Cu Mândruța/ă la atac

O luare de poziție recentă și repetată (cam neavenit și ireverențios expusă) a stârnit un val de reacții de apărare, de condamnare, de furie, de dispreț, de dezamăgire etc. din partea unei largi părți a comunității artiștilor. Un ”lider de opinie” lansat în televiziune opina că artistul care nu-și poate vinde producția ar cam trebui să dispară – ca să simplific, vulgarizator, ideea, care îi blama pe cei care cereau măsuri de protecție pentru artiștii care în aceste luni nu și-au mai putut face meseria. Artistul, ca și greierele, se pare că ”iarna” nu mai e bun de nimic, deci era sfătuit să se apuce de altceva, măcar până vin iarăși vremuri senine, și astfel să-și câștige pâinea prin muncă. Iar cei care sunt vandabili merită să continue să trăiască din artă. Problema nu este vandabilitatea, care este de multe ori afectată de criterii de consum, nu de criterii de valoare. Discuția ar trebui să fie nu despre artist, ci despre opera de artă. Nu artistul, pentru că i se spune ”maestre”, merită automat bani și glorie, ci produsul muncii și talentului său, opera de artă, aduce și una și alta. Statul modern, capitalist, nu prea a salarizat artiștii la modul automat, ”din principiu”, preferând să plătească în schimb opera de artă, proiectele culturale, producțiile artistice. Statul, sau sponsorul, sau antreprenorul cultural. Sigur, depinde de țară, dar în general teatrele de operă, soliștii lirici ori soliștii instrumentiști s-au cam orientat către contracte punctuale, către realizări concrete, bazându-se pe performanță, pe valoare, pe oferta artistică atractivă, pe un marketing eficient.

Polemica sus-amintită în mod paradoxal eluda tocmai cuvântul cheie: performanța. Adică valoarea. Adică ceea ce face – ca să intru în paradigma ”liderului de opinie” un produs cultural să devină căutat, dorit, cumpărat (bilet, operă de artă, angajament), peren.

Ai ce oferi ca artist, vei fi căutat, apreciat, plătit. Nu ai valoare, nu ai talent, nu aduci nimic viabil, nu imprimi emoție și mesaj operei de artă pe care o produci – din păcate te auto-elimini, pentru că există concurență, există oferta liberă, iar beneficiarul are de unde alege. Și va alege calitatea. Înjurăm vârtos comunismul, sistemul sovietic dar... ce bine era pentru unii... Și ce bine că de la Răsărit a venit ideea angajărilor cu contracte ”pe viață”, cu schema de salariați super-plină, cu teatre și orchestre în orice oraș mai mărișor, cu ”drepturi” și cu ”stimă pentru artiști”. N-a fost bine. Ba da...? Sau...? Doar când ne convine...

Indiferent ce am crede despre ideea de mai sus, sistemul este pe ducă. Salarizarea unor cohorte de ”oameni ai muncii” în instituții culturale, fără să li se ceară nimic, fără să fie realmente nevoie de ei în mod constant sau măcar în mod previzibil, înseamnă de fapt nu să încurajezi arta, ci să faci protecție socială pentru toți cei care, pe baza unei diplome, pot face dovada că sunt ”oameni de cultură”. Angajarea automată, lipsa unor prevederi minimale vizavi de ce trebuie să faci în fața publicului ca să-ți meriți salariul, simulacrele de concursuri de angajare, de evaluări anuale fără criterii artistice, au sufocat sistemul, care a rămas la noi neschimbat din anii comunismului.

Dar, dincolo de asta, nu în pandemie este momentul unor asemenea ”reforme”. Acum este clar că mulți artiști valoroși au probleme financiare, create de autorități prin interzicerea unor evenimente. Deci cine a stricat, să repare. Iar după ce se reintră în normalitate, reluăm discuția despre cerere și ofertă, despre valoare, despre kitsch, despre sistem.