Poesis international nr. 2 (16) / 2015

Director-fondator: Dumitru Păcuraru Le grand professeur: Ion Mureșan Redactor-șef: Claudiu Komartin Colegiul de redacţie: Rita Chirian Dan Coman Andrei Dósa Vlad Pojoga Răzvan Ţupa Radu Vancu Concept grafic: Ana Toma Număr apărut cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, director Gavril Ţărmure

Imaginea de pe coperta a IV-a face parte din volumul Stèles de Victor Segalen.

Redacţia: Casa de Editură Max Blecher strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9 Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud Contact: poesisinternational@yahoo.com http://poesisinternational.com/ http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060

Sumar

Editorial Claudiu Komartin 16 : 6 Portret Mariana Codruţ

: 13

Poezie Roque Dalton : 24 traducere de Vlad Pojoga și Cătălina Stanislav Alex Văsieș

: 36

Anemone Latzina : 41 traducere de Robert G. Elekes Șerban Foarţă

: 53

Eva Ström : 54 traducere de Daniela Ionescu Florin Iaru

: 59

Susana Thénon : 73 traducere de Anastasia Gavrilovici Ruxandra Cesereanu

: 78

Petar Matović : 83 traducere de Liubinca Perinaţ Stancov Olga Ștefan

: 93

Yang Lian : 98 traducere de Magda Cârneci și Mădălina Bănucu Victor Segalen : 103 traducere de Claudiu Komartin

sumar | 3

: 118 Krisztina Tóth : 123 Paul Vinicius

traducere de Andrei Dósa

Peter Campion : 128 traducere de Radu Vancu Robert Max Steenkist : 147 traducere de Răzvan Ţupa Mihnea Bâlici

: 151

: 168 Sylvie Marie : 172

Alin Ioan

traducere de Doina Ioanid și Jan H. Mysjkin

Liviu Ofileanu

: 176

Proză Marcel Schwob Vieţi imaginare. Prefaţă : 30

prezentare și traducere de Constantin Abăluţă Eseu Nina Serrano Asasinarea unui poet. Amintiri cu Roque Dalton

:7

Bogdan-Alexandru Stănescu Lupta lui Philip cu Lawrence : 69 Nicolae Coande Mariana Marin – o viziune de la „Marginea Zonei” (II)

: 112

Teme O. Nimigean Baudelaire / Soviany. Note la o traducere a Florilor răului Marius Conkan Ezra Pound între poetica recitirii și a cea a traducerii Gabriel H. Decuble Celan tradus sistematic

4 | sumar

: 140

: 87

: 47

Cronică Graţiela Benga Lumea de după cădere Dan-Liviu Boeriu Voluptatea banalului Teodora Coman Definiţia intimistă

: 65

: 108

: 133

Prezenţe. Poeţi români în traduceri străine Ruxandra Cesereanu, Venezia dalle vene viola. Lettere di una cortigiana Marius Chivu, La ventolière en plastique Radu Vancu, Çiçek Açan Urgan

: 158

: 157

: 156

Interviu Emanuela Ignăţoiu-Sora în dialog cu Nikola Madzirov Diana Marincu în dialog cu Alexandru Antik

: 159

: 136

Teatru Camelia Toma Show Down : 164 Contributori

: 180

sumar | 5

Claudiu Komartin

T

ot mai cumplite, mai absurde și mai apropiate ne par tragediile ce lovesc lumea de azi, producând panică, furie, dezolare, un sentiment general de apocalipsă lentă și insidioasă. Unei asemenea stări de lucruri – războaielor fără sens pentru cei care nu trăiesc în întunericul laboratoarelor genocidului, acolo unde se decid lovituri sinistre și se calculează numărul morţilor pentru un efect propagandistic cât mai răsunător, terorismului „freatic”, al psihopaţilor fără chip, lipsiţi de orice respect faţă de valorile vieţii umane, arta este chemată, ca în orice vreme de criză, să le răspundă. Și nu o poate face altfel decât cultivând și interogând valorile sensibile și fundamentale ale umanităţii noastre.

Compasiunea, solidaritatea, îngăduinţa, grija reciprocă și dragostea, puse astăzi în dubiu de valul de ură și intoleranţă care a făcut de la începutul secolului atâtea victime în Statele Unite, India, Marea Britanie, Indonezia, Spania, Norvegia, Nigeria, Siria, Kenya, acum în Franţa, trebuie reafirmate cu fiecare prilej – iar oamenii care se ocupă cu scrisul continuă să aibă un cuvânt important de spus. Nu neapărat angajându-se politic sau ideologic, ci stăruind în tot ceea ce fac, rămânând fermi în credinţa că spiritul uman nu poate fi supus prin excludere și teroare. Și, pentru că literatura apropie deschizând noi căi de comunicare între oameni din diferite colţuri ale lumii, anulând barierele limbilor și ale stereotipurilor culturale sau religioase, poeţii au rolul lor important exact în astfel de epoci pline de turbulenţe și de confuzie, prin felul încăpăţânat în care își expun căutările, încercările de înţelegere a lumii și a sinelui, indeciziile și dramele personale, pe care cei cu adevărat buni și autentici reușesc să le ridice deasupra experienţei individuale, ajungând astfel să vorbească în numele nostru, al tuturor.

M-au uimit câteva rânduri scrise nu de mult de un om politic (deși iau – ca noi toţi, vreau să cred – cu un grăunte de sare tot ceea ce afirmă politicienii), și anume tânărul prim-ministru al Canadei, în scrisoarea către autoarea și activista Carolyn Marie Souaid: „avem nevoie de poeţi pentru a schimba lumea”. Se întâmplă tot mai rar ca cineva să creadă asta și să o exprime, mai ales în emisfera occidentală, adică în lumea „liberă” și dezvrăjită care a urmat în ultima jumătate de secol un constant proces de aneantizare a tuturor valorilor și conceptelor „tari”. Și totuși, poate că de asemenea naivităţi avem nevoie într-o lume jefuită de candoare pentru a mai putea crede în ceea ce facem și iubim. Eu unul, oricât de desuet le voi părea pragmaticilor și ironiștilor de serviciu, nu aș putea continua fără ele. „Poesis internaţional” rămâne și în numărul 16 un spaţiu de întâlnire pentru scriitori de orientări estetice și politice distincte. De la poetul-revoluţionar Roque Dalton – devenit victima propriei sale gherile, Ejército Revolucionario del Pueblo –, ucis în urmă cu 40 de ani, până la extraordinara poetă de expresie germană Anemona Latzina, a cărei influenţă o vedem în evoluţia Aktionsgruppe Banat, de la excentricii scriitori francezi Marcel Schwob și Victor Segalen până la poeta argentiniană Susana Thénon, diversitatea autorilor incluși în acest număr vorbește încă o dată despre multiplele modalităţi de acţiune ale literaturii. Eseurile generoase despre Roque Dalton, Philip Larkin și Mariana Marin, comentariile critice la recentele ediţii Baudelaire, Pound și Celan traduse în românește, versurile a douăzeci și unu de poeţi din douăsprezece literaturi, interviurile, fragmentele de proză și teatru din „Poesis internaţional” conturează un loc al coabitării și al dialogului – un adăpost pentru iarna grea care se anunţă.

16

6 | editorial

Nina Serrano

Asasinarea unui poet Amintiri cu Roque Dalton

P

rima dată l-am întâlnit pe Roque Dalton în Havana, în iulie 1968.

A pretins că e urmașul unui bandit și m-a transformat în scriitoare.

Eram în Havana și lucram la un documentar despre Fidel cu soţul meu de atunci, Saul Landau și cei doi copii ai noștri, Greg și Valerie, de 13 și 10 ani. Era a doua noastră călătorie acolo. Eu cercetam arhivele cubaneze de fotografie și film și mă ocupam de sunet când era nevoie. Să faci un film despre Fidel în vremea aia însemna să aștepţi enorm după orice, așa că aveam destul timp liber.

Pentru că stăteam la un hotel unde aveam cameristă, spălătorie și restaurant, m-am eliberat complet de treburile casnice. Am întâlnit oameni incredibili ca Estella Bravo, care lucra la Casa de Las Americas, centrul vieţii de stânga, atât cubane, cât și internaţionale, unde erau toate publicaţiile, expoziţiile și conferinţele. Estella m-a luat lângă ea la Casa, să dau o mână de ajutor la catalogul Folkul american și muzica de protest.

Mergeam pe holul Casei de las Americas, când un bărbat a ieșit dintr-o cameră, a pornit-o pe urmele mele și în scurt timp m-a ajuns. S-a prezentat ca fiind Roque Dalton, un poet salvadorian. Fusese într-o întâlnire cu alţi poeţi și m-au văzut trecând pe lângă ei. Așa că îl trimiseseră pe el să vadă cine sunt. Până atunci crezusem că poeţii sunt niște oameni foarte serioși. În clipa aia am realizat însă că și ei, la fel ca toţi bărbaţii cubanezi din vreme aia, își petreceau timpul uitându-se după femei.

I-am răspuns că în ţara mea, Statele Unite, membrii clanului Dalton erau eroi legendari din folclor, ca Jesse James.

– Da, a zis. Sunt rudă cu ei.

Ne-am plimbat până la hotelul meu ca să luăm prânzul. Era foarte deștept și am râs la fiecare pas pe care-l făceam sub soarele arzător, pe lângă palmieri, trecând pe lângă marea care se lovea de Malecon, evitând mașini și intrând în hotelul Habana Libre, unde era o urmă de aer condiţionat.

Era în anul în care toată insula se pregătea de o campanie prin care

eseu | 7

să producă o recoltă record de zece milioane de tone de trestie de zahăr.

Anul precedent fusese anul Gherilei Eroice, adică anul lui Che Guevara, care murise nu demult și al cărui portret era peste tot. Toată lumea se sacrifica. Școli, centre și familii întregi își dedicau tot timpul tăierii trestiei de zahăr.

Campania Diez miliones van a strâns, într-un final, numai șase tone. Cu toate astea, a fixat noi borne în ceea ce privea participarea socialistă și voluntariatul și a promovat conceptul de Nouă fiinţă umană al lui Guevara, adică o fiinţă umană care muncea în interesul majorităţii.

Roque a luat prânzul cu familia mea și am râs aproape încontinuu.

Ne-a spus că el și soţia sa și cei trei băieţi se mutaseră recent chiar din hotelul ăla și se instalaseră într-un apartament în Havana, adăugând și că fiilor lui le era dor de piscină. Când stăteam la coadă la cantină, am povestit mai departe despre legăturile lui cu clanul Dalton. Eram fascinată și i-am sugerat să scriem împreună un scenariu pentru televiziune, folosind conceptele teatrului brechtian.

– Televiziune? a zis el batjocoritor.

Ca poet și polemist, mă închin la altarul romanului.

– Dar televiziunea ajunge la mase, am contracarat eu. Și cubanezii care au doar două canale plictisitoare merită mai mult. Poate i-ar face pe mai mulţi intelectuali să-și aducă talentul mai aproape de popor.

A fost de acord și după prânz ne-am dus vizavi, la ICR, centrul transmisiilor televizate cubaneze și am stabilit cu Abraham Masiques că ne vom întoarce în zece zile cu un scenariu finalizat:

8 | eseu

Clanul Dalton înaintează spre sud.

Dacă trecea de cenzorul politic, urma să fie filmat în studioul lor. În fiecare dimineaţă, Roque venea la hotel cu fiii lui, Roque, Juan Jose și Jorge, care își ţineau în mână costumele de baie. Ei mergeau la piscină și apoi jucau Monopoly în timp ce noi lucram.

Stăteam la o masă mare pe care o goleam din când în când ca să avem loc de room service și gustări.

Pentru că scenariul trebuia să fie în spaniolă, Roque stătea la mașina mea de scris Olivetti, în timp ce eu îi înmânam foi de hârtie atât de valoroase pe atunci. În Cuba era greu să găsești orice pe vremea aia. De multe ori aveam nevoie de dicţionar sau pantomimă ca să trecem peste problemele lingvistice dintre noi, pentru că niciunul nu vorbea fluent limba celuilalt. În ziua stabilită, am ajuns cu scenariul terminat la staţia TV. Cenzorul ne-a cerut să facem câteva modificări cam supărătoare, dar eram mult prea încântaţi ca să protestăm.

Dintr-o dată s-a format o echipă de producţie; au asamblat decorul, au compus muzica, au pregătit cadrele, au adus costumele și au fixat repetiţiile. Într-o seară, după o repetiţie, Roque și cu mine mergeam înspre hotel pe La Rampa, centrul vieţii de noapte, când poliţia a înconjurat mulţimea. M-a luat de mână: – Hai după mine, sunt expert în a scăpa de poliţie.

Am fost în siguranţă cu el, chiar dacă în seara aia au fost arestaţi câţiva oameni. Am fost de părere că raidul făcea parte dintr-o campanie împotriva homosexualilor.

Roque a zis că evadase din închisori salvadoriene de cinci ori, o dată prin intervenţia divină a unui cutremur.

Când s-a prăbușit zidul închisorii, a intrat direct într-un autobuz care staţiona în afara închisorii și apoi a ieșit pe ușa din spate, către alt autobuz.

Mi-a zis că scrisese o proză despre cum fusese ameninţat cu moartea de CIA, care lansase apoi zvonul că era agent sub acoperire. Murea cu onoarea pătată, ca un trădător. În timp ce îl ascultam atentă, mi-am promis că dacă avea să se întâmple așa ceva, le-aș fi spus tuturor că Roque era sincer și bun.

Am montat drama noastră de televiziune în patru zile. Timpul pentru repetiţii a fost atât de scurt, că atunci când cadrul camerei s-a strâns pe un cap tăiat, care încă vorbea, actriţa a înlemnit. Își uitase replicile, pentru că avusese prea puţin timp să le înveţe. A apărut pe ecran cu o expresie de teroare pe faţă – ceea ce a fost destul de bine, de fapt – dar Roque și cu mine eram verzi de supărare, pentru că preţioasele noastre cuvinte se pierduseră.

Filmul a fost primit foarte bine, chiar dacă la petrecerea de lansare noi am stat într-un colţ și am plâns de dezamăgire. Plănuisem ca producţia noastră să fie un fel de film hollywoodian cu cowboy, plin de cadre rapide și viaţă.

Dar în vremea aia actorii cubanezi de televiziune erau exageraţi și imaginea părea în reluare.

Imediat după aceea, m-am apucat să-l filmez pe Fidel și anturajul său plimbându-se într-un jeep prin insulă. Și Roque avea de respectat niște deadline-uri de la editorii lui cubanezi.

Trebuia să scrie un răspuns la cartea lui

Regis Debray despre Cuba, la cererea personală a lui Fidel. Pe lângă asta, corecta și noua lui antologie de poezie.

Când am plecat înapoi în California, am stabilit să ţinem legătura prin scrisori și am inventat un cod pentru apeluri cu taxă inversă. Copiii mei iubeau un desen animat numit Rocky and Bullwinkle. El urma să sune și să spună că apelul era de la Veveriţa Zburătoare, care era Rocky din desenul animat.

Un an mai târziu, în 1969, familia noastră s-a întors în Cuba pentru a ecraniza filmul cu Fidel și pentru a începe etapa de cercetare pentru un film de ficţiune despre alegerea lui Salvador Allende din Chile. Dacă Allende câștiga, ar fi fost o revoluţie democratică non-violentă. Asta a dat naștere unei serii de discuţii între mine și Roque, despre luptele armate și dacă ele erau singura cale spre revoluţie.

Documetarul Fidel a fost lăudat.

