REVISTA " PRIMII PAȘI SPRE CARTE" NR.24/ MARTIE 2021

Nr. 24/ martie 2021

ISSN 2359-8573 ISSN-L 2359-8573

Coordonator: Prof.înv.primar Ifrim Nicoleta Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 1

Colectivul de redacţie: Coordonator revistă: Prof.înv.primar- Ifrim Nicoleta, Școala Gimnazială "Ion Creangă", Buzău, România Director: Prof. Vornicu Daniela Colaboratori:

Cadre didactice: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău Lazăr Georgeta Mihaela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău Anton Ancuţa Liliana - Şcoala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău Coroi Mariea și Nazâru Anișoara- Școala Gimnazială nr.7 Buzău Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău Cernat Nicoleta- Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău Grigore Mirela, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău Irimia Marilena - Școala Gimnazială ”Ion Creangă”, Buzău Lupu Camelia Paula- Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Buzău Moraru Elena-Daniela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Moraru Simona Elena, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău Roșu Mihaela Petruța, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău Toma Liliana, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Structura Pitulicea, Buzău Ungureanu Andreea, Școala Gimnazială nr. 7 Buzău Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău Orășanu Daniela- Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani, ROMÂNIA Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan ARMENIA Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA

2

Elevi: Bucur Ștefan, Clasa a II-a, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău Eftime Maria- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău Petrescu Bianca Cătălina, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău Oprea Maria Teodora- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău Mușat Daria- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Mihai Andrei, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Dumitrescu Denisa, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat,Buzău Sâmpetru Erick- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Neacșu David, Clasa a II-a, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Clasa a III-a B, Școala Gimnazială ,,Ion Creangă” Buzău Pătrănoiu Maria Carla- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Jipa Emil-Georgian- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Gioabă Andrei Octavian, Clasa: a IV-a, Step by step, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău Pascu Alexia Iarina, Clasa: a IV-a, Step by step, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău Dumitrahe Radu- Clasa: a IV-a, Step by step, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău Roșu Rusanda, Clasa: a IV-a, Step by step, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău Dragotă Andreea, Clasa a IV – a, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Dobrin Daniela, Clasa a IV – a, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Șerban Mircea, Clasa a IV – a, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Bîrzoieș Horia Constantin- Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Bernat Ecaterina, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Babii Andrei Darius, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Ayan Berheci, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

3

Secțiunea I: cadre didactice: Sesiune de comunicări științifice cu tema: "Unitate în diversitate, prin folclor, obiceiuri și tradiții populare- Studii în domeniul artei, folclorului, datinilor și tradițiilor populare în Europa"; Secțiunea a II-a: elevi de nivel primar și gimnazial: a) Power-Point: "Obiceiuri și tradiții populare românești și din alte țări europene"; b) Artă fotografică: obiecte de artă populară românească și din alte țări europene; c) Broșuri, pliante, postere cu rețete culinare din bucătăria tradițională românească și din alte țări europene; d) Colecții de fotografii document.

Parteneriate educaționale: -Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău; -Școala Gimnazială nr.7 Buzău; -Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău; -Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău; -Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău; -Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău; -Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Buzău; -Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău; -Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani; -Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan, Armenia; -Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, Turcia.

4

Folclorul în literatura română

Folclorul constituie totalitatea creaţiilor artistice, literare, muzicale sau plastice a obiceiurilor şi tradiţiilor populare a unei ţări sau ale unei regiuni. Termenul de „folclor” își are originea din limba engleză, de la cuvântul „folklore” < folk – popor, lore – știință>.

Cercetătorul rus S. G. Lazutin, în articolul "Interacţiunea dintre literatură şi folclor: Aspecte şi metode de cercetare" (1991), consemnează faptul că „problema relaţiei folclorico-literare este intermediară, de studiul ei ocupându-se atât ştiinţa literaturii, cât şi folcloristica".1 Necesar e doar ca ştiinţele respective să-şi conştientizeze problemele sale specifice şi metodele lor de rezolvare. Istoria acestei probleme a demonstrat că pe parcursul deceniilor, cercetarea relaţiei dintre folclor şi literatura scrisă de pe poziţiile ştiinţei literaturii şi a folcloristicii s-au soldat cu rezultate inegale. Mult mai complex şi mai profund studiat este aspectul ştiinţificoliterar, cât priveşte cel folcloristic, acesta încă necesită o conştientizare teoretică. Începând cu anii ’80 ai secolului trecut, problema interacţiunii dintre folclor şi literatura scrisă dintr-o problemă de studiu a ştiinţei literaturii, devine şi a folcloristicii, argumentându-se faptul că cercetarea folclorismului literaturii poate fi nu numai istorico-literară, ci şi folcloristică. Spre deosebire de studiile întreprinse de literaţi, în cele ale folcloriştilor se observă o bună cunoaştere a elementelor de folclor, iar aspectul literar al cercetărilor se îmbină cu cel folcloristic.

Este cunoscută utilizarea speciilor creaţiei populare orale în literatura scrisă a secolului al XIX-lea. De fapt, nu e scriitor al acestei perioade care să nu fi utilizat într-o măsură mai mare sau mai mică expresii paremiologice. Gh. Asachi, I. Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi, A. Donici, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale etc. au apelat de nenumărate ori la folclorul românesc, utilizându-l în creaţiile lor artistice.

Toate elementele folclorice incluse în literatură scrisă, citarea lor literalmente reprezintă un interes substanţial pentru folcloristică, dar şi prelucrările artistice ale creaţiilor populare de către scriitori nu sunt lipsite de importanţă pentru perceperea mai profundă a trăsăturilor conţinutului şi formei artistice ale speciilor folclorice. Interesul este dictat, de asemenea, de principiul conservării elementelor etnofolclorice prin literatură, cunoaşterea realităţii istorice în baza acestor constituente etc. În multe studii referitoare la ”folclorismul unui sau altui poet găsim reflecţii asupra prozodiei versurilor în cheia celor folclorice (picior metric – horeu, rima împerecheată sau încrucişată etc.), a compoziţiei diferitelor specii folclorice”2. Şi în cele din urmă, redactările textelor folclorice de către scriitori nu e altceva decât continuarea principiilor de variere a creaţiilor folclorice. Aşa au apărut variantele de baladă publicate de V. Alecsandri, G. Coşbuc etc.

Pavel Ruxandoiu preciza : „Cu privire la trăsăturile folclorului, pe lângă cele menționate în toate lucrările de specialitate (oral, colectiv, sincretic, anonim, formalizat, variabil), în cercetări recente s-a arătat că oralitatea a impus o serie de formule. Aproape fiecare categorie și-a creat formulele ei – formule-emblemă ale unei categorii și formule călătoare – ca elemente categoriale ale discursului.”3 Prof. Baciu Georgiana Elisabeta, Școala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Jud.Buzău

Bibliografie: 1.S. G. Lazutin, în articolul "Interacţiunea dintre literatură şi folclor: Aspecte şi metode de cercetare" (1991); 2.Vasile Alecsandri, "Poezii populare ale românilor", vol. I. – Bucureşti, 1965; Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Bucureşti, 1971; 3.Pavel Ruxăndoiu, "Folclorul literar în contextul culturii populare românești", Editura „Grai și suflet – Cultura Naţională“, Colecţia „Cuminţenia Pământului“, Bucureşti, 2001.

5

Obiceiuri și tradiții în cultura românească

Teritoriul țării noastre a fost dintotdeauna bogat în tradiții și obiceiuri populare, în practici simbolice, manifestări culturale, sau chiar în mișcări religioase, în memorii, idei, cuvinte, evenimente menite să ajute la formarea identității comunității noastre.

Cuvântul „tradiție” provine din lat. traditionem, acc. traditio = a înmâna, a da mai departe, astfel că ne revine datoria de a transmite din generație în generație, chiar și în ciuda globalizării, tradițiile culturale, unele tradiții parcă desprinse din basme.

Obiceiurile și tradițiile ascund înțelesuri profunde despre relațiile umane dar și despre relațiile oamenilor cu natura.

Acestea se exprimă prin muzică, coregrafie, limbaj mimico-gesticular, având rolul de a marca cele mai importante momente din viața noastră.

Dacă ar trebui să diferențiem categoriile de obiceiuri și tradiții românești, am putea spune că există tradiții și obiceiuri care marchează diferite evenimente, fie religioase, fie legate de munca agricolă, care se derulează de-a lungul anului, precum și tradiții și obiceiuri care atestă principalele evenimente din viața omului, nașterea, căsătoria și moartea.

Datinile și obiceiurile calendaristice sunt dominate de cele două mari festivități ale renașterii: sărbătorile de iarnă (Crăciun, Anul Nou, Bobotează) și sărbătorile de primăvară (Floriile și Paștele).

Cu alte cuvinte, obiceiurile calendaristice, sunt legate direct sau indirect de muncile de peste an, de sărbătorile religioase și în plus, sunt legate de viața și bunăstarea individului, familiei și colectivității.

Aceste obiceiuri au un caracter ciclic, adică se repetă în fiecare an la anumite date fixe ale calendarului.

Deoarece atât colindatul cât și uratul sunt activități de grup, în perioada premergătoare sărbătorilor se practică obiceiul ,,strânsurilor” la casa unuia dintre membri sau la fiecare pe rând, pentru a se memora textul și regia apropiatelor evoluții. Acestea sunt un fel de ,,șezători de post”, de la care nu lipsesc însă băutura și voia bună, amândouă servite cu moderație.

Obiceiurile de iarnă au un repertoriu tradițional foarte bogat care variază de la o zonă etnografică la alta și cuprinde: colinde, dansuri, teatru popular, urări cu plugușorul sau cu sorcova și altele.

Credințele și superstițiile sunt la baza obiceiurilor și influențează viața oamenilor, ele persistând încă în unele zone din Maramureș. Astfel, nu se dă cu mătura de Crăciun, nu se spală rufe și nu se dă nimic cu împrumut. De asemenea, se dă de mâncare pe săturate animalelor din gospodărie, inclusiv câte o bucățică de aluat dospit, despre care se crede că le va feri de boli. Tot în Ajun, sătenii pun o potcoavă într-un vas cu apă, gospodarul este cel care bea întâi, apoi vitele astfel încât să devină tari. Se crede că dacă găinile mănâncă din sită, ele vor face mai multe ouă.

Dintre toate acestea, Sărbătoarea Crăciunului s-a transformat în cea mai mare sărbătoare religioasă a anului, dedicată Nașterii lui Iisus Hristos. În recuzita de sărbătoare, prin filieră germană directă, a pătruns și la noi obiceiul Bradului de Crăciun, bogat împodobit și iluminat feeric, nelipsit astăzi din nicio casă.

Prilej de mare sărbătoare în satul românesc este întâmpinarea Anului Nou, când se merge cu Sorcova, cu Plugușorul, cu Buhaiul sau cu Semănatul și au loc numeroase manifestări mimice și dramatice populare care derivă din practici primitive și rituri magice.

Din punctul meu de vedere, obiceiurile de iarnă sunt unice în România și constituie o parte fundamentală a repertoriului folcloric. Mai mult decât atât, sunt convinsă că păstrarea datinilor este foarte importantă pentru supraviețuirea autenticității unui neam și trebuie să fie transmisă și în viitor. În ceea ce privește obiceiurile legate de momentele importante ale vieții omului, interesul îndeplinirii obiceiului cade, înainte de toate, asupra individului și a familiei lui.

6

Tradiții și obiceiuri în legătură cu nașterea În tradiția românilor din Transilvania, Banat și Oltenia, rolul moașei la botez este foarte important. Ea duce copilul la biserică și spune: „duc un păgân și voi aduce un creștin", iar la întoarcere spune: „am dus un păgân și am adus un creștin". Nașii, când iau copilul de la moașă, pun un ban de argint jos pentru a o plăti.

Prima baie: în apa primei băi se pun diferite obiecte care să îi ofere copilului oportunități în viață.

Conform tradiției, moașa scoate banii din cădiță, se duce și pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv.

Când copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, exista obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele în Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul sa mai fie „recunoscut” de respectiva primejdie. Acest obicei implica si ideea „morții și a reînvierii” copilului.

Tradiții și obiceiuri în legătură cu căsătoria Întreaga desfășurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape principale: logodna, nunta și obiceiurile de după nuntă.

Chemarea la nuntă se făcea sâmbătă de către unul sau mai mulți flăcăi, rude sau prieteni ai mirelui, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Ei colindau satul însoțiți de un taraf de lăutari care cânta cântecul chemării.

Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei și le făceau cuvenita poftire.

Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nunții era sosirea alaiului mirelui la casa miresei. Erau întâmpinați de obicei cu diferite „ostilități” sau probe pe care mirele trebuia să le treacă astfel încât să ajungă la mireasa.

Lumea se așeza apoi la masă și se ospăta, ascultând cântecul lăutarilor. După masă urma despărțirea miresei de casa părintească, iertăciunile miresei. În odaia curată se așternea jos un covor pe care se așeza o pernă. Mirele și mireasa îngenuncheau pe pernă cu fața spre răsărit.

La plecare spre casa mirelui acestuia i se punea de asemenea diferite piedici astfel încât să dovedească că este apt să poată îngriji viitoarea familie. Până nu de mult aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze, mărăcini pe cale și chiar bătăi. Mai târziu și astăzi tot mai des, ele sunt simbolice și sunt privite cu umor.

Primirea miresei în noua familie era un act solemn, însoțit de o serie de rituri. La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mâini și, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. În alte locuri, la casa mirelui nuntașii erau întâmpinați cu pâine și sare sau boabe de grâu sau orez care se aruncau asupra lor în semn de belșug.

7

Tradiții și obiceiuri în legătură cu moartea Moartea era anunțată nu numai neamurilor si vecinilor, ci și întregii comunități. Se trăgeau clopotele într-un anumit fel iar în regiunile de munte se suna din bucium. În alte locuri se punea la poarta celui mort o năframă ori bărbații din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Mortul era apoi pus pe laviță sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-și ia rămas-bun. „Despărțirea” mortului de familie și de casă, de gospodărie, constituia partea esențială și dura, de obicei, trei zile.

Priveghiul – durează, de obicei, două nopți si se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în mediile folclorice tradiționale, credința că mortul trebuie păzit.

Dincolo însă de rolul ei de prezervare a identității, tradiția dă seama de bine, adevăr și frumos, virtuțile clasice fără de care existența noastră nu mai denotă umanitate. Binele conservat prin tradiție este cel al moralității, al distincției dintre bine și rău, mai clare și mai percutante decât ar putea-o face orice altă învățătură.

Până la urmă, tradiția ne duce înapoi și ne reface legătura cu moștenirea lăsată de adevărații întemeietori. Niciunde nu regăsim de exemplu urma dacilor precum în căluș, în care putem citi demnitatea și vigoarea neamului.

Tradiția este așadar chiar mai mult decât o seamă de virtuți, este calea prin care să ne redescoperim demnitatea, prin care să ne afirmăm valoarea și prin care să stăm cu capul sus. Un neam ca al nostru, care deține o asemenea comoară, nu are voie să fie umil și aplecat, indiferent cum ne-ar dori unii și alții.

Tocmai de aceea avem nevoie de tradiții, ca să ne așezăm la locul care ni se cuvine și care nu este mai prejos decât cel al altor neamuri. Ba chiar dimpotrivă4...

Prof. înv. primar, Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău 4

Bibliografie: Laureanda. Giulia Romito. Matricola, Relatore. Prof. Univ. Dr. Cristian Luca, "Folclorul în România- Obiceiurile de iarnă în Maramureș", 2019 Iosefina Blazsani-Batto, "Sânzienele"- Crestomație, Editura Limes, Florești, 2020 Ion Ghinoiu, "Sărbători și obiceiuri românești", București, Editura Elion, 2003 http://www.traditieialomita.ro/obiceiuri/cu-data-fixa/colinde-si-obiceiuri-de-iarna/

8

Tradiții și obiceiuri din Muntenia Muntenia este teritoriul situat în sudul României, regiunea estică a vechii Valahia (sau Țara Românească). După cum îi spune și numele, ocupă ținutul de sub munte, fiind delimitată de lanțul carpatic, Dunăre și răul Olt. Cuprinde județele Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău, Brăila, Ialomița, Călărași, Ilfov, Giurgiu, Teleorman și municipiul București. În Antichitate, Muntenia a fost locuită de geți, apoi a fost parte componentă a regatului dac al lui Burebista. De-a lungul timpului, valurile de popoare migratoare au determinat stabilirea unei populații destul de reduse în această zona; abia în secolul al XIV-lea, când s-au pus bazele Țării Românești, au început să vină grupuri de români sud- dunăreni, bulgari și greci. Influență slabă a grupurilor etnice și lipsa efortului de a impune propriile valori și obiceiuri au făcut că în Muntenia să se păstreze mai puține tradiții. Cu toate acestea, dacă vizitezi satele, vei întâlni câteva dintre cutumele care au rezistat trecerii timpului.

Tradiții de iarnă. Crăciunul și Anul Nou în Muntenia În Muntenia, atmosfera sărbătorilor de iarnă se face simțită începând cu ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie), când copiii așteaptă nerăbdători cadourile din ghetuțe. Până în Ajunul Crăciunului, gospodării se ocupă cu tăierea porcului, femeile fac curățenie în casă și în curte, iar cei mici învață colinde și împodobesc bradul. Ulițele satelor sunt învăluite de mirosuri apetisante și de cântece vesele care anunță nașterea lui Iisus. În această perioada, muntenii nu uită nici de cei care nu se mai află printre ei; în județul Argeș se păstrează obiceiul colindelor: în seară de Ajun, sătenii își dăruiesc unii altora covrigi, vin și țuică fiartă, pomenind numele celor morți. În apropierea Crăciunului se formează diferite cete de colindători care merg să vestească sărbătoarea și să ureze gazdelor sănătate, belșug și noroc. Tipică Munteniei subcarpatice este ceață de fete care colindă în special flăcăii; odinioară, doar bărbații neînsurați îndeplineau acest obicei. Mai actuale sunt grupurile mixte și cele formate din membrii familiei, care vizitează cu precădere rudele, prietenii și vecinii. Ritual plin de culoare și originalitate, colindatul are rolul de a îndepărta spiritele rele și de a aduce prosperitatea.

Prima zi de Crăciun se petrece alături de familie, în jurul bradului și a mesei încărcate de bunătăți. Înainte de degustarea bucatelor, gospodinele pregătesc apă norocului, o infuzie de plante (mușcată, mentă, levănțică) amestecată cu agheasmă, cu care stropesc casă. Obiceiul se repetă timp de 7 zile dacă familia a fost greu încercată înainte de Crăciun. De asemenea, în satele din Argeș, bărbații aruncă în foc un braț de paie, spunând câteva cuvinte menite să atragă bogăția: “Atâtea paie, atâția miei, atâția purcei, atâția boi, atâtea oi, atâtea vaci, atâția turmaci (viței).” Se spune că în această zi nu trebuie să împrumuți nimic din casă, altfel vei alungă norocul. Sărbătoarea nașterii lui Iisus este simbolul vieții, al bunătății și speranței, perioada în care oamenii își îndreaptă atenția către valorile spirituale, dar și către comunitate.

De Anul Nou, muntenii păstrează o tradiție foarte veche, de altfel întâlnită în toată țară: "Capra". În această zonă, "Capra" poartă numele de "Brezaia" și are o semnificație care se pierde în negura vremurilor.

Sătenii spun că măștile populare extrem de expresive sunt întruchiparea sufletelor celor decedați care au revenit pe pământ; în ele sunt adunate spaimele, arhetipurile și legăturile cu lumea spiritelor, iar jocul lor reprezintă alungarea vechiului an și regenerarea. Spectacolul foarte colorat și vesel îmbină dansul, jocul, dialogurile comice, cântecele și urările, scoțând la suprafață și unele ironii și aluzii ținute în frâu de-a lungul

9

anului. Tinerii dau în vileag greșelile sătenilor și îi scot în evidență pe cei mai păcătoși dintre ei; unii se simt rușinați, alții râd pe seama celor vizați, bucuroși că au scăpat de gură lumii. În acest timp, "Capra" scoate sunete stridente care anunță moartea și renașterea, ciclu aflat în strânsă legătură cu practicile agrare. Anul Nou este celebrat cu gânduri bune, bucurii și cu speranța că va aduce sănătate, noroc și prosperitate.

Tradiții de Paște în Muntenia Paștele este în primul rând o sărbătoare de suflet, un moment care amintește de iubirea divină și de miracolul învierii. Obiceiurile păstrate în această perioada sunt mai puține, importante fiind valorile spirituale și semnificația lor pentru creștini. În Săptămâna Mare, gospodinele înroșesc ouăle și pregătesc mâncărurile tradiționale cu care îi vor servi pe musafiri. De pe masă și din coșul pascal nu lipsește în niciun an pască, aliment care face aluzie la trupul lui Hristos. În Muntenia, pască este deseori înconjurată de zimțișori, având formă unui soare care oferă vitalitate oamenilor și naturii.

La denia din Joia Mare, fetele și băieții vin la biserica aducând o sfoară; după fiecare evanghelie citită fac un nod și își pun o dorință. Sfoară cu cele 12 noduri se pune sub pernă în noaptea de joi spre vineri pentru că tinerii să-și viseze jumătatea. De asemenea, dacă una dintre dorințe se îndeplinește, nodul corespunzător se desface. Mai există obiceiul că fetele nemăritate să ascundă mătrăgună sub pragul bisericii; dacă preotul trece peste ea, vor avea noroc în dragoste tot anul. În seară Învierii, credincioșii de toate vârstele merg la slujbă, încercând să uite de supărări și să-și regăsească pacea sufletească. Se spune că fetele trebuie să păstreze lumânarea primită în biserica și s-o aprindă pentru câteva momente în timpul evenimentelor fericite din viață lor; respectând tradiția, vor fi bine văzute de ceilalți și vor avea parte de reușite. Enoriașii care nu merg la slujba îndeplinesc în prima zi de Paște un ritual menit să-i purifice: se spală pe față cu apă proaspătă, în care pun un ou roșu, un ou alb și o monedă de argint.

Această datină este considerată aducătoare de belșug, sănătate și energie; abia apoi familia se așază la masă, bucurându-se de sărbătoarea pascală, de cadouri și de preparatele delicioase. Obiceiurile de Paște din Muntenia și-au pierdut însemnătatea sau au fost uitate în timp, lăsând locul unei celebrări liniștite și armonioase.

10

Tradiții de nuntă în Muntenia Obiceiurile de nuntă din Muntenia se întâlnesc cu precădere în zona rurală, acolo unde bătrânii satului îi învață pe tineri rânduiala unui astfel de eveniment. Respectate, acestea aduc noroc și viață prosperă cuplului, marcând într-un mod cât mai festiv întemeierea noii familii. În dimineață nunții, se obișnuiește că mirele și câțiva prieteni apropiați să împodobească doi brazi cu fructe, colaci, clopoței, panglici și hârtie colorată; unul dintre ei este legat la poartă nașilor, iar celălalt este dus la casă miresei. După nuntă, acesta din urmă este așezat în curtea tinerilor căsătoriți pentru a atrage belșugul și sănătatea.

Mirele și mireasa nu se întâlnesc înainte de slujba religioasă; fiecare merge la casă părinților și se pregătește pentru nuntă. Tânăra față este gătită de către nașă, soacră mică și domnișoarele de onoare; ele îi pun voalul și o dau cu parfum, având grijă că mireasă să fie atrăgătoare pentru soțul ei. În acest timp, cavalerul de onoare îl bărbierește pe mire, un gest care simbolizează inițierea bărbatului în viața de familie.

O altă datină specifică este ruperea turtei, un colac mare, frumos ornamentat, pe care nașa îl rupe deasupra capului miresei. Se spune că este semnul bogăției și că toți nuntașii trebuie să mănânce din ea. Apoi se dansează "Nuneasca" (hora miresei), ocazie cu care soacra mică oferă cadouri nașilor și socrilor ca semn al bucuriei prilejuite de măritișul fetei.

De asemenea, mai există obiceiul că mireasă împreună cu un fecior să ude alaiul. De la casa tinerei, ei se opresc în dreptul celei de-a treia fântâni spre răsărit; aici băiatul scoate apă cu un ulcior, iar mireasa îi stropește pe nuntași cu un buchet de busuioc și un prosop ud. Repetată de trei ori, tradiția este menită să aducă noroc de căsătorie pentru tineri.

După ceremonia religioasă, unde cuplul primește binecuvântarea preotului, nuntașii dau startul petrecerii. Muzica, dansurile populare și mâncărurile tradiționale sunt nelipsite, sugerând intrarea familiei în comunitate și împărtășirea acelorași valori.

Un moment care face întotdeauna spectacol îl constituie jucatul găinii: o femeie dansează în față nașului ducând pe o tavă o găină friptă și împodobită; nașul trebuie să negocieze prețul ei sau să încerce să o fure. Oricare ar fi rezultatul, găina este apoi împărțită tuturor participanților la eveniment.

Spre sfârșitul petrecerii, se îndeplinește un obicei care îi amintește miresei că a intrat în rândul femeilor măritate; nașa îi scoate voalul, cedându-l domnișoarei care a prins buchetul, și îl înlocuiește cu un batic.

Chiar dacă sunt mai puțin numeroase, tradițiile din Muntenia înfrumusețează nunta și creează o atmosferă de sărbătoare. Ele scot în evidență rolurile bărbatului și ale femeii și principiile pe care trebuie să le adopte nouă familie.

11

Tradiții din timpul anului în Muntenia Dragobetele este sărbătoarea românească a iubirii, anunțând sosirea primăverii și un an rodnic. În Muntenia, fetele strâng apă de pe florile de fragi și o folosesc pentru a-și păstra frumusețea. Tinerii petrec în aer liber, în jurul focurilor, bucurându-se de soare și de primele flori. Se spune că cine nu serbează această zi va fi singur tot anul.

Rusaliile (sau Pogorârea Sfântului Duh) se sărbătoresc duminică, la 50 de zile după Paște. În satele muntenești, mai ales în Argeș și Muscel, tinerii îndeplinesc un ritual cu origini dacice. Dăruindu-și unii altora farfurii decorate pline cu pâine și colivă, băieții și fetele se înfrățesc. În trecut, acest obicei avea loc în biserica, unde preotul citea rugăciuni pentru a întări legăturile dintre tineri.

Filipii sunt sărbători sătești legate de lupi și de superstițiile populare referitoare la aceștia. Se țin în fiecare anotimp, având date diferite în funcție de regiune: "Filipii de vară" (29 iunie), "Filip cel șchiop" (21 octombrie), "Filipii de toamnă" (14- 30 noiembrie), "Filipii de iarnă" (la sfârșitul lunii ianuarie), "Nedeia lupilor" (16 ianuarie). Cei care respectă "Filipii" vor fi feriți de pagubele pricinuite de lupi și de prădători. În aceste zile, femeile nu scot cenușă din casă, considerându-se că lupoaicele se hrănesc cu tăciuni aprinși și devin mai fertile. De asemenea, lângă coș se atârnă o secera sau un topor pentru a ține animalele periculoase departe de casă.

Universul rural muntean are un farmec aparte, ascuns în peisajele pitorești și în sufletele calde ale sătenilor. Sărbătorile petrecute în această zonă îți vor dezvălui simbolurile tradițiilor și frumusețea vieții trăite după vechile obiceiuri.5 Prof. înv. primar, Gheorghe Elena Laura și Prof. înv. primar, Toth Ionela Liliana, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău

5

Bibliografie: 1. Elena Lupșan, "Portul popular", Editura Didactică și Pedagogică, 2006; 2. Iuliana Băncescu, "Obiceiuri tradiționale din România", Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Naționale, 2006; Adevărul.ro România-travel-guide.ro

12

Tradiții și obiceiuri buzoiene Fără tradiție nu există cultură: nici omul simplu, nici geniul nu pot crea nimic fără tradiție. Omul fără tradiție este ca pomul fără rădăcini. Numai pentru aceste motive, copiii trebuie să-și cunoască, să păstreze și să transmită următoarelor generații obiceiurile și tradițiile locale și naționale.

Obiceiurile înrădăcinate în viaţa oamenilor, comunică o poezie netăgăduit de frumoasă. Obiceiul este o deprindere câştigată prin repetarea deasă a aceleiaşi acţiuni. Obiceiurile, datinile, cântecele, însoţesc viaţa omului de la naştere până la moarte. Judeţul Buzău este foarte bogat în obiceiuri şi tradiţii.

Situat între cotul Carpaților și porțile Bărăganului, Județul Buzău conservă încă obiceiuri, tradiții, jocuri și cântece străvechi, în forme aproape nealterate, cu rădăcini pierdute în negura veacurilor. Vatra folclorică străveche, Buzăul a constituit o punte de legătură și de interferență a creației populare locale cu folclorul din zonele Moldovei, Ardealul și Munteniei. Elementele de influență, departe însă de a dizolva fondul originar, au fost grefate pe elementul existent aici și au fost asimilate creator, în sensul integrării lor într-o concepție estetică proprie. Așadar, sub multiplele ei forme de manifestare, creația populară buzoiană a coexistat în interiorul creației populare românești cu amprenta specifică pe care i-au conferit-o oamenii, locurile și evenimentele social-istorice.

Obiceiurile, datinile, meșteșugurile, componente ale culturii populare s-au transmis din generație în generație, s-au îmbogățit și diversificat, iar consemnarea lor în prezent atestă o viețuire continuă a poporului nostru, care și în perioade de vicisitudini istorice a știut să-și păstreze ființa și cultura pe aceste meleaguri.

Ca în oricare alt județ, la Buzău nu lipsesc tradițiile destinate sărbătorilor de iarnă. Datinile și obiceiurile diferă de la o zonă a județului la alta dar toate au un lucru în comun, îi apropie pe oameni cu ocazia celei mai importante sărbători din an și îi îndeamnă la bunătate și la fapte bune.

Colindele antifonice Într-o comună din Buzău se păstrează o tradiție unică.

Colindele antifonice, cântate de feciorii și bătrânii satului răsună în comuna Smeeni în ajunul Crăciunului. Cântarea antifonică este, pe înțelesul tuturor, o întrebare și un răspuns. Grupul de colindători se împarte în două, cei bătrâni și cei tineri și se așază față în față. O parte a cetei, de obicei cei tineri, îi întreabă prin versurile colindului pe bătrâni, care le răspund. Practic, colindul este început de o parte a cetei, ceilalți preiau ideea și o dezvoltă, iar la finalul colindului, vor cânta cu toții.

Ceea ce face colindul antifonic să fie special, sunt versurile care diferă de la o casă la alta, astfel încât cel colindat aude altceva decât vecinul lui. Mai mult de atât, ele sunt alese în funcţie de gazde. Dacă, de exemplu, la casa colindată locuiește o fată nemăritată aceasta va auzi un colind special, la fel se va întâmpla și dacă gazda este un bătrân, un fecior etc. În total sunt zece cântece pe care ceata de colindători le-au preluat de la străbuni și pe care le vor fredona pe rând.

Odinioară, tradiția era puțin diferită. Colindătorii din Smeeni, adică bunicii sau străbunicii tinerilor care sunt astăzi, vizitau numai gospodăriile cu fete tinere, de măritat, cu urarea ca fecioarele să îşi găsească ursitul în anul ce vine.

Colindătorii din Smeeni au și straie alese special pentru acest moment. Ei poartă pe cap căciuli negre țuguiate din astrahan, au la gât fulare albe, șubă sau haină scurtă de dimie neagră, pantaloni din lână negri și sunt încălțați cu cizme negre din piele, înalte până la genunchi. Aceste costume sunt păstrate din moși-strămoși, și au fost transferate de la generație la alta. În plus, ca obiect ritual, au o coada din lemn de bambus sau trestie, împodobită cu canafi colorați dar și panglici multicolore. La finalul colindului, ceata ridică în sus obiectul ritual ceea ce semnifică alungarea spiritelor rele și alungarea anului vechi, precum și așteptarea anului nou, mai bogat și plin de sănătate.

13

În comuna Smeeni mai există o singură ceată de colindători, asta în timp ce acum 10 ani erau cel puțin șapte cete. Tradiția este însă dusă mai departe de 12 tineri din sat care merg anual să colinde localnicii dar și instituțiile din oraș.

Plugușorul Poate cea mai cunoscută tradiție din zona Buzăului, este mersul cu plugușorul. Această tradiție străveche este respectată atât de copii dar și de feciorii din sat. Primii care pornesc la colindat cu plugușorul sunt copiii, care se adună în grupuri și merg din casă în casă.

Imediat ce gazda îi primește în curte aceștia se așază sub geam și încep să colinde: ”Aho, aho, copii si frați,/ Stați puțin și nu mânați,/ Lângă boi v-alăturaţi şi cuvântul mi-ascultați”.

Uneori, în timp ce colindă, aruncă cu grâu sau porumb pentru atragerea unei recolte bogate. La final, stăpânii casei îi servesc cu cozonac sau turte. În vremurile de demult plata pentru colind erau fructele strânse peste vară, nuci sau colaci, dar de câțiva ani, colindătorii primesc bani.

Următorii care merg cu plugușorul sunt flăcăii satului. În cele mai multe zone acesta este ”plugul mare”, pentru că cei care participă sunt băieții neînsurați, care depășesc vârsta de 18 ani. Potrivit tradiției, ceata de colindători care merge din casă în casă este însoțită de un plug, la care sunt înhămați doi boi puternici. Întregul alai face zgomot din clopot pentru a alunga spiritele rele, iar pe drum fac o brazdă, pentru a verifica fertilitatea pământului. O brazdă era trasată și la casele mai mari cum ar fi la preot sau la primar. După ce terminau tot satul de colindat se făcea spartul cetei, când feciorii împărțeau banii și bucatele primite sau îi foloseau pentru a da o petrecere mare.

