Poesis International nr. 7 by Casa de Editură Max Blecher

Poesis interna\ional

Decembrie 2011

decembrie 2011

eDitorial

Poesis interna\ional

Moartea editoriali;tilor

Director Dumitru P[curaru Redactor-;ef Claudiu Komartin Redactori Ion Mure;an Felix Nicolau Radu Vancu Balázs F. Attila

Redactori coresponden\i Octavian Soviany Ioan Es. Pop Chris Tanasescu R[zvan |upa Rita Chirian Andrei Dósa Ilyes Ildikó

Dumitru P[curaru

emnate de regul[ de director sau redactorul ;ef, din c]te ;tiu, la fiecare revist[ literar[, printre ultimele materiale predate secretarului general de redac\ie sunt editorialele. Poesis Interna\ional nu face excep\ie. Eu ;i Claudiu Komartin pred[m ultimii cele dou[ texte pe care le numim „editoriale“ pentru c[ a;a le zice toat[ lumea. Evident, din aceast[ pricin[ se `nt]mpl[ ca revista s[ apar[ mai t]rziu pe pia\[. Drept urmare, eu unul m-am decis s[ nu mai scriu niciun editorial. Claudiu are dreptul s[ ia decizia care i se crede cea mai corect[. De ce nu pot scrie editoriale? ~n primul r]nd pentru c[ nu am nimic de transmis cititorilor. Ca s[ fiu r[u, a; spune c[ nici mie ca simplu cititor nu-mi transmit nimic editorialele scrise se al\ii. Le citesc doar din obi;nuin\[ sau ca s[ le dispre\uiesc. ~n Rom]nia postcomunist[ fiecare editorialist se crede obligat s[ fie polemic, dur, excesiv de critic ;i nemilos cu tot ce \ine de cultur[ ;i, deseori, de confra\i. To\i editoriali;tii rom]ni ceart[ sau se ceart[ cu cineva. Am putea da o sumedenie de exemple. Dar nu vreau s[ sup[r pe cineva anume, ci pe to\i, la gr[mad[. ~n acela;i timp `i depl]ng pe editoriali;tii revistelor literare rom]ne;ti. Majoritatea fac mari eforturi s[ par[ r[i. Se chinuie s[ pice pe subiecte tari< din p[cate `;i g[sesc tot mai rar adversari care merit[ pu;i la st]lpul infamiei. ~n consecin\[, de;i cu patim[, se scrie la modul general. Unii scriitori, deveni\i comentatori politici, nu se ridic[ peste media editoriali;tilor de duzin[. ~;i irosesc timpul ;i talentul ca s[ c];tige un ban `n plus ;i ni\ic[ notorietate dincolo de mica lume a literaturii. Cum po\i scrie c]nd nu sim\i nevoia s[ transmi\i nici un mesaj? Nu vrei s[ schimbi nimic, nu e;ti deschis pentru nici o schimbare. Cu toate acestea te nume;ti editorialist. Mai bine lips[. A;adar, pe viitor arunc aceast[ corvoad[ `n spinarea altora. Poate voi g[si o alt[ formul[ prin care voi reu;i s[ transmit ceva. Ce anume, nu ;tiu, a;a cum nu ;tiu nici al\i confra\i. Nu ar trebui s[-i invit la o grev[ general[? Cu siguran\[, se vor g[si destui sp[rg[tori de grev[. S[ vedem< cine l-ar putea `nlocui pe Nicolae Manolescu, editorialistul Rom]niei Literare? Dar pe Augustin Buzura de la revista Cultura? Andrei Ple;u este de ne`nlocuit? Dincolo de farmecul limbajului se `ntinde un nesf]r;it de;ert al plictisului ;i, de ce nu, al dispre\ului fa\[ de efemer. Dar ce nu este efemer? C]t de s[rac[ ar fi literatura rom]n[ de azi dac[, printr-o minune sau catastrof[, ar disp[rea brusc to\i editoriali;tii? Nu cred c[ s-ar decreta doliu na\ional. Aparent bezmetic[, dar l[s]nd impresia c[ este ultraelaborat[, cu sau f[r[ editoriali;ti, literatura merge mai departe `n ritmul s[u dictat de naiba ;tie ce. ~n nici un caz direc\ia nu este dat[ de editoriali;ti.

Prezentare artistic[ Oana Mirabela P[curar Secretar de redac\ie Maria Adriana Zaharia Tehnoredactor Ioana Zaharia Fotografie Tadao Shibata Iuliu Ignat Alfredo Alcazar Colegiul director Dumitru P[curaru George Vulturescu Ilie S[lceanu Veres István Ioan Nistor Editor Centrul Multicultural Poesis Redac\ia ;i administra\ia Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15 Satu Mare cod 440012 Telefon< 0261-767300 Fax< 0261-767301 Pe copert[ Marta Petreu

Revista Poesis Director George Vulturescu Tehnoredactare Tatiana Vaida Foto Ionic[ Moldovan Revista Poesis este membr[ a Asocia\iei Publica\iilor Literare ;i Editurilor din Rom]nia (APLER) ;i a Asocia\iei Revistelor ;i Publica\iilor din Europa (ARPE) Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din Rom]nia

Revista poate ﬁ cumpărată de la chioșcul de ziare Inmedio din mall-uri, din librăriile Humanitas și din librăriile Cărturești e-mail< poesisinternational@yahoo.com Revista poate fi accesată `n pdf pe www.informatia-zilei.ro ;i pe www.poesisinternational.com

Poesis interna\ional

eDitorial

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Atle\ii admira\iei

Regăsirea normalită\ii Claudiu Komartin

eDitorial

radu Vancu

m scris cu amărăciune, la începutul lui 2011, într-un articol din România literară, despre renunțarea criticilor literari activi din România la principiile de bază ale meseriei lor. O meserie – și mai ales o vocație – în care altădată străluceau personalități ca Ion Negoițescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu sau Valeriu Cristea. Am senzația că, în ciuda zarvei create în jurul acelui text, nu s-a schimbat nimic. Ba chiar, ceea ce s-a întâmplat în critica noastră în 2011, felul în care au fost decernate premiile importante și, la sfârșitul anului, a fost gândită Gala de la Ateneu, nu a făcut decât să adâncească ruptura și să-mi confirme spusele. Reiau pentru cei care încă își doresc (și cred că este posibilă) normalizarea acestor raporturi, teza prin care am încercat, cu o furie retorică justificată, să dau un semnal de alarmă< „O schimbare importantă – şi, până la un punct, previzibilă – ameninţa încă de la începutul anilor 2000 «instituţia» criticii, pusă în faţa unei alegeri incomode< să devină o îndeletnicire aulică, închisă, a unui grup de cunoscători pasionaţi, de cititori de elită, cu o privire mai largă asupra fenomenului literar, sau să se adapteze la noul context social (diminuarea tirajelor, implozia reperelor publicistice şi editoriale, creşterea exponenţială a prezenţei pe internet), dinamizându-şi «acţiunea» critică şi acceptând că astăzi, sub presiunea pieţei capitaliste şi a marketizării agresive a produsului literar (ce are rareori legătură cu lucruri eterice precum valoarea sau validarea estetică), mecanismele de receptare şi de impunere şiau schimbat aproape în întregime resorturile. Nu mi-aş fi închipuit însă că, puşi în faţa unei asemenea alegeri, tinerii critici ai începutului de secol vor face praf în doar un deceniu imaginea şi misiunea criticii literare. Abdicarea lor de la principiile salutare ale acestei profesii, partizanatele jalnice, abandonarea oricărei etici profesionale – iată imaginea unor oameni care par că nu mai citesc nimic cu plăcere şi circumscriu totul intereselor de grup sau politicii unei edituri, instituţii sau conclav. (...)“ Nonșalanța cu care portdrapelele criticii actuale refuză să discute reproșurile ce li se aduc și problemele puse în mai multe luări de poziție de scriitori și publiciști ca Răzvan Țupa, împingând mereu, ca arivistul obraznic și omniprezent Daniel Cristea-Enache, polemica în derizoriu, tăcerea blamabilă a Uniunii Scriitorilor (întreruptă din când în când de țipetele ca din gură de șarpe ale câte unui vechil al locului), arată foarte clar că oamenii care fac jocurile în această zonă nu sunt interesați să schimbe nimic. Premiile de la noi nu mai înseamnă nimic decât pentru vanitățile autorilor noștri cel mai adesea umiliți și împinși sistematic în mizerie – în care, da, se complac și nu încearcă prin nimic să o depășească. Reproșul lui Țupa este just< în România nu sunt premiate cărți, ci oameni. Ce altă dovadă mai clară decât ultimul premiu pentru poezie al Academiei Române, pe anul 2009, decernat unei cărți apărute în 2007. Au uitat să se uite la an, sau poate dioptriile domnului Eugen Simion au scăpat cu totul de sub control. Angela Marinescu a refuzat, în aceste condiții, să împartă premiul cu poetul făcut astfel de râs de cei care încercau să-i facă un bine. Chapeau! În ceea ce ne privește, unul dintre obiectivele pe care ni le-am stabilit de la primul număr al revistei Poesis internațional e urmărit constant, iar asta se poate vedea număr de număr. Discutarea cărților celor mai importante ale momentului de către oameni neînregimentați și fără interese strategice sau „misiuni” date de către vreun editor sau conducător de oști literare s-a făcut, în toate cele șapte numere de până acum, deschis, echilibrat și, întotdeauna, la cel mai înalt nivel profesional. Poesis internațional a găzduit articole critice la cărți de prim-plan ale unei pleiade de autori din toate generațiile< Constanța Buzea, Dorin Tudoran, Herta Müller, Nora Iuga, Marta Petreu, O. Nimigean, Ion Zubașcu, Ionel Ciupureanu, Nicolae Iliescu, George Cușnarencu, George Vulturescu, Marin Mălaicu-Hondrari, Doina Ioanid, V. Leac, Nicolae Avram, Sorin Despot, Gabriel Daliș, Teodor Dună, Mihai Duțescu, Bogdan Lipcanu, Cătălin Pavel, Constantin Virgil Bănescu, Radu Vancu, Andra Rotaru, Dan Sociu, Cosmin Perța, Mihail Vakulovski, Ștefan Manasia, Diana Iepure, Bogdan Coșa, Stoian G. Bogdan sau Moni Stănilă. Primul festival internațional Poesis, în care Poesis și Poesis internațional au conlucrat din nou, a fost, cred, unul dintre evenimentele literare importante ale toamnei. La Satu Mare au venit scriitori foarte diverși din toate părțile țării, dar și din Ungaria, Belgia, Austria, Spania și Liban. Premiile au mers la câțiva scriitori de primă mână, și suntem mândri că am rămas fideli principiului de a premia cărți, și nu nume. Iar cărțile au avut prim-planul, pe lângă Premiul Poesis Opera Omnia decernat Norei Iuga, premiile pentru proză, poezie și critică mergând la trei scriitori care au dat câteva dintre cărțile cele mai valoroase ale ultimilor ani< Marta Petreu pentru romanul Acasă, pe Câmpia Armaghedonului > Cornel Ungureanu pentru volumul Petre Stoica și regăsirea Europei Centrale> și Marin Mălaicu-Hondrari pentru splendida plachetă La două zile distanță. Premiul pentru traducere, decernat poetului și traducătorului Jan Mysjkin, traducător al lui Celan și al lui Blecher în neerlandeză, a încununat travaliul admirabil al acestui autor legat tot mai tare de literatura română. Cu tot scepticismul domnului Dumitru Păcuraru (pe care îl înțeleg pe deplin), cred că nu trebuie să încetăm să scriem despre tot ceea ce nu funcționează la noi, încercând în același timp, cu puterile noastre, să facem lucrurile mai bine. Să înaintăm spre normalitate. Mi-e tot mai clar că Uniunea Scriitorilor și criticii ipocriți și vânduți vor face și mai departe totul pentru a păstra lucrurile înnămolite. Este misiunea noastră, și a altora sătui să trăiască și să scrie într-un asemenea mediu, să acționăm corect și lucid, cu aceeași dragoste pentru literatură care ne-a adus împreună și ne face să credem că încă mai e o speranță.

ontrar reprezentării comune, admiraţia nu e contemplativă. Nu presupune prostraţia cataleptică în faţa obiectului admirat. S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că, în accepţiunea curentă, cel ce admiră e văzut ca un personaj încremenit de fascin, cu ochii căscaţi larg şi cu gura întredeschisă întrun zâmbet vag tâmp şi, cum altfel, admirativ. Nimic mai nepotrivit cu natura reală a admiraţiei – care e o formă de activism. Întâlnirea cu recipientul admiraţiei întotdeauna zdruncină, nelinişteşte, excită. Într-un înţeles quasi-sexual, câteodată, dacă ar fi să-l credem – şi nu văd de ce nu – pe Jean Cocteau care, într-un text din Mes monstres sacrés catalizat de admiraţia pentru pictorul şi sculptorul Raymond Moretti, produce următoarea observaţie< „Admiraţia veritabilă nu e altceva decât un fel de erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic care declanşează în noi, dincolo de voinţa noastră, ceea ce am putea numi un fenomen de sexualitate spirituală”. Aşadar, nu o blegeală ecstatică, postludică, ci de-a dreptul „o erecţie morală produsă de un spectacol de ordin fizic”. Admiraţia e, care va să zică, viscerală şi vectorială. Lucrurile n-au de ce să stea altfel dacă aducem discuţia înspre domeniul poeziei. Şi poezia e, în ce-o priveşte, „un spectacol de ordin fizic” – o mare poetă americană scria că, atunci când citeşte un poem bun, simte că i se deşurubează capul, iar un conaţional al ei, întâmplător tot mare poet, indica, drept metodă de recunoaştere a unei imagini poetice reale, senzaţia unei creşteri subite. Nu-i de mirare deci că spectacolul fizic al poeziei poate provoca sexualitatea spirituală> e, dimpotrivă, de aşteptat ca energia ei să catalizeze admiraţia fiinţelor celor mai lesne excitabile. Nu e întâmplător că Cioran, capabil la şaptezeci de ani să consume fizic un amor târziu cu o profesoară de filosofie de treizeci şi cinci (rog să-mi fie iertată indecenţa, de vreme ce Friedgard oma însăşi mărturiseşte pe şleau consumarea legăturii) – nu e, deci, întâmplător că vibratilul Cioran a produs admirabilele Exerciţii de admiraţie. După cum nu-i deloc întâmplător că tocmai poeţii douămiişti, trataţi de la bun început de sexualişti şi chiar pornografi, dovedesc celui dispus să-i observe fără preconcepţii o reală voluptate a admiraţiei. Dintre generaţiile poeziei române, cea douămiistă mi se pare cea mai dispusă să-şi admire precursorii> interbelicii n-aveau cu ce generaţie anterioară să se drăgălească ori să se războiască, şaizeciştii n-aveau altă opţiune decât să-i ignore pe proletcultiştii anilor ’50, optzeciştii sunt în război deschis cu şaizeciştii, nouăzeciştii au complexul adamismului – abia douămiiştii sunt cei care-şi cultivă făţiş maeştrii. Dacă nu-mi vine în minte vreun optzecist care să-şi fi declarat expressis verbis admiraţia de ucenic vrăjitor pe lângă vreun maestru şaizecist, în ce-i priveşte pe douămiişti e greu de găsit vreunul care să nu profeseze veneraţia pentru nouăzecişti precum Ioan Es. Pop, Cristian Popescu sau Daniel Bănulescu, optzecişti ca Ion Mureşan, Mariana Marin sau Mircea Cărtărescu, şaizecişti precum Nora Iuga sau Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov, poeţi hors génération precum Gellu Naum sau Ion Caraion... (Ba da, tocmai mi-am amintit de ucenicia lui Traian T. Coşovei pe lângă Nichita Stănescu, dar pare mai degrabă excepţia într-o generaţie de şaizecioclaşti). Departe de a fi nişte Calibani, cum o bună parte a criticii încă mai crede, visceralii şi vectorialii douămiişti au mai degrabă stofă de atleţi ai admiraţiei. Destule dintre textele lor sunt ele însele exerciţii de admiraţie, fie dedicate în clar maeştrilor, fie à la manière de. Iar liniile de forţă ale acestor energii admirative, odată desenate, ar putea revela o generaţie care, departe de a face tabula rasa din poezia anterioară, a înţeles dimpotrivă exemplar cum să continue filiaţiile începute de vechii maeştri. Cele şase numere anterioare ale revistei noastre au demonstrat, cred, că o înţelegem ca pe un work in progress prin care liniile de forţă directoare se desenează din ce în ce mai clar. Poesis Internaţional e exerciţiul nostru de admiraţie.

decembrie 2011

inVitat

Poesis interna\ional

Morten Søndergaard *** flere og flere danskere kommer i arbejde flere og flere danskere bliver millionærer flere og flere danskere får børn med dannebrogsformede modermærker flere og flere danskere udtrykker bekymring for miljøet flere og flere danskere oplever en følelse af utiltrækkelighed flere og flere danskere besøger Wien i bil flere og flere danskere laver små lyde med munden flere og flere danskere spiser også æblernes kernehuse flere og flere danskere begår selvmord flere og flere danskere googler deres eget navn flere og flere danskere fødes venstrehåndede flere og flere danskere går til poesioplæsninger flere og flere danskere lider af vinterdepression og standser op i trafikken og ved ingenting flere og flere danskere taler tysk flere og flere danskere spiller poker flere og flere danskere føler sig ikke længere som danskere flere og flere danskere får lavet deres tænder af tandlæger syd for grænsen flere og flere danskere slikker spejlene på offentlige toiletter flere og flere danskere betegner sig selv som lykkelige flere og flere danskere kører rundt på landet om natten og laver forsøg med køernes øjne flere og flere danskere kan li at bevæge sig på en ekstrem langsom måde når de er alene

***

Morten Søndergaard (n. 1964) este unul dintre cei mai cunoscuți și mai apreciați poeți danezi ai generației sale. A debutat în 1992 cu volumul Sahara i mine hænder (Sahara în mâinile mele). Au urmat Ild og tal (Foc și număr, 1994)> Bier dør sovende (Albinele mor în somn, 1998) – cartea care l-a propulsat ca pe unul dintre numele importante ale literaturii daneze de la începutul noului mileniu> Kompas (CD, 2000), și alte volume, cel mai recent< Processen og det halve kongerige (Procesul și jumătatea regatului) a apărut în 2010. Pe lângă activitatea sa în sound poetry, Søndergaard este traducător, editor și autorul a numeroase instalații artistice, înregistrări și expoziții.

Din ce în ce mai mulţi danezi au de lucru Din ce în ce mai mulţi danezi ajung milionari Din ce în ce mai mulţi danezi fac copii marcaţi la naştere cu drapelul naţional Din ce în ce mai mulţi danezi îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu mediul Din ce în ce mai mulţi danezi au un sentiment de inadecvare Din ce în ce mai mulţi danezi merg cu maşina să viziteze Viena Din ce în ce mai mulţi danezi scot pe gură zgomote ciudate Din ce în ce mai mulţi danezi mănâncă şi miezul mărului Din ce în ce mai mulţi danezi se sinucid Din ce în ce mai mulţi danezi se caută pe google Din ce în ce mai mulţi danezi se nasc stângaci Din ce în ce mai mulţi danezi merg la recitaluri de poezie Din ce în ce mai mulţi danezi suferă de depresie şi se opresc în mijlocul traﬁcului fără să-şi dea seama unde se aﬂă Din ce în ce mai mulţi danezi vorbesc germana Din ce în ce mai mulţi danezi joacă poker Din ce în ce mai mulţi danezi nu se mai simt danezi Din ce în ce mai mulţi danezi merg să-şi îngrijească dinţii la sud de graniţă Din ce în ce mai mulţi danezi ling oglinzile din toaletele publice Din ce în ce mai mulţi danezi se consideră fericiţi Din ce în ce mai mulţi danezi conduc noaptea până ajung la ţară şi fac experimente pe ochii vacilor Din ce în ce mai mulţi danezi se mişcă cu o încetineală extremă când sunt singuri

Poesis interna\ional

inVitat

decembrie 2011

De forelskede Jeg vågner i et land hvor de forelskede har taget magten. Der er indført love som proklamerer at ingen længere er nødsaget til at ﬂytte blikket eller at orgasmer behøver at holde op. Roser fungerer som betalingsmiddler, de gale bliver tilbedt som guder og guderne anset for gale. Postvæsnet er genindført og ordene ‘du’ og ‘jeg’ er synonymer. Eer revolutionen bliver det bestemt at de ulykkeligt forelskede skal ernes af hensyn til de lykkeligt forelskedes sikkerhed. Da de ﬁnder frem til mig, overgiver jeg mig med det samme. Bødlen er en kvinde og det går hurtigt. Det er vinter og jeg har ikke mødt dig endnu.

Îndrăgostiții Mă trezesc pe un tărâm unde îndrăgostiții au preluat puterea. Au introdus legi ce decretează că nimeni nu va mai privi vreodată în altă parte, și că orgasmele nu trebuie să se sfârșească niciodată. Trandaﬁrii sunt folosiți ca monedă de schimb, nebunii sunt venerați ca niște zei, iar zeii sunt considerați nebuni. A fost reinstaurat serviciul poștal, iar cuvintele „tu” și „eu” sunt acum sinonime. După revoluție, s-a decis ca cei cu inimile frânte să ﬁe eliminați pentru siguranța celor fericiți în dragoste. Când îmi vor da de urmă, mă voi preda imediat. Călăul e o femeie care termină repede treaba. E iarnă, și eu nu te-am întâlnit încă.

Night Blog (fragmente)

decembrie 2011

inVitat

op i alle farver. Et spektrum fra violet til fosforescerende grønt. Et lys falder på de ord, som står her. Jeg går op i bjergene med en usynlig hund og skriver et digt. 23/9 Noaptea-i din nou aici. Cineva m-a lăsat înăuntru în turnul de control și a aruncat cheile. Cuvintele cer permisiunea să aterizeze. Veniți. Cred în conspirațiile cuvintelor, ceea ce ascund ele îndărătul sintaxei. Trebuie doar să mergi mai departe. Cu toată viteza-nainte. Să sperăm că merge bine. Chiar dacă nu avem unde să ajungem. Scrie ca lumina înserării ce deschide abisuri în toate culorile. Un spectru variind de la violet la verde fosforescent. O lumină cade pe cuvintele gravate aici. Merg în munți cu un câine invizibil și scriu un poem. 27/9 Fluekongen hamrer rasende mod ruden< Hvad er ude, hvad er inde? Det ville jeg også gerne vide. Det er den sidste sommerﬂue< Skal jeg fodre den med sukkervand for at forlænge sommeren et par øjeblikke eller klaske den? Men der er ingen vej uden om< Sommeren er forbi, og ﬂuekongen ser rasende på mig, da jeg endelig lukker ham ud til hans rige af lort.

18/8 Berlusconi har fået en ansigtsløning, han smiler og trykker hænder. Hvad skal livet gå med? At skrive en håndfuld gode digte? Prøve at forstå? Sætte navn på angsten? Jeg er en dråbe kviksølv, som et øjeblik har lagt sig til rette i verdens hånd. Måske er bevidstheden en fejl, evolutionen har begået, mens den var i gang med noget andet. Det må handle om at se tingene på en anden måde. Et sansende blik. Poesi< At kigge den anden vej, men se livet lige i øjnene.

27/9 Regele muștelor lovește furios în geam< Ce este afară, ce e înăuntru? Aș vrea și eu să știu răspunsul. E ultima muscă din vara asta< Ar trebui să o hrănesc cu apă îndulcită pentru a prelungi vara cu o clipă sau două sau ar trebui s-o strivesc? Nu am cum să ocolesc asta< Vara s-a terminat, iar regele muștelor mă ﬁxează furios când îi dau în sfârșit drumul afară în regatul lui de rahat.

18/8 Berlusconi și-a făcut un liing, iar acum zâmbește și își apasă carnea. Cum ar trebui trăită viața? Scriind o mână de poeme bune? Încercând să-nțelegi? Dând un nume spaimei? Sunt o picătură de argint viu care a ajuns pentru o clipă în palma lumii. Poate conștiința e o eroare pe care a comis-o evoluția în timp ce era ocupată cu altceva. Probabil că e vorba de fapt despre un alt fel de a privi lucrurile. O privire trează. Poezia< să te uiți în partea cealaltă în timp ce privești viața în față.

30/9 En dag skød vi til måls eer konservesdåser og dukker og du rettede af sikkerhedsmæssige hensyn haglgeværet ned mod jorden men alligevel gik det af og ramte dine sko så der kom et lille hul dine tæer var der alle sammen endnu og der var slet ikke noget at se, men du kunne ikke slippe den tanke at der inde i foden nu for evigt fandtes et projektil. Det har man da hørt om.

23/9 Natten er her igen. Nogen har lukket mig inde i kontroltårnet og smidt nøglerne væk. Ord beder om landingstilladelse. Kom ind. Jeg tror på ordenes sammensværgelser bag om ryggen på syntaksen. Der er kun at blive ved. For fuld udblæsning. Håbe på at det går. Selv om vi ingen steder har at gå hen. Skrive som aenlyset der river afgrunde 8

30/9 Într-o zi trăgeam în niște cutii de conserve și pentru mai multă siguranță ai îndreptat țeava puștii spre pământ dar ea s-a descărcat și glonțul ți-a lovit gheata făcând o mica gaură-n ea 9

Poesis interna\ional

inVitat

decembrie 2011

degetele tale erau la locul lor și nu era absolut nimic de văzut, dar tu nu te puteai scutura de gândul că în piciorul tău va ﬁ întotdeauna de acum încolo un glonț. Auzi mereu întâmplându-se asemenea lucruri.

Marta Petreu

3/10 Jord til jord. Jord til lu. Lu til lu. Lu til ord. Ord til ord der omskriver markedsøkonomi. Med nye formuleringer af døden siger de på BBC, at krigen forløber som den skal. Døden er en stærkt duende blomst, der sprang ud i nattens løb. Bomberne bliver ved at falde. Hvad griber man ud eer i disse øjeblikke? Jeg leder eer signal< Horats. Ikkyu. Waterhouse. Carson. Vergil. Aensølet. Sårranden. Kortbølger. Stemmer. Olien i sandet. Arsenalerne. Krydsermissilerne. Massedestruktionen. 3/10 Pământul către pământ. Pământul către aer. Aerul către aer. Aerul către cuvinte. Cuvintele către cuvinte ce rescriu economia de piață. În formulările proaspete ale morții, ei spun la BBC că războiul se desfășoară cum ar trebui. Moartea este o floare cu un miros puternic ce înflorește noaptea. Bombele cad mai departe. Către ce să încerci să tinzi în asemenea momente? Caut un semnal< Horațiu. Ikkyu. Waterhouse. Carson. Virgiliu. Berea de seara. Marginea rănii. Unde scurte. Voci. Petrolul îmbibând nisipul. Arsenalele. 5/1 Berlusconi synger, at jeg ikke skal være bange. At jeg får skattelettelser og bare skal lægge mig til at sove. Hans smil vil oplyse mig og gøre mig lykkelig. For krig er demokrati. Krig er frihed. Og mennesket er tvivl og blind tillid til ord. Dej. Drej. Drejer mig rundt og rundt i det uformulerede, jeg kan ikke sove og går på bare tæer i lejligheden. Jeg drikker vin og læser Fernando Pessoa og vinker til månen. Jeg sidder på en stol og læser. Alene midt i dette ordfog. 5/1 Berlusconi cântă că nu trebuie să mă tem. Că voi primi ușurarea fiscală și că trebuie doar să mă întind și s-adorm. Zâmbetul lui mă va lumina făcându-mă fericit. Pentru că războiul e democrație. Războiul e pace. Iar omenirea e îndoială și încredere oarbă-n cuvinte. Țăruș. Învârte-mă. Învârte-mă din nou și din nou în ceea ce nu poate fi formulat, nu pot să dorm și rătăcesc desculț prin apartament. Beau vin, îl citesc pe Fernando Pessoa și fac cu mâna spre lună. Stau pe scaun și citesc. Singur în ceața asta de cuvinte.

Traducere de Claudiu Komartin

„Într-o lumină rea, a «soarelui negru», se înfruntă o conștiință insomniacă, devorată de nimicnicie, cu Tatăl devorator. Discursul abstrus al poetei atinge pragul cel mai înalt, întâlnindu-se cu negația-afirmație din Ascetica lui Kazantzakis și, nu în ultimă instanță, continuând «răfuiala» din Psalmii arghezieni. Sub zgomotul și furia discursivă a poemelor bănuim însă apele freatice ale celei mai fierbinți dragoste...” (Mircea Zaciu) 11

PoeMul De ColeC|ie

Poesis interna\ional

decembrie 2011

PoeMul De ColeC|ie

Sfînta treime a morţii

Sainte trinité de la mort

Ce mai rămîne din memorie după ce timpul spaima viaţa sfînta treime a morţii îmi spală creierul ca pe-o rufă purtată aşa< cum se spală cu apă ce scriu astăzi pe apă

Que reste-t-il de la mémoire après que le temps l’angoisse la vie la sainte trinité de la mort lavent mon cerveau ce linge usé comme on lave avec de l’eau ce que j’écris aujourd’hui sur l’eau

Ce mai rămîne după curăţenia mare de toamnă ce spaimă ce ruşine ghemuită în mine stă gata să-mi sară la beregată Viaţa trece ca o ploaie de vară trece dragostea trece durerea – spun Ferecată într-o singurătate mănoasă cu gheare picotesc în mine ca o şopîrlă la soare Mi-e bine. Cresc din mine flori de cîmp crinul roşu-al pustiei zboară fluturi şi mierle înfloresc stacojiu ca inima mea despicată maci uriaşi cresc din mine spice de grîu tufe argintii de pelin sînziene Da. Sfîrtecînd iarba grasă cresc din mine gheare lungi colorate Sînt amară şi naltă. Sînt vie Oho. Am învăţat în sfîrşit să mă apăr am învăţat că am dreptul de a sta în mine ca-n grădina păzită la ziduri de îngeri cu săbii Precum Eva în clipa trezirii eu îmi ajung mie însămi Numai sacul ăsta cu cioburi şi cuie zdrăngănind ca o moară stricată în cutia mea craniană numai sacul ăsta cu pleuri sună în mine şi la orice mişcare mă taie mă umple pe dinăuntru de sînge Da. Numai memoria mea îmi mai aduce aminte că sînt încă o fiinţă umană Oho. Durerea Ce mai rămîne din memoria mea de femeie umblată printre oameni în lume ce mai rămîne după ce sfînta treime a morţii mă tăvăleşte prin sare şi mă linge ca o căţea care-şi linge căţeii apoi trece prin mine ca apa prin pînză şi mă spală de sînge cu sînge

Poesis interna\ional

Que reste-t-il après le grand nettoyage d’automne quelle angoisse quelle honte recroquevillée en moi est prête à me prendre à la gorge La vie passe comme une pluie d’été l’amour passe la douleur passe – je dis Murée dans une fertile solitude pleine de griffes je sommeille comme un lézard au soleil Je me sens bien. Les fleurs des champs poussent sur moi le lys rouge du désert les papillons et les merles volent les coquelicots géants fleurissent écarlates tel mon cœur fendu des épis de blé poussent sur mon corps touffes d’absinthe jaunes caille-lait Oui. Des longues griffes colorées sortent de moi et lacèrent l’herbe grasse Je suis amère et grande. Je suis vivante Oh. J’ai enfin appris à me défendre j’ai appris que j’ai le droit de rester en moi comme dans ce jardin-là dont les murs sont gardés par les épées des anges ainsi qu’Eve au moment de son réveil je me suis largement suffisante Seul ce sac plein de tessons et de clous qui fait le bruit d’un moulin fou dans mon crâne seul ce sac plein de plèvres tinte en moi au moindre mouvement me lacère me remplit à l’intérieur de sang Oui. Il n’y a que la mémoire qui me rappelle que je suis un être humain Oh la douleur Que reste-t-il de ma mémoire de femme qui a erré parmi les hommes que reste-t-il après que la sainte trinité me roule dans le sel et me lèche comme une chienne et puis me pénètre comme l’eau pénètre la toile et lave mes tâches de sang avec du sang

Traduit du roumain par Ed Pastenague

decembrie 2011

Portret

Poesis interna\ional

“

Poetul poartă şi acum cunună de spini, dar una mai puţin apăsătoare, de vreme ce spinii aceştia înfrunzesc. Se răzvrăteşte şi astăzi împotriva sentimentelor ultrasintetice, iar ţintele vigilenţei lui mărite sunt în continuare cei care scriu. Din pricina celor care se fălesc cu felurite concepte şi se complac într-un interminabil turnir de cuvinte, ceaţa e tot mai deasă între literaţi şi Ithaca. (...) Nou este în poeziile din urmă tonul acesta dezinvolt şi ştrengăresc, nu fără primejdia unor exagerări (...). Alteori, vorbitorul preferă cuvântul simplu, de o primă aparenţă banală, în realitate tensionat de poezia stranie a cotidianului care, scos din context, devine bizar. (...) Petru M. Haş este un poet autentic, care merită un loc mai la lumină în peisajul nostru literar.” (Livius Ciocârlie)

Petru M. Ha;

“

(…) Petru M. Haş pare să trăiască, uneori sprijinindu-se pe stoicismul lui Seneca, alteori pe epicureismul lui Villon, uneori citîndu-i pe vechii greci ori japonezi, alteori pe suprarealişti, într-un univers statistic şi cuantic. Poezia lui însăşi este un univers al cuantelor, ﬁecare text reprezentînd cîte un salt imprevizibil într-o direcţie imprevizibilă, cîte un spin derutant al percepţiei, memoriei sau imaginaţiei. O poezie întotdeauna vibrantă şi concentrată, dînd, simultan, impresia aleatoriului exuberant (ceea ce nu exclude momentele de depresie sau melancolie) şi a ﬁltrării atente. A exersării continue a atenţiei şi inteligenţei.” (Caius Dobrescu)

“

Încă din 1969, cu excepţia câtorva poeme metaforizante după ritul vechi şaizecist, poezia lui Petru M. Haş se dovedeşte născută, cu zece ani înaintea optzeciştilor, gata reformată – recte demetaforizată, colocvializată pe stil american (...). Petru M. Haş are în comun cu maeştrii Mircea Ivănescu şi Petre Stoica idealul dezidealizării poeziei şi a limbajului poetic> lipsită de uriaşele aripi livreşti, poezia lui nu are aceeaşi portanţă ca a lor, dar mecanismul ei funcţionează după acelaşi principiu material şi cu acelaşi combustibil – al limbajului colocvial> aşa încât, ﬁe că se dă ludic (...), ﬁe grav (...), Haş e un poet care nu falsează, recitibil cu plăcere şi după patru decenii de la debut. Recitibil şi reconsiderabil.” (Radu Vancu) Petru M. Haş (n. 10.07.1947, Mişca, Arad) a debutat cu volumul Dor negru (1969), publicând la intervale mari de timp alte plachete şi, recent, două antologii< Linişte (1983), Fărâme din PrOfET (2002), Wagram (2002), Lectura de apoi (2009, antologie), Cînd au venit imaginezii (2010), Preotul din pădurea a patra (2011, antologie). Prezent în volumul Cele mai frumoase poeme din 2010 (2011, selecţie de Claudiu Komartin şi Radu Vancu).

Când citeşti poeziile lui Petru M. Haş e ca şi cum ai privi un om care bombăne ironic, mustrător, în timp ce schimbă scutecele unui copil. El împachetează copilul în scutece noi-nouţe şi ni-l aşează apoi în braţe. Copilul ăsta e lumea.”

“

(Andrei Dósa)

Portret

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Portret

decembrie 2011

***

cine are glasul ca ﬂoarea de mac şi trandaﬁr îmbobocit pentru cine învingem pe uriaşi de luni până sâmbătă cine aşteaptă cavalerul cu spadă îţi dau mere unul câte unul şi una câte una pere te adorm în pernele moi ale visului nu-ţi spun nimic de vreun grande ne-aşteaptă o lungă călătorie venim de departe scoate apă pentru setea noastră cea de iluzie în adăpătoarea de la hanul tău vesel să bea cai şi oameni scutier şi hidalgo ay dulcinea del toboso frumoasă e lumea plină de popi şi bărbieri

oraşul execută dilataţii contracţii oraşul este o minge cu traiectorie nedeﬁnită acordaţi iarăşi credit îndrăgostiţilor şi poeţilor acest plancton ciudat şi totul nu va risca să devină să pară inutilă hârtie de împachetat

*** ajută-ne pe noi să ajungem cu bine la staţia următoare şi în toate staţiile din parcurs şi binecuvântează căile ferate române şi toate drumurile de pe pământ şi din aer căci ale tale sunt apele curgătoare mările şi oceanele acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor şi toate căile imaginaţiei trecutului prezintele şi venitorul omule cel ce te arăţi în vis atotputernicul zeu adormit ﬁe şi pe platforma celui mai neînsemnat dintre camioane

epifanii acest miriapod ce se strecoară printre cutii în sectorul culorilor în difuza invenţie de sori în declin

*** poim o lume pe baricadă cu guri de foc şi poetul mărşăluind în dezordine ca muzica veacului douăzeci în spatele baricadei împarte ordine cuvintelor dincolo de baricadă e lumea lumea cea mare-necată-n farfuria cu supă de la o zi la alta copiii-nţeleg de ce duminica e incomodă anostă şi plictisitoare

*** închide ochii şi o să supravieţuieşti o zi-două răsare din această invocaţie soarele prietenos al speranţei geamul verde-auriu al casei cu imagini surâde şi vine vârsta adolescentă zmeură şi vine ursul amiezii necruţător

să nu să nu laşi poarta deschisă ne ia vântul pe toţi

*** corpul tânăr zvâcnind în semiobscuritate alb neînvins şi ironic încremenit într-un desen luminos pe iarba neagră din casă iubindu-se şi planând într-o gimnastică stranie şi în adoraţie ce zeu zoomorf invocăm iubito iubitule în ritmul serii în liniştea invadată de voci neadmise cuvintelor

să nu-ţi cadă un obiect greu în cap şi de sus să nu o superi pe mama ta să nu baţi câmpii e adesea riscant vei ﬁ un pieton drăguţ ﬁul meu (din volumul Linişte, 1983)

Poesis interna\ional

Portret

decembrie 2011

magazinului piscicol mutatis mutandis târfa spiritul creator ordinatorul creierul sexul şi celelalte vestigii ale retoricii

când toţi se fac a nu şti

cahier en prose Zburam pe deasupra copacilor, luasem viteză. Curăţam un peşte ce continua să-mi arate iubire.

Bloc – Âge

Doi cetăţeni mă urmăreau pentru o vină imaginară.

Nici vorbă de seism. Stăteam în tocul uşii cutremurându-mă de omeneasca singurătate.

Copleşit de viaţă m-am trezit şi-am început să notez.

decembrie 1987 cum nimeni şi nimic nu mă-ndeamnă vreau să mă-ntind pe această masă şi să urlu un urlet omenesc vertical anonim şi sfâşietor atonal plin de notele tuturor celor care acum ca şi mie le vine să se-ntindă pe masă cu fruntea să bată mii de cuie-nsângerând lemnul şi tâmplăria şubredului lor univers

note apropiate Bem ceva îndulcit cu apă ne mirăm de ce le mai trece puştilor prin cap iar uităm să scrim cu majuscule. Psalmi din ăia trăsniţi. Aşa ne trebuie Dacă ne tragem dintr-un copac Atotştiutor. Scriţi, băieţi, numa scriţi. Zic. Acuma, Doamne, viaţa-i un ﬁlm. – Porno. La ce-ţi trebui Ţie Eva? Şi de ce le ştiai Tu Pe toate?

lecţia de retorică

Tot unul şi unu. Tunuri engleze. Copiii Domnului. Cui nu i-ar place să ﬁi Moşul cel Mare? Ţi-aş depăna o poveste mai ceva ca la carte. Una pe care-o tot înghit de-atâta alergătură făcându-ţi pe voie.

spiritul creator închis într-un seif ordinatorul excitat la culme creierul epurat de fantome sexul expus în vitrine marţea adormirea maicii domnului într-un hotel de provincie târfa cu multiple semniﬁcaţii peste tot se consacră libaţii spiritului creator al ordinatorului excitabilei adormiri somnul expus în vitrinele

Extinde, rogu-te, cumva acolo-n cer Ministerul Iertării. (din volumul Fărâme din PrOfET, 2002)

decembrie 2011

Portret

„tirer de l’eau et couper du bois“

şi-ai să stai până la ziuă în gară s-aştepţi trenul

sub copacii înalţi de la facerea lumii maică-mea spală rufe

de marfă.

Poesis interna\ional

Cu care vin gepizii.

*** Preotul din pădurea a patra

o, anotimpuri, o, spitale…

În pădurea a patra peste poiană bătea un vânt dinspre mobre.

Furnicile au rămas departe, în urmă. Oamenii au murit. Casele nu mai sunt.

Iar preotul cânta beat adulmecând adierea în surdină.

Soarele s-a răcit, s-a făcut sul şi depus pe undeva printr-un dulap de haine.

Fiilor, nu puneţi la inimă câte porcării vă fac oamenii. Viaţa lor e doar un fel de rahat cu staﬁde.

Poetul şi-ar ﬁ ţinut promisiunea de-a mai scrie câteva poeme întru slăvirea nurilor Domniei sale, însă-ntre timp, chiar el înnebunise. Pe toate cele şase continente, femeile se curvise.

Iar lumea-i un vast bazin hidrograﬁc. Luaţi-vă în ceea ce faceţi mai mult după cotele apelor Dunării.

Despre feştila independentă şi psihanaliza lui Freud Lui Cornel Moraru

Psalm

Tocmai trecuseră pe aici culegătorii de siguranţe şi ne-au lăsat pe-ntuneric.

Ia nu te face iar că nu mă vezi şi nu-ţi mai pierde urma printre domnii aceia obezi. Cum ai tu obiceiul să te-ntorci una-două cu spatele. C-am să te fac să umbli pe strada Preparandiei înaintea tramvaiului doi de-a-ndăratele. De când te ştiu stai ascuns pe străzi soioase pe după aﬁşe şi zici că ai de mers ba la piaţa de vechituri, ba să faci ﬁşe. Treaba ta, dar nu mai merge să-mi umbli cu ipocrizii, …

Pe lumea asta cam aşa este. Îi dă în cap cuiva să-ţi ia apa. Ţi-o ia. La fel de simplu pot să-ţi taie şi gazul. Şi-ntr-o bună zi le vine o toană să pună pe careva să te dezbrace de haine. Şi una-două rămâi în curu’ gol la marginea leuropei. Mă simt deseori la mii şi mii de km de casă. Pe jos. Colac peste pupăză se mai trezeşte câte unul vorbind. Că ăia. Că sexu’. (din volumul Wagram, 2002)

să ştii că de data asta te spun doamnei Ghizi

Portret

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Portret

decembrie 2011

glossă

Nimeni. Adică portretul

ce bine e să ai o casă – afară e iarnă şi e noapte – cauţi prin cărţi şi-n sinea ta îţi dai cu părerea uneori chiar simţi ceva care te face să hm sigur că da şi-ţi place în altă lume demult ai învăţat să citeşti litere şi cuvinte c a s ă casă! – când intri-ntr-un târziu în aşternut citeşti mai departe până ţi se-nchid ochii ş-adormi – chiar dacă-i o prăpădită de garsonerie tot aia e şi-n ea locuieşti împreună c-o grămadă de cărţi oricum poţi să-ţi faci un ceai poţi fuma poţi răsfoi pe săturate cărţile – nu-i aşa şobolane?

Unde există un portret nu e nimeni. Se vorbeşte mult despre nimeni. Nimeni este acum şi aici dacă aveţi nevoie. În sfârşit dacă e nimeni ne putem aştepta la grave schimbări Asta poate ﬁ bine.

Poesis interna\ional

Înseamnă că nu contează pentru că nimeni vorbeşte prostii cântă se joacă de-a cele mai noi şi perverse intenţii. Şi asta e aşa nu ştiu cum.

***

Dumnealui Mircea Stepan

Nici întuneric nu este nici o prea tare lumină – apreciază poporul năzuind la vodka ce poate VA SĂ VINĂ

Cod genetic Toate cumetrele lumii s-au străduit să plodească un Domn

E noiembrie pe la mijloc. Lumea ar face pasul în două mii. Poate vine.

Şi a ieşit un Robot

Acuma nu este nici mai rău nici mai bine.

Nu ştim cât este-n el Cânepă Lână Oţel

(din Cînd au venit imaginezii, 2010)

Gogol mânca brânză veche cu ostropel.