Am văzut primul om pășind pe lună. Șederea noastră în Cuba a fost scurtă, doar de două săptămâni. Roque era mai mereu prins cu niște întâlniri secrete.

Mă îngrijora, pentru că se spunea că e implicat într-un grup de gherilă salvadorian. Când l-am întrebat, a zis că nu poate să vorbească despre asta, iar eu i-am respectat intimitatea. Am început un dialog continuu despre violenţă și terorism. Îmi era frică de ei. Lui i se părea o situaţie nefericită, dar uneori necesară pentru binele majorităţii.

Unii oameni mi-au descris grupul lui ca fiind aventurier și maoist. Astfel de acuzaţii împotriva grupurilor de stânga neafiliate Partidului Comunist erau la ordinea zilei în Havana. Influenţa pe care Mao a avut-o în anul acela la nivel

eseu | 9

global a fost una imensă. Până și Black Panthers au fluturat micuţa Carte roșie a lui Mao la unul dintre marșurile lor din San Francisco.

L-am vizitat pe Roque acasă și m-am bucurat s-o cunosc, în sfârșit, pe soţia lui, Aida. Într-una din vizitele lui la hotelul nostru, a văzut o copie a unui ziar din San Francisco, „The San Francisco Good Times”, cu aspectul lui încărcat și viu. Singurele cuvinte din el pe care le putea înţelege din prima erau: Los Siere de la Raza.

– Cine sunt? a întrebat.

– Sunt un grup de tineri imigranţi salvadorieni care sunt acuzaţi de uciderea unui poliţist din San Francisco.

Apărarea lor a devenit un motiv pentru

a organiza comunitatea latino, așa cum au făcut Black Panthers în Oakland sau Young Lords în New York City.

– Când ajungi acasă, a zis, să lucrezi cu ei.

I-am promis c-o s-o fac și am făcut-o. Așa am devenit poetă.

După ce m-am întors la San Francisco, am continuat să-mi fac griji pentru Roque. Refăceam în cap conversaţiile noastre. Încurajată de faptul că scrisesem scenariul, am scris un poem despre preocuparea mea faţă de siguranţa și viaţa lui. Editorii de la „Good Times” l-au pus pe prima pagină și a fost publicat cu titlul Pentru R. înainte de a pleca la luptă în locuri necunoscute. Așa am devenit poetă.

Pentru R. înainte de a pleca la luptă în locuri necunoscute, 1969 Mass-media te ador.

Cu o șoaptă în microfon ating corpul maselor cu corpul meu ca într-un autobuz la oră de vârf dar fără transpiraţie și fără rușine.

– Nu muri, i-am șoptit. Între noi numai aerul și sloganurile revoluţionare.

– O să mor cu un zâmbet larg pe faţă. Și cu degetul a desenat un zâmbet de clovn pe faţa lui de indian.

– Nu muri! Șoapta de dedesubtul strigătului de război.

Dragostea mea pentru bărbatul luptător și dragostea mea pentru bărbatul ăsta. Și femeile mor.

Dau drumul respiraţiei și oftaturilor și oftează de moarte.

Se spune că Tanya a murit în faţa lui Che.

10 | eseu

Am văzut-o murind într-un film hollywoodian.

Sângele ei a plutit pe râu.

Stau în stradă în Havana.

Aici sunt bălţi dar mult prea puţine produse care să plutească în ele.

Aici sângele e agitat de sacrificiul zâmbetelor.

O frază și un act.

Pleacă într-o zi și sunt morţi. „Moarte celor cunoscuţi. Naștere celor necunoscuţi” Sânge. Sânge. Sânge.

Căldura lui între coapse unge canalul.

Bebelușul se luptă și sfâșie.

Stau lângă o baltă în Havana o femeie plină de sânge care nu a curs încă.

Pot să-ţi vărs sângele cum vreau?

Acum curge din mine odată cu strigătul lunii.

Luna.

O femeie care spală balconul varsă apa din găleată pe părul meu, pe sânii mei și în baltă. Întrebarea capătă răspuns.

Când am contactat comitetul apărării Los Siete de La Raza din San Francisco, m-au respins pe motiv că sunt „artistă”. M-au trimis să lucrez cu Roberto Vargas, un poet nicaraguan care trăia în Mission District, barrio-ul din San Francisco.

Roberto Vargas a avut ideea nebunească de a organiza o lectură de poezie cu strângere de fonduri.

Scrijelind poeme pe șerveţele de cafea și pe spatele plicurilor, eram deja obsedată de cuvinte. Dar niciodată nu participasem la o lectură de poezie,

chiar dacă ascultasem mai mulţi poeţi cubanezi, precum Pablo Armando Fernandez și Nicolás Guillén citind în Havana. Ba chiar îl ascultasem și pe marele poet galez Dylan Thomas, când fusesem o adolescentă în New York City. În San Francisco, în anii ‘60, îi ascultasem pe Lawrence Ferlinghetti, Michael McClure și Allan Ginsberg citind, dar și pe poetul sovietic Evtușenko.

Roberto m-a invitat să particip la lectură și am citit poemul meu pentru Roque. Scrisul poemelor și cititul lor în cadrul unor evenimente comunitare

eseu | 11

a devenit o parte fundamentală a vieţii mele. Am întâlnit alţi poeţi și m-am alăturat editurii Pocho Che, o editură latino-americană de poezie, care publica broșuri sau cărţulii trase la xerox sau reproduse la mimeograf sau cu orice mijloace avea la îndemână.

Am scris regulat despre procesul Los Siete în „The San Francisco Good Times”.

Când m-am întors la Havana în 1974, cu fiica mea Valerie, care avea deja 16 ani, m-am întâlnit întâmplător cu Roque Jr. în prima noastră noapte la hotel. Mi-a zis că tatăl lui era în Vietnam și urma să se întoarcă în mai. În mai, Roque Jr. a venit la casa noastră de lângă Havana Zoo ca să îmi înmâneze o scrisoare de la Roque Sr. și poate cu speranţa de a o întâlni pe Valerie.

Roque îmi scria că era corespondent de război în Vietnam și îmi vorbea despre război într-un fel plin de umor. A făcut chiar și un desen micuţ. Mi-a amintit de o scrisoare pe care o primisem în adolescenţă de la un prieten, care fusese forţat să se înroleze în armată în timpul războiului americano-corean. La câteva zile după ce am primit scrisoarea din Coreea, părinţii prietenului meu au sunat să-mi spună că fusese ucis.

Roque mă asigura că urma să ne vedem în Havana în curând.

Ce nu știam atunci era că Roque nu era în Vietnam și nu era nici corespondent de război, ci era în El Salvador și era luptător de gherilă, un luptător ucis de gherilă. De-abia așteptam să-l văd, dar el era deja mort când citeam eu scrisoarea, trimisă cu luni în urmă.

Am plecat din Havana în toamna anului 1975. La puţin timp după aceea,

12 | eseu

în San Francisco, am citit despre moartea lui în ediţia internaţională a ziarului cubanez „Gramna”. Chiar dacă eram profund mâhnită, am luat articolul drept un semn că trebuie să onorez numele lui Roque, în așa fel încât celebra ameninţare a CIA de a-i terfeli numele să nu aibă succes.

Le-am spus prietenilor mei, Daniel del Solar și Alejandro Murguia, care editau împreună revista literară „Tin Tan”, publicată de Editorial Pocho Che din San Francisco. Am făcut un flyer și un poster, care includea necrologul din Gramna. O groază de oameni din comunitate ne-au ajutat să le lipim pe fiecare stâlp din Mission District. De mare ajutor ne-au fost și sandiniștii, care aveau deja propriul lor ziar, „La Gaceta Sandinista”, cu sediul la intersecţia dintre 22nd și Valencia. Am dedicat evenimente comunitare memoriei lui Roque și am creat o micuţă casetă despre el în revista noastră. Câţiva ani mai târziu, Alejandro Murguia și alţi poeţi din San Francisco, precum Jack Hirschman, au format Brigada Culturală Roque Dalton.

Astăzi, la mai mult de treizeci de ani de la moartea sa, încă nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat. Mă alătur familiei, prietenilor și susţinătorilor lui care vor să afle adevărul teribil și înșelător al groaznicelor evenimente care au dus la uciderea sa de către propriii lui camarazi. Sper că ziua acesta va veni cât eu încă mai trăiesc. Roque a fost un mare prieten, coleg, tată și poet. Încă mi-e dor de el.

traducere din limba engleză de Vlad Pojoga

Mariana Codruţ

M

ariana Codruţ (n. 1956) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost corector, profesor, secretar literar la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” și a ţinut, vreme de câţiva ani, un seminar la Facultatea de Jurnalistică din cadrul Universităţii „Cuza”. Poetă, prozatoare și publicistă, a debutat cu Măceșul din magazia de lemne (1982), urmat de Schiţă de autoportret (1986), Tabieturile nopţii de vară (1989), Existenţă acută (1994), Blanc (2000), Ultima patrie (2007) și Areal (integrala poetică, 2011). Pe lângă aceste volume de poezie, a mai publicat două romane, un volum de povestiri și unul de publicistică. Trăiește la Iași.

poezie | 13

„N

ota cea mai preţioasă și mai autentică totodată a poeziei Marianei Codruţ este de căutat în poemele în care simplitatea se conjugă cu un dramatism reţinut, nu atât poetic figurat, cât substanţial prezent în desenul energic al unor peisaje lăuntrice – o lirică prin care eul individual se definește ca purtător de esenţe.”

Mircea Iorgulescu

„P

oezia Marianei Codruţ a atras atenţia încă de la debutul în revistă (...) și s-a impus, prin seria de volume începută în 1982 cu Măceșul din magazia de lemne, ca un reper al poeziei feminine din România.

Calificarea nu trebuie înţeleasă discriminatoriu: ea fixează tipologic, în acord cu intenţiile autoarei. Spre deosebire de poetele care își resimt genul ca pe o umilinţă, bravând sau renegându-și condiţia, Mariana Codruţ caută acordul cu sine însăși, asumându-și datele feminităţii. (...) Poetă de primul raft, pe care o așez, fără ezitare, alături de Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Ana Blandiana.”

O. Nimigean

„C

ea mai mare eroare de lectură pe care am făcut-o a fost să citesc poemele Marianei Codruţ drept literatură. Răsfoiam antologia Areal și abia reușeam să remarc un anumit parcurs pe care îl numeam de cristalizare a vocii poetice de la ceea ce critica literară considera «careul liricii feminine optzeciste» (alături de Mariana Marin, Marta Petreu și Magda Cârneci), până la frazări personale. A fost suficient să o aud o singură dată pe Mariana Codruţ citindu-și poemele ca să-mi dau seama ce pierdusem. Derutat de forţa pe care o controlează versurile sale, ratasem efectele delicateţii tăioase a acestei poezii. Fiecare imagine violentă pe care o accesează Mariana Codruţ este însoţită de un dublu diafan uneori explicit («ca să se pișe cîinii pe ea,/ ca și pe trandafiri!»), alteori doar în subtext: «dar eu! ce traducător de nimic!/ chiar dacă/ și la mine e lumină, și la mine/ vine sfîșietoare seara: un buncăr/ de azbest construiește/ să se-nchidă cu capul meu în el». Tensiunea poeziei scrise de Mariana Codruţ este înaltă, riscantă pentru o lectură strict literară cu repere inofensiv-școlărești, dar exemplară pentru cel care își dorește să participe la momentele de constituire ale expresivităţii poetice contemporane.”

Răzvan Ţupa

14 | poezie

van gogh înainte de toate, există o conștiinţă în subteranele căreia se fac experienţele necesare (cutremurele în cercuri concentrice sperie nopţile noastre înstelate). apoi: imaginea tuturor făcîndu-ne culcuș în craniul acestei conștiinţe, inhalîndu-i gîndurile, scormonindu-i somnul, decantîndu-i sîngele, făcînd-o religie și ţintă, fericiţi și cruzi: „ah, ce festin, ce bine, ce fantastic!” după care îi părăsim – vae victis! – capul stînd în ștreang sau pe-o tavă sau rostogolindu-se pe eșafod sau colorat violent pe dinăuntru cu ultramarinul înghiţit întru totală iluminare! apoi cu superbie îi primim din moarte efluviile de lumină – ascunzătoarele micului pătrat prin care ne lăsăm absorbiţi de vid, urlînd la insinuarea gîndului că nu ni se va deschide parașuta, că, de fapt, nu mai există nici o parașută, că la 1,2,3 nervii plesnesc și... înainte de toate, conștiinţa ta în care s-au făcut ucigătoare experienţe.

măceșul din magazia de lemne în acest ultim pătrar de secol fără nici un curaj să fii înlocuitoarea domnișoarei bătrîne moarte (în aprilie) de lupus tuberculos. (cîte un stîrc argintiu în balta argintie tremură soarele toamnei.)

poezie | 15

să fii o mică pată portocalie vîslind în centimetrul tău de aer printre cîteva planuri de lecţie și imaginea domnișoarei profesoare cu trei pisici în braţe. (în faţă, cîmpul deschis înspăimîntă.) cînd în magazia de lemne măceșul suportă dogoarea întunericului.

(Măceșul din magazia de lemne, 1982)

de-a v-aţi ascunselea spiritul unei vieţi încheiate la toţi nasturii. sclipete asurzitoare de argint între care căderea pînă la ultimele consecinţe ori saltul ieșit de sub controlul bunului simţ al gravitaţiei terestre sînt imposibile, sînt vrednice de consemnat, de condamnat, ca o dovadă de încălcare a celor mai elementare reguli de bună purtare. ce tot vorbim de după subtilele instrumente cu care ne secţionăm reciproc și cumsecade? numai în vis visezi în gura mare (nu e nici o primejdie pentru vecini) și, împrospătat, a doua zi o iei de la capăt cu prudenţa și bunul simţ.

(Tabieturile nopţii de vară, 1989)

16 | poezie

(văzînd cu ochii) văzînd cu ochii roșul cel mai intens se coace și cade umilit. chipul din oglindă se pregătește să devină un prun. nestrămutata rigoare se îngrașă: puhavă își expune nudul plin de resturi. numai nebunia înalţă cetăţi, devine tot mai înfloritoare – ca una al cărei stomac s-a obișnuit cu de toate.

în grădina întunecată noaptea e tot mai adîncă, tot mai adîncă în satul meu. merg pe bîjbîite, împing portiţa din capace de lăzi, ies în grădină – merii bătrîni, supravieţuitorii a două războaie, abia răsuflă (mai rostogolesc și acum fructe în iarba udă!) un cîine latră aiurea, îi răspunde altul prostește. nu mi-e frică. merg pe bîjbîite, pipăi trunchiurile calde și mă gîndesc ce simplu ar fi: aș împinge poarta și-aș ieși în grădina întunecată.

poezie | 17

iarăși poezia ca și cum mi-aș plimba degetele pe coastele acestei zile transparente, mormînt roșietic al unui început de gînd. cît am să mai merg cu pasărea asta pe creștet, cît am să mai rabd ca limba ei de reptilă să se-nșurubeze în lucruri, lăsîndu-le fără vlagă? ascult rîgîitul gușii pline, triumful și puterea ei direct proporţionale cu propria-mi silă.

(Existenţă acută, 1994)

ocupaţi mai sînt toţi! guvernul vine și pleacă vine și pleacă – ocupat om e guvernul! closetele refulează pe scări tichete de îmbarcare și el trage apa și trage (un pic din mireasma ţărilor văzute ne e dat și nouă să simţim!), dar tot mai rămîn de-o bibliotecă: nici o grijă, timp își rupe să le sorteze, să le claseze, generaţiile viitoare să se uimească și citind să crească. fruntea lui ca steaua care-a răsărit de efort strălucește: „ocupat om e guvernul!