Steaua Mersul cu Steaua este un obicei care încă se practică în toate zonele Buzăului. Înainte de Crăciun, în toate satele din Buzău, băieții merg din casă în casă povestind în versuri povestea nașterii lui Iisus Hristos.

Ceata de colindători este formată din trei băieți, cifră simbolică, reprezentând numărul Magilor care au venit cu daruri la ieslea unde s-a născut Mântuitorul. În general, steaua are în centru o icoană a Maicii Domnului cu pruncul Iisus, și de jur împrejur niște brațe ce imită razele unei stele, realizate din lemn sau sârmă pe care se împletesc decorațiuni din hârtie colorată, beteală, și se atașează clopoței sau zurgălăi. Se termină cu o coadă lungă din lemn pe care o ține un copil, ce manevrează steaua. În cele mai multe dintre zonele Buzăului, ”stelarii” sunt primiți în casă, acolo unde și colindă, ceea ce înseamnă că gazdele l-au primit pe Iisus în locuința lor. Cei mici rostesc în general ”Steaua sus răsare” pentru că este cel mai simplu de memorat, în timp ce colindătorii mai mari cântă ” Trei crai de la răsărit”.

Baba și unchiașul În multe dintre satele din zona de munte a Buzăului, oamenii sunt colindați de două personaje inedite.

Doi feciori din sat lasă pentru o zi straiele tinerești și îmbracă haine pentru persoane bătrâne și devin baba și unchiașul satului. Bătrânul va lua haine închise la culoare, pantaloni ponosiți și pe cap o cușmă veche.

Perechea lui, baba, va purta haine la fel de vechi, de obicei un ilic lucrat la mână și o băsmăluță pe care și-o va lega în barbă.

Baba și unchiașul pornesc din capătul satului, însoțiți de o ceată de colindători tineri. Când cele două personaje intră în curte vor dansa prima dată împreună, dar mișcările celor doi erau greoaie și lente.

14

După acest moment, în timpul colindatului, baba și unchiașul scoteau la horă fetele tinere din sat și se făcea un fel de schimb de puteri. Energia tinerilor ajungea la cei doi bătrâni și înțelepciunea dobândită în timpul vieții ajungea de la bătrâni, la tineri. Acesta este și primul scop al acestui colindat cu baba și unchiașul.

Prin dansul tinerilor cu cei bătrâni, și transferul acesta de energie se restabilește ordinea la final de an. Al doilea scop al colindului este alungarea spiritelor rele.

Colindul cu baba și unchiașul nu a fost la început făcut doar în perioada sărbătorilor de iarnă ci oricând un om din sat murea. Cele două personaje, baba și unchiașul, mergeau la casa omului și pentru a alunga spiritele rele din jurul locului care ar fi putut captura sufletul mortului.

Sorcova Un alt obicei cunoscut din zona Buzăului este Sorcova. În prima zi a anului, pe ulițele din Buzău se aud râsetele și chicotelile fetelor care pleacă cu sorcova. Cu Sorcova mergeau doar fetele mici pentru că erau neprihănite și fără de păcat și astfel urarea era primită mai bine. Acestea pornesc de dimineață, din capătul satului și trec pe la fiecare gospodărie unde vor ura.

Ziua de 1 ianuarie nu este aleasă întâmplător. În vechime, anul agrar era la începutul anului calendaristic. Urarea ”sorcovițelor” venea exact la începutul anului pentru ca gospodarii din sat să înceapă aratul și semănatul încărcați cu energia micilor colindătoare.

Inițial a fost o crenguță înflorită sau abia înfrunzită după ce a fost pusă în apă și la lumină, într-o încăpere cu căldură. Pentru că acest proces era dificil și de multe ori nu reușea, sorcova s-a transformat în crenguțe de brad împodobite și mai nou sunt niște bucăți de carton împodobite cu hârtie creponată și beteală.

Fetele care merg cu sorcova primesc bani, sume mai mari la casele bogate și câțiva bănuți, la cele sărace. La finalul zilei se face spartul cetei, în cazul în care erau mai multe fetițe iar acestea își împărțeau banii strânși.

Moș Ajunul sau ”Bună dimineața” Cu "Moș Ajunul" sau ”Bună dimineața” se merge în momente diferite în zonele județului. În partea de Nord a județului copiii merg în seara de Ajun, pe data de 23 decembrie, în timp ce în zonele mai joase colindătorii merg în dimineața zilei de 24 decembrie. Colindul vestește nașterea lui Iisus Hristos și explică în termini populari elemente din Biblie.

Colindătorii merg din casă în casă pentru a anunța că s-a născut Mântuitorul. Toții copiii din sat, uneori și adolescenți, merg la toate casele din sat, fără excepție și întreabă din poartă dacă primesc cu colindul. Gazdele ies în prag și după ce aprobă intrarea în curte și ascultă colindul, pregătiți cu bucate și fructe pentru colindători.

Mersul cu Capra În unele zone ale județului Buzău, de Anul Nou, se merge cu Capra. Un flăcău din sat se îmbracă cu un costum multicolor, își pune coarne, având între ele panglici colorate, clopoţei şi un bot din lemn, asemănător cu al cerbului, clămpănind încontinuu.

Umblatul cu Capra la sfârşitul anului vechi este un fel de bilanț al activităţii locuitorilor din sat. Capra rostește un monolog în care îi ironizează pe cei leneși, care nu au adunat grâne multe, dar și pe cei care mint, sunt răi sau fac rele. Vorbele caprei sunt însă de laudă atunci când gazdele sunt oameni gospodari și harnici.

15

Târgul Drăgaica La jumătatea lunii iunie, Buzăul se îmbracă în straie de sărbătoare. Negustori din toate zările, dansatori de pe toată Valea Buzăului și oameni adunați din toate zonele se adună pentru Drăgaică.

Târgul Drăgaica este o sărbătoare cu tradiție din Buzău, care începe pe 12 iunie și se termină în ziua de Sânziene, pe data de 24.

Despre târgul de la Buzău s-a auzit în toată Europa încă din secolul al XV-lea, pentru că este așezat la întâlnirea drumurilor comerciale care legau Dobrogea cu Brașovul și toată Transilvania, și toată Moldova cu Țara Românească. În acele vremuri nu exista om care să treacă în oricare dintre aceste direcții și să nu oprească preț de câteva ore să admire marfa comercianților, horele flăcăilor și mulțimea de oameni. În acea vreme, târgul de la Buzău era numit "iarmaroc" și avea un rol foarte important în comerțul cu lână. Mai mult, aici se vindeau cereale, animale și tot felul mărfuri. Tot aici s-au făcut cunoscute și celebrele bucate din Buzău, cârnații de Pleșcoi, covrigii de Buzău, vinul de la Pietroasele și alte produse locale, care au fost gustate de-a lungul anilor de vizitatorii târgului care le-au dus faima mai departe. De importanța acestui târg au menționat și scriitori istorici, cum este cazul lui Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”.

Pe lângă importanța comercială, târgul de la Buzău are și o semnificație simbolică. Ultima zi, 24 iunie, este și ziua strângerii recoltelor sau Sânzienele, cum sunt numite în popor.

Mai demult, în această zi, aveau loc o mulțime de ritualuri de dimineață până seara, ca răsplată pentru grânele îmbelșugate. Fetele se îmbrăcau în port popular, își puneau coronițe din flori de câmp pe cap și la brâu și se îndreptau spre câmpul cu rodul cel mai bogat. De acolo, culegeau spice pe care le aduceau în sat, unde încingeau o horă, iar petrecerea dura până dimineață. În același mod, în vremurile de demult, când se termina Târgul Drăgaica, în ultima zi se încingea cea mai mare petrecere. În prezent, Târgul Drăgaica este organizat anual la Buzău între 12 și 24 iunie. În continuare se adună comercianți din toată țara și, mai recent, a fost realizată și o alee a meșterilor populari din Buzău și a producătorilor locali. Vizitatorii târgului pot cumpăra ii, costume populare și pot gusta o mulțime de bucate din zona Buzăului. În prezent, târgul este foarte apreciat de copii, pentru că sunt o mulțime de carusele și standuri cu dulciuri. Dacă mărfurile s-au mai schimbat, un singur lucru a rămas același chiar dacă au trecut multe secole: distracția și voia bună. Așa cum se obișnuiește, în ultima zi de Drăgaică, pe 24 iunie, are loc un spectacol de muzică populară dar și ușoară, iar oamenii se distrează, dansează și se bucură de atmosferă. 6

Prof. înv. primar Lazăr Georgeta Mihaela- Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”, Buzău 6

Bibliografie I. Nicolau, "Ghidul sărbătorilor româneşti", Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998; T. Pamfile, "Mitologie românească", Ed. All, Bucureşti, 1977; Tătaru M., "Iarna la români. Culegere de tradiții și obiceiuri de iarnă", Ed. Rovimed, București, 2008

16

Obiceiuri și tradiții din zona Buzăului Aflat între cotul Carpaţilor şi porţile Bărăganului, Judeţul Buzău păstrează încă obiceiuri, tradiţii, jocuri şi cântece străvechi, în forme aproape neschimbate, cu rădăcini pierdute în negura veacurilor. Vatra folclorică străveche, Buzăul a constituit o punte de legătură a creaţiei populare locale cu folclorul din zonele Moldovei, Ardealului şi Munteniei. Elementele de influenţă au fost grefate pe elementul existent aici şi au fost asimilate creator, în sensul integrării lor într-o concepţie estetică proprie. Aşadar, sub multiplele ei forme de manifestare, creaţia populară buzoiană a coexistat în interiorul creaţiei populare româneşti cu amprenta specifică pe care i-au conferit-o oamenii, locurile şi evenimentele social-istorice.

Un element etnografic distinct este portul popular specific buzoian, care mai poate fi admirat astăzi mai mult în colecțiile muzeale sau la sărbători, în zonele cu tradiții folclorice. Costumul popular buzoian se înscrie în tipul carpatic, ale cărui origini se află în portul populației dacice. Costume populare în formă nealterată mai pot fi întâlnite în zonele de munte (Gura Teghii, Chiojdu, Cătina, Calvini), pe Valea Râmnicului (Podgoria, Pardoși, Puiești), dar nu numai…

Portul femeiesc din zona de munte a judeţului se compune practic din două costume: unul de lucru şi unul de sărbătoare. Costumul de lucru era simplu, fără ornamente, iar cel de sărbătoare era frumos ornamentat, cu diverse motive, specifice zonei. Femeia împletea părul în două „coade” strânse la ceafă. Pe creştet se purta un fes roşu în zona Râmnicului Sărat, iar în zona Buzăului părul se lega cu un tulpan sub ştergarul de cap. A urmat marama din borangic, care se lega în diverse forme. Marama de Buzău prezintă în ornamentare unele afinităţi cu marama de Bran. Cămaşa încreţită la gât este cea mai frecventă, cea dreaptă din borangic apare rar şi mai ales în zonele de câmpie. Cămaşa încreţită, cu ornamentul de „altiţă” „creaţă” şi cu râuri pe mânecă cunoaşte două etape distincte: tipul vechi de cămaşă din secolul trecut, cu altiţă mică, încreţul alb şi râuri înguste, adeseori cu „chiezuri” pe mâneca foarte lungă, iar de la gura cămăşii se înşiră motivul de frunză stilizată, şi tipul nou, „cămaşa mocănească”, o replică a cămăşii vechi, având însă unele elemente de simplificare şi reducere în tehnica de cusătură şi o reducere a dimensiunilor, ceea ce îi scade din valoare.

Mâneca mai scurtă, terminată în volan are un ornament fie de râuri drepte, fie oblice, între care se intercalează motivul generalizat de „scară”. Ambele tipuri de cămaşă sunt cusute cu lână vopsită casnic cu acelaşi punct de cusătură buclată, dar totuşi diferenţiată, dat fiind fineţea cusăturii dese a cămăşilor vechi faţă de cusătura îngroşată şi mult reliefată a cămăşilor mocăneşti. Altiţa cămăşii este distinct împărţită în două porţiuni, ambele îngrădite separat cu „dusura”. O altă piesă componentă a ansamblului vestimentar femeiesc o reprezintă fota, numită „strecătoare”, cu fond negru, de dimensiuni mari, încreţită la spate, ornamentată mai simplu înainte de 1880, cu vergi la poale şi la capete, iar apoi cu motive geometrice, în sens vertical, alese cu mâna, în război. După 1900, fota a cunoscut o amplificare a decorului, ce ajunge să acopere întreaga suprafaţă a capetelor. Într-o fază ulterioară, varga de la poale începe să fie aleasă, luând aspectul unei borduri late. Fota de Râmnicu Sărat este unică prin organizarea decorului pe căpătâiele cu fond roşu, folosirea lânicii policrome şi a firului strălucitor metalic pentru alesăturile ce împodobesc extremităţile şi poala de la spate, ca un specific local al Buzăului. Varietatea fotelor, ornamentaţia diferită, bogată la unele, în culoare şi fir, care culminează cu fota din zona Buda-Dumitreşti, constituie elementul caracteristic al costumului de Buzău. Poalele se îmbrăcau pe sub fotă. Motivul ornamental care se observa mai jos decât fota era cusut şi ornamentat cu motive florale stilizate, sau colţişori croşetaţi în zona Valea Râmnicului. Betele care erau ţesute în patru iţe, se leagă peste fotă în zona brâului. Betele din Buzău, înguste, sunt alese în motive de „şerpi”, „ochiuri”, „berbec” etc. La capete au „canafi”.

Costumul bărbătesc se compune din căciulă sau pălărie, cămaşă, cioareci (ismene), brâu, bete şi curea, şi încălţăminte. „Căciula cu fund” este de format rotund. Pălăria supusă formei industriale nu are un specific local, are însă ca ornament una-două pene de păun. Cămaşa bărbătească, chiar şi cea de tip vechi, este ornamentată cu deosebită atenţie. În zonele de nord gulerul cusut policrom şi cu fir arată o asemănare cu cămăşile portului vrâncean. În zonele de sud cămaşa este ornamentată cu „sabace” şi cu cheiţe artistice în alb.

Cămaşa veche largă este înlocuită pe parcurs cu cămaşa cu platcă. Cioarecii sunt creţi pe picior („iţari”) când sunt subţiri, cei groşi fiind drepţi. Brâul costumului bărbătesc din zona Buda-Dumitreşti este 17

deosebit de fastuos („brâu în boboci”). În zonele din nord brâiele roşii sau albastre sunt purtate cu o curea ornamentată cu ţinte de cositor.

Costumele populare erau îmbrăcate în zilele de sărbătoare, dar și la evenimentele importante din viață. În comuna Glodeanu Sărat doamna profesor Frățilă Monoca a înființat ansamblul popular ”Vatra Glodenenilor” cu care a participat la diferite festivaluri și emisiuni de muzică populară și folclor. Copiii din ansamblu îmbracă cu mândrie costumul popular și duc mai departe minunatele noastre tradiții.

Cele mai importante evenimente din viaţa unui om – naşterea, creştinarea şi nunta – trebuie celebrate cum se cuvine, conform obiceiurilor și tradiţiilor. În ceea ce privește datinile, Buzăul se distinge printr-o multitudine de cutume. Întemeierea unei familii a reprezentat dintotdeauna unul dintre cele mai importante și deosebite evenimente din viața omului. Căsătoria este momentul ce face trecerea de la o viață lipsită de griji la o viață în care responsabilitatea deţine un rol important. Fiind un eveniment atât de important și atât de mult aşteptat, scenariul tradiţional este pregătit şi respectat până la cele mai mici detalii. Până ca nunta propiu-zisă să aibă loc, momente importante preced acest eveniment.

Peţitul este unul dintre aceste evenimente. După ce tinerii sunt convinşi că vor să trăiască o viață împreună, doar formalitățile îi mai despart de acest vis. Astfel, băiatul, împreună cu părinții și câteva rude, merge la familia fetei și o pețește, adică o cere în căsătorie. Băiatul știe că fata va accepta, deoarece, prin „iscoade”, a aflat că este agreat de viitorii socri. Dar, sunt și cazuri în care se întâmplă să fie refuzat. Îm acest ultim caz, flăcăul nu se împacă cu ideea refuzului, furând mireasa. De cele mai multe ori, furatul miresei se face la horă. Cu ocazia pețirii au loc și discuţii despre înzestrarea tinerei familii, discuții ce se concretizează prin semnarea unei foi de zestre. Tot acum se mai stabilelşte data nunţii, se aleg nunii, care sunt, de regulă, nașii de botez ai băiatului.

Evenimentul pețitului este succedat de un alt moment încărcat de emoții, logodna. Logodna constă întro petrecere și înseamnă, de fapt, recunoașterea publică a dorinței de căsătorie. Momentul mult așteptat, nunta, este pregătit așa cum se cuvine. Astfel, mirele împreună cu alți tineri merg prin sat și anunță fericitul eveniment, invitându-i pe localnici la nuntă. Dar, influența modernității a făcut ca acest obicei să dispară, el fiind înlocuit cu invitațiile tipărite. Duminică dimineața mireasa este gătită, iar la mire se strâng rudele. Se fixează brazii de nuntă în stâlpii porții de la intrare. Tot alaiul de nuntă, în frunte cu mirele, însoțiți de lăutari, se deplasează la casa nunilor. Pentru a se respecta cu stictețe tradiția, indiferent de ora la care ajung la nuni, se rostește salutul: „Bună dimineața și bine v-am găsit sănătoși”, răspunzându-se „Bună dimineața și bine ați venit.”, salut ce se va rosti pe tot parcursul desfășurării nunții. De aici, alaiul se îndreaptă spre casa miresei. Dar, surpriză! Mirele întâlnește o mireasă falsă (o bătrână urâtă, îmbrăcată în alb, cu fața acoperită).

Mirele o refuză și, în cele din urmă, își găsește adevărata mireasă ascunsă în casă. După ce aceste obiceiuri au fost îndeplinite cu seriozitate, nunta se îndreaptă spre biserică, care se oficiază la biserica din satul mirelui.

După ce cununia religioasă s-a terminat, mireasa aruncă buchetul de flori și fetele se îmbulzesc, convinse fiind că aceea ce-l va prinde se va căsători curând. După biserică, are loc petrecerea, nunta continuând și luni seara.

Joi, după nuntă, tinerii merg la nași cu plocon, în semn de mulțumire că i-au cununat. În satele buzoiene, nunta țărănească a reprezentat mereu un moment important, nu doar din viața mirilor, ci și a intregii colectivități. Etnografii și folcloriștii români declară nunta țărănească ca fiind cea mai complexă manifetare artistică din cultura populară tradițională. Şi obiceiurile de botez din regiunea Buzăului sunt destul de variate. Botezul copilului reprezintă un eveniment deosebit de important, marcându-l pe acesta, potrivit spuselor batrânilor, pentru tot restul vieţii.

Tocmai de aceea, obiceiurile de botez sunt destul de numeroase şi de variate. În primul rând, se obişnuieşte ca naşii de botez să se aleagă fie din familie, fie să se moştenească.

Conform tradiţiei, naşii de cununie trebuie să boteze doar primul copil, în timp ce pe al doilea îl vor boteza doar dacă aceştia vor.

Lumânarea de botez reprezintă lumina din sufletul fiecărui prunc botezat şi este obligaţia naşului.

Potrivit obiceiului, lumânarea trebuie să fie împodobită cu flori de crin, frunze de ferigă şi floricele din floarea miresei. Crinul este cunoscut de toţi credincioşii ca fiind floarea Maicii Domnului, în timp ce feriga se pune pentru ca puncul să aibă spor şi să fie sănătos ca bradul. Panglica sau faşa de botez nu trebuie să fie scurtă 18

pentru ca pruncul să nu se căsătorească prea repede, însă nici prea lungă pentru ca copilul să se căsătorească prea târziu.

Obiceiul cere ca naşii să pregătească pentru infăşatul pruncului o pânza albă, necusută şi nefinisată, deoarece şi Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos a fost înfaşat astfel. Odată cu săvârşirea botezului, naşii trebuie să pună copilului o cruciuliţă de argint la gât în timp ce naşa trebuie să infeşe copilul.

Pentru slujba de botez, părintii bebeluşului trebuie să aducă la biserică ulei şi vin pentru mirungere şi împărtăşanie. După ce este adus acasă de la biserică, bebeluşul este pus în pragul casei de naşa care obişnuia să îi spună mamei înainte ca aceasta să îl ia de jos: „Pagân mi l-ai dat, creştin ţi l-am adus”. Mai apoi se cerea tăiatul unei găini şi pregătirea unei supe cu taiţei şi a unei tocane din aceasta. În trecut, nu se obişnuia cu invitaţii la petrecerea de botez. După ce bebeluşul s-a născut, nu este bine să se vină cu daruri. De fapt, doar cei apropiaţi familiei vin să vadă micul copil. Aceştia aduc mâncare deoarece lăuza nu are voie să pregătească niciun fel de mâncare pentru şase săptămâni.

A doua zi după săvârşirea botezului are loc şi scoatearea din mir a copilului. În timpul ritualului îmbăierii, lumânarea de botez trebuie să ramână aprinsă, iar la sfârşit aceasta se stinge fie de tavan, fie de tocul uşii. Mai apoi, lumânarea se despodobeşte de toate elementele decorative şi se păstrează într-un loc uscat în poziţie dreaptă. De asemenea, aceasta nu trebuie să se încovoaie sau să se rupă.

Apa din cădiţă trebuie neaparăt să fie neîncepută, scoasă la răsăritul soarelui şi să conţină următoarele: flori (pentru ca bebeluşul să fie frumos), bani (să aiba cel mic avere), apă sfinţită (să fie la fel de curat ca aceasta), ou (să fie la fel de sănătos şi plin ca oul), pietre (să fie puternic), busuioc (să miroasă frumos), miere (să fie dulce), potcoavă (să aibă noroc), inel (să aibă părul creţ), pene (ca să fie la fel de uşor ca pana).

Apa în care a fost scăldat copilul se pune la rădăcina unui pom sau a unei plante, aflate pe un pământ curat. Tatăl copilului nu participă la acest ritual, căci el intră în casă numai după ce apa din scăldătoare a fost aruncată. Dintre barbaţi, la prima baie a pruncului putea participa doar naşul.

Obiceiurile şi datinile componente ale culturii populare s-au transmis din generaţie în generaţie, s-au îmbogăţit şi diversificat, iar consemnarea lor în prezent atestă o vieţuire continuă a poporului nostru, care şi în perioade de vicisitudini istorice a ştiut să-şi păstreze fiinţa şi cultura pe aceste meleaguri.7

Anton Ancuţa Liliana - Profesor pentru învățământul primar- Şcoala Gimnazială Glodeanu Sărat, Buzău

7

Bibliografie: 1. C. Brăiloiu, "Sărbători şi obiceiuri - Oltenia" - vol 1. Autor: ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCLOR ", Editura: Enciclopedica, Anul publicării: 2001; 2. Elena Niculiţa-Voronca- "Datinile şi credinţele poporului român"; Editura: SAECULUM I.O. Anul publicării: 2008; 3. http://reporterbuzoian.ro/obiceiuri-din-zona-buzaului-locul-unde-traditiile-s-au-pastrat-cu-sfintenie/ 4. https://turismbuzau.ro/portul-popular/

19

Sărbători de iarnă la Coarnele Caprei! Tradiții și obiceiuri, păstrate de peste 2.000 de ani

Uitate printre dealuri, satele comunei Coarnele Caprei, ca multe alte sate risipite prin județ, păstrează încă multe valori ale patrimoniului nostru cultural imaterial, între care și cele din timpul Sărbătorilor de Iarnă. „Cu toții păstrăm și ducem mai departe tradițiile noastre strămoșești, și cele de peste an, dar mai ales cele de Anul Nou, când lăsăm în urmă cele rele și sperăm la cele bune, ale anului ce are să vie!

„Obiceiuri păstrate de peste 2.000 de ani, din Antichitatea grecească, tracică și romană, jocurile cu măști ale românilor au îmbrăcat forme românești de exprimare (capra, țurca, cerbul, ursul, căiuții etc.), în care se regăsesc atât elementele ancestrale (sacrificarea regelui Saturnaliilor), cât și credințe noi (venerarea moșilor și strămoșilor, fertilitatea noului an etc.)”, amintește conf. univ. dr. Vasile Cotiugă Și cei din Coarnele Caprei păstrează și duc mai departe tradiția caprei, «Capra din Aramă», a ursului, a căiuților «Căiuții din Petroșica/ Căluțul Balan», a berbecului «Berbecii din Aramă».

"Acestor alaiuri, fiecare cu oamenii și jocul său, li se adaugă ceata mare a «Mascaților», care-i reprezintă pe străbuni, dar și Anul Vechi, care se duce. Și pentru că trebuie alungat, toți mascații poartă la brâu tălăngi grele, din care se sună permanent pentru alungarea Anului Vechi” De asemenea, acestor alaiuri străvechi li se alătură și jocurile cu măști culte, de tipul „Banda lui Bujor” sau „Irozii”, ultima, o creație cultică a învățătorilor din secolul al XIX-lea, care marchează Nașterea Mântuitorului. Toate acestea se desfășoară an de an, pe ulițele satului, începând cu ziua de Ajun a Anului Nou, când toți sătenii participă, cu mic, cu mare, la această sărbătoare comună.

20

Mascații sunt membrii unei cete de urători, deghizați și mascați, ce umblă din casă în casă, cântând, recitând, jucând și făcând gazdelor urări pentru noul an. Dansul mascaților are origini pre-creștine, când avusese funcții rituale, și reprezintă lupta dintre bine și rău. Măștile sunt fabricate din pânză, blană și piei de animale, lemn, coarne și este împodobită cu panglici multicolore, bucăți de sticlă colorată, oglinzi.

Eleva Roșu Rusanda, Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnazială „George Emil Palade”, Buzău

21

Obiceiuri și datini specifice anotimpului iarna la români

Colindatul

Împodobirea bradului de Crăciun • Cu toții abia așteptăm să împodobim bradul.

• Acest obicei are loc în ajunul Crăciunului când Moș Crăciun aduce tuturor copiilor cuminți multe cadouri.

• Se consideră că bradul aduce noroc, viață lungă și prosperitate.

• Colindatul are loc în curtea celor ce primesc colindătorii, în casă sau sub fereastră.

• Deseori, colindătorii sunt primii în casă deoarece se spune că ei aduc sănătate și un an prosper și sunt recompensați cu nuci, mere, colaci și, mai recent, bani.

Ignatul

Masa de Crăciun

• Tăiatul porcului sau Ignatul este una dintre cele mai mari sărbători de iarnă și se sărbătorește în fiecare an pe 20 decembrie.

• În unele sate, copiii sunt însemnaţi pe frunte cu sângele animalului, în semnul crucii, pentru a fi feriţi de boli de-a lungul anului următor.

• Crăciunul la români este o importantă sărbătoare religioasă.

• În data de 25 decembrie ia sfârșit postul Crăciunului, care durează aproximativ șase săptămâni.

• În această zi, oamenii se pot desfăta cu bucatele tradiționale de Crăciun: tobă, lebăr, sarmale, caltaboși, colaci, cozonaci, pită, prăjituri, salate, cârnați sau friptură.

Boboteaza • Boboteaza este o sărbătoare creștină care se sărbătorește pe 6 ianuarie, odată cu încheierea sărbătorilor de iarnă.

• În această zi, de Bobotează, preoții sfințesc toate apele din care oamenii vor lua, mai apoi, pentru a stropi gospodăriile, casele și animalele, păstrând restul apei în sticle, pentru leac.

Elevul Mihai Andrei, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, jud. Buzău Profesor îndrumător: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Jud. Buzău

22

Tradiții și obiceiuri românești

MERSUL CU CAPRA

MERSUL CU COLINDA

Capra (Mersul cu capra) este numele dat unui dans tradițional românesc practicat de Anul Nou. Este executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un cojoc pe dos. Capra și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăruia în prag de Revelion.

Colindatul este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din perioada sărbătorilor de iarnă.

Ascultăm colindele în fiecare an, cântate în cursul lunii decembrie, și de fiecare dată ne încântă și ne umplu inimile de bucurie și speranță.

Colindele își au originile în cântările ritualice precreștine care însoțeau începutul sau sfârșitul anului agrar și aveau rolul de a alunga spiritele rele și de a aduce fertilitate, rodire și belșug.

5

6

MERSUL CU URATUL

SORCOVA

Uratul, obicei agrar structurat compozițional după modelul colindelor, practicat în ajun de Anul Nou. Este sinonim cu Plugușorul. Verbul a ura, exprimă o dorință de bine, rostită la adresa cuiva, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit și este sinonim cu a felicita.

Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia sau împletit flori de hărtie colorată.

Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore.

7

8

CĂLUȚII

CALENDARUL DE CEAPĂ

Căluțul este unul din jocurile dramatice cu măștianimale, răspândit în satele comunei Sulița. Cel practicat aici se deosebește de „confrații” săi din alte localități, unde accentul se pune mai mult pe dansul plin de virtuozitate și unde aceștia evoluează într-un alai de căluți.

Tradiția din Ardeal spune că de Revelion, gospodinele află cum va fi vremea de anul viitor cu ajutorul unui calendar de ceapă. Bătrânii îi învață acum și pe cei tineri, ca să nu se piardă obiceiul.

9

10

Elevul Bîrzoieș Horia Constantin- Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

23

Obiceiuri și tradiții românești

Capra

Colinda

• Capra (Mersul cu capra) este numele dat unui dans tradițional românesc practicat de Anul Nou.

• Colindele sunt cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri.

• Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină.

• Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua.

• Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou. • Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri.

• Este executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un cojoc pe dos.

• Capra și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăruia în prag de Revelion.

• Acest obicei a fost menționat prima dată în Descrierea Moldovei de Dimitrie Cantemir.

Sorcova

Uratul

• Sorcova este un obicei popular românesc, practicat pe 1 ianuarie.

• În zona Moldovei, tinerii participă la jocurile cu măști. Aceștia se costumează în diferite personaje căutând duhurile rele în ascunzișuri.

• Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu Sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată.

• Numele de Sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă dintr-un arbore.

• Umblatul cu ursul e specific Moldovei.

Acest rol este jucat de un flăcău care poartă pe cap şi pe umeri blana unui animal ucis, de ea fiind prinși ciucuri roşii.

• Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, Sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat.

Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării Sorcovei.

• După urări de sănătate şi belşug, cetele de colindători primesc răsplată în bani, vin, cârnați și alte alegeri ale gazdelor.

• Sorcovitul poate fi și prilej de blesteme.

Calendar de ceapă • Dintr-o ceapă mare, tăiată pe jumătate, se aleg 12 foițe care simbolizează cele 12 luni ale anului.

• Se pune sare și se lasă o noapte, iar pe 1 ianuarie se citește calendarul.

• În funcție de câtă apă lasă sarea cu ceapa, aflăm dacă anul care vine va fi secetos sau bogat în precipitații.

• Pentru ca tradiția să nu se piardă, bătrânele satului le învață şi pe fiicele lor acest obicei.

Eleva Bernat Ecaterina, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani 24

Obiceiuri și tradiții populare românești

Eleva Rotaru Daria, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani 25

Plugușorul, cea mai veche tradiție românească

Țara noastră are o varietate de tradiții folclorice, ritualuri și obiceiuri. Tradiția Plugușorului este un obicei străvechi, la origine fiind un ritual sacru. Există numeroase similitudini între acest obicei și altele existente pe teritoriul european.

Denumirea acestuia este corelată cu tradiția „pornirii plugului”. Acest obicei avea loc la data de 1 ianuarie, când în gospodăria celui colindat se trăgea o primă brazdă. La români, plugușorul are loc în timpul iernii, nu a verii și cunoaște diverse variante.

Alții sunt de părere că tradiția Plugușorului este un obicei împrumutat de la popoarele vecine (ucrainieni, bulgari). Cert este că plugușorul românesc și-a construit o identitate proprie prin introducerea unor elemente specific românești (expunerea etapelor muncii agricole, colacul de Crăciun, elogiul adus gospodarului prin colindul Plugușorului). În țara noastră, denumirea Plugușorului diferă în funcție de regiuni și zone. Acesta este cunoscut sub numele de „umblatul cu Plugul”, „Plugurelul”, „Plugulețul”, cu „Uratul”, „Hăitul” sau cu „Aratul”.

Se pare că prima dată acesta ar fi apărut în Moldova, răspândindu-se treptat și în celelalte zone ale țării. Cu Plugușorul se umblă în 31 decembrie, dar în unele zone, și în prima zi a Anului Nou, pe 1 ianuarie.

Un obicei similar Plugușorului este mersul cu „Semănatul”. Acesta constă în aruncarea unor semințe de cereale (grâu, orez, porumb).

Obiceiul Plugușorului este prezentat printr-un text în versuri. Colindul „vorbește” despre aratul pământului, despre semănatul, seceratul și măcinatul grâului, portretizând ciclul agrar, dar și povestea pâinii. În esență, versurile Plugușorului creionează procesul de creare a pâinii: de la ciclurile agrare până la punerea aluatului în vatră. Textul este recitat foarte vioi, vesel și într-un mod cât mai optimist. El are un caracter simbolic, în trecut fiind considerat o incantație magică. Acesta este acompaniat de o recuzită simbolistică specifică: fluier, vioară, tobă, clopoței, bici, buhai sau diverse instrumente menite să amplifice sunetul.