Selecţie de Andrei Dósa şi Claudiu Komartin

decembrie 2011

feStiVal

Poesis interna\ional

Festivalul Interna\ional Poesis, partea I

Încă o vacă grasă în palmares

m spus de atâtea ori că permanentul schimb al vacilor grase cu cele slabe prezintă o infinit mai mare credibilitate pentru mine decât destinul, încât, iată, cu riscul de a vă exaspera, mă repet. Acest permanent balans între sus și jos ajungi, în cele din urmă, să nul mai observi, așa cum nu-ți mai remarci nici „balansul respirației”, dacă n-ai dispnee. Stau și mă mir singură și nu știu ce legătură poate exista între rândurile mele care bat apa în piuă și imboldul meu inițial de a scrie despre Zilele Poesis, care s-au desfășurat anul acesta între 20 și 22 octombrie la Satu Mare. Se pare că mi-am găsit limbajul adecuat evenimentelor oficiale. Dar, cum nimic nu e întâmplător, mă în-

nora iuga căpățânez să aflu cauza acestei agasante învârtiri în jurul cozii. Cred că încep să înțeleg motivul derutei mele, pentru că anul ăsta vacile grase și cele slabe nu mai intră în scenă alternativ, ci de-a valma. Am ajuns la Satu Mare într-o dispoziție aproape frenetică, nesinchisindu-mă prea tare de strănuturile repetate ale lui Claudiu, care ma condus ca un ultra-stilat „boy” de la Palace Hotel din Scheweningen – am locuit acolo când aveam șase ani și tata se dădea mare cu un Packard metalizat – în camera cochetă, stil „retro”, de la Hotel Poesis. Frenezia mea se datora, fără îndoială, și faptului că, în decurs de două luni, fusesem invitată cu o afecțiune netrucată – mă iluzionam și eu – de tinerii poeți, mai întâi 22

la Festivalul Revistei „Transilvania” din Sibiu și iată, acum, la Festivalul Internaţional Poesis. „Așadar, n-ai să mori încă, iubita mea, dacă tinerii te mai vor”, îmi spuneam și bifam pe lista cu punctajul, realizat în ultima vreme, încă două vaci grase în palmares, după cea barosană din Slovenia, de la Festivalul poeziei și vinului, unde, cu ocazia împlinirii unei vârste matusalemice, cunoscutul poet Aleš Šteger, directorul editurii Beletrina, mi-a făcut un cadou o antologie de poezie, tradusă de Aleš Mustar. Asta a fost prima vacă grasă pe 2011, fiindcă România n-a catadicsit să-mi ureze „La mulți ani!”, decât prin gândul bun și efortul depus de un cristian de la Observatorul cultural și de Claudiu Komartin la Poesis

Internațional. Și iar am bifat o vacă slabă și două grase pe lista cu punctajul. Ăsta nu mai e an, e balansoar... parcă-i leagănul respiraţiei, care începe să scârțâie după atâtea morți și reînvieri concomitente. Sibiul s-a aflat, firește, în doliu după Mircea Ivănescu. Acolo s-au întâlnit poeți, cu mic, cu mare, de la Radu Nițescu (19), până la Nora Iuga (80), ca în șansoneta aia franțuzească, „elle coule, elle coule, la maladie d’amour, dans le coeur des enfants de clinique a soixante-dix-sept ans...” Au fost multe reprize de lecturi. S-a citit în fiecare zi, de dimineața şi până seara, chiar și în catalană> și morții au fost printre noi, Bobiță (Constantin Virgil Bănescu) prin vocea lui Claudiu, care i-a scos și o superbă antologie, și Mircea Ivănescu, prin vocea lui Radu Vancu? Claudiu și Radu Vancu se completează minunat reciproc – simt în ei dorința bună de a reînoda trupul râmei tăiate ca poezia să rămână vie dincolo de timp. Și iată puntea sigură pe care pășesc aproape triumfal spre celălalt festival Poesis la Satu Mare. Era să uit, la Sibiu am primit premiul „Opera Omnia”. În loc să fac o tumbă pe scenă, că lumea mă cam ține pe-aici, prin România, de clovn, am izbucnit în plâns. Și caii se-mpușcă, nu-i așa? Și am mai bifat o vacă grasă în palmares. Dar să lăsăm les vaches qui rient et revenons a nos moutons. La Satu Mare întâlnești, la tot pasul, cuvântul Poesis, cum întâlnești la Buenos Aires cuvântul Tango..., dar aici s-au întâlnit, în acest mijloc de octombrie, cu o ploaie mocănească – o voce mai cu haz chiar a rostit „Ploie-

sis”, în loc de „Poesis” – cele două reviste surori, Poesis, cea mai vârstnică, și Poesis Internaţional, cea mai tinerică, nu se ține deloc rău nici cea coaptă, iar trufandaua e emancipată și cosmopolită, vrea să ducă poezia țării în lume, construiește punți între limbile pământului, între tineri și bătrâni, între vii și morți, ca să trăim într-o singură literatură mare și adevărată. În deschiderea festivalului, după cuvintele oficiale de bun venit, rostite de organizatori, și notabilitățile orașului – Dumitru Păcuraru, pasămite, e totuși, poet, că a fost zgârcit la vorbă –, o interesantă intervenție a avut cunoscuta scriitoare Irina Petraș despre „tânjirea” periferiei după centru. Asta încearcă cele două reviste să realizeze, fiecare în cheie proprie, dar nu este doar o „tânjire”, se fac pași, începe să fie un fel de „traversée” ca la cadril, pentru că se simte strădania, atât a lui George Vulturescu, cât și a lui Claudiu Komartin de a invita poeți din alte țări. Așadar, la lecturi ni s-au alăturat anul ăsta poeți din Viena, Hanane Aad (Liban) și Peter Waugh (Anglia), poetul și traducătorul Jan Mysjkin (Olanda), poeta Azonaban Lezey Katalin (Ungaria) și traducătoarea noastră, totdeauna la datorie, spaniola Elena Borrás. Schimburile de concepții și viziuni poetice foarte diverse, atât în substanța produsului scriptural, cât și în prezentarea lui acustică, fie că ne place sau nu, ne dau de gândit, ceea ce e un punct câștigat. Aș vrea să cred că și noi prezentăm interes pentru ei. La Satu Mare am vizitat cuptoarele dacice, Pălincia Zetea, Castelul și Mu-

zeul Țării Orașului de la Negrești. La castel am avut, în sfârșit, ocazia să redevenim poeți și într-o uriașă sală, printre mobile de epocă, aparținând unor nobili maghiari, pe fotolii și canapele, semănând cu niște poeme „art nouveau”, printre schele de lemn, plutind într-o perdea de moloz – castelul e în plină renovare – ne-am citit poeziile> cred că un decor mai adecuat nu se putea. Nu pot să uit poemele de soprană lejeră ale Dianei Iepure și pe ciudații, inconfundabilii, Haș și Ciupureanu. Pe Radu Vancu, emanând bunătate prin toți porii, care ne-a citit din Gellu Naum. Dacă feromonii lirici ai lui Claudiu Komartin nu s-ar fi revoltat în a doua seară a sejurului nostru la Satu Mare – după ce ne-am îndopat cu porții serdanapalice și cu pălincă –, poate că nu ar fi asediat un salon la Hotelul Poesis, cu scaune, o măsuță și o veioză cochetă și nu s-ar fi improvizionat ad-hoc cea mai intimă seară de poezie... Radu Vancu nu s-a dezmințit nici de data asta, a citit din Mircea Ivănescu. „Tu de ce nu citești, Claudiu?” îl întreb. „Eu sînt gazdă”. Dar seara aceea de neuitat a fost chiar poemul lui, în primă audiție. Am plecat de la Satu Mare, printre zeci de aparate de fotografiat pândindu-ne din toate părțile, cărând după mine o pungă ce conținea o sticlă de palincă, încă un premiu Opera Omnia și unul mai modest, din partea Universității, pe care mi l-a înmânat un domn blond ca un neamț get beget şi foarte sfios. Dumnezeule, câte vaci grase mai am de bifat în agendă!

Premiile Poesis Premiul Poesis Opera Omnia - Nora Iuga Premiul pentru proză - Marta Petreu (cartea anului< Acasă, pe Câmpia Armaghedonului) Premiul pentru poezie - Marin Mălaicu-Hondrari (cartea anului< La două zile distanţă) Premiul pentru critică - Cornel Ungureanu (pentru volumul Petre Stoica şi regăsirea Europei Centrale) Premiul pentru traducere - Jan Mysjkin (Belgia) (pentru traducerea lui Max Blecher în limba neerlandeză) Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Hanane Aad (Liban) Premiul de excelenţă pentru poezie străină - Mezey Katalin (Ungaria) 23

Poesis interna\ional

feStiVal

decembrie 2011

CroniC{

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Îmblânzirea misterului

O poveste

entru a ajunge la Festivalul Internaţional „Poesis” am urcat într-un tren care se rostogolea spre Satu Mare. Rostogolirile trenului îmi induceau sentimentul că, dacă voi avea o sănătoasă logică a renunţării de sine, cândva ar trebui să constat că am ajuns. Şi cândva am ajuns... Nu neapărat pentru că am fost invitat prima dată la un festival de poezie aş transforma obiectul descrierii mele, dacă aş putea, într-o „colecţie imaginară de cuvinte”, dar, cine ştie, poate nici n-aş putea altfel. Mi-amintesc râsul lui V. Leac care avea, parcă, forma unui haiku, dar cu inflexiuni unice care ascundeau atâtea stări, atâtea senzaţii. Entuziasmul nedisimulat şi încrederea Elenei Borrás faţă de cei din jurul ei, contaminând cu uşurinţă obiectele pe care le atingea, şi pe mine,evident, dacă aveam curajul să zăbovesc prin preajmă. Căci nu prea conta nici ce se vorbea, ci doar cum se vorbea, parcă. Şi monologurile lui Petru M. Haş care erau un fel de plăpumioară sub care se ascundea un cu

ionel Ciupureanu totul altceva pe care trebuia să-l descopăr, dar îmi tot scăpa printre degete. Şi-apoi vitalitatea fabuloasă a Norei Iuga... Şi reîntâlnirea mea aproape neverosimilă după 38 de ani cu Lucian Perţa... Şi monologurile lui Ion Mureşan care curgeau ca dintr-un poem copiat tot din el parcă, iar eu ridicol deghizat doar într-un simplu spectator. Şi mult prea marea grijă faţă de mine a lui Claudiu Komartin. Poate pentru că era organizator şi aşa se cuvenea. Cine mai ştie... Şi-apoi, Dumitru Păcuraru şi Petru M. Haş şi Ion Mureşan dăruindu-mi volumele lor. Nu ştiu de ce. Oricum, eu reînvăţând rapid să silabisesc adevărata poezie, răsfoindu-le volumele. Întâmplări care ar fi vrut să dispară dar care încă sunt în mine şi nu mai vor să-mi dea pace. Dar am fost şi dezamăgit, un piculeţ .Lecturile de poezie din cele două zile mi s-au părut mult prea scurte. Credeam că lecturile vor înceta numai atunci când poeţii nu vor mai fi în stare să mai citească de-atâta oboseală. Credeam că poezia, în sfârşit, ne va 24

copleşi. Şi nici măcar salvările chemate nu ne vor mai scăpa de-atâta şi deatâta poezie. Dar nici când am împins din ambele părţi autobuzul ăla care se plictisise de noi, n-am fost în stare nici să-l dezintegrăm, nici să-l prefacem în altceva măcar. Eu îmi şi imaginasem culcuşul în incinta Cuptoarelor Dacice. Şi-apoi, un recital de poezie la lumina chibritelor şi-a brichetelor, printre cuptoare, ar fi putut fi un adevărat regal. Doar un mic regret, o mică dezamăgire... La sfârşitul scurtei mele povestiri, aş fi putut să vă spun ce minune mi sa-ntâmplat când de-abia am ajuns la hotelul unde am fost cazat. Dar, după ce, cu binecunoscutu-i har, Radu Vancu deja a scris ce mi s-a-ntâmplat, eu v-aş putea sugera doar să recitiţi ce-a scris, cu acel har inconfundabil, cândva poetul. Aşa că, numai atunci când a luat sfârşit festivalul, am reuşit să mă rostogolesc şi eu într-un tren care, la rândul lui, s-a rostogolit şi s-a tot rostogolit până în Craiova. Parcă...

otocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic. Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii< „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte

Dan-liviu Boeriu treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”). Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar> el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei< „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările< / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât< dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate< „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei [...] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă [...]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopo25

trivă< „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // [...] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34). Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor< „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim< / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi< „Mi-a fost teamă că maş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // [...] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / [...] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poesis interna\ional

CroniC{

decembrie 2011

CroniC{

Poesis interna\ional

:tefan Manasia, Motocicleta de lemn

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare< „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet< / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu< „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // [...] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75). Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

n Motocicleta de lemn, recentul volum al lui Ştefan Manasia, care include ciclurile Ceva dinspre umanitate, Antwerpen, Ostroveni.Viaţa şi contactele şi Alevin, se produce o scurtcircuitare premeditată a lumii, care permite surprinderea într-o impresionantă panoramă post-apocaliptică de tip ready-made a lumii globalizate, atât de bine scanată în aglomerarea propriilor reziduuri. Totul arată ca după un purgatoriu planetar, în care se mai resimt puternicele contracţii eschatologice ale lumii post-tehnologice. Avantajul acestei poetici radicale, cu o puternică deplasare de accent pe tranzitivitate, este că denunţă hibridizarea monstruoasă a realului, cu acei „zombies” şi „lipitorile” lui „dialectice”< „Să nu mai vrei/ să nu poţi/să vrăjeşti/ Scrie de-acum/poezie/ dur/ primitiv/ poem social/ Silex/ în cloaca/ multiplă/ înfigi//Răscolindu-i/ maţele/ sîngele/ fecalele/ spaima”. În asemenea context, motocicleta, un adevărat reper iconic al nonconformismului, devine opţiunea pentru reprezentarea unei nomadităţi reacţionare, care împiedică aderenţa la lumea ticsită de mutanţi nonidentitari, dar şi cantonarea în limitele formulei pur confesive. Anacronică, fetiş „de lemn” din perspectivă post-apocaliptică, ea măcar rămâne perfect recognoscibilă în contextul schizoid al simulacrelor şi al combinărilor de tot soiul, al perverselor încrucişări politice, genetice, industriale, etnice, etice şi culturale< „privirile Chriştilor/ cu alură de Rambo”, „tinichigiu afro/asiatic incert”, „european self-distructiv”, „romchinezi/ chinezoaice de Prahova/în colanţi leopard/ adolescent senect/ activînd foamea”, „roşii wolteneşti”, „castraveţi plastifiaţi”, „refugiat irakian/ devorat de mistere”. Ipostaza de rider permite o colonizare vizuală din mers, neinvazivă (opusă colonialismului atroce din Congo de la înce-

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011) 26

teodora Coman putul sec. XX) şi conferă legitimitate poetică zonelor periferice ale unui imaginar distopic, desenate de „arhipelaguri şi mlaştini hi-fi”, „smârcuri obeze” sau „suburbiile trash”. Poemele se înscriu într-un câmp discursiv a cărui tensiune este generată, pe de o parte, de realul care se ocultează galopant cu bitum, moloz, beton şi membranele cyber ale Hidrei sau Morpho-Electrei, iar pe de alta, de acţiunea de demistificare a poeziei, care militează pentru umanitate, adevăr şi frumuseţea disidentă, crudă, dureroasă, sălbatică a tot ceea ce a reuşit să scape globalizării şi exotismului, aşa cum este cazul oamenilor Toda, „ultimii anarhi”< „O mie de ani/de albit conturile/de lustruit arcadele/bicepşii/statuile/ treptele şi mînerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boală de gît/ şi o abia strunită/ melancolie suicidară//Pentru că ei au mutilat/ pe cîteva continente/ triburi de-o frumuseţe/ umilitoare/ în palate şi/ în pivniţe şi în lagăre/ Au extras magenta / Coborîrii de pe cruce/ sîngele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold”. Discursul este la fel de sofisticat şi de eficient precum un megautilaj de reciclare de ultimă generaţie, care permite reconversia celor mai detestabile şi nocive elemente în substanţă poetică, printr-un soi de baleiaj moral şi estetic. Abia acum este posibilă recuperarea, sortarea şi restaurarea în limbaj a reziduurilor prin recategorizarea lor ontologică. Livrescul are o poziţie privilegiată în acest efort concentrat de recuperare< „Aleg Wells nu Jules Verne/ Aleg Călăreţul fără cap// strecurîndu-mi-se în inimă din comoditate (un vis)/…/ printre stelele Carului Mare face opturi tăcute/ supersonicul pilotat de Bolaño/ apoi tunetul motoarelor îmi străbate venele/pe fundul unui lac”. Vocea din poeme nu e a unui prezicător, ci a unui 27

post-zicător, al cărui individualism se subordonează unui megadiscurs existenţial, profetic, cu timbru extrem de percutant, vizionar, care desecretizează marile erori de proiectare, construcţie şi evoluţie a umanităţii, concepute de un “Dumnezeu nepotrivit”. Logosul Lui “prăpădit” parcă ar fi suferit eşecul unui Mailer notice failure în timpul redirecţionării către propriul Sender, după ce lumea l-a rejectat violent< „Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Şi reconquista/ Cînd bioroboţii vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informaţia/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”. În ciuda tonalităţii tranşante, reacţionare, Ştefan Manasia îşi exprimă încrederea într-o poezie de atitudine, care nu se fereşte deloc de ghena existenţială, ci, ca un homeless cu un uimitor instinct de selecţie, caută cu răbdare exigentă în deşeuri pentru a despuia realul de balastul indistinct, pentru a găsi şi (re)integra, în spaţiul ei, valorile subiective uitate sau considerate desuete (tabloul imaginaţiei, nostalgia, visul). La nivel macroexistenţial, umanitatea –sau, mai bine zis, ce a mai rămas din ea – este traversată de raza X de o uimitoare amplitudine a viziunii poetului, prin care se detectează simulacrul şi impostura la toate nivelurile de existenţă. Asemenea încredere în poezie, împărtăşită cu prieteni „naivi” din generaţii diferite, provine din imanenţa ei reconstructivă, reparatorie. Într-o lume cu „senzori obosiţi”, poezia reacţionează cu o acurateţe uimitoare la cea mai slabă pâlpâire a poeticului, prezentă în grade diferite în cele mai nepoetice şi mai crude dintre lumi.

decembrie 2011

Pilinszky János

Pilinszky János (1921-1981) este un poet recunoscut pentru inﬂuenţa pe care a avut-o asupra poeziei maghiare postbelice. Scrierile sale analizează lumea nemiloasă a secolului XX, însingurarea extremă a omului contemporan, inutilitatea fugii din calea suferinţei, precum şi frica şi groaza care ne cuprind în punctele de cotitură ale vieţii. În poezia lui se regăsesc experienţele trăite în lagăr în anii ‘40, existenţialismul creştin, respectiv inﬂuenţa religiei catolice şi a tradiţiei poetice iniţiate de Ezra Pound şi T.S. Eliot.

VerSeK

Poesis interna\ional

A tengerpartra

Pe țărm

A tengerpartra kifekszik a tenger, a világ végén pihen a szerelmem, mint távoli nap vakít a szivem, árnyéka vagyunk valamennyien.

Marea a adormit pe țărm, iubita mea se odihnește la capătul lumii, inima luminează ca un soare îndepărtat, suntem umbra ei cu toții.

Négysoros

Catren

Alvó szegek a jéghideg homokban. Plakátmagányban ázó éjjelek. Égve hagytad a folyosón a villanyt. Ma ontják véremet.

Cuiele dorm în nisipul înghețat. Nopți îmbibate de singurătatea aﬁșelor. Ai lăsat lumina aprinsă pe coridor. Azi îmi vor vărsa sângele.

Félmúlt

Perfectul simplu

Ted Hughesnak

lui Ted Hughes

Megérkezik és megmered, kiűl a hamunéma falra< egyetlen óriás ütés a hold. Halálos csönd a magja.

Sosește și încremenește se arată pe zidul cenușiu< luna e o singură mare lovitură. Miezul ei tăcere mortală.

Összetöri az utakat, összetöri a hold sütése. És ketté tépi a falat. Fehér zuhog a feketére.

Sparge străzile, lumina lunii sparge. Și rupe în două zidul. Șuvoaie de alb peste negru.

Villámlik és villámlik és villámlik a fekete nappal. Fehér zuhog és fekete. Fésülködöl a mágneses viharban.

Fulgeră și fulgeră și fulgeră ziua cea neagră. Șuvoaie de alb și negru. Te piepteni în furtuna magnetică.

Fésülködöl a fényes csendben, a félmultnál is éberebb tükörben.

Te piepteni în tăcerea strălucitoare, în oglinda mai lucidă decât perfectul simplu.

Fésülködöl tükrödben szótlan, akár egy üvegkoporsóban.

Te piepteni fără o vorbă în oglindă, ca într-un sicriu de sticlă.

Ravensbrücki passió

Patimile de la Ravensbrück

Kilép a többiek közűl, megáll a kockacsendben, mint vetitett kép hunyorog rabruha és fegyencfej.

Iese din rând, se oprește în liniștea rectangulară, ca o imagine proiectată clipesc straie și cap de prizonier.

Félelmetesen maga van, a pórusait látni, mindene olyan óriás, mindene oly parányi.

E îngrozitor de singur, i se pot vedea porii, tot ce-i aparține e gigantesc tot ce-i aparține e inﬁm.

És nincs tovább. A többi már, a többi annyi volt csak, elfelejtett kiáltani mielőtt földre roskadt.

Și mai departe n-a fost. Restul deja, restul a fost doar atât, a uitat să strige înainte să se prăbușească. 29

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

Merre, hogyan?

Încotro? Cum?

Mit tudom én.

Ce știu eu.

Amerre a katonák. Ahogyan a tenger.

Încotro merg soldații. Precum marea.

Amerre a katonák a vereségben. Ahogyan a tenger az összetört szentségtartóban.

Încotro merg soldații înfrânți. Precum marea în chivotul spart.

Passió

Patimile

Csak a vágóhíd melege, muskátliszaga, puha máza, csak a nap van. Üvegmögötti csöndben lemosdanak a mészároslegények, de ami történt, valahogy mégse tud végetérni.

Doar căldura abatorului, mirosul de mușcate, lustrul moale, doar soarele. În liniștea din spatele sticlei se spală calfele de măcelari, dar ceea ce s-a întâmplat, într-un fel tot nu poate lua sfârșit.

A mélypont ünnepélye

Sărbătoarea punctului terminus

Az ólak véres melegében ki mer olvasni?

În căldura plină de sânge a cotețelor cine îndrăznește să citească?

És ki mer a lemenő nap szálkamezejében, az ég dagálya és a föld apálya idején útrakelni, akárhová?

Și cine îndrăznește prin câmpul de așchii al asfințitului, pe timpul cerului în flux și al pământului în reflux s-o pornească la drum, oriunde?

Ki mer csukott szemmel megállani ama mélyponton, ott, ahol mindíg akad egy utolsó legyintés, háztető, gyönyörü arc, vagy akár egyetlen kéz, fejbólintás, kézmozdulat?

Cine îndrăznește să se oprească cu ochii închiși în acel punct terminus, acolo unde întotdeauna există un ultim gest de lehamite, acoperiș, chip superb, sau până și o singură mână, o moțăială, un gest?

Ki tud nyugodt szívvel belesimúlni az álomba, mely túlcsap a gyerekkor keservein s a tengert marék vízként arcához emeli?

Cine poate să se scufunde cu inima împăcată în visul care trece dincolo de amărăciunile copilăriei și ridică marea în dreptul feței ca pe un pumn de apă?

1970. október 14.

14 Octombrie 1970

Sírtam. Utána nedves volt a hátam, gyűrt a ruhám és tömpe a kezem. Prémet kivántam tagjaimra, hogy amit ölelsz, az legyen, mit minden igaz ölelés keres< egy vadállat odaadása.

Am plâns. Pe urmă spatele-mi era umed, hainele șifonate și mâinile butucănoase. Mi-am dorit o blană peste membre, ca ceea ce îmbrățișezi să ﬁe ceea ce caută ﬁecare îmbrățișare adevărată< dăruirea unei sălbăticiuni.

traducere şi prezentare de Andrei Dósa 30

Miloš Komadina (Belgrad, Serbia, 1955 – Belgrad, Serbia, 2004)

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

SVETOVI

LUMILE

Svet kaljavih vojnika na vojnoj vežbi, svet vlasnika portabl kompjutera, svet bolnica i svet bolesnika... Svet okupljenih na nečijoj sahrani. A sred svih svetova moj svet. Zašto neće da stane u nekoliko reči?

Lumea soldaţilor acoperiţi de noroi la exerciţiile militare, lumea posesorilor de computere portabile, lumea spitalelor şi lumea bolnavilor... Lumea oamenilor adunaţi la o înmormântare. Şi printre toate lumile astea, lumea mea. De ce refuză să încapă în câteva cuvinte?

Svet putnika u prvom jutarnjem autobusu. Izmoždene kurve nakon obavljenog posla, polumrtvi radnici odlaze na posao... Jedne noći sačekaću taj jutarnji autobus, i kada postanem deo tog sveta i moj sopstveni staće u nekoliko reči.

Lumea călătorilor la primul autobuz de dimineaţă. Curvele istovite după ce şi-au terminat treaba, muncitorii muribunzi care pleacă la lucru... Într-una din nopţi mă voi urca în acel autobuz matinal iar când voi deveni parte a acelei lumi şi lumea mea va încăpea în doar câteva cuvinte.

POSLE KIŠE

DUPĂ PLOI

Vidim< između dva krečna kamena, mrtav gušter. Okrenut je na leđa, belog i kaljavog stomaka. Ljudi pod kišobranima promiču kao u snu.

Văd< între două pietre de calcar, un guşter mort. E întors pe spate, burta e albă şi murdară. Oamenii trec pe sub umbrele ca într-un vis.

Kišobrani plove kroz park i nestaju na drugom kraju. I sve me to podseća na dobar akvarel koji sam video u kući mog druga kad sam bio mali.

Umbrelele plutesc prin parc şi dispar în partea cealaltă Şi toate astea îmi amintesc de o acuarelă reuşită pe care am văzut-o în casa unui prieten, pe când eram copil.

A ja? Ja idem polako, gologlav, i pokisao, i lepo raspoložen, ali neprimetno, između košulje i leđa počinjem da osećam kožu mrtvog guštera i blato i vlagu, i sve što vidim najednom mi se učini prljavo, i najviše od svega mi je potrebno da operem ruke.

Dar eu? Eu merg încet, cu capul descoperit, plouat şi binedispus din senin, încep să simt între cămaşă şi spate pielea guşterului mort, noroi şi umezeală, tot ce văd îmi pare dintr-o dată murdar şi mai presus de orice simt nevoia să-mi spăl mâinile.

Najednom (takvih neočekivanih preokreta ni u snu nema) oblaci se povlače, sunce izgreva, i ljudi na ulici postaju češći, razgovorljiviji, sklopljenih kišobrana. I gle, i ja se ponovo smeškam raspoložen, i korak mi postaje brži, čvršći i poletan, ali daleko u meni jedna je misao< ta je kiša nad nama, ne možemo joj ništa...

Brusc (aşa o schimbare neaşteptată nici în vis nu e posibilă) norii se retrag, soarele se încălzeşte, iar pe străzi oamenii se adună, devin mai vorbăreţi cu umbrelele închise. Şi iată, sunt din nou binedispus şi zâmbesc şi pasul mi se iuţeşte, mai apăsat şi mai înalt, dar adânc în mine mă urmăreşte un gând< ploaia e deasupra noastră şi nu putem să facem nimic...

I košuljicu gušterove kože, pomalo blatnjavu, dugo, dugo nisam mogao da skinem...

Şi pielea de guşter, stropită cu noroi, n-am putut s-o dau jos pentru mult, mult timp...

ANATEMA

ANATEMĂ

Tog jutra, kada smo otvorili vrata, ugledali smo pred kućom čupavo, crno, polumrtvo pseto.

În dimineaţa aceea, când am deschis uşa am văzut în faţa casei un câine păros şi negru, pe jumătate mort.

Istog trenutka, ispred kuće je prošao čovek sa crnim šeširom na glavi i kontrabasom pod pazuhom.

În aceeaşi clipă prin faţa casei a trecut un om cu pălăria neagră pe cap şi contrabasul la subraţ.

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

Tog istog jutra, srušilo se lastavičje gnezdo iznad naših vrata.

Tot atunci un cuib de rândunică a căzut pe pragul uşii noastre.

Procvetao je kaktus u bašti. Cvet je bio prelep, ali je širio smrad strvine.

Cactusul a înﬂorit în grădină. Floarea era minunată, dar împrăştia un miros de hoit.

U podne je četa vojnika promarširala pored kuće.

La prânz o companie de soldaţi a mărşăluit pe lângă casă.

Više se ništa nije desilo, ali od tog dana, niko nam nije ušao u kuću.

Nimic nu s-a mai întâmplat, dar din acea zi nimeni nu ne-a mai trecut pragul.

SVETLOSTI KOJE NEMAM

LUMINILE PE CARE NU LE AM

Vidim te oreole posvuda, ne samo oko tvoje glave i ruku, draga. Nose ih sva mala deca, tela im svetle, i onaj golišavi cigančić do pasa u gipsu, što sedi na uglu moje ulice i prosi, i on primetno sija tako ispruženom rukom.

Văd aceste halouri peste tot, nu doar în jurul capului şi mâinii tale, dragă. Toţi copiii le poartă, corpurile lor luminează, chiar şi ţigănuşul gol cu trupul în ghips până la brâu care stă la colţul străzii cerşind – chiar şi el străluceşte, aşa, cu mâna întinsă.

Vidim srećne svetlosti posvuda, nalazim ih na najneočekivanijim mestima, i gotov sam da pomislim da sobom nose tugu, a nisu ni pečat ni darovani znak po kojem bih nešto mogao da prepoznam.

Văd aceste lumini vesele peste tot, le găsesc în cele mai neobişnuite locuri, şi sunt aproape convins că duc cu ele tristeţe, deşi nu sunt marcate şi n-au nici măcar un semn de naştere care să mă ajute să le înţeleg sensul

Vidim ženu koja ide s pijace, bije iz nje svetlost oko prosede kose, kao neka pravilna paučina rasprela se zrakasto. Oreoli na ljudima, na ženama, na svakom detetu.

Văd o femeie care se întoarce de la piaţă, lumina se revarsă din părul ei cărunt şi străluceşte asemenea unui ﬁr subţire de pânză de păianjen. Halouri pe bărbaţi, pe femei, pe ﬁecare copil.

Često se u svoj lik zagledam, u ogledalu, izlogu, prozorskom oknu, ne namerno. Ne tražim tu vašu svetlost, ne znam šta tražim.

Deseori îmi privesc reﬂexia în oglindă, în vitrină sau într-o fereastră şi nu o fac intenţionat Nu caut acolo lumina voastră, nu ştiu ce caut.

A ti, kad smerno izađeš iz tamne sobe, na vratima ostaje svetao obris tvog lica i tela, i ja koji ne posedujem svetlost približavam taj obris, umanjujem ga ili ga povećavam po želji. Kad bih mogao više od toga što mogu...

Dar tu, când ieşi umilă din camera întunecoasă, laşi în uşă lumina ştearsă a feţei şi a corpului tău şi atunci eu, cel lipsit de lumină, încerc să mă apropii de forma aceea, micşorând-o sau mărind-o după plac. Dacă aş putea mai mult decât îmi stă în puteri…

ZIMA I SUNCE

IARNĂ ŞI SOARE

Sad kad je usred zime sunce ogrejalo, i stub se zlatne svetlosti kroz prozor na plafonu sobe probio i pao na tvoju sliku na zidu, ja hoću draga da se goli prošetamo gradom, kao preko brda i bregova tamo u selu...

Acum, în miezul iernii, soarele încălzeşte şi coloana de lumină aurie trece prin tavanul camerei şi se opreşte pe poza ta agăţată pe perete aş vrea să ne plimbăm goi prin oraş, dragă, ca şi când am traversa dealurile şi munţii acolo în sat…

Za nama, u maršu, četrdeset tri gajdaša neka sviraju šta im padne na pamet!

Patruzeci şi trei de cimpoieri merg la pas în urma noastră lasă-i să cânte ce vor!

Poesis interna\ional

Poezie

BRAĆA

FRAŢII

Braća kopljem zatvaraju vrata. Gledaš u nebo, čupaš kosu, plačeš i proklinješ sebe, što imaš takvu braću.

Fraţii închid uşile cu suliţa. Priveşti spre cer, îţi smulgi părul, plângi şi te blestemi, pentru că ai aşa fraţi.

Braća mačem beru cveće. Iskradeš se, pobegneš na polje, legneš i mirišeš cveće sa zemlje. Braća odu da te traže.

Fraţii culeg ﬂori cu sabia. Te strecori, fugi pe câmp, întins la pământ, miroşi ﬂorile retezate Ei pleacă să te caute.

Vratiš se a kuću ne zatvoriš. Zlikovci te u njoj nađu i zakolju. Tebe braća ćutke zakopaju.

Te întorci acasă, dar nu închizi uşa Criminalii te găsesc acolo şi îţi iau gâtul Fraţii te îngroapă în tăcere.

Mrtvome ti nešto došlo teško.

Eşti mort şi ceva îţi pică greu.

SRPSKI BLUES

BLUES SÂRBESC

Znam da je crvena a ipak mi se ponekad učini da je crna moja krv.

Stiu că e roşu chiar dacă uneori pare atât de negru sângele meu.

„Mi smo bre jedna govna”, govorio je pokojni deda za ovaj narod, za Srbe.

„Băi, suntem nişte căcaţi” obişnuia să-mi zică bunicul meu despre neamul nostru, despre Sârbi.

Polako mi postaje jasno koliko ga je to bolelo.

Încet-încet îmi e tot mai clar cât de mult l-a durut asta.

Koliko ga je bolelo i TO i crna krv.

Cât l-a durut şi ASTA şi sângele negru.

decembrie 2011

traducere din limba sârbă de Aleksandar Stoicovici

Dumitru Crudu

Dumitru Crudu (n. 1968) a studiat la Chişinău, Tbilisi şi Braşov. A lansat la sfârşitul anilor ’90 „Manifestul Fracturist” (1999), după ce publicase volumele de poezie Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994) şi Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996). După 2000 a publicat volumele de poezie Falsul Dimitrie Crudu (2003) şi Pooooooooooate (2004), şi mai multe volume de teatru. Crudu a debutat ca prozator cu romanul Măcel în Georgia (2008), revenind anul acesta cu Oameni din Chişinău (2011).

Patru sticle de ulei, o ma;ină care cară lapte ;i un taxiu galben

i-am trântit paltonul pe mine şi am traversat, în vârful picioarelor, holul. Dar ea, brusc, răsări în faţa mea şi mă înşfăcă de braţ. Mă încleştă strâns-strâns, privindu-mă ţintă. – Unde te duci? – După ulei, i-am răspuns şi am încercat să mă smulg din strânsoarea degetelor ei îngheţate. Însă n-am reuşit. Dar nu am reuşit pentru că ea nu-mi dădea drumul. Unghiile ei îmi sfârtecau pielea. – Sigur, după ulei? – Uită-te în firgider şi ai să vezi că e gol! Nu mai avem nici zare de ulei în toată casa. Ea deschise frigiderul şi se holbă la rafturile goale. Apoi îşi fixă ochii asupra mea. După care iar asupra frigiderului, de unde scoase o sticlă de ulei goală. – Ţin minte bine că aseară sticla asta era pe jumătate plină. – Şi atunci de ce acum e goală? Ea îşi ambula privirile pe faţa mea fără să-mi spună nimic. Se uita când la mine, când la sticla goală pe care o ţinea în mână. Dacă ar fi crăpat uşa bucătăriei, ar fi fost imposibil să nu zărească cele cinci-şase picături de untdelemn care încă se mai prelingeau spre gura unsuroasă a chiuvetei. Şi atunci nu ar fi avut cum să nu priceapă cum de s-a golit pe neprins de veste sticla de ulei. Dar ea se bulbuca la mine şi nu deschise uşa bucătăriei. Totuşi, era din ce în ce mai iritată. Dintr-o clipă în alta mă aşteptam să mă ia şi mai tare în unghii. Ochii îi jucau în cap ca nişte bile de ping-pong. Pe neaşteptate, mă apucă de reverele paltonului şi îmi sâsâi în faţă.

– Eu cred că tu singură ai vărsat aseară uleiul ca să ai astăzi un pretext ca să mergi afară. Unde ai deşertat sticla< în budă sau în chiuvetă?, mă iscodi ea înţepată, dar, totuşi, nu se obosi să deschidă uşa bucătăriei sau a budei pentru a vedea dacă are sau nu dreptate, ci mă scruta şucărită. – Unde te aşteaptă< în spatele casei sau în magazin? Canalia! De câte ori i-am zis să te uite şi să te lase în pace, dar el o face pe niznaiul. O dată am să-l bat. Am să-i sparg dinţii. Sper să pun mâna pe el chiar acum. Pentru că tipul nu te iubeşte. Scopul lui e altul. El vrea să se însoare cu tine, ca să ne ia apartamentul şi să ne lase cu aţa mămăligii. Uită-te la chipul lui şi ai să înţelegi ce-i poate fesul. E la fel ca şi celălalt, ca şi Georgel, care se lipise de tine, când rămăsese şomer. Georgel pur şi simplu a vrut să te toace de bani, dar eu l-am descusut la timp. Ţii minte când l-am prins într-o noapte în timp ce deschisese frigiderul şi îşi umplea geanta cu produsele noastre. Ei bine, ăsta e la fel. Vrea să pună mâna pe banii tăi. De aia îţi trage clopotele, şi nu pentru că ar fi mort după tine. Tu ai să stai acasă, iar eu am să merg după ulei. Ea ieşi şi răsuci cheia în broască. De regulă, ori de câte ori pleca în oraş, mă încuia în casă. Aşa făcu şi acum. Am forţat uşa, dar aceasta era blocată. Şi nici nu aveam cum s-o descui pentru că îmi luase şi cheile. Eu puteam să plec în oraş doar cu voia ei. L-am sunat îndată şi i-am explicat despre ce-i vorba. – Ascunde-te mai repede undeva că ea a mirosit care-i chichirezul şi vrea să te prindă. Am deschis fereastra de la bucătărie şi am auzit cum îl porcăia. Îi cerea într-un mod expres să mă lase în banii mei, minţindu-l că asta e şi dorinţa mea.

Poesis interna\ional

Proz{

Eu tăgăduiam energic spusele ei cu gesturi largi, dar el nu mă vedea. La un moment dat, ea îl înhăţă de gât şi începu să-l strângă cu putere. Totuşi, el reuşi să se smulgă din mâinile ei şi o rupse la fugă. – Dacă te mai prind încă o dată că o cauţi, îţi rup capul, fraiere, ai înţeles? Uit-o pentru totdeauna, răcnea ea rabiată din urma lui. Şi a tot mugit aşa până când el s-a făcut nevăzut. Eu am închis fereastra, căutându-l cu ochii pe stradă, dar nu l-am zărit nicăieri.

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Aceasta este Lista lui Manolescu. Dar ce reprezintă ea?

– Trebuie s-o înţelegi şi pe ea, îmi spuse el. Se poartă aşa cu tine pentru că te iubeşte. Oricine s-ar purta aşa cu tine după operaţia pe care ai avut-o sau după ce ai dat peste oameni ca Georgel. Ar fi ciudat să se poarte altfel. Am iuţit paşii. O umbră se porni după noi şi ne-am ascuns în dosul unui trunchi de copac, de unde am ieşit doar după ce aleea redeveni pustie. Cu toate astea, ne roteam gâturile în toate părţile. Parcul însă era pustiu. Să tragi cu tunul că nu găseai vreun om. Unde şi unde ardea câte un felinar, dar, necum asta, noi preferam bezna. Dintr-o dată, el mă apucă speriat de braţ şi-mi arătă cu mâna spre capătul aleii şi eu mi-am întors numaidecât capul şi am înlemnit. Era ea. Cât ai bate dintr-un picior, ne-am ascuns după tulpina înnegrită a unui alt castan. pe care încă mai şiroiau stropi de ploaie. Stăteam lipiţi cu burţile de trunchiul lipicios şi o pândeam. Ea se apropia. Totuşi, nu, nu era ea. Am ieşit pe alee şi ne-am topit în măruntaiele parcului, depăşind monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, fără să-l privim. În timp ce traversam zebra, începu să-mi pară rău că am lăsat-o încuiată în budă.

Nu peste mult, reveni şi ea. Scoase patru sticle de ulei din geantă şi le trânti pe masă. – Sper că nu ai să le verşi pe toate. Tocmai atunci ţârâi telefonul. Ea a ajuns prima şi a înşfăcat receptorul. Apoi îl trânti înciudată în furcă. – Tace. De fiecare dată când ridic eu receptorul, tace. Dar pe mine nu o să mă poată face chiar aşa de uşor, pentru că sunt sigură că ăsta era el. A aprins o gură de aragaz şi a pus la fiert un ceainic. Afară cerul se încreţise, gata să plouă. Nori întunecoşi se îngrămădiseră deasupra cartierului nostru. Ea luă ceainicul de pe plită şi prepară un ceai. Apoi îl împinse spre mine. – Ia şi-l bea. Poate vrei să-ţi fac şi ceva de mâncare? Şi, fără să mai aştepte vreun răspuns, îmi umplu o farfurie cu borş şi mă forţă s-o mănânc. Dar eu nu voiam. – Hai, nu fi proastă şi ia şi mănâncă, fiindcă aud cum îţi joacă şoarecii în burtă. Şi să nu uiţi să-ţi bei şi pastilele, îmi mai spuse ea şi îmi deşertă în faţă cutiile cu medicamente. După ce le-am înghiţit, mă cuprinse pe după gât şi începu să-mi spună că mă iubeşte la nebunie. N-o ascultam. În timp ce îmi vorbea, număram invers, de la o sută la zero. Cred că ajunsesem undeva pe la şaizeci, când ea a intrat la budă. Atunci m-am oprit din numărat. O idee salvatoare îmi fulgeră prin bilă şi m-am luminat la faţă.

artiCol PoleMiC

Am pătruns în curtea unui bloc din spatele poştei centrale, exact după ce ploaia se înteţi şi regretele mele deveniră insuportabile. Eram din ce în ce mai aproape de prima scară, când o blondă de vreo optsprezece ani, cu coşuri pe faţă şi cu pumnii însângeraţi, se porni ca puşcată spre noi. – Asta e Diana, i-am zis eu lui Radu, şi l-am îndemnat să păşească mai repede. Oare cum a reuşit să iasă din baie? Picioarele îmi sfârâiau în direcţia mamei şi boşorogului ăla posmăgit şi plouat, pe care mama îl ţinea de mâini. Dar mama şi vâjul ăla de şaptezeci de ani au iuţit şi ei paşii. Văzându-i cum gâfâiau în faţa mea, dintr-o dată, am realizat cât de bătrână şi pipernicită mai era mama. Ei mergeau din ce în ce mai repede, dar deja nu mai aveau cum să-mi scape. Tocmai mă repezisem să pun mâna pe mama, când o maşină care căra lapte îmi trecu pe dinainte şi, vrând-nevrând, am aşteptat-o să plece. Între timp, mama şi căzătura aia smonchinită au reuşit să se strecoare înăuntru şi eu băteam zadarnic cu picioarele în uşa scorojită a căminului, care era încuiată. Aş fi trântit şi cu pumnii, dacă nu i-aş fi zdrelit şi năsădit în baie. Fără să prind de veste, am simţit că în spatele meu a apărut cineva. M-am întors fulgerător. Era un poliţist, cu o ţigară aprinsă în gură şi eu m-am apucat imediat să-i explic ce mi s-o întâmplat, gesticulând energic. Poliţistul forţă uşa şi o deschise şi eu m-am pornit în fugă după el pe scările îngălate ale căminului.

M-am apropiat de uşa de la baie şi am împins bara în baretă şi uşa s-a blocat. Acum chiar că nu mai avea cum să iasă afară, oricât ar fi vrut, decât dacă i-aş fi dat eu drumul, dar eu nu prea aveam de gând s-o las să iasă de acolo. Ea însă nu ştia nimic. Făcea pipi şi chicotea la mobil cu una dintre prietenele ei, căreia îi povestea despre mine şi istoriile mele de amor. Se bătea cu celularul în piept cum l-a pus ea pe fugă pe Radu. Râdea cu toată gura. Se distra copios. Săraca, nu ştia ce o aşteaptă. Am început să ţopăi de bucurie la gândul cum va încerca să deschidă uşa şi nu va putea şi cum mă va ruga plângând s-o las să iasă afară şi eu nu o voi lăsa, decât dacă o să accepte să-mi dea şi mie o pereche de chei şi o să primească să nu se mai amestece în viaţa mea. Abia aşteptam momentul ăsta, dar ea încă mai făcea pipi. Brusc, m-a pocnit în cap un alt gând. Acum ar fi momentul să merg şi să-l văd, pentru că ea acum nu ar mai avea cum să mă mai încurce să fac treaba asta. Mi-am pus paltonul pe mine şi m-am strecurat tiptiltiptil afară. Pe scări, am auzit-o izbind cu mâinile în uşă şi implorându-mă cu o voce gelatinoasă s-o scot din budă, dar eu nu m-am întors. În curte l-am sunat şi ne-am întâlnit pe Aleea Clasicilor. I-am povestit cum am fugit de acasă şi el ma îmbrăţişat. – Dar tu eşti udă leoarcă, mi-a spus, şi m-a tras după el. Hai să ajungem mai repede la mine. Pufăiam alături de el. Se porni şi ploaia. El desfăcu o umbrelă şi o ridică deasupra mea. – Cât poate să mai dureze circul ăsta? Se poartă cu mine ca şi cu un prizonier sau ca şi cu un copil mic. În oraş nu mă lasă singură. Mă însoţeşte peste tot. A venit cu mine până şi la o lansare de carte.

– Uită-te, i-a spus ea lui Radu, vine cu un poliţist după mine. Uită-te prin gaura cheii şi ai să-i vezi. O să-ţi spargă uşa, la fel ca şi data trecută şi o să te acuze că m-ai răpit. Nu vreau să te facă de băcănie în faţa vecinilor, i-a mai spus ea şi l-a îmbrăţişat. O să te caut eu peste vreo patru zile, i-a mai şoptit ea la ureche şi l-a îmbrăţişat cu putere. Cu o mână tremurândă a împins uşa şi a ieşit pe palier. În clipa când cele două femei, una foarte tânără şi una bătrână şi emaciată, au ieşit din clădirea mohorâtă şi au prins să despice curtea accidentată a căminului, peste care ploua cu doniţa, pe neprins de veste, cea tânără o apucă strâns de mână pe bătrâna aia înaltă, visătoare şi păstrămită şi o trase după ea spre un taxiu galben, care le aştepta, cu portierele vraişte, în capătul ogrăzii pustii.

r[zvan |upa sfârşit, pentru o seară, sfârşitul lumii energetice nu mai vine). Probabil aşa se explică 25-2=26. La o zi după ce Uniunea Scriitorilor s-a arătat dispusă să „clarifice situaţia scriitorului Paul Goma”, ca orice listă, lista lui Manolescu a fost o înşiruire de nume cu speranţa că poezia îşi va face treaba. Am fi crezut că este o listă a celor mai buni poeţi şi, ascultându-i pe toţi cei 26 la Ateneu, nu am nicio îndoială că era o variantă cât se poate de plauzibilă. Din păcate, însuşi autorul listei, Nicolae Manolescu, a ţinut să tulbure această impresie din moment ce a găsit că „atât în sală, cât şi în afara ei mai sunt poeţi la fel de buni”. Dar, aşa cum a procedat şi preşedintele USR, o să alegem explicaţia cea mai simplă< este lista poeţilor pe care criticul invitat să o al-

n fond, aceasta este singura certitudine pe care o lasă cea mai bună idee pe care Uniunea Scriitorilor a avut-o în legatură cu poezia. Există o listă, dar ce reprezintă ea nici măcar preşedintele USR, criticul literar cu acelaşi nume nu a găsit de cuviinţă să afirme. Ştim asa< este o listă de poeţi contemporani. Aceasta cuprinde 26 de poeţi în viaţă (cu toate că iniţial erau anunţaţi 25. Sigur că ar fi interesant de aflat cine a fost în plus, dar nu ştiu dacă este la fel de interesant de spus. Sau de elegant.) Printre paradoxurile poeziei, mai merită semnalat faptul că din lista iniţială de 25 de poeti anunţaţi au lipsit doi< Angela Marinescu şi Mircea Cărtărescu (sau cel puţin aşa ne spune Liviu Ioan Stoiciu, pentru care trebuie să ne bucurăm că în 37

Poesis interna\ional

artiCol PoleMiC

cătuiască îi consideră cei mai potriviţi pentru „a face auzite şi vocile poeţilor în cetate”.

decembrie 2011

treu, cu insolitul fel în care „se iubesc ouăle dintr-o omletă” al lui Adrian Alui Gheorghe, după sexul lui „Ion de la gară” care „părea cât o pisică” în poemul lui Nicolae Prelipceanu. Sigur că legături poţi să găseşti între mai toate lucrurile, mai ales că ultima parte a recitalului a fost introdusă de „Dumnezeul cu mulţi morţi pe conştiinţă” din poemul lui Aurel Pantea. Iar între „cavitatea bucală goală de conţinut” (sic!) şi realitatea „care s-a prostituat” în poemele lui Florin Iaru şi „când eram mic mă visam şi mai mic” al lui Ioan Es Pop parcă ar fi o variaţie de punct – contrapunct… Mergând înapoi înspre jumătatea serii, ar continua dificultatea în identificarea firului care duce de la „ziua în care morţii erau mai frumoşi decât cei vii” din poezia lui Varujan Vosganian, cu „yoghinii cu picioarele pe cer” de la Vasile Dan şi cu „gospodina care nu uită” la Robert Şerban. Pentru a încheia într-o „notă pozitivă”, oarecare legătură trebuie să fi fost între ieşirea impresionantă a „sufletelor de la second hand” anunţată în poemul citit de Nichita Danilov şi empatia stârnită anterior de cel care se autointitulează „băiatul rău”, Traian T Coşovei. Ca să nu se dezmintă, „băiatul rău” a fentat coregrafia care cerea figuraţie alături de ceilalţi cititori de până atunci, invocând ca scuză „internarea mamei la SMURD”. Nici măcar dacă era actor nu i-ar fi fost mai uşor. Până la urmă, cei 26 de autori ai Galei Poeziei Româneşti la ediţia întâi au fost< Ana Blandiana, Mihail Gălățanu, Teodor Dună, Ion Mureșan, Horia Gârbea, Liviu Ioan Stoiciu, Ioana Nicolae, Dinu Flămând, Nora Iuga, Leo Butnaru, Daniel Bănulescu, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Traian T. Coșovei, Nichita Danilov, Robert Șerban, Vasile Dan, Varujan Vosganian, Florin Iaru, Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Adrian Alui Gheorghe, Marta Petreu, Gabriel Chifu.