– spun senatorii – , ca și noi!”. mitrele gloriei le clămpănesc pe ochi, ei aplaudă. closetele refulează în stradă discursuri, chitanţe, anonime

18 | poezie

și diplome și ei trag apa și trag. din rodul muncii lor să te hrănești dacă vrei poţi! ocupaţi mai sînt toţi!

laureatul evreu

Lidija și Ivan, Miriam, Kamma, Dora și Samuel, Marian, Helene, Dimitrov și cîţi alţii (un creier bisexuat îmbibat de metafore) – prin orașul dansînd în stradă, în miros de kebab și tărie, într-o sîmbătă noaptea.

noi venisem să-l ascultăm pe laureatul evreu.

el a luat stîngaci cununa de aur, s-a-nclinat și-a-nceput să citească. îngerii din catedrala veche au desăvîrșit retragerea lor în sine cu tot cu ocrul albastrul și roșul de purpură. sîngele din obrajii laureatului s-a retras și el în cuvintele sale. și noi, care venisem să-l ascultăm, respiram palizi și vinovaţi: între înăuntru și junii barbari dansînd vesel afară, doar o ușă de lemn sculptat – laureatul evreu nici n-o privea.

cartofii cum mi se oferă atît de supuși, dar cu toate antenele înfipte în întunericul din cămară,

poezie | 19

nu pot să nu gîndesc: o adevărată ipocrizie filozofia asta a lor – las’ că-i știu eu! o viaţă roz și multiplă crește din carnea unei morţi din ce în ce mai rotunde în fragilitatea ei. dacă i-aș arunca pe geam, adică în lume, s-ar descurca, desigur, mult mai bine decît am făcut-o eu (care-am nesocotit întotdeauna cea de-a unsprezecea poruncă, a mamei: „să asculţi de superiorii tăi!”). imediat ar convinge prin umilinţă și lingușire caldă un alt cer și un alt pămînt să-i primească. ceva-ceva din povestea lor ar ajunge la urechea lui Dumnezeu și astfel ar lua-o de la capăt: triumfători și oximoronici.

dar eu cînd mi-am smuls mîinile de la gura frigului cu douăzeci de ochi m-au privit. douăzeci de pahare cu sînge fierbinte la gură mi-au dus: poezia nu și-au uitat-o. dar eu! ce traducător de nimic! chiar dacă și la mine e lumină, și la mine vine sfîșietoare seara: un buncăr de azbest construiește să se-nchidă cu capul meu în el, ca Proust cu demonul. ca Proust cu demonul lui.

însă... ...dacă nimeni nu mă ţine de mînă, drumul mi se pare lung și lung.

20 | poezie

tot acolo voi ajunge și dacă nimeni nu mă ţine de mînă. dar drumul mi se pare lung și lung.

(Blanc, 2000)

de ziua naţională,

stau sub pături în halat și-mi spun că citesc în timp ce grasul sforăie virulent la etajul de jos (sîntem liberi și omul recuperează din oboseală). sforăiturile lui par niște virgule făcute cu mîinile îngheţate de foștii mei elevi de la Comarna: mari și groase de spărgeau foile maculatorului. peste ele cad ploile de sunete mici ale focurilor de artificii din oraș. las cartea și-mi pun mîinile sub cap: n-am să mă duc după-amiază în piaţa primăriei la fasolea cu ciolan festiv. o să privesc în alb-negru corzile salcîmilor, oprind din cădere burta umflată de sus, și o să-mi număr degetele de la picioare.

numai mîinile cînd noaptea își scoate soarele net și verzui din pămînt toate-și pierd carnea. numai sîngele fîșîind în urechi, numai mîinile îngropate în faţă sînt reale. dac-au fost cîndva – poate acum două ore – zuruit de zaruri și rîs și lătrături de cîini pe sub geam, sigur mi s-a părut. sigur erau doar imagini păstrate de creier dintr-o lume topită și scursă-n pămînt. nimeni, nimic nu mai este după salcîmi, doar întuneric în butelii uriașe lichefiat.

poezie | 21

și dacă dumnezeu ar exista, în liniștea fără fisură i-aș auzi chiar șoapta. iar dacă totuși există dar nu mă strigă pe nume, faţa asta a cui e?

cînd toate cele văzute și auzite

îmi depun în cap ouăle lor și cînd, ca evreii sfîntul chivot prin deșert ori doftoroaia din sat ligheanul cu ierburi, îmi car prin peisaj, sub o bură de ploaie, sub briză, sub vîntul cu o mie de gîtleje, craniul veșnic gravid, mereu mă întreb cine pe cine locuiește cine pe cine hrănește. la răstimpuri îi zic: – baby, lumină de lună în care supuram cîndva de iubire, leoaică deraiată, terorist însămînţîndu-mă cu o lume străină, scăpată de sub control, fii, tu, bătrîne, patria mea să pot spune: am, în fine, o patrie. eu sînt unicul ei cetăţean, unicul legiuitor și sînt liber, mi-e bine! în aburul unei dimineţi crude cînd, cu greu smulgîndu-mă din tentaculele nopţii, murmur neauzită: „e dimineaţă, e vineri și sînt vie”, fii tu farul în ceaţă. fii tu steaua călăuzitoare cu pămîntul tău în care-am semănat cu multă artă lanurile urii de sine.

22 | poezie

am văzut-o... am văzut-o. nu era cruntă. își ţinea picioarele larg desfăcute să intre muzica în ea. dansa din jumătatea de sus a trupului, goală, pe nisip. nu mai semăna cu ea însăși – un zîmbet îi atîrna din gură ca unei pisici coada șoarecelui prins. pur și simplu stătea pe nisip și dansa cu jumătatea de sus a trupului, iar muzica desfăcea încet aripi de șindrilă albă în vînt.

poveste din cartierul „latin” a treia zi după revoluţie, tatăl a zis: „să ducem la Casa de copii puii ăștia de nomenclaturiști”. mama și-a pus palma pe gură dar inima nu i-a ţîșnit afară. noaptea în veceu ea și-a băgat adînc mîinile pe gît, a desprins-o cu grijă, cum ai desprinde dintre sîrmele reţelei de înaltă tensiune șapca unui copil, și-a îngropat-o în grădină. „ca să se pișe cîinii pe ea, ca și pe trandafiri!” a spus tatăl.

(Ultima patrie, 2007)

selecţie de Claudiu Komartin

poezie | 23

ROQUE DALTON

R

oque Dalton s-a născut în San Salvador, El Salvador, în 1935, în familia unuia dintre membrii celebrului clan de bandiţi Dalton. După ce își petrece un an la Universitatea din Santiago de Chile, Roque se transferă la Universitatea din San Salvador, unde fondează Cercul Literar Universitar înainte ca armata salvadoriană să incendieze clădirea. Se înscrie în Partidul Comunist și e arestat de mai multe ori, în 1959 și 1960, pentru incitarea studenţilor și ţăranilor împotriva moșierilor. Este condamnat la moarte, însă cu o zi înainte de a fi executat cade regimul Colonelului José María Lemus și scapă cu viaţă. Pleacă în exil, în Mexic, unde scrie poemele din volumele La Ventana en el rostro (1961) și El turno del ofendido (1962). Din Mexic, Dalton pleacă în Cuba, unde este foarte bine primit în celebra Casa de las Américas de către scriitorii de stânga și unde avea să publice toate celelalte volume ale sale: El mar (1962), El turno del ofendido (1962), Los testimonios (1964). Scapă a doua oară de o condamnare la moarte după ce se întoarce în El Salvador în 1965, când un cutremur dărâmă pereţii închisorii în care era prizonier. Se întoarce în Cuba și pleacă aproape imediat la Praga, ca trimis al Partidului Comunist, și scrie Taberna y otros lugares (1969), cel mai cunoscut volum al său, cu care câștigă Premiul pentru Poezie al Casei de las Américas și devine unul dintre cei mai respectaţi poeţi din America latină. În 1975, după ce se întoarce încă o dată în El Salvador, e condamnat și executat de un tribunal ad-hoc al propriei guerrille, ERP, fiind acuzat pe nedrept că ar fi fost spion cubanez și agent CIA. „Să vorbești cu Roque era ca și cum ai fi trăit mai intens, ca și cum ai fi trăit pentru doi. Niciunul dintre prietenii lui nu va uita niciodată poveștile aproape mitice ale strămoșilor lui, portretul extraordinar al piratului Dalton, aventurile membrilor familiei lui; și în alte dăţi, fără prea mare tragere de inimă, dar forţat de necesitatea de a apăra un punct de vedere, amintirea închisorilor, a morţii patrulând peste tot, a fugii în zori, a exilurilor, a întoarcerilor, a luptătorilor, a marșului lung al activiștilor.”

Julio Cortázar

24 | poezie

Odihna războinicului Morţii sunt tot mai neliniștiţi pe zi ce trece. Înainte era ușor: le dădeam un guler tare o floare le scriam numele pe o listă lungă: pământurile patriei umbrele clare marmura monstruoasă.

Cadavrele rămase adânc în memorie se grupau din nou în formaţie și mărșăluiau pe ritmul vechii noastre muzici.

Dar ce să mai, morţii s-au schimbat de atunci.

Au devenit ironici, pun întrebări.

Mi se pare că au început să-și dea seama că pe zi ce trece sunt din ce în ce mai mulţi!

Marea ciudă Ţară a mea tu nu exiști ești doar un contur nereușit al meu un cuvânt pe care l-am crezut al dușmanului Înainte mă gândeam că erai doar prea mică și că nu reușeai să-ţi găsești niciodată nordul și sudul dar acum știu că nu exiști și pe lângă asta nimeni n-are nevoie de tine n-am auzit nicio mamă vorbind despre tine.

Asta mă face fericit pentru că dovedește c-am inventat o ţară chiar dacă o s-ajung la nebuni pentru asta.

poezie | 25

Deci sunt un fel de zeu pe malurile tale.

(Vreau să zic că: pentru expatriatul de mine tu ești ex-patria)

O scrisoare așa-zis uitată „Vremurile noastre sunt atât de nemiloase și-au făcut ucenicia printre hornurile înalte în timp ce în depărtare păreau să se audă ciocane: acum nu ne mai putem opri și fugim și fugim am rămas paralizaţi în timp și cum în faţa unui aparat medical suntem uluiţi de adevărul său: nu plătim pe nimeni pentru naștere – crima celei mai neînsemnate profeţii – și acum când evadăm suntem credincioși”

După căderea bombei atomice Vor fi ţărână, dar în ţărână va fi multă iubire? din Taberna y otros lugares (1969)

Adevărul e concret I. Tu i-ai dat adevărului o inimă de carne și sânge dar nu l-ai avertizat că funcţiona ca o bombă de timp sau ca un măr.

Care putea să pornească mașinăria urii, dar și să o putrezească.

II. Vai de cei care cred că, fiind concret, adevărul e o piatră, un bloc de ciment sau o cărămidă.

26 | poezie

O bicicletă, un avion, o navă spaţială sunt lucruri concrete, ca adevărul.

La fel ca un puzzle. Și o luptă corp la corp. din Un libro rojo para Lenin (1970-1973)

IX Poem de dragoste Cei care au murit în canalul Panama (și care au fost numiţi silver roll nu gold roll) cei care au reparat flota Pacificului în bazele din California, cei care au putrezit în închisorile din Guatemala, Mexic, Honduras, Nicaragua, pentru că erau hoţi, contrabandiști, escroci, pentru că le era foame, cei care sunt tot timpul suspicioși („o să-mi permit să-l absolv pe defunct de vina de a pândi pe la colţuri în circumstanţele agravante de a fi salvadorian”) cele care au umplut barurile și bordelurile din zonă („Peștera albastră”, „Chiloţelul”, „Happyland”), cei care au cultivat porumb în mijlocul sălbăticiei, regii paginilor roșii1 cei despre care nu știe nimeni niciodată de unde vin, cei mai buni meseriași ai lumii, cei care au fost seceraţi de gloanţe trecând frontiera, cei care au murit de malarie sau de mușcături de scorpion sau de șarpe-lance în infernul bananilor, cei care vor plânge beţi pentru imnul naţional în ciclonii Pacificului sau în zăpada nordului, intrușii, cerșetorii, drogaţii 1 În America de Sud, așa-zisele „pagini roșii” ale ziarelor sau revistelor sunt pagini dedicate crimelor și infracţiunilor grave.

poezie | 27

salvadorenii fii ai marii curve, cei care de-abia se întorc, cei care au avut un pic mai mult noroc, cei care sunt veșnic clandestini, cei care fac de toate, vând de toate, mănâncă de toate, cei care scot primii cuţitul cei mai triști dintre triști oameni din lume, compatrioţii mei, fraţii mei. din Historias prohibidas de Pulgarcito (1974)

Catolici și comuniști în America latină: câteva aspecte actuale ale problemei Pe mine m-au dat afară din Partidul Comunist cum mult înainte de a mă excomunica din Biserica catolică.

Dar asta nu-i nimic: pe mine m-au excomunicat din Biserica catolică după ce m-au dat afară din Partidul Comunist.

Câh!

Pe mine m-au dat afară din Partidul Comunist pentru că m-au excomunicat din Biserica catolică. din Un libro levemente odioso (1988)

Marea (fragment)

Pentru tati, Meri, Margarita, cu care am împărţit un val

Sunt pietre imense în obscuritatea ta furtunoasă pietre imense cu data nașterii încrustată în umbra ta pentru că până și lumina zilei e înghiţită de umbra ta tremurând în frig ţâșnind din aer și neavând curaj să treacă prin tine.