Acest obicei agrar străvechi este menit să aducă belșug în familiile gazdelor. Este unul dintre cele mai frumoase și îndrăgite obiceiuri care s-au păstrat până în zilele noastre. Folclorul românesc încă abundă de obiceiuri. Din păcate, unele dintre ele și-au pierdut farmecul fiind readaptate și schimbate continuu.

Dacă ne-am imagina un spațiu înnobilat de “zăpezile de altădată”, probabil că plugușorul, colindele de toate felurile, cântecele de Stea, Sorcova etc. Ar dobândi o și mai mare încărcătură afectivă, pentru că rostul lor a fost dintotdeauna, să dea omului bucurie, speranță, încredere pentru un nou “început”. Sărbătoarea Nașterii lui Iisus Hristos, întâmpinarea Anului Nou reprezintă perioada în care și omul, ca individ, și colectivitățile se înnoiesc.

Plugușorul la români este unul dintre cele mai vechi și frumoase obiceiuri și, chiar dacă și-a mai pierdut astăzi, aura ritualică, rostul lui, acolo unde se mai păstrează, este să amplifice starea de bucurie și de emoție a sărbătorilor.

Plugușorul la români conține a amplă descriere a muncilor agricole, o adevarătă poveste, în versuri, alternând între solemnitate și umor, a obținerii roadelor pământului și a pâinii. Evident că substratul mai adânc al acestei povești “puse în scenă” este de a întoarce lumea la un tipar mitic, al întemeierii, pe vremea lui “Bădica Traian”. Tradițiile legate de finalul unui ciclu agricol sunt prezente la toate popoarele vechi.

Românii marcau sfârșitul muncilor agricole prin "Saturnalii" și "Calendele" lui Ianuarie (Festum Kalendarum), în care ar trebui căutată originea colindelor românești, deci și a Plugușorului.

Problema constantă la care folcloriștii au încercat să dea un răspuns a fost legată de faptul că Plugușorul la români are loc în toiul iernii, și nu la începutul primăverii, anotimp la care textele fac referire, când ar avea rolul de a asigura bogația viitoarei recolte, prin semănarea ritualică și prin formulele magice ale urării, așa cum se poate constata din nenumărate variante: “C-a venit luna lui mai/ Si omătul s-a luat/ Pământul s-a dezghețat/ Și la arat ne-a mânat/La câmpul durat/ la Mărul rotat” sau “C-afară-i vară primavară/ Și-ntinerește pământul/ Și noi să-mplinim cuvântul/ Că afară cerul a înseninat/ Pământul s-a 26

dezghețat/ Cum e mai bine de arat.” Copiii, dar, mai ales, flăcăii din sat umblă din casă în casă, “înjugați” la plug, uneori trag și brazde prin zapadă, alții pocnesc din bice, îndemnându-i, sună din clopote și tălăngi.

Buhaiul, un butoi mai mic, acoperit la un capat cu o bucată de piele și, în mijloc, cu o suviță de păr din coada calului, unsă bine, ca să scoată sunete puternice, este un simulacru al taurului. Din alai, în unele regiuni ale țării, mai fac parte câte un moț mânjit pe față cu funingine, tineri travestiți în femei sau în animale, adică ceata reprezintă, în mic, o întreagă comunitate, aceea a satului. Tot acest scenariu simbolic este unul al muncilor agricole de primavară. Mai mult, cu plugușorul la români se umblă, de regulă, seara sau noaptea, tocmai pentru ca impresia cea mai puternică să fie creata de zgomote specifice mersului la arat – răgetele boilor, buhaiul, clopoțeii, pocnetele de bici, strigătele feciorilor – și nu una vizuală.

Un obicei similar plugușorului la români există, de exemplu, mai demult, în Germania, dar de Rusalii, când, la “plugul” simbolic erau puse șase fete, cele mai frumoase din comunitate, îmbrăcate în haine de sărbătoare, însoțite de tineri țărani care duceau cu ei unelte specifice semănatului. În Anglia, în vremea când tradițiile erau mult mai bine conservate, același obicei avea loc imediat după Bobotează, pentru că atunci se încheia, practic, ciclul sărbătorilor de iarnă și începea un an nou. De altfel, Boboteaza mai este numită și Epifania, adică “Anul Nou cel Mare”. Așadar, explicația cea mai logică pentru faptul că plugușorul la români se petrece iarna este că, mutându-se, în calendar, începutul anului, din primavară în iarnă, datina colindatului s-a mutat și ea. În timpul regelui Numa Pompilius (secolul al II-lea î.Hr.), Anul Nou a fost mutat de la Calendele lui Martie, la Calendele lui Ianuarie. O altă semnificativă mutație în calendarul sărbătorilor s-a produs odată cu Creștinismul, noua religie venind cu sărbătorile ei, pe care le-a suprapus celor păgâne.

Astfel, sărbătoarea Crăciunului a fost fixată peste cea a zeului Soarelui, Mithra.

Plugușorul la români cunoaște zeci de variante. Astăzi, cele mai apropiate de forma arhaică par a fi cele din Transilvania, în care începutul textelor face referire la confecționarea plugului din lemnul adus de la pădure, continuă cu elogierea priceperii gospodarului, cu alegerea locului pentru arat – curat, neted, cu pamântul gras – și, apoi, se lăuda rodul bogat, ceea ce accentuează funcția de urare a plugușorului la români.

Grâul e “ca trestia”, “spicul cât vrabia”, carele abia duc recolta, iar moara “se sperie” de atâta belșug. În variantele muntenești și moldovenești, atmosfera solemnă este, adeseori, înlocuită cu efecte umoristice sau elemente de petrecere și de veselie, numeroase alte detalii subliniind acest lucru: ornamente de hârtie colorată, șervete cusute în casă și chiar câte un brăduț pus pe plug. În vremurile mai noi, uneori, în ceată, apar și tineri care cântă la tobă, fluier sau vioară. În unele zone, după ce, pe 31 decembrie se umblă cu Plugușorul, a doua zi, pe 1 ianuarie, adică în dimineața de an nou, cete de copii merg cu “Semănatul”, aruncatul semințelor de grâu, orez, porumb peste oameni și prin case întregind urarea de belșug și spor în anul care tocmai a început.

27

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi şi de bărbaţi de curând însuraţi pleacă cu Plugul.

Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, „Pluguşorul” a ajuns o urare obişnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Pluguşorul este întotdeauna însoţit de strigături, pocnete de bici şi sunete de clopoţei, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, „Pluguşorul” este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug. „Aho, aho, ho-ho / Mâine anul se-noiește / Plugușorul se pornește / Și începe a brăzda / Pe la case a ura / Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are / Semne bune de belșug / Pentru brazda de sub plug”, sunt primele versuri ale Pluguşorului, care tradiţional se cântă în ultima zi a anului.

De asemenea, o dată cu intrarea în Noul An, de Sfântul Vasile, este bine să se ureze pentru bunăstare, iar în acest sens, „Sorcova” este cel mai cunoscut colind.

Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău

SE SPUNE CĂ ÎN NOAPTEA DE IGNAT PORCII VISEAZĂ DACĂ VOR FI SAU NU TĂIAŢI SAU VISEAZĂ CUŢIT, CEEA CE CONSTITUIE UN SEMN CĂ VOR FI SACRIFICAŢI. ÎN UNELE ZONE, PORCUL SE TAIE CHIAR ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI. ÎN DESFĂŞURAREA OBICEIULUI SACRIFICĂRII PORCULUI SE RESPECTAU ANUMITE CONDIŢII DE TIMP ŞI SPAŢIU. SACRIFICIUL NU POATE FI ÎNCEPUT ÎNAINTE DE IVIREA ZORILOR ŞI NICI NU POATE DEPĂŞI APUSUL SOARELUI. EL TREBUIE SĂ AIBĂ LOC PE LUMINĂ, ÎNTRUCÂT NUMAI LUMINA POATE ŢINE LA DISTANŢĂ, PRIN PUTEREA EI ARZĂTOARE, SPIRITELE MALEFICE, CE-AR ÎNCERCA SĂ ANULEZE VIRTUŢILE SACRIFICIULUI. TOTODATĂ, LOCUL ALES PENTRU TĂIEREA PORCULUI ESTE SUPUS UNUI RITUAL DE PURIFICARE, FIIND TĂMÂIAT ŞI STROPIT CU AGHEASMĂ SAU CU APA NEÎNCEPUTĂ, PENTRU A ÎNDEPĂRTA DUHURILE NECURATE.

IGNAT

Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

28

Crăciunul în Europa. Tradiții și obiceiuri „Nimic nu pare a fi mai important pentru un individ sau pentru o etnie, decât să ia cunoştinţă de sine, cât mai exact, şi pe acest temei să-şi asigure o integrare cât mai armonioasă în lumea asta.” (Alexandru Zub – istoric).

Sărbătorile de iarnă reprezintă, la nivelul întregii lumi, poate cea mai frumoasă perioadă festivă din timpul anului. Modul în care oamenii aleg să celebreze Crăciunul diferă însă de la o regiune la alta, luând astfel naștere tradiții frumoase, pe care nu putem să nu le admirăm.

Crăciunul în România Crăciunul mai este numit şi sărbătoarea familiei, este sărbătoarea când toţi se reunesc părinţi, copii, nepoţi îşi fac daruri, se bucură de momentele şi atmosfera din jurul mesei, cu credința ca prin cinstirea cum se cuvine a sărbătorii vom avea un am mai bun si mai bogat.

La sate sunt păstrate mai bine tradiţiile si obiceiurile specifice acestei sărbători. Repertoriul tradiţional al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise - cântece de "Stea", "Vicleimul", "Pluguşorul", "Sorcova", "Vasilica", jocuri cu măşti ("Țurca", "Cerbul", "Brezaia"), teatrul popular, dansuri ("Căluţii", "Căluşerii") - şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Dintre acestea, care exprimă înţelepciunea populară, realul sau fantasticul, esenţe ale bogăţiei noastre spirituale, redăm câteva specifice diferitelor zone ale ţării.

Pe 20 decembrie în calendarul ortodox se sărbătorește ziua Sfântului Ignat. În această zi, datina rânduiește să fie tăiat porcul de Crăciun. Pentru că țăranii cred că un porc neînjunghiat în această zi nu se mai îngrașă pentru că își visează cuțitul. Nerespectarea acestui obicei poate provoca, dupa unii, incidente neplăcute. În mod evident, și acest obicei păstrează elemente de ritual păgân (în Egiptul Antic și în Grecia Antică porcul era sacrificat în cinstea unor zeități. Cu o săptămână înainte de Crăciun, în zona Codru din Maramureş, încep pregătirile pentru colindat, culminând în cele două zile anterioare sărbătorii, când se pregătesc mâncărurile şi se împodobesc interioarele locuinţelor: masa cu faţa brodată, feţe de perne ornamentate, pe pereţi se pun şterguri şi blide ornamentate, crengi de brad, baniţa, busuioc, brebenoc. Aluatul frământat în noaptea de Crăciun e bun de deochi pentru vite. În Bucovina, în Ajunul Crăciunului se pun pe masă un colac şi un pahar de apă, deoarece se crede că sufletele celor răposaţi vin în această noapte pe la casele lor, gustă din colac şi-şi udă gura cu apă. Tot acum, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casă, ca albinelor să le meargă bine, şi să nu părăsească stupul pe vremea roitului. În Ajunul Crăciunului, nu e bine sa te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an. Se crede că la miezul nopţii, înspre Crăciun, apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc. Nu e bine ca în Ajunul Crăciunului să fie pus pe masă mai intâi rachiul, pentru că nu el are întâietate în această seară, ci bucatele. Dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun că anul care vine are să fie mănos în toate. În Ajunul Crăciunului, se leagă pomii cu paie, pentru că aceşti pomi să lege rod bogat.

Pomul Crăciunului îmbracă în sate din zona Codru aspecte diferite, deosebindu-se de bradul cu elemente ornamentale cumpărate din oraş. Cel mai răspândit era pomul cu cercuri din nuiele de salcie sau din sârmă, îmbrăcate în hârtie colorată, peste ele sunt trecute sfori din aţă de fuior pe care sunt înşirate boabe de fasole albă. În alte sate, se făcea pom împodobit cu paie de grâu tăiate scurt şi înşirate pe sfoară, delimitate de floricele de porumb. Fasolea albă simboliza "curăţirea sufletului". Unii locuitori preferau pomul de vâsc, pe care se aplicau panglici de hârtie colorată.

29

În seara de 23 spre 24 decembrie, până după miezul nopţii şi în unele locuri până la ziuă, cete de copii merg din casă în casă cu colinda: "Moş-Ajunul", "Bună-dimineaţa", "Colindişul" sau "Bună-dimineaţa la MoşAjun". În unele părţi din Ardeal, copiii care merg cu colindatul se numesc "piţărăi" sau "pizerei". După credinţa populară, ei sunt purtători de noroc şi fericire. Prin unele părţi, băieţii, dar mai cu seamă cântăreţii bisericeşti umblă cu icoana în ziua de Ajunul Crăciunului - o icoană pe care este zugrăvită naşterea lui Iisus Hristos în mijlocul staulului.

Oamenii, când se dau la băut rachiu sau vin în sărbătorile Crăciunului, nu zic că beau, ci că se cinstesc. În seara de Crăciun, în satele maramureşene, se ung cu usturoi vitele pe la coarne şi şolduri, şi uşile de la grajduri pentru a alunga spiritele rele să nu ia laptele vacilor. Cu usturoi se ung şi oamenii pe frunte, pe spate, la coate şi la genunchi, precum şi uşile şi ferestrele casei pentru a îndeparta demonii nopţii.

Germania Germanii numesc Crăciunul „Weihnachten” (noapte solemn) sau „Heiligenachten” ("Noapte sfântă"). Încă din prima duminică din Advent, târgurile de Crăciun invadează piețele orașelor, la fel ca în România.

Germanii sunt preocupați de decorarea caselor. Coroana de Advent cu ramuri verzi , confecționată în familie, este așezată, în aceste zile , în case. Pe aceasta, se găsesc fie patru lumânări, care vor fi aprinse succesiv în fiecare duminică de Advent, fie 24 de săculeți cu dulciuri care vor fi degustate zilnic în familie. În Germania, „Christklots” reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiției, se crede că ar apăra casa de hoți și de nenorociri tot restul anului.

Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare. În ziua de Ajun, familia se adună pentru cină și pentru a merge împreună la Biserică la Mesa din noaptea de Crăciun. Sărbătoarea Crăciunului durează doar două zile.

26 decembrie este zi liberă, întrucât e cea de-a doua zi de Crăciun, dedicată vizitelor în familie și la prieteni. Cadourile sunt oferite în după-amiaza zilei de 25 sau seara zilei de 24, dar nu „de Moș Crăciun”, ci de „ChristKind”("Copilul Iisus").

Tradiția împodobirii bradului a început în Germania. Primii creștini care au adus brazi împodobiți în casele lor au fost nemții, în secolul al XVI-lea.

Austria Austriecii împart multe dintre tradițiile Crăciunului cu vecinii lor nemți, având în același timp și multe originale. În timpul Adventului (Postul Crăciunului), multe familii își fac o coroană din crenguțe verzi, pe care o împodobesc cu fundițe și patru lumânări. În fiecare dintre cele patru sâmbete ale Adventului, se aprinde o lumânare și se cântă o colindă sau două. De la finalul lui noiembrie, în multe orașe se organizează celebrele târguri de Crăciun în care se vând decorațiuni, mâncare, vin fiert.

Cele din Viena, Innsbruck și Salzburg sunt cele mai cunoscute, fiind vizitate de oameni din întreaga lume. Fiecare oraș are câte un brad imens de Crăciun, împodobit, în principala piață. În case, brazii sunt decorați cu ornamente aurii și argintii și cu steluțe din paie. În Austria, Crăciunul începe în jurul orei 16 a zilei de Ajun, când se aprinde pomul și oamenii cântă colinde în jurul lui. Cel mai cunoscut colind este "Stille Nacht" ("Silent Night" – "Noaptea liniștită"), care a fost scris în Austria, în 1818.

30

Unii copii au impresia că cel care împodobește bradul este Christkind. Același personaj aduce și daruri copiilor în Ajun și le lasă sub pom. Christkind e descris ca un copil blond, cu aripi, care-l simbolizează pe nou născutul Isus.

Pe 6 decembrie, copiii primesc cadouri de la Sfântul Nicolae. Nicolae e acompaniat în Austria de Krampus, un monstru uriaș, cu coarne, care cară lanțuri după el și care pedepsește copiii care n-au fost cuminți.

Principala masă se ia în seara de Ajun și constă, de regulă, din crap la cuptor – ca fel principal.

Nu se mănâncă alt fel de carne, deoarece Ajunul e considerat a fi post. Din ce în ce mai populare sunt însă gâsca la cuptor și curcanul. La desert se servește ciocolată, prăjitură cu caise și bomboane austriece de Crăciun – „Weihnachtsbaeckerei‟.

Bulgaria Bulgarii sărbătoresc Crăciunul în mod similar cu românii, începând cu tradiționala perioadă de post care durează 40 de zile și care începe pe 15 noiembrie.

O legendă bulgărească spune că Maria și-a început travaliul de Ignat, pe 20 decembrie, și a născut în Ajunul Crăciunului, însă nașterea lui Isus a fost anunțată o zi mai târziu. Ziua de 20 decembrie este, de altfel, percepută drept „Noul An”, în cultura bulgară, localnicii mâncând în această zi un covrig numit „kolaks”.

Ajunul Crăciunului e foarte important, principala masă de Crăciun fiind mâncată pe 24 decembrie, și nu pe 25. Preparatele trebuie să fie în număr impar (7, 9 sau 11) iar în jurul mesei trebuie să stea un număr impar de oameni. Sarea, piperul și zahărul se pot considera preparate de sine stătătoare.

Masa include multe feluri vegetariene, între care supa de fasole, sarmalele (sarmi) cu orez, ardeii umpluți cu orez, diverse foetaje, fructe și fructe confiate, precum și un fel de compot din fructe confiate, numit oshav și consumat ca digestiv. Nucile sunt foarte populare iar credința este că dacă acestea au un gust bun, vei avea un an excelent dar dacă sunt găunoase sau stricate, anul va fi dezastruos. Moș Crăciunul bulgar poartă numele de Dyado Koleda, care s-ar traduce prin Bunicul Crăciun.

Spania Majoritatea spaniolilor merg la Misa del Gallo, slujba de la miezul nopții („Slujba cocoșului”), denumită așa deoarece se spune că un cocoș a cântat în noaptea în care s-a născut Isus. Majoritatea familiilor iau masa de Crăciun în Ajun, înainte de a pleca la slujbă. Preparatul tradițional al spaniolilor se numește "Pavo Trufado de Navidad" – curcan umplut cu trufe. În Galicia (regiunea din nord-vestul țării) se mănâncă fructe de mare de tot felul, de la homar la crustacee. După slujbă, oamenii merg pe străzi purtând torțe, cântând la chitară, la tobe și la tamburine. E o noapte în care nu se doarme.

O altă sărbătoare în strânsă legătură cu Crăciunul este Epifania, care are loc pe 6 ianuarie. Spaniolii o numesc „Festivalul celor trei magi”.

Copiii primesc cadouri de Crăciun, dar majoritatea le deschid de Epifanie, credința lor fiind că magii le-au adus. De altfel, ei scriu scrisori regilor pe 26 decembrie, cerându-le jucării și daruri. Iar în ajunul Epifaniei (pe 5 ianuarie) își lasă pantofii pe balcon sau sub bradul de Crăciun, pentru a le găsi a doua zi plini de cadouri. Dacă copilul nu a fost cuminte va primi o bucată de cărbune în loc de cadou. În orașele mari au loc inclusiv parade de Epifanie, în care sunt aduse cămile reale, animalele pe care au sosit magii.

Cei trei magi în Epifania spaniolă sunt Gaspar (șaten, cu coroană de aur, regele Shebei), Melchior (cu păr alb, lung, cu mantie aurită, regele Arabiei) și Balthazar (negru, cu barbă neagră și mantie roșie, regele Egiptului). În Catalonia există un personaj asociat Crăciunului, numit Tio de Nadal sau, în unele cazuri, Caga Tio ("buturuga căcăcioasă"). E o buturugă cu două picioare și cu față zâmbăreață care „primește” de la catalani, începând cu 8 decembrie, mâncare și o pătură cu care să se încălzească.

31

De Crăciun sau de Ajun, buturuga începe să facă mici daruri, pe care le scoate… prin partea dorsală.

Oamenii îi cântă o melodie specială și lovesc buturuga cu un băț pentru a o ajuta la digestie, după care buturuga „scapă” dulciuri, nuci și fructe uscate. În momentul în care iese un usturoi sau o ceapă, e semnalul că s-a terminat cu darurile.

Pomul de Crăciun, așa cum îl cunoaștem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalației electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel.

Deși în Europa originea sa precreștină nu mai e contestată de nimeni, părerile rămân totuși împărțite: unii văd în el o reprezentare a ,,arborelui lumii‟‟, alții îl consideră o referire directă la ,,Arborele Paradisului‟‟, împodobit cu mere de un roșu aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din rai.

Până în secolul al 15-lea, crenguțele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca și darurile pe care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiții păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg.

Conform documentelor, în 1605 la Strasbourg a fost înălțat primul pom de Crăciun, într-o piață publică.

Nu avea încă lumânări și era împodobit cu mere roșii. În 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi.

După 1878, decorațiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, așa că această tradiție pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adoptată pretutindeni, fie că este vorba despre țări din Asia, Africa, America de Nord și de Sud sau Australia.

La sfârșitul secolului al 19-lea, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit și scânteietor. În 1776, prin intermediul soldaților germani care participau alături de englezi la războiul de independență, tradiția pomului de Crăciun ajunge și în Statele Unite, iar în anul 1880 cucerește și Casa Albă.

La noi, obiceiul a pătruns odată cu influența germană, când primii studenți români au început să meargă la studii la universitățile din Berlin sau Viena, și la curtea regală a dinastiei Hohenzollern, sosită în Țările Române în 1866 unde prinții și prințesele au început să împodobească bradul, obiceiul fiind imediat imitat de protipendada bucureșteană.

Cântecul german de Crăciun „O Tannenbaum”, cu versuri de Melchior Franck, puse pe o melodie populară din Silezia, din secolul al XVI-lea, devine în limba română „O, brad frumos”, iar obiceiul împodobirii bradului pătrunde în toate casele românilor.8 Prof. înv. primar Moraru Elena-Daniela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

8

Bibliografie:

1.Constantin Eretescu –“Folclorul literar al ronânilor”,editura Compania ,2007.

2.Narcisa Alexandru Stiuca-„Sărbătoarea noastră de toate zilele –sărbători în cinstea iernii”, Editura Cartea de buzunar, 2005 3. Pop, Mihai. Obiceiuri tradiționale românești, București, 1976 4. Site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

32

Crăciunul în jurul lumii

Franța 

Majoritatea familiilor franceze au de Crăciun expusă scena nașterii Domnului, făcută cu figurine de lut, numite ”santos”. Meșteșugarii fac aceste figurine de-a lungul anului pentru a le putea vinde la târgurile de Crăciun.



Bradul de Crăciun n-a fost niciodată popular în Franța



Francezii fac o prăjitură tradițională în forma unui trunchi de copac numit ” Bûche de Noël”



Masa de Crăciun diferă în diferite părți ale Franței. Printre preferate se numără gâsca, curcanul și stridiile.



Copiii francezi primesc daruri de la Pere Noel care călătorește cu nedespărțitul său prieten Pere Fouettard care îi reamintește cum s-a purtat fiecare copil de-a lungul anului.

Germania 

Legenda spune că, în ajunul Crăciunului, în Germania râurile se transformă în vin, animalele vorbesc între ele, pomii dau rod, munții se deschid către pietrele prețioase iar clopotele bisericii pot fi auzite de pe fundul mării. Însă, doar sufletele pure pot vedea miracolul Crăciunului.



În timp ce copiilor le este distrasă atenția, bradul de Crăciun este adus în casă și împodobit în Ajunul Crăciunului. Cadourile sunt puse sub brad.

Masa se așază cu farfurii pline cu fructe, fructe seci, ciocolate și biscuiți, pentru fiecare membru al familiei. Apoi se colindă, se aprind artificii, se citește istoria Crăciunului și în cele din urmă se deschid cadourile.



În ziua de Crăciun se face un festin cu gâscă la cuptor, pâine și marțipan.



În Germania, de Crăciun, sunt multe târguri foarte frumoase.



După prezentarea bradului, se face un ospăț mare cu diferite feluri de mâncare cum ar fi purceluș de lapte, cârnați, salate cu paste și multe altele.

China



Creștinii din China sărbătoresc prin împodobirea caselor cu lumini și lampioane din hârtie.



Brazii de Crăciun sunt numiți “Copaci de lumină” fiind decorați cu ghirlande, flori și lampioane din hârtie.



Mulți chinezi nu sărbătoresc Crăciunul.

Principalul festival de iarnă îl constituie Anul Nou Chinezesc care se serbează în ianuarie.

Chinezii își venerează strămoșii de-a lungul Noului An Chinezesc.

Danemarca

33



Ospățul de Crăciun în Danemarca se face la miezul nopții în ajunul Crăciunului.



Ei au un desert special, o budincă de orez în care este ascunsă o singură migdală. Cine găsește migdala are noroc pe întregul an.



În loc de Moș Crăciun, ei îl au pe ”Julemanden” care le aduce cadourile.



Julemanden ajunge cu un sac în spate într-o sanie trasă de reni.



Julemanden are o mulțime de ajutoare numite ”Juul Nisse” despre care se spune că locuiesc în podul caselor.

Australia 

În Australia, temperatura în ziua de Crăciun este de obicei între 30-50°C



Pentru că este atât de cald, mesele tradiționale au fost înlocuite cu picnicuri în familie în curte, parcuri și pe plajă



Un meniu tipic poate include fructe de mare, șuncă glazurată, pui, rață sau curcan rece, salamuri, paste, salate, înghețate și deserturile de Crăciun cum ar fi tartele tradiționale.



Chiar dacă este atât de cald, australienii mențin tradiția brazilor de Crăciun și a luminițelor, merg la colindat și trimit felicitări de Crăciun.

Olanda 

În Olanda, Moș Crăciun este cunoscut cu numele de Sinterklaas.



Sinterklaas navighează din Spania de ziua lui, pe 5 Decembrie.



Copiii își umplu pantofii cu fân și zahăr pentru căluții lui Sinterklaas și se trezesc găsindu-i plini cu nuci și dulciuri.



Sinterklaas apare în persoană în casele copiilor, întrebând de comportamentul lor.



În orașul lor Twente în estul Olandei, oamenii au un obicei de Crăciun special, suflând în niște goarne speciale pentru a alunga spiritele rele și pentru a anunța nașterea lui Iisus Hristos.

Japonia 

Crăciunul a fost introdus în Japonia de către misionarii creștini și pentru mulți ani, el a fost sărbătorit doar de creștini.



În ziua de azi, Crăciunul este îndrăgit de mulți japonezi și este sărbătorit aproape de toată lumea chiar dacă doar 1% din populație crede în Hristos.



Ideea schimbului de cadouri este foarte apelativă pentru japonezi.



Magazinele din Japonia au vitrine și decorații pentru a invita la cumpărarea de cadouri.



Pe lângă schimbul de cadouri, japonezii își decorează casele cu brad si vâsc și mănâncă curcan în ziua de Crăciun.



Un călugăr budist numit Hotei-osho îl înlocuiește pe Moș Crăciun. El este cel care aduce cadouri în fiecare casă pentru copii. Unii cred că el ar avea ochi în ceafă și de aceea copiii trebuie să fie cuminți când el e prin preajmă

Crăciun fericit!

(Merry Christmas!) 

Joyeux Noël – Franța



Frohe Weihnachten – Germania



Sheng Dan Kuai Le (圣诞快乐) – China



Glædelig Jul – Danemarca



Zalig Kerstfeest – Olanda



Meri Kurisumasu - Japonia

Elevii: Dragotă Andreea, Dobrin Daniela, Șerban Mircea - Clasa a IV – a A, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău Profesor îndrumător: Lazăr Georgeta Mihaela, Școala Gimnazială „Episcop Dionisie Romano” Buzău

34

Obiceiuri și tradiții populare românești

ZIUA LUI DRAGOBETE, ZEUL TINEREŢII, AL VESELIEI ŞI AL IUBIRII ARE ORIGINI STRĂVECHI. DRAGOBETE ESTE UN PERSONAJ PRELUAT DE LA VECHII DACI ŞI TRANSFORMAT ULTERIOR ÎNTR-UN PROTECTOR AL TINERILOR ŞI PATRON AL IUBIRII. URMÂND FIRUL ANUMITOR LEGENDE POPULARE, SE PARE CĂ DRAGOBETE (NUMIT ŞI “CAP DE PRIMĂVARĂ”, “NĂVALNICUL” SAU “LOGODNICUL PĂSĂRILOR”) NU ERA NIMENI ALTUL DECÂT FIUL BABEI DOCHIA, UN FLĂCĂU EXTREM DE CHIPEŞ ŞI IUBĂREŢ, CARE SEDUCEA FEMEILE CE ÎI IEŞEAU ÎN CALE. DRAGOBETE A RĂMAS ÎNSĂ PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI CA SIMBOLUL SUPREM AL DRAGOSTEI AUTOHTONE.

DRAGOBETELE

ZIUA DE 1 MARTIE ADUCE CU EA UN FRUMOS OBICEI DE PRIMĂVARĂ NUMIT MĂRȚIȘOR. MĂRȚIȘORUL ESTE REPREZENTAT FIZIC DE UN OBIECT MICUȚ LEGAT CU DOUĂ FIRE ÎMPLETITE, ÎNNODATE, ALB ȘI ROȘU, CARE SEMNIFICĂ LUPTA VIEȚII ASUPRA MORȚII, A SĂNĂTĂȚII ÎMPOTRIVA BOLII. DE ASEMENEA MĂRȚIȘORUL ESTE CONSIDERAT UN TALISMAN AL NOROCULUI, AL BUNĂSTĂRII ȘI AL PREȚUIRII. SE OBIȘNUIEȘTE CA BĂRBAȚII SĂ OFERE DOAMNELOR ȘI DOMNIȘOARELOR DIN VIAȚA LOR MĂRȚIȘOARE, ÎN SEMN DE RESPECT ȘI ADMIRAȚIE.

MARTISORUL

CONFORM TRADIȚIEI POPULARE ÎNTRE 1 ȘI 9 MARTIE SUNT BABELE SAU ZILELE BABEI DOCHIA, CELE MAI CAPRICIOASE ȘI SCHIMBĂTOARE ZILE DE PESTE AN. BABELE REPREZINTĂ, ÎN PLAN SIMBOLIC, CONFRUNTAREA DINTRE ANUL VECHI ȘI ANUL NOU, DINTRE IARNĂ ȘI VARĂ, DINTRE FRIG ȘI CALD.

SE SPUNE CĂ ÎN ACESTE ZILE, BABA DOCHIA ÎȘI ÎMPLINEȘTE DESTINUL URCÂND MUNTELE CU TURMA EI DE OI, IAR ZILELE SUNT PE ATÂT DE AFURISITE ȘI ÎNȘELĂTOARE, PRECUM ȘI CARACTERUL ACESTEIA.

ÎN JURUL ACESTOR ZILE, ALE BABELOR, S-AU CREAT ATÂT OBICEIURI, CÂT ȘI SUPERSTIȚII CU PRIVIRE LA ANUL CE VA URMA. ASTFEL, FIECARE DINTRE NOI, TREBUIE SĂ-ȘI ALEAGĂ O BABĂ ȘI, ÎN FUNCȚIE DE CUM VA FI VREMEA ÎN ZIUA RESPECTIVĂ, AȘA VA FI ȘI VIAȚA NOASTRĂ ÎN CURSUL ANULUI.

BABELE

DACĂ ÎN ZIUA BABEI ALESE E TIMP FRUMOS, ATUNCI VIITORUL VA FI UNUL VESEL, CU NOROC, CU BUCURII ȘI ÎMPLINIRI, IAR DACĂ E TIMP POSOMORÂT, ATUNCI VIITORUL VA FI UNUL TRIST, FĂRĂ NOROC, CU LACRIMI ȘI ÎNCERCĂRI GRELE. UNELE PERSOANE ÎȘI ALEG BABELE ÎN FUNCȚIE DE ZIUA DE NAȘTERE, ALTELE NU ȚIN CONT, ÎNSĂ, DE ACEASTĂ REGULĂ ȘI ÎȘI ALEG BABA LA ÎNTÂMPLARE. SE OBIȘNUIEȘTE, MAI NOU, SĂ SE ALEAGĂ 3 BABE, UNA PENTRU TRECUT, UNA PENTRU PREZENT ȘI UNA PENTRU VIITOR.

Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

35

"Mărțișoare"- Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău 36

"Felicitări de 8 Martie"- Clasa a III-a B, Școala Gimnazială "Ion Creangă" Buzău

37

DUMINICA FLORIILOR ESTE PRECEDATĂ DE SÂMBĂTA LUI LAZĂR. ÎN ACEASTĂ ZI, IISUS HRISOS ÎŞI ARATĂ DIN NOU MINUNILE, ÎNVIINDU-L PE LAZĂR, LA PATRU ZILE DE LA MOARTE. DUPĂ ACEASTĂ MINUNE, MULŢIMILE STRÂNSE LA PORŢILE CETĂŢII L-AU ÎNTÂMPINAT CU FLORI ŞI L-AU ACLAMAT PE MÂNTUITOR, LA INTRAREA ÎN IERUSALIM.

FLORIILE

ÎN FIECARE AN PE DATA DE 24 IUNIE SĂRBĂTORIM ZIUA DE SÂNZIENE SAU DRĂGAICA, CUM I SE MAI SPUNE ÎN POPOR. ÎN PLAN RELIGIOS SÂNZIENELE SE ASOCIAZĂ CU SĂRBĂTOAREA RELIGIOASĂ A NAȘTERII SFÂNTULUI IOAN BOTEZĂTORUL. ÎN CALENDAR AVEM ASTFEL CRUCE CU ROȘU, CEEA CE ÎNSEAMNĂ O ZI DE MARE SĂRBĂTOARE ÎN CARE NU SE SPALĂ, NU SE MERGE LA CÂMP ȘI NU SE FAC TREBURI CASNICE.

CINE LUCREAZĂ ÎN ZIUA DE SÂNZIENE VA FI POCIT, VA ÎNNEBUNI ȘI VA FI JUCAT DE DRĂGAICE.

SANZIENELE

Eleva Chirică Melania, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

38

PAȘTELE Cea mai mare sărbătoare a creștinilor, Învierea Domnului, este prilejul, pentru români, de a trăi clipe de bucurie sfântă, dar și de a sărbători în cadrul comunității.

Paștele își are etimologia în cuvântul ebraic pesah, trecere. Paștele evreilor marca trecerea poporului ales prin Marea Roșie, din robia Egiptului, în pământul făgăduinței, Canaan. Paștele creștinilor este, în primul rând, sărbătoarea Învierii Domnului, după al cărui model vor învia toți creștinii.

Paștele este una dintre sărbătorile cele mai importante ale creștinătății.

Sfintele Paști - sărbătoarea vieții - marchează miracolul Învierii Domnului, iar actele de purificare din Săptămâna Luminată readuc echilibrul și armonia creștinilor. Obiectul acestei sărbători creștine este amintirea vie a patimii, a morții și a învierii lui Iisus Hristos.

Putem spune că sărbătoarea Învierii este sărbătoarea luminii. În aceste clipe prăznuim triumful luminii asupra întunericului și biruința vieții asupra morții, a luminii lui Dumnezeu asupra păcatelor lumii. „Acum toate s-au umplut de lumina: și cerul și pământul și cele dedesubt.”

Sărbătoarea Paștelui, sărbătoarea luminii și a bucuriei, și-a păstrat până în prezent farmecul și semnificația, fiind un moment de liniște sufletească și de apropiere de familie.

Farmecul deosebit este dat atât de semnificația religioasă, cât și de tradițiile și simbolurile pascale: oul vopsit, iepurașul, masă cu mâncăruri tradiționale (cozonac, pască, miel) și slujbă de sâmbătă seară în cadrul căreia creștinii primesc lumina sfântă.

La fel că multe alte sărbători din timpul anului, și Paștele este îmbrățișat de o sumedenie de obiceiuri și tradiții care diferă de la o zonă la altă, dar care continuă să fie respectate cu sfințenie chiar și în zilele noastre.

Pentru întâmpinarea Paștelui, credincioșii de pe întreg teritoriu județului Buzău (asemeni tuturor creștinilor români) se pregătesc prin "postul Paștelui" numit și "Postul Cel Mare", care durează patruzeci și opt de zile. Oficial, postul începe după "Duminica iertării", în ziua de luni a săptămânii a șaptea de dinaintea sărbătorii de Paști, iar ultima săptămâna din Postul Paștelui se numește "Săptămâna Patimilor".

Aceasta începe în duminica Floriilor, duminică în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim.

Duminica Floriilor (numită și a Stalparilor) marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinți, la biserică, ramuri de salcie, care simbolizează stalparile de finic cu care mulțimea l-a întâmpinat pe Hristos. În cursul anului, salcia se păstra la icoane, făcută cerc. Se spune că era bună de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gât. Când fulgera și trăsnea, se aprindea pentru izbăvirea de frică. Astăzi se păstrează o vreme la porți și uși, apoi fiind arsă. În zilele de joi și vineri din Săptămâna Patimilor, numite "Joia Mare" și "Vinerea Mare", se comemorează crucificarea și moartea lui Iisus pe cruce. În această zi, se ține "post negru”. În anumite zone ale județului,în perioadă postului se păstrează un obicei care se cheamă "sărindar" și constă în ducerea la biserică a grâului (arpacaș, în zilele noastre). În fiecare sâmbătă, până în sâmbăta lui Lazăr, se pomenesc morții.

Vinerea Mare (Vinerea Păștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăti pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului.

Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua în care se definitivează pregătirile pentru marea sărbătoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, este obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească. Ei merg la biserică, îmbrăcați, potrivit tradiției, cu haine noi.

Spovedania reprezintă o ocazie bună de a primi iertarea păcatelor și de a declara credința lui Dumnezeu.

Sfânta Împărtășanie este Taina prin care creștinii se unesc cu Trupul și Sângele Mântuitorului, sub chipul pâinii și al vinului, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci.

39

În seara acestei zile, toți credincioșii merg la biserică pentru slujba de Înviere. La Buzău, credincioșii aduc în coșul pascal, pentru binecuvântare, ouă roșii, cozonoc și cocoși albi, pe care să-i dea de pomană în zorii zilei de Paște, pentru cei trecuți în neființă fără lumină. Cocoșii vestesc miezul nopții, iar gospodarul al cărui cocoș cântă primul va fi cel mai norocos pentru că va avea belșug tot anul.

Ziua Învierii Domnului, cunoscută și sub numele de Paști începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopții, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină. La miezul nopții, preotul cheamă credincioșii să ia lumina. Aceștia aprind lumânări și transmit mai departe lumina până când toată lumea are lumânări aprinse în mâini. După ce iau lumina, oamenii merg la cimitir la căpătâiul morților familiei și aprind și acolo lumânări, pentru că și cei trecuți dincolo să știe că a venit Învierea Domnului. Lor li se dă de pomană și în ziua de Paște dar și peste o săptămână, când este Paștele Morților.

Urările tradiționale de Paști ale creștinilor sunt „Hristos a înviat” iar răspunsul este ,,Adevărat a înviat”. Aceste urări sunt adresate timp de 40 de zile după Paști, până la sărbătoarea Înălțării la cer a lui Iisus.

De asemenea, aceste urări se rostesc și atunci când se ciocnesc ouăle.

Fiecare credincios pleacă apoi spre casă cu lumânarea aprinsă. Când ajung, înconjoară casa de trei ori, pentru izgonirea celui rău, apoi sting lumânarea de grindă închinându-se. Resturile de lumânări nearse nu se aruncă ci se păstrează peste an, și se aprind atunci când apare vreun necaz, grindină, furtună. Întorși acasă, credincioșii se spăla pe față cu apa în care au pus un ou roșu și monede de argint, apoi gustă din anafora și se așează la masă, mâncând din bucățele sfințite și apoi ciocnind ouă roșii. În unele zone se mănâncă mai întâi carne de pește sau de iepure pentru a fi sprinten și harnic tot anul. Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paște în vremurile noastre, putem spune că preparatul tradițional, drobul, s-a impus întâi în lumea urbană românească, apoi, prin imitație, și în cea rurală, că un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii, - sare, piper,enibahar, tarhon, pătrunjel,mărar.

Drobul a devenit, prin excelență, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet, la fel ca pasca și ouăle roșii - cu sărbătorile Paștelui. În tradiția ortodoxă, ouăle se ciocnesc după un anumit ritual: persoana mai în vârstă (de obicei bărbatul) ciocnește primul, cu capătul mai ascuțit al oului, în timp ce rostește: "Hristos a înviat!", la care se răspunde cu: "Adevărat a înviat!" Întâi ciocnesc soții, apoi copii cu părinții și părinții cu celelalte rude, prieteni. Cel mai mic dintre copii ține oul cu capătul mai ascuțit în sus, în timp ce copilul cel mai mare ciocnește.

După credința populară, e bine de ținut mine cu cine ai ciocnit, pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești în pădure, n-ai decât să-ți amintești despre asta și imediat găsești drumul pe unde ai venit.Se crede că toți cei care ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă. Totodată, mai există credințele că persoana căreia i s-a spart prima oul înroșit, fie este mai slabă, fie are să moară mai degrabă, fie i se iartă păcatele.

Femeile din Varlaam (Buzău) procedează astfel: întotdeauna aleg pentru vopsit ouăle cu coajă albă.

Curață bine de grăsime coaja ouălelor, după care le fierb la foc mic 5 minute. Mai apoi, le trec calde, prin soluția colorată, adaugă o lingură de oțet și le fierb până când se prinde bine pe ele culoarea. După aceea le scot cu o lingură de lemn, le pun pe un șervet și le lasă la zvântat. Când s-au uscat, dar încă mai sunt calde, ouălele vopsite le ung cu ulei sau cu slănină, pentru luciu.

Odinioară, gospodinele din Buzău nu aveau nevoie de coloranți chimici pentru vopsirea ouălor de Paște, ci foloseau plante din grădină pentru a obține roșu, galben, verde sau albastru, utilizând aproape aceleași tehnici ca și la vopsirea lânii. Ele fierbeau frunzele, florile, coaja sau tulpina plantelor împreună cu ouăle.

Plante și culori: Roșu deschis: coajă de ceapă roșie, sfeclă proaspătă; galben: coajă de ceapă albă, flori de gălbenele; verde: frunze de spanac; albastru: frunze de varză roșie; cafeniu-roșcat: frunze de nuc.

Tehnica încondeierii ouălor, ca la Buzău La Buzău, ouăle se vopsesc în general în culoarea roșie, ouăle încondeiate fiind realizate tradițional doar în culorile alb și roșu, fiind reprezentate motive agrare sau religioase. Meșterul popular Ioana Matei ne spune cum: 40

Pasul 1. Se degreseazăƒ ouăle cu apă și oțet, se fierb și se lasă la răcit.

Pasul 2. Se scriu cu ceară, cu ajutorul condeiului. Ceara de albine se topește într-o cutie pe aragaz.

Ceară naturală, condei ( un bețișor de lemn cu un tub subțire la capăt din foiță de aluminiu) sunt principale în tehnica încondeierii. În trecut avea de fapt un fir de păr de porc, sau din coadă de cal. Pe acest fir se scurgea ceara topită pe marginea plitei).

Pasul 3. Se scufundă în vopsea, se dă ceara jos la o lumânare sau la aragaz. Celor pline li se dă luciu cu grăsime, cele goale se pot lăcui. Motivele specifice Buzăului: calea rătăcită, rădașca, frâul calului, frunza de stejar, foaia căpșunii, fierul plugului, pieptănul, firul înnnodat, racul, colțul mistrețului, floarea Paștelui, cercelușul, coada rândunicii, spicul de grâu sau motive religioase (crucea, cununa de spini, pocalul). În același timp, oul simbolizează viața eternă, fertilitatea, renașterea și norocul. În antichitate, ouălele erau vopsite în diferite culori și oferite cu ocazia venirii primăverii, simbolizând astfel revenirea naturii la viață, urmată de explozia cromatică specifică.

Duminica imediat următoare Învierii este numită Duminica Tomii, fiind ziua în care Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu fusese cu ceilalți apostoli când li s-a arătat Domnul, și se îndoia de Învierea Mântuitorului. În popor se crede că raiul rămâne deschis de la Înviere până la această dată pentru sufletele aflate în iad. De asemenea, se crede că cei ce mor în această perioadă merg în rai pentru că, în acest interval, ușile raiului sunt deschise, iar ale iadului, închise. Despre cei ce se nasc în această perioadă, se spune că vor avea noroc toată viața. Duminica Tomei se mai numește și Paștele mic. În această zi, prin sate, încă se mai fac hore.

Mai demult, tinerii se legau frați "de sânge", "pe datul mâinilor" sau "pe păr". În prima luni din a două săptămâna de după Paște se serbează Paștele Blajinilor, Paștele Morților, Paștele Rohmanilor sau Matcalaul. Despre Blajini se crede că sunt ființe mitice, care locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, se crede că ar fi copiii nebotezați, morți după naștere sau oamenii de demult, cu o credința mai curată decât a pământenilor.

La acesta sărbătoare, se împart bucate pentru morți, cu credința că acum sufletele lor sunt slobode și se pot înfrupta din acestea. Celor ce nu împart se spune că le vor cere morții noaptea. Se făceau, în unele locuri, sărbători câmpenești, unde oamenii mâncau ouă roșii și încondeiate (ale căror coji se dădeau pe apa curgătoare) sau colaci. Sărbătoarea este mai puțin ținută în ziua de azi.

După Înviere, la 40 de zile (în joia celei de a VI-a săptămâni) se sărbătorește Înălțarea Domnului, cunoscută, în popor și sub numele de Ispas. Este una din cele mai vechi sărbători creștine, serbată, în vremea creștinismului primar, odată cu Rusaliile. În zilele noastre, de Înălțare se fac pască, ouă roșii și cozonac, precum la Paște. Înălțarea este cunoscută că sărbătoarea eroilor; de aceea, se fac slujbe speciale și pomeniri ale morților la monumentele eroilor, în unele garnizoane militare și în biserici.

Dacă adăugăm că, a două zi după Rusalii, este sărbătoarea Sfintei Treimi, putem spune că așa se încheie ciclul pascal la români. Acesta este cel mai important ciclu de sărbători creștine, alături de care își fac simțită prezența și obiceiurile populare, izvorâte fie din practici creștine foarte vechi, fie din vechi ritualuri folclorice. Adunate la un loc, ele alcătuiesc perioadă cea mai sfântă din viața bisericii și a oamenilor, constituind un important reper al comunității și spiritualității românești contemporane. 9 Coroi Mariea și Nazâru Anișoara- Școala Gimnazială nr.7 Buzău, Jud. Buzău 9 Bibliografie [1] M. Pop, "Obiceiuri tradiționale românești", București, 1976, p. 85; [2] S. Fl. Marian, "Sărbătorile la romani", vol. 1, Ed. Grai si suflet - Cult. nat., Buc., 2001, p. 205; [3] S. Vrabie, "De civitate Rustica. Studii si cercetari de etnologie și literatură populară română", Ed. Grai si suflet-Cult. Nat., București, 1999, p. 194; [4] E. Niculita Veronca, "Datinile și credințele populare românești adevărate și așezate în ordine mitologică", Ed. Polirom, Iasi, 1998, p. 277 , p. 30; [5] D A. Vasiliu, "Obiceiuri, credințe și datini de Paști", Buc., 1940; [6] S. Fl. Marian, Op. cit. , Vol. I, p.229, p. 250; [7] A. Gorovei, "Credințe și superstiții ale poporului român", Ed. Grai si suflet - Cultura Națională, București, 2003, p. 211; [8] Ivan Evseev, "Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale", Timișoara, Amarcord, 1994, p.105.

41

Încondeierea ouălor Coloratul de ouă de Paști este o răspândită tradiție precreștină cunoscută, începând din Armenia, Rusia, Grecia, zona mediteraneană, până în Europa centrală. În general, în istoria artei oul este simbolul Învierii - în picturile vechi religioase, de cele mai multe ori, în fondul picturii.

Folclorul conservă mai multe legende creștine care explică de ce se înroșesc ouăle de Paști și de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Una dintre ele relatează că Maica Domnului, care venise să-și plângă fiul răstignit, a așezat coșul cu ouă lângă cruce și acestea s-au înroșit de la sângele care picura din rănile lui Iisus.

Oul văzut ca un simbol primordial, sămânța vieții, potrivit tradiției, este vopsit și încondeiat în zilele de joi și sâmbată din Săptămâna Mare, îndeletnicirea înroșirii ouălor fiind rezervată aproape în exclusivitate femeilor. Oul încondeiat ne transmite bucurie, uimire, smerenie, împăcare, pentru că în ornamentația lui se operează cu simboluri (soare, luna, cruce), cu modele din natură (plante, animale, obiecte casnice) și cu modele de țesături populare, cu tot repertoriul lor de semne sacre. Motivele ornamentației ouălor încondeiate sunt numeroase și fiecare motiv se prezintă în mai multe variante, care se diferențiaza în funcție de localitate.

Nicăieri însa, mai mult ca în Bucovina, acest obicei nu este ridicat la nivel de artă ca aici.

Ca și mărturie a acestui vechi obicei vom găsi în localitatea Vama, Bucovina, un muzeu dedicat acestei frumoase arte. Promotorul acestei inițiative private este doamna Letiția Orșvischi. Ea însăși este artist artizanal și creator al multora dintre exponatele pe care le găsim în muzeu, reprezentantă a României la târguri, saloane şi expoziţii internaţionale, multiplă laureată la concursurile internaţionale şi colaborator la numeroase muzee şi instituţii de cultură din ţară şi străinătate.

Muzeul Oului din Vama este cel mai mare muzeu de acest gen din România, fiind unic prin modul de organizare şi prin valoarea exponatelor. Muzeul reuneşte peste 7000 de ouă, atât din Bucovina, cât şi ouă de pe toate meridianele lumii. Dintre acestea, aproximativ 3500 de ouă de diverse dimensiuni, lucrate în tehnici şi stiluri diferite, provin din 82 de ţări de pe toate cele 5 continente.

Ouăle din muzeu sunt aranjate în 45 de vitrine distribuite în 3 încăperi, muzeul fiind structurat pe mai multe secţiuni : -ouă bucovinene (unele cu o vechime între 50 şi 100 ani); -ouă din alte zone ale României; -colecţia internaţională (ouă tradiţionale din 82 de ţări ale lumii); -creaţii ale artiştilor de diferite naţionalităţi aranjate pe teme (ouă cu motive religioase, florale, abstracte, ouă perforate, ouă cu aplicaţii etc.); -creaţiile artistei Letiţia Orşivschi; -ouă diverse (ouă din porţelan, ceramică, sticlă, lemn, piatră). În colecţ ie există ş i ouă rar e, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar ş i ouă cu dimensiuni foarte mici : de gecko, potârniche, vrabie, porumbel, rândunică, prepeliţă, alături de ouă de fazan, păun, raţă, gâscă, curcă, struţ.

În anul 2013, când s-a întocmit un ,,Top 10 frumuseţi rurale ale României’’ ce trebuie neapărat vizitate, selectând la final dintre 51 de obiective turistice din 14 judeţe ale ţării, Muzeul Oului Vama s-a clasat pe locul al şaselea, fiind singurul muzeu din acest clasament.

42

Un alt loc dedicat acestei arte a încondeierii ouălor este Muzeul ouălor încondeiate "Lucia Condrea", unic în lume graţie valorii artistice a exponatelor. Descoperim aici nu doar un artist remarcabil, căruia Occidentul i-a recunoscut din plin valoarea, ci un creator sensibil, dar modest şi dedicat până la sacrificiu, încondeierii ouălor, meşteşug pe care l-a transformat în artă pură.

Lucia Condrea, căci despre ea este vorba, a expus în ocniţele muzeului ce-i poartă numele o colecţie de 2.000 de ouă încondeiate care nu au echivalent sau termen de comparaţie în România. În realizarea "bijuteriilor ovoidale", Lucia Condrea folosește 15 modalități de lucru. Prima modalitate este cea tradiționala, tehnica batik-ului, de la care a pornit și pe care a perfecționat-o în timp, iar celelalte 14 modalități de lucru îi aparțin în totalitate, ele având ca punct de plecare tot tehnica batik-ului, însă aspectul final diferă radical de cel obișnuit, al ouălor tradiționale. Cunoscutul și apreciatul etnolog, prof. univ.dr. Ion H. Ciubotaru, apreciază că ,,lucrările artistei Lucia Condrea reprezintă o noutate absolută în acest domeniu și se va numi Arta Condrea".

Tehnicile create în Arta Condrea sunt: 1. ceara colorată în relief; 2. grafica în tehnica batik-ului (alb-negru); 3. dantelării - vechile cusături românești transpuse pe ou; 4. tehnica lucrărilor de antichitate, lucrări de autor de o mare complexitate în care interferează arta maură (marocană) și arta huțula; 5. lucrări abstracte, moderne (pe un ou se pot observa frânturi din zeci de exponate); 6. vechi cusături huțule transpuse pe ou folosind ceara de albine și pigmenți naturali; 7. diversificarea cromaticii; 8. cubism în 3D; 9. motive de pe covoare, scoarțe, laicere, macaturi, transpuse pe ouă; 10. motive transpuse pe ouă inspirate din sculptură; 11. motive zoomorfe; 12. motive de pe ștergare; 13. motive de pe lasetă; 14. motive croșetate.

Lucrările Luciei Condrea sunt la loc de cinste în cele mai mari muzee ale Europei, precum și în colecții personale din întreaga lume, Case Regale, iar artista se înscrie în rândul marilor artiști internaționali.

În zona Bucovinei, tradițiile supraviețuiesc cu greu schimbărilor însă există oameni, artiști consacrați, care duc mai departe meșteșugul împistritului și care își învață cu drag și cu răbdare copiii, vizitatorii, tainele încondeierii ouălor.10

Prof. înv. primar Ungureanu Andreea, Școala Gimnazială nr. 7 Buzău 10

Webografie: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ou_de_Pa%C8%99ti https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/ouale-incondeiate-romani-68758.html https://www.muzeuloualorluciacondrea.ro/ https://www.muzeuloului-vama.com/index.php?lang=ro

43

Tradiții de Paște Ciocnirea ouălor Ca regulă generală, primul care ciocnește este cel mai vârstnic bărbat de la masă sau o altă persoană mai în vârstă. Această persoană ciocnește capul oului său de capul oului ținut în mână de altă persoană, în timp ce rostește formula „Hristos a Înviat!”, la care se răspunde cu: „Adevărat a înviat!”. În tradiția populară românească, ouăle de Paști sunt considerate păzitorii casei și se crede că sunt purtătoare de puteri miraculoase: ele vindecă boli și protejează animalele din gospodărie. În acelaşi timp, oul simbolizează viața eternă, renaşterea și norocul.

Vânătoarea de ouă Pentru a implica pe toți membrii familiei, la pregătirile care au loc pentru Paște, există mai nou și la noi o tradiție împrumutată, care constă în organizarea unui joc, care face o mare plăcere copiilor.

Ouăle, după ce sunt vopsite, sunt ascunse, de obicei de către părinți, iar copiii trebuie să le caute prin curte, casă, grădină. Cel care găsește cele mai multe ouă, câștigă.

44

Și eu pot face masa de Paște mai frumoasă!

Alături de ceilalți membri ai familiei, poți contribui și tu la decorarea ouălor de Paști. Eu am făcut deja acest lucru și a fost și plăcut și interesant!

Spălatul cu apa în care a fost ținut un ou roșu și un bănuț Acest obicei se păstrează de sute de ani. În dimineaţa primei zile de Paşte, credincioşii pun într-un vas cu apă un ou roşu sfinţit în Noaptea Învierii şi un ban.

Potrivit tradiţiei, cei care se spală pe faţă cu acea apă vor roşii la faţă şi plini de sănătate iar, în plus, vor avea belşug în case.

Gospodinele aleg, din coşul cu bucatele sfinţite, cel mai frumos ou roşu şi îl pun într-un vas cu apă, pe fundul căruia este aşezat un ban. În zori, apa înroşită va fi folosită dimineaţă de toţi membrii familiei, care îşi vor spăla cu ea feţele şi mâinile.

Oprea Maria Teodora- Clasa a II-a B, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

45

Obiceiuri și tradiții de Paște Învierea Domnului este una dintre cele mai importante și mai frumoase sărbători ale crestinătății.

Ea are darul de a aduce familia împreună și este plină de obiceiuri tradiționale. În tradiţia creștin-ortodoxă, începutul sărbătorii Paștelui e marcat de începerea postului de şase săptămâni. Pentru români, Postul Mare este cel mai important și mai sfânt post de peste an. Fiecare încearcă să postească după putere, mai ales prima săptămână și Săptămâna Mare, să facă milostenie și fapte bune, să se împace cu cei cu care s-a certat.

Datinile populare se mai păstrează doar în unele localități. Cu trecerea anilor, parcă timpul e tot mai puțin îngăduitor cu oamenii, grijile vieții lipsindu-i tot mai mult de bucuria sărbătorii. Sau, poate că se vede tot mai mult influența creștinismului, care consideră Postul Mare drept o perioadă de adâncă pocăință și tânguire, pentru că acum a fost chinuit și omorât Iisus. De aceea, din punct de vedere creștin, sunt interzise petrecerile și serbările de orice fel.

Prima zi de după Lăsatul Secului se numea Lunea curată, zi în care femeile nu lucrau nimic, se ocupau de spălatul vaselor din care s-a mâncat de dulce, pe care le urcau apoi, în podul caselor. Duminica Floriilor marchează momentul primirii triumfale pe care i-a făcut-o mulțimea Mântuitorului, la intrarea în Ierusalim. În această zi e obiceiul de a se sfinți la biserică, ramuri de salcie. Ele se țin în mână, cu evlavie, până după Liturghie, apoi sunt duse acasă și se ating cu ele vitele, ca să crească și să înflorească precum "mâțișoarele". În cursul anului, salcia se păstrează la icoane, facută cerc. Se spune că este bună de leac pentru gâlci, friguri, dureri de gât. Când fulgeră și trăsnește se aprinde pentru izbăvirea de frică. Crenguţele de salcie sunt considerate un simbol al biruinţei vieţii asupra morţii, datorită faptului că Hristos, prin moartea Sa, a învins robia păcatului şi a morţii.

Există şi o legendă a salciei: “Maica Domnului, vrând să ajungă la locul unde Fiul Său era răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat zadarnic de toate buruienile ca să o treacă dincolo şi niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o creangă şi a trecut-o. Maica Domnului a binecuvântat-o ca să fie dusă la biserică, s-o slujească preoţii şi să se încingă oamenii cu ea ca să nu îi doară mijlocul la seceratul grâului".

Puține dintre aceste obiceiuri se mai păstrează astăzi. Cele mai prezente sunt pomenirea morților, care se face în fiecare sâmbătă a Postului Mare, frecventarea sfintei biserici mai des, spovedania.

Postul Mare durează 40 de zile, amintind de postul lui Moise, dar mai ales al Mântuitorului.

Ultima săptămână, Săptămâna Mare, este dedicată însă, în afara Postului, patimilor, răstignirii și punerii în mormânt a Domnului. Este cea mai aspră săptămână de post. În toate bisericile se slujesc, seara, Deniile, iar dimineața, slujbe speciale, care predispun la meditație asupra vieții creștine și a patimilor Domnului.

Deniile sunt slujbe specifice Postului Mare; Utrenii ale zilei următoare. Ele se desfășoară în prima, a cincea și ultima săptămână a Postului, fiind cele mai frecventate de românii de astăzi. Rânduiala este de a se îmbrăca în haine cernite sau, măcar, femeile să-și acopere capul cu o năframă neagră. E regula ca până la deniile din săptămâna a cincea să fie gata curățenia prin case și ogrăzi.

Bătrânii obișnuiau să mănânce puțin în seara de Florii, apoi nu mai mâncau până în Joia Mare, când se spovedeau și se împărtășeau. Tinerii mâncau în această săptămână pâine și poame uscate, bând doar apă de izvor. În sat se păstra o liniște și o atmosferă de reculegere, de tristețe evlavioasă. Se făceau focuri rituale, se îngrijeau și curățau gospodăriile, se întrerupea munca la câmp și lucrările mai importante. Se confecționau haine noi pentru sărbătoare. Se tăiau vite și păsări pentru Paște. Se tocmeau lăutari pentru hora satului. Oamenii se spovedeau și se iertau reciproc În Joia Mare se prăznuiește spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din Grădina Ghetsemani și vinderea Domnului de către Iuda. În seara acestei zile, creștinii merg la Denia celor 12 Evanghelii. Prin Sudul țării, fetele fac câte 12 noduri unei ațe, punându-și la fiecare câte o dorință și dezlegându-le când dorința s-a împlinit. Acestă ață și-o pun sub pernă seara, sperând ca-și vor visa ursitul. Tot aici se păstrează obiceiul de a spăla picioarele celor din casă (copii) de către femeile mai în vârstă.

46

În tradițiile românilor, Joia Mare se mai numește Joi Mari, Joia Patimilor, Joia Neagră, Joimărița. Ea este termenul până la care femeile trebuiau să termine de tors. La cele leneșe, se spunea că vine Joimărița să vadă ce-au lucrat, iar dacă le prinde dormind, le va face neputincioase a lucra tot anul.

Din această zi, ţăranii încetează lucrul la câmp şi se concentrează asupra casei și curţii, pentru ca totul să fie curat. Joia Mare este considerată binefăcătoare pentru morți. Acum se face ultima pomenire a morților din Postul Mare. Tot în Joia Mare, femeile încep să pregătească pasca şi să vopsească ouăle. Ouăle se spală cu detergent, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea. Pe lângă ouă roșii, românii contemporani mai vopsesc ouăle și în galben, verde, albastru. Unele gospodine pun pe ou o frunză, apoi îl leagă într-un ciorap subțire și așa îl fierb, ca să iasă "cu model".

Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coajă de crin roșu sau cu flori de tei, iar luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Legenda spune că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un coș cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce cădea din rănile Domnului.

Există și alte legende care povestesc despre originea acestui obicei. Conform tradiției, oul roșu de Paște, are puteri miraculoase, de vindecare și de îndepărtare a răului, fiind purtător de sănătate, frumusețe, vigoare și spor.

Joia Mare este ziua în care, de regulă, se prepară cele mai importante copturi pascale: pasca, cozonacii cu mac și nucă și babele coapte în forme speciale de ceramică.

Pasca, cea mai importantă coptură rituală a Paștelui, se face din făină de grâu de cea mai bună calitate, cernută prin sită deasă, și are, cel mai adesea, formă rotundă. Aluatul dospit se pune în tăvi speciale pentru pască, după care, de jur împrejur, se așează aluatul împletit din două sau trei sucituri și se lasă totul la crescut.

Tradiţia spune că femeile au îndatorirea să meargă la biserică în această zi unde împart colaci de post, vin, fructe şi miere, iar bărbaţii au sarcina de a aprinde focuri în curtea casei sau la cimitir pentru protecţia sufletelor morţilor. În multe case, s-a obişnuit vreme îndelungată să se creadă că aceste focuri au puterea ca, prin intermediul unei zeităţi a morţii, Joimăriţa, să arunce blestem asupra femeilor leneşe dacă sunt prinse dormind în această noapte în care toţi creştinii nu ar trebui să doarmă.

Joia Mare este totodată ziua în care credincioşii care au postit şi au fost spovediţi, se împărtăşesc şi asistă la slujba de seară, cea care prezintă Denia celor 12 Evanghelii. În timpul acestei slujbe, se spune că fetele tinere obişnuiau să poarte cu ele o sfoară din care făceau câte un nod odată cu citirea fiecărei Evanghelii, sfoară pe care o strecurau apoi noaptea sub pernă ca să îşi viseze alesul.

Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia Prohodului Domnului. În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf, care-l închipuie mort pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului, pe sub care toată lumea trece, până în după-amiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei de Înviere este dus din nou în altar și este așezat pe sfânta masă, unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălțării Domnului. Se spune că pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nu-i doare capul, mijlocul și șalele în cursul anului, iar dacă își șterg ochii cu marginea epitafului nu vor suferi de dureri de ochi. În Vinerea Mare, nu se mai slujește Sfînta Liturghie, se ține post negru și nu lucrează nimeni nimic, nici măcar clopotele nu se trag. Dacă trebuie vreun mort îngropat, se-ngroapă numai cu bătaie de toacă. De când se slujește Punerea în Mormânt și până în ziua Învierii, nu se trag clopotele.

Acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la biserică.

După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este așezat pe masa din mijlocul bisericii.

47

La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări și-și jelesc morții. La sfârșitul slujbei, era obiceiul ca preotul sa împartă florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut, pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereți sau doar la grinda de la intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie. În popor, se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar dacă nu, nu va fi roditor.

Femeile nu coc pâine sau altceva, să nu ardă mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, înconjurând-o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile și dihăniile să nu se apropie de casă și de pomi.

Oamenii păstrează lumânarea cu care au venit de la Prohod pentru vremuri de primejdie. Există o superstiție care spune că aprinzând în vremuri grele, în timpul unei furtuni, restul de lumânare de la Prohod, lucrurile se vor calma și îmbunătăți.

O superstiţie spune că, dacă nu plouă în această vinere, este semn bun, şi anume o prevestire a faptului că va fi un an mănos. De asemenea, o alta ne îndemna ca, înainte de răsăritul soarelui, să intrăm într-o apă curgătoare sau măcar să alergăm cu picioarele goale prin iarba peste care s-a depus roua. Astfel, vom fi feriţi de boli pe tot parcursul anului.

Sâmbăta Mare este ultima zi de pregătire a Paștilor, când femeile trebuie să pregătească marea majoritate a mâncărilor, să deretice prin încăperi și să facă ultimele retușuri la hainele noi pe care urmau să le îmbrace în zilele de Paști.