• Ce spune lista şi proba ultimă ca să fii pe ea Copertate de versurile din Nichita Stănescu (Elegia X) şi de cele ale lui Marin Sorescu (Prieteni şi Contabilitate), în interpretarea pertinentă a lui Ion Caramitru, lecturilor din această gală a poeziei nu le-a lipsit nimic. Au impresionat încă de la prestaţiile Anei Blandiana şi a lui Mihail Gălăţanu, au amuzat cu Emil Brumaru (chiar dacă în cazul lui Horia Gârbea cred că nu prea contează dacă se râde cu sau de poet) şi au trezit melancolii cu Ioana Nicolaie. Poate doar logica, dar se pare că nu sunt prea mulţi care să fie interesaţi de logică atunci când e vorba să urmărească un şir de lecturi. Şi totuşi, o logică a apărut din când în când în ordinea în care au urcat poeţii pe scenă. Cel puţin în primele două ore de lectură, la fiecare 2-3 poeţi chemaţi să citească, era chemat un autor care a debutat după 1990. Excepţie a făcut seria de final, ultimii 5 poeţi fiind cu toţii poeţi ajunşi la maturitate înainte de 1990. Sunt sigur că foarte mulţi dintre cei care scriu poezie sunt interesaţi să ştie ce trebuie să faci ca să fii pe o asemenea listă. Vestea bună este ca sunt mai multe posibilităţi. Dacă scrieţi bine, o funcţie în USR nu v-ar împiedica să fiţi pe listă. Chiar şi asa, dintre cei 26 de poeţi chemaţi pe scenă, numai 12 au avut sau au o funcţie la conducerea USR, astfel că selecţiei măcar nu i se poate reproşa cine ştie ce interese de gaşcă. Vestea proastă este că, odată ajuns pe scenă – aflăm de la acelaşi LIS –, nu o să mai auzi ce citesc ceilalţi şi Gala poeziei o să ţi se transforme într-o defilare de cefe. Ceea ce s-a întâmplat probabil şi pentru membrele cvartetului Anima, care după prima intervenţie muzicală au stat cu instrumentele în braţe pe scenă mult peste o oră până la următoarea piesă muzicală.

Pierre louÿs

Michael< Fredo, who are the girls? Fredo< That’s for you to find out.”

• Ce vor să spună poeţii?

Acordurile temei din filmul Naşul interpretate la final de cvartetul Anima l-au făcut pe Nicolae Manolescu să mulţumească pentru faptul că interpretele au amintit ce fel de muzică se cântă sub cupola Ateneului, iar publicul, devenit, pentru prima oară la un eveniment USR, mai important decât evenimentul în sine, a primit invitaţia să se uite pe pereţi după canonul culturii române de acum 100 de ani. Este important ca acest eveniment să continue, chiar şi cu exact aceiaşi poeţi invitaţi acum pe scenă, dar este greu de crezut că fără o minimă căutare a unor mize pe care să le prezinte cât de cât logic, Gala Poeziei Române va putea rezista.

Întrebarea cu care ne-a chinuit şcoala este, în cazul acesta, perfect rezonabilă. Dar, fiind vorba despre un spectacol, ai fi crezut că vor exista câteva linii care să ordoneze mesajele. Din păcate, este greu să găseşti ce are în comun „numai faţă de pagina mea vinovată” al Anei Blandiana cu „nu voi muri din cauza morţii mele” (Mihail Gălăţanu) ori cu „Tot mai viu sunt” al lui Teodor Dună, pentru a lega textele primilor trei poeţi chemaţi pe scenă. Sau „Peştele mai mare decât râul” (Gabriel Chifu) cu „Poarta înaltă a elementelor” şi „ochiul absenţei” din versurile citite de Marta Pe38

FEMEIA (1889-1891)

Ex libris, nequam scriptoris His libellus, o clitoris, Ad limen te mittat oris.

Într-ăst ex-libris, mă încumet Să sper că, Doamnă, v-am făcut, Adesea, clitorisul – umed, Chiar dacă nu ne-am cunoscut.

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

Când braţele-ţi se-nnodă de gâtul meu, calin.

Lâna de aur

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

More canino

Lebădă

Cu gându,-n seara asta, de-a-ţi face un copil, Am să-ţi pătrund prin spate şi lacom, printre cele Două buci mari, – în chipul, tu, al unei căţele, Stând sub obscenu-mi pântec de animal viril.

Subţire ca efebul din tagma sodomită Şi ca amanta unui dănţuitor pe sârmă De spelbă,-ntru dorinţă pluteşte fără cârmă Şi ţi se lasă-n braţe aproape adormită.

14 ianuarie 1891.

Oglinda, ce se face, pe zid, că nu ne vede, Răsfrânge-ne-va-n apa-i neruşinatul rut, Iar eu, curbat asupră-ţi, cât ceafa ţi-o sărut, Te voi străpunge,-asemeni lui Zevs – pe Ganymede.

E pare,-n tot ce face, ingenuă şi prudă. Cum poate să iubească? Ea nu mai e nubilă. Cu ochii-nchişi rămâne, pe pat, şi imobilă, Iar degetele,-aşideri, rămân, pe pielea-i crudă.

Ci ochii-mi mari văzut-au ce gura mea adoră: Un golf sau o lagună,-n ﬁori de auroră, O horbotă, pe valuri, din stropi de aur ﬁn,

Odoarea şalelor

Căci ﬁ-vei, în poﬁda multului păr bălai, Iluzia unui chipeş efeb, pe care ai Să-l împulezi, făcându-l, pentru întâia oară,

Ea are violete-n priviri, iar ochii i-s În cearcăne de umbră. Îşi dăruie, ca-n vis, Făptura infantilă de fată – stricăciunii

Fulg vag uitat de mâna cea sacru-eteree Ce-a plăsmuit din spumă şi soarele aﬁn Superbul trup şi carnea ta albă, Cytheree!

Atunci când stai cu faţa în jos, iar ochii-i ţii În perne,-ţi resﬁr coama de vrăjitoare, – care Învăluie, cum codrii funebri-orice cărare, Un trup din carnea unei prea-joase seminţii.

Să i se-anime rectul, lărgit ca un vagin; Maleﬁci, ochii-ţi ﬁ-vor ai unui androgin Când ai să te dezlănţui cu furii de fecioară.

Dedate –, când amanta-i virilă,-ntre picioare I se afundă,-n carnea-i ca a unei fecioare De fadă, minus gustul trist al amărăciunii.

4 februarie 1891.

6-8 noiembrie 1890.

Încălecatul

Rugăciune

E-mbrăţişarea aspră a două furci din ﬁer Carnal, întrepătrunse-ntru Diavolul, şi puse Cu capul în direcţii diametral opuse, – Un cuplu drept ca limba de clopot altier.

O, Sfântă preaiubită, O, doamnă şi stăpână, Tu, Stea a dimineţii, tu, Stea a mării, tu Fii încă adorată, ca-n ziua-n care nu Uit cum ţi-am mângâiat-o dintâi fetia, – până,

6 februarie 1891.

Un foarfece de gambe furioase ce apucă Şi taie un genunche sau strânge-n dinţi un sân Iar tălpile se-ncurcă în plete ca-ntr-un fân, Mai astupând o gură, mai dând peste o bucă;

Văzându-te-aşa albă,-ntr-o seară, când, de mult Dormeai, mi-am zis că, faţă de tine,-o-njurătură E dragostea şi cată a te slăvi cu-o gură De-a pururi sărutândă, ca-ntr-un preasacru cult.

Să nu te miri că, iată, preapudica mea mână Să-ţi ia în palmă fructul de piersică amână, – Căci mă sﬁiesc, vrând numai să-l venerez şi-ador,

Încrucişarea gambelor

În timp ce mitra-i plină de spume şi urdori, Iar degetele-au febră şi cefele-,n sudori, Se bucură să-ntârzie pe câteo rece pulpă,

Altarul ﬁ’ndu-i Patul, – eu arde-voi, pe fardul Şi roşul tău de buze, ca, în basilici, nardul, În cinstea unor Sﬁnte, Vicioasa mea! Iar când

Iar gura-mi, afundată-ntre coapse, să-ţi dezmierde Cu limba Venusbergul, ca pe un sfânt odor, Cum, muribund, sărută Tannhäuser ramul verde.

Între picioare, între erectele-mi picioare, Ca-n menghina, sub pântec, a unui dublu-organ Viril, se vâră coapsa-ţi în rut, – şi-acest arcan O face,-asemeni unei prealacome fecioare,

Fecioarele-şi storc, una, vulvara sugativă-n Vaginul celeialte, de scurgeri şi salivă, Iar chinul unor sexe-n frecare le disculpă.

Dormind şi mângâindu-ţi, gol, carnea ce mă-ncântă, Ruga-mă-voi, în umbra-ţi, cu un acelaşi gând Cu care-o bizantină, la o icoană sfântă.

Tot astfel când, departe de pat, lavanda cărui’ În nostalgia unui amor nocturn, mi-o dărui, Mă-nlănţuie balsamul braţelor tale, – iar

Când degetele mele în caierele-ţi clare Şi blonde, se-nﬁoară ca-ntr-un electric spasm, Mă cred uriaşul unui leat vechi sau, poate, basm, Frângând cu mâna goală păduri cuaternare.

De cum în amintirea-mi ţi se întoarce iar Mireasma,-ntr-un străfulger, văd ca prin vagi lucarne De vis, alene-ntinsă, întreaga-ţi albă carne.

Când limba-mi ţi le-nnoadă între-ncleştaţii dinţi, O altă nostalgie mă bântuie-n narine: Sorb, parcă,-ntreaga boare a algelor marine Şi, verzi, varecii-i mestec sub stâncile ﬁerbinţi.

26 martie 1890.

Sub şalele din care Satan îşi face şa, Acolo unde şira spinării se înfundă, Îmi vâr, sătul de-o viaţă de-amar, cu furibundă, Feroce poă faţa, ţinându-mi-o aşa.

Muntele Venerei

Oh! ce duhori de cărnuri în rutul convulsiv Al lor, cloceşte-n crovul cel doldora de spermă, Asupra cărui’ gura-mi se încleştează fermă,

În josul unui pântec obscen, pur ca o frunte De prunc, se-nalţă,-n lâna-i aşijderi unui nimb Roşiatic, şi străluce, dacă privirea-mi plimb Asupra lui, alboarea venericului munte.

Şi-mi frec de pielea-ţi udă obrazul meu lasciv Ce-adulmecă acreala-ţi lombară, ca un puer Impùber, şi răsuﬂă cu gâfâieli şi şuier.

Îl mângâi cu timidul meu deget inelar, Dulceaţa cărnii sale aduce a pleoape Lăsate; gându-l spală ca nişte limpezi ape Şi,-n inimă, sﬁnţeşte ce ochiul vede clar.

25 martie 1890. S-asude, să se-nece, să se aprindă, oh, Ca eu să-i simt orgasmul cel alui meu asemeni, Căci iată-ne de-o seamă şi-un sânge, ca doi gemeni Ce ardem, pradă gurii aceluiaşi moloh.

Odoarea braţelor

4 februarie 1891.

Şi, pe când coapsa-ţi creşte, eu mă gândesc la apţii Să-şi verse în acelaşi timp icrele şi lapţii, Iar gambele-mi te muşcă de dindărăt, deasupra

Între-ale tale braţe ce mi le ţii pe umeri, Miresme simt, pe care nu-i greu să le enumeri, Arome-atât de blonde, parfumuri ca un duh… Eﬂuvii de naramză ce stăruie-n văzduh!

În transpunerea lui Şerban Foarţă

Mea stând şi, ca-ntre buze, rotula ţi-o masturbă Şi-ntreg piciorul palid, – înnebunind de stupra Cât timp al meu nu scuipă ca dura sculă curbă.

Sudoarea-ţi ce emană de-acolo unde cotul Se-ndoaie, cu nectarul se-aseamănă,-ntru totul, Al albelor potire-ale unui dublu crin,

4 februarie 1891 40

decembrie 2011

Poetry

Poesis interna\ional

Everything is just ﬁne as long as you’ve got someone to clear the tables for you Everything is just charming and sweet and like powder applied to the nose When her nose does not shine through the powder in question My wallet does not double as your wallet All the same we could still share a moment of joy And when my leg brushes against yours under the table It will be like my tongue caressing your brains A peculiar sound born out of their union

Daniel B[nulescu

I used to be miserable and you rubbed baking soda into my misery Pissed was I and ill-fated and pissed And all set on just doing myself in And you gave me an enema Blood earns you nothing at all Getting up every morning at ﬁve and going to work is what earns you all things Wrestling with me in a cubicle is what earns you all things Above e Kivu Brothers’ Restaurant as I’m crooning to you< “O if only I had a harmonica If only you were part of a harmonica and you were my harmonica I would go in for playing harmonica hand over ﬁst Go away someplace quiet I would and play my harmonica there” And now you are coming to me and confessing you’ve run out of dosh How come you have run out of dosh? Is this then a reason for you to cease showing respect? Have you ever known someone to live from their loving alone? I am the only one who’s ever done such a thing e only one who’s been waiting for you Erect and unshaven and angry And heavily vascularized

As of tomorrow we’re going all the way back to the tree and meeting up there I have lived a short life No time to fulfil all the good I had promised mankind Put my feet up on the table in front – yes Put my feet up with a bang on the table in front – yes Offend and run wild and then start all over again – yes yes yes I’ve been messing up things on a regular basis No sooner had I found a good chance to mess up than I’d mess it all up No sooner had the opportunity to get off scot-free presented itself than I’d miss it My madness did come within reach of God’s very temple – I would have gladly made myself a harmonica Out of all the vaginas of the women I’d ever been with Yet dirty I’m not “O if only I had a harmonica If only the rain had sufficed and I had my harmonica I’d be just sitting down on my bum playing it I’d perch on the kerb and play my harmonica”

One day I will make it to the restaurant next door I will sit up plant myself on my knees and make it somehow to the restaurant next door Your maniac lips will be scooping all the contents out of me I’ll be dancing my way to your liver penetrate all the way to your gall bladder A vast peace-dance I’ll make out of you Sqeezing your frame from within holding you tightly and singing< “If only I had a harmonica O If you were but a tiny harmonica and you were my harmonica I’d be mad keen on playing the harmonica I’d be playing my harmonica to distraction I would”

Please be good I’m just going to kiss you a little then kill you and go I’m talking to this woman on the phone As I’m smoking She responds in a vulgar and alien tone I consider the prospect of just dropping by And wringing her neck I’m not doing it though And her lip is abiding with me still alive on my ﬂesh

Poesis interna\ional

Poetry

I ﬂy in a rage and we yell at each other She’s like a matchbox scraped bare So bare I can’t strike any match any more upon it

decembrie 2011

Poetry

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Daniel

All night long she’s been sweating and weeping but she’s finally got the idea All night long she’s been fretting and weeping but she’s finally worked up a sweat I fly in a rage and we yell at each other She’s like a matchbox scraped bare by match- aer match- aer matchstick So bare I can’t manage to strike any match any more upon it I sit up shout out something and we yell at each other I slam my fist into the mug of a radio set also abiding with me Why don’t I just drop by And wring her neck I could only compare her to a glove made of flesh In which God caught me one day And squashed me flat agaist a wall

An evening a night and a morning of wrestling with you Having put you aside for a spell To attend to the business pertaining to the quota of blows daily given and taken Blows involving the ﬁst and the bludgeon that is As I suddenly cast a glance sideways there you are weighed down with the sum of your buttons unbuttoned With the sum of your legs clinging together in prayer for me Or whenever I put on a white wedding shirt Or whenever I put on a shirt like a sheet meant for nuptials Which me and the one ﬁrst to make use of the blade will be marking with a pathetic quota of our bloodstais I suddenly cast a glance sideways And there you are weighed down with the sum of your prayers With the sum of your legs clinging together in prayer for me

And what else can you give and when and to whom A lace-weaving damsel perhaps A parachutress A day of keener edge than any razor For you to get through in the briefest of times Just one sweep of the scythe And the beer-laden tables around will all fall to their knees And pray without ceasing One mystery alone beer mugs spilling their contents A minuscule people or a gaggle of blondes Marching down to your heel in a catering fever And next I will join them and stroll through the city Each one with a litre of hot broth secure in his belly Steaming the shopwindows in preparation For those bound to come in our wake And write down the sentence upon them At such a time I’ll sit down and I’ll wait on a stone A little old lady will approach me and say< “Your women, my son, are the ﬁngers of God ree of them have already caressed you one is still to caress you But O soon enough His thumb will arrive on the scene”

translated from Romanian by Florin Bican

And yet I persist in not hearing your voice Guts sorted out and stuffed anyhow in my breast pocket for the sake of decorum I still make a detour to check out this joint I am singing at length and treating my glasses to the fullness of beer and of wine they’ve been only expecting of me Talking at length and lacing my discourse with exactly the words you would use to continue your prayer Were your legs no longer clinging together so tightly were I but to hear you I am biding my time till you’ve fallen asleep I am biding my time till the din in my head has calmed down a little As I wipe off my fingers thought aer thought on the walls of each room I’ll be soon free from sweat Step aer step I’ll be making for home all the same I’m still biding my time till you’ve fallen asleep As it is I can’t spy any tram but I know for a fact at if you continue to pray with appropriate fervour is very morning God will show His mercy and suffer me to overshadow you

Poezie

decembrie 2011

Poesis interna\ional

acela va gândi< ha! încă unul care aruncă în jur cu peşti pentru că e mic, singur, părăsit, crud şi descreierat!

Gerhard falkner

Poem secerat

Dincolo de cuvinte Trebuie că am gustat din sfere trebuie să ﬁ fost amare sau rele aveau caverne în care răsunau vaiete se rostogoleau întunecat prin măduvă şi oase am coborât de pe zile mi se învârteau toate aşa că ameţisem cavernele priveau în gol ca uitarea oarbă am tras în zadar cu urechea

cine sunt eu sau întreabă, de când a plecat el, a rămas în fapt neconsolată natura timpurie, şi s-a dus de la noi toată pacea, o scânteie de aer, a replicat el cui îi dă ascultare, chiar şi primăvara, legat nimic mai rău, dacă asta ne îngrozea, de atunci

Zeii la Aldi

Tânjeam, respiraţie oarbă, ca de speranţă cea mai pasionată imagine din asta se va naşte, traiectorii complet diferite, atât de intricate în vară cel ce cândva, acela nu mai are tihnă, însă aspectul ăsta trece în ceea ce vine, în cuvânt, în nervul mai uşor

An după an, dacă-mi aduc bine aminte, alcătuiam puţin înainte de apus acel tip de înamoraţi până deasupra păsărilor ne ţâşneau gândurile, săgeţi scăpărând, iar degetul urma conturul coapsei ca nişte huskie pe zăpadă pretenţiile noastre erau săpate în piatră (amândoi totul!) şi-ntr-adevăr până să ajungem pe planeta Tuisto când se lumina ascultam Moartea din iubire a Isoldei (Margaret Price în Isolda) apoi intram cu nimic altceva decât aer între urechi în desfăşurarea zilei casele străluceau pline chiar şi la Aldi stăteau zeii la coadă

Peşte

Diviziunea

cine mă vede cum arunc peştii în jur cu ce puternice plescăitoare mişcări ei muşcă aerul cine vede cum peştii ăştia întreaga imediateţe şi-o oferă în zbor cum branhiile par că se luptă cu ceva gigantic precum cuvintele

pe cine crezi c-am văzut ieri? pe mine! da dar nu eram singur cine crezi că era cu mine? acelaşi! nici cu un cap mai înalt decât mine nici cu o zi mai bătrân nici cu o iotă diferit şi de ce crezi că-ţi povestesc asta? pentru că trecea o falie prin el o falie ca prin germania falia acelei idei care însoţeşte tot ce e divizat.

Germană frântă uluit, o ascultasem, era de ajuns aproape un răspuns, dinspre cele fără sfârşit, condus grijuliu astea sunt vremuri oriunde te uiţi, vorbeşte însă cum destinul se aruncă peste sine, vine aici se desparte, clipa îmbrăţişată, de sine pe dinăuntru Strat de auz

traducere din limba germană de Radu Vancu 46

CroniC{

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Copilăria ca armă

eea ce frapează imediat, după o lectură cap-coadă a noului volum de poezie (O sută cincizeci de mii la peluze, casa de pariuri literare, 2011), cel de-al doilea, semnat Diana Iepure - senzaţia persistând - este verva evocativă, dincolo de orice alte implicaţii, fie ele politice (mai rar, chiar dacă în fundal se conturează destul de limpede o Basarabie sovietică) sau profund umane (cele mai multe portrete evocate fiind cele ale unor oameni dragi, dispăruţi în nefiinţă). Cumva, Diana pare să fi rămas captivă în sentimentul care o încerca altădată pe fetiţa martoră a şirului nesfârşit de nunţi şi de înmormântări, rituri esenţiale care jalonează viaţa satului, în timp ce contabiliza cu inocenţă şi, desigur, maxim interes, diferenţele specifice, aceeaşi fetiţă care îşi îngroapă păpuşa într-un poem, cu tot tam-támul de cuviinţă, numai pentru a o dezgropa cu nonşalanţă un pic mai târziu< „mi-am înmormântat păpuşa / sub o viţă-de-vie / i-am fost mamă / bocitoare / gropar / am dat de pomană copiilor din mahala / rochii şi fundiţe / am mâncat la praznic / boabe răscoapte de poamă rozachie / apoi / am plâns toată noaptea / a doua zi am dezgropat păpuşa / şi mi-am cerut pomana înapoi“ (rozeta), istoria regăsindu-se şi într-una din prozele scurte, Înmormântarea rozetei, din cuprinsul antologiei Noua poezie basarabeană (Editura Institutului Cultural Român, 2009). Exploatată destul de febril, aproape până la saţietate în ultimii ani, copilăria ca temă centrală într-un volum de poezie părea, până la Diana, să-şi fi rezervat prea puţine şanse de a mai suscita interes în viitorul apropiat. Departe însă de reapelarea multiplelor traume asezonate primelor vârste cu care ne-a obişnuit o bună parte din poezia (în special feminină) a ultimei decade, Diana tratează aproape de sus, şi în egală măsură, moartea şi drama vieţii, prin prisma copilăriei ei transgresată când de o melancolie accentuată uneori până la irelevanţă (pentru ceilalţi, evident), când, e adevărat că mai rar, de un extaz pur. Chiar dacă perspectiva e una pretins naivă, fragilitatea condiţiei umane, efemeritatea vieţii pe pământ, sunt surprinse aproape

aoife Mannix Cristina ispas

brutal, ambalate într-o veselie trucată, amară, poemele rămânând dinamice, energice, ritmate, indiferent sau chiar în ciuda conţinutului, inclusiv poemele dedicate morţii curgând tumultuos, asemenea vieţii, ceea ce conferă ansamblului în acelaşi timp un aspect uşor burlesc, dar şi o binevenită prospeţime. Cu alte cuvinte, în ciuda evidenţei, Diana nu îngroapă pe nimeni, ci dimpotrivă, reînvie, mistificând, o lume întreagă, populată cu fel de fel de personaje, care mai de care mai fabuloase, în jurul cărora se ţese un univers debordând de vitalitate, volumul ei sudânduse la final aproape ca o bună bucată de proză scrisă în genul realismului magic. Într-un fel, se poate spune că inocenţa cu care copilăria întâmpină marile dezastre este folosită aici ca o armă împotriva suferinţei, care altfel desigur că ar răbufni. Dacă nucleul tare al volumului Dianei Iepure îl constituie poeziile în care se evocă portretele apropiaţiilor sau ale familiei (mâca dochiţa, naşa gaşiţa etc.) sau ale cine ştie cărui personaj din viaţa comunităţii (borea trompetistul, colea omul), de obicei surprinse în umbra morţii, sau chiar autoportretul (din încercase cândva o ţigare cu filtru) sau unele momente ori scene celebre (ca în verhovina sau baia), cu o jumătate de nivel mai jos se află acele poeme care exploatează evenimente de dată mai recentă, cum sunt majoritatea celor din ciclul tobogan, deşi există şi aici poeme excelente, precum balcon sau fundeni. Un poem dintre cele foarte bune, care merită să fie citat în întregime, este gardul< „de la război / tata a adus în rucsac o rachetă verde / şi a lansat-o noaptea / de pe balcon / cerul s-a luminat / şi-am văzut atunci iampolea şi pădurea mălăciuni / şi florile de liliac / albe pe gardul de sârmă / ca nişte bandaje proaspete / sub foc de artificii / iam văzut ca în film / pe mama şi pe tata / îmbodoliţi / învârtind maşina de făcut sârmă / scoteau aburi pe gură şi suflau în mănuşi / era frig / şi n-aveam bani / şi ei ştiau că nu e bine să rămână casa noastră / fără gard“, în timp ce un poem precum ca pe pieptul lui tata e mai puţin reuşit, Diana cedând aici unui simplu impuls duios, unei simple amintiri

preţioase. Bineînţeles însă că şi astfel de poeme îşi au rolul lor în economia ansamblului, punctând ici şi colo câte un moment de respiro. Un alt poem foarte bun, şi pe care de asemenea îl voi cita în întregime, este buncărul< „stăm în buncăr pe stadion / aşteptăm să cadă bomba atomică / afară plouă // olica aprinde lanterna / o îndreaptă spre mine / dacă moare brejnev o să fie război // după / o să mergem la ea / să mâncăm agude / şi să vorbim despre băieţi“. În pofida destul de numeroaselor trimiteri care implică rusificarea (apar multe nume ruseşti, iar aici liderul sovietic Brejnev însuşi), nu se poate spune că tema comunismului are întâietate în poezia Dianei Iepure, prevalenţa în discursul ei a ceea ce este personal, intim, nepolitic, fiind cât se poate de vădită. Şi nici setting-ul, un sat din Basarabia, până nu demult receptat ca exotic, insolit, nu mai pare deloc aşa, după ce a fost deja uzitat de Ruslan Carţa (deşi nu ştiu prea bine dacă poemele la care mă refer au mai fost publicate şi în altă parte decât pe www.clubliterar.ro, ştiu sigur că ele le sunt cunoscute multora), de Claudiu Komartin (cel din poemele cu tătuca ) sau de Dmitri Miticov (pseudonim al lui Robert Mândroiu), ultimii doi improvizând însă, de altfel nu cu mai puţin succes, o biografie pe care Diana Iepure a avut-o, ca să zic aşa, de-a gata. N-are sens să menţionez aici şi alţi autori basarabeni de foarte bună reputaţie, cum ar fi de exemplu fraţii Mihai şi Alexandru Vakulovski, care scriu şi ei o poezie (auto)biografică, din cauza tematicii lor mult „emancipate“. Toate acestea nu sunt însă altceva decât simple prejudecăţi, dovedindu-se încă o dată că, atunci când poezia este de bună calitate, nu mai contează cât de mult, puţin sau deloc, în vogă sunt atuurile pe care se pariază. În concluzie, poate că volumul Dianei Iepure nu rupe neapărat gura târgului, nefiind nici nemaipomenit de inovativ tematic şi nici nemaipomenit de tehnic, dar e scris bine, e autentic şi mai ales eficient în ceea ce-şi propune, astfel încât n-ar fi rău să ne aducem aminte şi cu această ocazie că nu întotdeauna marfa care rupe gura târgului este şi cea care care trece cu brio testul calităţii.

Scriitoarea de origine irlandeză Aoife Mannix este autoarea mai multor volume de poezie< The Trick of Foreign Words (2002)> The Elephant in the Corner (2005)> Growing Up An Alien (2007) şi Turn The Clocks Upside Down (2008), şi a unui roman, Heritage of Secrets (2008). A primit mai multe premii şi a fost scriitor în rezidenţă la Royal Shakespeare Company şi The Poetry School. A susţinut lecturi şi a participat la festivaluri internaţionale în India, China, Turcia, Nigeria, Taiwan, Thailanda, Norvegia, Austria. 49

Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

The Memory of Water

Memoria apei

Light

Lumină

ey’re throwing bricks in Belfast, hijacking a bus to break police lines, gun shots, stabbings, the old tricks.

În Belfast, ei lovesc cu cărămizi, fură un autobuz ca să rupă cordoanele de poliție, focuri de armă, lovituri de cuțit, toate vechile scamatorii.

Elefanții aceia, mici și nerușinați, mult mai grei decât te-ai ﬁ așteptat. Cântăresc cât taina opiumului, cât obișnuința de a uita.

Men in Orange beating the same drum, boys in green drunk with an anger painted before they were born.

Bărbați în portocaliu urmând aceeași partitură, băieți în verde îmbătați de aceeași furie însăilată înainte de a se ﬁ născut.

ose elephants, small and brass, so much heavier than you’d expect. ey weigh the secret of opium, the addiction to forgetting.

How easily we slip back to the places we thought we’d le behind, the battles the river refuses to forget.

Cât de ușor se alunecă înapoi în locurile pe care le-am crezut rămase în urmă, luptele râul refuză să uite.

Like the stones in your pocket when you wade out into the water. Coldness ﬁlling your lungs as you come back to the same place to die.

Ca pietrele din buzunar când te pierzi în apă. Frigul umplându-ți plămânii când te întorci să mori în același loc.

ey say water remembers no matter how diluted, a drop of blood dissolving in a glass of whisky.

Se spune că apa ține minte, oricât de diluat, un strop de sânge amestecat într-un pahar de whisky.

You stand in the doorway on the edge of a room where you once watched the love of your life take a ﬁnal breath.

Stai în dreptul ușii la intrarea într-o cameră unde odată ai văzut iubirea vieții tale dându-și ultima răsuﬂare.

All of us being the same colour inside, red and raw as a wound reopened.

Cu toții de aceeași culoare pe dinăuntru, roșii și umezi ca o rană deschisă din nou.

You prefer not to read maps, their names are not your names. ey do not mark the forest from the trees, that one morning when you carved your initials.

Preferi să nu citești hărți, numele lor nu sunt numele tale. Nu fac nicio diferență între pădure și arbori, acea dimineață în care ți-ai scrijelit inițialele.

Railway Children

Copiii drumului de fier

We picked blackberries as the trains rattled past. e juice staining our ﬁngers blue black as we reached in amongst the thorns, plucking them from the brambles till the bucket was nearly full. Our hands stiﬀ claws covered in scratches that promised jars of jam and hot slices of home made pie. We worked up and down that patch of wasteland near the tracks, wild with hunger, bird song, and the whistle of journeys we had yet to take.

Am cules mure în timp ce în depărtare huruitul trenurilor se stingea. Degetele ni se mânjeau negru-vânăt de zeamă când încercam să ajungem fructele printre spini și să le desprindem de pe mărăcini până când găleata era aproape plină. Mâinile noastre ca niște gheare puternice acoperite cu zgârieturi care ne promiteau borcane de gem și felii ﬁerbinți de plăcintă făcută în casă. Ne-am căznit în sus și-n jos pe peticul acela de pământ pustiit aproape de cărări, nebuni de foame, de cântecul păsărilor și de șuieratul drumurilor pe care încă nu le făcuserăm.

Your dreams are ivory, full of wild creatures walking in circles. You wake before dawn as the birds whisper that they remember everything.

Visele tale sunt ivorii, pline de creaturi sălbatice mișcându-se în cerc. Te trezești înainte de răsărit ca păsările murmuri că ele-și amintesc totul.

Singing

Cântând

Perspective

Perspectivă

If the universe began as a grain of sand that big banged into billions and billions of stars blazing with helium till the ash of iron refused to give up more but sucked us into a supernova swirling with the basic chemicals of life till we exploded into clouds of gas that sweep across the heavens in great storms of solar systems and the little piece of rock we call Earth rolls around a middle aged sun which simmers at temperatures beyond endurance, then is the kiss you gave me under the window that ﬁrst night expanding faster than the speed of light? If ninety six percent of space is made of stuﬀ we don’t understand, the invisible dark matter, dark energy of so much emptiness, then what else is holding the galaxies together but the touch of your lips against mine in that second when time began?

Dacă universul s-a născut dintr-un sâmbure de nisip care s-aspart în bilioane și bilioane de stele care și-au ars heliul până când cenușa de ﬁer n-a putut să dea mai mult dar ne-a absorbit într-o supernovă răsucită din substanțele chimice esențiale pentru viață până când am explodat în nori de gaz care au măturat de-a lungul și de-a latul paradisurile cu teribilele furtuni din sistemul solar iar bucățica de piatră căreia-i spunem Pământ se rotește în jurul unui soare de vârstă mijlocie care clocotește la temperaturi dincolo de suportabil, atunci sărutul pe care mi l-ai dat sub fereastră în prima noapte își continuă oare expansiunea mai repede ca viteza luminii? Dacă nouăzeci și șase de procente din spațiu e făcut din lucruri pe care nu le înțelegem, din materia neagră pe care nu o vedem, din energia neagră a unui atât de mare vid, atunci ce altceva ține la un loc galaxiile dar atingerea buzelor tale de ale mele în secunda aceea când timpul a renăscut?

I remember you by the window looking out at the pear tree. e path cracked and sore, scattered with white blossom, splotches of wild grass. An old tyre tied from a blue rope, my brother sailing through the air. e ginger kitten rescued from amongst the gooseberries that grew along the stone wall. You said there was a song, “a dog named Jake and a cat named Kalamazoo.” I wasn’t sure I believed you, then yesterday they played it on the radio. I knew it instantly. It’s taken me nearly thirty years to realise you were telling the truth. You always knew how to name things, even death, that tune that keeps on playing in the background.

Mi te-amintesc lângă fereastră uitându-te înspre păr. Cărarea crăpată și anevoioasă, înspicată cu ﬂori albe, cu pete de buruieniș. Un cauciuc vechi legat la capătul unei frânghii albastre, fratele meu înotând prin aer. Pisicuța maroniu-roșcat pe care am salvat-o dintre tufele de agrișe care crescuseră de-a lungul zidului de piatră. Spuneai că știi un cântec, „un câine pe care-l chema Jake și o pisică pe care-o chema Kalamazoo”. Nu știu sigur dacă te-am crezut, așa că ieri l-au dat la radio. L-am recunoscut deîndată. Mi-au trebuit aproape treizeci de ani să-mi dau seama că spuneai adevărul. Întotdeauna ai știut să spui lucrurilor pe nume, chiar morții, muzica aceea care continuă să cânte din spatele cortinei.

We Are Here

Suntem aici

is moment of standing on a bridge staring out at a city bathed in blue holds us gentle as a wish for happiness. Even the stones are instruments as we run to play musical chairs. ere are ﬁve pianos ﬂoating at the same time.

Clipa aceasta în care stăm pe pod și ne uităm ﬁx la un oraș scăldat în albastru ne cuprinde tandru ca o promisiune de fericire. Chiar și pietrele pot ﬁ instrumente când ardem de nerăbdare să jucăm scaunele muzicale. Patru piane plutesc în același timp.

Poesis interna\ional

Poetry

decembrie 2011

e walls of water fall between us. I tell you how the doctor’s voice took away any hope of going home and how we sat there, clinical and broken hearted. It’s true that grief has a way of stabbing you in the back.

Pereții de apă cad între noi. Îți spun cum glasul doctorului nu ne-a lăsat nicio urmă de speranță pentru externare și cum am stat acolo, aseptici și devastați. E-adevărat că suferința găsește mereu o cale să te înjunghie pe la spate.

But now I look out over the river, the water is ﬂowing through my hands, as if I had always belonged here, my arm through yours. e black angels ﬁll the sky, we watch the past becoming the future, day slowing sliding into night. ere are violins of shooting stars, the rain has never been so sweet, and I think please, please let it be like this, always and forever.

Dar acum privesc pe deasupra râului, apa îmi curge prin palme, ca și cum dintotdeauna aș ﬁ fost de-a locului, brațele mele înlănțuite cu ale voastre. Îngerii negri ticsesc cerul, vedem cum trecutul se face viitor, cum ziua alunecă încet în noapte. Stelele căzătoare au viori, ploaia niciodată n-a mângâiat atât, și-mi trece prin cap te rog, te rog, lasă totul așa, pentru totdeauna.

Taste

Gust

I sleep on my hands because I’m allergic to death. You tell me I shouldn’t have said that but there is music that could make me believe in God. Or at least walking through the park with the leaves spinning red orchestras as the skin is peeled oﬀ the world and I am the tiger bride. Your kisses so as sandpaper, rough as your Jedi smile. You are my light sabre, the future I was promised. You predict my dreams and if I wake in the small hours, it’s only to watch you sleeping.

Dorm pe palme ﬁindcă sunt alergică la moarte. Îmi spui că n-ar trebui să zic asta dar numai muzica m-ar mai face să cred în Dumnezeu. Sau cel puțin o plimbare prin parcul cu frunzele într-un roșu vârtej de orchestre pe când pielea se desprinde de lume iar eu sunt soața tigrului. Săruturile tale moi ca de șmirghel, aspre ca zâmbetul lui Jedi. Tu ești sabia mea de lumină, viitorul care mi-a fost promis. Îmi profețești visele și dacă mă trezesc la ore mici o fac numai ca să te privesc dormind.

Maybe there are places you go sometimes that are too dark for me to follow. Still I’ve been to the hinterlands of grief and some of that frost will always stay with me. ere are black holes in my nights, inversions of gravity. When you turn away from me, I am cut open by the spaces between us. It’s not the misunderstandings that undo me, it’s my phobia of you leaving.

Poate că locurile în care mergi uneori sunt prea întunecate pentru mine. Cu toate astea am fost pe culmile amărăciunii și ceva din gheața aceea o să mă însoțească pentru totdeauna. În nopțile mele sunt găuri negre, inversiuni de gravitație. Când pleci de lângă mine distanța dintre noi mă înjunghie. Nu-i o simplă neînțelegere ceea ce mă întoarce pe dos, e fobia mea în care tu părăsești.

I don’t know all those songs you used to sing or the promises that were made, but aer all love isn’t about saying goodbye. It’s not okay to leave gaps in the moment, to come and go with the seasons. If you tell me where I can ﬁnd you, I will be there even in the quietest of times. e loneliness you feel is only what I have sewn under my own skin. A new kind of rhythm, as if we could never be naked enough.

Nu știu toate cântecele pe care obișnuiai să le cânți ori promisiunile care-au fost făcute, dar, până la urmă, dragostea nu-i o poveste despre a-ți lua rămas-bun. Nu e în regulă să lași goluri în clipă, să vii și să pleci odată cu anotimpurile. Dacă îmi zici unde te pot găsi, o să ﬁu acolo chiar și-n cele mai liniștite vremuri. Singurătatea pe care o simți este doar ce mi-am cusut sub piele. Un nou ritm, ca și cum niciodată n-am putea ﬁ destul de goi.

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

The Agreement

Învoiala

Me and my brother had a deal with the old ladies next door. Eggs laid by their chickens on our side of the wall we could keep, eggs laid on their side we’d put in a small bowl and hand over to them. We spent hours searching in secret crevices amongst the gooseberry brambles.

Eu cu fratele meu aveam o învoială cu bătrânele de lângă noi. Ouăle pe care găinile lor le făceau pe partea noastră de zid le puteam ține noi, ouăle făcute pe partea lor le puneam într-un castronaș și li le dam. Răscoleam ore întregi prin spărturi ascunse între mărăcinii de agrișe.

Once one of the chickens got into our kitchen. Miss Fleming in her blue housecoat tried to grab it while apologising over and over again to my mother. But the creature escaped up the stairs with Miss Fleming chasing aer it. My brother was in the garden laughing. No one could understand how the chicken got in but I looked at my brother and I knew it was him.

Una dintre găini ne-a intrat odată în bucătărie. Domnișoara Fleming în capotul ei albastru încerca s-o prindă, tot scuzându-se față de mama. Dar pasărea a scăpat pe scări, și domnișoara Fleming după ea. Fratele meu stătea în grădină râzând. Nimeni nu putea pricepe cum a ajuns găina înăuntru, dar eu i-am aruncat o privire fratele meu și am știut că el a făcut-o.

Years later the Flemings got broken into and a man with a knife tied them up. ey’d long since got rid of the chickens because they couldn’t mind them any more and we’d got too old for egg collecting. e last time I saw Miss Fleming she was struggling to open her front gate. It took her a moment to recognise me I’d gotten so grown up and tall. I wanted to tell her I was sorry about the chickens and the eggs and my brother and how we’d broken our side of the bargain by not being children any more.

Câțiva ani mai târziu familia Fleming a fost jefuită, iar un bărbat care avea un cuțit i-a legat. Nu mai aveau găini demult, ﬁindcă nu mai puteau să le poarte de grijă, iar noi eram prea mari pentru adunatul de ouă. Ultima dată când am văzut-o pe domnișoara Fleming se chinuia să deschidă poarta din față. I-a luat ceva vreme să mă recunoască, mă făcusem așa mare și înaltă. Am vrut să-i spun că-mi pare rău pentru găini și pentru ouă și pentru fratele meu și pentru cum am stricat partea noastră de înțelegere nemairămânând copii.

The Veteran

Veteranul

At 104, he still can’t stand the taste of chocolate, never touches the stuﬀ. It’s what they gave them for a burst of energy before sending them over the top. ey were starving you see. ey used to eat rats, there’s a taste you don’t forget, but the chocolate was worse. Its dark bitterness crumbling in his mouth like earth, like death itself.

La 104 ani, încă nu suportă gustul de ciocolată, niciodată nu pune gura pe așa ceva. Asta li se dădea să aibă o explozie de energie înainte să ﬁe trimiși în linia întâi. Mureau de foame, clar. Obișnuiau să mănânce șobolani, ăsta e un gust care nu-ți iese din minte, dar ciocolata era și mai rea de atât. Amăreala ei neagră scurgându-i-se în gură ca pământul, ca moartea însăși.

traducere din limba engleză de Rita Chirian 53

decembrie 2011

Michael astner

die blutleise wunde / rana cu sînge tăcut

Michael Astner (geb. 1961 in Großpold, Kreis Hermannstadt) studierte Germanistik und Anglistik an der Al.-I.-Cuza-Universität Iaşi und hat u.a. als Deutschlehrer, Uniassistent und Zeitungsredakteur gearbeitet. Zwischen 1994 und 2000 (ausgenommen das Studienjahr 1995-1996) lebte er in Deutschland (Tübingen). Er veröffentlichte Lyrik in zahlreichen rumänischen sowie deutschsprachigen Zeitschriften. 1999 erschien sein Debütband despre calitatea unui timp („von der qualität einer zeit”, Outopos, Iaşi), 2011 sein zweiter Lyrikband ţara transformată-n vînt („das windgewordne land”, Casa de pariuri literare, Bukarest). Michael Astner lebt als freier Übersetzer und Publizist in Jassy. Michael Astner (n. 1961 la Apoldu de Sus, jud. Sibiu) a studiat germanistică şi anglistică la Univ. „Al. I. Cuza” din Iaşi şi a lucrat printre altele ca profesor de germană, asistent universitar şi redactor de ziar. Între 1994 şi 2000 (exceptînd anul universitar 1995-1996) a trăit în Germania (Tübingen). A publicat poezii în numeroase reviste româneşti şi de limbă germană. În 1999 a debutat cu volumul de poeme despre calitatea unui timp (Outopos, Iaşi), iar în 2011 i-a apărut a doua carte de poezie, ţara tranformată-n vînt (Casa de pariuri literare, Bucureşti). Michael Astner trăieşte ca traducător şi publicist liber-profesionist la Iaşi.

GeDiCHt

Poesis interna\ional

hamlescher spätwinterballade

baladă amnăşană de iarnă tîrzie

zwei alte frauen in der holzwarmen stube strickten und plauderten sprachen von sterben und tod.

două femei în vîrstă în odaia încălzită de lemne croşetează şi sporovăiesc discută despre moarte şi morţi.

drei beerdigungen gab es dieses jahr bereits sämtlich frauen alte frauen –.

trei înmormîntări au fost de-acu anul ăsta numai femei femei bătrîne.

wieviel särge mag’s denn noch geben bei der kirche?

oare cîte sicrie or mai ﬁ la biserică?

doch sagt die nachbarin es sind noch reichlich särge da wir können ruhig sterben.

ba da zice vecina mai sînt destule sicrie putem să murim liniştite.

schade nur dass keine blasmusik mehr unsren leichenzug begleiten kann.

păcat doar că nu ne vor mai petrece cu fanfara la cimitir.

vater

tata

vater zur erinnerung

în memoria tatălui meu

ich weiss nicht ob vater an Gott glaubte.

nu ştiu de-a crezut tata în Dumnezeu.

wenn die abendglocken läuteten faltete er stets die hände< „Herr, sei uns gnädig.“

cînd băteau clopotele de seară îşi împreuna mereu mîinile< „Doamne, ﬁe-ţi milă de noi.”

o auch in den letzten jahren seines lebens als er keine arbeit mehr hatte und dann als er in rente war legte er sich nach dem mittagessen in der sommerküche aufs bett und faltete seine hände.

adesea în ultimii lui ani de viaţă cînd nu mai avea serviciu şi apoi cînd era la pensie se-ntindea după masa de prînz pe patul din bucătăria de vară şi-şi împreuna mîinile.

ich glaube nicht dass er betete. das heisst ich könnte es nicht sagen.

nu cred că se ruga. de fapt n-am de unde să ştiu.

hamlescher elegie VII

elegie amnăşană VII

was für zeiten das gewesen sein mochten was für winter als großvater abends aus der großen stube des hauses über eine innentreppe direkt in den keller stieg um brot und wein

ce vremuri vor ﬁ fost acelea ce ierni cînd bunicul cobora seara din odaia mare a casei pe-o scară interioară direct în pivniţă după pîine şi vin 55

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

sauerkraut oder äpfel zu holen!...

după varză murată sau mere!...

jetzt steht genau über der tür zum keller ein großer schrank noch voller kleider und klamotten – damit nicht etwa auf diesem weg die diebe ins haus steigen.

acum ﬁx deasupra uşii spre pivniţă stă un dulap mare şi încă plin de haine şi ţoale ca nu cumva să urce pe-acolo hoţii în casă.

selbstbildnis

autoportret

ich spätgeboren im siebenbürgischen Unterwald im Grosspold der sachsen und landler in jenem dorf, das ich nie auf den üblichen landkarten des landes fand und ﬁnde

eu născut tîrziu sub pădurile mărginimii în apoldul de sus cel cu saşi şi cu landleri pe care nu-l găseam şi nu-l găsesc pe hărţile uzuale ale patriei>

ich spätgeboren an einem freitag im jahr des berliner mauerbaus am tage, als die deutschen Polen überﬁelen der zweite weltkrieg ausbrach.

eu născut tîrziu într-o zi de vineri în anul construirii zidului de la Berlin în ziua, în care nemţii au invadat polonia a izbucnit al doilea război mondial

ich und mein alterndes ego wir zwei dies kleinstmögliche team auf der suche nach dem verlorenen teamgeist -

eu şi cu mine noi doi această echipă minimală în căutarea spiritului de echipă pierdut -

obschon, wie heißt es doch so schön< lieber schizophren als ganz allein!

deşi, cum zice neamţul mai bine schizofren decît singur cuc!

also ich der spätling meister des aufschubs eine art anguis fragilis ein häufchen rauch und eine handvoll quere.

deci eu cel întîrziat campionul amînărilor un soi de anguis fragilis o grămăjoară de fum şi-un pumn de-mpotrivire.

plattenbauhaiku

haiku de cartier

es ist freitag, und die tote pappel vor dem fenster spricht bände.

e vineri, iar plopul mort din faţa ferestrei spune totul.

ovidiu Pop

Trickster (fragment)

- Ah oui ? Bon, pas tous. Tiens, tu le vois lui-là à la table? Celui avec le blouson vert. Celui-là n'a pas de cicatrice. En effet, à l'une des tables, un type avec un blouson vert me ressemblait parfaitement, en dehors de la cicatrice sur la joue. - Où je suis ici ?, ai-je dit. - Tu m'obliges à me répéter. Nous sommes dans une cantine. Je me sentais devenir fou. J'avais envie de l'étrangler.