28 | poezie

Oh! mare unde cei disperaţi pot să doarmă puși la somn de explozii pasive alfabetul vertijului peisaj diluat pe care zidurile îl atacă pescărușii și spuma peștilor sunt primăvara ta furia e o piramidă verde o resurecţie a focului cel mai arzător clima ta semnul tău vestitor e un melc umblând cu pași de copil prin deșert (Tot timpul am iubit satele acelea inimitabile care păreau furate din mâinile mării case micuţe pe nisip porturi scandaloase îmbătate cu salpetru vile rustice în ceaţa plină de corali mari orașe rezistând în faţa micilor furtuni sate de pescari orbi sub un far de ulei fabrici stând de veghe între mangrove ca un cuţit Valparaíso ca o mare cascadă suspendată porturile Manta Puná din Ecuador care nu mi-au dat frunzele Buenaventura aromată ca un port mare și murdar Panamá cu ochii învineţiţi de la depravare Cartagena așteptând mereu înfometată piraţii Willemstadt naufragiat în regatele petrolului Tenerife și paharul lui dulce de vin Barcelona căscând printre bancuri și carabinieri Napoli atât de frumos infectat Genova Leningrad Sochi La Guaira Buenos Aires Montevideo ca o margaretă Puerto Limón Corint Acajutla pe o plajă liniștită a patriei mele toate privindu-se în oglinda dură din care ies delfinii despărţind ca o sabie ascuţită nenumăraţi spini de smarald.) din El mar (1962)

traducere din limba spaniolă de Vlad Pojoga și Cătălina Stanislav

poezie | 29

Marcel Schwob

Vieţi imaginare – Prefaţă – traducere, prezentare și note de Constantin Abăluţă

M

arcel Schwob (1867-1905), ziarist și scriitor, erudit, poet simbolist, autor care a revoluţionat povestirea biografică, scoţând-o deopotrivă din registrul hagiografic ca și din cel polemic/pamfletar, redându-i o deplină libertate, slobozind-o întru diversitate. Lucrarea lui de mare răsunet în epocă, Vies imaginaires (Vieţi imaginare, 1896), face elogiul fanteziei creatoare de vieţi autonome, unicate clădite pe toate datele realului cunoscut, dar și ale celui necunoscut, dar imaginat. Această carte, alcătuită din 23 de biografii relativ scurte, are o Prefaţă în care Schwob stipulează Unicitatea drept principal criteriu al operei de artă. Jules Renard spune despre Prefaţă că „ar trebui să fie învăţată pe dinafară de toţi artiștii”. Albert Samain, reluând o formulare flaubertiană, compară Vieţile imaginare cu un „hașiș literar”, iar entuziasmul debordant al lui Colette se referă la capacitatea autorului de a bulversa și capta întru totul, senzorial și mental, cititorul. Adevărate poeme în proză, biografiile unor cunoscute personaje istorice precum Empedocle, Erostrate, Lucreţiu, Cecco Angiolieri, Paolo Ucello, ca și ale unor figuri rău famate ori corsari ce cutreierau mările secolelor XVII-XVIII, precum Căpitanul Kid, Walter Kennedy, Majorul Stede Bonnet, Dnii. Burke și Hare, așadar practic o galerie pestriţă de unicate care se înfruptă din aceeași foame de ireal (ori de real minimal, cum deducem din aprecierea pe care Schwob o face vestitului roman de aventuri Insula comorilor de Louis Stevenson, pe care îl consideră un text cu pretinse peripeţii, pur și simplu îngrozitor de banale și plicticoase, în schimb apreciază tot ce nu se spune ca fiind adevăratul său miez). Cu aceste idei în minte este firesc să vedem cum povestirile din Vies imaginaires boicotează perpetuu realul cel mai real, instituind, încet-încet, o dimensiune ca și spirituală, abil reliefată tocmai prin halourile pulsatile ale celor ne-spuse, mai bine zis ale legăturilor ciudate care se creează între fragmentele de real judicios expuse și iluminate ori umbrite, ca într-o expresivă galerie fotografică. Figură paradoxală a literelor franceze, iubit și apreciat de mulţi contemporani, de n-am pomeni decât pe Jarry și pe Maeterlinck, în siajul timpului, influenţând la rândul lui alţi câţiva creatori de marcă precum Alfonso Reyes și Borges (cel din Istoria universală a infamiei), Marcel Schwob merită a fi cunoscut mai îndeaproape de cei mai tineri creatori și cititori români.

30 | proză

Ș

tiinţa istorică nu ne oferă certitudini privind individul. Ea nu ne arată decât punctele în care acesta s-a raliat acţiunilor generale. Ne spune că Napoleon era bolnav în ziua aceea de la Waterloo, că trebuie să pui pe seama excesivei activităţi intelectuale a lui Newton discreţia absolută a temperamentului său, că Alexandru era beat atunci când l-a ucis pe Klitos și că fistula lui Louis XIV poate fi cauza unora dintre hotărârile sale. Pascal gândește ce s-ar fi întâmplat dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai mic sau dacă firul de nisip din uretra lui Cromwell s-ar fi răsucit într-un anume fel.

Toate aceste fapte individuale n-au nici o valoare decât dacă au modificat evenimentele sau le-ar fi putut schimba succesiunea. Acestea-s cauze reale sau posibile. Mai bine le lăsăm pe seama savanţilor.

Arta este la polul opus ideilor generale, ea nu descrie decât individualul, nu aspiră decât la unicat. Ea nu clasifică, ci declasifică. În ceea ce ne privește, ideile noastre generale pot fi asemănătoare cu cele vehiculate pe planeta Marte, întrucât trei linii care se intersectează formează un triunghi în orișicare punct din univers. Dar priviţi la această frunză de copac, cu nervurile ei capricioase, nuanţe diferite la umbră și la soare, umflături provocate de căderea vreunei picături de ploaie, înţepătura lăsată de-o gâză, dâra argintie a unui melc micuţ, prima, mortala pată aurie care vestește toamna.

Căutaţi o frunză absolut asemănătoare în toate pădurile pământului: vă lansez această provocare. Nu-i nici o știinţă în

tegumentul unei foliole, în filamentele unei celule, în curbura unei vinișoare, în mania unei obișnuinţe, în ocolișurile unui caracter. Că un oarecare are nas strâmb, un ochi mai sus decât altul, că-ncheietura braţului îi e noduroasă; că are obiceiul să mănânce la ora cutare un piept de pui, că preferă vinul de Malvoisie1 celui de Château-Margaux, iată ce este neasemănător în lume. Tot atât de bine ca Socrate, și Thales ar fi putut să spună ΓΝΩΘΙ ΣΕΑΥΤΟΝ2; dar, în închisoare, înainte să bea cucuta, nu și-ar fi scărpinat piciorul în același fel. Ideile oamenilor mari sunt patrimoniul comun al umanităţii; nici unul dintre ei nu posedă într-adevăr decât bizareriile proprii. Cartea care va descrie un om cu toate anomaliile sale va fi o operă de artă precum o stampă japoneză unde vezi pe veșnicie o râmă micuţă în lumina unei zile anume.

Istoria nu ne spune nimic despre asemenea lucruri. În grosolana colecţie de materiale care constituie mărturiile nu există prea multe fisuri singulare și inimitabile. Biografii de odinioară sunt mai degrabă avari. Neiubind altceva decât viaţa publică și gramatica, nu ne-au transmis despre oamenii iluștri decât discursurile lor și titlurile cărţilor scrise. Aristofan însuși este cel care ne-a oferit bucuria de-a afla că era chel, și dacă nasul cârn al lui Socrate n-ar fi prilejuit atâtea comparaţii literare și obiceiul lui de-a merge cu picioarele goale n-ar fi făcut parte din sistemul lui filosofic ce dispreţuia trupul, nu ne-ar fi parvenit de la el decât interogatorii morale. Trăncănelile lui Suetoniu nu sunt altceva decât polemici răuvoitoare.

Câteodată geniul bun al lui Plutarh face

proză | 31

din el un artist; dar el n-a știut să-și înţeleagă esenţa artei sale, căci imagina „paralele” – de parcă doi oameni descriși corect, în toate amănuntele lor, ar putea să-și semene! Ești forţat să-i consulţi pe Athénée, pe Aulu-Gelle, pe scoliaști și pe Diogere Laertius3 care credea că a compus un fel de istorie a filosofiei.

Sentimentul individualului s-a dezvoltat mai cu seamă în timpurile moderne. Opera lui Boswell4 ar fi fost perfectă dacă n-ar fi considerat necesar să citeze corespondenţa cu Johnson și digresiunile legate de cărţile sale.

Vieţile persoanelor eminente de Aubrey5 sunt ceva mai satisfăcătoare. Fără nici o îndoială, Aubrey a avut instinctul biografiei. Ce păcat că stilul acestui excelent anticar nu-i la înălţimea concepţiei sale! Cartea sa ar fi constituit o permanentă desfătare a spiritelor celor puși în temă. Pe Aubrey nu l-a încercat nicicând dorinţa de a stabili o legătură între amănuntele individuale și ideile generale. Lui îi era de-ajuns că alţii au dovedit îndeajuns celebritatea oamenilor de care era și el interesat.

De cele mai multe ori habar n-ai dacă este vorba de-un matematician, de un om de stat, de un poet sau de un ceasornicar. Dar fiecare dintre ei își are trăsătura lui unică, prin care se diferenţiază pentru totdeauna de ceilalţi oameni.

Pictorul Hokusai spera ca, atunci când va împlini o sută zece ani, să ajungă la idealul artei sale. În acest moment, spunea el, orice punct, orice linie a pensulei sale va fi ceva viu.

Prin viu, înţelegeţi individual. Nimic mai asemănător ca punctele și liniile: geometria se bazează pe acest postulat.

32 | proză

Arta perfectă a lui Hokusai pretindea ca nimic să nu fie mai diferit. Tot așa idealul biografului ar fi să diferenţieze întru totul aspectul a doi filosofi care au inventat mai mult sau mai puţin aceeași metafizică. Iată de ce Aubrey, care se atașase doar de oameni, n-a atins perfecţiunea: pentru că n-a știut să desăvârșească miraculoasa transformare pe care-o spera Hokusai: a asemănării în diversitate. Dar Aubrey nu ajunsese la vârsta de o sută zece ani. Deși este absolut stimabil și își dădea seama de importanţa cărţii sale. „Îmi amintesc, spunea el în prefaţă, adresându-i-se lui Anthony Wood, de cuvintele generalului Lambert – that the best of men are but men at the best6 –, pentru care veţi găsi diverse exemple în această culegere pripită și anevoioasă. Și aceste taine n-ar trebui să parvină la lumina zilei decât în vreo treizeci de ani.

S-ar cuveni într-adevăr ca autorul și personajele (niște neica-nimeni în fond) să putrezească mai înainte”.

S-ar putea însă să descoperim la înaintașii lui Aubrey câteva rudimente ale artei sale. Astfel, Diogene Laertius ne spune că Aristotel purta la brâu o punguţă de piele plină cu ulei cald și că, după moartea lui, în casă au fost descoperite nenumărate oale de lut.

Nu vom ști niciodată ce făcea Aristotel cu toate aceste vase. Și misterul este mai incitant decât supoziţiile cărora ne abandonează Boswell privind destinaţia cojilor uscate de portocală pe care Johnson obișnuia să le poarte prin buzunare. Aici, Diogene Laertius atinge parcă sublimul inimitabilului Boswel. Dar plăcerile acestea sunt rare. În timp ce Aubrey ni le revelează

în fiecare rând. Milton, ne spune el, „rostește litera R foarte dur”. Spencer7 „era un om mic, purta păr scurt, un micuţ guleraș și manșetuţe”. Barclay8 „trăia în Anglia într-o oarecare epocă tempore R. Jacobi. Era atunci un om bătrân, ceea ce scandaliza câteva persoane neîngăduitoare”. Erasmus „nu iubea deloc peștele, deși se născuse într-un oraș de pescari”. În ce-l privește pe Bacon, „niciunul dintre servitorii lui nu-ndrăznea să i se prezinte decât purtând încălţări din piele de Spania, altfel simţind numaidecât mirosul de piele de viţel, care-l oripila”. Doctorul Fuller9 „era atât de transportat că, plimbându-se și meditând la ale sale, dacă era înainte de masă, mânca o pâine întreagă fără să-și dea seama”. Despre Sir William Davenant10 face următoarea remarcă: „Mă aflam la înmormântarea lui, sicriul era de nuc. Sr. John Denham ne asigura că era cel mai frumos sicriu pe care-l văzuse vreodată.” Apropo de Ben Jonson11 scria: „L-am auzit spunându-i Dlui. Lacy, actorul, că obișnuia să poarte o manta asemănătoare celei de birjar, cu fante pentru mâini.” Iată ce-l frapează la William Prynne12: „Modul său de-a lucra era următorul: își punea o scufie găurită pe cap, și-o trăgea de două-trei degete pe faţă ca să-i protejeze ochii de lumină, și cam la trei ore, servitorul trebuia să-i aducă o halbă de bere englezească ca să-și revigoreze spiritul; astfel că lucra, bea, și-și mesteca pâinea, și-așa o ducea până noaptea când lua o cină bună.”

Hobbes13 „cheli spre bătrâneţe; totuși, când rămânea acasă să studieze, avea obiceiul să umble în capul gol, spunând că nu-i era niciodată frig și că-l deranja

doar faptul că muștele i se puneau pe chelie.” Nu ne spune nimic despre Oceana de John Harrington14, ci ne povestește că autorul „A D ͥ 1666, a fost luat prizonier în localitatea la Tour, unde l-au păstrat până când l-au trimis la Portsey Castle. Recluziunile în aceste închisori (fiind un gentilom de înaltă rasă și o fire aprinsă) au constituit cauza delirului său protocatartic sau a nebuniei deloc furioase – căci vorbea perfect raţional și era glumeţ în societate; dar i s-a năzărit că sudoarea lui se transforma într-un roi de muște și câteodată chiar în albine, ad ceterá sobrius15; și-și înjghebă o gheretă ușoară din scânduri în grădina Dlui.

Hart (vizavi de St. James’s Park) ca să experimenteze acest fenomen. Rotind ghereta înspre soare, experimentatorul s-a așezat în faţa ei. Apoi el a făcut rost de câteva pliciuri ca să alunge și omoare toate muștele și albinele pe care le găsea. Făcând experienţa asta în anotimp călduros, câteva muște se tot ascundeau în fantele și pliurile draperiilor. Poate că nu trecea mai mult de-un sfert de oră și căldura le făcea să iasă din ascunzătoarea lor. Atunci el ţipa cu convingere: „Muștele astea, le vedeţi bine cum ies din mine!”

Iată tot ce ne spune despre Meriton: „Numele lui adevărat era Head. Dl. Bovey îl cunoștea bine. Născut în... Era librar în Little Britain. Trăise printre ţigani. Părea un mic ștrengar cu ochii lui pișicheri. Putea lua orice formă. A dat faliment de două sau trei ori. În sfârșit ajunse librar, către sfârșitul vieţii. Își câștiga traiul cu mâzgălelile lui.

Era plătit cu 20 sh. pagina. A scris mai multe cărţi: The English Rogue, The Art

proză | 33

of Wheadling16 etc. S-a înecat pe când se ducea la Plymouth în timpul refluxului către 1676, la vârsta de aproximativ 50 de ani.” În sfârșit, trebuie să cităm biografia pe care i-a făcut-o lui Descartes: Meur RENATUS DES CARTES „Nobilis Gallus, Perroni Dominus, summus Mathematicus et Philosophus, natus Turonum, pridie Calendas Apriles 1596. Denatus Holmioe, Calendis Februarii, 165017.

(Sub portretul său de C. V. Dalen găsesc această inscripţie). În tratatul său intitulat De la Méthode povestește întregii lumi cum și-a petrecut tinereţea și prin ce metodă a devenit atât de învăţat. Societatea lui Isus se mândrește că ordinul a avut onoarea de a-l fi avut educator. A petrecut mai mulţi ani la Egmont (lângă La Haye), localitate unde și-a datat mai multe cărţi. Era un om prea înţelept ca să se încurce cu o soţie, dar fiind bărbat, avea dorinţe și pofte firești, așa că întreţinea o doamnă de bună condiţie care-l iubea și care-i făcu mai mulţi copii (doi sau trei cred). Ar fi destul de surprinzător ca, provenind dintr-o asemenea spiţă, copiii să nu fi primit o bună educaţie.

Era un savant atât de eminent că toţi savanţii se-mbulzeau în juru-i și mulţi dintre ei îl rugau să le arate... instrumentele sale (în acea epocă, știinţa matematică era strâns legată de cunoașterea instrumentelor și, așa cum spunea Sr. H. S., de practica măsurătorilor). Atunci, de sub masă, trăgea un sertăraș și le arăta un compas ce avea unul dintre picioare rupt și, drept riglă, se folosea de-o foaie de hârtie îndoită în două.”

34 | proză

E limpede că Aubrey a avut deplina conștiinţă a muncii sale. Doar nu credeţi că nu cunoștea valoarea ideilor filosofice ale lui Descartes sau Hobbes.