De obicei, în Sâmbata Mare are loc și sacrificiul mielului, din carnea căruia se pregătesc mâncăruri tradiționale: drobul, friptura și borșul de miel. Sâmbătă seara fiecare gospodină își pregătește cu grijă coșul ce urmează a fi dus la biserică, pentru sfințire.

Sâmbăta Mare este ziua îngropării Domnului cu trupul și a pogorârii Lui la iad, de unde a slobozit neamul omenesc. Este ziua in care se definitivează pregătirile pentru marea sarbatoare a Învierii; spre seară, creștinii se odihnesc pentru a putea participa la slujba de la miezul nopții. Fiind ultima zi a Postului Mare, era obiceiul ca bătrânii și copiii să se împărtășească.

Potrivit tradiţiei, la miezul nopţii între zilele de sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală cu apă curată, îşi pun straie noi, iau câte o lumânare şi pornesc către biserică unde preotul, cu Sfânta Evanghelie şi crucea în mână, urmat de alaiul de credincioşi, iese cu lumânarea aprinsă şi înconjoară biserica de trei ori.

Când preotul rostește „Hristos a înviat!” toţi cei prezenţi spun: „Adevărat a înviat!”, răspunsul fiind recunoaşterea tainei Învierii. Cu lumânarea aprinsă, fiecare se întoarce acasă şi face o cruce mică pe peretele dinspre răsărit, afumându-l cu lumânarea, pe care o va păstra tot restul anului. Oamenilor le este permis să mănânce bucatele (pasca/pâinea, ouăle roşii, carnea de miel, sarea şi vinul) abia după ce acestea se sfinţesc şi după ce fiecare persoană participă la Liturghie. La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un ou roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apă neîncepută.

Există apoi datina de a se spăla, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz și zicând: "Să fiu sănătos și obrazul să-mi fie roșu ca oul; toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paștilor."

Atunci când se dă cu banul pe față, se spune: "Să fiu mândru și curat ca argintul!" Iar fetele zic: "să trec la joc din mână-n mână, ca și banul", să fiu ușoară ca și cojile de ouă, care trec plutesc pe apă." În unele sate, în lighean se pune și o crenguță de busuioc existând credința că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Se spune că în prima zi de Paști nu e bine să mănânci ouă roșii, pentru că tot anul "îți va mirosi gura ca oul clocit" sau că e bine să mănânci ouăle nesărate, căci altfel ți se vor roși mâinile. În ziua de Paște se spune că nu e bine să dormi, că-ți ia strigoiul anafura dintre dinți, o vinde diavolului și nu mai ai noroc în casă.

După credința populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată pentru că, dacă din întâmplare te rătăcești printr-o pădure, trebuie să-ți amintești cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul.

48

La masa de Paşti, e bine să mănânci mai întâi un ou, se crede că acesta aduce sănătate trupului pe parcursul anului, apoi peşte şi pasăre, pentru a fi sprinten precum peştele şi uşor ca pasărea. Cu cine ciocneşti ouăle vopsite în ziua de Paşti, te vei întâlni în lumea cealaltă.

Dacă păstrezi un ou roşu 40 de zile după Paşti şi nu se strică, vei avea noroc tot anul. Dacă prima persoană care îţi intră în casă este bărbat, vei avea noroc tot anul.

De Paşti, există credinţa că cerurile se deschid, permiţând sufletelor celor morţi să se întoarcă acasă, pentru a-şi proteja rudele dragi. Se spune că cei ce mor în duminica de Paşti sunt scutiţi de Judecata divină, sufletele lor ajungând direct în rai. De asemenea, cei născuţi în ziua de Paşte se spune că vor avea o viaţă luminată şi plină de noroc.

Se spune că de Înviere este bine ca oamenii să fie îmbrăcaţi cu o haină nouă, care ar simboliza purificarea. De asemena, nu este bine ca de Înviere să se doarmă, fiindcă restul anului va aduce somnolenţă, ghinion sau recolte slabe. În ziua de Paşti se mai spune că nu e bine să se consume oul cu sare, fiindcă autorul va transpira tot anul, iar Pasca, sau anafura sunt considerate tămăduitoare dacă se păstrează peste an bucăţele din acestea.

Săptămâna de după Înviere se numește Săptămâna Luminată, în care nu se mai postește.

Noaptea de Înviere, poartă, ca de altfel multe sărbători creştine, o serie de superstiţii, dintre care mai cunoscute sunt următoarele: În Noaptea de Înviere se deschid cerurile, ard comorile pământului, şi acum este moment prielnic pentru vrăji şi farmece.

Cine se va naşte de Paşte, când se trag clopotele, va fi un om norocos de-a lungul vieţii.

Se crede că sufletele celor care mor în Sâmbăta Mare oscilează între Rai şi Iad, între lumea viilor şi lumea morţilor; Nu este bine să pui mâna pe sare, pentru că îţi vor asuda mâinile la vară; Se crede că în cele trei zile de Paşte ard în cer, nevăzute, trei candele mari.

Sărbătoarea Sfintelor Paști este cea mai mărită şi solemnă dintre sărbătorile anului, care aduce omenirii speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice, prin sacrificiul lui Iisus Hristos.11

Învățător- Moraru Simona Elena, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău

11

Bibliografie: Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu, “Folclorul literar românesc”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1990; Maria Cioară-Bâtcă, Vlad Bâtcă, “Zona etnografică”, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1985;

49

Obiceiuri și tradiții populare Românești Pascu Alexia Iarina Clasa: a IV-a G step by step Școala Gimn. ”G.E.Palade”,Buzău Prof. Gheorghe Elena Laura

Cele mai interesante tradiţii româneşti Fac parte de secole din viaţa satului şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi rămase doar amintire. Şi totuşi… Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane. Modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate.

Boul înstruţat Boul înstruţat este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii.

Personajul central era un bou cu înfăţişare falnică (ales cu grijă în acest scop), împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase şi care era plimbat pe uliţa satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate. “Zeul” zoomorf străbătea satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane, poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial.

Tânjeaua Tânjaua este un vechi obicei popular întîlnit încă, sub diferite denumiri, în unele sate din Maramureş şi Bistriţa Năsăud; este un obicei agrar, ce avea loc în ziua de Sângoerz (Sfântul Gheorghe – 23 aprilie) sau a doua zi de Paşte.

Cea mai cunoscută este Tânjaua de pe Mara, care încă se organizează, cu tot ceremonialul ei spectaculos, în câteva sate maramureşene; unul dintre acestea este satul Hoteni, din comuna Ocna Şugatag, 50

devenit cunoscut pentru Tânjaua sa, prilej de mare mândrie pentru hotenari şi de organizare a unei vesele şi colorate sărbători agrare de primăvară.

Ceremonialul se organiza în cinstea celui mai harnic gospodar – de obicei era ales cel care ieşise primul la arat, dar se ţinea seama şi de calităţile morale ale omului cu pricina.

Umblatul în Tez Umblatul în tez este o bucurie de primăvară a copiilor maramureşeni; e un fel de mers cu colindul, dar de Paşte. Nu mai colindă ei, copiii, chiar aşa, îmbrăcaţi în hăinuţe populare, ca în poză, dar obiceiul s-a păstrat (cum s-a păstrat şi cel al colindului de Crăciun, chiar şi la oraş, unde copiii încă mai colindă – prin blocuri, îmbrăcaţi în hanorace de fâş, dar colindă!) În Maramureş, de Paşte, copilaşii merg pe la casele din sat, salutând gazdele cu “Hristos a-nviat!” şi sunt răsplătiţi cu ouă roşii. Celor mai mari, de 13-14 ani, li se oferă, cam în derâdere, câte o unealtă de gospodărie (o mătură, o lopată), ca o aluzie la faptul că de-acum ar trebui să se lase de treburi copilăreşti şi să se apuce de treburi de oameni mari. Azi, fireşte, cei de 13-14 sunt socotiţi tot copiii, dar pe vremuri, la sate, cei de această vârstă erau consideraţi aproape adulţi şi li se pretindea să muncească în gospodărie, cu eforturi şi răspunderi de oameni mari, pregătindu-se ca peste doar câţiva ani să-şi întemeieze propriile lor gospodării. În amintirea acestei concepţii, „măriceii” de 13-14 ani care se amestecă printre mititeii de 8-10-12 ani la umblatul în tez au parte de un „apropo” – li se arată uneltele muncii gospodăreşti, ca să li se aducă aminte că nu vor mai fi mult timp copii…

Eleva Pascu Alexia Iarina, Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău

51

Tradiții și obiceiuri de nuntă în satele din județul Galați De-a lungul vieții ființa umană trece prin mai multe transformări care îi vor desăvârși existența ca individ aparținând unui grup social, al unei comunități care va fi martora desăvârșirii sale.

Aflată între naștere și moarte, pe cursul sinuos și deloc simplu al vieții, nunta ocupă un rol foarte important în treptele devenirii umane, oferind o nouă condiție pe care fiecare membru al societății tradiționale românești și-o asumă mai devreme sau mai târziu. Trecerea dintr-o stare de existență în alta este condiționată de depășirea unui prag, care presupune un dezechilibru major, fapt ce implică anumite rituri pe care le practică în vederea facilitării trecerii acestuia, fie că vorbim de naștere, fie de nuntă, fie de înmormântare. Aceste rituri au menirea de a asigura integrarea în societate, purtând marca noii condiții dobândite de trecerea pragului. În speranța că vom avea nunți tradiționale tot mai des, cu credința că nu ne vom depărta de obiceiurile, ceremonialurile, ritualurile ori datinile noastre strămoșești, am încercat să realizez un studiu asupra tradițiilor și obiceiurilor de nuntă în satele din județul Galați. Deși o mare parte a cercetării a fost realizată în condiții de restricții de circulație din cauza pandemiei actuale, aceasta a condus la ideea că practicile, tradițiile și obiceiurile de nuntă au suferit mari modificări față de modul în care se desfășurau odată. Bătrânii satelor noastre povestesc cu nostalgie acele momente ale nunților de odinioară și concluzionează aproape la fiecare afirmație că societatea actuală a pierdut mult din veselia și farmecul tradițiilor strămoșești și punctează, în mod real, că nunta zilelor noastre a devenit o obligație și nu o încântare. În finalul lucrării am atașat interviurile transcrise (utilizând metoda chestionarului) pentru a evidenția farmecul vorbirii populare și a putea reda cât mai fidel posibil sentimentele pe care aceștia le transmit, călăuziți și de înțelepciunea vârstei și a timpurilor ,,pe care le-au apucat”. Acești oameni au trecut prin trei regimuri politice diferite, însă și-au păstrat cu sfințenie tradițiile și obiceiurile de nuntă, naștere, înmormântare, așa cum le-au moștenit din moși-strămoși. Se sting cu durerea în suflet că astăzi nu se mai păstrează aceste obiceiuri care, pe de altă parte, aveau un rol educativ și moralizator, obligând societatea de atunci să respecte un cod de conduită morală.

5.1.Interviu M. Maranda, 94 ani, Hanu-Conachi (2020)

„Mama” Maranda lu’ Calu’ era moașă în sat, în tinerețe și prepara leacuri din plante pentru diferite afecțiuni. Într-o întâlnire anterioară am învățat rețeta pentru o cremă din soc și ceară de albine folosită în vindecarea arsurilor. A fost foarte încântată că am vrut să învăț rețeta, întrucât se teme că aceasta se va pierde odată cu dispariția ei. E văduvă de 10 ani și are un băiat de la care are două nepoate, iar de curând și o strănepoată cu care se mândrește. Are o vitalitate extraordinară și își îngrijește singură gospodăria.

Cine hotărăște căsătoria? Este necesar acceptul părinților?

"Era, sigur cî era! Fărî voia părințâlor, nu mișcai. Dacî sî înțălegeau ei, hotărau șî părințî, dacî nu sî înțălegea, nu-i lăsa sî facî pasul".

Cum se desfășoară pețitul?

"Vineau părințî lui la părințî fetii șî sî înțălegeau, cî atunși nu era ca acu‟, atunși sî înțălegea ca sî vadî și ai: cî ai vacî, cî ai oi, cî ai pământ(cât); era înțălegerea între cuscri."

Cum se desfășoară logodna și când?

"Logodna nu sî fășea odatî cu nunta; dipi așeea vineau acasă, mai stătea o lunî, dou șî fășea nunta."

52

Se folosesc strigături?

"Ei, chiuau flăcăii".(se pare că acest lucru nu era foarte important pentru respondentă).

Există cântece specifice acestei secvențe a ceremonialului? Cine le interpretează?

"Nu era cântiși speșiali. Sî cânta cu lăutari, da‟nu era niști cântiși anumi."

Cine alege nașii? Pe ce criterii sunt aleși? "Îi alejea socrii cu băietul. Ti dușeai la ei șî dacî aveau bunî-voi sî cununi, cununau; dacî nu, trebuia sî-i cațî."

Cine pregătește costumația miresei? Dar a mirelui?

"Costumația miresî o pregătea mirili, iar costumația mirilui o pregătea mireasa. Sî broda înainti cămașa șî luai costum di haini, nu ca acu‟". În ce constă ritualul ,,bărbieritul mirelui”? Dar ,,gătitul miresei”? Ce cântece se interpretează pentru mire? Dar pentru mireasă? Cine le interpretează?

"Nu era la noi băbieritu‟ mirilui. Mireasa o gătea acasî la părințî ei, în zâua nunțî. Sî dușea nașa cu fimei din sat cu o zî înainti, cu plocoani, da‟ mireasa sî gătea acasî la mireasî, cu lăutari, cu tot și trebui. Era mai mult fanfarî, eu îmi aduc aminti cî mă-ntreba șineva cî dacî aduc orchestrî di șeea cari duși mortu‟ la groapî...nu, fanfarî sî scoatî babili la joc. Pîi sî-nșepea nunta di sâmbâtî șî sî termina luni-marțî..."

Cine merge la nași și ce ritualuri se practică la casa acestora?

"Pîi sî dușea mirili șî lua pi aldi naș-su, vinea di gătea mireasa, de-acoalea urma nunta."

Cum se desfășoară întregul ceremonial la casa miresei după sosirea mirelui și a nașilor?

"Mirili sî dușea cu rachiu‟ la nașî, sî bea șî acolo, sî chiuia șî vinea di gătea mireasa, cu lăutari; mireasa îi aștepta, îi servea cu șeva acolo șî punea prosoapi dupî gătitu‟ miresîi."

Cum se numește dansul care are loc în curtea miresei?

"Era dansu‟ miresîi.Când mireasa pleca din casî di la părințî ei, trăjea dansu‟ șî pleaca di la casa părinteascî. Cânticu‟ miresîi era așela: Ia-ț mireasî zâua bunî/ Di la tatî, di la mumî..."

Ce cântec se interpretează în momentul iertăciunii? Unde se interpretează? Cine participă la acest moment?

"Era cânticu‟ iertășiunii, ti dușeai, îțî șereai iertari di la părințî... Îl cânta lăutarii."

Unde se desfășoară ,,masa mare”? Ce trebuie să facă mirii? Dar nașii? Dar socrii?

"Masa mari sî disfășoarî la local sau la cort, dipi posibilitățî. Vara sî fășea la cort, da‟ iarna – la salon.

Sî fășea ca acuma, nu era deosăbiri, sî așăza lumea la masî, să chiuia, sî juca... nu era ca acuma cu chelneri, atunșea sărveau oaminii din partea mirilui. Mireasa era datoari sî li dea prosoapi la nuni, la socri... acuma a dispărut obișeiu‟cu prosoapili, gata! La nașî mai dădeai acolo cămeșî, o pernî, da‟di obișei dădeai prosoapi."

53

Cum are loc strânsul ,,darului”?

"La strânsu‟ darului umbla nașu‟ cu mirili șî socru mari cu căldari, cu servietî, cu jeantî, cu și avea șî fiecari dăruia și putea. Îi servea ci vin șî sî striga daru‟: socru‟ mari a dat atât, socru‟ mic a dat atât, cutari a dat atât...nașu‟-ntâi de-acoalea mesenii."

Când se scoate voalul miresei și cine îl scoate?

"Di pi și sî stătea la masî, dipi dar, da. Îl scotea nașa, de-acoalea sî fășea dansu‟. Mireasa era legatî la cap, îi punea baticu‟ șî șorțu, ca sî fii gospodinî."

Ce obicei se practică a doua zi după nuntă?

"Sî fășea ciorbî di potroace, mai vinea cu lăutari, la socri, petreșeau – fațî di acuma... Acuma dai daru‟ șî fuji-fuga, da‟ atunșea sî petreșea pânî sara, sî dușeau pin sat, pisti tot, pi la neamuri; era lumea veselî înainti!"

Ce s-a păstrat din vechiul obicei? Ce s-a eliminat?

"Cununia! Asta s-a păstrat, da‟ la gătitu‟ miresî sî aduna apî di la trii fântâni; apa șeea, când vinea mirili, cu coferu‟ o zvârlea pisti casî. Nu știu dacî era pentru belșug, da‟ așa am apucat: sî zvârlea cu tot cu batistî șî busuioc, bătea di trii ori în tabla di la casî, tot așa, da‟ nu mai știu di și. Șî mireasa aștepta în casî șî sî uita prin inel, sî iasî copiii frumoșî."

S-au adăugat elemente noi la vechile obiceiuri ale nunții?

"Pi unili, dacî nu era fatî-mari, o plimba pi grapî, prin sat s-o facî di rușâni, iar dacî era fatî-mari, avea rachiu roșu când sî dușea la socrii mici; sî juca șearșafu‟ sî vadî lumea cî a fost fatî-mari. Acuma nu mai esti așa, a ișât trdițiili istea, dacî trăiești șasî-șapti ani împreunî... Atunșea era altfel; eu dou săptămâni sau trii am stat logoditî, atât; apoi am făcut nunta, da‟ în timpu‟ ista am stat acasî la părințî, nu așa...Păi atunșea, dacî nu era fatî-mari, - o dau de-a dreptu‟ acu‟- ț-o adușea direct acasî șî ori mai dădea tac-su o bucatî di pământ, ori îi dădea o vacî, un bou, șeva, da‟ șî nașî aveau pretenții, cî spunea cî au pagubi. Cât dispri zăstri, cari avea, avea; cari nu, o mai împrumuta di la unu‟, di la altu‟ șî cînd vinea fimeili din partea mirilui sî vadî zăstrea, avea lada plinî, da‟ dacî ti dușeai a doua zî, nu mai găsai nimica; zâșea „Măi am fost la cutărica, avea teancu‟ pânî-n pod, da‟ a dou-za nu mai era...da așa era, dacî n-aveai zăstri...când sî dușea di gătea mireasa, scotea zăstrea, o juca flăcăii pin toatî ograda șî o punea în căruțî s-o ducî la socrii mari. Mi-aduc aminti cî eu am fost cu zăstrea pin tot satu‟ și de-acoalea am fost la bisericî, la cununii. Sî fășea masa miresîi, apoi. Îmi aduc aminti cî atunși cînd m-am mutat aișea (în 1960, când satul Fundenii Vechi a fost strămutat din cauza inundațiilor Siretului, locuitorii stabilindu-se în două localități aparținând aceleiași comune: Fundenii Noi și Hanu-Conachi), a vinit la mini Vasîlica lu‟ Popa; șî mi-a șerut sî-i dau lada mea di zăstri, cu tot și aveam în ea ca s-o ducî la Sărbătoarea Salcâmului, s-o prezânti acolo, cu perni, cu tot; cî sî fășea paradî, sî prezenta tradițiili vechi; lu‟ cumnati-mea Catinca i-a luat războiu‟ cu totu‟, cî țesea, ca sî vadî care vinea di la guvern, Dăscălescu șî alțî...cî vineau oamini din toati pîrțâli țării. Acuma auzî cî a avut nunta, da‟sî terminî repidi; ia banii șî pi ușî afarî! Înainti cânta muzica în tot satu‟; lăutarii era adușî di la Vaslui, di la Toflea, di la Brăhășăști... îi puneai la masî, da‟ la noi sî fășea vedrili: înșepea di sâmbâtî sara, sî dușea nașu‟ cu lăutarii la socru‟ mari, stătea la masî, sî strânjeau feti, flăcăi și petreșeau pânî la miezu‟ nopțî, cî înainti era șî lumea veselî. O lua duminicî di la înșeput, iar. Sî dușea lumea la nuntî, cî era neam, cî nu era neam, sî dușea sî sî distrezî. Sî scotea nunta la piațî, sî dansa acolo pânî pi sarî, sî merjea la cununii, apoi sî dușea la cort sau la salon. Îmi aduc aminti cî la nunta mea am mâncat în taljeri di lut, a fost socrî-miu pi la Nămoloasa, la unii di le-a adus pentru nuntî, cî nu era farfurii pi vremea șeea. Cu sticla ti dușeai înainti di nuntî, cu o zî sau câtiva zâli mai divremi. Di pi cum aveai neamurili di diparti, cî nu sî fășeau invitații ca acuma; asta era invitația.

Fiicari (socri mari, socri mici, nașî) îșî aduna neamurili lui.

54

La bisericî sî puneau bani pi sub colțurili covorului ca sî aibî noroc șî belșug. Eu, la mini la nuntî, nașa Maria lu‟ Gheorghi Rusu, am văzut cî ma bâjbâia pi la chișior, da‟ nu știam și vrea sî facî, când mi-o băgat bani în pantof, cî zâșea sî am noroc. Da‟ când sî dizgătea mireasa, sî punea pi colturili mesîi orez șî sî fășea hora în jurul mesîi, iar mireasa, când treșea di trii ori pi lângî colț, dădea cu mâna sî dea boabili jos di pi masî; câti boabi rămânea, atâța copchii fășea; dacî nu vroia sî facî copchii, dădea toati boabili jos. Era tradiții, nu ca acuma! Da‟ băietul meu ari dou feti și a făcut nunta pi litoral în Greșia șî gata! A fixat nunta șî, când trebuia sî sî căsătoreascî, a născut și a făcut așa întri ei acolo. Eu nu mai zâc nimica, da-păi, viața di azî, fațî di și-a fost...; eu am apucat șî din bătrâni, șî di pi vremea mea, am apucat șî vârsta astâlantî, mai tânârî, da‟ acu‟ s-a schimbat tot. Acu‟ nu mai esti nimic din și a fost odatî. Am văzut un film pi TVR 1 șî mi-o plăcut, cum era odatî: cu caru‟ cu boi, cu zăstri, ia uiti și frumusățî aișea, exact cum sî fășea nunta pi vremuri. Acuma sî duc la nuntî din obligații, da‟ ca sî sî mai distrezî, nu… S-a schimbat treburili, gata! Era lumea veselî, mă!

Io nu mai spui acuma, da‟ mă uit cî acuma tineretu‟ sî ia la 30-40 di ani. Înainti la 40 di ani însura șî mărita copchiii. Așa era vremea șeea timpu‟; cam la 20 di ani sî căsătoreau, cî nu prea dădea voi părințî la 15-16 ani, cî zâșea cî și fași cu copchilu‟ ista? Nu ti lăsa, cî apoi trebuia sî asculțî șî di părințî, cî spunea cî dacî nu-i din oamini gospodari șî-l iei așa cu tac-su – bețâv, mă-sa – haimana ori cî fata nu-i gospodinî... Dacî-țî fași di cap, di cap sî-țî hii! La mini sî nu vii înapoi!Asta era treaba, da‟ acu‟ nu sî mai respectî. Nepoti-miu a luat o fimei cu copchil. S-a schimbat treaba: înainti țeseai, cusai, lucrai, aveai grijî sî strânji cânipa, fânul, sî torși lâna, acuma, nu mai...nimic...la televizor! Eu nu li văd bini!"

5.2.Interviu C. Margareta, 76 ani, Tudor Vladimirescu (2020)

La acest interviu nu am mai respectat ordinea întrebărilor din chestionar, lăsând respondenta să povestească liber, intervenind din când în când cu întrebări ajutătoare pentru a clarifica unele afirmații ale acesteia. Tanti Margareta, cum îi place să i se spună, e căsătorită de 57 de ani cu nea’Costel a’ lu’ Ghimpe (porecla pe care o are în sat). Au împreună o fată și un băiat, iar de la băiat au două nepoate.

"La noi era vedrele, sâmbâtî sara, când sî făcea nunta duminica. Vinea muzica șî era cu fanfarî, nu era cu zângâituri de-aistea! Acuma sî fași nunta numa‟ noaptea. Atunși înșepea sâmbâta șî sî termina lunea la prânz".

Cine stabilea căsătoria?

"Nu ti măritai pânî nu vineau părințî lui la mireasă. Atunșea nu plecai, cum auzî acu‟ cî a fujit cu unu‟, cu altu‟; trebuia sî vii sî ti ceai (sî ti ceară) părințî băietului; vinea întâi la tini, la părințî tăi șî, dacî îl plăceai - îl luai, dacî nu –nu. Dacî aș hi avut atunși mintea di acuma... Nunta începea di sâmbâtî sara, cânta pânî la miezulnopțî, apoi sî dușea toatî lumea acasî, iar duminica o lua din nou, cu lăutari...mirili sî dușea cu rachiu‟ la nuni întăi, de-acoalea sî punea la masî la ei, apăi sî dușeacu nunii la mireasî acasî, sî gătea mireasa...Eu mam dus la Tudor (Tudor Vladimirescu) șî m-a gătit. A‟ mei a zâs cî dacî n-am vut tatî, sî mă găteascî mireasî acasî."

Despre logodnă puteți să-mi spuneți ceva? Cum se desfășura și când avea loc?

"Ei, logodnî! N-am avut logodnî. Ti șerea, ti dușeai! Eu, când am ajuns la Fundenii Vechi, și știam?

Era copchiii plimbațî așa cum îs acuma? Eu habar n-aveam undi-s Fundenii, cî eu m-am măritat di la Tudor, la Fundenii-Vechi. Șî m-am măritat di 19 ani, da‟ ei aveau nevoi cî dărâmau acolu șî vineau aișea; șî li trebuia ajutor la casî, cî am lichit-o pânî în toamnî, când am făcut nunta. Ca sî aibî om di muncî, de-așeea m-a luat."

55

Ce obiceiuri se practicau la gătitul miresei?

"Ti gătea nașa, sî cânta cânticu‟ miresî, cum? „Ia-ț‟ mireasî zâua bunî/ Di la tatî, di la mumî” șî sî chiuia. Pi urmî îțî rupea pânea-n cap, colacu‟ așa cum sî fășea, di pi așeea sî pleca di acasî dipi și sî închina mireasa."

Nașii de către cine erau aleși?

"Mirili căta naș, da‟ nouî ne-a ișât nașu-n cali. Vineam di la casa vechi șî ne-am întâlnit pi drum. A‟ meu l-a întrebat dacî ni cununî șî a fost di acord".

Costumația "Mirili îțî lua rochii, pantofi, tu îi luai cămașî, cravatî... Tu îmbracai mirili șî mirili ti îmbrăca pi tini.

Nu era bărghirutul mirilui, ca acuma. Nu sî bărghirea mirili atunși".

Cum se mergea la nași? Se pregătea un cadou sau erau alte obiceiuri când se mergea la nași?

"La nașî nu dușeam cadou, nu era cu cadouri atunșea. Merjea mirili cu rachiu‟, cu alai cu tot".

Ce obiceiuri se practicau la casa miresei?

"Când intrî mirili în curti la mireasî, îl așteaptî mireasa cu domnișoarili di onoari, cu coferul cu apî, cu un hir di busuioc, udî mirili pi pantohi, iar mirili aruncî coferul di pi casî, dipi și varsî apa. Da‟ acuma a ișât, nu sî mai fași așa șeva; nu știu di și sî fășea, așa am apucat".

Iertăciunea "Nu era așa un moment anumi... nu sî cânta un cântic speșial și nu am șerut iertășiuni; plânjeau părințî noștri. Poati în altî parti sî făcea, da‟ eu nu am făcut. Câti bordeii, atâtea obișei”.

Masa mare "Masa nunului – punea masî deoparti, socru‟ mic – deoparti, socru‟ mari cu invitațî lui, da‟ tot în cort, acolu. Sî punea șî prosoapili la cari n-au fost la gătitu‟ miresî – cî socru‟ mari cerea la fatî: îmi dai atâtea prosoapi, mileuri, șărveti, cari era - șî li dădeai la gătitu‟ miresî; juca mireasa prosoapili când li dădea, mai primea câti-un bănuț, acolu. Acuma a ișât prosoapili di la nuntî, a ișât șî pomenili di la morțî (cu pandemia asta) șî scachi mai ușor..."

Darul "Nașul cu mirili strânjea daru‟ șî striga "Cutărescu a dat atâta!” șî umbla din om în om.Cari n-avea bani, dădea șî șereali; sî dușea la nuntî, sî distra șî dădea o banițî di porumb sau di grâu – cum era atunși".

Dezgătitul miresei "Nașa ti lega la cap cu batic, eșarfî, sî fășea hora miresî, îțî punea nașa acolu un ban în păr, punea masa acolu, punea urez pin patru colțuri șî când fășea hora miresî, mireasa dădea urezu‟ cu mâna; dacî număra câti boabi a rămas, sî spunea cî fași atâța copchii. Era frumos, da‟ nu cred eu cî sî mai fași șe-a fost odatî!"

Ciorba de potroace "A doua zî sî dădea ciorba di potroaci; sî mai dădea șî felu‟ doi, cu dansuri, chiuituri, da‟ fărî dar".

56

Erau credințe, superstiții legate de un anume moment al nunții?

"Da, la bisericî, cicî dacî-l calci pi miri, faci ca tini toatî viața. Ei, atâta mai trebuia, sî-l mai calc în bisericî! Cred cî din bisericî ti lua la înjurat! Sî punea bani la colțu‟ covorului pi cari stătea mirii la cununii, da‟ îi lua fimeia cari dușea covorașu‟, cî îl dușea la subțioarî, cî nu era mașâni atunși".

Din păcate, eu nu am avut o astfel de desfășurare a nunții.

"Da‟ trăiești, nu? Șî fărî obișeiurili aistea. Și sî fași?"

5.3. Interviu I. Natalița, 65 ani, Fundenii Noi (2020) Natalița I. este divorțată de la 40 de ani și nu s-a recăsătorit, nici măcar nu s-a gândit vreodată la acest lucru. A fost victimă a violenței domestice și s-a călăuzit toată viața după proverbul învâțat de la mama sa „Când pierzi drumul, nu mai găsești nici cărarea”, așa că și-a dedicat întreaga viață creșterii și educării celor patru copii ai săi (2 fete și 2 băieți), de care este foarte mândră. De la fete are o nepoată și un nepot, ale căror poze sunt prezente în fiecare încăpere, alături de cele ale copiilor și de multe icoane.

Locuiește singură, îngrijind o gospodărie imensă și așteptând ziua când băieții i se vor întoarce din străinătate. Povestește că l-a cunoscut pe Nicu (fostul soț) la un bal din comună, unde era însoțită de fratele ei cel mare. A fost dragoste la prima vedere și de atunci nu a mai avut ochi pentru nimeni altcineva. Părinții ei, însă, nu erau de acord ca ea să se căsătorească cu acest tânăr, deoarece știau că familia lui nu e potrivită pentru fata lor. Cu toate acestea, el a răpit-o (cu acordul ei) când a venit într-o permisie, iar părinții ei au fost nevoiți să accepte situația. Deși a dus o viață foarte grea, este resemnată spunând că „așa a vrut Dumnezeu cu soarta mea”. Povestește despre nunta ei cu cel care a devenit acum fostul soț.

"Era necesar acordul părinților, dar eu mai vedeam ceva? Intrasâm în „săptămâna chioarî”, cum zâcea mămăica (bunica), Dumnezeu s-o ierti! Aldi tăticu‟ nu mai aveau ci faci șî au acceptat căsătoria, da‟ a trebuit sî așteptăm pânî sî libera el (Nicu) din armatî. Am stat la bunicii lui în perioada asta, cî tăticu‟ a spus cî nu mă mai primești după ci l-am făcut di rușini în sat. Au venit socrii, au stabilit nunta, cu tot cu zestri.

Părințî mei nu m-ar fi lăsat sî mă căsătoresc, cî în acelașî an a avut nunta șî fratili meu mai mari.

Socrii mei nu m-au vrut di la început, da‟ noi nu am renunțat la planurili di nuntî; de altfel, pârințî lui n-au vinit la nuntî șî nici nimeni din partea lui în afarî di bunicii cari l-au crescut. Ne-a cununat un văr de-a lu‟ tăticu‟, iar nunta ne-au făcut-o părințî mei, acasî la ei.

L-au îmbrăcat chiar șî pi el, nu numai pi mini. Nașî ne-au cerut o grămadî di prosoapi, mileuri, fețî di masî...

Nunta începea odatî cu sosirea muzicanților. Îi luai cu căruța di la garî șî în capu‟ satului coborau din căruțî șî începeau sî cânti, di răsuna satul. În cazul nostru au rămas la socru mic șî au cântat pânî la miezul nopțî, a fost dans cu feti, cu băieți.