- On est où ici ?, ai-je dit. Pan mâchait un chewing-gum et semblait avoir repris ses gestes de la gargote. - Dans une cantine.... - C'est qui ces gens ? - Qui crois-tu qu'ils sont ?, a dit Pan avec un large sourire. - Ils me ressemblent... - C'est ça. - Et ils ont aussi ma cicatrice sur le visage. 57

Poesis interna\ional

ProSe

decembrie 2011

Je me suis tourné encore une fois vers Pan. La petite grosse a dit < - Allez, quoi, monsieur, les gens attendent... J'ai senti le sang me monter aux tempes. J'ai dit en vitesse < - Soupe de haricots, ragoût de haricots et pomme, s'il vous plaît. Ensuite j'ai regretté, j'ai changé d'avis, mais la petite grosse jetait déjà la nourriture sur le plateau et la personne derrière moi me regardait les sourcils froncés. Je me suis cherché une place plus à l'écart dans la salle. Je n'avais plus du tout envie de voir une Séquence. Je me suis caché le visage dans le plateau. - On reste encore longtemps ? j'ai dit. - Tu n'as même pas encore commencé à manger... a dit Pan. Allez, mange. C'est dommage pour les haricots, ils refroidissent. J'avais une faim de loup. J'ai remué plusieurs fois la soupe avec ma cuillère, puis j'ai commencé à manger. J'avalais avec une grande attention. Pendant ce temps, le vagabond me regardait captivé. - Peut-être qu'il faim, j'ai dit. - Il n'a pas faim, a dit Pan. C'est comme ça qu'il regarde. Après avoir fini de manger, j'ai attendu quelques secondes qu'il se produise un quelconque changement. Mais rien. J'ai dit triomphant < - Tu vois, il ne se passe rien. - Je vois, a dit Pan et elle a sourit avec sous-entendus. Le vagabond l'a imitée. Cela m'a encouragé. J'ai repoussé ma chaise et je me suis levé. - Connerie ! Même si eux, ils étaient des Séquences, ce que, soit dit en passant, je ne crois absolument pas, moi je suis une chose bien réelle, j'ai dit. Regarde-les, ils ne lèvent même pas les yeux de leurs assiettes, ils ne parlent même pas. - Hein, comment ça ?! Ils parlent si tu leur demandes, a dit Pan. Eux aussi ils ont leurs histoires. - Des conneries, j'ai dit, et je me suis dirigé vers celui de la première table. Je me suis assis. La séquence n'a pas levé les yeux. - Salut, j'ai dit. Je suis Doru. Elle a à peine réagit. Elle m'a regardé d'un air ennuyé en mâchant. - Oui ? Tu es Doru ? a-t-elle dit. - Oui, j'ai dit. Et toi ? Elle m'a regardé comme si je lui avais demandé un truc vraiment idiot, après quoi elle est retournée à son assiette. - Je veux dire que je suis le vrai Doru, j'ai une famille, j'ai des connaissances, je ne suis pas une Séquence. En fait, c'est la première fois que je viens ici. - Tu as une famille, tu n'es pas une séquence... a répété la Séquence avec le même air ennuyé. - Oui, regarde. Et j'ai sorti du portefeuille une photo que je lui ai tendue. Ça c'est ma sœur, j'ai dit. - Oui ? a-t-elle dit. - Toi, t'as quoi à me montrer ? La Séquence continua de mâcher. - T'as ? T'as pas ! Bien sûr que t'as pas, j'ai dit. La Séquence a porté doucement la main à la poche de sa veste et a sorti un portefeuille identique au mien. Elle mâchait et en même temps elle cherchait à l'intérieur de son porte-

- Nous sommes dans une cantine comme on en trouve partout, a-t-elle dit. La question est qui sont les personnes. Je me suis tu, je l'ai laissée parler. - Ces personnes sont des Séquences. C'est comme ça qu'on dit. T'as déjà entendu parler de quelque chose du genre ? - Non... - Les Séquences sont des probabilités dans l'évolution d'un individu. En ce sens, toi aussi tu es une Séquence, tout comme eux. Une seule, qui en cet instant, s'est réalisée. Je me sentais mal. Je sentais que j'étais en train de m'évanouir. J'aurai voulu m’asseoir quelque part, mais les personnes qui s'étaient mises derrière moi dans la file commençaient déjà à me pousser. Pan continua < - La différence entre une Séquence réalisée et une nonréalisée, c'est l'alimentation qui la fait. En fonction de ce qu'un individu choisit de manger, elle va alors affecter la formule chimique de son organisme et le transformer en autre chose. Cette autre chose est une probabilité devenue pour un temps certitude. Jusqu'au repas ou grignotage suivant, qui va changer à nouveau la composition chimique de l'organisme et va produire une nouvelle Séquence. Je ne pouvais y croire. De nouveau cette connerie de formule chimique. J'ai dit < - C'est quoi cette connerie ! Personne ne croirait à un truc comme ça. - Connerie ou pas connerie, c'est comme ça ! a dit Pan. La Séquence que tu vois là sans cicatrice est, en tout cas, rarissime. Tu veux savoir pourquoi ? - Pourquoi ? - C'est quand que tu t'es blessé au visage ? - Je ne sais pas, il y a longtemps, vers l'âge de quatre ans. - Ça signifie que la Séquence sans cicatrice est une probabilité qui a mangé autre chose avant que la Séquence réalisée aux environs de l'âge de quatre ans ne se blesse au visage et ne transmette, par hérédité, la cicatrice que tu portes aujourd'hui. La Séquence sans cicatrice est une rareté parce qu'elle s'est développée par étape jusqu'à aujourd'hui, comme qui dirait en parallèle, dans un monde de probabilités. C'est une infime probabilité, qui s'est conservée comme par magie. C'est pas fascinant ? Je ne savais pas comment ça me semblait. Mais en aucun cas fascinant. - C'est une connerie, j'ai dit. Tout en avançant, mon tour est arrivé. En face de moi il y avait maintenant une petite grosse vêtue d'une tenue blanche de cuisinière. Elle ressemblait un peu à la chanteuse de la gargote et ce fait m'a perturbé quelques instants. - Ça sera quoi ? a-t-elle dit d'un ton blasé. Je suis revenu à moi non sans peine et j'ai regardé désespéré vers Pan. Elle me faisait signe de la main < « Commande, qu'est-ce que t'attends ? ». Je me suis tourné vers la petite grosse, j'ai demandé < - Qu'est-ce que vous avez ? La petite grosse m'a montré dans la vitrine une feuille sur laquelle on devait choisir le menu. En voyant que je n'arrivais toujours pas à me débrouiller, elle m'a débité < - Aujourd'hui on a soupe de haricots au jarret, soupe paysanne, soupe de bœuf, soupe aux vermicelles, haricots en purée, ragoût de haricots, sarmale, chou à la Cluj, riz et viande et, en dessert, roulé à la crème ou pomme. 58

ProSe

decembrie 2011

feuille. Ensuite, elle a sorti une photo et, sans dire un mot, elle me l'a montrée. C'était ma sœur. - Maintenant disparais, a-t-elle dit d'une voix ennuyée. J'ai regardé, comme foudroyé, en direction de Pan, qui souriait. - Qu'est-ce que tu ne comprends pas ? C'est une Séquence d'après que la photo ait été mise dans le portefeuille. C'est pas si difficile. Moi je secouais de la tête. Je ne pouvais pas accepter. Je sentais qu'il était de mon devoir de ne pas accepter. - Allez, n'en fait donc pas tant d'histoires. Si tu as fini de manger, va débarrasser, qu'on y aille. On est sorti par une porte minuscule et j'ai dû me baisser. Quand j'ai relevé la tête, on était déjà sur la nacelle d'un dirigeable.

Poesis interna\ional

une pluche tombée d'un gilet > ou de la moussaka > souvent ce sont des cosses de haricots qui flottent dans une boue nommée ragoût > ou du thé au saindoux > parfois y a autant de nuances qu'un automne dans une forêt tout en feuilles > mais, le plus souvent, ce n'est qu'une seule couleur indéchiffrable. Le jeudi nous avons dessert et un frisson circule alors parmi les tables. Quand la marmite fait son apparition, mademoiselle Mirela crie < - Silence ! Cami se tient le corps tout entier tourné vers Miruna, notre voisine chauve. Depuis peu sont apparus sur la peau de Miruna des champignons et Cami, dégoûtée au maximum, ne peut plus la quitter des yeux. Elle se tourne vers moi et me tire par un pan de ma veste < - Qu'est-ce t'as ?, elle dit. Le prêtre t'as coupé la langue ? Décollant son regard dégoûté des champigons de Miruna, Cami regarde les verrues de Traian, puis le bol qui fume devant elle. - Ça c'est George, elle dit. Et elle me montre un garçon en pyjama à pois, que les infirmières remettent immédiatement en place. Elle voit Raluca et elle dit < - Tu vois celle qui compte ses cheveux ? Elle a du sang qui lui coule entre les jambes... Elle voit Marcel, une grande perche avec une petite moustache, et elle dit < - Méfie-toi de Marcel, il cogne. M[lin est inoffensif, c'est juste qu'il joue tout le temps avec son zizi et que ça le rend dégoûtant. Irina se tient toute seule dans un coin. Ricu est le plus souvent dans le placard des turbulents. Stela est l'infirmière qui apporte la nourriture dans le placard des turbulents. Radu est ami avec Anton, qui ne supporte pas Ramona. Les taches sur la gorge de Mirabela ne s'en vont pas. Gabriela est la sœur de Marius et a été amenée d'un autre centre pour qu'ils soient ensembles. Ana Maria est la chouchou des infirmières, qui l'appellent de la pièce avec le réchaud pour lui donner des sucreries. Mihӑitsa est tzigane etc. Au bout du couloir, qui donne sur le jardin, il existe une petite porte en PVC, et derrière elle il y a quelques marches et les marches mènent à un débarras dans lequel les femmes de service cachent leurs balais et leurs serpillières et leurs seaux. Et tout cela reste dans un profond désordre, dans le noir, et parmi tout ça se trouve une vieille caisse de bière que les femmes retournent et sur laquelle elles s'assoient ensuite pour fumer. Les cuisinières cachent de la nourriture au fond des filets avec lesquelles elles rentrent à la maison et dans la chambre de garde il y a une petite armoire flanquée d'un pot de fleurs, la petite armoire a une petite porte avec une poignée ronde, et derrière la petite porte il y a une petite bouteille et dans la petite bouteille se trouve une liqueur de laquelle puisent certains infirmiers et certaines infirmières leurs pouvoirs. Le pouvoir des assistants tient dans le blanc des blouses dont ils s'habillent, et mademoiselle Mirela est leur chef. Mademoiselle Mirela a une paire d'espadrilles blanches et, une fois chaussées, elle a le pouvoir de traverser les corridors à la vitesse de la pensée, en un silence parfait. Elle habite seule dans une chambre de l'autre aile, tout au fond du bâtiment et loin de nos dortoirs. Sur les murs extérieurs il y a une porte coulissante en verre qui ouvre le passage sur un balcon,

***

• Le réfectoire Les jours monotones arrivent et, comme cela arrive en général avec les impressions des jours monotones, les miennes aussi se fondent et perdent toutes leurs prétentions chronologiques, et finissent par se rassembler toutes dans le réfectoire. Il en reste encore quand même quelques unes en dehors d'elles, parce que, par exemple, il neige toujours et sur les marches en face du Centre, un petit vieux tout bossu balaie la neige avec un balai fait de branches. Le petit vieux disparaît dans le parc à vaches, d'où il revient portant un seau d'ordures qu'il pose dans la neige afin de libérer sa main et de chercher dans la poche de sa doudoune le mouchoir dans lequel il se mouche ensuite. Le réfectoire a des tables carrées qui forment un cercle et le cercle se prolonge en une queue formée par les deux ou trois autres tables et à l'une d'entre elles se trouve moi. Et à côté de moi se trouve la rousse. La rousse s'appelle Cami et, plus je regarde ses tâches de rousseur, plus elle semble encore plus rousse qu'elle ne l'est en réalité. Cami regarde probablement la cicatrice qui me zèbre la tempe. Quand elle n'est pas assise, elle fait une tête et quelque de plus que moi. Cami a treize ans et elle devrait être en cinquième. Dans un coin du réfectoire, il y a un aspect sur lequel je concentre toute mon attention, et cet aspect est une porte battante et derrière elle roulent des vagues de vapeur qui sentent la nourriture. C'est l'instant juste avant que la porte battante ne s'éloigne des murs, lorsque toute la salle concentre son attention vers cet endroit et qu'alors le calme se fait. À un signal, apparaît de derrière la porte une marmite poussée par des cuisinières sur une espèce de chariot à roulettes. Mademoiselle Mirela crie alors < - Silence ! Les cuisinières s'arrêtent tous les deux pas, plongent la louche profondément dans la marmite, mélangent, remplissent les louches et versent dans les bols. En fonction des jours, les cuisinières versent < quelque chose de marron avec des nuances orangées > quelque chose de vert combiné à du rouge-sang > une fois des carottes cuites, ou du chou cuit, ou du chou saumuré > une autre fois, de la pâte de pommes de terre ou bien du jaune de pissenlits, ou de la terre de Sienne, lorsqu'elle est meuble et fraîchement humide d'une chaude pluie d'été > une fois c'est du pâté, une autre fois des filets, des salades poivronnées, ou un truc semblable à de la gelée, ou 59

Poesis interna\ional

ProSe

decembrie 2011

Cami s'enfuit alors, se dirigeant à grands pas pressés vers le corridor. Un infirmier la tire par le col et les brefs mouvements de lutte de la petite fille sont inutiles. Les espadrilles blanches portent comme la pensée mademoiselle Mirela, qui administre en vitesse un cachet.

mais la porte est toujours fermée et les rideaux tirés. Personne ne sait ce que garde Mirela à l'intérieur. On suppose qu'elle a plein de livres et un globe terrestre et une photo encadrée sur le bureau et un canari dans une cage et bien d'autres choses encore. Beaucoup se sont hasardés là-bas, mais personne n'a jamais réussi une seule fois à y parvenir, parce que la route est semée d'embûches à chaque pas. D'abord il y a la grande porte, qui est déverrouillée seulement l'après-midi et alors, y grouillent les infirmières et les assistantes et quasiment tout le personnel. Ensuite, même déverrouillée, la porte grince et à même pas un pas se trouve la chambre de garde dans laquelle les infirmières n'attendent que le grincement pour se précipiter dans le vestibule. Ensuite c'est le vieux plancher et personne ne peut savoir quelles sont les lattes qui grincent, jusqu'à ce que, enfin, tu passes les chambres des infirmières. Et même si tu réussis jusque là, il te reste encore un virage à prendre et après le virage tu peux t'attendre à tout, une blouse blanche ou une main qui te prend par la peau du cou et qui t'attache au lit. Et seulement après c'est la chambre de Mirela. Le liquide jaunâtre avec une odeur douceâtre qui tremble dans la louche ce sont des îles flottantes. Je retiens ma respiration de joie. Cami dit < - Le prêtre t'a coupé la langue ? Et, parce que je l'ignore, elle me tire la langue. Soudain elle m'arrache le bol des mains, alors moi je tempête et je crie si fort, que tout l'air se vide de mes poumons et que je m'étouffe < - Rends-moi ma tasseuuuuuuuuuuuuuuuuu ! Un infirmier se précipite sur elle et la tape sur les oreilles. Après le repas on joue à un jeu dans lequel on frappe dans nos mains au rythme donné par une assistante. Alors qu'on l'appelle, Cami refuse de venir avec nous et se frotte à l'endroit où elle a reçu le coup de l'infirmier. Le jeu est palpitant, surtout quand il y en a qui se trompent et, au lieu de se taper les joues avec les paumes, ils se frappent les genoux ou bien l'inverse et alors on s'amuse beaucoup à leurs dépens et on rit aux éclats. L'assistante compte <

ewa lipska

***

• Les premières années de ma vie Les premières années de ma vie, je les ai passées ici, le plus souvent dehors, à l'air libre, remuant le sol de la cour à la recherche de vers et d'insectes, partant à l'assaut de fourmilières, ou encore ramassant des cèpes ou des bolets. Ce sont les années de mes grandes explorations - dans le verger de pruniers, dans le labyrinthe de maïs et de chanvre, parmi les trous bouseux derrière le parc à vaches-, les années d'étonnements sincères- devant le tonnerre, le prépuce de Pépé ivre-, les années de grandes espérance et de déceptions < - A tué Bill le 'ti chien, pas tué Bill le 'ti chien, a tué Bill le 'ti chien, pas tué Bill le 'ti chien. A tué Bill le 'ti chien. L'a tiré dessus Pépé, cause de la rage... Pour les autres, ce sont les Grandes Années du Silence ou les Années du Muet. De tout ça, je m'en souviens dans une cascade de sons, très musicaux, si ce ne sont les plus musicaux jusqu'à présent. Le Muet, c'est moi, parce que je n'ai pas parlé jusqu'à très tard, quand les autres de mon âge commençaient alors à aller à l'école et c'est même de ça dont il va être question par la suite. Entre autres. La maladie dont je souffrais alors s'appelle mutisme sélectif. Dans l'édition de 1994 du Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders (DSM-IV), elle est définie ainsi < Le mutisme sélectif se caractérise par l'incapacité de l'enfant de parler dans un ou plusieurs types de situation sociale, bien que l'enfant soit avancé du point de vue du développement au stade auquel la parole est possible.

Un deux, on casse des œufs Trois Quatre, moule en plâtre

À propos des causes qui la provoquent, il existe un sérieux désaccord parmi les spécialistes. Pendant une longue période on l'a considérée comme une réaction à l'abus physique ou émotionnel. Des expériences comme le viol, les maltraitances, l'inceste ou une mère très possessive et un père absent (!) se comptaient sur la liste des abus. Les dernières études contredisent la théorie et placent les causes aux environs du concept d'anxiété sociale. Selon ces dernières, la peur est le déclencheur principal de la maladie. Peur des situations ou des hommes. Parce que nous ne sommes que des hommes... Prenant en considération ce qui est dit ici, il conviendrait de reprendre à zéro. Donc < les premières années de ma vie je les ai passées ici, le plus souvent dehors, remuant la terre... etc. Ce sont les Années de la Peur. Ça serait ça donc ?

Un bruit produit par une chaise tombée sur le carrelage de la salle interrompt notre jeu et tous dirigent leur regard vers Cami qui, debout, respire fort par le nez. Elle a les yeux grands ouverts. - Cami, dit l'assistante. Viens et joue avec nous. Camelia ! Quelqu'un se met à ricaner. - Silence !, crie mademoiselle Mirela. Marius, qui se trouve à un pas de moi, commence à frapper des mains< Un deux, on casse des œufs... Les autres suivent.

Ewa Lipska s-a născut în Cracovia la 8 octombrie 1945. A publicat numeroase plachete de versuri pentru care i s-au decernat importante distincţii şi premii. Printre ele, Premiul PEN Clubului Polonez în 1992. Scrie o poezie izvorîtă din experienţe personale într-un limbaj poetic ce nu se vrea mai mult decît un simplu instrument de comunicare. Totuşi, poezia ei e plină de raﬁnament, de paradoxuri, dar şi de un constant pesimism în care imaginaţia pare să reprezinte singura scăpare dintr-o lume mult prea reală şi plină de pericole. A publicat< Wiersze (Versuri) în 1967, Drugi zbiór wierszy (Al doilea volum de versuri) în 1970, Trzeci zbiór wierszy (Al treilea volum de versuri) în 1972, Czwarty zbiór wierszy (Al patrulea volum de versuri) în 1974, Piąty zbiór wierszy (Al cincilea volum de versuri) în 1978, Żywa śmierć (Moarte vie) în 1979, Nie o śmierć tutaj chodzi, lecz o biały kordonek (Nu despre moarte e vorba aici, ci despre un ﬁr alb) în 1982, Przechowalnia ciemności (Bagajeria întunericului) în 1985, Strefa ograniczonego postoju (Zona limitată de aşteptare) în 1990, Wakacje mizantropa (Vacanţa mizantropului) în 1993, Stypendyści czasu (Bursierii timpului) în 1994, Ludzie dla początkujących (Oameni pentru începători) în 1996, volumul 1999 în 2001, Sklepy zoologiczne (Magazine zoologice) în 2002, Ja (Eu) în 2003, Gdzie indziej (În altă parte) în 2005, Drzazga (Aşchia) în 2006, Pomarańcza Newtona (Portocala lui Newton) în 2007, Pogłos (Reverberaţie) în 2010. A condus Institutul Polonez din Viena între 1991 şi 2001. Locuieşte în Cracovia.

traduit du Roumain par Gil Mésange 60

Poesis interna\ional

PoezJa

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

Dzień Żywych

Ziua celor vii

Bez tytułu

Fără titlu

W Dniu Żywych umarli przychodzą na ich groby, zapalają neony i przekopują chryzantemy anten na dachach ich grobowców z centralnym ogrzewaniem.

De ziua celor vii morţii merg la mormintele viilor, aprind neoane şi plivesc crizantemele antene de pe acoperişurile multietajatelor morminte cu încălzire centrală.

Potem zjeżdżają windami do swej codziennej pracy< do śmierci.

Apoi coboară cu liul către ocupaţia lor de zi cu zi< către moarte.

Niechętnie

În silă

Nie czekaj na mnie. Pozamykaj drzewa. Im wytłumaczysz. Pomyślane na to. Liściom nic nie mów. Im mówić nie trzeba. Niech się odwrócą w piątą stronę świata. Drzwi pozamykaj. Już to im wystarczy. Ale nie na klucz. Tylko tak na niby. Wiatrowi powiedz. Wstrząśnie ramionami i w noc powieje. To dobre alibi. I powiedz oknom co pilnują domu wiecznie z oczami swoimi na warcie. Już wszystko. Więcej nie powiedz nikomu. Odepchnij chmury pochmurne uparcie. Nie czekaj na mnie i słów nie otwieraj. Noc jest zbyt stroma. Stroń od takiej nocy. Noc jest zbyt stroma i nie czekaj na mnie. Dzisiaj nie przyjdę. Dziś muszę umierać.

Nu m-aştepta. Zăvoreşte copacii. Explică-le de ce. Vor înţelege. Nu spune nimic frunzelor. Ele n-au nevoie de cuvinte. Lasă-le să se împrăştie în cele cinci colţuri de lume. Închide uşile. Lor le va ﬁ de ajuns. Dar nu le încuia. Doar prefă-te. Explică-i vîntului. El va ridica din umeri şi va suﬂa în noapte avînd deja o scuza. Anunţă şi ferestrele ce stau de veghe cu ochi veşnic deschişi. Asta-i tot. Nu spune mai mult nimănui. Împrăştie norii care se încăpăţînează să stea posomorîţi. Nu m-aştepta şi nu da drumul cuvintelor. Noaptea-i prea prăpăstioasă. Fereşte-te de astfel de nopţi. Noaptea-i prea prăpăstioasă. Nu m-aştepta. Astăzi nu vin. Azi trebuie să mor.

A gdybym umarła naprawdę – nic by się nie działo. Zebrałaby się rodzina z czarnymi chorągwiami. Może by się im nawet przez chwilę płakać udało. Słońce szłoby normalnie. A dzieci machając nogami siedziałyby wysoko na chmurach. Nikt nie przerwałby dzwonków spotkań telefonów wyborów nowego Napoleona nowego Chagalla nowego kapelusza na lato. A stara Biblia byłaby nadal starą.

Dacă aş muri de-adevaratelea, nu s-ar întîmpla mai nimic. S-ar aduna toata familia cu coroane. Poate cineva ar reuşi chiar să verse o lacrimă. Soarele s-ar deplasa în mod normal, iar copiii ar şedea sus pe nori şi ar da din picioruşe. Nimeni n-ar întrerupe soneriile, întîlnirile, telefoanele, alegerea unui nou Napoleon, a unui nou Chagall, sau a unei noi pălării de vară. Iar Vechiul Testament tot vechi ar rămîne.

Podczas świąt

De Crăciun

Podczas świąt można wreszcie wyłączyć telefon. Jeżeli urodzi się Bóg zapuka sąsiadka.

De Crăciun îmi permit în sfîrşit să-mi deconectez telefonul. Dacă Domnul se naşte, mă anunţă vecina.

Może byś usiadł na chwilę otworzył na oścież ręce i patrzyłbyś patrzyłbyś patrzyłbyś. Przez chwilę tylko. Nie więcej.

Tu te-ai aşeza pentru o clipă, ţi-ai deschide larg braţele, şi ai privi pierdut în zare. Însă doar pentru o clipă.

Oglądam Casablankę z takim samym jak zawsze apetytem na dygresję.

Mă uit la Casablanca cu aceeaşi poă cu care aş schimba canalul.

Dlatego umieram niechętnie.

De-aceea mor în silă.

Zabawiam się samotnością. Do tego gorące mleko z miodem. Mój szósty palec u ręki wystukuje litery.

Mă joc cu singurătatea. Beau lapte ﬁerbinte cu miere. Al şaselea deget al mîinii desenează litere.

Takie czasy

Astea-s vremurile

Nie napiszę nic więcej. Dalszy ciąg wieczoru jest nietykalny.

Nu mai scriu nimic. Restul serii e de neatins.

Idę podwórkiem. I nagle Podbiega do mnie sześcioletni chłopczyk W poziomkach policzków. W ręce trzyma drewniany pistolet. "Pif! Paf!" strzela w moim kierunku. Potem chowa broń do kieszeni. "Robota skończona" mówi i odchodzi.

Ies la plimbare. În faţă îmi apare un puştan de vreo şase anişori cu foc în obraji şi un pistol de lemn în mînă. „Ţac! Pac!” – trage în direcţia mea, după care îşi îndeasă pistolul în buzunar, strigă „misiune îndeplinită” şi o rupe la fugă.

Moja siostra

Sora mea

Zawiadamiam rodzinę. Przyjaciół. Dzwonię na milicję i zgłaszam swoją śmierć. Ale wszyscy rozkładają ręce< "Takie to czasy" mówią.

Povestesc familiei şi prietenilor cele întîmplate. Sun la poliţie şi-mi semnalez decesul. Dar toţi dau neputincioşi din mîini şi spun< „astea-s vremurile”.

Moja siostra jeszcze nie wie że świat skazany jest na atlas. A atlas to ogromny talerz wiecznie głodny. To żurnal państw skrojonych. Czasami niemodnych. Że wszystko nagle jest jasne kiedy wychodzi się z kina. Że idee najlepiej leżą na manekinach. Że nie ma śmierci dla przykładu. Że śmierć jest tylko dla natury. Że chcąc oglądać niebo trzeba zanieść je przedtem do cenzury. Że największa wiedza jest w bibliotece przestrzeni. Że miłość to jest miłość. A miłość to ogród. Że trzeba w tym ogrodzie unikać jesieni.

Sora mea încă nu ştie că lumea-i condamnată să stea închisă-ntr-un atlas. Şi că atlasul e o farfurie-ntinsă şi veşnic goală. Sau o revistă de modă, de cele mai multe ori demodată. Că totul se limpezeşte în clipa-n care ieşi de la cinema. Că ideile atîrnă mai bine pe manechine. Că moartea nu-i dată niciodată de exemplu. Că moartea-i ceva natural. Că de vrei să priveşti cerul trebuie să-l treci mai întîi prin cenzură. Că locul înţelepciunii e în librăria universului. Că dragostea e dragoste. Iar dragostea-i o grădină. Că în acea grădină toamna trebuie evitată.

Poesis interna\ional

PoezJa

decembrie 2011

Że nie da się w ogrodzie uniknąć jesieni. Że podziału komórek nikt już nie powstrzyma. Że życie jest skończone kiedy się zaczyna. Że Izolda jest stara. Cierpi na reumatyzm. Że historia to taki wielki kosz na śmieci. Służy do przepadania dat i straszenia dzieci. Że kiedy noc nam oczy na chwilę ocienia to budzą się w nas ptaki z krzykiem< Ziemia! Ziemia! I wtedy odkrywamy nowy ląd< Człowieka który nam ciepłą rękę kładzie na powiekach...

Că în acea grădină toamna nu se poate evita. Că nimeni nu mai opreşte diviziunea celulei. Că viaţa are un sfîrşit din momentul în care începe. Că Isolda e bătrînă şi suferă de reumatism. Că istoria nu-i decît un mare coş de gunoi folosit la depozitare de date şi la speriat copii. Că atunci cînd noaptea ne acoperă ochii se trezesc în noi păsări ce striga< Pămînt! Pămînt! Si atunci descoperim noi tărîmuri< Omul care cu mîna-i caldă ne închide pleoapele...

Ale moja siostra już wie że Ala ma kota.

Dar sora mea deja ştie că Ana are mere.

Egzamin

Examen

Egzamin konkursowy na króla wypadł doskonale. Zgłosiła się pewna ilość królów i jeden kandydat na króla.

Examenul pentru postul de rege s-a desfăşurat în condiţii excelente. S-au înscris suﬁcienţi regi plus un candidat la postul de rege.

Królem wybrano pewnego króla który miał zostać królem.

Regii au ales un anume rege care trebuia să ajungă rege.

Otrzymał dodatkowe punkty za pochodzenie spartańskie wychowanie i za uśmiech ujmujący wszystkich za szyję.

A obţinut puncte suplimentare pentru originea-i sănătoasă, educaţia-i spartană şi pentru zîmbetul cu care a uns suﬂetul tuturor.

Z historii odpowiadał ze świetnym wyczuciem milczenia. Obowiązkowy język okazał się jego własnym.

La întrebarea din istorie a răspuns cu tăcerea. Limba străină obligatorie s-a dovedit chiar limba lui maternă.

Gdy mówił o sprawach sztuki chwycił komisję za serce. Jednego z członków komisji chwycił odrobinę za mocno.

Cînd a vorbit despre artă a atins comisia la inimă. Pe unul dintre membrii comisiei l-a atins puţin prea tare.

Tak to na pewno był król.

Da. Cu siguranţă avea stofă de rege.

Przewodniczący komisji pobiegł po naród aby móc uroczyście wręczyć go królowi.

Preşedintele comisiei a alergat după poporul ce urma să ﬁe înmînat regelui.

Naród oprawiony był w skórę.

Poporul i s-a oferit legat în piele.

Mathura

Mathura (pseudonimul lui Margus Lattik) este un scriitor şi artist vizual estonian care a studiat filologia engleză la Universitatea din Tartu şi a făcut parte din grupul literar Erakkond, alături de Kristiina Ehin şi Aare Pilv. A publicat şase volume de poezie (primul în 2001) şi un jurnal de călătorie. Volumul său, Kohalolu / Prezenţă (2006), a fost nominalizat la Premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului. Mathura a fost tradus în engleză, rusă, polonă, suedeză, albaneză, hindi, finlandeză, spaniolă, a scris un tratat despre Paul Gauguin şi a tradus Bhagavadgita în limba estoniană.

Prezentare ;i traducere de Doru Radu 64

Poesis interna\ional

luule

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

Teine maailm

O altă lume

Rannakarjamaal

Pajiştea de la marginea mării

Maja mis avab uksed veele on teine maailm

O casă care îşi deschide uşile spre apă e o altă lume O casă pe apă

Toţi vor să descopere sensul eternităţii dar eternitate ni se strecoară printre mîini ca un peşte sau o fantomă vicleană.

Maja vee peal

igaüks igatseb igaviku tundmist aga igavik libiseb käest nagu elus kala või kavalust täis vaim

Lapsed küünitavad üle ühepuulootsiku madala serva pladistavad heidavad lilleõisi hulpima allavoolu tarivad tihedaid võrke mis tühjad

Copii ajung la ea stînd pe marginea arcuită a bărcii, vîslind, aruncînd ﬂori în rîu, plutind, adunînd plase subţiri, goale,

Vaatavad uut parvlaevatäit turiste lahkumas paigast mida jäävad meenutama mesinädalate unelmana kaotatud imena magusa unustuse kojana

privind stăruitor alt vapor cu turişti care pleacă de aici, din locul de care îşi vor aminti ca de un vis, de luna de miere, un miracol pierdut, casă dulce a uitării

Aga teine maailm ei unusta

Dar o altă lume nu o să uite

Unustus pole maja ega vesi

Uitarea nu e nici casă nici apă

Olla liigutatud

În vînt

Lihtsalt mine kus kasvavad puud, trotsides tuult ja trotsides lund, ootamas võimalust punguda, viljuda, surra. Nad ütlevad, et kõik küsimused on lihtsad, ent vähe on küsimusi, mis oleksid esitamist väärt, sellal kui pungud, viljud ja sured, kesk päikest, või pilvede all, või vihmasajus, mis on ainuke, kahetsusteta hool. Püsi hästi tasa ja õpidki tantsima, nagu papliõite tuustid, nagu lehiste vanad varjud.

Pur şi simplu mergi unde cresc copaci, drept în vînt şi în zăpadă, aşteptînd să înmugurească, să rodească şi să moară. Ei o să-ţi arate că toate întrebările sunt uşoare, dar foarte puţine trebuie să ﬁe rostite, mugurii, fructele şi moartea, în soare şi în umbră, în ploaia care-i ca lacrimile, fără un sens, dragoste fără regrete. Stai cît mai liniştit şi o să înveţi să dansezi ca nuielele mestecenilor sau ca umbra unui brad.

Marea, oricum, ni se împotriveşte. Suntem trestiile care se clatină pe o margine de faleză, suntem trestiile care pot acoperi o casă

meri seevastu tormab meist üle oleme pilliroog mis rannal kooldub oleme pilliroog mis kaitseb maja mis variseb lõpuks väheldase tolmuna elusasse igavikku

care se pot prăbuşi parcă jucîndu-se în praf, cădea adînc în veşnicie vie<

öö, karjamaa ja lambad

o noapte, o pajişte de coastă, şi un miel alb.

Cîntec vestic

Läänelaul pärnasse põimitud kirdekaared varitsen jäisust varjude vahel

Vînturile din nord-est încolăcesc un tei înfrunt frigul gheţii între umbrele sale

sulatan silmad, sulatan nina kulub vaid hetk va kevadekandja ja juba jään lebama kõrgesse rohtu

Îmi topesc ochii, îmi topesc nasul, Nu va trece decît foarte puţin, Vechi paznic al primăverii, Şi-o să mă trezesc În iarba înaltă

olen luhatee värelus roostiku heitlaps hooletu olen taas keegi keda keegi ei märka värbude pesapaik rahu ja rootsud

Ierburile mlaştinii tremură Un pat de trestii regăsit Fără grijă Sunt din nou Cineva Pe care n-o să-l observe nimeni Un cuib pentru cei ce cîntă în pace printre frunze

keegi ei märka mittekeegi ei märka

Nimeni n-o să observe Un nimeni n-o să observe

Poesis interna\ional

luule

decembrie 2011

Kohalolu

Prezenţă

Ma polnud seda planeerinud. Orus kohtuvad teed, keerdudes läbi lihtsa linna, lumiste tippude vahel. Talv läheneb põhja suunast.

Nu am plănuit asta. Drumurile se întîlnesc în vale şi apoi se strecoară prin orăşelul dintre munţii cu vîrfuri înzăpezite. Vine iarna din nord.

Tänane päikesevalgus näitab end hajusa uduna, see muutub nii eredaks, et katab kõik, kustutab mäed piirjoonteks, mis eristuvad alles pisut pikema vaatamise järel ning mis võiksid ka siis olla sama hästi hoopiski madalad pilved< see sulatab Lago Maggiore ja vastaskaldad ja taeva üheks taustaks, laiaks siidikangaks. Ma lähen ujuma, kuigi noor itaallanna lapsega naeratab ja naerab, ohoo.

Lumina soarelui ciopîrţeşte ceaţa, strălucind începe să acopere totul, face din munţi rînduri de nori pînă departe, pînă unde ochii pot să vadă. Lago Maggiore, debarcaderele, cerul, totul se dizolvă în tot, picătură uriaşă, pînză mătăsoasă şi largă. Mă scufund în ea deşi o tînără mamă zîmbeşte către mine. Ah!

Punane laev seisab sadamas, kajakad redutavad paadisilla pidemetel ja silt ütleb võõras keeles< “Loata kalastamine keelatud.” Pardid ja vesipapid uitavad kalda kandis, mäed terendavad justkui unarusse suikuv ulm.

Un barcaz roşu aşteaptă într-un doc pescăruşi lenevesc pe balustradele cheiului şi un semn indică neclar< ‘Pescuitul neautorizat interzis’. Raţe şi scufundaci se răspîndesc în jur şi valurile par nişte vise care foarte curînd vor clipoci uitării.

Ma polnud seda planeerinud – seda reisi, seda elu. Seda päeva, mil saan taas olla koos sinuga, keda kohtasin nii vara, ühel sarnasel pealelõunal põhjamaisel vanalinna tänaval. Ma ei teinud seda, sest kõik on mööduv – see päev, see valgus, see aastaaeg – ning keegi ei jõua kunagi kokku lugeda kõiki tunde, keegi ei suuda kokku liita ja lahutada kõik valusid ja rõõme, et leida neist mingit tahutud tõde. Ja keegi ei vajagi seda. Õhtul süttivad mäejärsakutel kirikud nagu valged jõuluküünlad< külad ja linnad on lampide võrgustik. Mitmed elud ootavad aeglast päeva.

Poesis interna\ional

Lirica non-expresiei

Nu am plănuit asta – acestă călătorie, această viaţă, ziua cînd voi ﬁ iar cu tine, tu, singura pe care am întîlnit-o aşa repede, acolo în străzile amiezii din oraşul meu nordic. Totul trece – această zi, această lumină, anotimpul de acum – şi nimeni nu va cresta un semn pentru orele ce trec ca plăcerea şi durerea, ca să rămînă vreo cioplitură a adevărului în ele. Nimeni nu are nici măcar nevoie. La căderea nopţii, bisericile de pe dealuri se aprind ca lumînările albe ale Crăciunului, satele şi oraşele covor de becuri. Cîte vieţi curgînd aşteaptă O zi mai puţin grăbită.

traducere de Florin Dan Prodan

eSeu

decembrie 2011

entru Virgil Mazilescu poezia reprezintă o aventură ce presupune investigarea, sinucigaşă cu certitudine, a infernurilor rimbaldiene, de unde subiectul uman nu poate reveni decât „sfârtecat”, amputat de el însuşi, vorbind o limbă golită de orice noimă. Că este aşa o dovedeşte un text cu valoare de artă poetică, intitulat prefaţă şi aşezat la începutul volumului Va fi linişte va fi seară< „Şi după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestină din adâncul pământurilor sterpe – curajul şi puterea (omenească) s-au topit ca aburul// şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurândumă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum doi ani şi acum trei ani de zile) deocamdată vai nu pot spune// îmi reiau prin urmare vechea limbă< începând chiar din clipa de faţă, o sucesc o mângâi o bat cu sete, dar sintagmele stranii în care (se spune că) sufletul meu doarme ca într-o vizuină pierdută nu mă mai ademenesc, degetele subţiri care vor săpa canale-n pădure şi se vor întoarce acolo mereu şi vor intra în putrefacţie? Degetele subţiri nu mă mai tulbură”. Aşa cum se poate vedea, pentru Mazilescu actul scriptural are o miză superlativă< „inventarea poeziei” şi se desfăşoară, undeva în limburile infernale, sub semnul „clandestinităţii”, situânduse în afara ideii de ordine cosmică şi exercitându-se asupra sterilului, a substanţelor reziduale, mortificate, ceea ce duce la contaminarea operatorului de limbaj cu materia morţii. „Alchimia verbului” nu mai poate să reprezinte astfel (ca la Rimbaud) o sursă de fascinaţie, ea provoacă, dimpotrivă, colapsul vital, dispariţia impulsiei textuale, astfel încât producţia de semnificant devine, pur şi simplu, automatism, în timp ce discursul despre sine al fiinţei textualizante a devenit tautologic, reductibil la „aceasta (care este) este”. Artă a „nonexpresiei”, întrucât nu se mai raportează la un semnificat transcendent, etalându-şi doar propria incapacitate de a semnifica, poezia este, în această ordine de idei, nu în mai mică măsura, o artă a digitaţiei, a pipăitului, implicând veritabile excavaţiuni în textura semnificantului (sugerat de imaginea pădurii,

octavian Soviany figura „textuală” prin excelenţă). Falus şi calamus concomitent, degetul devine astfel instrumentul operaţiunii de textualizare care se asociază cu actul generator, reprezintă o de-naturare a acestuia, concretizându-se într-o producţie de miraje care au inconsistenţa viziunilor dimoviene. Ceea ce particularizează însă „iluminările” lui Virgil Mazilescu este tensiunea lor interioară, tendinţa de a se autotranscende, ostentându-i, simultan cu vacuitatea semantică, o disponibilitate de a semnifica niciodată satisfăcută. Tensiunea acestor viziuni se traduce într-o acustică a ecourilor, sugerând prezenţa difuză a suprasensibilului< „cobori din când în când în sat cu paşi de stinsă/ fanfară< un băieţandru./ ecoul fara sfârşit al dulgherilor/ un păianjen cu creasta de aur/ şi chiar şi cele mai mărunte şi mai puţin respectuoase dintre insectele ţinutului (ale auzului) coboară odată cu tine” (serbările). Tăcerea constituie, la rândul său, o expresie a indicibilului, a stărilor care rămân exterioare limbajului, e un superlativ al tensiunii lirice, pe care rostirea nu face decât să o ducă spre relaxare< ”«Ce-i spune un perete altui perete când se întâlnesc la colţ»/ ce-i spune tristeţea mea broaştei care se leagănă se leagănă/ ce faci dragostea mea dacă refuz şi acum să vorbesc/ ce frumoasă toamnă ce despărţire ce înviere”. Poemul e construit astfel ca o acumulare de tensiuni, legate de schema, ambiguă, a zidirii, care sugerează în acelaşi timp (în ordine referenţială) actul cosmogonic, dar şi (în ordine autoreferenţială) edificiul scriptural (cartea) care e întotdeauna „mormânt”, astfel încât, finalmente, impulsia scripturală se va identifica cu pulsiunea de moarte, iar actul textual cu un suicid< „nisip şi pietre/ ne şopteşte zidarul// să vă fac o casă/ cum nu s-a mai văzut// scânduri şi cuie/ ne şopteşte la ureche zidarul// prin aerul tot mai rece/ prin ploaia tot mai întunecată”. În consecinţă, textualizarea va fi privită ca o regresiune spre regnurile infra-umane, spre o animalitate rece, care a dobândit ceva din candoarea materiei vegetale, este o replică à rebours a cosmogoniei şi are ca termen final nihilul, moartea care se constituie în „principiul primordial” al unei lumi

„paralele”, cea a textului, ce reprezintă reflexul‚ sinistru, trecut prin oglindă, al lumii reale< „pisica va deschide iar fereastra/ pisica verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie se va strecura/ şi la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală te piaptănă şi te împarte/ copiilor săraci te-am şi uitat// şi ploaia va deschide iar fereastra/ ploaia verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie se va strecura/ şi la picioarele stăpânului se va încolăci// dormi dormi somnul te duce de pe lume/ te spală şi te piaptănă şi te împarte/ copiilor săraci te-am şi uitat// şi moartea a deschis încet fereastra/ moartea verde şi proaspătă ca iarba/ şi în odaia pustie s-a strecurat/ şi la picioarele stăpânului s-a încolăcit” (prima poveste pentru Ştefana). Teatrul deprimant al textualizarii se desfăşoară în prezenţa martorului angelic, purtător al privirii oarbe (de înger al extincţiei) care e act pur, acţiune şi nu percepţie, concentrând energiile nimicitoare ale „morţii în text”< „în ochii celui ce priveşte şi percepe fără să ne vadă/ în călătoria ca un bici de aramă ca o trompetă lungă/ în depoziţia ca o bătaie de aripă ca un fum peste case/ în gustul şi în pipăitul acestui act insondabil îndură-te îndură-te de mine o! noapte/ în noaptea senină şi în palida groapă cu resturi cu tot ce înaintează o noapte”. Evocată în acest context, arama e acel „metal al forţei şi violenţei” despre care vorbea Lucreţiu şi se integrează, împreună cu trompeta şi biciul, într-o constelaţie de imagini care trimite spre arhetipul „îngerului cumplit” (apocaliptic), a cărui prezenţă terifiază, căci ţine de registrul realităţilor de neîndurat pentru plasma umană, aducând nostalgia tenebrei materne. El poate fi identificat cu instanţa care impune legile „inumane” ale actului textual, sugerat şi de prezenţa „corăbiilor scripturale”, care constituie, ca şi la Dimov, vehiculul trecerii în lumea semnelor scrise< „vine o vreme a cireşelor putrede/ vine un timp al augustei antoniniana/ timp nesfârşit indecent/ de pe corabie fă-mi semn pentru ultima oara// noi avem dinţi falşi ei au numai şi numai/ dinţi adevăraţi – ei au întotdeauna dreptate/ şi ne vor roade oasele ca şi cum ar

