Educația muzicală

Chiar înainte ca premierul liberal (da, tot el, cel desemnat în buclă după fiecare cădere a guvernului) să taie măririle de salarii din educație, comparând alocările bugetare pentru profesori cu banii risipiți prin cârciumi, Ministerul de resort a

considerat că deja se exagerează cu atâta educație, propunând diminuarea disciplinelor studiate de elevi. Cum era de așteptat, nu au redus de la chimie, fizică, nici de la cele câteva zeci de forme de studiu ale religiei (!), ci au lovit acolo unde pe ei nu-i doare: la cultură. Ignorând total caracterul formator al studiului și practicării artelor, au propus (ca în vremurile de glorie ale Cabinetului 2), mai puțină muzică și arte plastice. Dacă în Occident (și mai cu seamă în S.U.A.) aproape toți elevii, și chiar și studenții, se înscriu cu plăcere și cu entuziasm la practicarea cântului instrumental, de fanfară, coral clasic sau coral jazz-rock, în formații de muzică ușoară cu variantele și derivatele ei, sau cântă în cor ori la orgă în cadrul serviciului religios (primind și un stimulent financiar din partea comunității), la noi cunoașterea și practicarea muzicii se consideră inutilă. Pentru că, privind în perspectivă, avem un Minister al Culturii care primește cele mai mici procente din Europa, iar o asemenea măsură va mai diminua beneficiarii și practicanții culturii, ca să se potrivească mai bine cu resursele alocate.

Sigur că există și pete negre în Soare, și pe alocuri muzica este studiată ca, să zicem, biologia, predându-se structuri, reguli complicate, aspecte care țin mai mult de munca unui compozitor sau dirijor decât de plăcerea unui tânăr de a cânta la instrument sau vocal. În loc să se pună mai mult accentul pe ce le place elevilor, muzica este de multe ori văzută ca o știință. O materie urâcioasă, cu un limbaj complex, care necesită teme pentru acasă, solfegii cu capcane intonaționale, exerciții ritmice derutante, care să ridice profesorul pe un piedestal (că doar nu degeaba are doctoratul!) și care să arate elevului cât de nepregătit este și cum poate fi lăsat corijent dintr-o mișcare de pix.

Muzica văzută ca o disciplină practică, pornită de la o bază teoretică minimă, îmbogățită pe parcurs din contactul interpretului cu partitura, este formula cu care tinerii din alte țări au îndrăgit într-atât această materie încât, dacă s-ar gândi școlile lor să o elimine, ar ieși la proteste. Ca să nu mai vorbim despre rolul formator, de cizelare a personalității, de (re)cunoaștere a frumosului, de lucrul în echipă pentru band-uri, trupe, coruri, de responsabilitate, de plăcerea de a apărea pe scenă pentru a arăta, cu emoție, talentul și abilitățile vocale sau instrumentale. Ori de integrarea în contextul muzicii de divertisment, ceea ce ar aduce notorietate și admirație celor care apar pe scena sălii colegiului, aplaudați ca niște staruri ale acelei școli, ca niște colegi de care toți ceilalți sunt mândri, de la elevi la conducerea instituției. Dar, nu-i așa, este complicat... Necesită uneori și o abordare diferențiată. Și o relaxare în ceea ce privește programa. Nu se mai poate da extemporal în fiecare lună... Ce subiecte să le dai la teză? Cum să corectezi lucrările, dacă sunt inovative și au caracter de eseu cultural? Nu e ca la mate, unde verifici rezultatul din josul paginii și gata. Mai bine fără. Fără personalitate, în aliniere și în uniformizare. Că apoi e mai simplu să-i manipulezi pe cei formați pe calapod, care nu au niciun ideal, nicio idee de a ieși în evidență, nicio perspectivă asupra lumii de dincolo de birou.