Voalul l-au cumpărat tot părințî mei, cî nașî au spus cî ni cununî fărî obligații. Duminicî dimineața mergea mirili la nașî cu tava cu rachiu, vin șî voalul miresî, cu lăutarii, sî servea acolu ceva la masa nașâlor, sî făcea o horî mari la nașî, după carî sî venea la socrii mici la gătitul miresî. Cum părințî mei nu prea mai aveau bani, am împrumutat o rochie de mireasă. Cât mirili era la nașî, mireasa împreunî cu douî domnișoari di onoari mergea la trei fântâni sî ia apî pî carî o punea într-un cofer legat cu o batistî șî punea în apî un hir di busuioc. Când mirili cu nașî ajungeau acasî la mireasî, mireasa îl strochea cu apî pi pantohi pi miri, ca sî aibî noroc șî belșug în casî. Mirili trebuia sî arunci apa din cofer șî sî arunci coferul pisti casă. Dacî coferul sî spărgea, am hi avut noroc în căsnicii, da‟ nu s-a spart. Sî alegeau cavalerul șî domnișoara di onoari, cari duceau lumânărili pânî la bisericî. În ogradî era așezat un covor sub o masî pi cari era o oglindî pi cari o sprijâneau domnișoarili di onoari când sî gătea mireasa. Cavaleru‟ di onoari juca voalul pi o melodii anumi, apoi îl dădea la nașî sî găteascî mireasa. Sî făcea hora miresî la cari dansa toatî lumea, iar mireasa punea flori șî prosoapi. Toatî lumea sî așeza la masa miresî, apoi sî mergea la cununii.

57

Înainti di plecarea la bisericî, nașa rupi colacul miresî în patru, șî după ci închinî mireasa cu fiecari bucatî, o aruncî în „numili Tatălui șî al Fiului șî al Sfântului Duh, Amin”. Cini prindi șî mănâncî din colacul miresî, sî spuni cî îi ferit di răli și cî va avea noroc sî sî măriti în curând. Sî pleacî apoi la cununii, iar după slujba religioasî, nunta merge pi stadion, undi sî adunî tot satul „sî vadî mireasa”. La un moment dat sî conduc nașî acasî la ei pentru ca sî vinî la masa mari cu toțî invitațî cari sî adunî la ei. Mirii merg apoi la cort sau la salonul undi ari loc masa mari. Așezarea mesâlor sî faci în felul următor: masa nașâlor șî mirilor în capătul salonului, ca sî hii văzuțî di toțî invitațî, masa socrilor mari, cu neamurili din partea lor, masa socrilor mici, cu neamurili șî apoi ceilalțî nuntașî.

La masa mari sî cântî, sî chiui șî sî danseazî. Înainti di a sî servi friptura sî joacî găinili pi care le-au cerut nașî; tot acu‟ sî puni șî restul di prosoapi care au rămas di la gătitul miresî.

Sî dau șî colacii nașâlor, apoi sî strângi darul. Darul îl strâgi nașu‟ cu mirili și socru mari. Am primit șî bani, da‟șî cadouri, fiecari a dat ci a putut ca sî ni ajuti la început di drum, mai ales cî mirili nu a avut decât pi bunicii lui; soacrî-mea s-a dus la tot neamu‟ șî le-a spus sî nu vinî la nunta noastrî.

La dizgătitul miresî, sî puni o masă în mijlocul salonului, sî așeazî mireasa pi scaun, nașa îi scoati voalul șî îi puni batic șî șorț, ca sî hii gospodinî. Fetili țân oglinda, iar mireasa refuzî de douî ori baticul, da‟ a treia oarî îl acceptî… Sî faci apoi hora miresî, la cari danseazî numai fimei măritati, „hora nevestilor”; mireasa dansezî cu nașa în centru șî treci cu sticla pi la fiecari nevastî din horî cari-i bagă un ban în sân la mireasî.

Când sî terminî petrecerea di la masa mari, toatî lumea mergi acasî, iar a doua zî se întoarce la socri, la ciorba di potroaci, undi sî continuî petrecerea pânî seara. Tot în timpul ăsta, unii îi „pedepseau” pi nași în toati felurili: îi dădea cu funigini di la sobă pi fațî, li făcea opinci din hârtii, îi suia pi măgar șî-i plimba prin tot satu‟ șî câti șî mai câti. Era frumos pi vremea aia, nu ca acuma! Acuma nunțâli sî fac repidi, iei darul șî gata! Ni omoarî fudulia, vrem sî facim nunțâli ca-n filmi, da‟ noi n-avem di pi ci bea apî. Acuma sî trăiești câti șasî-șapti ani, pânî la nuntî, da‟ astea-s vremurili, ci sî faci? Poati sî sî mai trezascî lumea, da‟ nu cred!"

5.4. Interviu D. Marița, 83 ani, Nămoloasa (2020) Marița D. este văduvă a doua oară, primul soț murind la vârsta de 60 de ani, iar al doilea a murit acum doi ani. Povestește despre nunta cu primul soț, Gheorghe, cu care are și o fată de la care are două nepoate și o strănepoată. S-a mutat în Hanu-Conachi acum 20 de ani. Ca și în celelalte cazuri, am lăsat la latitudinea ei să povestească despre tradițiile și obiceiurile de nuntă, intervenind din când în când pentru lămuriri. Veselia și optimismul au ajutat-o să treacă peste toate necazurile vieții.

"Păi, înainti sî începea nunta di sâmbâtî."

Cine hotăra nunta?

"Părințî era-naiinti, părințî hotăra când făcea, când să ducea, cum să-npăca cu nașî, ci făcea, cum făcea, părințî, mamî! Acușa nu mai esti părințî, acușa faci fiecari cum vrea". (Dă din cap resemnată).

Pețitul cum se desfășura?

"Da, nici nu sî mărita pânî când nu vinea părințî la fatî. Vinea părințî băiatului la părințî fetii, sîmpăca cu părințî ei, vorgheau șî sî hotara când sî căsătoreau; de-acoalea, sî hotărau, când găsau nașî să să ducî să să cununi, cî nu era înainti sî țâi ani di zâli pânî la nuntî…"

Logodna "Ei, să făcea cu lăutari, mai striga cariva, strigau, na!„Hai cî nunu n-ari cinsti!” șî alțî șî prostii, na!

Strigau, na! Cari sî mai îmbăta mai zâcea șî prostii, cari sî mai treza…"

58

Gătitul miresei "Voala miresî o cumpăra nașî, iar rochia o lua mirili. Acuma sî-mbracî șî mirili, da-nainti nu sîmbrăca mirili. Șî voala miresî o aducea di la miri, o ducea la nașî; vinea cu tava cu rachiu (punea o sticlî di rachiu, una di vin) șî voala pi tavî, vinea flăcău‟ pi cari-l avea mirili (cavaleru‟ di onoari) șî juca voala. Vinea acasî la mireasî, da‟ sî ducea mirili întâi di lua nunii de-acasî, cu lătarii, vinea la mireasî, o gătea, făcea hora miresî, punea prosoapi, punea flori, c-așa era atuncea. Di pi ci sî gătea mireasa sî făcea hora miresî, sî punea prosoapi, iar cari nu vinea zâua, sî mai punea șî sara la masî (cî era lumi cari nu vinea zâua); sî dădea șî din partea socrilor, cî cerea șî socri cu băiatul, prosoapi; sî punea nunii la masa miresî".

Cununia "De-acoalea sî duceau la cununii: la cununia civilî, la cununia credincioasî, sî cununau în bisericî. Sî făcea slujbî, nașî îțî tâneau lumânărili la spatili tău, făcea hora, ca cum era odatî, dănțuiala – ca acu‟. Di la bisericî sî duceau acolu, pi stadion șî jucau acolu pânî sara, ducea mirii pi nun acasî, sara – înainti di masî-de-acoalea vinea iar șî lua nunu‟, cî s-aduna a‟ nașului la el acasî. De-acoalea sî duceau la masî, stăteau la masî, mâncau, petreceau, jucau, de-acoalea, la un timp, sî dizgătea mireasa. Pi la 4 dimineațî dizgătea mireasa. Cânta acolu di dizgăteala miresî, nașa cu fimeili jucau, chiuiau; făceau:„Ihihii...!”

Zestrea "Zăstrea sî dădea atuncea când sî gătea mireasa, când pleca di acasî. Dupî ci o gătea pi mireasî șî când sî pregătea sî pleci di la părințî, sî punea în căruțî, o luau 2 fimei sau 4 dupî cum aveau socrii pretenții, o jucau flăcăii – zăstrea – sî bătea în ladî, făcea „Ihihii...!” șî li ducea la socri acasî, la părințî băiatului; deacoalea, la masî, sî striga daru‟. Dădea nunu‟cât dădea,socrii dădea cât putea, mesenii – cât puteau, da‟ sî dădeau șî cereali, da‟ mai mult bucati sî da. Dădeai o banițî di păpușoi, grâu, bani, ce-avea fiecari. Ș-un cadou mai dădea cari erau neamuri din partea miresî (cî-i cearșav, cî-i fațî di rochii), cî nu erau lenjerii di astea ca cum îi acuma."

"Ciorba di potroaci sî făcea la nun, de-acoalea sî ducea la socru‟ mari, păi era majoritatea cu păsâri, nu ca cum îi acușa. În săptămâna ceea umbla pin sat soacra micî cu fata – pi la neamurili lor șî soacra mari cu băiatu‟ – pi la neamurili din partea lor, cu sticla, sî aduni plocoanili(găini). Joi, viniri șî sâmbâtî sî strângea plocoanili, sî taia acolu câti era șî sî făcea rasoali, fripturi – c-așa era – nu ca acușa, cu firmi di celea. Șî sî tânea cont câti găini avea pretenții nunu‟, cî el dădea găinili primiti la frațî, la surori, la ce-avea.

Sî cerea câti 20-30 di găini. Li tăia, li ferbea, li gătea, li punea flori, țâgări; ișau fimeili cu găinili gătiti șî dădea la fiecari din ai nașului. Da‟,când dădeai găina, cereai și daru‟ tău (fimeili cari jucau găinili).

Nici nu mai țâi minti chiar toati cum era... Nunii mari mai cereau șî fațî di masî șî mileuri șî colaci...Colacii îi cumpăra socru‟ mari cu băiatul, ci pretenții avea nașî: cî-i covor, cî-i..., nu ca acușa mașâni di spălat – acolu, ci puteau ei. Colacii îi dădeau noaptea, înainti di dar; juca colacu‟ cineva, lăutarii cânta, ăia chiuiau pământu‟, di nu mai înțălegeai nimic; era hărmălaia di pi lumi.

A spus apoi un proverb referitor la lăutarul fără tobă, dar care nu poate fi enunțat într-o astfel de cercetare. A continuat: "atuncea sî bătea toba tari, di răsuna tot satu‟. Ci sî faci? Sî mai făcea șî glumi, așa era!"

Nunta a pierdut din semnificațiile tradiționale din cauza influențelor contemporaneității. Apelarea la tradițional, după concepția tinerilor, este ,,un fapt depășit”. Cel care suferă este folclorul și tradiția.

Un obicei odată pierdut, greu poți să-l mai readuci și să-l mai performezi. Frumoase în desfășurarea lor, nunțile tradiționale, pierd tot mai mult în fața modernului și prostului gust.

Prof. Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău

59

Tradiții și obiceiuri românești

BOTEZUL

NUNTĂ

Botezul copiilor este practica botezării sugarilor sau a copiilor de vârstă mică. În discuțiile teologice această practică este menționată uneori ca peodobaptism sau pedobaptism, termen format din cuvântul grecesc pais care înseamnă „copil”. el se află în contrast cu ceea ce este numit „botezul adulților” sau credobaptismul, termen format din cuvântul latin credo, cu sensul „eu cred ”, care este practica religioasă a botezării doar a persoanelor care mărturisesc credința în Iisus, fiind excluși astfel copii minori. Opoziția față de botezul copiilor este numită catabaptism. Botezul copiilor este numit, de asemenea, „creștinare” în unele tradiții creștine.

Nunta este o ceremonie religioasă și/sau civilă, în timpul căreia se sărbătorește începutul unei căsătorii. În mod obișnuit , nunta este un ritual care se oficializează uniunea dintre două persoane (în majoritatea țărilor lumii: de sexe diferite) în fața unei autorități civile sau/și religioase, urmată de o petrecere.

4

3

Elevul Bîrzoieș Horia Constantin- Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Nunta • Nunta este o ceremonie religioasă și/sau civilă, în timpul căreia se sărbătorește începutul unei căsătorii.

• În mod obișnuit, nunta este un ritual care se oficializează uniunea dintre două persoane (în majoritatea țărilor lumii: de sexe diferite) în fața unei autorități civile sau/și religioase, urmată de o petrecere.

• Nunta este compusă din mai multe părți: a. cununia civilă b. cununia religioasă c. petrecerea ce urmează ceremoniei religioase sau cununiei civile, petrecere la care sunt invitate rudele pentru a serba unirea celor doi tineri printr-o ceremonie mai mult sau mai puțin fastuoasă. d. noaptea nunții

Botezul • Botezul este un ritual care - în creștinism - din perioada Noului Testament și în aproape toate confesiunile creștine reprezintă modalitatea de intrare vizibilă în comunitatea creștină.

• În Biserica Catolică, în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Vechi Orientale botezul reprezintă una din cele șapte taine (sacramente).

Eleva Bernat Ecaterina, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani 60

Obiceiuri populare: prima baie A doua zi dupa botez, conform tradiției se face “prima baie”. Se spune “prima baie” pentru că este prima baie pe care bebelusul o face ca și creștin. La prima baie, în camera în care este spălat bebelulșul, participă doar femei. În apa primei băi, tradiția spune că trebuie să se pună: Busuioc - ca să fie atrăgător copilul, mai ales dacă este fată.

Grâu - să fie cinstit.

Mărar - să fie plăcut ca mărarul în bucate.

Mentă și romaniță - să crească ușor și să fie sănătos.

Măciulii de mac - ca să doarmă bine.

Semințe de cânepă - ca să crească repede.

Pene - ca să fie ușor ca pana.

Apă sfințită - ca să fie copilul curat ca aceasta.

Lapte dulce- ca să fie alb ca laptele.

Ouă - ca să fie sănătos și plin ca oul, care trebuie să rămână întreg, mama copilului urmând să-l pună în apa de baie din a doua zi.

Bani - ca în viață copilul să aibă parte de avere.

După ce bebelușul este spălat, moașa (înainte moașa era femeia care o ajuta pe mama să nască), după ce - conform tradiției - scoate banii din apă, se duce și pune apa de la baia copilului la rădăcina unui măr sau păr pentru a crește copilul frumos și sănătos ca pomul respectiv. Apoi moașa se așază pe covata întoarsă și femeile o înconjoară de 3 ori, dansând și chiuind. După toate acestea, moașa trebuie să sară peste covată, cântând și provocându-le pe nepoatele care-și doresc un copil, cântând astfel:

• Baita la botez in biserica

"Hai, săriți peste covată, S-aveți și voi câte-o fată Dar săriți mai 'năltișor, S-aveți și câte-un fecior" La sfârșit ea duce copilul și-l dă nașilor, care-i pun bani pe piept, după care îl dă mamei.

Dumitrache Radu- Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău Profesor îndrumător: Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnzială ”George Emil Palade”, Buzău

61

MEȘTEȘUGĂRITUL Originalitatea fiecărui popor se caracterizează prin potențialul lui de a crea, de a da viață unor obiecte.

Un loc aparte în cultura românească îl ocupă meșteșugurile populare. Din cele mai vechi timpuri, în România, alături de agricultură și păstorit, populația sătească avea un șir de îndeletniciri practice, care forma „industria” meșteșugăritului, bazată pe materia primă locală, uneltele lucrate în gospodărie și forța de muncă a membrilor casei, în vederea satisfacerii necesităților funcționale și estetice ale familiei.

Printre meșteșugurile românești se numără prelucrarea lemnului sau a fierului, olăritul, țesutul, cusutul, împletitul, prelucrarea pieilor sau sculptura în lemn.

Meșteșugul lemnului a fost prezent încă din cele mai vechi timpuri în viață românilor. Odinioară, fiecare țăran avea cunoștințe de bază despre meșteșugul lemnului și cum să-l folosească în gospodărie.

Aceste obiecte erau folosite în bucătărie (linguri, strachini, furculițe, suporturi), în muncile agricole (furci, greble, car pentru boi, roți), că obiecte de mobilier (dulapuri, paturi, lăzi de zestre) etc.

Nimic nu era făcut întâmplător și meșterul avea grijă că lemnul să fie ridicat la rang de artă, să merite sacrificiul tăierii lui. Toate aceste obiecte erau realizate integral din lemn și împodobite cu diferite motive tradiționale, încărcate cu o simbolistica specială. Aceste simboluri, dar și multe altele erau folosite cu un scop anume, nu doar ca simplu decor, dar și pentru a transmite un anumit mesaj. De exemplu, feciorii când dăruiau furci de lână fetelor la horă, ei le împodobeau cu anumite simboluri pentru a arată ce simțeau pentru ele, fiind un cadou personalizat și special. Fiecare tip de lemn era utilizat pentru realizarea anumitor obiecte. De exemplu: lemnul de corn și alun era folosit la bâta ciobanului, fiind un lemn tare și elastic, lemnul de brad era folosit în special în construcții, lemnul de plop și răchită la ustensilele din bucătărie, fiind un lemn ușor. Pentru a fi prelucrat, lemnul era tăiat în perioada de non vegetație a anului, de obicei de la prima brumă și până la sfârșitul lunii februarie. Perioada ideală pentru tăiere era pe luna plină. Obiectele de lemn sunt de obicei făcute dintr-o singură bucată de lemn, pentru a valorifica fiecare parte a copacului. De la obiecte mici și până la case și biserici, lemnul a constituit baza culturii românești, fiind folosit peste tot în gospodăria românului, făcându-i viață mai ușoară, dar și mai frumoasă.

Sensibilitatea și simțul artistic al românului poate fi identificat și în arta olăritului, vasele de ceramică fiind obiecte lucrate cu precădere în ariile geografice unde se găsește pământ lutos. Olăritul reprezintă, încă din perioada neolitică, cea mai veche și cea mai importantă “industrie casnică”, în care cele trei elemente esențiale, apă, pământul și focul, au prins viață în mâna țăranului român.

La nivelul cromaticii, ceramica roșie din sud-vestul țării este de origine română, iar galbenul, verdele și albul din diferite alte centre au semnificative tradiții bizantine. Motivele utilizate sunt cocoșul, stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirală dublă, linia dreapta, linia ondulată, frunză, spicul, pomul vieții și coada de păun.

Din punct de vedere cronologic, meșteșugul olăritului s-a folosit în primă fază pentru alimentație. Mai apoi, ceramica a fost utilizată în scop decorativ, în construcții sau în diverse ritualuri. Vasele smălțuite bogat ornamentate și frumos colorate se folosesc și în scopuri practice, dar și la decorarea interioarelor.

Un meșteșug care se păstrează și în ziua de azi este cel al împletitului, mai ales din paie, prin care se confecționează diverse obiecte decorative de uz casnic sau jucării. Țesutul rămâne un meșteșug practicat și astăzi cu măiestrie de femei, majoritatea lor din mediul rural.

Această activitate era practicată în special în perioada rece a anului când muncile câmpului și cele din gospodărie erau mai puține. Ele foloseau materii prime de origine animală (lâna oilor, părul de capră) sau de origine vegetală (cânepă, inul, bumbacul), pe care le colorau manual cu culori provenite și ele din natură.

Datorită amestecului unic de plante, culorile aveau o nuanță aparte care dădeau autenticitate țesăturilor și le făceau unice. Țesăturile erau esențiale pentru viață de zi cu zi a țăranilor români, de la îmbrăcăminte și până la împodobirea caselor, fiind utile și frumoase în același timp. În funcție de evenimente, femeile pregăteau țesături diferite. De exemplu, atunci când o fată se mărită, mama ei trebuia să-i pregătească zestrea. Aceasta trebuia să conțină: covoare, ștergare, fețe de masă, 62

așternuturi, perne, chiar și rochia de nuntă era cusută tot manual. Țesutul era o îndeletnicire pe care orice fată trebuia să o cunoască, mai ales înainte de a se mărita.

Pielăritul este un meșteșug care se mai păstrează în anumite zone ale țării, meșterii artizani lucrând accesorii de îmbrăcăminte, jachete și căciuli cu diverse detalii inspirate din porturile tradiționale.

Cojocăritul și curelăria rămân două meșteșuguri întâlnite mai rar și doar în zone în care aceste obiceiuri s-au transmis din familie în familie, făcând parte din identitatea națională și trebuie susținute, pentru ca acestea să nu dispară.

Confecționarea măștilor din piele, blană, pânză, coarne și decorate cu ciucuri, mărgele, clopoței, alungă spiritele și dă curaj celui ce le poartă.

Jocul măștilor este cunoscut încă din epoca precreștină, fiind de folos în ritualuri păgâne. Astăzi, în satele românești, localnicii își pun măști în perioada colindului de sărbătorile de iarnă, de Paparuda, pentru a alungă ploaia sau la vreun alt eveniment ce aduce veselie sau tristețe. Printre cele mai cunoscute sunt Capra și Ursul.

Măștile pot lua diferite forme de animale, personaje mitice, reale și sunt folosite în funcție de calendarul popular. În Țara Vrancei se confecționează măști din lemn, pentru Chipăruș, obicei precreștin practicat în comuna Nereju în serile de priveghi, unic în lume și păstrat cu sfințenie.

Din ansamblul meșteșugurilor populare românești, face parte și făuritul, prelucrarea fierului, cunoscută din secolul al II-lea. Numărul mare de unelte descoperite pe teritoriile vechilor cetăți, de exemplu din Orăștie stau mărturie stăpânirii acestei arte de către cei din spațiul carpato-danubiano-pontic.

La sat, obiectele de fier erau folosite la muncile agricole, pastorale, gospodărești. Unul dintre cele mai simple obiecte din fier este cuiul, lucrat de meșterii făurari. Închistatul ouălor, tradiția încondeierii ouălor, este respectată cu sfințenie la sat, înaintea Sfintelor sărbători de Paști, în Săptămâna Luminată, în Joia Mare. Femeile foloseau cele mai albe ouă din cuibar, ceară în care vor fi scăldate, culorile care vor da viață ouălor și nu în ultimul rând, chișiță, instrumentul din lemn, ce are în capăt un smoc de par, iar de el e legat un vârf metalic ascuțit, cu ajutorul căruia se pot desena motivele tradiționale.

Cele mai întâlnite simboluri sunt crucea, coarnele berbecului, frunza, floarea de măceș, floarea Paștelui, spicul grâului, dar și figuri geometrice. Ouăle cel mai frumos închistate se pot admira în zona Bucovinei, unde mai există câțiva artiști dispuși să ducă mai departe acest meșteșug. Cunosc arta încondeierii și regiunile: Transilvania, Muntenia, Banatul sau Țară Bârsei.

Aceste meșteșuguri trebuie păstrate deoarece fac parte din identitatea națională.12

Profesor pentru învățământul preșcolar- Irimia Marilena - Școala Gimnazială ”Ion Creangă”, Buzău

12

Bibliografie: Bîrlea, Ovidiu, "Folclor românesc" I, București, 1981; Ghinoiu, Ion, "Panteonul românesc", Dicționar, București, 2001; Pop, Mihai, "Obiceiuri tradiționale românești", București, 1976; https://momenteistorice.ro/mestesuguri-populare-romanesti/

63

Arta populară românească

Arta populară reprezintă un ansamblu de creații artistice realizate de obicei, de creatori anonimi, în special, oameni simpli din popor. Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neîntrerupta contribuție a creatorilor anonimi, arta populară este de o varietate surprinzătoare.

Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru artizanat și mai ales dezvoltarea turismului intern și internațional constituie motivații întemeiate pentru dezvoltarea în continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului tradițional.

Arta populară românească se remarcă în mod deosebit datorită numeroaselor meșteșuguri tradiționale: țesutul, prelucrarea artistică a lemnului, pictura icoanelor, încondeiatul ouălor, olăritul, confecționarea măștilor populare. Țesutul artistic Țesutul artistic ocupa un loc aparte în arta tradițională meșteșugărească. Țesutul și cusutul se făceau în familie și reprezentau parte din îndeletnicirile de bază ale femeii române din cele mai vechi timpuri.

De la piesele de port cotidian, la cele de sărbătoare și până la textilele care "îmbracă" locuința, totul era lucrat de mâinele harnice ale femeii române de la sat, la războaie de țesut foarte simple. Materia primă folosită este: bumbacul, mătasea naturală, inul, lâna, mai ales pentru textilele de interior (ștergare, covoare). În interiorul caselor țărănești, covoarele erau piesele populare de decor. Și în zilele noastre casele oamenilor de la țară sunt împodobite cu aceste opere care sunt afișate cu mândrie pe pereții și în casele lor.

Portul popular, de asemenea, este lucrat de mâinile iscusite ale femeilor.

Prelucrarea artistică a lemnului Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru construcțiile gospodărești sau la confecționarea uneltelor, obiectelor și ustensilelor casnice, a pieselor de mobilier. Meșterii populari au fost atât de creativi încât specialiștii vorbesc de “arta românească a lemnului”. În prezent, meseriașii continuă tradițiile vechi ale prelucrării lemnului, deși sfera de utilizare a fost diminuată odata cu defrișările masive din ultimii ani.

Chiar și în zilele noastre, în special în zonele rurale, există tendința de a executa porți deosebite, uși și ferestre, stâlpi sculptați din lemn.

64

Măștile în tradiția populară românească

Măștile în tradiția populară românească sunt strâns legate de sărbătorile de iarnă, în special. În cadrul obiceiurilor de iarnă, masca ocupa un rol primordial. Dintre toate zonele țării, Moldova este zona păstrătoare a jocurilor cu măști și în centrele satelor în special, sunt un adevărat spectacol. Pentru confecționarea măștilor, se folosesc game largi de materiale: blănuri (de oaie, capră, nutrie), lemn, tablă, aramă, mărgele, boabe de fasole.

Împletituri din fibre vegetale Obiectele confecționate din nuiele sau în combinație cu alte materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupațiile curente ale locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ș.a.): grape, coșuri, lese și garduri pentru prins pește sau pentru stâne, coșuri pentru căruțe etc.

Există și astăzi meșteri populari care transmit din generație în generație, acest meșteșug. În zilele noastre, meșterii construiesc și diferite obiecte artizanale din fibre care sunt apreciate prin unicitatea lor.

Încondeiatul sau "împistritul" ouălor Încondeiatul sau "împistritul" ouălor reprezintă un obicei străvechi în tradiția românească.

Ca răspândire geografică, acest obicei acoperă înreaga suprafață a țării. Nicăieri însă, mai mult ca în Bucovina, acest obicei nu este ridicat la nivel de artă ca aici și este o adevăraă școală de învățare a tehnicilor de lucru.

Motivele folclorice utilizate se găsesc în întreaga simbolistică românească: spicul, soarele, frunza și, ca o confirmare a creștinătății românești, crucea.

Ouăle încondeiate de meșterii români se regăsesc pe tot globul, motiv de mândrie națională.

65

Arta icoanelor pe sticlă În țara noastră, icoana pe sticlă s-a afirmat drept o categorie a artei populare, un gen al artei populare practicat aproape exclusiv în Transilvania În pictura pe sticlă se foloseau culori pregătite manual, de obicei cu pigmenți și ulei de in, acestea oferind cromatica care le face unice.

Specialiştii în arta populară românească vorbesc despre însemnele magice cusute cu grijă și rugăciunile femeilor care aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele. Fetele tinere moşteneau de la bunicile lor sau de la mamele lor nu doar arta meşteşugului popular ci și rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor. În toate regiunile țesăturile sunt accesorizate cu broderii la gât şi mâneci şi cu mărgele. Toate acestea nu sunt folosite întâmplător, deoarece ajută la conturarea motivelor tradiționale românești, ne definește pe noi ca popor și ne dă unicitate.

Elevul Babii Andrei Darius, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Elev: Gioabă Andrei Octavian, Clasa: a IV-a G, Step by step, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău Profesor îndrumător: Prof. Gheorghe Elena Laura, Școala Gimnazială ”George Emil Palade”, Buzău 66

Casa memorială "Ion Creangă" în oglinda timpului

Elev: Jipa Emil-Georgian- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Profesor îndrumător: Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău 67

Elev: Jipa Emil-Georgian- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Profesor îndrumător: Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău

68

"Obiecte de artă populară" - Eleva Pătrănoiu Maria Carla- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Profesor îndrumător: Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău 69

OBIECTE TRADIȚIONALE Costumul popular al bunicii mele

Acest costum popular este specific zonei Vrancea, mai exact din satul Blidari, comuna Dumitreşti, de unde este bunica mea.

Costumul are are peste 100 de ani şi este ţesut la război de bunica bunicii mele, adică stră – străbunica mea. Costumul este compus din ie, fotă şi catrinţă sau poale. La brâu se puneau bête.

Ia este făcută din pânză ţesută la război ȋn casă, din cânepă şi in. Catrinţa se ţesea la război şi era de obicei făcută din lână, iar partea din spate era neagră şi cea din faţă era viu colorată.

Pe stră – străbunica mea o chema Stanca şi ea, ca majoritatea femeilor din acea zonă, ţesea la război mai ales iarna, după ce termina celelalte treburi ȋn gospodărie. Dacă venea seara, aprindea lampa ȋn casă şi ţesea la lumina palidă a lămpii.Vara nu era timp de stat şi lucrat la război, pentru că mergeau la lucru la câmp, la cositul şi strânsul fânului.

Pe atunci, majoritatea hainelor erau ţesute ȋn casă. Femeile şi bărbaţii purtau ii, iţari şi ciorapi.

Hainele erau făcute tot la război. Desigur că erau şi hainele de gală, cele pe care oamenii le purtau doar Duminica, atunci când mergeau la slujbă, la biserica din sat sau la horă, unde se adunau cu toţii să se destindă după o săptamână de muncă.

Cred că era foarte frumoasă viaţa ȋn acele timpuri, iar eu o rog pe bunica mea mereu ca să ȋmi povestească, de câte ori avem ocazia. O ascult cu mare plăcere!

Bucur Ștefan, Clasa a II-a B, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

70

Obiecte de artă populară românească ACEASTĂ IE, CU O VECHIME DE PESTE

CASELE BUNICILOR ȘI STRĂBUNICILOR NOȘTRI PĂSTREAZĂ ȘI ASTĂZI OBIECTE DE ARTĂ TRADIȚIONALĂ , CEEA CE REPREZINTĂ O DOVADĂ DE IUBIRE ȘI RESPECT PENTRU ÎNAINTAȘII NOSTRI.

UN SECOL, A FOST LUCRATĂ DE STRĂ-STRĂBUNICA MEA, CAND EA ERA ADOLESCENTĂ.

FETELE ÎNCEPEAU SĂ ÎȘI LUCREZE IILE ÎNCĂ DE LA

12, 13, 14 ANI, PENTRU A AVEA CAT MAI MULTE MODELE. FIECARE IE DIN SAT ERA LUCRATĂ DUPĂ UN MODEL UNIC. STRĂBUNICA MI-A POVESTIT CĂ SE OBIȘNUIA CA FIECARE FATĂ SĂ ÎȘI ASCUNDĂ IA, DACĂ VENEA O ALTĂ FATĂ ÎN VIZITĂ, PENTRU A NU FI VĂZUT ȘI PENTRU A NU FI COPIAT MODELUL. IILE ERAU PURTATE ÎN ZILELE DE DUMINICĂ ȘI SĂRBĂTORI DOAR LA BISERICĂ ȘI LA HORELE DIN CENTRUL FOTO SURSĂ PROPRIE

SATULUI .

FOTO SURSĂ PROPRIE

BĂRBAŢII MODELAU LEMNUL , FOLOSIND ARTA SCULPTURII. EI SCULPTAU LĂDIŢE DE ZESTRE, MESE, SCAUNE, ICOANE, IAR FEMEILE ÎNFRUMUSEŢAU LOCUINŢA ORNAND CU ŞTERGARE .

FEMEILE ŢESEAU CU GRIJĂ COVOARE ŞI CARPETE LA RĂZBOIUL DE ŢESUT. PREGĂTEAU DIN TIMP FIRELE ŞI MODELELE. DE LA SFÂRȘITUL TOAMNEI PANĂ LA ÎNCEPUTUL PRIMĂVERII ȚESEAU CU SPOR ȘI DRAG.

FOTO SURSĂ PROPRIE

FOTO SURSĂ PROPRIE

FIECARE ELEMENT AL CAMEREI TRADIŢIONALE ARE PROPRIA LUI POVESTE. EA ESTE UNA VIE ȘI ADUCE TRECUTUL SUB OCHII NOŞTRI CHIAR AICI , CHIAR ACUM!

FOTO SURSĂ PROPRIE

Eleva Eftime Maria- Clasa a II-a B, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

71

OBIECTELE DE ARTIZANAT Obiectele populare sunt create în centrele meșteșugarilor populari din zonele cu tradiție ale României și decorate cu simboluri pline de înțeles, care uimesc prin frumusețea lor și prin mesajele transmise.

Artiștii populari se manifestă în multe domenii precum: olăritul, țesătoria, prelucrarea lemnului. În orice zonă a țării te îndrepți, vei găsi urme ale trecutului și istorii bine păstrate, care pulsează de o viață autentică, de elemente ce relatează credințele și miturile de odinioară.

Printre produsele de artizanat românești autentice se numără: -obiectele de cult (sfeșnice, potire, clopote, icoane pe sticlă sau lemn, candele); -țesăturile (covoare, carpete, brâuri, catrințe, fote, vâlnice, scoarțe, ștergare); -portul popular (ii, fote, catrințe, ițari, opinci); -obiecte din lemn și împletituri (jucării, fluiere, boluri și castroane); -obiecte din lut și ceramică (castroane, farfurii, căni, oale, păpuși); -obiecte decorative și de mobilier (ouă încondeiate, scaune, decorațiuni de grădină și de interior).

