durează circa 160 de minute sau chiar mai mult). Este vorba despre o abordare care conține tăieri „chirurgicale”, făcute în scopul de a concentra atenția pe personajul principal, eliminând pagini de muzică ce ar putea fi catalogată ca adițională din acest punct de vedere și renunțând la personaje non-esențiale (cum ar fi Forbas ori Tezeu). Dacă ”Dansurile păstorilor” din actul I au mai lipsit și din alte producții, acum s-a renunțat și la prima scenă din tabloul I al actul II, care astfel a început direct de la intrarea în scenă a Meropei, care vine să discute cu Oedip. După alte mici salturi vedem că dispare scena în care Creon, la sfârșitul actului II, îl alungă pe Oedipe din cetate. Lipsesc atenienii din actul IV, la fel și scenele cu Tezeu (adică prima scenă din actul IV), ca și venirea lui Creon, cu tentativa acestuia de a-l lua cu forța pe Oedip. Astfel, confruntarea cu Creon este înlocuită cu o confruntare cu sine însuși (ca și cea anterioară cu Sfinxul): concluzia este – „sunt nevinovat”, confirmată de Eumenide, ca mesagere ale zeilor. Spectacolul este de mare impact, în ciuda unei imagini scenice simple, fără schimbări de decor. Vedem pereți înalți, drepți, de culoare cenușie, aceeași ca la costumele tebanilor (decoruri Rufus Didwiszus, costume Eva Dessecker). Implicarea și jocul actoricesc sunt intense, iar câteva idei originale apar drept absolut surprinzătoare și binevenite: Oedip este în scenă încă dinainte de a începe opera, și apoi asistă la nașterea și „botezul” său, la trimiterea sugarului la moarte, prin încredințarea acestuia ciobanului. Capul nou-născutului este, de la început, capul unui om matur, identic cu chipul și dimensiunile feței lui Oedip-matur. În Actul II Oedip se confruntă cu Sfinxul, care este... el însuși! O lovitură de maestru a regizorului, care creează un moment spectaculos și bogat în semnificații. Din nou prin machiaj și măști capul Sfinxului este identic cu cel al lui Oedip, după cum sunt și costumul, pieptănătura chiar și statura și ținuta corporală (mezzo-soprana apare, astfel, ca și cum ar fi un bărbat).
Străjerul devine în această abordare regizorală un fel de paznic/ observator/ maestru de ceremonii, cu o prezență extinsă pe parcursul operei, fiind și el prezent pe scenă încă dinaintea intonării Preludiului. Iocasta este prezentată ca o femeie extrem de atrăgătoare, ca un fel de top-model, atunci când lui Oedip îi este oferită, ca recompensă pentru salvarea cetății, cununia cu regina văduvă. Ciuma este 200
