva Dumbrăvicean Mara Gabriela- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău 83

"Tradiții de Paști"- Elev Nistor Marian Mihăiță- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

"Paștele"- Elev Beleț Andrei Mihail- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

Lapbook "Sărbătorile Pascale"- Eleva Voicu Maria Ainoa- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău 84

Lapbook "Sărbătorile Pascale"- Eleva Zaharia Mikaela Theodora- Clasa a IV-a B, Școala

Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

"Decorațiuni de Paște"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău 85

"Decorațiuni de Paște"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

Recitare poezie "La Paști" de George Topîrceanu- Elevi: Voicu Maria Ainoa, Necula David Valentin, Ghioca Adrian Mihai, Nedea Gabriela Bianca, Nedea Mihaela Alexandra, Zaharia Mikaela Theodora, Vasile Daria Ana Maria, Șerban Anamaria, Nistor Marian Mihăiță- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău

Joc de rol "De-a Iepurașul de Paști"- Clasa a IV-a B, Școala Gimnazială “Ion Creangă” Buzău 86

"Decorating eggs for Easter" "Ukrašavanje jaja za Uskrs - učenici od 1. do 4.razreda"24 Ruţica Vladisavljević- Osnovna Škola "Triva Vitasović Lebarnik"- Лаћарак / Laćarak, SERBIA 24

https://www.youtube.com/watch?v=AO5t-GTln8s&t=1s

. Gargždų „Kranto" mokyklos bendruomenė pradeda laukti pavasario švenčių L'école Gargždai „Kranto" commence a entendre les Pâques Ţemgulienė Janina Gargţdai, „Kranto“ pagrindinė mokykla, Gargţdų, LITUANIA

"Com a Páscoa a chegar chegam também as iguarias da nossa Terra, da Beira Baixa! With Easter approaching, the delicacies of our land, from Beira Baixa, also arrive!"

Carla Barrau- Agrupamento de Escolas do Fundão, PORTUGALIA