Obiectele care ies din mâinile meșteșugarilor populari fac parte din bogățiile și patrimoniul cultural al României.

Obiectele de artizanat românesc se realizează cu multă răbdare și cu atenție atât față de cel care va intra în posesia obiectului creat, cât și cu respect față de procesul de creație.

-Obiectele de cult, sunt folosite în biserici și mănăstiri, în ritualurile specific religioase.

-Obiecte cu specific folosite în anumite perioade din an sau la anumite ocazii – la botez, nuntă sau înmormântare -Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor. Încă din cele mai vechi timpuri, atât bărbații cât și femeile purtau o piesă de bază, cămașa sau ia, la care se adăugau fota sau catrința la femei și ițarii la bărbați.

72

Sculptura în lemn practicată de meșterii populari este migăloasă, sunt de multe ori redate detalii de finețe, iar artizanii se inspiră din viața de zi de zi, din natură și religie.

Dintre terminologiile decorative se evidențiază scara mâţei, șerpi, zimţuri, stea, pară, chip de om, brâu, creste în cruci.

Arta artizanatului din ceramică și lut La începuturile olăritului, lutul era modelat cu mâna, era grosier și cu bucăți de cioburi pisate.

Odată cu progresele omenirii, meșteșugarii au prelucrat lutul cu ajutorul roții olarului.

Artizanatul din alte materiale tradiționale Pe lângă produsele de artizanat deja cunoscute, se mai realizează artizanat din sfoară de cânepă, din piele și din coarne.

Artizanatul din piele a apărut firesc, în strânsă legătură cu îndeletnicirile oamenilor de odinioară, precum: vânătoarea, păstoritul, creșterea cornutelor mici și mari, a cailor sau porcilor.

Fiecare dintre meșteșugurile populare ne aduce mai aproape de autenticitatea vieții de odinioară și de valorile pe care aceasta le înglobează. În timpuri în care spiritul tradițiilor românești este tot mai greu de menținut, fiecare dintre noi poate aduce un omagiu simplității și bogăției tradiționale păstrând în casă o fărâmă din munca și creativitatea artizanilor.

Petrescu Bianca Cătălina, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău 73

Obiceiuri și tradiții populare apicole românești Scurt istoric al apiculturii din România Una dintre cele mai vechi ocupații tradiționale de pe meleagurile dacice o reprezintă fără îndoială albinăritul, care, ca şi pescuitul, are rădăcini foarte vechi şi este cunoscută drept activitate a bărbaţilor. Sunt nenumărate scrierile din Antichitate care vorbesc despre numărul impresionant al stupinelor ce te întâmpinau pe malul stâng al Dunării sau despre exporturile de produse apicole din această parte a Europei, despre binefacerile produselor apicole pe care dacii se pare că le cunoșteau foarte bine. Această tradiție va dăinui peste veacuri până în zilele noastre.

Despre îndeletnicirea albinăritului la români scrie şi Dimitrie. Cantemir, care menţionează: „...apicultura nu este permanentă şi poate că nici nu o ştie toată lumea, locuitorii ţării trag foloase de pe urma lor”. Aceeaşi afirmaţie o găsim la Zaşciuc, care de-asemenea scrie că „albinăritul în Basarabia nu ocupă un loc deosebit între ramurile meşteşugăreşti”. În realitate, apicultura a fost şi este dezvoltată pe teritoriul românesc pretutindeni, însă acest meşteşug îl practică numai acei oameni din sat, care știu foarte bine cum se îngrijesc albinele, modul şi timpul cînd se extrage mierea. Cei mai mulţi au învăţat această îndeletnicire prin tradiţie de la părinţi şi este transmisă din generaţie în generaţie.

Despre larga răspândire a apiculturii din timpuri străvechi pot afirma impozitele pe miere şi ceară, care se luau de la prisăcari, care aveau prisacă şi ştiubeie cu albine. Mierea se preţuia foarte mult şi se exporta în Polonia, Constantinopol, Austria, Ucraina. În prezent, există în fiecare mare oraș centre de consultanţă şi specializare în domeniul apiculturii, pescuitului, agriculturii. Activează societăţi, asociații ale apicultorilor de producere a mierii de diferite categorii: „miere de mai”, „miere de floarea–soarelui”, „miere de tei”, „miere de hrişcă” etc. Oricând pe piaţa internă poţi cumpăra miere. În fiecare familie se foloseşte mierea, ca produs alimentar, dar și în scop curativ.

(foto: Wikipedia.ro) (foto: Mihaela Crețu, reporter Digi24 HD Regional-2017: “Dulceața mierii are propriul muzeu”- Muzeul Șustra, jud. Timiș)

Din apicultură se obţine şi ceară, care este folosită pentru producerea lumânărilor, care au largă întrebuinţare în ritualurile religioase și de familie.

Astăzi nu este o problemă să procurăm miere în România, dar ea trebuie să fie curată şi ecologică, albinele trebuie să culeagă mierea din nectarul florilor şi să nu fie alimentate cu produse de zahăr. În afară de utilizarea mierii ca aliment curativ, ea se folosește la pregătirea dulciurilor, torturilor, băuturilor răcoritoare, precum și a produselor cosmetice.

Pescuitul, vânatul şi apicultura au fost şi sunt în continuare ocupaţii practicate de bărbaţi, îndeletniciri, care au fost în trecut, de bază pentru obţinerea şi dobândirea hranei, dar cu timpul, au rămas să fie practicate ca ocupaţii secundare de obţinere a hranei sau hobby.

74

Mic dicționar apicol Conform specialistului în creșterea albinelor, prof. dr. Dumitru Curcă și a colaboratorilor săi, “în ceea ce priveşte albinăritul, avem nu o literă, nu un cuvânt, ci un mănunchi întreg de cuvinte, care sunt o dovadă că poporul nostru s-a ocupat neîntrerupt, din epoca romană până astăzi, cu creşterea albinelor.

Terminologia apicolă, în mare parte de origine latină, formează una din cele mai puternice argumente, pentru înţelegerea vieţii statornice a românilor. Dacă românii ar fi întrerupt un timp mai îndelungat îndeletnicirea cu creşterea albinelor, ei ar fi uitat toate cuvintele referitoare la această ocupaţie. Menţionăm aici numai termenii primordiali ai albinăritului de origine latină. ALBINĂ. Există în toate dialectele româneşti (dr. albină; ar. algină; megl. albină; ir. albire). Cuvântul derivă din latinescul alvina. Cuvântul albină are 14 derivate în limba română, dovedind prin aceasta vechimea lui în limbă şi totodată vitalitatea şi vechimea albinăritului la români. Astfel avem: albinea; albinuţă; albiniţă; albinuşă; albinică; albinioară. Apoi: albinărie, albinet, albiniş, albinar „apicultor”; albinărie „apicultura”; albinărit „apiculture”, „impôt sur les abeilles”; zool. albinărel „Merops apiaster”; albiná „courir fébrilement” STUP. Derivă din latinescul stup „trunchi de copac gol la mijloc, fie prin putrezire, fie scobit de om”.

FAGUR. Cuvântul este derivat din latinescul favulus-um, un diminutiv al lui favus. MIERE. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul mel, melem. Tot aşa când este vorba de grai, se zice: „A fi cu limba fagure de miere”, pentru o vorbire plăcută.

CEARĂ. Este un cuvânt general românesc şi derivă din latinescul cera, -am (în ir. tsere şi ar. ţeară).

Cuvântul este păstrat la toate popoarele romanice: la ital. cera; la franc. cire; în prov., cat., span., port. Cera.

PĂSTURĂ. Este polenul adus de albine, prelucrat şi depozitat de ele în celulele fagurilor, hrană indispensabilă dezvoltării lor normale şi a larvelor. Cuvântul derivă din latinescul pasture, din pastus „hrană, mâncare”.

Câteva cuvinte privitoare la albinărit, sunt de origine slavă: PRISACĂ, cu sensul de stupină, întâlnit numai în Moldova şi Bucovina, derivă din vechiul slav prěsěka. În Moldova, cuvântul prisacă a evoluat, generalizându-se cu înţelesul de stupină, „loc unde se ţin stupii vara”. MATCĂ. Derivă din bulgarul matka = mamă, scr. matca, (adesea determinat de familia de „albine”, „de stup”). Azi termen general care a înlocuit aproape peste tot termenul de origine latină mamă, derivat din lat. mamma. TRÂNTOR. Termen general, provine din slav, trontu + suf. de agent – tor. Trântorul este masculul familiei de albine sau, cum spune Gh. Şincai: „că trântorii sunt nişte bărbătuşi ai albinelor şi doară şi ai matcei” şi iau naştere dintr-un ou nefecundat.

ROI. Provine din slav, roj. Acest termen a înlocuit pe vechiul cuvânt de origine latină, examen, care înseamnă roi (în ital. sciame, în span. enjambre, în port. enxame, în franc. essaim). Alături de stup mai întâlnim, în diferite regiuni ale ţării, şi termenii de origine slavă, cu acelaşi înţeles: ulei, din bg. uleju în Oltenia; ştiubei, din ucr. stub + suf. –ei, în Moldova şi Bucovina; coşniţă, din v. sl. kosnica, în Transilvania şi Banat. (Dumitru Curcă și colab., “Din istoria apiculturii române”, 2010) Colecţia de apicultură a Muzeului Naţional al Agriculturii din Slobozia, Jud. Ialomita devine un adevărat ghid apicol, conţinând stupi primitivi în formă de clopot, realizaţi din împletituri de nuiele. Colecția cuprinde buduroaie din trunchi de copac, scobite la mijloc, precum şi stupi din scânduri dispuse cap la cap, care, în interior, aveau scândurele sau ţepuşe de lemn, pe care se sprijineau fagurii de miere. Urmează stupii cu rame, cu un etaj sau cu două şi acoperişuri în două ape din şindrilă sau din tablă, precum şi stupii pentru matcă, centrifugele pentru miere, atât din lemn, cât şi din metal, alături de alte obiecte – recuzită pentru apicultori (pompă pentru fum, halat pentru apicultor etc).

75

(1) (1)

(2)

STUP – Confecţionat din ramuri de curpen împletite pe „bâte” de corn, lipit la exterior cu un strat de balegă amestecată cu

pleavă de grâu. Provenienţă: loc. Socet, com. Cerbăl, jud. Hunedoara. Datare: 1949 (confecţionat de proprietar, Oprinescu Alexandru).

(2) BUDUROI – Confecţionat din trunchi de plop scobit; capacul este fixat de corpul stupului cu ajutorul diblurilor de lemn.Provenienţă: jud. Ialomiţa. Datare: sec. XX.

(3)

(3)

(4)

STUP CU PATRU CATURI– Confecţionat din scândură de brad. Etajele din partea inferioară servesc la dezvoltarea

familiei de albine, celelalte două din partea superioară fiind destinate producţiei de miere. Provenienţă: loc. Sibiu, jud. Sibiu.

Datare: sec. XX. (4) CENTRIFUGĂ – Folosită pentru extragerea mierii din faguri; confecţionată din scânduri de brad, prinse cu cercuri de metal, după modelul butoaielor. Provenienţă: com. Dorobanţi, jud. Călăraşi. Datare: sec. XX.

Ce se spune despre albină la români- semnificație, legende Se spune că albina (alb+sufixul -ina) ar fi fost la origine, de culoare albă. Ea a fost trimisă de Dumnezeu la diavol, să-l întrebe dacă ar fi bine să existe mai mulți sori. Albina se așeză pe capul diavolului fără ca acesta să observe, și îi citi gândurile. Apoi zbură în cer, dar diavolul păcălit, o lovi cu biciul și astfel corpul ei se făcu negru, iar la mijloc mai subțire, gata să se rupă.

Culoarea corpului albinei se explică uneori prin faptul că a fost o fiică neascultătoare și de aceea a fost lovită de Sf. Petru cu un fulger.

La îndemnul șarpelui, albina ceru de la Dumnezeu ca omul pe care îl va înțepa, să moară. Dumnezeu acceptă această cerere, dar spuse că acest lucru se va întâmpla doar atunci când albina va aduna, într-un an, un decalitru de miere, astfel va trebui să moară ea însăși după ce l-a înțepat pe om. Așa se și întâmplă, căci nicio albină nu poate aduna atâta miere într-un an.

La origine, albina a fost o fată foarte harnică și fu binecuvântată de mama ei, aflată pe patul de moarte, să poată produce miere și astfel să aducă bucurie oamenilor. În schimb, fratele ei, (Paianjenul) fu menit să șadă mereu singur la războiul de țesut și să nu aibă noroc. Dumnezeu o binecuvântă pe albină: sângele ei să se facă miere, iar sudoarea ei – ceară. În timp ce vechii egipteni credeau că albina s-a născut din lacrimile zeului soarelui, Ra, românii sunt de părere că ar fi luat naștere din lacrimile vărsate de Maica Domnului la moartea lui Iisus.

Albina este celibatară. Admiratorul ei, bondarul, îi cere mâna în fiecare an, primăvara. În acest timp, ea este foarte slăbită și nu dorește să se căsătorească. În schimb toamna, după ce a prins din nou putere, ar dori să se căsătorească. Atunci nu mai vrea bondarul, deoarece îi este foame și trebuie să-și procure provizii pentru iarnă. Ea este castă și tot așa trebuie să fie și crescătorul de albine, altfel îl vor părăsi roiurile.

76

Albinele trebuie protejate de “deochi”. Ele sunt ocrotite și de sfinți în ziua Ursului, iar de locul unde sunt albine nu se apropie nici un spirit rău. Pentru ca roiul să rămână puternic și rezistent, el trebuie să iasă primăvara din stup printr-un gât de lup așezat acolo de albinar.

După moarte, sufletul omului se preface într-o albină. Tot după moarte, crescătorul de albine care nu a vândut ceara, ci a dăruit-o bisericii, e condus la mormânt de roiuri de albine. În basmele românilor, albina este cea care oferă recompense. După ce a fost ajutată de personajul principal al basmului, ea oferă acestuia o aripă. Când va avea nevoie de sprijin, acesta va trebui să ia doar aripa în mână și vor veni imediat roiuri de albine să îl ajute. Albinele indică locul unde locuiește zâna florilor, precum și drumul către lumea cealaltă.

Calendar popular al obiceiurilor apicole Creșterea albinelor se împletește cu numeroase, multiple sărbători anuale, tradiţii, obiceiuri şi mâncăruri rituale din România.

Dacă de Stretenie (2 februarie), zăpada porneşte să se topească de pe casă şi apa picură de pe streaşină, este semn că va fi mană la albine.

(foto: romania tv. net)

(foto: dor.ro)

Pe 9 martie, mucenicii din Moldova, supranumiți "sfinţişori," au gust delicios, aparte datorită nucii pisate şi mierii cu care sunt unşi. În unele regiuni, sărbătoarea poartă denumirea de "Sâmbra plugului" sau începutul anului nou agricol, când se scoate plugul în fata casei ca simbol al deschiderii ciclului de sărbători de primăvară, dar și a muncilor câmpului specifice primăverii.

Pentru ca albinele să aibă cât mai multă miere este indicat să fie lăsate să iasă afară pe 25 martie, în ziua de Buna Vestire.

De Joia Mare, cea din urmă zi din post în care se pomenesc morţii, femeile dădeau de pomană la biserică colaci, fructe, vin şi miere. În ziua Sfinţilor Petru şi Pavel din 29 iunie se recomandă să se ofere prietenilor şi vecinilor mere dulci şi miere, şi să li se ureze sănătate şi spor în muncă astfel încât să se bucure de aceste bunătăţi şi peste un an.

Dacă mănânci mere şi miere după prânz în ziua aceasta, poţi să îti pui în gând o dorinţă care-ţi va fi îndeplinită în curând.

De Sfântul Ilie, pe 20 iulie, se obişnuia să se recolteze prima miere din an, potrivit ritualului de "retezat al stupilor." Această îndeletnicire era rezervată numai unor bărbaţi curaţi la suflet şi la trup, şi le era interzisă femeilor. Mierea aceasta se dăruia, pentru a avea noroc și belșug în anul ce urmează. Apicultorii încheiau această tradiţie cu o masă la care îşi invitau vecinii şi rudele, ce degustau din mierea nouă sau beau ţuică îndulcită cu miere.

Pe 15 august, în dimineaţa din ziua Sfintei Marii Mari, femeile mergeau la biserică, împărţeau faguri de miere, prune şi struguri, şi apoi tămâiau mormintele familiei.

De Sfânta Varvara, pe 4 decembrie, avea loc ritualul "Îmbărburatului". Pentru a se asigura că odraslele lor nu vor face bube sau vărsat de vânt, femeile le ungeau pe faţă cu apă zaharisită ori cu miere, după care le clăteau cu apă sfinţită. Unele mame făceau semnul crucii cu degetul arătător înmuiat în miere de albine 77

pe feţele copiilor lor. De asemeni, pentru sănătatea celor mici, se dădeau de pomană turte unse cu dulceaţă ori cu miere.

Apicultorii nu dădeau de mâncare albinelor în Ajunul Crăciunului, pentru că acestea puteau muri.

(foto: libertatea.ro)

(foto: în lumea albinelor.ro)

În ziua de 27 decembrie, dedicată Sfântului Ştefan, în unele zone, se pregătesc şi se dăruiesc mucenici cu miere şi nucă, în semn de aducere aminte a morţii sale muceniceşti.

Mierea era consumată în prima zi a Anului Nou, pentru a favoriza o viaţă nouă, împrospătată, şi a imuniza oamenii faţă de boli.

Mierea în tradiții, obiceiuri românești Albina este singura insectă care se bucură de întreaga prețuire și admirație a oamenilor. E plăcută lui Dumnezeu, adică e sfântă și e păcat să fie omorâtă, deoarece ea produce ceara lumânărilor cu care pot fi luminate bisericile.

Mierea de albine a fost consacrată în numeroase tradiţii, obiceiuri, credinţe, legende, superstiţii şi simboluri încă din vremuri imemoriale, în civilizaţia străveche dacică. A fost şi este încă prezentă în ceremonii religioase, în ritualuri conectate cu naşterea, botezul, căsătoria şi moartea ori înmormântarea.

Conform unui obicei de botez, pentru ca bebeluşii să fie "dulci" li se pune în apa în care sunt îmbăiaţi o linguriţă cu zahăr sau cu miere.

Dacă mierea este şi un simbol al harului lui Hristos, acele albinelor semnifică patimile, suferinţele Sale.

Exista tradiţia ca mirii să se îmbăieze înainte de nuntă într-o apă în care să se afle lapte şi miere, busuioc, bani noi de argint, astfel încât să fie dulci ca laptele şi mierea, iubiţi ca busuiocul, curaţi ca argintul.Totodată, atunci când se cununau, fetele erau povăţuite să aibă asupra lor o oglindă, bani şi miere de albine şi, ca atunci când preotul citea în biserică pasajul "iar muierea să se teamă de bărbat," să-şi calce de două ori pe picior mirele, ca să se asigure că el se va teme de ele. În trecut, oamenii nu lucrau de ziua Sfântului Ilie. Ca să fie feriți de grindină dăruiau mere, miere și covrigi pentru cei adormiți.

Albinele în superstiţii şi tradiţii româneşti Dacă cineva fură mierea albinelor, ele slăbesc şi mor, ori copilul hoţului este ameninţat de "pricaz," de piază rea.

Pentru ca albinele să roiască cât mai mult pe vreme de vară şi să producă miere din belşug era bine să se frigă o "ţarcă" (o coţofană) care să fie pusă sub stupi.

Albinele sunt insecte inteligente și sensibile. Apicultorii, având un spirit de observare extrem de dezvoltat și experiență bogată, au observat o legătură între comportamentul acestor creaturi și schimbările condițiilor meteorologice. Judecând după comportamentul insectelor în stup, este de asemenea posibil să vorbim despre climă și problemele familiei de albine.

78

Semne ale roiului În cazul în care în stup nu sunt albine de pază – nu este matca, roiul va fi fără urmași.

Când sunt prea multe albine de pază – sunt furtișaguri la stup. În cazul în care aripile insectelor sunt răsucite – există albine bolnave.

Dacă se aude zumzet liniștit din stup - albinele sunt bine, dacă un roi este neliniștit - poate necesita intervenție umană.

Apariția puietului precoce – apicultorul asteaptă un an bun.

Albinele transportă polenul rapid – vor fi modificări ale vremii.

Albinele nu zboară în câmp – va fi ploaie.

Dacă a apărut brusc un roi de albine în grădină – prisaca va fi bogată. În anul în care albinele încep să construiască cuiburile lor foarte mari în copaci, ar trebui să așteptați iarna rece, cu troiene mari de zăpadă.

Creșterea activității albinelor înainte de răsăritul soarelui – va fi ploaie.

Albinele zboară pe câmpuri îndepărtate- va fi secetă.

Albinele culegătoare nu zboară, stau în stup - se așteaptă ploaie.

Insectele zboară la câmpurile îndepărtate - este vreme bună.

Se observă acumulări de propolis în stup – va fi o iarnă severă, geroasă.

Ocupație străveche în spațiul dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră, stupăritul leagă cultura și tradiția, stâlpii principali ai spiritualității poporului român. Dintotdeauna, românul a iubit natura pentru că aceasta i-a fost singurul adăpost, sprijin, i-a oferit leacuri pentru bolile care îl chinuiau. Rețetele acestor remedii s-au păstrat moștenire din generație în generație.

Orizontul folosirii produselor apicole s-a extins de-a lungul timpului cuprinzând toate momentele vieții omului: nașterea, botezul, nunta, însoțirea spiritului celui decedat pe tărâmul de dincolo.13

Cernat Nicoleta- Prof. înv. primar- Școala Gimnazială Nr. 11, Buzău, jud. Buzău

13

Bibliografie selectivă ***creștin ortodox.ro/datini-obiceiuri-superstiții/ Tradiții de Sf. Ilie; ***casa cu albine.ro/obiceiuri și rețete-de-măcinici; ***diane.ro/2017/miere-superstiții-simbol; ***dorohoinews/sănătate-care sunt beneficiile fagurelui de miere; ***jorjette.ro/generalități despre albină; ***slideshare.net/Curcă D. și colab., “Din istoria apiculturii române”, 2010;

79

"Ciuleandra", dans străvechi cu strigături Vechi dans popular, cu origini în Muntenia subcarpatică, "Ciuleandra", care l-a inspirat pe Liviu Rebreanu în romanul său, este considerat un dans dionisiac, în care fiecare dintre participanți este atras încetîncet de frenezia ritmului. Pornește ca o horă, foarte lent, foarte cumpătat, apoi ritmul muzicii și mișcarea se accelerează progresiv. Este un dans al destinului, în care mulți își găsesc sufletul pereche.

Când spui "Ciuleandra", renumitul joc popular al cărui ritm accelerează progresiv, negreșit te gândești la magistrala interpretare a Mariei Tănase sau la romanul omonim de Liviu Rebreanu. De origine străveche, era închinat cultului solar și practicat într-un ritual inițiatic geto-dac, de trimitere a solului la ceruri.

Preluând jocul original (com. Ciofrângeni, jud. Argeș), Maria Tănase îl dozează prin strigăturicomenzi din ce în ce mai repezi, dezlănțuind până la sfârșit o adevărată euforie a ritmului care îl prinde pe ascultător ca într-un vârtej.

Maria Tănase cântă pentru prima oară melodia împreuna cu orchestra Nicușor Predescu și face prima înregistrare la Radio România în anul 1956.

Bătaia rituală reprezintă practica magică de sorginte populară menită să aducă sănătate, să alunge spiritele malefice, să fertilizeze timpul și spațiul, să exprime prietenia, atașamentul și solidaritatea dintre oameni (spre exemplu, bătutul pe umăr) etc.

Principalele momente ale anului în care a fost surprinsă bătaia rituală au fost: Anul Nou (bătaia pe umăr cu sorcova), Măcinici (bătutul pământului cu bețele sau maiurile pentru alungarea frigului și scoaterea căldurii din pământ, pentru sănătate și noroc), Lăsatul Secului de Paște (baterea alviței pentru aflarea norocului și a ursitei, tărbacul câinilor pentru alungarea iernii), Ziua Crucii (bătutul nucilor pentru a face rod și anul următor), Crăciun (bătaia sau scormonitul colindătorilor cu bețele în foc). Bătaia rituală este și secvența cheie a oricărui scenariu de întemeiere a adăpostului (casă, sat, mormânt), cunoscută și sub numele de „bătutul părului” sau „stâlpului”. „Ia ciuleandra la bătaie!” nu e un îndemn la violența domestică sau de altă factură! Nici măcar celebrul vers/ strigătură atât de cunoscut nu are aceste veleități belicoase. Îndemnul ține de practicile magice și de ritualurile solare ale zânelor autohtone. În fiecare dimineață, Soarele era ademenit să își arate chipul prin dansul cerc/ horă pe care îl jucau tinerele fete de la curtea vreunei zâne. Cercul e simbolul solar, iar hora era dansul ritual ce se dansa la răsărit, în sensul mișcării aparente a soarelui pe cer. Putea fi un cerc simplu sau cercuri concentrice formate de trupurile și de mâinile prinse ale fetelor. Ridicarea brațelor, prinderea și desprinderea lor, erau forme de preamărire a soarelui, de implorare să apară!

Logica ritualului presupunea baterea pământului într-o anume cadență, ca prin mâinile și trupurile fetelor, energia soarelui să dea putere fertilizatoare pământului: „Două fire, două paie, ia Ciuleandra la bătaie!”. Acest îndemn avea rolul de a alunga întunericul și misterele nopții pentru a face loc luminii binefăcătoare a astrului tutelar al zilei. Nimeni nu a descris acest dans mai exact ca Liviu Rebreanu, în romanul „Ciuleandra”: „Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, 80

muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsucește și tresaltă cum poruncesc lăutarii.

Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât și muzica se ațâță, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă! Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toții, cu pașii săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte-un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acuma șirul, tot încovoindu-se și strângându-se, ca un șarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească, până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte, care se zvârcolește pe loc un răstimp, ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, își întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze și sa stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul pornește din nou,mai strâns, mai încăpățânai, se încolăcește iar și se descolăcește și, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmășag de trupuri zdrobite. Așa, pe loc, câteva minute, nu știu cât timp, în același ritm nebunesc, flăcăi și fete se frământă, tremură, tropăie… De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, țâșnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun țipăt de fată cu sânii aprinși de strânsoare… Şi așa, jocul pare că va continua până ce toți jucătorii își vor topi sufletele intr-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănțuită… Dar, brusc, ca și când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge și îngrămădirea de tineri se risipește într-un hohot de râs sălbatec, ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimii omenești ar fi deșteptat până și instinctele de amor de mult înțelenite ale pământului…” Liviu Rebreanu, "Ciuleandra" (1927).

Puțini știu, însă, că dansul are o origine străveche și că era practicat într-un soi de ritual inițiatic.

"Ciuleandra" sau "Șuleandra" este un fel de stramoș al ritualului efectuat de geți, prin care aceștia îi trimiteau un mesager zeului Zamolxis. O dată la patru ani, preotesele soarelui se prindeau într-un dans ritmat, ceremonie ce preceda sacrificiul celui Ales pentru jertfă. Odată cu moartea fizică a Alesului, geții eliberau un chiot de bucurie, descoperit de către arheologi pe o piatră meteorică ce stă la originea primelor două versuri din cântec: "Două fire, două paie/ Ia Ciuleandra la bătaie". Tradiția dansului s-a continuat mai ales în Muntenia la serbările din preajma solstițiilor și este legat de celebrarea nopților de Sânziene.14

Prof. înv. primar Roșu Mihaela Petruța, Școala Gimnazială Nr. 7, Buzău

14

Bibliografie: 1.A. M. Marinescu, "Cultul păgân şi creştin" (1), "Sărbătorile şi datinile romane vechi", Ed. Saeculum Co, Bucureşti, 2005; 2.Z.E.Deju, "Epocile Zalmoxiene", în "Dacia magazin", nr 13/2004; 3.Mirela Lăscoiu, "Datini şi obiceiuri ale geto-dacilor", în "Dacia magazin", nr.14 mai/2004; 4.N.Densușianu, "Dacia preistorică", Ed. Obiectiv, Craiova, 2001; 5.I.C.Drăgan, "Noi, tracii", Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976; 6.Elena Niculiță-Voronca, "Datinile şi credințele poporului român", Ed.Polirom, Iaşi; 7.L. Rebreanu, "Ciuleandra", Ed. Cartea Românească, București, 1927.

81

Menținerea tradițiilor și rolul educației în păstrarea spiritualității românești I.

Esența și specificul tradițiilor naționale

Tradiţiile naţionale s-au format în timp, dar au apărut odată cu primele comunităţi de oameni. Ele reflectă existenţa socială a comunităţii și particularităţile naţionale care s-au transmis din generaţie în generaţie prin intermediul conştiinţei sociale. Tradiţiile naţionale reflectă mediul social al naţiunii, exprimă specificul existenţei ei, particularităţile activităţii materiale şi spirituale, mediul geografic şi vestigiile istorice. În ele se mai reflectă şi valorile esenţiale umane, dar și sentimentele intrinseci ale acestora.

Cuprinzând toate valorile acumulate, tradiţiile naţionale trebuie transmise noilor generaţii.

Originalitatea fiecărui popor constă în modul de gândire şi de concepere a lucrurilor, în religia pe care o are poporul respectiv şi în limba pe care o vorbește, dar mai ales în tradiţiile şi obiceiurile pe care le moștenește și le practică. Tradițiile constituie fizionomia poporului, iar fără de ele poporul nu are ființă națională proprie.

Alexandru Vlahuță spunea că „…datinile, proverbele, muzica şi poezia sunt arhivele popoarelor, iar cu ele se poate constitui trecutul lor îndepărtat. Căci nu există bucurii mai de preţ ca averea de cuget şi simţire inclusă şi păstrată cu sfântă grijă de-a lungul vremurilor în adâncul sufletului românesc, al moşilor şi strămoşilor noştri.” Distrugerea tradiţiilor naţionale în perioada comunismului a ruinat originalitatea popoarelor, a avut drept consecinţă deznaţionalizarea și chiar dezrădăcinarea, precum şi alte fenomene negative, care se resimt astăzi destul de pregnant.

Desprinse din sufletul strămoșilor și trimise din Arca Timp către prezentul pe care noi îl trăim, făcând parte de secole din viaţa satului românesc, unele dintre tradiţiile populare trăiesc şi azi, în ciuda tehnologizării, digitalizării și extinderii urbanismului civilizaţiei contemporane. Altele au suferit modificări și adaptări de la o zonă la alta, însă respiră încă în spațiul cultural românesc, vorbind despre rădăcinile și despre ființa neamului.

Trist este că, o parte din ele au dispărut și aflăm despre ele de la bătrânii noștri sau din albumele și cărțile aflate prin diverse biblioteci.

Modernizarea la care asistăm cu toții își face simţită prezența în tiparele unor tradiții, uneori respectând anumite reguli ale esteticului, alteori picând în latura kitsch-ului, care este extrem de periculos, mai ales în ceea ce privește perpetuarea acestora în păstrarea spiritualității neamului. Am văzut cu toții pe viu, apoi și în promovarea unor emisiuni în grila de programe T.V. că, în portul popular al fetelor de la sărbători se îmbină straiele populare cu pantofi la modă. Tradiţia rezistă, dar este important și cum rezistă. Este bine este rău, aceasta este o altă problemă, care ține de autenticitate și de normele estetice minime abordate față de acest act de promovare a zestrei culturale, pe care înaintașii au lăsat-o neamului românesc. În contextul globalizării, tradiţiile ocupă un rol esențial în exprimarea identităţii neamului în plan cultural, artistic şi social, punându-se un accent destul de mare pe conservarea unor elemente definitorii ale românilor. Planul educaţional este promotorul principal în conservarea patrimoniului național, care a fost o sursă de inspirație pentru marile personalități care au văzut lumina zilei pe aceste meleaguri: scriitori, sculptori, compozitori și nu numai.

II.

Cultura tradițională a avut în timp o influență puternică asupra artei

Viețile și obiceiurile românilor de la țară au fost mult timp subiectul favorit al multor scriitori români, iar operele multor compozitori au fost uneori inspirate din muzica populară românească.

Mari compozitori, cum a fost George Enescu și Ciprian Porumbescu, sculptorul Constantin Brâncuși sunt unii dintre cei mai cunoscuți artiști care au avut ca sursă de inspirație tradițiile și folclorul. Capodoperele lui Enescu, ,,Rapsodiile Române”, sunt bazate pe muzica populară românească, câteva din sculpturile lui Brâncuși au preluat elemente ale artei populare. ,,Balada” lui Ciprian Porumbescu, compusă pentru vioară și orchestră, op. 29, este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale acestuia și una dintre puținele lucrări românești 82

ale secolului al XIX-lea care bucură inimile românilor de pretutindeni și nu numai, stilizând elemente ale doinei, baladei și romanței, într-o partitură instrumentală romantică, lirică de o mare expresivitate. Balada lui Ciprian Porumbescu este autentică și pură, este de factură românească, iar prin puritatea și sinceritatea ei, răscolește sufletul oricui o ascultă. Îți este aproape imposibil ca linia ei melodică, sunetele ei sfâșietoare, venite dintr-o tristețe ancestrală de esență românească, să nu te emoționeze profund și să nu te facă să o asculți încă o dată.