Poesis interna\ional

mirosi pe îndelete/ patru cinci petale de trandafir în aprilie// dacă aş putea să-ţi spun cât de mult te iubesc/ nu ştiu nimic despre tine «ahora şi mătrăguna/ îmi sunt mai aproape» un timp nesfârşit indecent/ de pe corabie fă-mi semn pentru ultima dată” (de pe corabie). Aici, dispoziţia de a genera text, instaurarea impulsiei scripturale sunt asociate cu anotimpul declinant, care aduce imaginile disoluţiei şi ale putridului, timp prin excelenţă al textualizarii, ştergând graniţele dintre lucruri şi semne. Remarcăm totodată prezenţa elementelor ce ţin de recuzita acelui „simbolism muşcător” despre care vorbeşte Durand, atribuit unor prezenţe incerte („ei”) care nu pot fi nominalizate, rostite, deoarece se situează în afara limbajului şi converg, şi de data aceasta, în imaginea „îngerului justiţiar” (apocaliptic) care devine o epifanie a (auto)nimicirii în text. Acestei apariţii terifice mitologia mazilesciană îi va opune imaginea liniştitoare (maternă) a corabiei, care nu e doar vehicul textual, ci si „receptacul” (pântece şi mormânt totodată). Iar apariţia „îngerului cumplit” se petrece simultan cu despărţirea de spaţiul ocrotitor al maternităţii, astfel încât naşterea „din carne” va fi substituită acum de naşterea „din semn”, ceea ce echivalează cu anihilarea emitentului de scriitură în mişcarea „ucigaşă” a semnificantului textual. Alteori, prezenţa angoasantă a „celuilalt” (cel care „nu e”) va fi evocată de imaginea „urmelor”, a mixturilor halucinante de real şi de ireal< „urme foarte adânci pe zăpadă/ mulţumirea aşchia asta din carne/ lumina tulbure a lunii februarie/ nici vorbă nici vorbă nici vorbă// ne întorceam dintr-o călătorie obişnuită/ mai aveam câteva ceasuri de mers/ prin zăpadă şi prin lumina tulbure/ a lunii februarie nici vorbă// şi când am ajuns în marginea pădurii/ şi când am aprins focul din nou/ le-am simţit răsuflarea în ceafa/ doi călăreţi falnici şi lângă ei umbra// celui de-al treilea (pirpiriul) atârnând/ ca o blană rece de câine ca un stindard/ urme cât se poate de vizibile pe zăpadă/ şi lumina tulbure a lunii februarie// ne-am uitat cu subînţeles unii la alţii/ am deschis repede cartea cum ai deschide/ fereastra dinspre grădină în zorii zilei/ câştiguri şi pierderi scria acolo negru pe alb// dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam/ câştiguri si pierderi scria – într-un timp/ care de mult timp nu mai era al nostru” (legenda). Aici simbolistica urmelor scripturale e în legătură cu percepţia acuta a alterităţii, a „celuilalt” (aşchia) care dereglează procesele materiei vis-

eSeu cerale, producând un blocaj al funcţiei locutive, pe fundalul „luminii tulburi” care e legată (o ştim de la Marin Mincu) de „ora incertă” a textualizării şi generează o trans-luciditate a lucrurilor, situându-se astfel la jumătatea drumului dintre ocultare si revelaţie. Actul textual se va înfăţisa acum ca o gnoză de tip apofatic, e o producţie de semnificant care nu poate fi perceput decât ca „negativitate” a oricărui discurs, ca o „insuficienţă” cronică a limbajului care se concretizează sub forma limbii „mute” a textului. Legată de aspiraţia de a articula în limbaj indicibilul, lirica lui Virgil Mazilescu este prin urmare una a non-expresiei care (aşa cum arăta Ihab Hassan) poate cunoaşte doua modalităţi< una „minimalistă” (limbajul aspiră la nimic) şi alta a „excesului” (limbajul aspiră la tot), ambele constituind însă modalităţi ale „tăcerii”, ale „dezagregării formale a relaţiei dintre limbaj şi realitate” şi dau naştere „antiformei”. Poetizarea mazilesciana va urma, în prima ei fază, modalitatea rimbaldiană a „excesului”, e una a „iluminărilor” şi a „anotimpului în infern”, cu menţiunea că aici infernul este mai mult semiotic decât existenţial, generat fiind de conştiinţa vacuităţii semantice a cuvântului, dar şi de neputinţa operatorului de limbaj de a-şi eluda destinul de fiinţă semnificantă. Astfel încât existenţa actantului liric se desfăşoară la graniţa dintre tăcere şi spunere, între chemarea textului şi chemarea realului< „pentru că-şi luase obiceiul să rupă una câte una (la intervale nu prea mari) hârtiile şi feluritele chitanţe destinate viitorului – i se năzărea dintr-odată că vede strălucirea apuselor zile deschizându-se în faţa lui ca o rană sau o pâlnie de obuz în care i-ar fi murit rând pe rând toţi prietenii. dacă se întorcea noaptea acasă vedea cu jale cum năvălesc asinii şi boii peste o vegetaţie arsă – numai scrum şi aducere aminte. şi cu toate acestea urechile lui în flăcări captau fără întrerupere semnalul. era unul şi acelaşi semnal< întoarce-te întoarce-te. a pus atunci mâna pe o crenguţă de mesteacăn< şi-a luat încetişor rămas bun. o crenguţă întamplătoare de mesteacăn. apoi (înalt şi cu haina pe umeri) nici n-a mai aşteptat minunea – când vântul i-a trimis prin fereastra regală fum de trestie şi rămăsiţe ale părului tău, melancolie! a cunoscut fericirea deplină şi a ajuns la ţintă cu mult înaintea propriului său sfârşit înecat în lacrimi” (obiceiul de a rupe hârtiile destinate viitorului). Distrugerea „hârtiilor” marchează aici oroarea de text, as-

decembrie 2011

piraţia recuperării „realului” care ia însa forma deconcertantă a „golurilor de timp”, asimilabile „gurii devoratoare”. Asemenea momente de absenţă din „timpul biografiei” coincid cu explorarea bestiarului oniric, a zonelor obscure ale psiheei, trecerea sub incidenţa „duratei interioare”, într-o tentativă, aproape disperată, a actantului liric de a atinge „miezul fierbinte” al vieţii, figurat prin imaginea focului, iar tentaţia morţii prin combustiune exprimă acum, fără doar şi poate, dorinţa de comuniune cu energiile abisale ale vitalului, de trecere la existenţa impersonală a cosmicului. Situat „în afara limbajului”, ego-ul mazilescian se află, însă, în egală măsură, şi „în afara vieţii”, iar singurul spaţiu în care are acces este textul (figurat adesea prin imaginea pădurilor şi a vegetaţiilor), un spaţiu prin excelenţă al agoniei, care, plasându-se în zona de inter-regn dintre viaţă si moarte, existenţă şi opusul acesteia, stă sub regimul lui „a părea”, iar actul producerii sale este, în egală măsură, creaţie şi destrucţie< „noaptea păduri întregi am doborât cu securea/ cuie am bătut cu ciocanul cât e noaptea de lungă// şi fără ajutorul nimănui/ se prăbuşesc atunci când vine vremea în praf şi în pulbere/ ranga tufele de mărăcini înfloriţi să se prabuşească< albele// pietre peste albele pietre. Au bătut singure cuie în lemn/ ce orb şi cu umilinţa la adăpostul iubirii se naşte. Vai singure/ vor înghiţi cuiele într-o noapte. Vor incendia lemnul ce orb/ si cu umilinţă. Ce orb şi cu umilinţă…// lângă tufele de mărăcini în floare singure să se prăbuşească” (epidaur). Pietrele aduc, fireşte, sugestia „edificiului textual”, a cărţii, care se dovedeşte o construcţie problematică, imperfectă, alcătuită din mozaicarea unor piese eterogene, ce evocă principiul compoziţional al „configuraţiei”, esenţial în poetica onirismului. Dar „configuraţiile” reprezintă – din perspectiva lui Virgil Mazilescu – nişte produse artificioase prin excelentă, care au (aşa cum se întâmpla şi in Iluminările rimbaldiene) tendinţa de a se descompune aproape instantaneu în virtutea unei legi a „respingerii”< rezultat al unui artificiu, unitatea tinde la tot pasul să devină multiplicitate, iar textul funcţionează după principiul sparagmos-ului (sacrificiu prin sfâşiere), al „dezmembrării lui Orfeu” care, în opinia lui Hassan, e semnul postmodernismului. Oripilat de mecanica „inumană” a textualizării, poetul va evoca de data aceasta, pe urmele lui Rimbaud, vârstele inocenţei, dar şi ale ignoranţei paradisiace< „Ea e femeia din vis. pe

decembrie 2011

când străbăteam/ o zonă alburie lăptoasă prin anii mei tineri/ carenţa şi pavăza înţelepciunii carenţa şi pavăza// şi brusc s-a ivit o gură de aer (ai fi zis)/ sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei/ ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.// şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul” (până şi zâmbetul). Laptele („zona lăptoasă”) constituie în acest context o evocare metonimică a maternităţii, astfel încât paradisul mazilescian dobândeşte aspectul „uterului”, va fi un loc de gestaţie, fisurat de apariţia „femeii din vis” (asimilabilă feminităţii „erotizate”, dar şi „figurilor feminine ale poeziei”) care prezidează trecerea de la candoarea stadiului infantil şi pre-scriptural la vârsta „perversă” a textualizării. E vorba, în definitiv, despre o „a doua naştere”, care este simultan naştere întru moarte şi întru scriere, evocată de imaginea „paşilor pe nisip”, astfel încât „a scrie” şi „a muri” devin perfect sinonime. „Zâmbetul” se înscrie aici in categoria instrumentelor de seducţie< el declanşează mişcările „pulsiunii de moarte”, catalizează dorinţa latentă de autonimicire a subiectului liric, ce-şi găseşte expresia în actul inscripţionării, iar poemele se constituie, unul după celălalt, într-o „dramă a semnificării”, dezvoltată cu mijloacele unei poetici a „excesivului”, care n-a renunţat încă întru totul la utopia vizionarismului rimbaldian, şi a cărei miză e „totul”. Abia odată cu ultimul volum al poetului, Guillaume, poetul şi administratorul, se poate vorbi despre trecerea liricii mazilesciene în registrul „minimalismului” şi la convertirea poeziei într-o rostire despre nimic, care ia forma parodiei dezabuzate, odată cu transformarea ritualurilor pline de stranietate din primele volume ale lui Virgil Mazilescu în bufonade groteşti, traversate de apariţii umanoide care au aerul marionetelor dezarticulate din teatrul lui Beckett. Această „schimbare la faţă” nu este însă nicidecum neaşteptată, de vreme ce poate fi regăsită, in nuce, în unele poeme mai vechi, unde asistam la degradarea actului ritualic într-o pantomimă absurdă, de vreme ce nu se mai raportează la un sens transcendent, metafizic, producându-se „în absenţa sufletului” şi reducându-se la un simplu automatism< „apă v-am dat sufletul meu unde v-a fost /unde pâlpâi tu sufletul meu şi în care/ parte a lumii vânează acum vânătorii// dacă privesc – haina mea este chiar frica/ dacă privesc dealuri şi văi şi câmpii (dealuri şi văi şi câmpii ). Gravitând în jurul unei „ofrande a apei”, aşadar a unui „rit de

eSeu fertilizare”, poemul transcrie angoasa provocată de revelaţia semnificantului vid de semnificat (vânătoarea constituie în acest sens figurarea metaforică a goanei după un sens intangibil), a unei imanenţe terifice care face cu neputinţă orice raportare la metafizic, astfel încât, posibilă doar ca un perpetuu acte manqué, semnificarea nu poate decât să degenereze în propria ei parodie. Mazilescu nu are însă vocaţia bufonadei sinistre şi a „caricaturilor sângeroase”< parodicul ia naştere aici din multiplicarea ironică a personajului liric, care dobândeşte măşti distincte şi totuşi identice (ceea ce duce, ca la Mircea Ivănescu şi la optzecişti, la epicizarea discursului, care devine anecdotă sau fabulă) din alternarea „peisajelor metafizice” cu decorul domestic, a sublimului cu grotescul şi caricatura, astfel încât poemul se transformă pe nesimţite în propria lui bagatelizare< „şi ce chef vom trage. cu ultimul cerşetor care a dus în ruină oraşul/ cu toţi cei care ne vor mai cădea în labă./ inţeleptule!/ plutim către metafizică. ne şi târâm. a picat din cer şi a zărit pământul./ tatăl şi mama lui tocmai îl zămisleau. a spus</ să destrami un imperiu/ să deschizi o prăvălie de mărunţişuri/ să te trezeşti mai degrabă lac de sudoare” (din aventurile administratorului). Amănuntul banal, chiar insignifiant, devine acum, ca în prozele kaiene, o permanentă sursă de fantastic terifiant sau miraculos, în timp ce viziunile (coşmareşti sau feerice) au tendinţa de a se banaliza aproape instantaneu, fiind reduse la pasta cenuşie a domesticităţii meschine, acest joc, întotdeauna „pe muchie de cuţit”, între sublim şi derizoriu, metafizic şi trivial, problematizând finalmente până şi ideea de parodie< „aha zic poetul şi guillaume într-un glas eşti prin urmare deal nostru/ termină-ţi cafeaua şi haide să mergem împreună la primărie/ să înregistrăm petiţia asta citeşte-o şi tu/ vrem pinteni de aur pentru călăreţii care se întorc pâlcuri-pâlcuri/ un grajd mai curat şi mai bine luminat pentru caii lor fumurii/ vrem mai multe lopeţi pentru locuitorii comunei noastre să se asigure/ un pământ reavăn cu râme grase şi mai vrem să aflăm daca nu vă este cu supărare/ cum îşi începe primarul nostru iubit şi foarte apreciat activitatea lui zilnică/ guillaume poetul şi administratorul” (mică istorie sumbră şi aproape neglijent redactată cu personaje şi cu întâmplări destul de imprevizibile). Drama semnificării este transpusă acum în registru de balet grotesc sau de anecdotă casnică, emitentul de scriitură capătă fizionomia unui Sisif

Poesis interna\ional

tragi-comic, care şi-a pierdut aureola damnaţiunii şi se exprimă prin intermediul unui mimus burlesc – parodie a limbajului „gimnic” al etalării< „pentru că de frig şi de foame şi chiar de glonţ/ nu se mai poate muri – totuşi transportul/ unui dulap din sufragerie pe terasă/ şi pragul tocit zâmbetul pe cale de a se coagula/ şi piciorul retrageţi piciorul şi întâmpină zeii// am prevăzut totul până în cele mai mici amănunte/ transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă/ viaţa mea// o sămi ard hainele din nou o să-mi schimb identitatea/ câtă cinste şi câtă glorie – am prevăzut totul/ odihnească-se în pace dumnezeu să-l odihnească în pace/ poate vom avea şi noi de pe urma lui ceva de câştigat” (administratorul explică în ce constă de fapt viaţa lui. relatare absolut onestă). Ininscriptibilitatea realului, care face ca poezia să fie rostire/scriere de nimic, devine pretextul unor fabule demistificatoare (care discreditează în acelaşi timp realitatea dar şi tentativa de inscripţionare a acesteia, adică actul poetic)< „pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă/ manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)/ sunt cea cu urechi mici/ cu iepuraşi şi marmote de plastilină/ sunt cea cu vorbe care de care mai dulci// şi dacă mă enervez şi trec pe trotuarul de vizavi spunându-ţi/ în prealabil< administratorule nu vreau să mai stau cu tine/ ce te faci tu? iepuraşii se topesc marmotele fug departe/ în ţara lor cuvinte dulci nu mai auzi/ urechi mici în care să zbieri nu mai găseşti” (administratorul poate s-o sfeclească în orice moment). Recursul la grotesc şi absurd reprezentând fără doar şi poate momentul de climax al „dramei semiotice” pe care o transcriu poemele lui Virgil Mazilescu, căci poetul descoperă acum (pe urmele lui Samuel Beckett) că „nimic nu-i mai caraghios decât nenorocirea”, dar deriziunea nu constituie aici (la fel ca la dramaturgul irlandez) decât forma superlativă a disperării, astfel încât se poate spune că Guillaume, poetul şi administratorul reprezintă „sfârşitul de partidă” al liricii mazilesciene, după care autorului i-ar mai fi rămas doar să abandoneze, ca Rimbaud, poezia. Printre prietenii săi din grupul oniric, el se individualizează prin faptul că are revelaţia acelei „poezii a tăcerii” pe care Ihab Hassan o teoretiza cam în aceeaşi epocă, trece de la lirica excesului la minimalism (adică de la viziunile rimbaldiene la farsa tragică a lui Beckett), intuind totodată (la fel ca Leonid Dimov sau Daniel Turcea) mecanismele textului şi ale textualizării.

decembrie 2011

Vlad Pojoga

DeBut

antrax

pe zi ce trece kilogramele se desprind de mine cum se desprind colacii de grăsime ai copiilor când chirurgul plastician înﬁge bisturiul în ei.

astăzi ne-au baricadat de teamă să nu vorbim.

Poesis interna\ional

una din zilele alea în care lumea ţi se pare mai departe ca niciodată.

feţe distorsionate de ură în faţa unui om care îşi ţine inima în mâini şi merge cu ea înainte. viaţa e normală.

poate un urs de pluş sau o halucinaţie să strângi şi tu în braţe ceva.

antrax

pentru că noi nu iertăm.

cine suntem de unde venim ce căutam aici.

mai bine ne ascundem minţim şi ne ascundem.

de ce avem bube pe mâini. de ce nu purtăm măşti de gaze. nu o să ne mai bâlbâim niciodată

cineva bate două pietre una de alta şi tace.

o singură clipă de tăcere.

dacă ar ﬁ ceva mai mult soare aici aproape-aş putea să adorm.

încă o dată, viaţa e o cisternă plină de ură. încă o dată, viaţa asta e despre nimic.

Vlad Pojoga (n. 1993, Sibiu) este elev în clasa a XII-a la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu şi membru al grupului „Zona Nouă”. O selecţie din poemele sale a apărut în antologia cu acelaşi titlu, publicată în 2011. Pojoga a mai citit la ediţia a 42-a clubului de lectură Institutul Blecher, unde a fost receptat imediat ca unul dintre cei mai promiţători poeţi ai noului val.

dar o să ne cerem scuze.

antrax

„ţi-am dat voie să ai părul lung ce altceva mai vrei?”

mă uit în oglindă. de ﬁecare dată văd un porc pregătit să mă înghită.

stai drept în faţa lor chiar dacă ei sunt oamenii mici noi oamenii mari.

imediat după aceea mă ascund în dulap şi fac greva foamei.

pentru că doar dimineaţa suntem adevăraţi şi de ce războiul când ştim foarte bine ce vrem?

sunt un butoi plin. mă rostogolesc printre barăci ca la un joc pe calculator.

daţi-le moartea şi jocurile trei de cu sânge cu mult sânge daţi-le iubirea.

mă pregătesc. mereu mă pregătesc. şi lunetiştii se pregătesc. copiii de mingi se pregătesc şi ei. ca un război într-un ﬁlm mut.

pentru că ne dor genunchii de la atâta exerciţiu de supunere şi braţele ne-au amorţit de când le-am ridicat. şi nici inima nu mai e ce era.

ne mişcăm spre uşa mare a districtului, singura la care nu avem voie să ne uităm.

târăşte-te prin faţa lor o să vezi că aproape ai o viaţă. aproape ai o viaţă.

dacă ne apropiem de ea se face din ce în ce mai mare ne facem din ce în ce mai mici.

Poesis interna\ional

DeBut

decembrie 2011

Patru tineri poe\i croa\i `n rom]ne;te te-au îndesat între nişte lemne pregătite pentru asta din copilărie.

antrax noi suntem districtul antrax. neuronii noştri ritmuri de house seringi îşi împing steroizii.

în groapa aia plină cu apă şi peste tot numai capete aplecate.

până când piepturile sunt numai bune de ambalat în plastic şi până când inimile noastre ca dinozaurii cu mult înainte de apariţia aripilor.

bucăţi mari de carton deasupra cerului.

ana Brnardić

lopeţi cu noroi ca nişte pietre uriaşe peste tine.

aici e sfârşitul comunismului sfârşitul malariei sfârşitul iubirii.

iubirea ţâşneşte pe gură.

aici o garsonieră în care toţi îşi dau jos hainele dinţii.

antrax lovim porcii cu picioarele în cap de parcă ar ﬁ oameni.

ochii roller-coaster.

trebuia să mor singur cu mult înainte de toate astea.

antrax

aici viaţa se scufundă în transpiraţie aici iubirea e îngrăşământ artiﬁcial aici ne trezim în genunchi de trei ori pe saptămână.

aici dacă încercăm să vorbim pe gură ne ies băşici pline cu ﬂacoane de medicamente.

doar atacurile de epilepsie cancerul războiul maşinilor ţiganii săbiile lor cu mâner de aur sângele de pe ele apropierea

aici oricât te-ai împotrivi braţele tale cad ca barierele în faţa unui mecanic de locomotivă.

de o altă lume.

şi-mi spui da. şi urli la mine da. viaţa într-un copil de zece ani care dă cu pumnii într-un câine fără picioare.

antrax

o bătrână în şlapi se dă pe leagănul din spatele casei îşi deschide larg braţele.

şi toată iubirea noastră adunată într-un reactor nuclear care ﬂutură steagul alb.

te-au scos din maşina de pâine ca o mobilă pentru casă nouă aproape am râs de groază.

la fel de blând ca un animal de pradă. încă mai avem unde să ne întoarcem.

Ana Brnardić (n. 1980, Zagreb) a absolvit Literatură Comparată și Limba și literatura croată la Universitatea din Zagreb, iar în prezent studiază vioara la Academia de Muzică. A publicat trei volume de poezie care au primit mai multe premii prestigioase< Pisaljka nekog mudraca (1998 – Premiul Goran pentru debut), Valcer zmija (2005 – Premiul Kvirin pentru poeți tineri) și Postanak ptica (2009). O antologie care cuprinde aceste trei volume a fost tradusă în românește cu titlul Hotel cu muzicieni (2009). A participat la numeroase festivaluri internaționale și a fost tradusă în opt limbi. Din aprilie 2011 este secretar general al Asociației Scriitorilor Croați.

PoeziJa

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Ravnica

Branislav oblučar

Putnici oprezno sjedaju na klupe od skaja odlažući kapute boje kupine i suhe trave Vlak posrće u noć poput slijepog pastira U kupeu iz uglova suklja mrak koji se hrani bezvoljom Uskoro ćemo, za pola sata, svi ujednom sljubiti lica uz prozore u vlasti čudne vjere da uz vlak, kroz anonimnu šumu prateći naše osjećaje, čežnje, trče srne, divlje ptice i bića koja se bude iz stabala Na znak dirigenta, izmučene utrkom utvara glave klonu u san Mekana i crna ravan dobiva ispupčine na kojima cvatu noćni električni gradovi.

Câmpie Călătorii se aşează cu grijă pe băncile din scai, întinzându-şi paltoanele de culoarea murei şi a fânului. Trenul se poticneşte în noapte ca un cioban orb. În compartiment, de prin unghere ţâşneşte întunericul care se hrăneşte cu apatie. În curând, într-o jumătate de oră, ne vom lipi cu toţii faţa de geam sub imperiul ciudatei credinţe că, alături de tren, prin necunoscuta pădure, însoţite de sentimentele şi dorinţele noastre, aleargă căprioare, păsări sălbatice şi făpturi ce se trezesc din truchiuri. La semnul dirijorului, epuizate de fuga nălucilor, capetele cad în somn. Pe câmpia reavănă şi neagră cresc protuberanţe pe care înﬂoresc nocturne oraşe electrice.

Traducere de Dumitru M. Ion

Branislav Oblučar (n. 1978, Bjelovar) a debutat în 1997 cu un volum scris în colaborare cu Boško Kuzmanović, după care a mai publicat două volume individuale, în 2006 și 2010, primind Premiul Goran pentru cel mai bun debut al anului 2006. Publică critică literară și eseu în reviste și are o emisiune la Radioul public din Croația. Poemele sale au fost publicate în mai multe limbi.

Poesis interna\ional

PoeziJa

decembrie 2011

Zli Demijurg

Demiurgul cel rău

pečem pekmez i gledam let lastavica rano je jutro u vrtu mačke vrte repovima a ja kuhačom dok premještam se s noge na nogu kraj rasturene peći iza kuće

gătesc magiun şi privesc zborul rândunicilor e dimineaţa devreme-n grădină pisicile îşi rotesc cozile iar eu lingura de lemn în timp ce salt de pe-un picior pe altul lângă cuptorul dărăpănat din spatele casei

miješam i čitam< odlična kombinacija s tablom čokolade pekmez se zgusne i potamni kasnije na kruhu je crn

amestec şi citesc< superbă combinaţie cu o tabletă de ciocolată gemul se îngroaşă şi se mohorăşte mai târziu pe pâine e negru

svaki put kad raspirim vatru masa proključa i oblijeva me znoj

de ﬁecare dată când aţâţ focul mixtura ﬁerbe şi mă trec sudorile

- to je ‘žestina bića’ – govorim si jednim okom u Artaudovim Pismima iz ludnice a drugim u loncu zelenom kao oko u đavla što sliči paklenom kotlu u kom se uz šljive gnjeca i moja duša<

- aceasta este 'fervoarea ﬁinţei' – îmi spun cu un ochi pe ale lui Artaud Scrisori din ospicii iar cu celălalt în oala verde ca ochiul dracului asemănătoare unui cazan infernal în care odată cu prunele se frământă şi suﬂetul meu

negdje sam pročitao kako je zlo došlo na svijet sa slatkišima ako je tako od pekmeza sam napravio princip

undeva am citit cum răul a venit pe lume cu dulciuri dacă e aşa din gem mi-am făurit un principiu

tri sam dana tresao i skupljao a evo već treći stojim kraj ognja i talim sav ću ljepljivi svijet pospremiti u teglice i otpočinuti sutra

trei zile am scuturat şi adunat şi iată că deja în a treia stau lângă foc şi topesc toată această lume lipicioasă o voi pune în borcane şi mâine mă voi odihni

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

Îngustă încăpere pentru citit Un prieten se plânge că biblioteca sa se măreşte, iar el are tot mai puţin timp de citit. Având în vedere că şi spaţiul îi lipseşte – nu are camera sa de lucru – de ceva vreme mare parte a literaturii sfârşeşte lângă closet. La început, spune, au fost benzi desenate, dar cu timpul şederea pe WC s-a lungit, pe măsura greutăţii lecturii alese şi a creşterii nevoii pentru spaţiu intim. Acum se pot găsi acolo cărţi pe o arie de la poezie la arhitectură, iar datorită celor 45 până la 60 de minute petrecute înăuntru, picioarele îi amorţesc, iubita mârâie, iar hemoroizii ameninţă. Demult am scris o poezie pe această temă iar prietenul m-a rugat să i-o trimit. La mine situaţia este inversă< apartamentul în care m-am mutat recent are cea mai mica toaletă/WC din lume, aşa-numita toaletă pentru hobiţi, pentru că se intră chiar printr-o uşă mai mică. Încăperea e vârâtă sub casa scării, iar mărimea-i se poate cel mai bine concepe dacă spun că simultan pot să mă spăl pe dinţi deasupra lavoarului şi să ţintesc îndeajuns de bine closetul şi să mă piş. În plus, closetul se clatină iar acea instabilitate şi îngustime la treaba mare e propice doar poeziei, îndeosebi poemelor scurte, ieşite dintr-o răsuﬂare, în avântul inspiraţiei, când suﬂetul se eliberează subit de scârnăvia pământului.

Păienjenii Şi păienjenii, care mişună prin colţuri şi îşi ţes pânzele, şi ies din aspiratorul cu care încerc să-i nimicesc, dar devenind mai îndârjiţi, se vârăsc în ceşti, printre furculiţe şi cuţite, chiar şi în cabina de duş, unde strigă< suntem impermeabili!, păienjenii ăştia într-o zi, când doar găsesc modul propriu să comunic cu ei, când găsesc valuta comună, o să-mi plătească, o, cum o să-mi plătească chiria!

Traducere din limba croată de Adrian Oproiu

decembrie 2011

PoeziJa

Poesis interna\ional

Dorta Jagić medeni mjesec

lună de miere

nedjeljom uvečer poslije bogoslužja u maglovitom tramvaju uvijek mogu početi stvaranje iz ničega. nema čak ni gradonačelnika, nema ni kanarinca. nema ni ostavljenog ljubavnog pisma kontrolorki karata u štanc-aparatu nema suhog ručnika, paste za ružičaste cipele, ženskog zahoda. nema ni jedne kartonske kutije s ostavljenom djevojčicom i porukom. po turobnoj golotinji čeških prozora i stolica očito je da kingovi žderači vremena prvo u tramvaju sat pomaknu na zimsko vrijeme. mogla bih plakati nad odbačenom kriškom kruha i čašom crnog vina na stepenici kraj prednjih vrata. ne da mi se jer nema ni glazbe ni grijanja, ni onog scenarista s htv-a koji ne vjeruje da je čovjek bio na mjesecu. nema ni lažnih magistara s platfusom ni zaostalih mina ispod sjedala. u hladnoj dvanaestici od nikoga gledana od nikoga smetana vučem kabel skroz od boga do trajnoga dragoga do susjeda muža koji se zove skoro kao ja. želim ga napokon dovući i posjesti, bar do posljednje stanice. znam samo da je ciganski lijep i da se kreće pomoću kistova. ali na pustim stolicama nema nikoga tko bi mu pročitao prava i stavio lisice u slučaju da uđe na sljedećoj stanici. a ako me kao i uvijek drsko upita jesi li se udala kud ću sa svim tim harmonikama i svadbenim posuđem na medeni mjesec još prije kvaternikovog trga

duminică seară după slujbă într-un tramvai ceţos întotdeauna pot să încep creaţia din nimic. nu este nici măcar primarul, nu este nici canarul. nu este nici o scrisoare de dragoste rămasă pentru taxatorul de bilete în aparatul de taxat nu este niciun prosop uscat, cremă pentru pantoﬁi roz, toaletă de femeie. nu este nici măcar o cutie de carton cu o fetiţă părăsită şi cu un mesaj. pe trista nuditate a ferestrelor şi scaunelor cehe este evident că devoratorii de timp ai lui King întâi în tramvai schimbă ora la vremea de iarnă. aş putea să plâng pe felia de pâine şi pe paharul de vin roşu părăsite pe o treaptă lângă uşa din faţă. nu-mi vine pentru că nu este nici muzică nici încălzire, nici acel scenarist de la HTV care nu crede că omul a fost pe lună. nu sunt nici falşii absolvenţi de master cu platfus nici mine rămase sub scaune. în recele doişpe văzută de nimeni deranjată de nimeni trag cablul de la dumnezeu până la iubitul permanent până la vecinul soţ care se numeşte aproape ca şi mine. în ﬁnal vreau să-l trag şi să-l aşez, măcar până la următoarea staţie. ştiu doar că el este un ţigan frumos şi că se mişcă cu ajutorul pensulelor. dar pe scaunele pustii nu este nimeni care i-ar citi drepturile şi i-ar pune cătuşele în cazul în care intră la staţia următoare. iar dacă mă întreabă ca întotdeauna cu îndrăzneală te-ai măritat unde voi merge cu toate aceste acordeoane şi vesela de nuntă în luna de miere încă înainte de piaţa Kvaternik

Dorta Jagić s-a născut la Sinj în 1974. A absolvit Filosofia la Zagreb. A debutat în 1999 cu volumul Plahta preko glave, pentru care a primit importantul premiu național Goran pentru debut. A mai publicat două volume de poezie< Tamagochi mi je umro na rukama (2002) și Đavo i usidjelica – ispovijedi (2003) și este autoarea a numeroase scenarii de film scurt. Din 1999, a lucrat ca profesor de teatru, dar și ca regizor în trupe studențești. Traducătoare din germană și engleză.

Traducere din limba croată de Adrian Oproiu

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

Marko Pogačar Permanentna revolucija jezika ljubavne poezije< umornim trockistima Kako, godine 2007., pisati ljubavnu poeziju? ovo je vrijeme gusto od ljubavi. svi nas, naime, umjereno vole. teorija govori o potpunom izostanku kretanja. tržište kaže< ako govoriš o ljubavi, govoriš o bogu, ili obrnuto. Pogačar misli< sve je bog = bog je ništa. bombarder prepun opasnog značenja. ali negdje u kutku te ljubavi, kada je pritisneš uz zid, izrasta nešto bezrezervno. rezervat uzimanja i davanja. i u njemu baobab čijom se krošnjom uspinješ k nebu. na kraju znaš< jedina strašnija stvar od fašizma je umjereni fašizam.

Revoluția permanentă a limbii poeziei de dragoste< troțchiștilor obosiți Cum, în anul 2007., să scrii poezie de dragoste? vremea aceasta este groasă de iubire. toţi, adică, ne iubesc moderat. teoria vorbeşte despre totala absenţă a mişcării. piaţa spune< dacă vorbeşti despre iubire, vorbeşti despre dumnezeu, sau viceversa. Pogačar se gândeşte< totul este dumnezeu = dumnezeu este nimicul bombardier preaplin de înţeles periculos.

Marko Pogačar (n. 1984, Split) este cel mai cunoscut și unul dintre cei mai populari poeți croați tineri. Redactor al revistei literare Quorum și al bisăptămânalului Zarez. A debutat în 2006 cu volumul Pijavice nad Santa, urmat de alte două plachete, Poslanice običnim ljudima (2007) și Predmeti (2009). Poezia sa a fost deja tradusă în douăzeci de limbi, iar Pogačar a beneficiat de mai multe burse și granuri importante și a participat la numeroase festivaluri internaționale. Antologii din poezia sa au apărut în Austria, Serbia și Spania, toate în 2010.

dar undeva în colţişorul acelei iubiri, când o împingi la zid, creşte ceva fără de rest. rezervaţia luării şi dării. şi în ea baobabul prin a cărui coroană urci la cer. în cele din urmă ştii< cel mai teribil lucru în afara fascismului este fascismul moderat.

PoeziJa

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Poezie

Anul ceaiului

Frumos e

Luam şi dădeam ca şi cum semănam cu altcineva, magnet e metalul meu impus, atragem amândoi mereu, dar el are mai mult simţ pentru alegere, ceva simplu nu acceptă. eu nu sunt atât de stabil. marea s-a vârât în nor şi acum mă troieneşte. creanga se îndoaie ca şi cum pe ea ar cânta păsările. dar nimeni nu cântă. dacă pe drum s-ar arăta soarele s-ar vedea un curcubeu întreg, iar asfaltul s-ar aburi. din abur de fiecare dată se naşte ceva. ceea ce magnetul odată acceptă, îl păstrează pentru totdeauna. magnetul este dispozitiv pentru definirea iubirii, deşi uneori e stricat. iubirea îl urmează. în cel mai bun caz, dacă soarele s-ar fi ridicat la înalt, dacă s-ar fi retras ceaţa, am fi aruncat umbrele. astfel şofez cu geamurile lăsate şi pulpoasele mele urechi suferă. nu te mai aud. văd un maistru care bate cuie. văd o pisică zvârcolindu-se. îl văd pe Vladimir cum se urcă pe scări şi-l strig< Vladimire! el se întoarce, dar nu mă recunoaşte. vitezele noastre sunt adaptate doar rotaţiei lumii. de altfel, eu sunt mai rapid. mă bazez pe o slabă tehnică şi o tactică slabă dar oricum părăsesc urmele. când găsesc pe cineva a cărui viteză e asemeni alei mele îi voi da un nume. sus deasupra se târăşte un avion. nu-l aud şi nu-l văd, dar evidenţele sunt complet clare. deasupra curcubeul arată ca plumbul. pluteşte peste toată această impredictibilă secţiune, fără de greutate, dar se scufundă. tradiţia spune< dedesubt e bine să treci! tradiţia spune atunci eşti căsătorit şi femeia ta e întunecată, pentru că voi sunteţi ţigani. ploaia e căzută, florile sunt sângerii, şi gura animalului larg deschisă. prin fereastră intră musca. e linişte. muzică rezistă spaţiului şi el îi urmează. în clinci, uşor, se scurge prin deschizătura mea. de fiecare dată când şofez îmi amintesc viteza mea. aşa nimeni nu a alergat. cum am ajuns deodată în satul apropiat înaintea maşinii. ploaia e răpăită. drumurile fost-au noroioase. de câteva ori am căzut, am fost maro, dar fericit. niciodată nu am mai alergat, pentru că am vrut ca aşa să mă ţină minte m-am gândit la oameni. nu e adevărat că în poemele mele nu sunt oameni. acolo e Vladimir. eu i-am strigat atunci Numele iar el s-a căţărat, spre cerul nordic. e după-amiază. umbrele noastre sunt în spatele nostru, sau ne preced. viteza decreşte. toate animalele au dispărut undeva. moartea e tradiţie> trebuie s-o priponeşti şi s-o laşi să putrezească. trebuie să fii ca magnetul. iubirea e procesul rigorii. alegerea exilului. tot anul doar am fiert. tot anul doar am fiert ceai.

Frumos e să respiri aerul de primăvară la Soča şi în acelaşi timp să nu fii mahmur. să absorbi picăturile din izvor şi apoi să curgi în ele. frumos e să te simţi bine. să ai putere pentru orice formă de credinţă care nu-i face rău altuia, deci, a nu avea. de asemenea frumos e să trăieşti în Bosutska şi să crezi că există. în fiecare dimineaţă să intri în magazin şi să cumperi pâine, s-o mănânci deasupra ziarelor pe care le-ai găsit în cutia poştală. frumos e când poşta te găseşte şi când tu poţi să găseşti poşta. găsirea e, în general, plăcută. să găseşti un chip familiar când treci pe lângă stadion sau pe lângă o universitate slabă. rânjetul e frumos. e frumos să găseşti un punct. cuţitul pentru întins pe care l-ai pierdut de mult şi acum e mătăsos batalionul îngerilor de paradă îşi coboară urechile de fier şi aceasta deja se învecinează cu oribilul. totul este la limită oribilului, şi aceasta este de asemenea frumos. să dezlipeşti guma de mestecat din pingeaua pantofilor uşori, răutate care îţi deranjează echilibru şi explică gravitaţia. Newton e frumos. Brodski e frumos. baricadele sunt miezul artei şi aceasta este incoruptibil. când punk-ul perfect cântă când o zăreşti pe Anna Karina când se întunecă luna când se ridică steagurile când se desparte marea moartă. a se plimba e frumos. a se îneca. ceea ce e frumos pentru mine pentru alţii e periculos. a respira cu greutate pentru că aerul este saturat cu pini. a vorbi limba croată. a aluneca. de asemenea şi viceversa. frumoase sunt ferestrele pe care le poţi deschide şi prin ele să atingi norii. Mosorul este frumos. frumos e să mergi, să te caţări şi să crezi în vârf, să ştii în ce an s-a terminat războiul când este ziua eliberării să respecţi ziua femeii ziua mamei să iubeşti violetele, să te dezbraci. să pici. să fi sigur că pici, iar apoi să tresari. să te trezeşti. să tai. să împuşti nenecesar de lungi rafalele numelui tău, să fii tragic în mod sistematic.

Poesis interna\ional

Traducere din limba croată de Adrian Oproiu

decembrie 2011

alltäGliCHKeit

Poesis interna\ional

DIE SEUCHE

Mito; Micleu;anu

itte hier entlang, Achtung Stufen! Entschuldigen Sie die Unannehmlichkeit, aber Masken sind die einzige Lösung. Die Lüftung geht seit einigen Tagen nicht mehr und es stinkt fürchterlich! Wie auch immer, seitdem der Hauptgenerator durchgebrannt ist, funktioniert die Wiederbelebungsanlage auch nicht mehr und ungefähr zehntausend Titel sind uns weggestorben. Die Bücher zerfallen regalweise und noch etwa fünftausend liegen im Sterben. Es ist schrecklich! Letztes Jahr haben wir uns gerade erst von der Seuche erholt, die unsere Umschläge angegriffen hatte, sie verstümmelte Titel, Autorennamen, und jetzt ist es noch schlimmer! Bücher im Todeskampf, von Ekzemen verquollen, Papier voller Ausschlag, verschwundene Wörter, Buchrücken mit Geschwüren, Buchstabenausfluss, Ergüsse, Pestilenz. Verstehen Sie, wir haben schon einen ganzen Lastwagen Bücher beerdigt, und sie sterben immer weiter! Manche haben wir lebendig begraben,

weil sie einfach keine Chance mehr hatten, aber am traurigsten war es mit den Gebetsbüchern! Sie haben die Epidemie einfach ignoriert! Ein paar, die über Nacht vergilbt waren und extrem verformt, fingen an, ganze Kapitel auszuspucken, infizierte Passagen und Buchstabengerinnsel! Andere verflüssigten sich sogar, aber die meisten lehnten jede Behandlung ab! Von den Evangelien ist es ist uns nicht gelungen, auch nur eine einzige Probe für eine Neuauflage zu nehmen! Sie wollten sich einfach nicht mehr öffnen, als wären sie in Leim getaucht worden und in der Sonne liegengeblieben! Und was bei den Wörterbüchern los war! Mein Gott, nie hätte ich mir vorgestellt, dass ein sterbendes Wörterbuch anschwillt und mit einem dumpfen Summen fermentiert! Egal welche Sprache, immer das gleiche Summen, als wäre es voller Hummeln! Und die philosophischen Traktate, Sie möchten nicht wissen, was die absondern! Ich persönlich wäre ein paar Mal fast ohnmächtig geworden. 86

Unser Mikrobiologe hat entdeckt, dass Literatur sich umso schneller zersetzt, je kohärenter sie ist! Paradox, nicht wahr? Ihre Immunität hat nämlich eine Logik und Logik ist anfällig für Infektionen! Das Absurde zum Beispiel hat eine absurde Immunität, eine verrückte Logik, und diese schützt es für den Moment. Vom echten Absurden würde man bei Ausbruch der Krankheit keinen Huster hören. Aber am Schluss endet es leider genauso im Eiter, neben den anderen Fachgebieten, Strömungen, Untergruppen. Gott, wie das stinkt! Jemand hat einmal gesagt, Literatur wäre unsterblich. Soll er doch herkommen und sich die Unsterblichkeit ansehen! Ich mag keine Leute, die sinnlos mit Metaphern um sich werfen und die Realität mit Poesie verwechseln. Apropos Poesie, unter diesen kleinen Büchern haben wir keinen einzigen Todesfall bemerkt! Wenigstens das freut uns! Aber es ist sehr seltsam, die Poesie verfällt in einen Zustand der Lethargie und reagiert auf keine Stimuli mehr. Dafür kann man sie ganz ruhig durchblättern, ohne dass sie einen mit Eiter beschmutzt, wie es bei Prosa passiert, aber vor allem gilt das für medizinische Traktate. Was soll ich sagen? Wir wissen nicht weiter! Gestern Abend sprach ich mit einem pensionierten Bibliothekar und er erzählte mir, seinerzeit wären die Bücher entweder eines natürlichen Todes gestorben oder ermordet worden! Seuchen gab es eigentlich kaum, eher Blutarmut, Bluthochdruck, Herzrhythmusstörungen, Neurosen und sehr häufig Selbstverstümmelungen. Heute zum Beispiel verschließen sich Bücher nicht mehr in sich selbst wie damals, aber die Seuchen haben sich inzwischen vermehrt und übertragen sich leichter. Die Immunität der Literatur hat im Allgemeinen nachgelassen. Oder aber ich liege falsch, denn Wörterbücher sind keine Literatur, aber es haut sie sofort um, sie liegen im Bett und verenden reihenweise Seite an Seite mit den Schulbüchern! Pharmazeutischen Arzneimittel-Kompendien dagegen passiert überhaupt nichts! Bei den Kunstbänden ist mir auch keine Depression aufgefallen! Zeitungen wiederum simulieren was das Zeug hält, liegen flach und vergilben, als hätten sie eine Leberzirrhose! Und wenn man an ihr dünnes Papier denkt, an dem nicht ein Ekzem hängenbleibt! Während sich die überdimensionalen, beschlagenen Einbände bei der kleinsten Virusinfektion verformen und aufweichen! Hm, ja… Bücher sind schon paradoxe Wesen. Ich will Ihnen noch was sagen, das bleibt aber unter uns! Ein befreundeter Gerichtsmediziner erzählte mir, wie die Autopsie einer Bibel ablief. Apropos, der Gestank verendeter Bibeln rollt dir die Fußnägel auf. Als erstes infiziert sich der Ekklesiast und nicht die Schöpfung, wie manche Fachleute annahmen. Der Fisch beginnt am Kopf zu stinken, die Bibel fängt beim Ekklesiast, beim Prediger, an zu

stinken! Danach verfault die Apokalypse, dann die Genesis, und das war‘s dann mit der Bibel! Wir sind uns mit dem Prediger im darüber Klaren, wenn alles nichtig ist, dann ist Nichtigkeit ebenfalls nichtig! Und wenn Nichtigkeit nichtig ist, dann hebt sie sich auf, sie implodiert, und es bleibt keine Nichtigkeit übrig! Manche sagen, alles sei Illusion! Was für ein kindisches Klischee! Wenn alles Illusion ist, dann ist auch Illusion eine Illusion, nicht? Und wenn Illusion eine Illusion ist, dann ist sie eine einzige Lüge! All diese wertvollen Fragen mit ihrer Spur Weisheit, alles Lügen! Durchtriebene Stacheln! Und trotzdem verfaulen sie nicht so schnell wie der Nihilismus! Irgendwo hatten wir mal eine Arbeit über das Nichts, die war sofort voller Fliegen, sie hat noch nicht einmal geschimmelt! Das Nichts! Was für eine dekadente Laune! Hoffnung der Feigen, Zuflucht der Reduktionisten, der Hirnimpotenten, der Schwächlinge und der Phantasielosen! Es regt mich ziemlich auf, entschuldigen Sie! Aber ich ertrage diese Leute nicht, die existieren und behaupten sie würden nicht existieren! Das ist wirklich zurückgeblieben, nicht wie es aus pathologischer Sicht definiert wird! Naja, von der Bibelautopsie erzähle ich Ihnen ein andermal, übrigens, uns sind auch schon Bücher mit Pfifferlingen untergekommen! Von der heiligen Spritze haben Sie gehört? Dafür werden einer sterbenden Bibel Seiten entnommen, in Fruchtwasser zerstoßen und dann in die Aorta gespritzt. Die kleinste Dosis genügt, um einem den Wahn Christi einzuimpfen! Es ist die einzige Impfung, die dem Angriff der Zeitlichkeit zuvorkommt! Sie ist aber sehr teuer und kann natürlich nicht gefälscht werden, das geht mit keinem qualitativ hochwertigen Wahn! Haben Sie je daran gedacht, dass das Bild der heutigen Welt einem Berg verbrannter Bücher und einem winzigen Häufchen rehabilitierter Bücher zu verdanken ist? Vielleicht hat das Feuer eine bessere, oder im Gegenteil eine bedrohlichere Welt verschluckt. Die Bücher haben unser Denken geformt und das Denken hat die Welt geformt. Ich bin davon überzeugt, dass hauptsächlich die wichtigen Bücher ermordet wurden. Manche wurden verboten, andere zerstört, und auf unseren Regalen sind im Prinzip die verängstigtsten aller Bücher gelandet! Die sich dem allgemeingültigen Wohl gefügt haben. Nichts ist abscheulicher als das allgemeingültige Wohl! Aber das ist eine komplizierte Geschichte! Jetzt muss ich los, kommen sie später wieder, bis wir wenigstens die Lüftung in Gang kriegen! Aber wenn Sie die Maske nicht stört, bleiben Sie nur! Über die kleine Leiter dort geht es zu den oberen Regalen, und drüben, der Lesesaal! Eine bedrückendere Stille als bei uns werden Sie nirgends finden, das versichere ich Ihnen!