Doar că nu asta îl interesa. Ne spune foarte clar că Descartes și-a explicat el însuși metoda lumii întregi. Tot așa: nu ignoră că Harvey a descoperit circulaţia sanguină, dar preferă să noteze că acest savant renumit avea insomnii în timpul cărora se plimba numai în cămașă, că avea un scris oribil și că cei mai celebri medici din Londra nu dădeau doi bani pe vreo reţetă de-a lui. Este convins că l-a descris întocmai pe Francis Bacon când ne-a spus că avea un ochi viu și delicat, căprui la culoare și asemănător ochiului de viperă. Dar nu-i un artist tot atât de mare ca Holbein. Nu știe să fixeze pe veșnicie un ins prin trăsăturile lui specifice pe fondul asemănării cu idealul. El dă viaţă unui ochi, nasului, piciorului, mutrei modelului, dar nu știe să însufleţească figura. Bătrânul Hokusai știa că trebuie să ajungă să individualizeze tot ce este mai general.

Aubrey n-a avut aceeași intuiţie. Dacă cartea lui Boswell ar avea doar zece pagini, ar fi opera de artă mult așteptată.

Bunul simţ al doctorului Johnson este făcut din locurile comune cele mai obișnuite; exprimat cu violenţa stranie pe care Boswell a pus-o în pictură, capătă o caracteristică unică în lume.

Doar acest catalog voluminos seamănă cu dicţionarele doctorului; ai putea extrage dintr-însul o adevărată Scientia Johnsoniana, printr-un simplu index.

Dacă Boswell ar fi avut curajul estetic de a alege.

Arta biografului constă în alegere.

El n-are a se îngriji ca aceasta să fie

adevărată; el trebuie să creeze într-un adevărat haos de trăsături umane.

Leibnitz spune că pentru a face lumea, Dumnezeu a ales-o pe cea mai bună dintre cele posibile. Biograful, ca o divinitate inferioară, știe să aleagă printre posibilele umanului, pe aceea care este unică. În ceea ce privește arta, el n-are voie să greșească, așa cum Dumnezeu n-a avut voie să se înșele în ce privește bunătatea. Trebuie ca instinctul lor, al amândurora, să fie infailibil. Pentru biografii, demiurgi răbdători au adunat laolaltă idei, mișcări fizionomice, evenimente. Opera lor se găsește în cronici, memorii, schimburi de scrisori și note pe marginea atâtor manuscrise. Triind droaia aceasta de texte vulgare, biograful știe să închege o formă care să nu semene cu nici o alta.

Nu-i necesar ca ea să amintească vreuna dintre acelea create cândva de vreun Dumnezeu superior, trebuie doar ca ea să fie unică, așa precum orice altă creaţie.

Din nefericire, biografii au crezut de obicei că sunt istorici. Și-n felul ăsta ne-au privat de multe portrete admirabile. Au presupus că doar viaţa oamenilor iluștri ne-ar putea interesa.

Arta e străină de astfel de consideraţii. În ochii pictorului Cranach, portretul unui om necunoscut e tot atât de valoros ca portretul lui Erasmus.

Nu datorită numelui de Erasmus este acest portret inimitabil. Arta biografului constă în a preţui tot atât viaţa unui sărman actor ca și viaţa lui Shakespeare. Doar un instinct vulgar ne face să remarcăm cu plăcere scurtimea sternocleidomastoidianului în bustul lui Alexandru (cel Mare – n.tr.), sau bucla de pe fruntea lui Napoleon.

Zâmbetul Monei Lisa, despre care nu știm nimica (e poate un chip de bărbat) este mai misterios. O grimasă desenată de Hokusai îţi trezește meditaţii mai profunde. Dacă ai întreprinde arta în care au excelat Boswell și Aubrey n-ar trebui de bună seamă să descrii minuţios oamenii iluștri ai timpului său sau să notezi caracteristica celor mai celebri din trecut, ci doar să povestești cu aceeași grijă existenţele unice ale oamenilor, fie că au fost divini, mediocri, sau criminali.

Note: Vin grecesc produs în localitatea cu același nume. „Cunoaște-te pe tine însuţi”: dicton gravat pe templul lui Apollon de la Delphi.

3 Scriitor și compilator grec (sec. III d. Ch.), a scris Despre vieţile și doctrinele filosofilor.

4 James Boswell (1740-1795), memorialist englez, autor al lucrării Viaţa lui Samuel Johnson 5 John Aubrey (1626-1695), erudit și scriitor englez, în 1680 a scos o culegere de scurte biografii ale contemporanilor săi.

6 Proverb englezesc: „Cei mai buni dintre oameni nu sunt decât omul în ce are el mai bun”.

7 Edmund Spenser (1552-1599): poet, autor al volumului Regina zânelor.

8 John Barclay (1582-1621): autor al romanului politic Argenis.

9 Thomas Fuller (1608-1661): om al bisericii și istoric englez.

10 William Davenant (1606-1668): poet și dramaturg englez.

11 Ben Jonson (1572-1637): poet și dramaturg englez.

12 William Prynne (1600-1669): pamfletar englez.

13 Thomas Hobbes (1588-1679): filosof englez.

14 John Harrington (1611-1677): autor politic; a scris utopia Oceana.

15 Altfel, moderat.

16 Voyeurul englez, Arta de a seduce.

17 Nobil francez, senior din Perron, eminent matematician și filosof, născut la Touraine la 31 martie 1596. Decedat la Stockholm la 1 februarie 1650.

1

2

proză | 35

Alex Văsieș Butoane de ieșire Ne știam din clasa-ntîia, dar niciodată ca în noaptea aia din munte, cînd o fată a împlinit 18 ani. Se pregătea o baie fierbinte în mijlocul curţii, o lebădă plutea în bazin, toţi voiau să o atingă, să vadă dacă e vie sau din metal alb cu roz.

Niciodată ca în noaptea aia, cînd plonja spre memorie cu ochii închiși, transportat în clipuri.

Pe tavan, valuri de lumină, răutatea vocilor excitate din curte. Taică-so înnebunea de cîteva ori pe an, strica tot ce aduna în timpul normal, pe care-l înţelegeau toţi la fel, timp de care încercaseră să-l lege ca să nu mai intre în vîrtej.

Dar fără rezultat, doctorii nu știau exact cum se întîmplă, sau poate îi era lui rușine să-mi zică, fusese internat de cîteva ori și acum trăia împărţit, între sat și oraș. De la primul lua, în al doilea spărgea fără să-și dea seama, un fel de a răscumpăra sălbăticia și derapajul.

Mi-a vorbit pînă dimineaţă ca despre un caz pe care l-a auzit și el, cînd taică-so putea fi oriunde, folosind la-ntîmplare un nume din limbile pe care le știa, cu cît se lumina, cu atît se temea mai puţin.

Am ieșit din curtea cabanei și am pornit către sat, eu încercînd să-l aduc în prezent,

36 | poezie

el plutind alături de mine, știind că are un avantaj, cu privirea în altă lume, mai plină de cuţite, cu mai multe jocuri transformate în experienţă.

Două zile, cît am mai stat, am vorbit foarte puţin, n-am mai dormit deloc. M-am distrat seara cu băieţii care făceau zgomot la fiecare petrecere.

Mi s-a părut că i-am văzut pentru o clipă faţa, transfigurată de fericire, ca în dimineaţa cînd coboram spre sat, la geamul camerei în care stătea o fată dorită de toată clasa.

L-am visat pe taică-so trei nopţi la rînd.

Se plimba la nesfîrșit printr-o pădure, nimic înfricoșător, ci foarte trist, pentru că eu știam că nimerind ieșirea ar fi ajuns la o petrecere cu mulţi tineri, el fiind foarte tînăr și puternic și cu multe răspunsuri. Încercam să-l îndrum, mă auzea, dar nu înţelegea indicaţiile. Un sistem complicat plasat la el în cap, pe care nu știa să-l traducă, deși era plin de dragoste. Păsări albe și fine zburau pe deasupra. Ajunse la liziera pădurii, se prăbușeau defecte la picioarele lui, în băltoace maronii, călduţe.

“I trust I make myself obscure” Închizi ochii și renunţi, crezînd că o să ne întîlnim acolo, suspendaţi în întunericul bruiat de răceala neoanelor.

Dar tu plutești în afara timpului, nu ai de ce să te prinzi, în afara spaţiului, cu zgomot spectral și egal, cu memoria pierdută.

Cum să explic ce vreau de la tine sau lumina care m-a atras în curent?

De patru ori ai auzit păsările ciripind la răsărit și ai știut că au trecut patru zile.

Un fotoliu cu un infinit de poziţii pentru visul electric – ca să nu-ţi rupi coloana, ca să nu-ţi explodeze genunchii.

poezie | 37

Dispari dintr-o zi și ţi-e rușine, îngrozită de persoana care te strigă să revii.

Efortul tău e zero pentru că se petrece dincolo de insistenţă și descriere. E agitat, încărcat numai spre centrul propriu și te lasă fără putere.

Ai vrea să rîzi, ești murdară și năucită.

Dar dacă au fost douăzeci de ani și nu patru zile, dacă ai plutit fără memorie și fără stimuli, singură, deoparte, o gîndire scăpată din orice structură? În timp ce dormeam, în timp ce tremuram, în timp ce dansam.

Fisura se adîncește pe zi ce trece, face legături în plimbări dimineaţa. Figura asta cu părul în culorile curcubeului nu e un cyberpunk, ci creierul scanat al cuiva blocat în corp, fără soluţie în sistemul nostru. Întoarce-te cu mine la obiectele întunecate din cutia ta cu surprize.

Du-te spre baraj unde vezi tu putere luminoasă și scumpă.

La tristeţea puţinelor tipuri de umbră pe care soarele ni le îngăduie nouă, fetiţelor cu gesturi violente, la panoul cu butoane secrete.

Instalaţia Instalaţia cu lumini albastre, o văd seara înainte să adorm, e mai puternică decît mine. Îmi va rezista. O închid în beci o sută de ani și ea tot va lumina. Eu o văd seara cînd mă uit în sus.

Eu nu voi mai lumina din persoana mea.

Numai să apară cineva să mă răsfeţe, să-mi facă plăcerile retorice, în scurtcircuitul neînţeles și de asta îngrozitor în creștet.

Scut energetic pentru un băiat supradotat care nu iese în lume. Și care nu sînt eu.

Pentru că eu mă uit la cablurile de curent și nu le ating, să nu cadă zăpada de pe ele.

38 | poezie

Firișor de zăpadă care s-ar topi, dispărînd fără urme, nu foarte departe. Aici, aproape, într-o altă lume. În care puţin am intrat și eu cînd am dat la facultate și facultatea a greșit.

Numele soră-mii pe lista de admiși în locul meu mi-a arătat o fisură spre mine într-o altă variantă.

Uitat de oameni într-o localitate micuţă și elegantă.

O fată inteligentă, dar cu probleme, îmi pregătea micul-dejun și viaţa, îmi răspundea la întrebări cînd eram puternic agitat. Dup-amiaza plimbam cîteva fetiţe spumoase, le făceam să zboare, după ce le cîștigam încrederea.

Ea îmi trimitea săruturi prin aer, în timp ce eu puneam mîna între picioare și ziceam „te fut te fut”, foarte încet, ca să-mi poată citi pe buze. Dar m-au rezolvat la decanat, s-a-nchis fermoarul de aur și citesc acum pe Marlowe și pe Kant.

Mă ocup de Liubova Andreevna. Care vin toţi tare din spate și mă depășesc. Pentru că am obosit și intru la boxe. Și ultima tură o fac singur, înainte de înserare, după ce urmele lor s-au uscat. Linia de sosire cînd o trec e topită, dar dau din mîini în semn de victorie și disperare.

Că am fost atît de aproape și am vrut să arunc bogăţie asupra mulţimii, într-o scenă de care am tras la maxim, pentru propria plăcere.

Cînd unora li se face urît și greaţă, și îi doare în tot corpul că nu înţeleg; luminiţe albastre sub pleoape, apăsîndu-i în saltele, pînă dau de arc.

Se sparge inteligenţa și se sparge plăcerea și videoul cu fata într-un palton de astrahan cum levitează, spre o paralelă mai primitoare, găsită în ultima fază.

Dar va veni natura să-mi pună surîsul pe faţă.

Surîs de copil rău, care e ultima șansă. Și o să trec după ea și o să ne plimbăm pe sub copacii ăia de-acolo, în sus pe cărare, cînd se face lumina albastră.

poezie | 39

Prototip, înserare Jumătate din viaţă a făcut calcule pentru afacerile care au ţinut orașul în viaţă, pînă cînd băieţii ei au crescut.

Au apărut alţii, s-au bucurat de jucăriile decolorate, le-au cules de pe fundul bazinului și le-au reparat.

Cîţiva ani, cît timp informaţiile s-au mai putut descifra prin frumuseţea ei, a făcut urme în spatele casei, complicînd nopţile nepoţilor neprevăzuţi. În ultima parte, a vorbit din transă cu băieţii ei, au crezut că aici se termină totul.

S-a strecurat într-o sferă de plastic cu amortizoare și a rugat pe cineva să o lanseze de pe platformă.

Un minut și jumătate, cît a înregistrat camera fixată într-o cordeluţă, lumea s-a rotit de 21 de ori.

De 21 de ori centrul fierbinte a impulsionat corpul să revină în proiectul sălbatic din care fugise, la fîșia de uscat programată să o ţină încă treizeci de ani.

Cînd a trecut în spectral, palmele ei, mai tîrziu stele servind săracilor, au tremurat ca și cum ar fi vrut să frîneze.

Băieţii ei s-au îmbrăcat elegant și au condus noaptea cu o voce sintetică în telefoane spunîndu-le că au pierdut.

Au condus toată noaptea, ghidaţi de luminile de siguranţă. În drum spre casă aruncau glume cu o singură bătaie, amărîtă și aia, ca muncitorii la închiderea platformei.

– Aţi pierdut, vă întoarceţi acasă.

40 | poezie

Anemone Latzina

A

nemone Latzina (1942, Brașov – 1993, București) a fost o poetă și traducătoare de expresie germană.

Volumul ei de debut Was man heute so dichten kann (Ce se tot poate scrie astăzi, 1971) a marcat o schimbare de paradigmă în cadrul poeziei germane din România, dominată în acel moment de epigonism, provincialitate și de o estetică a interiorităţii, a retragerii din social. Găsind inspiraţie mai ales în poezia lui Bertolt Brecht, dar și în Pop Art, în poezia generaţiei Beat și în cea a lui Jaques Prévert, poezia ei a surprins și a șocat prin sinceritatea insurgentă, ironia tăioasă și angajamentul social autentic. Volumul de debut al Anemonei Latzina a influenţat și îndrumat o întreagă generaţie de tineri scriitori de expresie germană, printre care și membrii binecunoscutei Aktionsgruppe Banat, o grupare de tineri poeţi care la rândul lor au avut un impact „potrivit până la tare” asupra Generaţiei ‘80 românești. După o perioadă îndelungată marcată de depresii, alcoolism și crize personale, lumea literară a pierdut-o pe Anemone Latzina pe 18 noiembrie 1993 sub roţile unui tramvai bucureștean. Poemele din această selecţie sunt traduse din antologia Tagebuchtage (Zile de jurnal, 1992), editată de criticul literar Gerhardt Csejka.

Robert G. Elekes

poezie | 41

ARS

ARS

Jetzt machen wir Verse, sagte die Katze im Ofen.

Acum facem versuri, a zis pisica din sobă.

Jetzt schreiben wir Prosa, sagte die Blume im Topf.

Acum scriem proză, a zis floarea din ghiveci.

Jetzt dichten wir Kritik, sagte der Vogel am Fenster.

