Opera în România Secolul XIX – etapă de maximă strălucire a artei de factură tradițională, evoluată până pe culmile ei cele mai avansate (romantismul) – a glorificat cu precădere genurile și formele impunătoare, prin intermediul cărora întâlnirea dintre compozitor, interpret și spectator era facilitată de mai mulți factori catalizatori. Nu este de mirare că cei mai mari muzicieni ai romantismului (cu doar câteva excepții) au recunoscut în operă suprema formă artistică, capabilă a reflecta din plin gânduri, emoții, sentimente, fapte, teme filosofice, general-umane, psihologice. Deși arta sonoră românească s-a racordat destul de târziu la muzica apuseană, școala națională de interpretare și cea de compoziție s-au preocupat încă de la începuturile lor de această formă artistică deplină care este teatrul cu muzică. Iar în scurt timp viața muzicală a recuperat spectaculos “rămânerea în urmă” și a dat patrimoniului universal valori interpretative de vârf și partituri de adâncă profunzime.
* Pe de altă parte, spectacolul liric a reprezentat un fenomen artistic, social și cultural de maxim interes. Găzduit întâi de palate aristocratice ori de incinte clericale, ulterior de splendide clădiri special construite în acest scop – dar totodată ființând în forme înrudite și pe stradă, la bâlci, în mediul rural etc. –, spectacolul muzical-teatral pare a fi una dintre cele mai magnetizante și mai complexe modalități de a atrage publicul către muzică. Faptul că, după Italia, mai devreme sau mai târziu aproape toate țările lumii (inclusiv cele în care cultura europeană reprezintă un mod de exprimare străin spiritualității locului) au îmbrățișat genul operei și au organizat spectacole lirice, arată forța extraordinară și farmecul acestui gen. În țările române spectacolul muzical-teatral a fost mult prețuit, încă de la formele sale primare și populare. Ulterior Evului mediu (perioadă de distanțare față de cultura occidentală în special pentru Moldova și Țara Românească) a urmat în secolul XIX deschiderea spre Apus, materializată și prin circulația unor ansambluri lirice prin țările române, ansambluri ale căror spectacole au prins destul de repede la public, antamând în această direcție și pe artiștii autohtoni. Apoi, odată cu intrarea în scenă a culturii naționale, prin vodevil a început pregătirea terenului pentru lansarea cu mare succes a operetei, a operei comice și a operei propriu-zise – astfel încât sfârșitul veacului trecut aduce genul scenic și în creația muzicală românească.
* Opera în România merită atenția noastră, atât ca element al vieții muzicale, cât și pe planurile interpretativ și componistic. Ea reprezintă pentru arta națională un domeniu de mari succese și de exprimări valorice impunătoare, care își așteaptă încă o proiectare internațională pe măsură.