Übersetzung< Katharina Dociu 87

CroniC{

Poesis interna\ional

decembrie 2011

e an ce trece, Dumitru Crudu devine tot mai rafinat. Dacă în Măcel în Georgia destrăbălările atingeau cote proxistice, demne de un Chuck Palahniuk, în colecţia de povestiri Oameni din Chişinău verosimilitatea poate răsufla uşurată. Rămâne firul roşu al confruntării dintre comunişti şi anticomunişti, dintre moldoveni şi muscali. Alt numitor comun al celor două scrieri este dat de expresiile moldoveneşti, pentru noi bizare şi suculente< „o laie de tineri”, „vâjul din Anglia”, „blegoşată”, „mi se cam stricase inima”, „să scot mai repde acul din miere”, „mă posmăgesc foarte tare”, „i-a plesnit răbdarea” etc. Însă nota predominantă şi veşnic crudiană este libidoul şi stimulentele lui. Sau hai să selectăm două note majore< sexul şi politica. Orice ar face personajele lui Crudu, ele sunt excitate sau excită. Iar politică fac aşa cum respiră, spre marea bucurie a fantomei lui Aristotel. Citindu-l pe Dumitru Crudu ai impresia că Basarabia e o terra del fuego, pământul cel mai pasional din lume. Dacă Măcel în Georgia era îmbibat de perversităţile academicienilor, Oameni din Chişinău zumzăie de excitaţie. Două pocnitori mai că nu se suie pe un pensionar englez. Limbajul corporal este mult mai captivant decât cel vocalizat< „pieptul ei sonor”, „avea o lăptărie la fel de impozantă”, „nişte funduri pur şi simplu tulburătoare”. Extrase din Două tipe. În O pădure în mijlocul oraşului, un găligan îşi excită gagica făcând duş cu uşa deschisă< „stătea drept puşcă şi îşi săpunea fesele, cântând cât îl ţinea gura”, „îi plăcea foarte tare să-şi usuce cu foenul părul care îi împodobea penisul”. După care goana prin parcuri virgine către autogară este sacadată de mozoluri violente şi pipăituri frenetice. Şi în Doi câini un individ aleargă la o întâlnire cu o blondă demenţială, pe care o descoperă lucrată de altul. Vaporul alb conţine scene de troleibuz, printre care şi cea unde o altă blondă cu sânii ca „două monumente”, este asediată de un boxer cu limba scoasă. Nu ştiu ce in-

felix nicolau

grediente are mămăliga în Moldova, însă acolo se pare că frigul mai mult aţâţă decât domoleşte! Bine, o să auzim şi vociferările răsuflate împotriva pornografiei. La prima vedere, sexualitatea clocotitoare din paginile prozatorului pare nejustificată – un exhibiţionism. Curând realizăm că ea este un ascuţit instrument de caracterizare a relaţiilor dintre personaje. Dacă această carte sclipeşte prin ceva, atunci cu siguranţă o face prin felul în care mixează lubricul cu politicul< intimitatea cu implicarea publică. Structura dialectică a povestirilor este asigurată de permanenta confruntare între moldoveni şi ruşi înregistrată de naratori în spatele cărora se ascunde mereu acelaşi tip de percepţie. O anumită răceală a relatării face ca atmosfera să pară luată din teatrul absurdului. Detaşarea şi sacadarea povestirii mai sunt speciﬁce şi unoroi prozatori ruşi contemporani. Mai pasionant, însă, este motivul înfruntării ideologice tacite şi semnalizate de revistele pe care le citesc protagoniştii. Cele două prostituate care îl asaltează pe pensionarul englez sunt una rusoaică, alta româncă, dacă e să ne luăm după revista Moldova din mâna ei. O pădure neumblată din mijlocul oraşului, deşi hormonal orchestrată, este construită pe motivul părăsirii Moldovei de către ruşi. Retragerea lor este observabilă la nivel lingvistic, pentru că pe străzi începe să

Poesis interna\ional

Federeii lui Nicolae Avram

Pornografia politică

CroniC{

predomine „moldoveneasca”. Şi nici ruşii rămaşi nu mai vorbesc limba aşa cum se aude ea la Moscova. Ironia scriitorului este fără fisură< „în curând nu o să mai rămână nici urmă de rus în ţara asta, şi asta după ce bunicii noştri au vărsat sânge pentru a elibera aceste pământuri, pe care, însă, noi le părăsim de bunăvoie”. Deşi naratoarea este roasă de gelozie, niciun moment nu uită să înregistreze cantitatea de vorbitori de limbă rusă de pe străzile Chişinăului. Toată această infuzie de ideologie ne face să realizăm că scriitorul nu e interesat să capteze bunăvoinţa cititorului, ci mai degrabă inteligenţa lui critică. Dumitru Crudu nu este un povestitor. El rămâne dramaturg şi în proză, mânuind cu mare precizie sforile marionetelor-personaje. Spargerea convenţiilor narative se vede şi prin ghiduşile tip mise en abîme. Printre cetăţenii care se bat în titluri de reviste ruseşti sau basarabene într-un troleibuz ce adună întreaga tipologie umană a ţării se nimereşte şi un autist care citeşte Bătrâna şi fata de... Dumitru Crudu. Taxatoarea-narator se întreabă< „oare cine în pula mea putea fi individul ăsta spanchiu şi straniu”? Când colo, era chiar autorul cărţii cu pricina, băi! Vorbind despre naratorii din povestiri, uşor ne dăm seama că toţi sunt Crudu sub acoperire. Şi o chestie foarte periculoasă< băieţii şi fetele astea, indiferent de meseriile lor, sunt intoxicaţi de cultură. Ei ştiu cine e Céline, Tolstoi, Crudu etc. Ceea ce te împinge să crezi că toţi sunt scriitori veleitari. Aşa că ne găsim într-un univers de hârtie, deloc firesc. Cultura nu este folosită ca pigment, ci pur şi simplu ca cultură, ceea ce nu mi se pare alegerea cea mai fericită într-un roman. Altminteri, este reconfortant să-l vezi pe Dumitru Crudu făcând paşi mari spre maturitatea artistică. Din ce în ce mai subtil, fără să-şi piardă din virulenţă, scrisul lui ameninţă să devină un lansator de rachete împotriva tuturor metehnelor omeneşti. Şi asta fără ca măcar poliţia să priceapă o iotă!

Viorel Mureşan

ntrebarea dacă poezia poate fi realistă s-a pus de câte ori s-a ivit câte un poet mai aproape de tragicul cotidian decât de frăgezimile imaginarului, aşa cum ne parvin în atâtea formule lirice. Un posibil răspuns e cartea intitulată Federeii de Nicolae Avram, Casa de Editură Max Blecher, 2010. Deşi deplin format şi fără stângăciile pa care alţii nu reuşesc să le ascundă nici după ce împlinesc o anumită vârstă şi un număr respectabil de volume, autorul e puţin cunoscut mediilor literare. Apariţiile sale de până acum< Cântece de sinucigaş (cartea I), 2000, Litanii pentru diavol, 2006 şi Cântece de sinucigaş (cartea a II-a), 2008, sunt dovada că autorul deţine o înaltă pedagogie poetică, însuşită, cum e cel mai firesc, prin lectură asiduă. Numai pentru a nu fi lăsată să se piardă în noianul de apariţii insignifiante, noua carte e gardată de pe copertă de semnăturile a doi dintre scriitorii care imprimă direcţie literaturii de azi< Claudiu Komartin şi Radu Vancu. Federeul e numele argotic al unui centru de plasament, situat undeva în Ardeal, pe Someş. Iar federeii sunt locatarii tragici ai acestei instituţii de asistenţă socială, luaţi de-a valma, copii şi educatori. Cartea are arhitectura şi toate detaliile unui roman-frescă, încât putem desluşi în ea, prin limbaj, prin isprăvile oamenilor, prin gesturi şi sentimente, înfăţişate într-o pastă verbală de mare cruzime, icoana întregii Românii din anii care precedă căderea comunismului. Coşmarul e descris în optsprezece mici cicluri de poeme, organizate, în general, în jurul unei figuri de federeu, care se lipeşte de memoria cititorului ca o fizionomie încadrată în medalion. Chiar dacă liricul e reprimat, vocea unui eu profund, rămasă acolo în cotloanele federeului, răzbate dintre rândurile fiecărei pagini. Radu Vancu surprinde sintetic acest detaliu esenţial< „Bizar e că rememorarea anilor de cumplită ucenicie din orfelinat e tincturată de o irepresibilă (şi în bună măsură masochistă) nostalgie – din când în când, mici epifanii fac ca fiinţele şi obiectele acelei vârste a răului să capete, sub strălucirea blândă a memoriei, irizaţii stranii şi chiar să devină luminoase.../.../ Pentru Nicolae Avram, lumea aceea era diavolul ,şi o iubeşte. Iar cartea de faţă, fireşte, e icoana acelei lumi.” Primul ciclu poematic ne aduce în faţă profilul odios al lui Modi, figura generică de călău, ca dintr-un corn al abundenţei, revărsată peste tot< în armată, în internat, în orfelinat şi azil, în puşcărie, pe şantier. In afara unui singur detaliu fizic, semnificativ totuşi, grasul Modi,

autorul nu-şi bate capul să ni-l prezinte> îl lasă să acţioneze în multe feluri, să vorbească o limbă ce degradează omenescul. El, autorul, a trecut prin infernul federeului, a dobândit atributul omniscienţei< „grasul Modi / hai sus labagiilor / strigă din toate puterile / treceţi la culcare / bă handicapaţilor / tu tu tu tu şi tu / ne arată cu degetul / ridicaţi-vă // veniţi după mine viermilor / ne sculăm de la televizor / unde stam toţi grămadă / pe cimentul / gol lustruit // e seară îl urmăm tremurând / într-un dormitor liber de la etaj / stăm drepţi în faţa lui / numai în chiloţi şi maiouri // e stăpân pe vieţile noastre / suntem nişte viermi de mătase / o afacere profitabilă două kilograme / de gogoşi dintrun gram de ouă / simţim cum ne cresc ganglioni / cerebroizi / în partea anterioară / fugim şi ne ascundem / în crăpătura / cimentului” (pp.5-6). Dacă, dintre federei, careva nu-i dă lui, la cină, felia de pită, Modi se consideră frustrat, ia măsuri punitive, similare celor dintr-un gulag< „Ne controlează gura cu flacăra de la chibrit / deschidem gura mare, zicem / aaaaaaaa ca la doctor / toţi în cor / se uită după ultimele firimituri / de pâine neagră / lipită pe dinţii / putrezi.” (p.7). Grozăviile lui Modi, continuă ca într-un climax ascendent, până la finalul ciclului căruia i-a împrumutat numele său. Există, în finalul câtorva dintre grupaje, câte un text cu statut special, aşezat în jumătatea de jos a paginii şi marcat doar de un asterisc, în loc de titlu. Are rol de reflecţie asupra secvenţei de infern înfăţişate în respectivul ciclu şi puterea de sugestie a unui tunet care se îndepărtează, lăsând impresia neliniştitoare că se întoarce iar< nu multora le-a fost dat să primească / bobârnace / peste craniile / chele / până ce pielea capului uscată / se făcea / ţăndări. (p.9). Prezenţa sau absenţa în structura ciclurilor poetice a unui astfel de epilog arată că Federeii nu e o simplă culegere, ci o construcţie meticulos proiectată şi regizată din mers, în timpul când se scria. Al doilea ciclu e organizat în jurul lui Cămăraş, regele muştelor, a cărui personalitate exaltă sângele şi cruzimea. Un mic detaliu e sugestiv< razele soarelui cad pieziş / pe lama cuţitului său. (p.10). Porecla i se trage de la un joc cu trimitere eminesciană (Copii eram noi amândoi...), numai că Nicolae Avram îşi fixează personajul sub o lupă psihanalitică< „acum aleargă prin cameră / după muşte e iute de mână / e cel mai iute / prinde muştele de carne / le înhamă la carele sale / din coajă de nuc / le hrăneşte cu picături / parfumate de 89

Poesis interna\ional

CroniC{

sânge / cu turtă dulce / cu firimituri de pâine / uscate / din colţul buzunarelor / păstrate / pentru grasul de modi” (p.11). La Someş e titlul unui alt grupaj, în care câţiva conectori asigură joncţiunea între secvenţele narative care fac să-şi intre în rol şi educătorii< „poate un cadavru pluteşte / liniştit pe apă /.../ o, am fi tentaţi să intrăm / în valurile mici să-i smulgem / dinţii / inelele de aur de pe degete” (I, p.14), „dar titus e lângă noi / ne interzice să ne mişcăm / din locurile noastre // titus e conducătorul nostru” (II, p.15), „dar cel care intră primul / în apă / e platon profesorul de sport” (III, p. 17). Unul dintre federei, Bărăian, scapă vigilenţei pedagogice, şi „devine tot mai pământiu / sub bulboana în care mai caută / inelul de aur căzut / în apă din degete / subţiri” ( IV , p. 18). Ceilalţi nu-i simt lipsa, ci doar se bucură / că au o porţie / de ceai şi orez alb în plus. (ibid.). Trebuie spus că relele cele mai mari care bântuie federeul sunt spaima şi foamea. Simion, un nou sosit în stabiliment, nu se poate adapta regimului alimentar de aici< „noaptea auzim un ronţăit de şoarece / ce faci, simioane, cu cureaua, e bună? / e bună are gust de şorici, vrei şi tu / nu,eu am mâncat săpun”. (p.105). Această terifiantă monografie a orfelinatului se compune din texte ce par relatări de la locul faptei, nu reconstituiri, cum, în realitate, sunt. Autenticitatea nu lasă loc, între pereţii federeului, iluziilor sau credinţei, niciunei valori morale, ci doar suferinţei, disperării, vieţii anoste. Tragicul cotidian cuprinde crâmpeie dintr-o Românie necrotică, populată de insecte cu chip uman precum directorul Tâmpeanu< „tâmpeanu este atât de zgârcit că făcuse înţelegere / cu porcarul hojgea să subţieze lăturile / iar grosul să-l aducă acasă să-şi poată hrăni / zilierii tocmiţi pentru prăşitul cartofilor // vara când vine în vacanţă să se scalde cu noi în mare / poartă aceeaşi veşnici chiloţi negri de sport / legaţi la şold cu sfoară / de cânepă.” (p.48). După ce elogiază însuşirile nemaipomenite de hoţ ale lui Fonoloş, unul

decembrie 2011

dintre feredeii elevi, personaj aproape ubicuu, autorul concluzionează esopic< „dar educatorii nu fură? / şi bucătăresele. s-o vezi pe grasa de rodica / cum cară cu plasele. fură de se rupe. şi nu-i ajunge / să vezi ce dacie roşie şi-a tras. şi acum îşi face casă / cu etaj / la săsarm. şi noi când îi cerem supliment ne borăşte. // toată lumea fură. / şi ne fute. care cum vrea muşchii săi / mie miau furat papucii / eu nu-mi găsesc cămaşa aia albastră / parcă am văzut-o pe sârmă / la uscat la margareta acasă / îţi dai hainele la spălat şi spălătoresele / le bagă în sacoşă / le vând ” (p.99). O carte precum Federeii de Nicolae Avram lărgeşte spaţiul fizic, dar şi pe cel spiritual-moral al poeziei contemporane, tot mai înclinată spre epos, impune un topos nou, la fel de intens şi seducător în oglinzile lui infernale ca acelea create de Ioan Es. Pop, Soviany, Ion Mureşan sau Komartin. Dacă federeilor le lipseşte educaţia, au acces la sacru în virtutea unui simţ religios înnăscut. Iar sacrul din spaţiul federeului are doar atâta consistenţă cât să ţină fiinţa în echilibru, să nu-i dea voie să se prăbuşească< „într-o zi pe când / hoinăream pe străzi / cu chiştoacele adunate / de pe jos pitite / în căuşul palmelor / neam trezit din întâmplare / într-o biserică // primul lucru pa care l-am văzut / a fost cutia milei // când să dăm lovitura / mărgi ne-a oprit ne-a spus / că e mai bine să ne rugăm / nu ştiu cui de pe pereţi că vom fi primiţi / în rai // e o zi ploioasă / ne strângem toţi / în coliba de pe canalul morii / mărgi / ne citeşte din nişte foi / îngălbenite / rupte pe margini / despre un om care umblă pe ape / împarte peşti / pâine / mulţimilor” (p. 36). Credem că nu întâmplător, cartea lui Nicolae Avram se încheie cu motivul ubi sum?, cu care se deschide Antologia orăşelului Spoon River a americanului Edgar Lee Masters. Există şi în Feredeii un avocat auctorial care îl ia pe cititor de mână şi acuză sau apără împreună.

orcsik roland

Orcsik Roland s-a născut în 1975 în localitatea Óbecse (Bečej) din Vojvodina. Din 1992 locuieşte în Ungaria. Scrie poezie, eseuri, studii şi critică. Traduce din limbile slave de sud. În 2002 a publicat o antologie de poezie croată contemporană. Este unul dintre redactorii revistei de cultură Fosszília. Până acum a publicat trei volume de poezii. 91

Poesis interna\ional

VerSeK

decembrie 2011

Óvodában

La grădiniţă

Ő szerb én magyar csoportos voltam félvérek mindaketten ugyanabból a fajtából egyszer odajött hozzám ismerkedni akart kezét nyújtotta a szeme alá csaptam - szláv disznó!s elfutottam a sajátjaimhoz a traktorgumis bunkerek közé egy műanyag székre álltam büszkén senki sem ﬁgyelt rám

El era în grupă cu sârbi eu cu unguri corcituri amândoi din aceeaşi rasă a venit la mine odată voia să facă cunoştinţă şi-a întins mâna l-am pleznit peste ochi – câine slav! – şi am fugit la ai mei spre buncărele din anvelope de tractor m-am urcat pe un scaun de plastic mândru nu m-a observat nimeni

Džoki YUing

hát így könnyű ismertté válni dallasban nagymamám viszont arra ﬁgyelmeztetett ne legyek soha olyan mint az a Džoki YUing mert engem is elkapnak el ám és nagyon nem szeretnek

păi aşa e uşor să devii cunoscut în dallas însă bunica m-a prevenit să nu ﬁu niciodată ca ăla Džoki YUing că o să mă prindă şi pe mine da da şi nu prea mă iubesc

Szünet-tünet

Pauză-cauză

A fekete lyukból vér szivárog, mint szétlőtt nyomtatóból a festék. Hiába kering tovább a hálózatban magányos feszültség (V)< üres a harcmező. Különben volt, ami nem. Most már csak< game over. A start-ra klikkelek, akár újra is kezdhetjük. Kezdetben vala. Akadály, csak a rendszeren belül lehet, a gordiuszi ítélet-csavarokban. Félsz? A program nem szűnik meg, átalakul, mint tudatban az áramszünet.

Din gaura neagră curge sânge ca tuşul din imprimanta dezmembrată. Degeaba circulă în continuare singuratică tensiunea (V) în reţea< câmpul de luptă e pustiu. Altminteri a fost, ce n-a fost. Acum doar< game over. Dau clic pe start, am putea să începem din nou. La început a fost. Obstacol. Doar în interiorul sistemului poate ﬁ, în şuruburile sentinţei gordiene. Ţi-e frică? Programul nu sistează, se transformă, ca pana de curent în conştiinţă.

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

No problem (Alf)

Merül az aku, fenékig a szív. Töltsd fel s torkig ér, mint B. versében a menny - piros luﬁ. Üsd be a kódomat, motívumaimat, hadd búgjak egy darabig. Ne kérdezz semmiről, vagy csak a hétköznapjaimról. S ha már itt tartunk< jól vagyok. Jaj helyett aha. Bővebben? Feltámasztása után Lázár sem panaszkodott.

Acumulatorul se descarcă, inima până la fund. Încarc-o şi-ţi va bate în gât ca paradisul în poezia lui B. – balon roşu. Introdu codul, motivaţiile, lasă-mă să dudui o vreme. Nu mă întreba nimic sau doar chestii banale. Şi dacă tot suntem la capitolul ăsta< sunt bine. Aha în loc de au. Mai pe larg? Nici Lazăr nu s-a plâns după ce-a fost înviat.

Tükördarab

Bucăţi de oglindă

cisz-moll hatol a füljáratokba lassan kimérten akár a koporsó a föld táplálék-láncolatába a fű kinő utána ahogyan fülszőr serken a hang nyomán semmi esélye estére megcsendül a moll kiszabadítja a fülzsír alatt szunnyadó ciszt ki harangozik nem hallom kővé meredten ki néz a hang tükrébe a hangom nem hallod ki sántikál mögötted a hallójáratok zsíros útvesztőjében ki harmonikázik egy velencei gondolában gondolatban pereg a dobhártya átszakítja a vonó fullánkja s mint a vér a behatolás nyomán elered a hangod a hangom a boldog míg be nem fogad és magába temet Alma mater a boldog szóra elment az áram bűzlik eszméletem halma ki hal meg ma a hetvenedik oldalon olvasom kint dörög szakad mi bent a faházikóban a túra végén öntudatlanul világít az állat fekete gombszeme jelzi kész csendül a moll a fülkagylóban fekete gyöngy fekete cisz bújik elő világít a befejezetlen lezárt darabban

do minor pătrunde în ureche încet cu măsură precum coşciugul în lanţul troﬁc al pământului iarba răsare după aşa cum părul creşte în ureche în urma sunetului nicio şansă seara reverberează minorul eliberează do-ul aţipit sub ceara din ureche cine trage clopotele nu aud cine priveşte împietrit în oglinda sunetului vocea mea nu auzi cine şontâcăie în spatele tău în labirintul cleios al canalelor auditive cine cântă la acordeon într-o gondolă veneţiană în gând timpanul pârâie acul arcuşului trece dincolo şi asemenea sângelui după străpungere vocea ta vocea mea ţâşneşte fericită până ne cuprinde şi ne îngroapă Alma mater ca reacţie la cuvântul înălţător cade curentul pute grămăjoara lucidităţii mele cine moare azi la pagina şaptezeci citesc afară tună şi fulgeră noi înăuntru în căsuţa de lemn la sfârşitul turei luminează inconştient ochii animalului cât nişte nasturi negri semnalizează gata sună minorul în cochilia urechii perlă neagră do-ul negru se iveşte luminează în bucata asta neterminată clasată

traducere din limba maghiară de Andrei Dósa

decembrie 2011

Poetry

Poesis interna\ional

Chris tanasescu

Europa. Epitalam ţigănesc

Europe. A Gypsy Epithalamium

7. Chalandamarz

Cartea împerecherilor inutile< e.g. poporul român şi Eminescu. Se lăsase pe vine să îşi lege şireturile ceea ce ea a luat drept o cerere-n căsătorie -- Ridică-te, ridică-te, dragule, spuse ea cu lacrimile licărindu-i în ochi în timp ce lumea trecea parcă fugind de o albină. -- Vom petrece ziua zburând cu balonul, anunţă ea fericită. Îl văd pe diavol, oameni buni, îi văd trupu-ntreg n-am crezut niciodată că poate veni aşa de aproape tânjeşte după inocenţă, ca şi noi, am senzaţia care-i mai drag, numele ORi trupul?

(e book of useless couplings< e.g. the Romanian people and Eminescu. He was kneeling down to tie his shoes which she mistook for a proposal of marriage. --Arise, arise, sweet man, she said with tears glistening in her eyes while people hurried past as if stung by bees. --We shall spend the day riding in a balloon, she announced happily. I see the devil’s head, people, I see his whole body I never thought he could come so close he longs for innocence, as we do, I have the sensation Which is dearer, the name Or the body?

Poţi să-l miroşi, dacă-i gol, şi să lingi

You can smell it, if empty, and lick

miezul dacă s-a dus lemnul-dulce... ba nu, uite că se-opreşte. / Refăcând-o, nu făcând-o. / Dar are impresia că / dacă rămâne-aşa subţire ca un ac / e pentru c-are acest păcat.

the shell when the licorice is gone… No, mind you that he stops. / Redoing it, not doing it. / But he has the feeling that / if he stays so thin as a pin / it might be for this sin.

„Ai să vezi< cu cât te mişti mai repede cu-atâta mai departe-ajungi”. Oraşul redevine un sat. Ceva se porneşte-n căutarea / unui loc al fraternităţii / dincolo de cuţitele scăpărând...

“You’ll see< the faster you go, the better it will be.” e city is again a village Something goes in search / of a place of brotherhood / behind the glaring knives…)

Cu paşi de linx trece miezul zilei pădurea-şi ţine respiraţia aşteptând doar să mă-nhaţe...

On the paws of a lynx midday passes e forest holds its breath waiting only to ensnare me…

devotamentul lui Peer pentru mişcarea de salvare a vechii limbi din zona Ra etică e larg re cu noscută... dar asta mereu într-altă limbă.

Peer’s commitment to the movement for the preservation of the old Raethic language is widely re cog nized… but always in another language.

Copilandrii mărşăluind zgomotos pe uliţele / înguste ale modestului sat elveţian / fac parte din comunitatea romandă, un grup / etno-lingvistic din zonă, mi se spune. Conform / obiceiului, puştii trec „cu turma”, într-un / tărăboi infernal, menit s-alunge iarna.

e youngsters noisily parading through / the narrow streets of the modest Swiss village / are members of the Romansh, a Swiss linguistic / and cultural group, I am told. According to custom, / village lads parade through town in “herds,” / creating a hellish din to drive winter away.

ne tot venea să repetăm gianT gian, Gian Travers traversând vers

We felt like repeating giant non stop, gian…, Gian… Travers traversing mountains in the re 94

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

Poetry

Poesis interna\ional

antul sau muză-amuză de castelul Musso, când noaptea bănuiam încă valul, un val care mă chema bâjbâind afară din casă, bătând în mal c-un nume mai greu – Lach de Comm, lach, Lach de Comm... ca un comic al sângelui dând să mă cheme, să plece, să mă cheme iar... dar memoria se-nvârtea mereu fără rimă – / Te, Lari maxume, teque, maxume, teque / ﬂuctibus et fremitu adsurgens Benace marino… / ţinându-mă aici ţintuit, ducându-mă / de-aici< ca Addua mi-adaug apa în lac, / mamestec> uit> traversez> şi curg mai departe...

verse, or amusing muses at the Musso Castle… while at night I could still feel the wave, a wave calling for me to grope my way out of the house, lapping on the shore with a heavier name – Lach de Comm, lach, Lach de Comm… like a comedian of the blood trying to call my name, to leave, to call again… but memory revolved without rhyming – / Te, Lari maxume, teque, maxume, teque / fluctibus et fremitu adsurgens Benace marino… / holding me there transfixed, carrying me / off shore< like the Addua, I add my water to the lake, / I mingle> forget> and then flow out and away…

Dar seara puteam vedea până-n zare / în nord, până-n capătul Lacului Como – dincolo / de vila Madonnei şi-a lui Stallone – acolo / ne informa Grigore amabil, sunt tre / pievi, ocupate de milanezi în războiul / Musso – Trei picioare?, întreb eu nu / mărându-ţi silabele cu degetele darabană pe ceafă. / Nu, congregaţii, (zice.) Reto-romano cat / holice şi holi... strice – sunt ca un star rock alco holic, cu trei picioare, ce-i drept, pe-o pantă de linkuri yahoo, un dahu, ştii, animalul mitic cu picioare mai scurte pe-o parte, pe care dacă-l strigai c-un nume-anume, magic, se-ntorcea, ’şi pierdea echilibrul, şi stând strâmb se răs

But in the evening we could see as far / as the north of the Lake Como – beyond / Madonna’s and Stallone’s villas – that’s where, / Grigore informed kindly, are the tre / pievi occupied by the Milanese during / the Musso war – ree feet? I asked, counting / my syllables with drumming ﬁngers on your neck. / No, congregations. Rhaeto-Roman cat / holic, and holy…stick – I’m like an alcoholic three-legged rock star, indeed, limping on a slope, on links to yahoo, a Dahu, you know the mythical creature with shorter legs on one side of the body you had to call by a magical name to make it turn around and thus tumble down-

turna până-n plasă, am spus eu aproape pierzându-mi / suflarea, după care-am dat pe gât primul whisky / cu gheaţă din ziua aia... poţi fi cel mai sărac / din oraşul acesta şi tot ai să faci cinste / tuturor. Nimeni n-are nevoie, însă, / mă tachinai tu, sunt milionari / în dolari, nu în silabe sau în i-magi / ni ca tine. Ca noi, chicoti Costin dând drumul la boxe> şi zvâcnetul trupei începu să zbată aerul rece dinspre lac> să zguduie ferestrele stelelor pe bani. Mi-am închipuit adevărul, un lău tar flămând cântând odată cu noi de la colţul străzii – doar că de la kilometri, tocmai din Chur... (Hani huni, flămânzi – riffam eu) şi lacul smead înghiţea soarele.

hill into your net, I said finally catching breath, / and then guzzled at last my first whisky / on the rocks of the day… You can be the poorest one / in town and still afford to buy everybody / a drink. Only nobody needs it, they’re all / millionaires, you chafed. Millionaires / in dollars, not in syllables and I- / mages like you. Like us, giggled Costin turning on the cabinets> the roar started to rock the cold air on the lake> and rattle rich stars’ windows. I imagined something real – a hungry Romanian fiddler playing along with us on a street corner – only 100 miles away, in Chur. We’re hungry Hun Khans, I riffed, and the swarthy lake swallowed the sun.

UN DUET CU CHARLES WRIGHT

A DUET WITH CHARLES WRIGHT

Charles Wright

Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza

Miles Davis and Elizabeth Bishop Fake the Break

Acea silabă întunecată – şi!

nu aduce susţinere, Şi nici zbârnâitul luminii de toamnă destinse Peste ierburi.

ose two dark syllables, begin, oﬀer no sustenance, Nor does this pale squish of September sunlight unwound Across the crabgrass.

Tăcerea e rece, ca un instrument în mână Pe care nu-l poţi pune jos, Dar nu ca suferinţa, aşa de uşoară, aşa de grea.

e silence is cold, like an instrument in the hand Which cannot be set aside, Unlike our suﬀering, so easy, so diﬃcult.

Şi totuşi, căldura ni-i caldă pe piele, iar perele vecinului, Pere târzii, se clatină deasupra capului ca nişte clepsidre.

Still, the warmth on our skin is nice, and the neighbor's pears, Late pears, dangle like golden hourglasses above our heads.

„E doar descriere”, spuse ea, „toate-s descriere”. Adică poemele sale... Şi-ale mele, Ochiul de peşte al dimineţii, gol pescuind peisajul, Boabele de sânger roşii ca stropii de scorţişoară-n copaci, Duminică, douăzeci şi nouă septembrie, 1991.

"It's just description," she said, "they're all just description." Meaning her poems ... Mine, too, e walleye of morning's glare lancing the landscape, e dogwood berries as red as cinnamon drops in the trees, Sunday, the twenty-ninth of September, 1991. 96

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

Poetry

De sus... Începând în ignoranţă, ţinem ﬁrul melodiei – Cunoştinţa, însă, e în altă parte, un cântec care încă ne-aşteaptă, Cu silabele răzuite în lumină, cu vestibulele goale.

From the top ... Beginning in ignorance, we stick to the melody-Knowledge, however, is elsewhere, a tune we've yet to turn to, Its syllables scrubbed in light, its vestibules empty.

Chris Tanasescu

Robert Pinsky şi Frank Zappa cântând despre orgasmul stelelor

După Charles Wright „Miles Davis şi Elizabeth Bishop mimează pauza” pentru Burt Cureton

Poesis interna\ional

Robert Pinsky and Frank Zappa Play Cosmic Radiation Blues

Aer Charles Wright’s “Miles Davis and Elizabeth Bishop Fake the Break” For Burt Cureton

Un gol în piept> şi pulberea de pe cerul nopţii, ca un nisip ieşindu-mi din clepsidra plămânilor> acelaşi praf expirat la big bang, ce face stelele să se-nvârtă cu aceeaşi viteză, într-un soi de rubato... (Asta o ﬁ ce Zappa numea un uni vers jazz, când el întotdeauna prefera un spaţiu rock, scrâşnind di vers din dinţii sparţi, de rocă?)

A void in the chest, and the dust in the night sky, like sand ﬂowing out of the lungs’ hourglass – matter exhaled at the big bang which still keeps the stars whirling at the same speed, pacing to a sort of rubato beat… (Is this what Zappa would call a jazz universe, whereas he’d always rather have a rock ‘n’ roll outer space, gnashing diversely its old uneven rock teeth?…)

(Poetic vorbind, zice Pinsky, descrierea e marea noastră povară retorică, dar am eu simţ pentru materia întunecată, ce intonează tonusul vieţii, în timp ce nimeni n-o aude, n-o vede?) Ar trebui să ştiu, căci eu însumi sunt întunecat... şi sunt materie... Luna plină, de toamnă, mi-e vechi telescop de aur prin care câmpul plin de grâne vede-n gând radiaţia de micro unde cosmice de fundal, etern pe cerul nopţii tuturor nopţilor de când sunt eu... Dar eu expir, sau planeta-şi freacă ultimele mineree reci la mine în rinichi? Încă puţin şi voi începe să mă des compun – abia atunci lumina va ajunge să mă deschidă, puţin înainte de-a ﬁ ea însăşi brusc închisă. Piatra mea cât un atom e liberat se va rost ogoli pocnind pe toba altor pietre, imense, pietre tot mai multe şi mai multe, uriaşe toate înghiţite de-ntuneric şi de energiile întunecate, în tăcere.

(Poetically speaking, says Pinsky, description is our great rhetorical burden, but do I have a sense for the dark matter as it intones the tonus of life while nobody hears it, and nobody sees it?) I should know myself, though, I am dark… and I am matter… e harvest moon is my old golden telescope held up to the gazing ﬁelds of grain and getting the cosmic micro wave background radiation eternal in the night sky of all nights I’ve known… Yet is it me the one expiring, or is it just the planet grinding into grit its last cold ores through my kidneys? Not aer long, I’ll start to decompose – and then the light will get to turn me on just before being itself suddenly turned oﬀ. My stone, as tiny as a released atom will then roll down, roll down rapping on the drums of other larger stones, more and more giant rocks, all of them swallowed by the dark and by the dark energies in silence.

translated from the Romanian by Martin Woodside

decembrie 2011

Jaume C. Pons alorda

Jaume Cristòfol Pons Alorda va néixer a Caimari a l’any 1984. Vint anys després va renéixer a la ciutat anglesa de Sheffield, en el comtat de Yorkshire, durant una estada Erasmus (sistema d’intercanvi universitari també conegut com Orgasmus) en el curs acadèmic 2005/2006. De tant en quant l’esperit shakespeareà d’Ariel, o les Muses eufòriques, o la Deessa Blanca el visiten sota múltiples i variades formes, cosa que li permet desbudellar-se a gust de vísceres i ànima davant una fulla tacada. Actualment està a punt de llicenciar-se en Filologia Anglesa a la Universitat de les Illes Balears i, a la vegada, es dedica a organitzar activitats culturals cada dimecres en el bar Es Pinzell de Palma juntament amb altres éssers emblemàtics com Pep Lladó, Pere Perelló i Nomdedéu o Emili Sánchez-Rubio. En premsa i a punt de publicar-se al llarg de 2007 i 2008 es troben tres llibres de poemes< El territori del desig (una compilació de poemes de joventut), Els (in) continents eufòrics (realizat juntament amb Pere Perelló i Nomdedéu i Emili Sánchez-Rubio) i Llibre del silenci. Segueix cercant la coixera de Byron. Jaume C. Pons Alorda (n. 1984) este un poet, publicist şi performer catalan din Mallorca, autorul mai multor volume de poezie. A fost tradus în mai multe limbi europene şi a participat la festivaluri internaţionale de literatură. 100

Poezie

Poesis interna\ional

El miracle de la llum

Lumină miraculoasă

Ara que ens hem vist els ulls coneixem el color de la veritat.

Acum că ne-am uitat unul în ochii celuilalt, ştim culoarea adevărului.

Alcohòlica llum de mosques sagrades, alquímia d’un verb blanc. Conjurar llàgrimes metàl·liques sota encanteri impropi. El meu cor batejat per insectes, vomitant llet infectada de carbó, estómac d’amor mort, i esperança.

Lumina etilică a muştelor sﬁnte, alchimia unui verb alb. Să pui lacrimi metalice sub o nemiloasă vrajă. Inima mea botezată de insecte, vomitând lapte infectat cu petrol stomac ucis de dragoste, şi speranţă

Sóc un noble audaç, l’últim de la meva raça.

Sunt un curajos nobil, ultimul din rasa mea.

Perdona’m, però t’equivoques.

Îmi pare rău, dar te înşeli.

Les taules sí són de marbre.

Mesele sunt din marmură.

El vi sempre ha estat blanc.

Vinul a fost dintotdeauna alb.

Ja pots descansar en pau.

Odihneşte-te în pace.

Ànima groga de la incògnita. Encara que tota la llum t’il·luminés sempre hi hauria una ombra acaronant-te l’esquena, una ombra decisiva besant-te la por amb força. L’art de seducció de la fosca són infants jugant amb rates mortes.

Suﬂet galben al necunoscutului. Chiar de toată lumina te-ar lumina, va ﬁ întotdeauna o nălucă ce-ţi va mângâia spatele, o umbră precisă ce-ţi va săruta frica. Arta de a seduce întunericul e un joc de copii cu şobolani morţi.

La buidor és l’ànima de les coses.

Suﬂetul a tot este deşertăciunea

La fam de Déu a les avingudes, al costat dels matalassos blaus de la pena, on les espines besen els sexes estèrils

Dumnezeu e înfometat pe străzi, stă pe saltelele melancolice ale Tristeţii, unde spinii sărută sterilele şi tristele

i tristos dels enamorats. Lluminosament, després d’un atac de llum, he invocat que les abelles guardin la mel al meu cor, i que la

sexe ale îndrăgostiţilor. Încet, după un atac uşor, am chemat albinele să păzească mierea din inima mea şi i-am cerut

meva hemoglobina siguin abelles brunzents, i que el meu cor bategui amb glops de mel.

hemoglobinei mele să se trasnforme în albine bâzâind, iar inimii să pompeze picături de miere.

El manament perdut< no conﬁaràs.

Porunca pierdută< Să nu ai Încredere.

Tot, excepte la llum, és fals.

Totul e fals în afară de lumină.

El llibre d’aigua

Cartea apei

Aquest és un llibre d’aigua. Està fet d’un material que el permet resistir qualsevol líquid, des de l’oli ﬁns a l’aigua.

Aceasta este o carte de apă. E făcută dintr-un material care o face rezistentă la orice lichid, de la ulei la apa însăşi.

Tal i com podeu comprovar vosaltres mateixos, els dibuixos

Poţi veriﬁca tu însuţi< picturile 101

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

que conformen aquest volum han perdut els colors que guardaven de tantes vegades que aquestes pàgines han estat xuclades per l’aigua. De la seva lectura

care compun acest volum şi-a pierdut culorile pe care le adăposteau după nenumărate scurgeri de apă peste paginile lui. După ce îl citeşti

es poden aprendre tot tipus de fórmules de bruixeria per invocar marees, inundacions, i llàgrimes, sabó, sucs, torrentades, oceans, llacs, mars en calma, rius, pous, perfums, i riuades, bateigs i batejats i batejades, mel, vi, alcohol, llet a les galtes, saliva, sang, piscines, i moltes besades, naufragis, abismes, odissees, i milers d’aigües, escuma, sal, sucre, i bellíssims miracles,

poţi învăţa orice fel de farmece care să invoce potopuri şi torenţi de apă, lacrimi şi săpun, sucuri, oceane, lacuri, şi mări paşnice, botezuri şi pe cei botezaţi, miere, vin, alcool, lapte pe bărbie, salivă, sânge, piscine, şi multe săruturi, naufragii, abisuri, odisee, şi mii de ape, spumă, sare, zahăr, şi miracole măreţe.

però sobretot tempestes màgiques que transporten les paraules a les portes divines de l’ànima.

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

La paraula màgica

Cuvântul magic

Jo he vist l’inﬁnit davant mi, I tenia el meu rostre.

Am văzut inﬁnitul înaintea-mi şi avea chipul meu.

***

Prosperant, l’Art de Ser Pròsper< Esdevenir el pare de les paraules, Saber obtenir tota la màgia dels llibres, Aprendre a ser invisible.

Prosperitatea, Arta lui Prospero< A deveni părintele cuvintelor, A ştii să extragi magia din cărţi, A învăţa să ﬁi invizibil.

dar, mai ales, furtuni magice care aduc cuvintele la porţile divine ale suﬂetului

***

El ritual de l’aigua calenta damunt dels somnis posseeix quelcom de bíblic, de sagrat miracle diari, d’evangeli humà o ball constant amb els elements. Oh antiga i quotidiana resurrecció ordinària!

Ritualul apei calde peste vise are ceva biblic, ca un miracol sfânt de zi cu zi, ca o evanghelie umană sau ca un dans permanent cu elementele. Oh, tu, veche şi cotidiană, banală înviere!

Agafar paraules De l’arbre de Les paraules Com fruita tendra.

A culege cuvintele Din copacul Cuvintelor Ca pe fructe.

***

El canibalisme espiritual d’aprendre.

Canibalismul spiritual al învăţării.

sóc un home entre dues cordes un abisme em justiﬁca cada hora

Sunt un bărbat între două funii un abis îmi justiﬁcă ﬁecare oră

Cançons, Mans i Coves. En quina paraula podré dormir Aquesta nit?

Cântec? Mână? Peşteră? În care dintre aceste cuvinte să dorm Astă-seară?

La dansa dels fongs verinosos dins del ventre verinós de l’amor. Llavors provoca la cèl·lula l’art de delirar? Quina Deessa Botànica n’exigeix els atributs? Tècnica d’antimatèria, la tendresa dels continguts amants de la ciència. L’amor tot ho coneix i tot ho celebra< el sodi, el carboni, el lícit, la pelluraca, la intel·ligència, l’aprenentatge, la calç, la llum, l’aigua, el bicarbonat.

E dansul ciupercilor otrăvitoare în stomacul otrăvitor al iubirii. Celula provoacă arta delirului? Şi care Zeiţă Botanică îi solicită atributele? Tehnică a antimateriei, blândeţea rivalităţii dintre iubitorii de ştiinţă. Iubirea ştie totul şi-l sărbătoreşte< natriu, Carbon, lixiviu, inteligenţă, învăţare, calciu, lumină, apă, bicarbonat.

***

L’arbre de l’esperança I l’arbre de l’amor Sempre tenen raó.

Copacul speranţei Şi copacul iubirii Au întotdeauna dreptate.

***

Tan sols monstres d’incerteses d’un sòl signiﬁcant.

Numai monştrii nesiguranţei din solul plin de înţelesuri.

Vida a llum però cendra per aigua. Ser tan valent com un infant per tenir la dignitat de morir.

Viaţă luminii dar cenuşă apei. A ﬁ viteaz ca un copil a ﬁ demn în moarte.

Aprendre l’art de modest. Aprendre tota la llet. Aprendre a ser aprenent.

A studia arta modestiei. A citi laptele. A învăţa să înveţi.

***

Sóc una palangana plena d’aigua, m’alimento de pous, bassiots i llàgrimes.

Sunt o tavă de apă, Sunt hrănit de abisuri, mlaştini şi lacrimi.

Estar enamorat de la paraula amor Abans que de l’amor mateix,

A ﬁ îndrăgostit de cuvântul iubire Mai mult decât de iubirea însăşi,

Sóc una superfície plana sota la gegantina immensitat de l’aire.

Sunt o suprafaţă plană sub imensitatea gigantică a aerului.

Belles característiques d’un món Insuﬁcient.

Atributele fermecătoare ale unei Lumi insuﬁciente.

No sóc res més que una bossa de plàstic on ﬁcar-hi una ànima.

Nu sunt decât o pungă de plastic aşteptând să se umple de suﬂet

Maleït món miserable. Maleït món miserable. L’únic que et salva És la paraula.

La naiba cu lumea asta mizerabilă! La naiba cu lumea asta mizerabilă! Singura salvare Este cuvântul.

102

103

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

***

El profund dolor de les paraules blanques.

Profunda durere a cuvintelor albe.

***

Totes les paraules Contenen la mort En el seu interior.

Toate cuvintele Conţin moarte În adâncul lor.

***

Pronunciar paraula però Sentir mancança.

A pronunţa cuvânt şi A simţi că e prea puţin.

La tendresa de la matèria

Tandreţea materiei

Químicament, en la meva abadia arbòrica, estudio les infraestructures íntimes i profundes del desordre, la composició amorosa de la pedra, la recepta mítica del pensament. El meu sexe és una molècula elevada a la contingència mínima de l’abandó, els meus braços i les meves cames són arbres, el meu amor coves buides, les mans muntanyes. Canten com esglésies. A sota de la pell, em navega fang lent per les venes.

Chimic vorbind, în abaţia mea de arbori, studiez infrastructurile intime şi profunde ale dezordinii, duioasa compoziţie a pietrei, reţeta mitică a gândirii. Sexul meu este o moleculă elevată la contingenţa minimal[ a abandonului, braţele şi picoarele mele sunt copaci, iubirea mea, peşteri goale, mâinile, munţi. Aceste părţi ale mele cântă ca nişte biserici. Sub piele, un noroi leneş îmi navighează molatic prin vene.

He après a enganyar les abelles.

Am învăţat cum să păcălesc albinele.

Pensen que sóc una rosa.

Ele cred că sunt un trandaﬁr.

Dels meus ulls em roben pol·len.

Din ochii mei culeg polen.

Primer vàreu començar a jugar amb ﬂors, mutilant-les, contant una a una, la contradicció i l’esperança. La nina et mirava innocent i serena, sense preocupar-se. Però després vares voler comprovar el pes de la carn, la tendresa de la matèria, la subtilesa amagada, la paraula ànima. No vares llençar la nina a l’aigua per matar-la, sinó per veure com surava.

Mai întâi ai început să te joci cu ﬂorile, mutilându-le, numărându-le una câte una, contradicţie şi speranţă. Fata, inocentă şi senină, te urmărea fără îngrijorare. Dar apoi ai vrut să testezi greutatea cărnii, tandreţea materiei, ascunsa subtilitate, cuvântul suﬂet. Nu ai aruncat fata în apă ca să o îneci, ci ca să o vezi plutind.