Acum punem critica în versuri a zis pasărea de la geam.

Gut, Sagte das Mädchen im bette, blühte auf und flog schnurrend davon.

Bine, a spus fetiţa din pat, a înflorit, și-a luat zborul torcând.

Im Juli 1977

În iulie 1977

denn jetzt steht es fest in dieser großen freiheit das gedicht ist ein gefängnis in seinen zellen hocken verdächtige figuren, stilfiguren, zwielichtige gedanken verkommene bilder unter ihnen auch spitzel, die satzzeichen, ein fragezeichen genügt und eine verschwörung fliegt auf ja ja das gedicht ist ein gefängnis und wir sind lebenslänglich dazu verurteilt uns bei ihm zu holen was man so zum leben braucht wasser und brot

pentru că acum e clar în această mare libertate poemul este o închisoare în celulele ei zac figuri suspecte, figuri de stil, gânduri dubioase imagini degenerate printre ele și turnători, semnele de punctuaţie, un semn de întrebare e de ajuns și îndată-ţi sare-n faţă o conspiraţie da da poemul este o închisoare iar noi suntem condamnaţi pe viaţă să facem rost de la el de ce ne mai trebuie pentru a trăi apă și pâine

42 | poezie

Viaţa de zi cu zi Capul meu e atât de dus cu pluta azi mâinile mele-s în derută, dragi camarazi, care-i treaba?

Visez la porţii barosane, hai, dăruiţi-mi de maial milioane atunci mai vorbim!

Inima mea-i atât de spastică azi, picioarele mele-s atât de bezmetice, dragi camarazi, care-i treaba?

Visez legiuni roșii, hai, dăruiţi-mi cartușe de ziua femeii, atunci mai vorbim!

Piele mea e atât de zgrunţuroasă azi, ochii mei sunt atât de mătrăţoși, dragi camarazi, care-i treaba?

Visam la pepeni mov adineauri, hai, dăruiţi-mi de ziua mea tunuri, atunci mai vorbim!

Paul Celan – Eine Biographie

Paul Celan – O biografie

Ein Mann kommt aus Jahrtausenden.

Er muß über Berge und wirft sein Haus weg.

Er muß durchs Meer und wirft sein Kleid weg.

Er muß durchs Feuer und wirft sein Haar weg.

Er muß durch die Holle Und wirft seine Sprache weg.

Und singt.

Trotzdem.

Dann ertrinkt er In einem ganz gewöhnlichen Fluß.

Un om vine din milenii.

Trebuie să treacă peste munţi și își aruncă casa.

Trebuie să treacă prin mare și își aruncă haina.

Trebuie să treacă prin foc, și își aruncă părul.

Trebuie să treacă prin iad și își aruncă limba. Și cântă, Totuși.

Apoi se îneacă într-un râu oarecare.

poezie | 43

Închis în libertate să am voie să citesc: ce vreau de la roman poliţist la ziar

și Enzensberger să am voie să vorbesc: cum vreau când în gura mare

când românește

când bolborosind să am voie să port: ce vreau de la rochii maxi

la make-up

și germanitatea mea să am voie să merg: unde vreau la serviciu

la cinema

în apă să am voie să spun: ce vreau

de la rahat

la Ialta

și minunat să am voie să călătoresc: unde vreau la Berceni

la Bacău

în Banat să am voie să iubesc: ce vreau

când pe A

când Jazz-ul

și camembert-ul SĂ AM VOIE SĂ SCRIU: UNDE VREAU

CUM VREAU CÂND VREAU

44 | poezie

Was es noch Gutes gibt in unserer besseren Welt von A bis Z

Ce mai e bun în lumea noastă mai bună de la A la Z

Aus dem 35er Bus steigen bei 36 Grad im Schatten Bücher Bücher und die Beatles Christbäume ohne Schmuck im Schnee Der vierte oder fünfte Zug aus einer Marlboro Ein Mansardenzimmer mit wildem Wein vor dem Fenster Frieder Gerhardt Heute sagen, wenns schon vorbei ist Im Sommer nicht ans Meer fahren müssen Jonathan heißen Katzen Lachen, lachen können Mädchen mit flachem Bauch und langen Beinen Niemanden grüßen, einen ganzen Tag lang Ohne Pilze mit Petersilie Quietschen vor Freude, daß man kein Zahnweh hat Rodeln im Schnee unter der Zinne Schaumbad mit Musik Türme von sächsischen Kirchenburgen Und Vor allem Wissen, der Mann mit der Aktenmappe kommt zu X Y, nicht Zu dir.

A coborî din 35 la 36 de grade în umbră Brazi de Crăciun neîmpodobiţi în zăpadă Cărţi cărţi și Beatleșii Dimineaţa, al patrulea sau al cincilea fum dintr-un Marlboro Eu, într-o cameră de mansardă cu viţă sălbatică în faţa geamului Frieder Gerhardt Haleală, fără ciuperci și pătrunjel Iarna și datul cu sania sub Tâmpa Jonathan, a te numi Jonathan Kronstadt, a nu trebui să pleci La mare vara, fetele în fuste Mini, cu picioare lungi și burţi plate Noaptea târziu a zice azi când azi a trecut deja O baie cu spumă și muzică Pisici, a lua status Quo-ul în Râs, a chiţăi de fericire că nu te mai doare dintele Să nu saluţi pe nimeni, o zi întreagă Turnurile bisericilor fortificate săsești Umbrele lor, să știi că omul cu servieta Vine în Weekend la X, la Y, dar că nu va forţa și Zăvorul ușii tale.

poezie | 45

Întrebări acuzatoare la adresa chestiilor pe care le-am pierdut în lumea largă Unde îmi sunt unghiile tăiate în Hotel „Royal”, Budapesta?

S-au dus pe apa Dunării?

Ah, și nenumăratele mele ţigări fumate pe Shillerstraße 16, în Freiburg în Breisgau?

Ce s-a întâmplat cu sticlele de „Perrier”, băute la etajul întâi al „Residence Lyon”, nu departe de Place de la Bastille?

Pe plaja din Yalta, cojile pielii mele arse, oare mai poţi să dai de urma lor printre pietre?

Dar cojile de ceapă care plutesc în canalele din Amsterdam, din Veneţia, oare ale mele mai înoată printre ele? În Talin am pierdut un creion, oare scrie acum cineva cu el?

Cine știe ceva despre bananele stricate pe care în Roma, Campo di Fiori le-am aruncat la gunoiul din piaţă?

Biletele mele de tramvai din Viena Oare unde s-au făcut scrum? Și bătăturile de pe picioarele mele în cada din Bruxelles? Și urmele mele în zăpada hamburgiană?

Oare cineva păstrează notele din Café Odeon, Zürich?

Ce s-a întâmplat cu plomba mea rămasă-n pâinea din Nizza?

Ce se va întâmpla cu părul meu, adâncit în tomberonul din “The May Flower”, Iowa City, USA? Și oasele mele fragile, plămânii mei afumaţi, ficatul meu marinat în băutură – oare unde vor putrezi?

traducere din limba germană de Robert G. Elekes

46 | poezie

O. Nimigean Baudelaire / Soviany Note la o traducere a

Florilor răului Charles Baudelaire, Florile Răului Epavele – Noile Flori Ale Răului – alte Poeme

traducere de Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher, 2014) Traducătorii români, între care poeţi de prim rang, l-au frecventat, ocazional sau cu o anumită insistenţă, pe Baudelaire, încă de la Vasile Pogor. Lista e lungă, dau aici cîteva nume: Const.

Z. Buzdugan, Constantin Stelian, Al. Westfried, Lazăr Iliescu, Al. Hodoș, N. Ţimiras, Tudor Bogdan, Neculai Roșea, N. Argintescu-Amza, Nicolae Iorga (da, chiar el, antimodernul, persecutorul „literaturii noi”), Tudor Arghezi, Lucian Rădan, Ion Barbu, Ion Pillat, Perpessicius, Mihai Codreanu, Virgil Teodorescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ion Caraion, Alexandru Andriţoiu, Romulus Vulpescu, Vladimir Colin, Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Gheorghe Tomozei. Șerban Bascovici și Al. Philippide au fost, pînă în anii nouăzeci, cel mai aproape de o ediţie integrală a Florilor răului. Geo Dumitrescu a alcătuit, în 1968, o celebră ediţie bilingvă, cu traduceri disparate. Anul 1991 aduce, în sfîrșit, nu una, ci două „traduceri de autor”, datorate lui C.D. Zeletin (Ed. Univers) și Radu Cârneci (Ed. Hyperion).

R

ecent, în 2014, la Casa de Editură Max Blecher, Octavian Soviany (figură singulară, care, sub aparenţele marginalităţii și boemei, excelează în toate domeniile în care își exercită ingeniul literar: poezie, roman, teatru, critică literară, memorialistică) concretizează prima etapă a proiectului său baudelairian, oferind, la rîndu-i, o ediţie integrală a F lorilor răului (Mici poeme în proză sînt sub tipar la data la care scriu aceste rînduri).

A traduce – cu atît mai mult, poezie – înseamnă a te angaja de la bun început într-o luptă din care nu poţi ieși decît învins. Ba, pe deasupra, și „trădător”.

Nu există echivalenţe absolute, ci doar aproximări, mereu rămîne ceva pe dinafară, mereu trebuie sacrificată o nuanţă în favoarea alteia. Traducerea este asimptotică, tinde la infinit spre atingerea originalului. Însă, din chiar aceste considerente, cu atît mai mult îi va atrage pe eroii cauzelor pierdute,

teme | 47

întotdeauna se vor găsi temerari care să accepte provocarea imposibilului.

Pentru că, în balanţa dintre ce se pierde și ce se cîștigă prin traducere, ceea ce se cîștigă înseamnă mai mult decît simplul text rezultat: înseamnă deschiderea unei căi de acces. Traducătorul bun nu clonează un text într-o altă limbă, ci pune în dialog geniul celor două limbi. Diferenţele, distanţele, incompatibilităţile, idiomatismele intră împreună cu „corespondenţele” (ca să folosesc un termen marcat baudelairian) în reconstruirea sensului poetic, dincolo de cel literal propriu-zis.

Poetul Soviany simte instinctiv lucrurile acestea, magistrul Soviany le stăpînește în latura lor teoretică, traducătorul Soviany le pune în act, convocîndu-i pe poet și pe magistru într-o întreprindere în care „pierderile colaterale” inevitabile lucrează uneori ele însele în favoarea autenticităţii traducerii. O traducere agonică și hedonistă totodată, trădînd plăcerea „luptei” cu textul, chiar o anumită perversitate decadentă, în ton cu atmosfera cărţii. Dacă un Al. Philippide, bunăoară, prindea le côté racinien al lui Baudelaire, tăietura sa clasică, Soviany are un plus de sensibilitate la „dandysmul satanic” al poetului și la ceea ce Sainte-Beuve surprindea prin formula „pétrarquiser sur l’horrible”.

Preocupat în primul rînd de contactul direct cu textul, Octavian Soviany a lăsat într-un plan secund strategia filologică a editării. Cred că aici trebuie căutat motivul pentru care a lucrat pe o ediţie istorică, cea din 1861, ultima antumă, complinită cu Epavele (1866), Noile flori ale răului din

48 | teme

„Le Parnasse contemporain” (1866) și Alte poeme, din prima ediţie postumă (1868), de la care a luat, de asemenea, prefaţa lui Téophile Gautier. Pentru traducerea propriu-zisă, preferinţa pentru o ediţie istorică în pofida uneia critice are consecinţe insignifiante.

Pentru arhitectura finală a traducerii, ar fi fost mai potrivită, în opinia mea, o ediţie critică, ghidată de „etalonul” lui Claude Pichois din „Pléiade”, cu simplificările cerute de o ediţie populară, dar riguroasă, eventual pe modelul lui John E. Jackson. S-ar fi cîștigat astfel secţiunea de Bribes, fragmente poetice transcrise de Baudelaire, dar neincluse în volum, o anexă mai consistentă de Poèmes diverses, adică zece texte – din care O.S. n-a preluat decît À Théodore de Banville, la Alte poeme, după ediţia postumă din 1868 (unde a fost introdus la insistenţele lui... Banville!) – Projets d’un épilogue și cele patru Projets de préfaces.

Cum se știe, Les fleurs du mal a fost o carte mutilată prin sentinţă judecătorească, Baudelaire văzîndu-se obligat să scoată din sumar șase piese considerate scandaloase. Dispariţia „poemelor osîndite” a stricat echilibrul volumului, pe care poetul nu-l gîndise ca pe o simplă culegere de poezii („... il n’est pas un pur album...”), ci îi conferise o dinamică interioară, cu linii de forţă, joc de intensităţi, teme în contrapunct, ecouri (Walter Benjamin doar la prima vedere pare a susţine contrariul: „Structura Florilor răului nu este consecinţa unui aranjament ingenios al poeziilor, nici, și mai strict, a unei chei secrete: ea ţine de excluderea nemiloasă a oricărei teme lirice care nu are, în cazul lui Baudelaire, legătura

intimă cu durerea.”). Cenzura l-a determinat să găsească o soluţie, și a găsit-o pe cea mai fertilă, transformînd Florile răului într-un work în progress, mai adăugînd astfel treizeci și cinci de poezii la următoarea ediţie. Fără însă a acoperi trauma produsă de mutilarea ediţiei princeps din 1857. Misiunea editorilor s-a complicat. De obicei se pornește de la ediţia din 1861, la care bucăţile expulzate se adaugă într-o secţiune separată. Astfel procedează și ediţia Soviany. Opţiunea mea merge spre soluţia lui Féli Gautier, care, în ediţia din 1918 de la „NRF” (curajoasă: abia în 1949, după 92 de ani, sentinţa din 1857 a maestrului Pinard va fi casată și anulată!), reașează textele cenzurate la locul lor, făcînd o dreptate istorică și, mai ales, una estetică.

La „chichiţele” de organizare a ediţiei aș mai adăuga – dacă tot am amintit modelul John E. Jackson – utilitatea unor note de subsol succinte și a unei secţiuni de comentarii de final, text cu text, precum și a unui tablou de concordanţe pentru ediţiile din 1857, 1861 și 1868. Nu ar da rău deloc dacă excelentei În loc de prefaţă (în versuri, în care Octavian Soviany trece în revistă, cu empatie lirică, temele baudelairiene), i s-ar adăuga o prefaţă critică (pe lîngă cea a lui Théophile Gautier), cu date privitoare la istoria traducerii și receptării lui Baudelaire în România. Și, fiindcă tot am început să visez ediţii cum visa castele homeless-ul din Dodeskaden, mai avansez o sugestie.

O fi ea, traducerea, sortită eșecului din start, însă de ce să nu încercăm să scoatem cît mai mult din original? Să-l înconjurăm, să-l hărţuim, să-l supunem

la o descompunere și recompunere spectrală, să-l reconstruim pe cît mai multe dimensiuni. În cazul de faţă, după varianta prozodică, cea mai failibilă, cu cele mai multe pierderi de seme poetice (punctînd însă la ritm și eufonie), Octavian Soviany, deja exersat cu Le spleen de Paris, ne-ar putea oferi varianta lineară a Florilor răului.