Mihai Eminescu a iubit nespus folclorul românesc, iar dragostea lui pentru literatura populară este evidentă și manifestată admirabil în toată creaţia sa artistică. Esența românească a emoției privind tradiția și nu numai este concentrată în cuvântul poeziei eminesciene și a fost relevată de Rosa Del Conte, care afirma: „cuvântul liric în care se transfigurează lumea lui este scos din izvoarele tradiţiei autohtone”. (Eminescu sau despre Absolut – 1962).

Este un adevăr incontestabil faptul că tradiția ne definește poporul, iar marile noastre personalități au crezut cu tărie că tradiția și spiritualitatea neamului fac parte din ființa noastră națională și noi avem obligația să le oferim viitorimii, așa cum au fost date de străbuni. Eminescu însuşi spune că opera sa are rădăcinile adânc înfipte în spiritualitatea românească, mărturisind într-un manuscris: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”. El a dat o altă față poeziei românești prin unicitatea ideilor şi a sentimentelor, prin bogăţia limbii, prin frumuseţea stilului şi prin armonia versurilor, dar și prin folosirea unor teme din zestrea tradițională a neamului.

Secvenţa lirică a nunţii împărăteşti din poezia ,,Călin (file din poveste)” este dominată de imagini vizuale cromatice, în care domină culori regale, albul-argintiu al pădurii, galbenul-auriu al părului miresei şi albastrul florilor. Suspinele izvoarelor, foşnetul uscat al frunzelor şi sunetele vesele ale viorilor şi cobzei creează imaginile auditive ale nunţii, care dau viață unui tablou aproape real. Avem și o serie de imagini motorii, toate venind să susțină forfota și preocuparea pentru desăvârșirea acestei tradiții străbune, tradiție care se păstrează și azi, dar care a căpătat amprenta unor accente de modernism, secondat de influențele regionale.

Descrierea nunții gâzelor, care se desfăşoară în acelaşi peisaj de vis ca şi nunta împărătească, ambianţa petrecerii crăieşti, „o mulţime de norod” care formează alaiul nunţii micilor vietăţi, care îşi fac apariţia dintre tufe şi se pregătesc pentru eveniment, ne duc categoric cu gândul la acest obicei legat de nuntă, care implică foarte mult efort și un anume ritual de desfășurare. Micile vietăţi sunt personificate, iar nunta gâzelor devine o imagine microscopică, o adevărată oglindă a nunţii populare româneşti, reproducând întocmai organizarea, desfăşurarea, alaiul şi veselia acesteia.

Partea în care descrie nunta împărătească, în centrul atenţiei îl situează pe socrul mare (tatăl mirelui), conturat cu haz şi ironie de către eul poetic, craiul se distinge între ceilalţi nuntaşi prin atitudinea plină de îngâmfare: el stă în jilţ pe „perine de puf, este „...drept, cu schiptru-n mână”, iar pajii îl apără de „muscuţe şi zăduf”. Prezentarea mirilor este emoţionantă, pentru că ei se ivesc din codru ţinându-se de mână, iar prezenţa lor în mijlocul nuntaşilor. Ceremonia de pregătire a nunţii este una dificilă, dar una dintre cele mai frumoase tradiţii româneşti, care, din păcate, se mai menține doar în unele zone și în unele sate românești. Mireasa este ajutată de mamă, de prietenii apropiaţi familiei, de rude și cunoscuți, ca să pregătească nunta. Mirele se duce să o ia de acasă şi să o ducă la biserică. El este însoţit, așa cum prevede tradiția, de prietenii săi apropiaţi. Înainte de plecarea la mireasă, cavalerul de onoare îl bărbiereşte simbolic pe mire. De obicei, se foloseşte un cuţit, sau chiar un topor pentru această tradiţie, ca simbol al greutăților și provocărilor vieții în doi. Furatul miresei este una din cele mai fascinante și obișnuite tradiţii româneşti, iar pentru străini, este unul din cele mai interesante obiceiuri. Există anumite diferenţe ale acestui obicei, în funcţie de zonă, dar rădăcina este aceeaşi. Această tradiţie străveche este plină de semnificații, vine dintr-un timp arhaic, mitic, în care mireasa era văzută ca cea mai de preţ bogăție a nunții, era centrul de interes, universul în jurul căruia se învârteau celelalte obiceiuri legate de ritual.

Modernitatea amenință acest obicei străbun, deoarece nunțile moderne sunt organizate de firme specializate, care pun la dispoziție fel și fel de servicii, care de care mai occidentale și mai departe de ceea ce dorește să lase în conștiința colectivă nunta la români. Conceptul de nuntă, cu toată bogăția lui de tradiții, este extrem de sănătos, deoarece responsabilizează omul adult pentru viața de familie și trezește în conștiința neamului credința că nunta este un legământ sfânt, pe care nu-l poate desface decât Dumnezeu.

83

III.

Ce poate face școala pentru a menține sănătoase aceste tradiții?

Activităţile extraşcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar, oferind cele mai eficiente şi oportune modalităţi de valorificare a tradiţiilor, obiceiurilor şi datinilor populare locale şi naţionale.

La clasă, învăţătorii le pot prezenta micilor şcolari, în forme interactive, cât mai atractive şi interesante, tradiţii ale românilor, părţi din spectacolele desfăşurate în mediile rurale cu ocazia unor sărbători, costume populare românești, pot face vizite în muzee, în localități apropiate școlii care pot oferi anumite informații și materiale care vorbesc despre tradiții, pot face programe de parteneriat cu diferite instituții, pot face spectacole și prezentări, pot confecționa sau împodobi diverse obiecte, pot învăța pași de dans, pot confecționa produse în preajma sărbătorilor sau cu ocazia sărbătorilor și datinilor din an, pot participa la proiecte care au ca temă menținerea tradițiilor.

Activitatea la clasă mi-a permis să desfășor astfel de activități de Crăciun, de Paşte, de Mărţişor, de Sfântul Andrei, de Moș Nicolae și cu ocazia venirii primăverii am sărbătorit ,,Mărțișorul”.

Mărţişorul, una din cele mai frumoase tradiţii româneşti, care creează emoție și bucurie în sufletul copiilor, este o sărbătoare a primăverii. Mărţişorul este un simbol străvechi, care marchează venirea timpului călduros pe meleagurile româneşti. În credinţele populare, acestui obiect i-au fost atribuite puteri magice.

Am confecționat mărțișoare la clasă, pe care le-am oferit familiei și persoanelor vârstnice aflate în dificultate. Datina spune că bărbații trebuie să ofere mărţişoare femeilor, iar acestea le poartă în piept sau la mână, pe tot parcursul lunii martie.

Mărţişorul a fost conceput simplu în vremurile străvechi, un simplu şnur împletit din două fire-unul alb, simbolizând divinitatea, sănătatea, puritatea sufletească şi împlinirea şi unul roşu, ca simbol al dragostei pentru frumuseţile eterne ale vieţii: prietenia, fidelitatea şi onoarea. În tradiţia populară, cele două culori - alb şi roşu - din care se împleteşte şnurul cu care se leagă mărţişorul, reprezintă şi cele două anotimpuri de bază, iarna şi vara. Primăvara şi toamna, în credințele străbune, sunt considerate doar anotimpuri de trecere. Unele legende spun că mărţişorul ar fi fost tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Cu timpul, acestui şnur i s-a adăugat o monedă de argint, care era asociată soarelui. Mărţişorul ajunge să fie un simbol al focului şi al luminii, deci şi al soarelui.

De Paşte, în fiecare an, am încondeiat ouă în cadrul programului „Şcoala altfel”, în cazul în care acesta s-a desfăşurat în preajma Sărbătorilor Pascale și la activitățile de Arte vizuale/ Abilități practice, iar de Crăciun am învățat colinde vechi și am compus colinde pentru ei, am desfășurat serbări și am făcut împodobirea pomului.

La activitățile organizate de Paște am încondeiat ouă și am pictat icoane, produse pe care le-am valorificat în cadrul unor activități de antreprenoriat, care ne-au adus un plus valoare în bugetul clasei pentru organizarea Zilei Copilului. În condițiile de activitate on-line, fiecare dascăl trebuie să mențină aceste activități, adaptate la specificul acestui tip de învățare.

Imagini din activitățile organizate de Mărțișor și de Paște

84

Proiectele educative extraşcolare, sunt activități educative elaborate tot extraşcolar, dar sunt mai extinse. Uneori, ele implică finanţare, parteneri, grup ţintă extins chiar la nivelul şcolii, implicarea părinţilor şi a unui număr mare de cadre didactice. Dar acestea au valențe educative deosebite, permițând schimburi de idei la o altă scară, deoarece elevii participanţi sunt mai numeroşi, iar cadrele didactice implicate sunt și ele în număr mai mare. Proiectul despre tradiții poate îmbrăca forme deosebite, activități multiple, dar acestea trebuie să aibă relevanță și să pornească dintr-o necesitate reală de dezvoltare și de educare.

Cu ocazia Crăciunului, în urmă cu câțiva ani, am avut în derulare un proiect cu Școala Podgoria, Structura Pleșești, din necesitatea de a prezenta copiilor mei viața de la țară și felul în care oamenii locului caută să mențină vie tradiția neamului. Elevii au cunoscut greutățile reale ale unor elevi care provin din familii aflate în dificultate, dar au apreciat rolul școlii în educarea copiilor în spiritul menținerii tradițiilor, mai ales că inimoasa învățătoare de acolo, într-o sală de clasă nefolosită a creat un muzeu al satului în toată puterea cuvântului. Acolo au avut ocazia să vadă obiecte vechi ce țin de țesut, de sculptat, de olărit și au avut prilejul să înțeleagă faptul că nu bogăția materială și banii sunt atributele care mențin vie conștiința neamului, ci dragostea și respectul pentru aceste valori.

Proiect cu Școala Podgoria, Structura Pleșești

În concluzie: -școala are un rol esențial, indiferent de felul în care se desfășoară activitatea de învățare în a educa pe elev în spiritul dragostei și respectului pentru valorile neamului; -calea de a educa rămâne un atribut care aparține cadrelor didactice și trebuie să pornească dintr-o nevoie reală, care să conducă la schimbări semnificative de atitudine; -niciun dascăl nu trebuie să uite că aceste activități conduc la o educație durabilă numai dacă au relevanță și eficiență, numai dacă motivează elevul și dacă oferă un curcubeu de activități practice care să-l învețe cum să facă aceste lucruri.

Menținerea tradițiilor și rolul educației în păstrarea spiritualității românești este o prioritate a școlii de azi, deoarece timpul petrecut on-line și la distanță ne-a pus în situația să observăm că întâmpinăm o serie de dificultăți pe platformele de învățare, chiar și la orele de curs. Ca să faci activitate educativă extracurriculară eficientă este o nouă provocare pentru care școala românească trebuie să găsească soluții.

Spiritualitatea neamului și tot ceea ce ține de tradiție și de obiceiuri este un concept larg, dificil de înțeles de elevii de vârstă școlară mică, deoarece ei trebuie să fie inițiați prin joc în tainele lui, iar elevii mici, în activități, au nevoie de modele reale, de contact vizual direct cu locuri și oameni, ca să poată să fie motivați în tot ceea ce inițiază sub îndrumarea dascălilor.

Rămâne la latitudinea noastră, a tuturor, să împărtășim idei și să găsim în mod creativ cele mai bune soluții pentru această coordonată a educației. Spiritualitatea neamului trebuie menținută vie și trebuie transmisă mai departe urmașilor, ca ei să-și cunoască rădăcinile.15 Grigore Mirela, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău 15

Bibliografie: Ghinoiu, Ion - "Sărbători și obiceiuri Românești", Editura Elion, 2002 Mihai Pop – "Obiceiuri tradiţionale româneşti", Editura Univers, Bucureşti, 1999.

Pamfile Tudor, "Sărbătorile la români", Editura Saeculum, 2007 Wikipedia – "Enciclopedie liberă – Despre folclor".

85

Artă și cultură franceză

Lupu Camelia Paula- Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Județul Buzău

86

Bucate tradițioanale românești Aperitive românești, sarmale, mititei, cozonac Considerate comori ale gastronomiei românești, sarmalele sunt, de fapt, originare din India,de unde au ”migrat”încet spre vest.Rețeta s-a răspândit în Balcani mai ales în perioada bizantină.Turcii doar le-au zis”sarma” și așa le-a răamas numele până azi.În România există și o ”Odă a sarmalei”,scrisă de Păstorel Teodoreanu.

Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită ce se servesc ca o gustare între mese ei fiind apreciați de români în companie la un grătar. Ei își au originea în Balkan, provenind din Serbia dar se întâlnesc și în Grecia și Turcia,de unde au fost preluați de către bucătăria românească.

Elev Ayan Berheci, Clasa a IV-a, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani Profesor îndrumător: Orășanu Daniela, Școala Gimnazială Nr.7 Botoșani

Eleva Dumitrescu Denisa, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Profesor îndrumător: Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău 87

"Scutecele Domnului" - O tradiție românească în Ajunul Crăciunului Conversație cu bunica despre modul de coacere al “Scutecelor Domnului “ În săptămâna înainte de Crăciun am observat că în fiecare an bunica mea face un aluat, așa că am întrebat: -Bunico, pentru ce frămânți acolo?

-Frământ să fac scutecele Domnului!

-Și din ce faci aluatul?

-Aluatul îl fac din făină, un pic de sare și apă.

-Cum le faci să devină tari?

-Rup din aluat bucăți potrivite, pe care le întind cu sucitorul pe masă, până se fac subțiri, le tai în părți egale, cam de mărimea unei palme sau un pic mai mari, după aceea le așez pe plită ca să se coacă.

-Pot să te ajut și eu?

-Da, eu le așez și tu le poți întoarce și lua după plită, având grijă să nu se ardă!

-Apoi ce facem cu ele?

- Le lăsăm la uscat mai multe zile, iar în dimineața de Ajun facem sirop din apă cu zahăr și arome, după aceea le înmuiem în apă, le așezăm pe rând pe o farfurie, se presară pe deasupra nucă amestecată cu zahăr, vanilie, esență de lămâie, deasupra punem câteva bomboane de pom, o portocală și le împărțim vecinilor și oamenilor săraci.

- Dar de ce facem asta în fiecare an?

- Este un obicei de Crăciun foarte vechi. Ele reprezintă chinul Maicii Domnului, condițiile grele și suferința prin care a trecut, pentru a-L naște pe Mântuitorul lumii. De aceea sunt și numite „Scutecele Domnului”, pentru că ele simbolizează pe acelea care au ajutat la nașterea lui Hristos.

-Cât de interesant, bunico, mă bucur că mi-ai spus aceste lucruri! Când voi crește, voi păstra și eu această tradiție!

După ce am aflat despre acest obicei, am ajutat la preparatul acestora și am aflat că se mai numesc și “turte”. Mi s-au părut foarte delicioase!!!

Stoica Ana Maria- Clasa a II-a B, Școala Gimnazială Nr. 1, Râmnicu Sărat, Buzău, Profesor îndrumător: Grigore Mirela, Şcoala Gimnazială Nr.1, Râmnicu Sărat, Buzău

Mucenici muntenești

Sâmpetru Erick- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Profesor îndrumător: Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău 88

PETITS MARTYRS DE CARÊME MOLDOVANS ET PARFUMANTS

Temps de préparation: 60 minutes Temps de cuisson: 40 minutes Prêt en: 1 heure, 40 minutes Ingrédients: Pour la pâte: 500 g de farine, 250-300 ml d'eau, 25 g de levure, 1/2 cuillère à café de sel, 3-4 cuillères à soupe d'huile, 1 cuillère à café de sucre.

Pour le joint: 1 pot de 340 g de miel, noix moulue.

Pour le sirop: 400 ml d'eau, 5 cuillères à soupe de sucre essences à déguster.

MÉTHODE DE PRÉPARATION: En Moldavie, les martyrs sont cuits à partir d'une pâte extrêmement similaire à un gâteau puis graissés avec du miel et des noix. Cette recette de martyrs à jeun moldaves moelleux et parfumés est extrêmement simple. Suivez les étapes ci-dessous.

1. Pour la pâte, préparez la mayonnaise: mélangez la levure avec une cuillère à café de sucre, une cuillère à soupe de farine et un peu d'eau tiède. Laisser agir la levure pendant 10 minutes.

2. Mettez ensuite la mayonnaise sur le reste de la farine, ajoutez le sel, l'eau et l'huile. Pétrir jusqu'à ce que la pâte se détache du bol. La pâte doit être légèrement molle et si elle est trop dure, ajoutez de l'eau chaude et un peu d'huile. Laisser lever 25 minutes.

3. Ensuite, la pâte est divisée en 12 morceaux. De chacun est travaillé un sol qui s'entrelace sous la forme du nombre huit. Placer dans une casserole graissée d'un peu de graisse végétale et tapissée de farine.

Cuire au four pendant 25 minutes.

4. Pendant ce temps, préparez le sirop en faisant bouillir les ingrédients. Une fois que les martyrs ont cuit, ils sont placés sur une assiette et siropés. Graisser avec du miel et saupoudrer de noix moulues, en abondance. Laissez-les ramollir du sirop et ils ne sont que bons à servir.

Les martyrs sont célébrés le 9 mars, jour où l'Église orthodoxe célèbre les 40 saints martyrs. Eux, soldats chrétiens qui faisaient partie de la 12e Légion éclair d'Arménie, ont été condamnés à mort par gel dans le lac Sébastia après avoir refusé d'adorer des idoles.

Le 9 mars, selon la croyance populaire, les tombes et les portes du Ciel sont ouvertes. La 8ème forme des martyrs représente une stylisation de la forme humaine. Étant donné que la recette est religieuse, il est recommandé d'emmener les martyrs à l'église pour la sanctification, avant de les consommer.

Orășanu Daniela- Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani, ROMÂNIA 89

Pațurcă Raul Ilie, Clasa Pregătitoare, Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Județul Buzău Lupu Camelia Paula- Școala Gimnazială Topliceni- Poșta, Județul Buzău

Traditions et coutumes populaires, cuisine traditionnelle de BotoșaniRoumanie

Orășanu Daniela- Școala Gimnazială Nr.7, Botoșani, ROMÂNIA

"Rețete culinare tradiționale românești"- Eleva Pătrănoiu Maria Carla- Clasa a III-a, Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău Profesor îndrumător: Elena-Dana Toma-Nicolau- Liceul cu Program Sportiv „Iolanda Balaș Soter” Buzău 90

Eleva Mușat Daria- Clasa a II-a, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău Profesor îndrumător: Petre Valentina, Școala Gimnazială Glodeanu Sărat, Județul Buzău Rețetă "TIRAMISU" Ingrediente: 200 ml cafea tare, 40 ml coniac, 4 ouă, 50 g zahăr, 500 g mascarpone, 150 g pișcoturi, 2-3 linguri cacao Mod de preparare: Se face cafeaua și se lasă la răcit, apoi se pregătesc celelalte ingrediente. Între timp, se separă gălbenușurile de albușuri în 2 vase și se pune zahărul peste gălbenușuri. Cu ajutorul unui mixer, reglat la o viteză medie, se amestecă gălbenușurile cu zahărul. Se mixează gălbenușurile cu zahărul circa 2 minute, până ce zahărul se dizolvă complet. Mascarpone se freacă până se înmoaie puțin și se pune peste crema de gălbenușuri. Cu ajutorul mixerului putem amesteca brânza mascarpone cu crema de gălbenușuri. Se amestecă 1 minut până se obține o cremă omogenă, cu aspect lucios.

Se mixează albușurile circa 2 minute, până ce se obține o spumă care se desprinde de vas. Peste crema de mascarpone și gălbenușuri se adaugă albușurile bătute spumă și se amestecă. Pișcoturile se înmoaie în siropul de cafea și coniac și se așează într-o tavă. Peste pișcoturi se pune 1\2 din crema de mascarpone. Se adaugă încă un strat din crema de mascarpone. Se întinde restul de crema, iar deasupra se presară cacao. Se pune la frigider cel puțin 3 ore.

Neacșu David, Clasa a II-a, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău Profesor îndrumător: Toma Liliana, Școala Gimnazială Pitulicea, Glodeanu Sărat, Buzău 91

EĞE SANAYİ İLKOKULU KARTAL-TÜRKİYE FATMA SAĞLAM-UMUT BARAN CANYOVAY MENEMEN

KIŞLIK MENEMEN Ingrédients pour la recette: 10 kg de tomates Bouteille verte de 1 kg 2 cuillères à café d'huile végétale 3 cuillères à soupe de sel Préparation de la recette Menemen Hachez les poivrons verts et faites-les revenir dans l'huile jusqu'à ce qu'ils soient colorés.

Ajoutez les tomates en dés.

Remuer la casserole, couvrir et cuire.

Ajouter du sel au mélange bouillant et mélanger.

Nous ne fermons plus le couvercle, nous le faisons cuire jusqu'à ce qu'il absorbe l'eau, c'est-àdire qu'il atteigne la consistance souhaitée. Nous avons bouilli pendant environ 2 heures.

Remplissez le mélange bouillant avant qu'il ne refroidisse.

Fermez le pot et retournez-le.

Une fois refroidi, allez dans un endroit frais et sans soleil pour le ranger. Bon appétit.

Remarque: achetez toujours de nouveaux couvercles de bocal, les bouchons de brochettes peuvent ne pas s'adapter à l'avance. Aussi, avant utilisation, faites bouillir l'eau pendant 5 minutes et séchez soigneusement avec un chiffon.

Nous lavons nos tomates.

On épluche nos tomates

Nous coupons nos tomates petit à petit

Nous faisons cuire les tomates dans le pot

Nous retournons les bocaux en verre et les maintenons.

Ils sont prêts à être mangés en hiver

En hiver, nous pouvons ouvrir nos bocaux en verre, casser des œufs dessus et manger.

Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA 92

EĞE SANAYİ İLKOKULU KARTAL-TÜRKİYE FATMA SAĞLAM-YİĞİT ALP OĞUZ TARHANA

PRODUCTION

TARHANA

Lavez et hachez finement l'oignon, la tomate, le poivron, le persil et la menthe fraîche. Versez 1 litre d'eau dessus et faites cuire jusqu'à ce qu'il soit écrasé.

Ajoutez ensuite les pois chiches bouillis, mélangez et filtrez.

Pétrir le mélange dans un grand bol et verser le sel. Faisons une pâte solide avec de la farine tamisée, mettez-la dans un bol en verre, couvrez-la et laissez-la reposer pendant 1 semaine. Chaque jour, nous mixons matin, midi et soir. Enfin, traitons-le dans une passoire et séchez-le. Nous le gardons dans un sac en tissu.

Coupons les tomates en petit Coupons les oignons petits

Coupons le persil petit

Ajoutons nos pois chiches

Ajoutons notre farine et notre yogourt.

Mélangeons

Faisons cuire nos ingrédients dans le pot.

93

TARHANA Le traitement de nombreuses maladies au cours des siècles, la tarhana faite par nos mères et nos grands-mères, est presque même sur ordonnance du médecin. Tarhana, qui est consommée avec amour dans la vie quotidienne, sauve le corps des maladies tout en empêchant d'éventuels patients. Vous pouvez pétrir le tarhana, indispensable pour les froides journées d'hiver, de vos propres mains à la maison et le préparer pour l'hiver. La soupe Tarhana, qui sent l'Anatolie et enveloppe toute la maison de son doux parfum, accompagne tous les repas. Tarhana, qui est la sauveuse des temps étroits, indispensable à nos cuisines, se consomme avec le même plaisir quelle que soit sa production, bien qu'elle soit fabriquée de différentes manières dans toutes les villes de notre pays.

RECETTE TARHANA- MATÉRIAUX: -1 kilo de tomates; -1 kilo d'oignons; -1 kilo de poivron rouge; -1 kilo de yaourt; -5 kilogrammes de farine; -3 cuillères à soupe de sel; -Un demi-bouquet de persil; -Un demi-kilo de pois chiches crus.

PRODUCTION Lavez et hachez finement l'oignon, la tomate, le poivron, le persil et la menthe fraîche. Versez 1 litre d'eau dessus et faites cuire jusqu'à ce qu'il soit écrasé. Ajoutez ensuite les pois chiches bouillis, mélangez et filtrez.

Pétrir le mélange dans un grand bol et verser le sel. Faisons une pâte solide avec de la farine tamisée, mettez-la dans un bol en verre, couvrez-la et laissez-la reposer pendant 1 semaine. Chaque jour, nous mixons matin, midi et soir. Enfin, traitons-le dans une passoire et séchez-le. Nous le gardons dans un sac en tissu.

Ingrédients nécessaires pour la soupe tarhana; Ingrédients pour la soupe tarhana 3 cuillères à soupe de tarhana maison 1 cuillère à soupe de menthe 2 cuillères à soupe d'huile 1 cuillère à soupe de concentré de tomate 6 verres d'eau poivron rouge Poivre noir Sel Production: Nous ajoutons de l'huile, de la menthe, de la pâte de tomate, des épices et de la tarhana dans notre poêle et nous la faisons frire en remuant légèrement. Vous pouvez également utiliser du beurre si vous le souhaitez (ou ajouter du tarhana après avoir ajouté de l'eau et l'avoir mélangé avec un fouet.

Ajouter lentement l'eau et cuire en remuant constamment. Vous pouvez le mélanger avec un fouet métallique pour éviter qu'il ne s'agglomère.

(Laissez cuire en remuant jusqu'à ébullition.)

Après ébullition, nous attendons 5 minutes de plus et le retirons du feu.

Faisons sécher notre mélange au soleil.

Écrasons la tarhana séchée avec nos mains et faisons-la comme de la farine.

Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA 94

TÜRK KAHVESİ Ingrédients pour la recette de café barbecue: Le plus important est le barbecue.

-4 cuillères à café de café turc; -Sucre facultative; -4 tasses de jus de café.

Pour une tasse Mettez 1 cuillère à café de café turc, 1 cuillère à café de sucre et d'eau dans les verres et mélangez.

Poignées de tasse tournées vers l'extérieur.

Le barbecue est placé dans le bosquet. Il est pris immédiatement lorsqu'il est gonflé. Bon appétit!

Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA

95

EĞE SANAYİ İLKOKULU KARTAL-TÜRKİYE FATMA SAĞLAM-AYŞE PELİN ÇETİNEL

TURŞU

TURŞU

Après avoir lavé nos poivrons et nos citrons, mettons-les dans le pot.

Mettez les pois chiches

MATÉRIAUX: 1 kg de poivron vert Une poignée de pois chiches Une demi-tête d'ail Jus de 2 citrons 2 cuillères à café de sel Quelques brins de menthe fraîche Préparation de la recette de cornichons au poivre sans vinaigre Les poivrons sont soigneusement lavés. Les tiges sont coupées et une rayure est faite à partir du milieu. Mettez les pois chiches lavés dans la boîte, puis saupoudrez bien les poivrons avec l'ail et la menthe entre eux. Mélangez le jus de citron et le sel avec de l'eau normale et ajoutez-les sur les poivrons. Puisqu'il y a des pois chiches dans notre marinade, de l'eau peut s'échapper. Notre marinade est prête pour quelques jours. Vous pouvez également boire son eau telle quelle sans vinaigre.1 kg de poivron vert Une poignée de pois chiches Une demi-tête d'ail Jus de 2 citrons 2 cuillères à café de sel Quelques brins de menthe fraîche Préparation de la recette de cornichons au poivre sans vinaigre Les poivrons sont soigneusement lavés. Les tiges sont coupées et une rayure est faite à partir du milieu. Mettez les pois chiches lavés dans la boîte, puis saupoudrez bien les poivrons avec l'ail et la menthe entre eux. Mélangez le jus de citron et le sel avec de l'eau normale et ajoutez-les sur les poivrons. Puisqu'il y a des pois chiches dans notre marinade, de l'eau peut s'échapper. Notre marinade est prête pour quelques jours. Vous pouvez également boire son eau telle quelle sans vinaigre.

Ajoutons notre ail. Ajoutons l'eau salée. Fermez bien le couvercle du pot. Nous pouvons manger quand il sera mûr.

TURŞU MATÉRIAUX: -1 kg de poivron vert; -Une poignée de pois chiches; -Une demi-tête d'ail; -Jus de 2 citrons; -2 cuillères à café de sel; -Quelques brins de menthe fraîche; -Préparation de la recette de cornichons au poivre sans vinaigre.

Les poivrons sont soigneusement lavés. Les tiges sont coupées et une rayure est faite à partir du milieu.

Mettez les pois chiches lavés dans la boîte, puis saupoudrez bien les poivrons avec l'ail et la menthe entre eux. Mélangez le jus de citron et le sel avec de l'eau normale et ajoutez-les sur les poivrons.

Puisqu'il y a des pois chiches dans notre marinade, de l'eau peut s'échapper. Notre marinade est prête pour quelques jours.

Vous pouvez également boire son eau telle quelle sans vinaigre.

Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA 96

TYPES DE PAIN 1.BAZLAMA

2.YUFKA

3. PİDE

4.RAMAZAN PİDESİ

5.TAŞ FIRIN EKMEĞİ SADE VE PATAESLİ (PAIN FAIT DANS DES FOURS EN PIERRE)

Fatma Saglam- Ege Sanayi İlkokulu, Kartal, TURCIA 97

MANTI L'une des saveurs indispensables de la cuisine turque est le mantı.

Matériaux: -3 tasses a 1 verre d'eau; -1 oeuf; -1 pincée de sel; -1 bol (pour pétrir); -L'intérieur est ici; -300 gr. viande finement hachée; -1 oignon vert; -tournez 1 cuillère à soupe de basilica; -Sel; -Poivre noir; Pour la sauce: -2 cuillères à soupe de concentré de tomate; -2 cuillerées à soupe de beurre; -1 cuillère à soupe d'huile d'olive; Basilic sec -Yaourt; -2 gousses d'ail.

Faites des manti à la maison; Pétrir tous les ingrédients de la pâte dans un bol. Laissez reposer la pâte que vous avez préparée pendant 4 à 5 minutes. Divisez la pâte en 2 meringues. Coupez la pâte en carrés fins.

Pétrir la viande hachée, l'oignon râpé, le basilic séché, le sel et le poivre noir pour garnir.

Coupez la pâte dans la garniture et remplissez-la sous forme de raviolis.

Mettez 10 verres d'eau et de sel dans une casserole profonde et portez-le à ébullition. Mettez le manti que vous avez préparé dans de l'eau bouillante et faites bouillir pendant 7 à 8 minutes.

Pour la sauce au yaourt; Écrasez l'ail et mélangez-le avec du yogourt.

Pour la sauce tomate; Dans une casserole, mélanger la pâte de tomate, le beurre et l'huile d'olive. Ajouter le basilic séché et réserver. Prenez le mantı de l'assiette de service et servez-le avec une sauce au yogourt et une sauce tomate.

Mehmet Kayra G., un de mes élèves, m'a expliqué comment cuisiner les manti:

98

FATMA SAĞLAM-EĞE SANAYİ İLKOKULU-KARTAL-İSTANBUL-TÜRKİYE АРМЯНСКАЯ НАЦИОНАЛЬНАЯ КУХНЯ

• ИНГРЕДИЕНТЫ • 500 Г МАЦУНА (МАЦОНИ) • 3 – 4 СТ. Л. ЖИРНОЙ СМЕТАНИ • ½ СТАКАНА ПШЕНИЧНОЙ КРУПЫ ДЗАВАР • 1 ЯЙЦО • 3 СТ. Л. МУКИ • СОЛЬ

Lilit Ohanyan- Hrazdan N6 Basic School, Hrazdan ARMENIA 99

DESSERT DE PUMPKIN (KABAK TATLISI) Avec l'arrivée du froid hivernal, notre résistance corporelle diminue et nous contractons davantage de maladies. Pendant ces moments où nous nous sentons faibles et fatigués, il est temps de préparer un dessert à la citrouille pour tous vos proches. Lorsque vous ajoutez des noix au dessert à la citrouille, qui est délicieux comme le délice turc, il sera à la fois délicieux et nutritif.

Ingrédients pour le dessert à la citrouille cuit au four: -500 grammes de citrouille pelée; -400 g de sucre; -6 clous de girofle; -1 cuillère à soupe de beurre; Pour ce qui precede: - 2 cuillères à soupe de tahini; -100 g de noix; Préparation du dessert aux courgettes cuites au four: Trancher la citrouille pelée en une épaisseur de doigt. Prenez les citrouilles dans une casserole profonde. Ajoutez du sucre dessus. Conserver 1 nuit au réfrigérateur avec le couvercle fermé. Le lendemain, déposez les citrouilles arrosées sur une plaque à pâtisserie. Elle roula les clous de girofle et les morceaux de beurre sur le plateau. Versez le reste de l'eau sucrée dessus. Envoyez votre plaque de cuisson avec du papier ciré, puis du papier aluminium. Lavez votre four à 200 degrés. Faites cuire environ 30 minutes. Ensuite, prenez le papier d'aluminium et le papier ciré dessus. Cuire à nouveau au four à 200 ° C pendant encore 15 minutes.

Quand il devient caramélisé, cela signifie votre bonbon. Laissez refroidir après le four. Mettez votre dessert à la citrouille dans les assiettes. N'oubliez pas de partager le tahini et les noix avec vos proches. Bon appétit!

FATMA SAĞLAM-EĞE SANAYİ İLKOKULU-KARTAL-İSTANBUL-TÜRKİYE

100

101

102