Veronica D. Niculescu (n. 1968, Pitești) a publicat volumele< Adeb (2004), Orchestra portocalie (2008) și Basmul Prințesei Repede-Repede (2009, împreună cu Emil Brumaru). A tradus în limba română cinci romane de Vladimir Nabokov și a câștigat, în 2010, Concursul de scenarii organizat de HBO, cu scurt-metrajul Curierul. Trăiește la Sibiu.

traducere în limba română de Elena Zira

104

Sîmburi - 1981 -

Veronica D. niculescu

eri de vară, inubliabile seri de vară sub salcie. Sub salcie se petreceau lucrurile. În serile lungi, cînd se mai risipea căldura, cînd se mai închega întunericul, atunci se adunau şoaptele, din guri ele curgeau misterioase, spunînd ocolind, arătînd ascunzînd. Atunci şi acolo, la adăpostul întunericului, fals adăpost, căci în beznă şoapta se aude mai limpede, atunci şi acolo se spuneau nespusele, se auzeau neauzitele, se desfăşurau încîlcitele. Larg deschise, deasupra salciei, ferestrele luminate ale bucătăriilor, urechile părinţilor, sfîrîitul trist al tigăilor, iar sub salcie copiii, mici, măricei, în pantaloni scurţi, în rochiţe, şi adolescenţii care pe toate le ştiu, pe unele le spun, cocoţaţi regeşte pe spătarul băncii, cu bascheţii aşezaţi acolo unde au stat ziua fundurile bătrînilor, iar din gurile tinerilor scăpînd acele cuvinte de neînţeles pentru cei mici, cei mici cu ochi mari, cei mici cu urechioare translucide, care atît de clar aud, care atît de rotund văd, care adună acolo neînţelesul, dincolo de urechioarele lor translucide, depozitînd tainele pentru mai tîrziu. Printre ei, Alexandra, 9 ani, frunte înaltă. – Nici doamna Popescu n-are copii, dar ea n-aruncă cu apă pe noi, ca doamna Banu. – A avut unul, dar l-a dat afară. Priviri, foşnete, linişte. Şi Alexandra învaţă, înspăimîntată de ce aude şi mai ales de liniştea de după, că sub nici o formă nu trebuie să fii dat afară, poate că din clasă, poate că din casă, fiindcă atunci s-ar putea să dispari pentru totdeauna, aşa cum a dispărut misteriosul copil al doamnei Popescu, cel despre care uite-n ce şoaptă se vorbeşte si uite cum se tace, copilul pe care nimeni nu l-a văzut niciodată, poate că acum rătăceşte în zdrenţe şi flămînd 105

pe undeva, pe străzi, un fel de Cuore. Şi Alexandra vede, dacă se uită dincolo de gura strînsă a surorii mai mari, dincolo de bărbia ei lăsată în piept, printre crengile salciei, coperta lui „Cuore – Inimă de copil” şi tare se întristează. Dar imaginea copertei se dizolvă iute, fiindcă acum copiii mari rîd de Scheletovici, domnul Scheletovici de la scara B, Mădălin s-a ridicat în picioare şi îi imită mersul bălăbănit, Laurenţiu s-a ridicat şi el şi îl imită pe Mădălin, imaginea copertei e dusă, dar rămîne taina, o taină de învîrtit cînd mergi cu bicicleta pe asfaltul fierbinte, a doua zi, cînd dintre toate cuvintele de sub salcie rămîn doar acestea< l-a dat afară, l-a dat afară. Altădată, la apropierea apusului, o cucuvea ţipînd, tot ţipînd, şi o mînă întinsă încolo, înspre locul unde stă ea şi jeleşte, uite-o pe acoperişul şcolii de lîngă bloc, toate feţele înălţîndu-se într-acolo şi pasărea poticnindu-se pentru o clipă, de parcă ar şti că a fost dibuită, şi-apoi iarăşi jelindu-se prelung. O piatră zboară, huş de-aci, pocitania naibii, burta albă a păsării mult deasupra capetelor, tăind în două cerul şi legenda, legendă care nu poate fi adevărată, măi fraierilor, o pasăre e o pasăre şi atît. Brrr... Şi apoi, seara şi mai tîrziu, sub salcie, copiii cu răsuflarea tăiată ascultînd răsuflarea greoaie care răzbate printre ferestrele întredeschise de la parter. Acolo, în apartamentul numărul unu, moare mama lui Laurenţiu, ultimele suflări se aud limpede, greoaie, limpede, greoaie, toată lumea tace şi ascultă, cineva spune cuvîntul horcăit şi-apoi se face linişte de tot, cineva iese din casă şi spune că gata, mama lui Laurenţiu a murit. Dar mama lui Laurenţiu e şi mama Getuţei. Getuţa e o

Poesis interna\ional

Proz{

decembrie 2011

e mai mare cu patru ani şi ceva, ea pe toate le ştie. Un dulce pîrîiaş roşu i se prelinge pe degete, iar ea nu duce mîna la gură, a învăţat nemişcarea acestor momente, ci îşi coboară doar gura încet, pe furiş, şi se curăţă cu limba, ca o pisică, o pisică la lecţia celor nouă vieţi, vieţi dispărînd una cîte una, pînă la ultima, aşa. Fiindcă în coşciug e o mireasă, o mireasă nespus de frumoasă, fiindcă e înclinat coşciugul care se tot duce încetişor pe drumul care urcă spre pădure, iar Alexandra a zărit-o, poate nu la fel de bine ca oamenii mari care vorbesc despre frumuseţe, dar mult mai bine decît a mai putut ea zări vreodată un mort. Mireasa stă cu mîinile încrucişate pe piept, iar pieptul e mic şi coborît, umerii sînt topiţi sub voalurile albe, doar fruntea e înaltă, şi albă, şi vîrfurile pantofilor arată înspre cer, tot albe şi ele. Şi sînt flori de jur împrejurul ei, în remorcă, şi e un covor ca întotdeauna pe peretele din faţă, iar acolo, dintre stinghiile negre, zîmbeşte o fată brunetă cu cordeluţă, cu sarafan şi emblemă, cu o hartă în spate. Iar în mulţime, pe cînd trece şi tot trece convoiul, se înţelege din ce în ce mai limpede şuşotitul, fata asta rămăsese gravidă, nu mai era nimic de făcut, ea n-a găsit nimic altceva de făcut, a făcut ceea ce fac atîtea altele, atunci cînd nu mai e nimic de făcut. Iar în urma convoiului, pe drum, printre firele şi petalele de crini şi de margarete şi de ochiul boului luate de vînt din remorca înclinată şi strivite de tălpi, rămîn mici monede, de cincisprezece bani, de douăzeci şi cinci de bani, de un leu şi de trei lei, zeci de sori de metal luminînd panglica îndoliată a asfaltului. Şi băieţei ageri se ivesc de nicăieri şi ciugulesc ca nişte păsăruici bănuţii aceştia, mai întîi pe cei mai mari, apoi şi pe ceilalţi, şi-i zornăie în palmele mici, şi chiuie mut, arătîndu-şi-i unul altuia, cine are mai mulţi. Şi un domn venerabil, aflat lîngă telefonul public, îl opreşte pe unul dintre ei şi îl trage deoparte şi îl roagă dacă poate să-i schimbe un leu în patru de douăzeci şi cinci. Şi convoiul e dus de-acum, ultimele batice negre dispar dincolo de coama înaltă a drumului, gata, au dispărut. Şi lumea se risipeşte, încă şuşotind, şi Alexandra pleacă şi ea, îngheţata s-a topit de tot, ea mai linge o dată şi o aruncă la primul coş, şi o porneşte înspre casă, cu mîna dreaptă umedă şi lipicioasă ţinută la depărtare de corp, ca să nu-şi murdărească rochiţa. Şi merge, şi fuge, şi ajunge la bloc, şi trece de salcie, şi nici bună ziua nu zice, şi urcă scările, şi sună cu stînga, şi mama răspunde mereu aşa de tîrziu, fetiţa aude limpede apa din bucătărie, şi apoi trilul vesel, şi sună iarăşi şi iarăşi, şi în sfîrşit uşa se deschide, şi Alexandra intră – „Ce-ai păţit?” – şi fetiţa arată mîna însîngerată, aruncă plasa pe jos – „N-ai luat bulion?” – şi fuge spre baie, izbucnind într-un plîns uscat – „Unde e, măi, bulionul?” – doar bărbie tremurîndă şi ochi împăienjeniţi, dar nici o lacrimă, şi nici un cuvînt, fiindcă cuvîntul gravidă nu e voie să-l spui, nu, nu e voie, şi e şi foarte, foarte mare ruşine.

fetiţă grăsuţă, cu ochi verzi incredibil de mari, ea nu prea stă sub salcie, şi prin urmare lacrimile ei vor fi nemaipomenite, nemaipomenit de mari, nemaipomenit de ascunse. Altădată, altă mamă dispare peste noapte. Mama lui Mădălin de la etajul trei dispare, Mădălin rămîne fără mamă peste noapte. Pînă ieri, Mădălin era fiul unei doctoriţe, azi Mădălin nici nu mai poate vorbi despre mama lui, fiindcă mama lui a dispărut deodată şi-n taină, nimeni n-a văzut cum, nimeni n-a văzut cînd, dar se ştie, toată lumea ştie, şi se şopteşte sub salcie că e în puşcărie fiindcă a dat afară un copil, nişte copii, alţi copii, iar despre asta nu se prea poate vorbi. Dar se şopteşte, se tot şopteşte. Din şoapte, mult după ce ele se sting, rămîne în urmă, ca o vibraţie joasă undeva în burţile goale ale copiilor, cuvîntul puşcărie. Apoi vor fi ani mulţi de tăcere, după care deodată, într-o zi pe la prînz, o maşină va opri la scara C şi din ea va coborî o femeie cenuşie, o umbră. Iar altădată, pe şoseaua care urcă înspre pădure, Alexandra rămîne cu îngheţata de zmeură în mîna dreaptă şi cu plasa goală în stînga, cu capul rotit ca o pasăre uitîndu-se la convoiul care se apropie. Alexandra a mai văzut înmormîntări. Fiindcă uneori oamenii ies la ferestrele blocului şi se uită, unii ies din case aşa cum sînt, femeile în capot, bărbaţii în papuci din păr de cămilă, şi caută să afle cine e mortul, şi de ce a murit, unii chiar se apropie şi se uită la fotografia mare prinsă pe covorul cu modele colorate în partea din faţă a remorcii, lîngă care plînge o soţie, sau o mamă, sau un copil, şi atunci poate că recunosc un vechi cunoscut, pe cineva cu care or fi fost colegi, sau s-or fi intersectat pe la coadă la carne, sau la ulei, sau la lapte, uite, e domnul X, şi lumea şuşoteşte, fiecare are ceva de zis, de întrebat, de amintit, uneori se vede şi vîrful unui nas ca de ceară, uneori e şi o fanfară, iar fanfara ia ochii copiilor, trombonul străluceşte minunat, dar sunetul lui îţi coboară în stomac ca un tunet şi ştii că nu e voie să rîzi, oricear fi nu e voie să rîzi, fiindcă eşti apostrofat pe loc şi poate că iei şi una după ceafă. Dar înmormîntarea asta de astăzi e diferită, iar Alexandra, stînd pe trotuar, lîngă vitrina atelierului de reparat televizoare şi aparate de radio ştie asta fără să ştie nimic, şi a rămas ţintuită locului, aşa cum au rămas şi ceilalţi, aşteptînd convoiul să se apropie şi să treacă. Fiindcă prin faţa mortului nu ai voie să treci, şi nici să i-o iei înainte. Iar cînd se apropie, convoiul pluteşte lin, ca o corabie mută, cu pînzele negre fîlfîind coborîte, străbate marea de spectatori care deja şuşotesc, şuşotesc, şoaptele lor se propagă în valuri, înainte şi-napoi, o legănare de vorbe, adînci înnegurate şi superficiale spumoase, aşa cum sînt valurile, valuri spărgîndu-se de chipurile scobite ale rudelor şi întorcîndu-se-n mare, iarăşi sparte şi iarăşi întoarse în mare. Iar Alexandra aude şi sînt cuvinte pe care le aude pentru prima oară, deşi parcă le-ar şti, deşi parcă le-ar mai fi auzit cîndva. Păcat că n-a venit şi Cornelia, sora

(dintr-un volum în pregătire) 106

Johan de Boose

Johan de Boose s-a născut pe 3 mai 1962 în Gent (Belgia). A obţinut titlul de doctor în filologie slavă cu un studiu asupra dramaturgiei lui Tadeusz Kantor. A lucrat timp de zece ani în lumea teatrului, iar din 1996 este redactor literar la Radio Flandra. Lucrările sale au fost influenţate de şederile îndelungi în Rusia şi Polonia, de exemplu romanul Fluweel van leegte (Catifeaua vidului, 1994), a cărui acţiune se petrece la Petersburg, sau volumul de versuri Wegen naar Insomnia (Drumuri spre Insomnie, 1996), o suită de elegii dedicate Marinei Ţvetaeva. Ultimul său volum de versuri, De vrijheid van zwijgen (Libertatea de-a tăcea, 2008) poate fi interpretat ca o paralelă la eseul De grensganger. Reis langs de ruïnes van het IJzeren Gordijn (Mărşăluitorul frontierelor. Călătorie pe lângă ruinele Cortinei de Fier, 2006), care a obţinut în 2008 premiul Henriette Roland-Holst, cel mai important premiu pentru literatură de călătorie în limba neerlandeză.

Openingsgedicht

Poezie de început

Duizend mijlen reizen met voeten Van glas en zwijgend als een monnik Tot diep in de oude oude eeuw.

Să cutreieri o mie de mile pe picioare De sticlă, tăcut ca un călugăr Până-n adâncurile veacului vechi străvechi.

De grenzen van een onecht rijk Afpassen, hier en daar een paal Slaan, talen horen sterven.

Să măsori graniţele unui fals Regat, să baţi ici şi colo Un stâlp, să auzi limbile murind.

Slapen in de erker van een stolp, Weten dat de akkers branden,

Să dormi într-un ungher al colibei, Să ştii că ogoarele ard,

Dat het bloed kniediep staat In het slachthuis.

Că-n abator sângele Urcă până la genunchi.

Ontwaken in de zuiverende kou.

Să te trezeşti în frigul puriﬁcator.

Het glas breken. Je voeten wassen In de Zwarte Zee.

Să spargi sticla. Să te speli pe picioare În Marea Neagră. 107

Poëzie

Poesis interna\ional

decembrie 2011

Poezie

Poesis interna\ional

ALS EUROPA ERGENS EINDIGT Brieven uit Polen, Oekraïne en Rusland

DACĂ EUROPA S-AR TERMINA UNDEVA Scrisori din Polonia, Ucraina şi Rusia

1. Rapport van een catastrofe

1. Raport despre castastrofă

Ik houd de teugels en rijd met de kar, met twee ezels, Door de stad die Witte Heuvel heet Naar het dorp dat Wit Dorp heet, vlak bij het Witte Bos. Waar ik ook kom, altijd kijk ik in de richting van het bos En ruik ik alle seizoenen, sappige, stoﬃge, wulpse, stille,

Ţin frâiele şi-n căruţa cu doi măgari Străbat oraşul Dealul Alb Către satul Satul Alb, de lângă Pădurea Albă. Oriîncotro m-aş duce, privesc spre pădure Şi adulmec izul tuturor anotimpurilor, zemos, prăfuit, voluptuos, liniştit,

Hoor ik de heremietlijster met zijn waterdruplied, Herinner ik me huizen en graven waar nu weiden zijn, Voel ik onder mijn blote voeten de wakke bosgrond Vermengd met naalden, Proef ik de paddestoelen, zwavelkop vooral, eind april, Na de eerste warmtegolf en voor de laatste vorst.

Ascult cântul strop de apă al sturzului solitar, Îmi amintesc casele şi mormintele pe unde-s acum pajişti, Simt sub tălpile goale pământul umed al pădurii Amestecat cu ace, Încerc ciupercile, ghebe mai ales, la sfârşit de aprilie, După primul val de căldură şi înaintea ultimului îngheţ.

Waar ik aankom, in de late middag, hoop ik op een tafel Met reuzel en jagersharing, een honingraat in een mok van klei, Broodwodka uit een blikken pot, Geserveerd in een wolk van vrouwelijke geuren.

Oriunde m-aş duce, după-masă târziu, m-aştept să găsesc o cină Cu untură, hering-vânător, fagure de miere în ulcior de lut, Vodcă din pâine turnată din oală de tablă, Toate-nvăluite într-un nor de parfum de femeie.

De bewoners van dit land arriveerden te laat Op de afspraak met God, toen hij de aarde verdeelde. ‘Maar omdat ik u niet met lege handen weg wil sturen,’ Sprak hij, ‘geef ik u een stukje van het paradijs.’ Volgens sommigen was dat paradijs tienduizend jaar oud, Anderen achtten het ouder dan alle kruipende wezens onder de maan.

Locuitorii acestei ţări au venit prea târziu La întâlnirea cu Domnul, când s-a-mpărţit pământul. „Dar nu vreau să vă-ntoarceţi cu mâinile goale,” A spus El, „şi vă dăruiesc acest colţ de rai.” După unii, raiul exista de zece mii de ani, După alţii, existase înaintea tuturor târâtoarelor de sub lună.

Eén ogenblik in het aards paradijs zou vast volstaan Om het zich een leven lang te herinneren, al brandden alle steden.

O singură clipă în raiul pământesc e de-ajuns S-o ţii minte o viaţă, de-ar arde oraşele toate.

2. Alle steden vrezen

2. Toate oraşele se tem

‘Wie de ziel in wil, moet door de angst heen, dat betekent door het niets.’

„Cine în suﬂet pătrunde, trece prin teamă, Adică prin neant.”

Ik laat me leiden door mijn ezels Stof en As, Als ik op de lichtste dag van het jaar besluit Het geraas te verlaten.

Când în ziua cea mai senină din an, hotărăsc Să las în urmă vacarmul, Mă las purtat de măgarii mei Praf şi Cenuşă.

Ik lever me over aan het gelukbrengende hoeﬁjzer, De wijsheid en de koppigheid van de muildieren, De losse draf over het gespleten beton van grenswegen, De reukzin die giﬀen kan onderscheiden. Uit een dichtbevolkt gebied worden wij verdreven. Niemand verdrij ons, wij verdrijven onszelf.

Mă las în voia potcoavei ce poartă noroc, A-nţelepciunii şi-ncăpăţânării catârilor, A trapului mărunt pe betonul crăpat al drumurilor de graniţă, A mirosului care ştie să distingă otrăvurile. Din ţinutul locuit suntem alungaţi. Nu ne alungă nimeni, ne-alungăm singuri.

Ik leer nieuwe talen< De taal van leien daken, spiegelmeren, leem en schapenkaas, De taal van de kerfstok, de wodkaglazen, de zigeunerhutten, De dode taal van voorgangers die bij stormweer aan mijn mouw trekken, En de regelloze taal om in te zwijgen.

Învăţ noi graiuri < Graiul acoperişurilor de ardezie, al lacurilor-oglinzi, al lutului şi brânzei de oaie, Graiul răbojului, al paharelor de vodcă, al şatrelor de ţigani, Graiul mort al predicatorilor care mă trag de mânecă pe vreme rea, Şi graiul fără reguli al tăcerii.

108

109

Poesis interna\ional

Poëzie

decembrie 2011

Poezie

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Ik wil brandewijn zien slapen in Karpatische vaten, De houtskoolovens wil ik zien, het brandend land van Kaliningrad, Het gebroken geraamte van Oost-Pruisische schuren in vakwerk, Gezichten in rietkragen, tussen verroeste klimrekken, achter puien, zoals Don Mariusz Jr. i, de smokkelaar in de Bieszczadybergen, in zijn pelsen jas, Of de schone Adriana met de zelfgeweven hoofddoek van Moldavisch katoen.

Vreau să văd rachiul dormind în butoaiele din Carpaţi, Cuptoarele cu mangal, pământul Kaliningradului arzând, Scheletele rupte ale hambarelor de paiantă din Prusia Orientală, Feţele din stufăriş, printre spalierele ruginite, în spatele faţadelor, pe Don Mariusz Jr. I, contrabandistul munţilor Bieszczady, în blana lui, Sau pe frumoasa Adriana cu broboada ei moldovenească de bumbac, lucrată de mână.

3. Katoen van leegte

3. Bumbacul vidului

Ik slaap op de mansarde van een Oekraïense boerderij. Ik heb rib gegeten van het varken dat vanmiddag aan mijn voeten snoof Eikeljenever en honingthee gedronken met de maaiers, Naar de sterren gekeken in het land van alsem en Tsjernobyl. Alles ruikt hier naar sovjettapijten en Siberische olie. Op de frontons in orthodoxe kerken lees ik spinvormige letters Die de terugkeer van de godenzoon aankondigen. De klokken zijn jaren geleden stilgevallen. In de resten van gouden kastelen wonen vleermuizen, En kinderen met halve longen baden in het meer.

Dorm în podul unei ferme ucrainene. Am mâncat o coastă din porcul care azi după-masă îmi amuşina picioarele, Am băut cu cosaşii rachiu de ghindă şi ceai cu miere, Am privit stelele în ţara pelinului şi a Cernobâlului. Aici totul miroase a covoare sovietice, a petrol siberian. Pe frontoanele bisericilor ortodoxe citesc litere de păianjen Anunţând întoarcerea Fiului lui Dumnezeu. Clopotele au amuţit cu ani în urmă. În ruinele castelelor de aur trăiesc lilieci, În lac se scaldă copii cu jumătăţi de plămâni.

Ik kom hier nooit vandaan. Waar ik ook kijk, Overal zie ik de zwarte bosschages, de ranken Vol giige druiven, de wervels van dood vee.

Nu voi pleca de aici niciodată. Oriîncotro aş privi, Văd peste tot lăstărişul negru, viţa Cu struguri otrăviţi, vertebrele animalelor moarte.

Het is waar dat ik houd van de armoede, Het is waar dat ik niet geloof dat het beter wordt, Het is waar dat het puin van het paradijs me meer aantrekt dan het paradijs, Het is waar dat de godenzoon me allang niet meer aankijkt Vanaf de icoon die schuin in de hoek van de boerenkeuken hangt.

E adevărat, iubesc sărăcia, E adevărat, nu cred că va ﬁ mai bine, E adevărat, molozul raiului mă-ncântă mai mult decât raiul, E adevărat, Fiul lui Dumnezeu de mult nu mă mai priveşte Din icoana atârnată în colţul bucătăriei de ţară.

Ik zou naar zee moeten gaan in het rijke zuiden, Werken voor multinationals, sparen, kopen, speculeren, Marchanderen over zielen zoals iedereen, zoals het hoort, Ophouden met niksen en dwalen en dichten, Een das en schoenen dragen, de kroezen vol leedwezen Stukslaan, eindelijk groot en volwassen zijn, Een mening hebben over de vrije meningsuiting, Over rood en blauw en bruin, Over arme terroristen en rijke terroristen…

Ar trebui să plec la mare, în sudul bogat, Să muncesc pentru companii multinaţionale, să fac economii, să cumpăr, să speculez, Să mă tocmesc pentru suflete, cum fac toţi, cum se cuvine, Să nu mai tai frunză la câini, să las hoinăreala, să nu mai scriu versuri, Să port cravată şi pantofi, să sparg cănile Pline de regrete, să cresc în sfârşit mare, să fiu adult, Să am o opinie despre libertatea de opinie, Despre roşu, albastru, maro, Despre teroriştii săraci şi teroriştii bogaţi...

Maar waar ik ook kijk, overal zie ik brokstukken, Overal raap ik brokken op, schoor ik de bouwval Met brokken en slaag ik er niet in, in geen honderd jaar, Glorie te verwerven, de ruïne te herbouwen.

Dar oriîncotro aş privi văd peste tot cioburi, Adun de peste tot cioburi, şi cu ele Proptesc coşmelia, dar nu izbutesc nici într-o sută de ani Să dobândesc gloria, să reclădesc ruinele.

traducere din neerlandeză de Alexandra Fenoghen & Jan H. Mysjkin

110

111

eDitur{

decembrie 2011

Poesis interna\ional

Casa de editură Max Blecher „Ionel Ciupureanu reuşeşte versuri etanşe, puternic verbalizate, construite cu precizie, într-un monolog la persoana a II-a, convertind cuvintele la sensuri decantate, embrionare, care se contopesc într-o sintaxă convulsivă. Situat pe linia tragică a poeziei româneşti, Ionel Ciupureanu este un mare poet, deocamdată cunoscut mult mai puţin decât merită.”

IONEL CIUPUREANU Mişcări de insectă colecţia Plantaţii

Gabriel Daliş Casa de editură Max Blecher a luat fiinţă în toamna anului 2010, ca o dezvoltare a proiectului de lecturi şi ateliere de literatură contemporană „Institutul Blecher”, fondat în 2009, la împlinirea centenarului Max Blecher. Am aşezat de la început ideile noastre de revitalizare a literaturii în spaţiul public contemporan sub semnul unui mare scriitor european neglijat în România timp de opt decenii şi cunoscut doar de către un public restrâns. Max Blecher, scriitorul fantast şi hiperacut care şi-a depăşit cu discreţie epoca, a fost de la început reperul major după care ne-am construit viziunea şi ne-am consolidat dorinţa de a aduce o schimbare în lumea cărţii din România. Concentrându-se de la început pe literatura română contemporană, mai exact pe cărţile unor autori ce nu sunt în momentul de faţă printre numele răsfăţate ale sistemului editorial sau publicistic, Casa de editură Max Blecher a pornit colecţia „Plantaţii”, în paralel cu colecţia „Orfeu”. În toamna aceasta am pornit colecția „Opera prima”, în care am publicat doi debutanți de mare viitor. Preferinţele noastre merg spre acele cărţi ce închid şi o viziune grafică, convertindu-se astfel ele însele în obiecte de artă ce pot îmbogăţi sensurile textului. De aceea, colecţia bibliofilă pe care o vom inaugura în viitorul apropiat va propune viziuni noi asupra unor cărţi cunoscute sau a altora care pot ajunge prezenţe obiectuale în care cititorul să găsească un adăpost. Aşa am fost cândva obişnuiţi< să iubim cărţile frumoase, să le îndrăgim şi să ne legăm istoriile personale de istoria lor. Asta vom încerca să refacem, modificând percepţia deformată a publicului că literatura contemporană nu poate fi un produs deopotrivă elegant şi sobru, proaspăt, personal, ataşant, în peisajul exotic al editurilor contemporane din România.

„Într-un timp al coşmarizărilor frivole şi al evazionismului la irelevanţă sub lozinca autentismului, îi sunt recunoscător lui Nicolae Avram pentru poezia lui proaspătă, autentică prin experienţă semnificativă şi relevantă prin presiune a expresiei. Versurile icnind sau cântând şui şi pe muţeşte, printre ingambamente nemiloase, limba aspră, vie, vernaculară, viziunea mereu focusată pe un foc al infernului asimilat pe nesimţite, toate urzesc un nou jurnal al nefericirii noastre postistorice, imun la zorii oricăror iluzii, hipnotizant.”

NICOLAE AVRAM Federeii colecţia Plantaţii

„Constantin Virgil Bănescu a fost unul dintre copiii teribili ai anilor 2000, o voce care a căutat cu o disperare calmă, prin mijloace extrem de intime, comunicarea, iar rezultatul final al căutării sale este, pentru poezia românească, acest volum exemplar.”

CONSTANTIN VIRGIL BĂNESCU

Zidul de mătase colecţia Plantaţii

Bogdan Odăgescu

„(...) dincolo de toate rămâne rămâne elementul viu, daimonul jucăuş care intrigă, păcăleşte, surprinde şi, odată citit un rând, nu te mai lasă, te-a prins pentru mult timp în jocul lui. Cu alte cuvinte, ca să intrăm în cotidianul gri al vremurilor noastre, te-a făcut dependent.”

DARIUSZ SOśNICKI Familia P. colecţia Orfeu

Vasile Moga

Chris Tanasescu 112

113

eDitur{

Poesis interna\ional

„«Nu există suferinţă, există doar cei care suferă». Nu sunt prea mulţi poeţii cărora să le dau crezare când enunţă un lucru atât de grav, de simplu şi de evident. Dar versurile lui D.J. Danilov depun mărturie despre o căutare. Despre lucrarea continuă cu noi înşine care poate fi poezia.”

decembrie 2011

DRAGAN JOVANOVIĆ DANILOV

Homer la periferie colecţia Orfeu

Claudiu Komartin

eDitur{

decembrie 2011

„poetic. cerul din delft este o carte aşteptată din 2005, timp în care Răzvan Ţupa a devenit cel mai energic şi mai inventiv promotor al poeziei în spaţiul public. Proiectele pe care le-a creat au adunat de fiecare dată oameni în jurul său. Dinamica secretă a poeziei lui Ţupa provine din aceeaşi sursă – este firească, prietenoasă, naturală ca aburul ce se ridică dimineaţa din asfalt.”

Poesis interna\ional

RĂZVAN ŢUPA poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti colecţia Plantaţii

Claudiu Komartin

Antologia Colonia poetică propune publicului din România o selecţie din 15 poeţi suedezi de astăzi, născuţi după 1970, traduşi de către 15 poeţi români tineri. Cu această carte, Casa de editură Max Blecher îşi propune să pornească o serie cu câte un titlu pe an, pentru 2012 având în proiect o antologie de poezie germană contemporană.

Colonia poetică 15 poeţi suedezi contemporani hors collection

„La concursul de manuscrise, l-am remarcat imediat< avea naturaleţe şi directeţe, ştia să-şi spună poveştile (ei bine, şi în poezie se spun poveşti) şi o făcea cu plăcere, livra umorul în doze bine cântărite şi acompania cu el până şi «scenele» funerare. Iar acum aflu că are şi un nume< Hutopila. Să tot scrii cărţi bune cu un nume ca ăsta!”

MATEI HUTOPILA copci colecţia Opera prima

Ioan Es. Pop

„Comedia este adusă în faţă pentru a urmări la adăpostul ei – ironic, autoironic, discret sau apăsat carnavalesc (...) – o temă a scrisului în care se străvăd, atât cât trebuie, filigranul existenţial şi miza ontologică.”

SORIN CATARIG Frigul ca remediu pentru bărbaţii singuri colecţia Plantaţii

O. Nimigean

114

Cosmin Cârciova (n. 1988) a lucrat ca paznic, brutar, constructor, vânzător, zugrav, manipulant, magazioner, ceramist, pictor bizantin, demolator, gazonier, fierar-betonist, supraveghetor, agent imobiliar, agent de publicitate, decupator autocolante etc. Îşi împarte timpul între Cluj, Bucureşti şi Acapulco. Voia este romanul său de debut.

COSMIN CÂRCIOVA Voia colecţia Opera prima

115

decembrie 2011

CroniC{

Arhitectură ;i geografie simbolică în sculptura lui GyŐri Csaba

blul capătă adevărate valenţe picturale, iar forma şi culoarea devin indisolubil legate, potenţându-se reciproc. Există însă şi un aspect ludic al acestor lucrări, dat de varietatea conflictelor plastice, comportate de multiplicare şi intersectarea unor forme, picturalitatea suprafeţei dată de culoare şi tehnică, exuberanţa curbiliniilor cu trimitere implicită la simbioza celor două principii fundamentale, masculin şi feminin. Din perspectiva postmodernităţii, recursul la mitologia iubirii se juxtapune cu ipostazierea profană a corpului ritualizat, emblematizat şi exhibând o fragilitate debordantă, detabuizând un tipar mental şi cultural cu trimiteri erotice subtile, ce dezvoltă un discurs creat în jurul expunerii acestuia. De asemenea, această necesitate a exprimării concordă cu moştenirea unei concepţii dualiste în gândirea europeană, care a determinat perceperea perechilor complementare antagonice, precum corp-suflet, materie-spirit, în care corpul devine obiectul unei „hermeneutici antropocentrice” (Marcel Mauss). Lucrarea Fântâna se înscrie în aria aceloraşi dezvoltări spaţiale, care au ca principiu guvernator conceptul, structuralismul minimal, echilibrul între golplin şi o grijă aparte pentru suprafaţă. Prin reducerea la gramatica elementară a formei, semnificatul este mutat într-un spaţiu al metaforelor extrem de generos, astfel încât indiferent de limbajul semiotic al diferitelor medii culturale, fântâna este asociată cu energia care hrăneşte şi dă naştere, cu simbolul feminin al fertilităţii, dar şi al cunoaşterii. Lucrările sculptorului Győri Csaba stârnesc admiraţie şi prin felul în care dexteritatea manuală, asumarea conservării unor tehnici canonice, ca cea a turnării şi a utilizării materialelor eterogene asamblate în mod durabil prin sudură, reuşesc transfigurarea gândirii sale vizuale în expresie spaţială. Procesului elaborării i s-a acordat o importanţă majoră, după cum o dovedesc modelarea extrem de fină şi nuanţată a formelor, subtilitatea cu care formele se întrepătrund, cresc şi descresc unele din altele, sau şlefuirea extremă a materialului, care face ca sculptura să reflecte luminozitatea mediului în care este amplasată. Puritatea formei angulare sau concave, hieratismul aparent, raportul între gol şi plin, modelajul, sinteza, arhitectura volumelor, utilizarea expresivităţii fruste a materialului (tabla, oţelul, fierul) şi a liniilor de construcţie, sunt doar câteva dintre atributele ce conferă autenticitate creaţiei sale artistice. Cu aceeaşi disponibilitate, Győri Csaba manifestă o deschidere egală către întregul domeniu al sculpturii< compoziţia, statuara mică şi cea monumentală, întreţinând un dialog aparte cu spaţiul. Indeosebi la nivelul acestora din urmă (seria Aqua, care urmează să fie amplasate în spaţii publice din Ungaria şi Polonia) intenţia primordială este aceea de integrare a obiectului estetic în structura spaţiului real, ambiental, cazuri în care lucrările reprezintă centre de interes spre care se focalizează atenţia, iar raportul dintre arhitectură şi accentul sculptural devine unul de complementaritate. Convertită la torsiuni şi echilibre, la naraţiune şi simbol, sculptura lui Győri Csaba dezvăluie un artist reflexiv, tensionat şi pasionat de dinamica formelor şi a materiei care le alcătuieşte.

Botiş n. enikő

iversificarea procedeelor şi abandonarea progresivă a tehnicilor tradiţionale, în cursul ultimelor decenii, a produs mutaţii semnificative în aria de acţiune a sculpturii, împingând-o spre incursiuni situate dincolo de limitele sale, materiale şi spirituale. Remarcate într-un astfel de context, lucrările artistului băimărean Győri Csaba se înscriu în coordonatele sculpturii conceptuale, surprinzând prin dezvoltarea lor cursivă şi subtilitatea gândirii plastice. Lecturată în cheia soluţiilor postmodernităţii, opera sculptorului se defineşte, în ansamblu, printr-un recurs laconic la citatul vizual al anticului, ce presupune căutarea descendenţei lucrărilor sale în zona interferenţelor estetice dintre clasic şi propriile opţiuni artistice, dând naştere unui discurs artistic dezvoltat echilibrat. Astfel, tendinţa spre monumentalitatea static arhitectonică, puternica sa deschidere spre spaţiul mitologic, structurile recuperate din sfera ancestralului, claritatea volumelor şi referinţele la sursele apolinice ale paradigmelor antice converg spre acea „simplitate nobilă şi măreţie calmă” (Johannes Winckelman) specific principiilor estetice ale antichităţii. Pe de altă parte, lucrările devin reprezentative şi pentru cazul diluării genurilor artistice, un simptom generalizat al postmodernităţii, prin care compoziţiile sale pot fi percepute simultan, drept sculpturi colorate, în care constanţele cromatice contribuie la decodificarea sensurilor, sau volume tridimensionale în sine. Retorica sculptorului Győri Csaba reprezintă o trecere deliberată la nonfiguraţie, ajungând progresiv la abstracţia

formelor plecând de la realitate, dar conservând, în acelaşi timp, timide referinţe la motiv, prin prisma simbolului încifrat în imagini ce dezvăluie dimensiunea unei creaţii supuse expresivităţii controlate intelectual. Recentele sale creaţii, respectiv seria programatică Aqua şi Adam, androgin sunt ancorate puternic în memoria ancestrală a civilizaţiei umane< apa, ca element primordial, simbol al vieţii şi regenerării şi Mitul androginului, un subiect filosofic ambiguu împrumutat din învăţăturile nondualităţii şi care prezintă o explicaţie a iubirii şi formării acesteia. De altfel, lucrarea Adam, androgin, elocventă pentru trimiterea la esenţializarea formei umane, în general efilată şi monumentală prin stilizarea şi epurarea formelor sale, reprezinta în creaţia sculptorului o reiterare constantă a tipologiei figurii îndepărtate de reprezentarea tradiţională a corpului, divizibilă în părţi componente şi ,,acoperite de solitudinea spaţiului” (Jean-Paul Sartre). În acelaşi context interpretativ şi dincolo de importanţa acordată nobleţii şi monumentalităţii, lucrările Night, Magdalena, Nadine reprezintă mai mult decât o idealizare a femininului, construcţia acestora revendicandu-şi vocabularul stilistic din arealul reprezentărilor abstract-minimaliste şi care, aproape accidental mai păstrează vagi referinţe identificatoare. Simbioza dintre liniile frânte şi curbe, dintre duritatea mată a oţelului şi conturul senzual al volumelor, de regulă cupluri de opoziţii, scot la suprafaţă echilibrul esenţial al universului. Corpurile vitroase au suprafeţele puse în valoare prin polizare, şlefuire, astfel încât, sub incidenţa luminii, ansam116

Poesis interna\ional

117

decembrie 2011

CroniC{

Poesis interna\ional

Clarobscurul cuvintelor de trecere „A pleca înseamnă a muri.”

ltimul film pe care mi l-am dăruit, Des hommes et des dieux (Oameni şi zei), în regia lui Xavier Beauvois, alegîndul, e drept, şi după notorietatea sa – Grand Prix, Cannes 2010> César du Meilleur film français de l'année 2011 – se înscrie în seria producţiilor cinematografice care conturează un ritual al dezvăluirii treptate a sensurilor unor experienţe existenţiale aflate la limita dintre real şi ideal. La baza scenariului se află cartea lui John W. Kiser – The Monks of Tibhirine< Faith, Love and Terror in Algeria (2003) şi povestea adevărată a călugărilor din Tibhirine. „Je l’ai dit< Vous étés des dieux, des fils du Très-Haut, vous tous! Pourtant, vous mourrez comme des hommes, comme les princes, vous tomberez!” – motoul citat dintr-un psalm biblic se dovedeşte a fi mai mult decît o susţinere livrescă a titlului Des hommes et des dieux/Oameni şi zei (producţie cinematografică 2010), avînd funcţia de anticipare a conflictului interior şi de rezumare simbolică a evoluţiei personajelor< călugării din mănăstirea Notre-Dame de l’Atlas (Al-

Camelia toma geria). Dar toate acestea aveam să le descopăr pe parcurs, trăind în ritmul celor care se roagă, citesc, discută, meditează şi îşi văd (la propriu) de grădina lor. Anotimpurile alunecă unele în altele, pe măsură ce călugării îşi desluşesc chipurile într-un clar-obscur evocînd portretele lui Carravaggio. Deşi Frère Christian (Lambert Wilson) apare în cele mai multe cadre, Frère Luc, bătrînul medic, este cel mai bine conturat şi exemplar interpretat de Michael Lonsdale – premiat în 2011 cu un César pentru Cel mai bun rol secundar masculin. Datele generoase ale personajului sunt abordate cu discreţie de Michael Lonsdale, aşa că Luc inspiră simpatie chiar de la prima secvenţă< în timp ce pregăteşte medicamentele pentru consultaţia zilnică, el fredonează cîntul muezinului – pe care îl auzise imediat după sunetele clopotului de la mănăstire. Luc „prescrie”, din ajutoarele primite, şi încălţăminte „sănătoasă” localnicilor> curăţă răni, dar spală şi vase> dă răspunsuri laconice, dar şi lecţii de viaţă< „Este ceva înăuntrul tău care devine viu. Prezenţa

118

cuiva.”, îi spune Luc unei tinere algeriene interesate să ştie ce se întîmplă cînd te îndrăgosteşti. Bolnav şi extenuat, Frère Luc nu provoacă milă, ci un soi de tandreţe cîştigată de oamenii pe care îi simţi ai tăi – sentiment amplificat de scena în care îl găsim dormind cu Scrisorile persane ale lui Montesquieu în braţe. Secvenţele din interiorul aşezării monahale sunt alternate cu cele care demonstrează apartenenţa protagoniştilor nu doar la o comunitate religioasă catolică, ci şi la comunitatea algeriană. Cîţiva dintre călugării trapişti (îmbrăcaţi civil) apar ca invitaţi la un botez într-o casă musulmană – alegere inspirată a scenariştilor (Xavier Beauvois, Etienne Comar) pentru a sublinia legăturile născute dincolo de barierele religioase. Dinamica tabloului e generată de sunetele mizwad-ului, ale bendir-ului, de ritmul palmelor şi mai ales de tonurile acute ale strigătului de ceremonie specific lumii islamice (strigăt care cunoaşte, în limba engleză, o definiţie plastică< ululation – high-pitched tongue trill). În casa gazdelor, rugăciunea imamului îl face

pe Frère Christian să-şi plece privirea cu evlavia trăită şi în capela abaţiei sale< „Doamne, nu ne împovăra cu mai mult decît putem suporta.” – replică al cărei ecou va apărea mai tîrziu în discuţia despre atrocităţile teroriştilor< „Dacă îţi omori fratele, vei merge în iad. (...) Ei îşi omoară pînă şi imamii. E ceva nou. Nimeni nu înţelege.” Uciderea unor lucrători croaţi aduce în primplan o nelinişte amplificată gradat, prin acumularea unor secvenţe care alternează tensiunea din interiorul mănăstirii cu cea din afara ei. Refuzul lui Christian de a primi protecţia militară este sancţionat atît de autorităţi, cît şi de fraţii călugări, un bun prilej pentru a da consistenţă personajului colectiv< „Principiile comunităţii au fost compromise de atitudinea ta (...) nu te-am ales ca să decizi de unul singur. (...) Şi dacă vor veni în mănăstire? Ne vom întinde pe jos să murim?”> „Eu nu am venit aici ca să particip la o sinucidere colectivă.” Cel judecat (se) explică< „Noi am fost chemaţi ca să trăim aici. În această ţară, cu aceşti oameni... cărora de asemenea le e frică. Vom trăi cu această necunoscută, da.” Doar cuvintele lui Luc detensionează puţin atmosfera şi reduc din patetismul replicii lui Christian, propunînd o soluţie ludică de apărare contra teroriştilor< „Ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.” Starea de încordare creşte cu atît mai mult cu cît măsurile luate de călugări sunt puerile< cel mai în vîrstă dintre ei, Amédée (un Jacques Herlin nostim şi blînd) închide porţile, după ce verifică în noapte cu privirea securitatea mănăstirii. Nu surpriza e ceea ce vizează regizorul, ci amplificarea gradată a spaimei, pentru că, fie personaje, fie spectatori, aşteptăm acelaşi lucru. Liderul extremiştilor, Ali Fayattia, apare într-o seară cu oamenii lui şi pretinde să fie urmat de medic, dar Christian îl refuză, ţinînd cont de starea sănătăţii lui Luc> Ali Fayattia îl avertizează că nu are libertatea opţiunii> Christian îl confruntă cu un citat din Coran< „Vei găsi că acei care arată dragoste faţă de cei credincioşi sunt cei care spun «Noi suntem creştini». Şi asta pentru că printre ei se află preoţi şi călugări...” – ultimele cuvinte sunt rostite chiar de liderul extremiştilor „...şi pentru că ei nu se mîndresc.” (contrazicînd astfel ideea vehiculată că extremiştii nu ar cunoaşte Coranul). „Duelul” verbal al celor doi pare să se încheie cu victoria a lui Christian, care

ţine să-i amintească intrusului că în mănăstire se celebra naşterea Prinţului Păcii, Sidna Aissa – Isus, iar cel aflat în afara legilor (sacre şi/sau profane) apare umanizat prin mîna întinsă, pe care Christian ezită să o strîngă. Această scenă riscă să fie considerată artificială prin dimensiunea umană conferită lui Ali Fayattia (Farid Larbi), prin scenariu şi opţiune regizorală. Din punctul meu de vedere, e notabilă echidistanţa cu care se definesc opozanţii< cei doi „şefi”, fiecare servind o altă religie şi un alt ideal, rămîn la fel de puternici, chiar şi la a doua „întîlnire”, cînd, chemat de armată să identifice cadavrul lui Ali Fayattia, Christian se va ruga la căpătîiul torţionarului. Un reprezentant al guvernului le vorbeşte lui Christian şi lui Jean-Pierre despre o Algerie distrusă< „Am obosit să o văd cum decade. Şi în ciuda a ceea ce crezi, eu dau vina pe colonizarea franceză. Care a organizat jaful.” O scrisoare a ministerului de interne le solicită oficial călugărilor să se întoarcă în Franţa. La refuzul categoric al lui Christian, oficialul devine vehement< „Încăpăţînarea voastră devine periculoasă. (...) Veţi sfîrşi devenind un pion printre alţi pioni. Sacrificul vostru va fi bun de exploatat, ca instrument de manipulare.” Călugării nu caută un semn pentru alegerea căii doar prin rugăciune, meditaţie şi sfat, ci şi prin dialogul cu reprezentanţii comunităţii de care se simt legaţi prin misiunea încredinţată şi asumată. Ceea ce aud le întăreşte convingerea că nu au dreptul să pună viaţa lor mai presus de cea a sătenilor< „Protecţia sunteţi voi. Acest sat a crescut pe lîngă mănăstire.” Ezitarea lor („Suntem ca păsările pe o creangă. Nu ştim dacă vom pleca.”) primeşte un răspuns şi din partea unei femei maghrebiene< „Păsările suntem noi. Creanga sunteţi voi. Dacă plecaţi, nu vom avea unde să ne adăpostim.” Oameni sau zei? Aşadar ce sunt aceşti călugări care trăiesc cu bolile lor, cu dorinţele, cu amintirile, cu temerile, cu îndoielile? „Mă rog. Şi nu aud nimic. Nu pricep. De ce să fim martiri? Pentru Dumnezeu? Pentru a deveni nişte eroi? Pentru a dovedi că suntem cei mai buni?” – se întreabă cel mai tînăr dintre ei, Frère Cristophe (Olivier Rabourdin). Şi el, ca şi ceilalţi, va vota să rămînă în mănăstirea care a dat un sens vieţii trăite prin dăruire. În fond, cuvintele lui Luc subliniază

119

atributul cel mai important conferit omului de către divinitate< „De-a lungul carierei mele am consultat tot felul de oameni. Inclusiv nazişti. Şi chiar... pe diavol. Nu mi-e frică de terorişti, şi mai puţin de armată. Şi nici de moarte. Sunt un om liber.” Liber să-şi lipească obrazul şi palma pe trupul Celui biciuit – o suprapunere poetică a imaginii cinematografice cu aceea picturală dintr-un tablou al lui Carravaggio, La Flagellazione di Cristo. Gros-planurile din scena ultimei cine a călugărilor „fotografiază”, pe fundalul muzicii lui Ceaikovski (Lacul lebedelor), privirea, lacrimile şi zîmbetul unor oameni reconciliaţi cu fatalitatea. Filmul lui Xavier Beauvois invită (cel puţin în ceea ce mă priveşte) la citarea întregului scenariu. Oamenii se definesc prin ceea ce spun, apropiindu-se de întemeierea demiurgică prin logos. Sau, ca să folosesc o sintagmă titulară, se fac auzite acele „mots de passe” care „se metaforizează şi se metabolizează ele însele unele în altele, urmînd un fel de evoluţie în spirală.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces, Ed. Art, 2008, p.17). Testamentul lui Frère Christian (reprezentat diegetic prin voice over) revelează, cred, acel „joc poetic al morţii şi renaşterii” de care vorbeşte moralistul francez. Finalul filmului se impune aşadar nu atît prin imaginea celor şapte călugări escortaţi, cît prin cuvintele testamentare< „Voici que je pourrai, s'il plaît à Dieu, plonger mon regard dans celui du Père pour contempler avec lui Ses enfants de l'Islam tels qu'Il les voit... Dans ce MERCI où tout est dit, désormais, de ma vie, je vous inclus bien sûr, amis d'hier et d'aujourd'hui, et vous, ô amis d'ici, aux côtés de ma mère et de mon père, de mes soeurs et de mes frères et des leurs, centuple accordé comme il était promis! Et toi aussi, l'ami de la dernière minute, qui n'aura pas su ce que tu faisais. Oui, pour toi aussi je le veux ce MERCI, et cet «A-DIEU» envisagé de toi.” Dacă primul cadru al filmului surprindea imaginea călugărilor păşind din iatacul lor pe culoarul care-i ducea spre capelă, ultimul cadru îi înscrie pe cei şapte călugări (răpiţi de mujahedini) pe un drum al dispariţiei într-o iarnă algeriană din care nu vor mai ieşi ca oameni (ucişi fiind, în condiţii neelucidate), ci, eventual, ca zei evocaţi de memoria celor pentru care sacrificiul lor a avut sens.

decembrie 2011

oleg Bertollo

Oleg Bertollo, misteriosul rus a cărui poezie m-a intrigat şi m-a făcut să-mi doresc s-o traduc este de fapt mai mult un mit literar. Despre Oleg Bertollo se ştie că, într-o vreme, era secretar de redacţie la Curierul de Berdsk, un oraş din regiunea Novosibirsk. Puţini l-au cunoscut în realitate, dar poezia lui s-a făcut auzită. Şi pe bună dreptate. În 1999, câştigă la Moscova Festivalul de cultură alternativă a forţelor de dreapta, alături de Igor Loşcilov şi Evgheni Miniyarov, protagoniştii învrednicindu-se de o antologie colectivă. În 2002, iese învingător al concursului de granturi organizat de Uniunea Scriitorilor din Novosibirsk, secţiunea proză, la nominaţia „Cel mai original şi neconvenţional”.