Voltaire afirma că testul pentru o poezie în versuri este trecerea ei în proză. Baudelaire însuși a verificat această „teză”, mutînd – cu marile libertăţi pe care și le poate permite doar autorul – cîteva „flori ale răului” din vers în proză poetică. Justificarea unei asemenea încercări de traducere, dincolo de dorinţa de complinire semantică a variantei prozodice, își găsește așadar rădăcinile în însuși proiectul baudelairian. Iar precedente există, unele notorii, de n-ar fi să amintesc însăși traducerea Corbului, poemul lui Poe, de către Baudelaire sau a Sonetelor lui Shakespeare de către FrançoisVictor Hugo. (Despre complinirile explicative – note, comentarii – am pomenit mai sus, trimiţînd la ediţia lui Jackson.). Desigur, ideal ar fi să păstrăm și oglinda textului originar. Și, în cazul în care Octavian Soviany nu s-ar simţi excedat, l-aș ruga să se gîndească la un al treilea pas, după Florile răului despre care vorbim aici și Micile poeme în proză plecate la tipar: să adune între două coperte Conseils aux jeunes littérateurs, Fusées, Hygiène și Mon coeur mis à nu. „Baudelaire prezintă acest avantaj: el poate să scrie prost, dar nu e niciodată banal.” afirma Théophile Gautier în prefaţa primei ediţii postume a Florilor răului. Parafrazîndu-l, aș

teme | 49

spune că Octavian Soviany prezintă, la rîndul său, un avantaj: el poate traduce extravagant din cînd în cînd, sub presiunea propriilor pulsiuni poetice, dar nu e niciodată în afara spiritului baudelairian, chiar dacă, exagerînd latura dandysmului satanic de care vorbeam, se lasă cuprins de o anumită frenezie și în textele în care poetul francez rămîne auster. Pe parcursul traducerii sale, Soviany diseminează, „hipsterește”, elemente de limbaj poetic

istoricizat, din perioada în care limba literară tocmai se fixa, dar și mai noi, din modernitatea antebelică românească.

Vom găsi, cum grano salis, rime comune (substantiv cu substantiv, adjectiv cu adjectiv – multe dintre ele existente și în original), forme lexicale cu patină, forme gramaticale revolute, ecouri latiniste, cîteva arhaisme și regionalisme de efect, conotaţii forţate la limită, ocurenţe sintactice contorsionate, asonanţe extreme.

Dau, în continuare, o listă, lăsînd cititorul să aprecieze singur temeritatea traducătorului: Au lecteur: rimele din ultimele două strofe: nemișcat/ căscat/ detașat/ delicat; în original, una dintre rime e exotică, „houka”. Binecuvîntare: „al silei ei belșug” pentru „l’écume de sa haine”; ferocitate/ maiestate; cîntînd/ crîng; nectar limpid; suferinţă/ pocăinţă. Înălţare: „spaţiile limpide”; ceţoase/ viguroase; V: „blajinele călduri” pentru „douces chaleurs”. Farurile: „torţe vii” pentru „vol flamboyant”. „Delacroix, o baltă de sînge” pentru „lac de sang”. Muza bolnavă: „chipul tău insan”; „lupinul roșcovan” pentru „le rose lutin” (în română, „lupin – plantă erbacee din familia leguminoaselor”; în franceză, „lutin – spiriduș, drăcușor”. Muza venală: „braţele brumate”/ „bolţile-azurate”; „rîsul... în lacrimi umectat”. Dușmanul: „Voilà que j’ai touché l’automne des idées.” tradus cu „În mintea mea e toamnă, la fel ca în livadă.” Idealul: „brodechine”, preluare inspirată din francezul „brodechine”: bocanc, gheată, încălţăminte a actorilor de comedie. XXV: „patașca ta trufașă” pentru „ruelle”; „patașcă”: năsălie, targă, dric, roabă, tașcă, tașcă, corlată, prichici (ultimul sens, cel vizat de traducător); „ruelle”: iatac, salon; „tisele aprinse într-un spectacol public” pentru „les ifs” – piesă triunghiulară a șarpantei pe care sînt așezate lampioanele la iluminaţii. XXXII: „veștedă juivă” pentru „affreuse Juive”.

Duellum: „ca dragostea de-aoare”. Tenebrele: „un socaci” pentru „cuisinier”.

Parfumul: „Să umple biserica ușor...”, cu o silabă în minus. XLII: „La cea ce-i mult frumoasă, la cea ce-i mult iubită; Fie-ntr-ale nopţii singurătăţi depline / Fie într-ale nopţii...”. Reversibilitate: „Cînd, fiind pe firea noastră stăpîn autoritar” – o forţare a ritmului. Laudă Franciscăi mele – în original sînt în latină atît titlul, cît și poemul; Octavian Soviany oferă numai traducerea; în opinia mea trebuia păstrat originalul și trecută traducerea la subsol. Gravura fantastică: „domeniile feudale”, diftongare obligatorie. Heautontimoroumenos: „vampir e.../ nu mai pot

50 | teme

zîmbire”, infinitiv lung, arhaic, pentru „et qui ne peuvent plus sourire”. Ceasul: „Iar ziua se scurtează ca după un orînd.” pentru „Le jour décroît; la nuit augmente; souviens-toi!” Lebăda, II, „Ca din tetina unei lupoaice miloserde...” pentru „Et tète la Douleur comme une bonne louve.” Bătrînele: I. „Sub ruptele jupoane și pe sub reci otrepi...”, expresivă echivalenţă pentru „sous de froids tissous”; „bătute de burniţa ubicvă”; „Pe cel ce infortuna la sînu-i l-a nutrit.” II. „sufler de-aori”; IV. „Așa vă duceţi, pradă-unui plîns fără cuvinte...” – contragere din raţiuni de ritm; „congenere-n ruinare” – diftongare obligatorie, tot din considerente ritmice.

Unei trecătoare: „strada urla în juru-mi stran”; „adusu-m-a deodată”; „Că te-aș dori metresă simţeam că însă știi.” pentru „Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais!” Scheletul care sapă: „Cu cărţi ce dorm, cadaveros...” – traducere inspirată, în ecou cu epitetul „cadavros” din poezia lui Hasdeu. Amurgul: „Iar omu-acum devine, iabraș, sălbăticiune.” Vis parizian: „Iar pe minunile puzderii/ Plana (Noutate ce iţi!/ Nimic urechii! Doar vederii!)/ O liniște de veșnicii.” – barbianism eclatant! Sufletul vinului: „pulsînd în sînu-mi san”; „sămînţă aruncată de-un div Semănător”. Distrugerea: „impalpabil/ culpabil” Femeile damnate: „în cale-i cum ies tentaţiuni”. Alegorie: „E o femeie mîndră, puternică-n grumeje/ Ce-și lasă-n vin s-atîrne bogatele ei meșe.” pentru „de riche encolure”. O călătorie în Cythera: „Cînd nava fu aproape de ţărmurele teș...” pentru „en rasant la côte d’assez près” („teș: despre vite, coarne încovoiate înapoi”). Amorul și craniul: „Vechi cîntecel deocheat” pentru „vieux cul-de-lampe”, sugestie vizuală, de la gravura lui Heindrick Goltzius. Lepădarea Sfîntului Petru: „străluciri/ flori”, totuși dincolo de graniţele celei mai generoase asonanţe. Călătoria: „Ce spun: „La drum!” întruna, dar n-au de ce habar.” – topică alambicată pentru „Et, sans savoir pourqoi, disent toujours: Allons!”; „albumu-vă vorace”; „marii-vă bancheri”; „ca Ahasver aoară”; „Acolo-n neștiuturi să dăm cumva de nou!” pentru „Au fond de l’Inconnu pour trouver du nouveau!” Delfina și Hypolita: „semnul tăioșilor săi dinţi”; „revenanţi mișei” – caragialean; „Le flagelează vînturi ce nu din ceruri vin...” pentru „Flagellés par un vent qui ne vient pas du ciel.” Celei prea vesele: „peisagii/ obrajii”. Metamorfozele vampirului: „De-a face să se piardă în patu-mi conștiinţa...” pentru „De perdre au fond d’un lit l’antique conscience.” Făgăduiala pentru Les promesses d’un visage. Însoţitorul unei muze macabre pentru Ou le paranymphe d’une nymphe macabre; „irul ce te fardă”. Răscumpărarea: „juzii-ndurăreţi”, plastică soluţie pentru „le juge propice”. În legătură cu un băgăreţ: poate ar fi fost utilă trimiterea la Satira a IX a lui Horaţiu (Garruli cuiusdam importuna loquacitas). Epigraf la o carte blestemată: „Naivule cu suflet san... ”. Abisul: „Gropană ce conduce habar n-am încotro...”, tușă colocvială pentru „... un grand trou/ Tout plein de vague horreur, menant on ne sait où...”. Plînsul unui Icar: „Vrînd norii a-i îmbrăţișare...”.

Pipa păcii: „Ce le ardeau pe frunte, iabrașe, purpurii...”. Din sumarul volumului, cu siguranţă dintr-o eroare tehnică, lipsește La Lune offensée.

teme | 51

Împreună cu aceste observaţii, dar mult dincolo de ele, traducerea lui Octavian Soviany impune însă prin empatia cu originalul, prin plăcerea confruntării tehnice, în rezonanţă cu dandysmul și bravada lui Baudelaire („Ce livre/ .../ n’a pas été fait dans un autre but que de me divertir et d’exercer mon goût passionné de l’obstacle.”), prin tenacitatea cu care răspunde provocărilor atît de diverse din registrul stilistic baudelairian și, desigur, prin soluţiile aproape întotdeauna pertinente și de nenumărate ori de efect. Din corpus-ul acestei importante noi traduceri, probabil cea mai coerentă în recuperarea ca ansamblu a Florilor răului, se detașează, după gustul meu, cîteva notabile reușite: De profundis clamavi, Motanii, Spleen („Cînd cerul jos și rece ca un capac apasă...”), Obsesie, Ceasul, Amurgul, Vis parizian, Zorii, Vinul peticarilor, Vinul ucigașului, Vinul amanţilor, O martiră, Femeile damnate, O călătorie în Cythera, Sfîrșitul zilei, Visul unui curios, Lesbos, Lethe, Bijuteriile, Imn, Făgăduiala (Les promesses d’un visage), Monstrul (partea a doua), Tasso la închisoare, Vocea, Neprevăzutul, Unei malabareze, Prevenitorul, Departe, Reculegere, Capacul. Iată, din lipsă de spaţiu, doar o exemplificare: „În curte

la cazarmă se-aude goarna tare/ Și vîntul dimineţii tot suflă-n felinare.// Sunt orele la care adolescenţii bruni/ Cu faţa-ascunsă-n pernă, visează spurcăciuni,/ Cînd, ca un ochi de sînge ce-ncepe să se zbată/ În zi despică lampa o rană-mpurpurată,/ Iar suflete captive în trupuri pămîntii/ Imită lupta lămpii cu zorile de zi./ Precum un chip pe care vezi lacrimi că usucă/ Văzduhul frisonează de lucruri ce-s pe ducă./ De scris e frînt bărbatul, femeia de amor,/ Iar casele fumează din hornurile lor./ Femeile de stradă, cu pleopa-le lividă./ Încep, căscîndu-și gura, o zi de somn stupidă,/ Sărmanele, tîrîndu-și mamelele lor reci,/ Își suflă-acum în vreascuri și-n degetele seci./ Și-i ora cînd, sub cerul ce pare de leșie,/ Sporește suferinţa femeii-n lehuzie./ Ca un suspin ce iscă talaz de sînge roș/ Se-aude crud prin ceaţă un cîntec de cocoș./ În pîcla dimineţii se scaldă edificii,/ În timp ce muribunzii, ajunși pe la ospicii,/ În horcăieli și spasme își dau un ultim suflu/ Și se întorc acasă curvarii de la lucru.// Acuma Aurora, în rochia ei verde,/ Plutește peste-o Senă cu apele deșerte,/ Pe cînd, bătrîn, Parisul, precum un lucrător,/ Apucă niște scule și dă la muncă zor.” (Zorii)

Octavian Soviany și Casa de Editură Max Blecher au enormul merit că, într-un timp al confuziilor și kitschului uniformizant cu pretenţii etice („Le kitsch c’est l’esprit de Vertu devenant esthétique, c’est la tyrannie du Bien sur le Beau.” profeţea acum mai bine de un secol și jumătate chiar Baudelaire, introducîndu-ne în ipocrizia modernităţii), menţin în circulaţie un scriitor incomod, care, cum spunea Philippe Muray, „... ne fait pas partie des héros officiels français./ .../ Il demeure incommémorable, incélébrable et bien entendu incommensurable.”

Adică un salutar inamic public, un „incorect” care nu ne permite să ne iluzionăm cu atrofierea „părţii blestemate” din noi.

52 | teme

Șerban Foarţă Deunăzi demult Mare s-ar cădea să-ţi fie, Doamne, ţinerea de minte (nu ca a noastră, care-i scurtă și ţine cât ţinem aprinsă o galbenă turtă de ceară), ca să-ţi amintești ce va fi fost în Vinerea de dinaintea Paștilor, în satul Costești, Argeș (era-n 18 aprilie 1930, la denie), când ţi-a ars biserica-ntreagă, de n-a mai rămas ţipenie de prunc viu într-însa... Eu nu sunt Voltaire, care sparge-și și azi capul (mai alb, sub scufie, decât, sub bonetă, al bonei sau al valetului ce-i întrerupe, la dejun, somnul) pentru-a pricepe cum dracului Domnul, în marea-i mizericordie, a-ngăduit prăpădul Lisabonei?! Știu bine că cea mai spinoasă e teodiceea între ramurile teologale, și n-am să mă pierd în meandrele sale; precum, tot de aceea, am să-l urmez pe fratele Ludwig, carele afirmă că, dacă despre ceva nu se poate vorbi, e cazul să se tacă; astfel că-mi înghit limba și-amarele vorbe... Și totuși, în ciuda unei strângeri de inimă, gândindu-mă la cei 116 copii din Costești, tot am să strig: Doamne Dumnezeule, oriunde ești, aibi milă de îngeri!

2 noiembrie 2015

poezie | 53

Eva Ström

E

va Ström, născută în 1947 în Lidingö – Stockholm și stabilită în Kristianstad, a terminat facultatea de medicină și a profesat o vreme ca medic, după care s-a dedicat în totalitate activăţii de scriitor și de critic literar.

Din 2010 este membru al Academiei Știinţifice Regale Suedeze. A debutat în 1977 cu placheta de versuri Den brinnande zeppelinaren (Zepelinul în flăcări), dar consacrarea a cunoscut-o abia doi ani mai târziu, odată cu publicarea volumului Steinkind (Fătul calcificat). Primul său roman, Det mörka alfabetet (Alfabetul întunecat), a apărut în 1982.

De atunci a publicat douăsprezece volume, printre care Brandenburg sau Revbensstäderna (Orașele costale), pentru cel din urmă primind prestigiosul Premiu pentru Literatură al Consiliului Nordic. În martie 2013 publică Utskuren av ur ett störe träd (Cioplit dintr-un copac mai mare). De asemenea, Eva Ström este traducătoarea sonetelor lui Shakespeare în suedeză.

54 | poezie

Cred că totul e destul de bine Ploaie, plante verzi, estrogen.

Ceea ce nu înflorește poate nici nu se usucă, Cenușiu e pământul, cenușiu.

Dragostea poate semăna cu orice, poate semăna cu o mănușă sau cu un copil, sau cu nimic.

Poate semăna cu o privire dispărută în moarte de 20 de ani poate semăna cu petele de pe hainele mele.

Cred că totul e destul de bine.

Mănânc mâncare de plastic.

Am băut lapte de plastic dintr-o proteză de sân.

Mănânc pâine de hârtie cu consistenţa grăsimii.