Эпитафия

Epitaf

со скорбным достоинством одиноко нес он свою трагическую любовь и душа его была прекрасна

cu o dezolată demnitate însingurat îşi purta el tragica iubire şi suﬂetul lui era atât de frumos

как монументальная садовая скамейка с табличкой Осторожно! окрашено

ca o monumentală bancă de grădină cu inscripţia Atenţie! proaspăt vopsit!

Техника безопасности

Securitatea muncii

руби сук на котором сидишь

taie craca pe care stai

пока тебя на нем не повесили

înainte să ﬁi spânzurat tu de ea 120

ИМЕИ

Скучные стихи

Poeme plicticoase

скучно бывает жить с шести до восьми когда пришел с работы уже перекусил всухомятку и полчаса похлюпался в ванне

e trist uneori să trăieşti între şase şi opt când ai venit de la serviciu deja ai înghiţit ceva în pripă te-ai bălăcit juma de oră-n în cadă

и с ленивой ненавистью уставишься в телевизор откуда снова вещают противоударные водонепроницаемые скучные до изумления истины

şi cu o ură leneşă te propteşti în televizor de unde iarăşi transmit nişte adevăruri incasabile, impermeabile plictisitoare până la consternare

или слушаешь как сосед ветеран труда и отдыха от скуки упражняется на баяне и скучно даже двинуть кулаком в стену

sau asculţi cum vecinul veteran al muncii şi al odihnei de plictiseală cântă la baian şi ţie ţi-e lene să loveşti în perete

или приходит бывшая жена бывшего друга и выкладывает свои душераздирающие переживания интересно задрав коленки но это давно уже скучно

sau vine fosta soţie a fostului tău prieten şi îţi înşiră trăirile ei sfâşietoare arătându-şi fascinant genunchii dar astea sunt demult plictisitoare

Poesis interna\ional

sau fumat până la greaţă îţi imaginezi că eşti poet şi scrii poeme plictisitoare căzând până la brâu în proză

или накурившись до тошноты вообразишь себя поэтом и пишешь скучные стихи по пояс проваливаясь в прозу

Инфернальные развлечения

Distracţii infernale

и тут появляется Смерть со своим нехитрым инвентарем жилища предаются сожжению девы поруганию маленькие дети лопаются точно мыльные пузыри к Смерти скуля приползают отцы города и она выдвигает свои наглые ультимативные требования через полчаса на площадь приволакивают десятка полтора висельников их красят в черный цвет и настоящие мужчины обливаясь потом вспарывают им животы откуда вываливаются портсигары томики Бернса и крысы потом выпотрошенных висельников набивают душистой травой и преподносят Смерти

şi apoi apare Moartea cu inventarul ei umil casele sunt lăsate să ardă fecioarele batjocorite pruncii pocnesc precum baloanele de săpun spre Moarte se târăsc scâncind edilii oraşului şi ea îşi prezintă cerinţele obraznice ultimative peste o jumătate de oră în piaţă sunt traşi vreo cincisprezece spânzuraţi sunt vopsiţi toţi în negru bărbaţi adevăraţi scăldaţi de sudoare le despică burţile de unde cad portţigareţe tomuri mici de Burns şobolani după care spânzuraţii sunt curăţaţi de măruntaie umpluţi cu iarbă parfumată 121

Poesis interna\ional

ИМЕИ

decembrie 2011

şi oferiţi Morţii — luaţi doamnă — nu mai ﬁţi aşa stânjenită — luaţi zău luaţi suﬂându-şi nasul în veşmintele sale biblice Moartea zâmbeşte îngăduitor (câteva poze pentru ziarele de seară< tanti Moartea şi peisajele noastre nesărate)

— возьмите мадам — ну что вы как-то неловко — возьмите право же возьмите высморкавшись в свои библейские одежды Смерть снисходительно улыбается (несколько снимков для вечерних газет< тетя Смерть и наши пресные ландшафты)

***

Мне было лет пять, не больше. В сосняке, в двух шагах от дачи, мы с соседом — веселым парнем — увидели змею. Змея скользила бесшумно, зажав в пасти добычу — убитого птенца.

Aveam vreo cinici ani, nu mai mult. În pădurea de pini, la doi paşi de casa de vacanţă, împreună cu vecinul - vesel băiat am văzut un şarpe. Şarpele aluneca fără zgomot, Strângând prada în fălci Un pui omorât

Почуяв опасность, она застыла, чуть приподняв головку. Сосед ударил змею лопатой, промахнулся, ударил снова, нагнулся и взял обезглавленное тело. Оно обвилось вокруг руки, но через минуту, как веревка, повисло. До сих пор я отчетливо помню змеиную голову, голубоватое полупрозрачное тельце птенца, рядом — два больших сапога

Simţind pericolul, el a încremenit, ridicând un pic căpşorul. Vecinul a lovit şarpele cu lopata, a ratat , a lovit din nou, s-a aplecat şi a ridicat corpul decapitat. El s-a încolăcit în jurul mâinii, dar peste un minut, atârna ca o sfoară. Eu îmi amintesc clar până în ziua de azi Capul de şarpe corpul siniliu semitransparent al puiului, alături-două cizme mari

и несколько кустиков спелой клубники. (Картина наискосок врезалась мне в память, и я все ищу в этом какой-то неистребимый смысл.)

şi câteva tufe mici de căpşune coapte. (Tabloul strâmb mi s-a înﬁpt adânc în memorie, şi eu încă mai caut în asta un sens neconsumat.)

А веселый сосед умер от аппендицита и уже ничего не помнит.

Iar vecinul vesel a murit de apendicită şi iată nu mai ţine minte nimic.

prezentare şi traducere din limba rusă de Diana Iepure

122

florin Partene

Florin Partene nació en 1974 la localidad transilvana de Maieru, adonde regresó para dedicarse a la enseñanza tras haber estudiado en la Facultad de Historia y Filosofía de la Universidad de Cluj Napoca. Su debut literario tuvo lugar en 1995, en el volumen colectivo La habitación [Camera, Editorial Euphorion]. En 2007 publicó La reverencia [Reverenţa, Editorial Vinea], poemario galardonado con el Premio Nacional de Poesía “Mihai Eminescu” Opera Prima y con el premio de debut de la revista Cuvîntul. Sus poemas han aparecido en diversas antologías y revistas.

ésta es la alcoba del amor

aceasta e camera dragostei

,... ésta es la alcoba del amor has de entrar saciado y con el último botón abrochado aquí el ojo se ha apenas cerrado y la mente nunca es suﬁciente aquí ni boca ni palabras son necesarias en cualquier momento te pueden salir granos o puedes despertarte con la más nítida piel bien planchada o que dé igual, así de repente.

,...aceasta e camera dragostei trebuie să intri sătul şi cu ultimul nasture încheiat aici ochiul e proaspăt închis iar mintea niciodată destulă aici nu e nevoie de gură şi nici de cuvinte poţi orişicînd să faci bube sau să te trezeşti cu cea mai netedă piele potrivit călcată sau aşa deodată să nu mai conteze

ésta es la alcoba del amor y a veces la noche no parte de aquí...,

aceasta e camera dragostei şi uneori noaptea bălteşte aici...,

por la noche de ti

noaptea din tine

,... por la noche de ti salía una mujer hermosa yo vi que por la mañana feliz regresaba

,...noaptea din tine ieşea o femeie frumoasă am văzut cum dimineaţa se întorcea fericită

noche tras noche irrealmente hermosa siempre por la mañana temprano feliz regresaba hasta que un buen día dejé de esperar y hacia el mediodía entré a buscarla...,

noapte de noapte ireal de frumoasă întotdeauna dimineaţa devreme se întorcea fericită pînă cînd într-o zi n-am mai aşteptat şi pe la amiază am întrat să o caut...,

123

Poesis interna\ional

PoeSía

decembrie 2011

Izvorul alb he aquí que hasta en las horas movedizas

iată că pînă şi-n orele mişcătoare

,... he aquí que hasta en las horas movedizas se puede vivir sólo que menos algo más lento porque desde esta mañana atentamente me afano en sus carnes

,... iată că pînă şi-n orele mişcătoare se poate trăi numai că ceva mai puţin ceva mai lent pentru că de azi dimineaţă trudesc la cărnurile ei atent

cada una de las veces a esta hora como a través de una mujer veo que otra que se le asemeja sale algo decepcionada del baño porque también su cuerpo se moja y ﬂuye

de ﬁecare dată la această oră văd ca printr-o femeie cum alta asemenea ei iese puţin dezamăgită din baie pentru că şi trupul ei se înmoaie şi curge

la tristeza la acompaña hasta el lecho donde yo vestido de hombre la espero...,

dar tristeţea o însoţeşte doar pînă la pat unde eu o aştept îmbrăcat în bărbat ...,

una sola vez vi todos los días

o singură dată am văzut toate zilele

,... una sola vez vi todos los días como a través de un hilo de luz bajo la puerta

,… o singură dată am văzut toate zilele ca pe un ﬁr de lumină pe sub uşă

desde entonces cada noche acecho luz hay cada vez menos pero yo mastico mientras queda

de atunci în ﬁecare noapte pîndesc lumina e tot mai puţină dar eu mestec atît cît mai e

por la mañana trago la blanda oscuridad como tu espalda cuando entre sueños estoy en vela y vengo del vestíbulo

dimineaţa înghit întuneric moale ca spatele tău cînd prin somn sunt treaz şi vin de pe hol

todos somos polvo delicado y por la ﬁneza en la luz ﬂotamos...,

toţi suntem o pulbere ﬁnă şi din delicateţe plutim în lumină …,

no puede ser nombrado como nosotros lo nombramos

nu poate fi numit cum îl numim noi ,... un poate ﬁ numit cum îl numim noi doar ascultat ca o muzică rareﬁată şi ghicit sub învelişul de lemn

,... no puede ser nombrado como nosotros lo nombramos sólo escuchado como una música enrarecida y adivinado bajo el velo de madera

cea mai fină carne împletită cu firicele de zaţ valsează pe scheletul meu un zgomot cît o picătură de bere mă adoarme şi mă trezeşte în fiecare clipă ca într-o oală spartă curge în mine laptele tău

la más ﬁna carne trenzada con hilillos de posos baila un vals en mi esqueleto un ruido cual gota de cerveza me adormece y desvela a cada instante como en una olla rota ﬂuye en mí tu leche

sînt ca în prima dimineaţă cînd noaptea nu se mai risipeşte iar sînii tăi ca două fetiţe deştepte pun întrebări...,

como en aquella primera mañana la noche ya no se dispersa tus senos dos chiquillas despiertas que hacen preguntas...,

traducido por Elena Borrás García 124

ion Buzera

antologie precum Compania poeţilor tineri în 100 de titluri (alese de Dan Coman şi Petru Romoşan, Editura Compania, 2011, 158 p.) se dovedeşte, cu cât te apropii mai mult de sfârşitul lecturii, extrem de utilă şi de bine făcută, pentru că îţi permite nu numai să vezi „cum stăm” cu poezia tânără (şi, aş completa imediat, prin forţa lucrurilor şi a biologiei, cea mai promiţătoare) în anul de graţie 2011, ci şi să descoperi sau să redescoperi efectiv câteva personalităţi extrem de precis conturate pe ecranul foarte în relief al poeziei române dintotdeauna. Sunt prezenţi aici cinsprezece dintre junii poeţi români cei mai importanţi, din câte pot deduce, ai deceniului deja scurs dintr-un mileniu care a început tatonant, care nu-şi revine din pumni< nu pare să se simtă prea bine în pielea lui şi, de aceea, parcă ar vrea să o împrumute pe a altora.

Ce pot să remarc de la început este faptul că toţi autorii antologaţi au o conştiinţă profesionistă a scrisului poetic, nivelul nescăzând nicio clipă sub o medie foarte onorabilă. Mai toate textele captează crispări existenţiale, derive provocate sau naturale, însă directeţea exprimării sau figuralul la care recurg nu sunt brutale, ci fin prelucrate şi aproape savant epicizate în text. Lumile descrise sunt intens, uneori înduioşător (din punct de vedere tehnic) vidate. Juxtapunerile lor nu au însă nimic artificial< e o bucurie pentru cititor că se întâmplă asta, într-un secol alcătuit, în cea mai mare parte a lui, din plastilina aflată în mâinile unor bigoţi. (Metonimic şi generic spus, aceste poeme sunt o formă de noninseriere în corul plastilinei şi de co-respundere de profunzime în raport cu „ameţeala” mileniului.) Ceva îi uneşte, e clar (Dan Coman vorbeşte explicit în prefaţa lui de „relevanţa în raport cu întregul”, p. 11, ca unul dintre criteriile selecţiei), dar nu-i împiedică deloc să fie ei înşişi, ba parcă îi şi determină să fie aşa. În continuare, mă voi referi la câţiva dintre poeţii captaţi în antologie, încercând să descifrez, cât îmi stă în puteri, măcar un fragment din codul creativ al fiecăruia şi plecând de la ideea că lucrul nu e deloc uşor, dat fiind numărul redus de poeme arondat fiecăruia. Nu înseamnă, prin urmare, că interpretările critice nu ar putea fi, oricând, prelungite. Un lasciv al precarităţii, dacă nu chiar al oribilităţii căutate cu insistenţă este Constantin Acosmei< „(şi eu sînt la fel de prost ca şi voi/ şi eu sînt la fel de ticălos ca şi voi/ şi eu sînt la fel de fericit ca şi voi// şi eu voi crăpa într-o zi ca şi voi/ şi eu am în fiecare zi – ca şi voi/ maţele pline cu excremente împuţite// şi de mine mi-e tot atât de scârbă)” (umanizare, p. 22). E o complacere fertilă într-o zonă pe care se pare să o cunoaşte foarte bine. Gabi Eimie e mai gureşă (ca un constat general< poetele din acest volum au mai mult chef de vorbă, dar sunt şi mai puţin dispuse să se abandoneze pe pernele de aer ale oricărei dezesperări factice), dar la fel de inconcesivă< „de fiecare dată cînd vreau să scap/ stau aici/ în cada asta rece/ mă lipesc de metalul emialat/ să ştiu că va rămâne la fel de rece/ în cubul ăsta igienic (...) doar aşa/ cu umerii traşi/ şi cu capul gol/ cu capul limpede/ cu faţa înainte” (inox, p. 28). O atracţie a elementarului de mai multe feluri, a stridenţei regresive, a viului incipient dă tonul celor mai multe texte. Poemul patul (pp. 36-37) al lui Teodor Dună este integral citabil, conţine un vizionarism neforţat, domestic şi cu atât mai

125

maniabil< „atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste/ marginea patului se întinde încet în toată camera./ urcă spre fereastră./ marginea patului sparge fereastra/ şi se revarsă în văile aerului ca o apă clocotitoare./ se întinde ca o avalanşă peste întreg oraşul.” (p. 36) Mişcarea e atent supravegheată, fiind de o rigoare a imaginarului excelent pusă la punct. E un calcul al efectelor şi un dozaj al autoepatării. Procedeul dominant este apropiat de ceea ce vedem la Ion Mureşan. O sintaxă elongată, uşor sau mai mult patetică, aş spune remanent optzecistă, găsim în poezia Ruxandrei Novac< „Privit în lumina vânătă a asfinţitului Bucureştiul pare un şobolan mort./ unde sînt eroii noştri, marii bărbaţi ai trecutului/ cei din superproducţii, din cărţile de aur...” (ca într-un gărduleţ, ca într-o dantelă mecanică, p. 44) Poeta e dură, hiperimaginativă şi inclementă. Ştefan Manasia mi se pare cam retoric şi ostentativ, aflat şi el printre cei mai engramaţi de optzecism dintre douămiiştii prezenţi la acest apel< „locuitorii oraşului înalţă noapte de noapte hidrocentrala pe cursul/ negru al sângelui meu// aşezarea sporeşte cu blocuri mândre şi şcoli. în locul mlaştinilor/ infecţioase şi luxuriante a fost amenajat părculeţul de agrement/ dotat cu bărci verzi...” (hidrocentrala, p. 52) De precizat că respectiva „engramare” nu înseamnă neapărat mimetism. La Marin Mălaicu-Hondrari e bine circumstanţiată nevoia de poezie şi, din când în când, pielea poemului e înţepată de câte un vers slab< „idolatria comerţului incendiază cerul” (Immigrant song, p. 65). Un poet aflat într-o relativ febrilă căutare de sine. Despre Claudiu Komartin şi Dan Sociu am scris două cronici distincte în revista Mozaicul, nr. 5 şi 4 din 2011. De altfel, una dintre expectaţiile mele critice este, de acum, aceea de a scrie in extenso despre cât mai mulţi dintre cei cuprinşi în antologie. Radu Vancu este livresc şi subtil, macerat de o imagistică emergentă, „joyceană”, care ia fiinţă, ca să zicem aşa, venind< „Excelent e, în general, să nu trăieşti, [vers cu adevărat extraordinar!, n. m., IB]/ să nu deschizi ochii, să te faci covrig sub plapumă/ ca într-un sicriu textil, confortabil, o idee cam mic./ Dar vin borborigmele filtrului, apoi aroma Elitei,/ şi lumea care nu trebuie să existe/ se întrupează în final din glasul ei” (Viaţa de proximitate. Dimineaţa, p. 87). Eul poetic se „trezeşte” mereu într-o lume cu care nu prea vrea să se intersecteze, dar care, din când în când, îi şi place. Un vizionarism greu şi calofil, studiat din mai multe unghiuri întâlnim în textele lui a. urmanov, cu unele reuşite forte< „lumină închegată în jurul meu ca o piie/ din care mănânc cu amândouă mâinile/ în timp ce< bucăţile mele de carne tot mai uşoare/ mai puţine/ oase şi piele desfăcute din şuruburi” ( (marşul luminoşilor), p. 111). Obsesia „carnală” e o formă de autointerogaţie dusă la limită. Autoironia calină, perfidă, biruitoare şerpuieşte prin poezia lui Dan Coman< „după o lungă amorţeală mă găsesc iar irezistibil./ pătrund în mintea mea cu viteza unui ghepard tânăr/ şi cu de două ori viteza unui ghepard tânăr alerg prin odaie./ îmi dăruiesc o deosebită plăcere. pur şi simplu sorb aerul< sînt bucuros.” (irezistibil, p. 154) Abilitatea „recodificării” banalului, a-tragerii lui înspre sacru (fie şi de uzanţă strict individuală) e una din trăsăturile frapante ale acestui poet. Un aer călduţ, autentic şi cristalin se strecura prin atmosfera rece, sticloasă, inabordabilă a amiezii de decembrie. Sper să nu urmeze oamenii Măriei Sale.

La festival

Festivalul Interna\ional Poesis, partea a II-a

n anul şi jumătate pe care lam petrecut în România, mam trezit în diferite adunări poetice, unele mai reuşite, altele mai puţin, dar toate cu ceva în comun< o atmosferă ce m-a făcut să mă simt mereu mai acasă ca oriunde altundeva, întrun loc unde timpul se întrerupe pentru o vreme la 18<38 şi nimic nu mai contează dincolo de graniţele acestui mic paradis. Am ajuns la Satu Mare într-o dimineată de joi, după nenumărate ore într-un tren în care s-a vorbit mult, fireşte, despre poezie şi poeţi. În prima zi, a fost vorba de prezentări, premii şi, mai ales, reîntâlniri la Hotel Poes<s. Cea de-a doua dimineaţă am petrecut-o pe drumurile sătmărene, iar momentul cel mai frumos a ajuns o dată cu seara, la lectura ţin-

elena Borrás García ută în Centrul Multicultural Poes<s. Eram puţini, dar ne aflam acolo fiindcă pentru asta veniserăm< ca să facem poezie şi să dovedim că prezenţa noastră pe afişul în care se înşirau invitaţii nu era întâmplătoare. Păcat pentru cei care n-au asistat decât la evenimentele oficiale, care nu i-au văzut pe acei câini romantici care se adunaseră într-o cameră pe jumătate cufundată în întuneric, se ascultau unii pe alţii şi trăiau acel moment cu emoţie. Cel puţin eu m-am emoţionat. Dar nu aveam cum să nu o fac, pentru că seara s-a terminat cu un poem de-al lui m. ivănescu în lectura lui Radu Vancu. Şi sunt aproape sigură că am simţit aceeaşi emoţie atunci în glasul lui, ca şi în glasul lui Andrei Dósa, care îşi frângea mâinile 126

pe holul maternităţii asteptându-şi cartea. Am văzut-o în ochii tuturor, am simţit-o la masă. Atunci am şi aflat de poeţi pe care nu îi ştiam, ca Petru M. Haş sau Jan Mysjkin, care este foarte discret, dar are o prezenţă foarte puternică atunci când îşi citeşte textele. L-am redescoperit pe Ionel Ciupureanu, inexplicabil de necunoscut deocamdată, şi m-am bucurat să îi ascult, încă o dată, pe Rita Chirian, Gabriel Daliş, Vasile Leac sau Diana Iepure. Iar m-am întors cu câteva kilograme în plus – de cărţi, şi nu numai –, cu o căruţă de anecdote, prea puţine ore de somn şi bateriile încărcate ca să am răbdare să aştept până la următoarea întâlnire poetică.

incolo de orgolii, de etichetări şi de idiosincrazii, a XXI-a ediţie a Festivalului «Poesis » de la Satu Mare a fost o întâlnire explozivă de energii. Am ajuns de la Arad joi seara, în timpul decernării premiilor, după o călătorie de câteva ore cu maşina condusă de V. Leac. Şi, ca într-un film neorealist, am străbătut vestul ţării paralel cu o graniţă ce se încăpăţânează parcă să se deseneze în memoria unei Europe obosite. Şi ca într-un vis urât, în faţa noastră s-a întâmplat un accident – din fericire fără victime –, un tir plin cu sfeclă a acroşat o «Dacie» şi s-a răsturnat. Dincolo de aspectul «accidental », eu şi Vasile Leac aveam o misiune aproape imposibilă < aducerea la festival a incomodului poet arădean Petru M. Haş. A fost o acţiune riscată care până la urmă a meritat, dar cu o incalculabilă risipă de energie. Oricum, la gala premiilor plutea în aer o tensiune între generaţiile optzeci şi două mii, alimentată în ajun de un editor din Piteşti. George Vulturescu şi Claudiu Komartin au încercat o împăcare a con-

Gheorghe Mocuţa trariilor şi, în bună măsură, au reuşit. Pentru că la Satu Mare există două reviste «Poesis». Dar amândouă sunt girate de generosul amfitrion Dumitru Păcuraru, un poet optzecist care şi-a asumat nu atât reconcilierea unor energii, cât libera lor exprimare şi punerea în operă a energiilor tinere, cu o deschidere internaţională. La gala premiilor au strălucit< Nora Iuga, şaptezecistă fără frontiere care a luat Marele Premiu, Marta Petreu cu premiul pentru roman, Marin Mălaicu-Hondrari (poezie) şi Cornel Ungureanu, premiul pentru critică. Au dat culoare serii Adrian Popescu, Ion Mureşan, poetul olandez Jan Mysjkin şi poeta de origine libaneză, Hanane Aad, precum şi englezul Peter Waugh. În elegantul club «Poesis» am stat de vorbă până târziu cu criticul Nicolae Oprea, cu prozatorul Dumitru Aug. Doman, cu criticul Paul Aretzu. Am avut ocazia să schimbăm idei şi cu invitaţii străini şi cu colegii de la alte reviste literare. A doua zi, cu ocazia unei vizite la cuptoarele dacice şi la distileria Zetea din Medieşu Aurit, un brand arhaic 127

al Ţării Oaşului, l-am cunoscut pe Silviu Zetea care ne-a prezentat în premieră procesul tehnologic al pălinciei.Colegii maghiari au avut parte de o lansare inedită chiar în sala de protocol, unde neobositul Muri nu a scăpat ocazia să recite câteva din celebrele sale poeme din Cartea Alcool. La un pahar de pălincă s-au sudat prietenii, s-au forjat proiecte. Dar poate evenimentul cel mai important a fost recitalul de poezie organizat cu răbdare şi inspiraţie de Claudiu Komartin. Alături de colegul meu arădean, aflat mereu în formă, alături de poeţii străini Jan Mysjkin, Hanane Aad şi Peter Waugh şi de volubila Nora Iuga, am participat la o desfăşurare plină de forţă a tinerilor prezenţi la clubul «Poesis» şi, a doua zi, la Castelul în curs de restaurare din Carei< Radu Vancu, Rita Chirian, V. Leac, Ionel Ciupureanu... Am legat, în memoria mea, aceste lecturi publice, de singurele zile ploioase ale acestei toamne uscate. Au fost fructele mistice ale unei experienţe promise, aşteptată de multă vreme.

decembrie 2011

neil leadbeater

Neil Leadbeater s-a născut 1951, în Wolverhampton, Anglia. Este absolvent al Universităţii din Londra. Actualmente trăieşte în Edinburgh, Scoţia. A publicat volumele Hoarding Conkers at Hailes Abbey, Amazing World, 2010> Librettos for the Black Madonna, 2011. Este prezent cu contribuţii în mai multe antologii, începând cu 2005. Versurile şi povestirile sale au apărut în reviste din Anglia, Argentina, Cipru, Columbia, Chile, România, SUA, Uruguay etc. De o bucată de vreme, încearcă să înveţe româneşte folosindu-se de un vechi manual al lui Basil Munteanu.

The Tremor

Înfiorarea

All aernoon we stayed in the love-ﬁelds and heard the rumble of trucks< freight loads of ore from the boulder-bed quarries (Alto Taquari to the Port of Santos) railed to the docks in sets.

Am rămas toată după-amiaza în lanul unde ne-am iubit şi am ascultat duduitul camioanelor încărcate cu minereul de pe fundul bolovănos al exploatării> camioane masive scurgându-se în convoaie de la Alto Taquari către Port of Santos.

A cloud of ferns caught in the slipstream seeded their young in the slack. Hard earth crusting into drought shook at the black presage of iron blown from the seams of the stack.

Un roi de ferigi, prins în vârtejul stârnit, îşi amesteca sporii în norul de praf. Pământul greu scorojit de secetă se zguduia sub materia neagră, din care se va naşte ﬁerul, expulzată din vinele zăcământului.

Here where the track shears through the grain ﬁeld holding the earth wide apart, you leaned back never wanting the moment to end hearing the wheat crack into ripeness

Aici, unde drumul camioanelor taie în două câmpul de grâne ţinând holdele depărtate, lasă-te pe spate, fără să vrei ca vreodată clipa să ia sfârşit, şi ascultă cum spicele plesnesc de coapte!

feeling the heat make you smart.

Senzaţia ﬁerbinţelii va face să te doară.

Poetry

Poesis interna\ional

Nights We Tricked the Corncrake

Nopţile când prindeam cristei de câmp

Nights we tricked the corncrake into thinking he had a mate we’d hold our sisters’ hands and dance through the bottom ﬁeld with the only Latin we ever knew – Crex crex> crex crex… his onomatopoeic, double-barrelled name<

Noaptea, prindeam cristei de câmp... Îi făceam să creadă că au pe aproape o pereche, prinzându-ne de mâini, împreună cu surorile noastre, şi ţopăind pe câmp, cu singurele cuvinte latineşti ştiute vreodată, strigate în întuneric – Crex crex, crex crex –, numele lui onomatopeic, înşelătorul lui nume împerecheat<

– the dull sound of a ratchet engaging its teeth on a pawl – the noise made by a typewriter when the carriage shis to the le – the song of a ﬁngernail scraping its edge on the rungs of a metal comb. ose were the late evenings of our young lives> times when you could thrust your hand into the ripened stalks and still feel the heat of the day sinking through the ground.

– scrâşnetul unei roţi dinţate oprite pe un clichet, – zgomotul unei maşini de scris când carul se mută la stânga, – cântecul scos de trecerea unghiei peste dinţii unui pieptene de metal. Erau serile târzii ale tinereţii noastre, timpuri când mâinile se puteau strecura pe sub păişul pârjolit ca să mai simtă căldura zilei încă zăbovind pe pământ.

Ocotal

„All Nicaraguans are poets until proven otherwise.” Richard Leonardi< Nicaraguan Handbook

„Toţi nicaraguanii sunt poeţi, până la proba contrarie.” Richard Leonardi – Manualul nicaraguan

„We are a nation of poets,” he said, „poetry runs in the blood. It wells out in Creole English, Nicaraguan Spanish, Sumo, Rama and Miskito> is as fecund as the Parque Las Madres Ocotal, a paradise of roses.”

„Suntem o naţiune de poeţi” – a spus el –, „poezia ne aleargă prin sânge, ţâşneşte în engleza creolă, în spaniola nicaraguană, în sumo, rama şi miskito> la fel de generoasă ca Parque Las Madres Ocotal – un paradis cu trandaﬁri.”

e books you received of Rubén Darío whom Lorca and Neruda declared then and forever unequalled were a Museo Archivo of a lifetime’s work putting pen to paper. „Please accept them as a welcome,” he said, „from one admirer to another.” Aer that, Ocotal sang for you> nothing could keep you apart. Each poem that your ﬁngers paged was a red carpet of woven hues inviting you into its home. It made you take oﬀ your travelling shoes to tread on soil more tender than any you had known.

Cărţile primite de la Rubén Darío, de la Lorca şi Neruda arată, pe deasupra, o inegalabilă Arhivă-muzeu a muncii de-o viaţă cu condeiul pe hârtie. „Luaţi-le, vă rog, drept dar de bun-venit” – a spus el –, „un dar ca de la un admirator la altul.” Iar după ce Ocotal va fi cântat pentru dumneavoastră nu vă mai puteţi ţine la distanţă. Fiecare poem pe care degetele voastre l-au aşezat în pagină va fi un covor roşu cu multe nuanţe întreţesute – o invitaţie în acest cămin. El vă va face să vă scoateţi încălţările de drum şi veţi călca pe un pământ moale şi primitor, cum nici n-aţi aflat până acum că există.

Prezentare, traducere şi note de Radu Voinescu 128

129

decembrie 2011

Poezie când nenica a orbit eu mă scăldam în ligheanul cu apă dezbrăcat fără să-mi ﬁe ruşine nu făceam valuri şi totuşi corăbiile mele se scufundau ţaţa paşa fredona un ş-aşa-mi vine nenica împiedicându-se dispărea pe uşă şi mă lăsa singur seara la o lumină slabă învăţam să împletesc un fular pentru iarnă

anatol Grosu

nenica avea doi şerpi în loc de mâini să nu moară de foame un vierme îşi făcea drum din piciorul lui spre creştet nenica şchiopăta uşor şi n-a ieşit niciodată din filipeni decât pe deal sau la raion unde trebuia să dea raportul stării de sănătate era înregistrat în cartea roşie şi păzit ca fluturii pe cale de dispariţie el vroia să se arunce de pe balcoane dar îngerii de la raion au zăbrelit geamurile au încuiat uşile spre acoperiş au tăiat copacii prea mari au nivelat dealurile au îngropat stâncile nenica trebuia să fie la îndemână după ce şi-a pus ochelarii fumurii pe nas a venit revoluţia

Anatol Grosu (n. 1983, Chişinău) este student la secţia română-engleză a Facultăţii de Litere şi Arte, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi membru, alături de Irina Bruma, Ana Donţu, Marina Palii, Vlad Pojoga, Krista Szöcs, Andrei C. Şerban şi Adrian Virgil, al grupului „Zona nouă”. Prezent în antologia cu acelaşi titlu, apărută în 2011 la Sibiu. A citit, în noiembrie 2011, la ediţia 50 a clubului de lectură Institutul Blecher.

îmi încălzesc picioarele de sobă badea Gheorghe aruncă lemne pe foc ţaţa Ileana prăjeşte cartoﬁi luna s-a prăbuşit peste casa noastră nenica toarce

tăticu a văzut moartea ajunsese să nu mai facă gesturi în plus să n-o sperie ca să nu-l treacă ea prin maşina de tocat bunelul din el de la naşterea mea se teme de nepoţi rugăciunile lui nenica i-au format cataracta şi pata de pe plămâni ca să nu respire mai adânc şi să o sperie tăticu se îmbolnăveşte de cum o simte pe aproape nenica era la imperfect el murea 130

nenica oridecâteori intra în apă ieşea la suprafaţă ca o minge cârja lui dădea din coadă eu însă îmi rumeneam toate avânturile la soare în dimineţile de zahăr topit inima casei lui nenica ﬁerbea şi ea lângă felia de pâine cu o pojghiţă de unt îngălbenit mânerul încins al cănii de ﬁer după ce zahărul înnegrea apa se putea muşca prima gură de pâine atunci îl înţelegeam pe nenica n-avea cine-i şterge ochii aşa cum o făcea mămica cu ochelarii mei

peste mormântul lui nenica niciodată nu plouă ştirul şi loboda au însă rădăcini adânci există seminţe totuşi din care cresc cruci albastre

pe vremea când Dumnezeu se juca la întrerupător nenica stătea la masă cu noi tăind mămăliga cu o aţă neagră mămica curăţa peştele de oase tăticu saliva după primele înghiţituri de vin iar badea gheorghe fuma la uşă 131

Poesis interna\ional

Poezie

cineva trebuie să iubească şi şarpele că e singur şi se târăşte

în ultimii săi ani de viaţă badea gheorghe a făcut burtă ea nu-l digera pe nenica s-a făcut mic cât un şoarece în aşteptarea pâinii lui la venirea ei avea unghiile mari ﬁii lui l-au găsit dimineaţa cu ghearele încleştate-n pernă ultimul vis e de zece ori mai lung ţaţa paşa cu lacrimi spăla perna de salivă nenica s-a stins ﬂămând

marea problemă a lui nenica e că a uitat cât de important e gâdiliciul bucuria lui era căldarea din care îi dădea calului de băut şchiopăta prin grădina cu roşii castraveţi şi cartofi el uda toţi cartofii mici unii au crescut mari alţii s-au făcut mai mici el se salva de la un an la altul crescându-i pe cei mari ţaţa paşa aducea cânturile ei în tigaia cu cartofi şi mămăliga badea gheorghe amarul lui în vinul roş dar nenica umbla spart prin filipeni ca-n grădina cu roşii castraveţi şi cartofi am bănuiala că nenica şi-a ruginit inima pe dinăuntru tocmai pentru că nu era un risipitor

nu pot vorbi decât despre lampa mea care luminează când o aprinzi şi citeşte cu capul plecat lampa mea pixar care ar ﬁ clipit dacă s-ar ﬁ născut odată cu nenica

scaunul cu patru picioare este casa mea el e mai deştept decât calul şi mai fidel unde-l pui acolo stă nu sughiţă nu fornăie nu paşte nu se înmulţeşte nu trebuie să-l dai la carne pe timpul foametei ca să supravieţuiască nenica nu l-ar fi mâncat nici rugina nu s-ar fi atins de el că ţine post şi e smerit scaunul meu ştie drumul scurt cel mai scurt el e pe gaz şi zboară acolo unde iov cântă la naiul din bambuc un cântecel de seară lui nenica care se stinge cu o sticla de vin lângă gardul lui de lemn e post şi nimic nu murdăreşte nimic scaunul meu mă duce pe sub ape speteaza lui e solzoasă mă ţine strâns în braţele lui scăunelul meu

mâţa-porc suge maţele peştilor ca pe macaroane râgâie a lene îmi vine să disec mâţa-porc să o atârn de blană cu doi cleşti s-o aud cum mugeşte a împerechere 132

decembrie 2011

Poezie să se rostogolească moartea să curgă şi văd cum câinele cap de buldozer sapă beciuri subterane să se ascundă de sirena mâţă-porc mrrrgroh-groh groh-groh însăşi moartea evită cu religiozitate pe mâţă-porc că râgâie duhoare iar moartea e ﬁţoasă se trage numai la proaspăt şi curat porumbelul cade al naibii de frumos m-apuc de coada lui cap de buldozer care înghite uşile din calea lui una după alta şi ca râma lasă ﬁer aluminiu aur în uma lui în ochii lui e mâţă-porc care urlă spre egipt spre egipt cap de buldozer eu sunt bumerang eu sunt bumerang berber berber berber becul s-a ars chibritul e umed aici nu se râde apa-i cu foc iov ce-n uşă citea regulamentul să ştie şi el ce se poate ce nu când cum şi de ce mâţa-porc întârzie mâţa-porc gândeşte

nenica îmi povestea că oamenii au făcut un turn odată până sus ca zgârie norii Dumnezeu supărat le-a amestecat limbile ca ei să nu se mai înţeleagă noi cu nenica ne înţelegeam dintr-o privire unde mai pui că eu jos mă simţeam mai bine cu Dumnezeu – precum cu paraşuta nici de zburat nu zbori

nenica s-a născut acolo unde sticlele niciodată nu-s suficient de pline unde oamenii lunecă pe galoşi în loc să meargă unde găinile fac ouă roşii primăvara iar greierii sunt muţi unde morţii ies din pământ şi vinul se împuţinează cu fiecare toamnă unde viermii postesc în zilele de vineri unde dragostea e vaca cu clopoţel care se întoarce agale abia spre seară cu laptele-năcrit în uger acolo unde banii fac rădăcini precum stejarii unde cocoşii sunt răguşiţi şi-au învăţat să zboare iar războiul se ţine zi de zi acolo solomon e veşted precum crinii Hristos este fântâna cu foc de peste drum de unde badea Gheorghe ne stoarce de băut serile sunt şase ziua este una pietrele sunt sfinte iar casele din lut cerul e de-o şchioapă şi nimeni nu te vede ceaţa de afară te priveşte drept în ochi de-acolo nu se pleacă acolo o sirenă de 2000 de ani se zbate pe uscat iar străzile n-au nume şi nimeni paşapoarte ţigările-s fumate-n războiul de demult ţuica e ca mierea şi înfierbântă casa când iarna stă cusută cu faţa la pământ iar magda plânge e însărcinată păru-i e rărit şi astăzi e cam scurt copiii-s toţi de-o şchioapă şi trişti peste măsură acolo-n calendar nu scrie mai nimic iar scaunu-i cât masa casele-s paharul în care ca pe muşte cineva ne-a prins ţara asta-i mică nenica este mare pe el încă nimeni şi nimic nu l-a-ncăput 133

Poesis interna\ional

Poezie

decembrie 2011

Cuprins pe badea gheorghe cernobâlul l-a magnetizat de când s-a întors de acolo atrage sticle cu tot felul de alcooluri nu mai mănâncă struguri de când a crescut n-a mai gustat vreo caisă iar vişinele nu trec prin borcane de compot pe badea gheorghe într-o seară l-au prins vecinii şi l-au bătut chiar în mijlocul ﬁlipeniului el şi-a lăsat capul pe spate de vreo câţiva ani plouă şi plouă cu vin

pentru badea gheorghe cerul era o felie de aluat care se rumeneşte pe tigaie e singurul din fraţii lui care a rămas la fel de mic cum îl ştiam cu ciubotele lui n-ai cum să ieşi din ﬁlipeni

la ﬁlipeni casele se fac din lut apă bălegar şi paie la ﬁlipeni se repetă istoria acolo s-a pomenit într-o bună zi nenica

în ﬁlipeni nimeni nu se împiedică şi nu cade acolo ulcioarele nu se sparg iar vinul nu se varsă acolo morţii beau laolaltă cu viii ﬁecare pahar parcă ţi-l bea altul

ﬁlipeniul este împărţit în satul din sus şi cel din jos dacă doi pleacă din sus pleacă doi şi din jos adevăru-i că ﬁlipeniul pluteşte pe apă după război când oamenii au devenit dintrodată neîndemânatici şi le creşteau nicovale în loc de mâini cu crucile pe care şi le făceau au dărâmat biserica din sus nenica povestea că aproape tot satul s-a mutat în crâşma lui tucan vecinul lui nenica să nu se scufunde satul

când ieşi din casă să stingi becul să nu te omoare facturile şi dacă se poate să te aprinzi numai dacă noaptea auzi că latră câinele dar şi atunci nu în toate cazurile

134

3 4 5

DUMITRU P{CURARU - Moartea editoriali;tilor CLAUDIU KOMARTIN - Reg[sirea normalit[\ii RADU VANCU - Atle\ii admira\iei

7 8

MORTEN SøNDERGAARD * * *> * * * De forelskede> Îndrăgostiții> Night Blog

12 13

MARTA PETREU Sfînta treime a morţii Sainte trinité de la mort

20 21

PETRU M. HA: ***> ***> epifanii> *** ***> ***> ***> să nu când> Bloc – Âge> decembrie 1987> lecţia de retorică> cahier en prose> note apropiate „tirer de l’eau et couper du bois“> Preotul din pădurea a patra> Psalm> ***> Despre feştila independentă şi> psihanaliza lui Freud glossă> Cod genetic Nimeni. Adică portretul> ***

22 22 24

Festivalul Interna\ional Poesis, partea I NORA IUGA - Încă o vacă grasă în palmares IONEL CIUPUREANU - O poveste

DAN-LIVIU BOERIU - Îmblânzirea misterului

TEODORA COMAN - :tefan Manasia, Motocicleta de lemn

16 17 18 19

29 30

PILINSZKY JáNOS Pe țărm> Catren> Perfectul simplu> Patimile de la Ravensbrück> A tengerpartra> Négysoros> Félmúlt Ravensbrücki passió Încotro? Cum?> Patimile> Sărbătoarea punctului terminus> 14 Octombrie 1970> Merre, hogyan? Passió> A mélypont ünnepélye> 1970. október 14.

32 33 34

MILOŠ KOMADINA Svetovi> Posle kiše> Anatema> Lumile> Dup[ ploi> Anatem[ Svetlosti koje nemam> Zima i sunce> Luminile pe care nu le am> Iarn[ ;i soare Braća> Srpski blues> Fra\ii> Blues s]rbesc

DUMITRU CRUDU - Patru sticle de ulei, o ma;ină care cară lapte ;i un taxiu galben

R{ZVAN |UPA - Aceasta este Lista lui Manolescu. Dar ce reprezintă ea?

40 41

PIERRE LOUÿS Lâna de aur> Muntele Venerei> Odoarea braţelor> Odoarea şalelor> Încrucişarea gambelor More canino> Încălecatul> Lebădă> Rugăciune>

42 43 44 45

DANIEL B{NULESCU As of tomorrow we’re going all the way back to the tree and meeting up there Please be good I’m just going to kiss you a little then kill you and go An evening a night and a morning of wrestling with you Daniel 135

46 47

GERHARD FALKNER Dincolo de cuvinte> Germană frântă> Peşte Poem secerat> Zeii la Aldi> Diviziunea

CRISTINA ISPAS - Copilăria ca armă

50 51 52 53 54 55

AOIFE MANNIX The Memory of Water> Railway Children> Perspective> Memoria apei> Copiii drumului de fier> Perspectivă Light> Singing> We Are Here> Lumină> Cântând> Suntem aici Taste> Gust The Agreement> The Veteran> Învoiala> Veteranul

MICHAEL ASTNER - die blutleise wunde / rana cu sînge tăcut hamlescher spätwinterballade> vater> hamlescher elegie VII> baladă amnăşană de iarnă tîrzie> tata> elegie amnăşană VII selbstbildnis> plattenbauhaiku> autoportret> haiku de cartier

OVIDIU POP - Trickster

62 63 64

EWA LIPSKA Dzień Żywych> Niechętnie> Takie czasy> Ziua celor vii> În silă> Astea-s vremurile Bez tytułu> Podczas świąt> Moja siostra> Fără titlu> De Crăciun> Sora mea Egzamin> Examen

66 67 68

MATHURA Teine maailm> Olla liigutatud> O altă lume> În vînt Rannakarjamaal> Läänelaul> Pajiştea de la marginea mării> Cîntec vestic Kohalolu> Prezenţă

OCTAVIAN SOVIANY - Lirica non-expresiei

73 74

VLAD POJOGA antrax> antrax> antrax> antrax> antrax antrax> antrax> antrax> antrax> antrax

84 86

MITO: MICLEU:ANU - Die seuche

FELIX NICOLAU - Pornografia politică

VIOREL MUREŞAN - Federeii lui Nicolae Avram

92 93

ORCSIK ROLAND Óvodában> Džoki YUing> Szünet-tünet> La grădiniţă> Džoki YUing> Pauză-cauză No problem (Alf)> Tükördarab> No problem (Alf)> Bucăţi de oglindă

78 79 81 83

CHRIS TANASESCU Europa. Epitalam ţigănesc Europe. A Gypsy Epithalamium Un duet cu Charles Wright A duet with Charles Weight

101 103 104

JAUME C. PONS ALORDA El miracle de la llum> El llibre d’aigua> Lumină miraculoasă> Cartea apei La paraula màgica> Cuvântul magic La tendresa de la matèria> Tandreţea materiei

105

VERONICA D. NICULESCU - Sîmburi - 1981 -

107 108 109 110 111

JOHAN DE BOOSE Openingsgedicht> Poezie de început 1. Rapport van een catastrofe> 2. Alle steden vrezen 1. Raport despre castastrofă> 2. Toate oraşele se tem 3. Katoen van leegte 3. Bumbacul vidului

112

Casa de editură Max Blecher

116

BOTIŞ N. ENIKŐ - Arhitectură ;i geografie simbolică în sculptura lui GyŐri Csaba

118

CAMELIA TOMA - Clarobscurul cuvintelor de trecere

120 121 122

OLEG BERTOLLO Эпитафия> Техника безопасности> Epitaf> Securitatea muncii Скучные стихи> Инфернальные развлечения> Poeme plicticoase> Distracţii infernale * * *> * * *

123 124

Patru tineri poe\i croa\i `n rom]ne;te ANA BRNARDIć Ravnica> Câmpie BRANISLAV OBLUČAR Zli Demijurg> Demiurgul cel rău Îngustă încăpere pentru citit> Păienjenii DORTA JAGIć medeni mjesec> lună de miere MARKO POGAČAR Permanentna revolucija jezika ljubavne poezije< umornim trockistima> Revoluția permanentă a limbii poeziei de dragoste< troțchiștilor obosiți Anul ceaiului> Frumos e

94 95 96 97

136

FLORIN PARTENE ésta es la alcoba del amor> por la noche de ti> aceasta e camera dragostei> noaptea din tine he aquí que hasta en las horas movedizas> una sola vez vi todos los días> no puede ser nombrado como nosotros lo nombramos> iată că pînă şi-n orele mişcătoare> o singură dată am văzut toate zilele> nu poate fi numit cum îl numim noi

125

ION BUZERA - Izvorul alb

126 126 127

Festivalul Interna\ional Poesis, partea a II-a ELENA BORRáS GARCíA GHEORGHE MOCUŢA> La festival

128 129

NEIL LEADBEATER The Tremor> Înfiorarea Nights We Tricked the Corncrake> Ocotal> Nopţile când prindeam cristei de câmp> Ocotal

130

ANATOL GROSU - Poeme

137

Poesis Interna\ional - magazin literar cu apari\ie trimestrial[ Materialele se pot trimite pe adresa redac\iei (Satu Mare - Strada Mircea cel B[tr]n nr. 15, cod 440012) precum ;i pe adresa de e-mail poesisinternational@yahoo.com

Tipar â&#x20AC;&#x153;Informa\ia Zileiâ&#x20AC;? Str. Mircea cel B[tr]n, nr.15 Cod 440012 Satu Mare-Romania Tel< 0261-767300 Fax< 0261-767301 www.informatia-zilei.ro