Torturi se suprapun, deserturi, ca niște munţi falși cu o ameninţătoare dungă vișinie de dulceaţă.

Cum să te salvez de la înec?

Cum să te salvez de la înec?

Cum să scap de bărbatul care merge în spatele meu, cel care îmi zâmbește, și mă roagă să-l las să-mi arate tancul lui nou, îl iubește, îmi ia sânii în palme.

Poate doar pentru că sunt regină?

N-am știut niciodată ce e politeţea, toate ușile pe care el mi le deschide înseamnă că eu trebuie să intru prima în cameră. Îmi place câmpul deschis.

Acolo dușmanul se vede. Acum vin mii, toţi fără nume. Știu că undeva, odată, au fost descriși – e ridicol să cauţi în clipa asta într-o bibliotecă.

poezie | 55

Mă refugiez pe malul râului.

Lanul de stuf este cercetat cu atenţie – dar nu sunt găsită, aș putea să înot și să scap.

Atunci îmi amintesc cine sunt dușmanii.

Nu am voie să pun decât o singură întrebare.

– Cine e conducătorul?

Răspunsul e întotdeauna același.

– Nimeni. (din Zepelinul în flăcări, 1977)

Mâncarea s-a înnegrit în farfurie.

Astăzi te logodești.

El îţi mângâie sânii de silicon, cicatricile roșii, sexualitatea rănită.

Muzica sună ca un avort, dar o cânţi iar și iar, neghioaba femelă de canar, cea care nu poate ciripi, face în zadar ouăle sale nefecundate iubitor dar nu voluptuos voluptuos dar nu iubitor, și nu mai ai grijă să ascunzi vechile îndeletniciri terapeutice, suporturile de cratiţă, animalele moi și verzi adio acum, șoptești, mâncarea s-a terminat, desertul corodează limba, tânăra fată de pe perete, cea cu ochi negri și cu un miel în braţe, te privește, e Renașterea, rafinată, decentă, fără feţe vulgare și umflate de plâns e înmormântarea ta, fără flori galbene ca șofranul, fără muzică de asfalt negru, fără muzică de flaut ca zăpada udă, fără lacrimi de culoarea bulionului și tu mori.

56 | poezie

Întunecare Eram nepregătită, nepregătită pentru coridorul lung mărginit de chiparoși, cu lumini ici și acolo, de-o parte și de alta nepregătită să văd că ducea către giganticul teren cu pietre cu cuvântul Stimmung scris deasupra pinilor, și o svastică încrustată cu grijă în mozaic, dar întoarsă pe dos Și eu m-am întors înspre afară, către grădină, către noaptea romană călduţă încă, cu un avion solitar în zbor jos, peste cer De ce răsar atunci întrebări în inima-mi neliniștită?

De ce suntem aici? De ce suferim? Frumuseţea din palat sau mai degrabă dimensiunile totului m-au copleșit? Ce se întâmplă când o întâlnire e anulată, ce se întâmplă la o răscruce de drumuri unde nu ajunge nimeni niciodată?

Viaţa continuă ca înainte, ca atunci când un bărbat coboară din autobuz întunecat în privire, cu norul de forma ciupercii unui turn de apă în fundal? Tinerii artiști și-au închiriat atelierul și casele care se tot construiau sunt în sfârșit gata Am ajuns acasă, am mers prin noapte într-un oraș, fără hartă, către o staţie întâmplătoare de taxi, dar am ajuns acasă din Via Massimo, din Piazza Bologna eram o părticică din vacarmul străzii, din hohotele de râs, din tot ce, cu ușurinţă, clădește noaptea chiar înainte de somn chiar înainte ca norul și adevărul să coboare peste mine, făcându-mi zdrenţe visul până dimineaţă

poezie | 57

Lui Murphy sau prima zi a unei noi religii Pe vremea când adunam bani pentru un aparat de ventilaţie asistată, zilele erau ușoare lumina atârna în pădurea de mesteceni, dincolo de fereastră brazii creșteau fără să gâfâie eu beam aer și acest aer nu-și dorea nimic.

Din împărăţia chioșcurilor cu dulciuri pot acum să raportez cum sticlele de perfuzie luminează deasupra paturilor și le călăuzește locuitorii cum voci și pași se scurg cu repeziciune printre jumătăţile de creier și le scaldă ca niște valuri calde Nu mi-am dorit nimic, de aceea totul devenise atât de nemișcat, nu m-am ras în cap, nu era nimic de vindecat și mâncarea pe care am mâncat-o abia dacă m-a făcut să cresc, în alte păduri virgine din Ceylon sau Amazon, se executau exerciţii asemănătoare, dar de către oameni foarte liniștiţi pulsul încă bătea.

Ca un fluture desenat cu cretă neagră pe o piele sau într-o peșteră, sau ca un contur de animal care promite mai mult decât noroc la vânătoare eu prind încet formă și înţepenesc într-un semn, cel dintâi dintr-un alfabet cu totul nou

traducere din limba suedeză de Daniela Ionescu

58 | poezie

Florin Iaru Jos realitatea!

Printre poezii-furculiţe, poezii-pocnitori, poezia-cetăţii – poezia-supozitor alunecă mîngîietor de ușor! În loc să îmbrăţișezi, în loc să-ţi desfaci picioarele larg să intre carnea, cu toată plăcerea, să sudui, să fuţi, tu violezi cartea de bucate! Sta-ţi-ar în gîţi!

Limba ta-i un cui. Un mîner. Ba-i o toartă.

Nu mai contează ce spui, fă-o cu artă!

Creier de cerneală pe sugativa-mbîcsită.

Cine linge prospectul alunecos al erecţiei pe sine se scapă. ’Tu-i mama ei de hîrtie boţită! Ţipetele grase – graffiti mînjite de rapsozi populari. Ţipete rotunjite cu sprayul pe mur! Ţipete – pe înţelesul gras al poporului – îţi îndeasă manuscrisele grase, ca pe mînă, în cur.

Cînd luna se schimonosește la mine tăind din realitate omuleţi de carton presat, eu îmi șterg pressepapierul de sexul tău imprimat...

Poezia e o reţetă de slăbit. Arta e în slujba umanităţii.

Un vers e foarte folositor dacă se reproduce orbește!

Tot ce se poate scrie e deja vîndut, ambalat, ștampilat: limbă de hîrtie, sex creponat, buci de carton gofrat orgasm în celofan cu aromă de pește.

Iar viaţa se spală pe mîini de tot ce citește.

Jos realitatea / Căci s-a prostituat!

poezie | 59

În zor Fugeam de nebun încă de dimineaţă, fără tricou, fără teniși, fără recomandarea doctorului, singur cu kilogramele care-nspăimîntă madamele.

Alergam și lăsam cuvinte cu spumă la gură.

Cîini și pisici părăsindu-și stăpînul (pentru că stăpînul a înnebunit și-i mănîncă de foame). Șurubele ieșind fără scîrţ din piuliţe iubite – fuga, fuga – să nu se prindă cuvintele de ce porcării faceţi voi acolo și să scoată spumă pe gură. Șurubelule bont!

Piuliţo fără ghivent!

Care-i mai iute?

Care-i mai vesel?

Care-i mai tare? Încercam distanţa salvatoare dintre ţărm și mare măsuram intervalul dintre te și iubesc descriam o traiectorie perfectă fugeam de la locul faptei iar ele, cu spumă la gură rămîneau ţintuite neputincioase ridicole blegi.

Repede, repede, acum dai ocol poemului gol,

60 | poezie

gol pușcă urlînd în stradă la ore micuţe care deschid ochi de străduţe.

Frumoasa fără corp Spart de băutură și oboseală am alunecat spre dimineaţă în așternuturi jilave. Știţi și voi cum e în zori, după chef.

Lumina bate camera-n cuie de fier albastru și rece.

Un glass-papier pe care – dacă te freci puţin – te-ai șters, te-ai julit.

Ca inima care te-a bifat.

Visam că mă fac praf respirînd un suflet cenușiu. Și din jilăveala nesuferită a lucrurilor străine, parfumul unui corp mic, uitat m-a luat în braţe.

Era o îmbrăţișare foarte grăbită, foarte gălăgioasă, carnea mea a ţipat de groază și încîntare.

A fost o iluzie, o idee, o arătare, dar avea gură și sîni și avea păr la subsuori și-ntre picioare.

Aidoma vieţii mai vie mai adevărată ca adevărul.

Vorbea fiecărui simţ în parte, se supunea și se revolta deodată, adunată într-o materie împrăștiată.

Sfîrșitul urît al petrecerii se rostogolea pe scări, iar eu adormeam într-o lume fără urmări.

Pe urmă somnul, adică trezia, adică uitarea de-a binelea, bine.

Frumoasa fără corp s-a evaporat de la mine.

poezie | 61

Moale Lasă-te moale. Lapte sau miere. Lasă cuvintele moi. Miere.

Nu mai îmbăloșa cuvîntul, nu mai umezi ideea. Sau laptele.

Sau viteza luminii. Desfă încleștarea, dezleagă limbile, deșurubează laţul din tavan. Strecoară-te moale între A și B. Ai să vezi că acolo sînt kilometri de gîngăveală, de tăvăleală, de haleală. Bîlbîiţii și ofticoșii cred că lucrurile sînt bătute în cuie. Pe dracu! Cuie de lapte, piroane de miere. Proștiideștepţii înfig jaloane-n jeleuri. Stîlpi de lapte și becuri de miere. Muritorii și muritoarele înalţă flamura verde. Săbii de lapte și teci de miere. Păi nu e ăsta paradisul, paradisul în care verbele pupă în bot substantivele? Ăsta e!

Lapte și miere, îndesate pe gură, pe dos.

Lumea e moale.

Nimeni nu e legat. Nimeni nu-i liber. Totul e jurîmprejur.

Dimineaţa nu cheamă noaptea, viaţa nu vorbește cu moartea.

Numai cuvinte moi și dintre ele te ridici tu, gata de luptă. E o posomorală veche de cînd lumea, peste care au pus glazură de cuvinte. Vine unul, gustă și se îmbăţoșează ca tine, numai lapte și miere. La luptă! – zice. La luptă!

Ce luptă?

Stai dracului moale, la locul tău!

După-amiaza atomului Bazil pătrunde furtunos în cameră, duce mîna la piept și Jorj ridică toporul deasupra capului, se schimonosește fulgerător Marian se ascunde în baie, plînge ca o muiere, se descheie la pantaloni, o ia în mînă cu Adalgiza lasă telefonul pe masă, lîngă scrisoarea de adio – – Înainte, băieţii mei, pe ei!

Pe ei, peste ei, deasupra, oriunde, fără milă, spînzurat la amiază, un atom tembel.

Un atom rătăcit.

62 | poezie

Unul dintre aceia care se află în treabă exact cînd să înceapă povestea.

Un atom tîmpit, unul pe care, dacă l-ai vedea pe stradă, ai trece pe trotuarul celălalt.

Nu l-am chemat, nu l-am întrebat nimic.

Nici colegii lui nu dau doi bani – pe amiaza atomului.

Dar el nu și nu, holbîndu-ţi-se în chelie. Și lucrurile o iau razna.

Bazil nu mai moare dramatic, lăsînd moștenitorii cu lacrimi amare scăldînd bănișorii, ci, pur și simplu, va strănuta aiurit și va face o criză de furie: – Vă las un căcat!

Iar Jorj, sub talpa căruia victima viitoare era convinsă că moare violată și desfigurată, înfige toporu-n butuc.

– Na, că nu vreau, curvo! Să te ia dracu’ de zdreanţă!

Iar Marian n-are erecţie. Se supără, se căsătorește, face o ciurdă de copii și moare profund nemulţumit.

Ah, cum l-a spart destinul la buci.

Ah, dacă erecţia ar fi decurs conform planului, ar fi fost acum un artist împlinit.

Adalgiza? Adalgiza l-a rupt pe adio și a aruncat pe fereastră tubul cu somnifere.

A rămas tubul în grija destinului.

După jumătate de an, l-a găsit pe puștiul vecinei.

L-a gustat, i-a plăcut, a ajuns la spital.

Dar asta-i altă poveste. Ăsta e un alt final.

Băieţii mei au continuat atacul.

Au fost pe ei pînă la capăt. A fost o baie de sînge.

I-au tocat mărunt, mărunt, de-au răsunat văile, de s-a scris la gazetă.

A fost o victorie istorică.

Numai eu, cu căcatul ăsta de atom deasupra capului, rătăcesc în altă poveste neterminată.

poezie | 63

Săbiuţa Am văzut pe unul tăiat în două bucăţi perfecte de o fetișcană.

L-am văzut plîngîndu-și de milă, dînd geană pe geană cu o jumătate de gură udînd o jumătate de ureche.

Așa încep frumoasele povești de iubire, cînd omul este fiară sau fier.

Personajul retezat, crezîndu-se fără pereche, visase o femeie cu mîner dar se tăiase în ea.

Acum nu mai era nimic de făcut. Din atîta iubire omul nostru nu-și mai dorea decît liniște, bunăstare și sănătate.

Ce naiba să mai susuri muierilor cînd nu ești tocmai întreg? Și cine, mama dracului, să se uite la tine cînd nu poţi da măcar un pupic lăbărţat?

Ca să nu mai vorbesc de poziţia grea în faţa funcţionarilor de stat!

V-am descris, pe scurt, o tînguială de bărbat spintecat. O săbiuţă de fată l-a curăţat.

Toţi îl ocoleau cu grijă.

Toţi se fereau de ciumat.

Veţi spune că nimeni nu poate supravieţui unei vivisecţii perfecte.

Viaţa ne oferă, din păcate, exemple mult mai infecte.

64 | poezie

Graţiela Benga

Lumea

de după cădere

Svetlana Cârstean, Gravitaţie (Editura TREI, 2015)

S

vetlana Cârstean i-a obișnuit pe cititorii de poezie cu îndelunga așteptare. Sesizabilă încă de la debutul din volumul colectiv Tablou de familie (1995) și neîndoielnic resimţită în Floarea de menghină (2008), onoarea temeiniciei îi alimentează preocuparea de a rafina fiecare element constitutiv al materiei poetice. Despre Floarea de menghină s-a scris mult, iar cartea a obţinut, pe bună dreptate, cele mai prestigioase premii literare. Nu le mai înșirui, așa cum nu am de gând nici să mă opresc asupra atributelor seducătoare ale cărţii debutului. Floarea de menghină a fost reeditată în acest an la Editura Trei, aceeași editură care a publicat și noul volum al autoarei, Gravitaţie. Șapte ani au trecut între cele două cărţi ale Svetlanei Cârstean.

Iar ultimii doi dintre ei au fost dedicaţi iscodirii Gravitaţiei și controlării ei.

Dar și ieșirii din câmpul ei de atracţie.

Unui autentic câmp de forţă (poetică) dau naștere cele patru părţi ale cărţii. Firește că se pot decupa din întreg, că oferă privirii mai multe unghiuri, însă numai în ansamblul lor dau imaginea unei evoluţii – reliefate prin contraste și reluări, prin oglindiri stranii, prin fire subterane care impun ritmul unui mecanism (biologic, afectiv, poetic) complicat și subtil.

De unde se pornește? De la d.u.r.e.r.e.a. care însoţește încercarea de a-și înţelege noua identitate, articulată într-un timp în care ordinea cunoscută a lumii bate alt ritm. Prima parte a cărţii este, așadar, (ceea ce psihanaliștii numesc) un travaliu de doliu, numai că orientarea acestuia este schimbată astfel încât, în loc să facă absenţa mamei mai tolerabilă, testează limitele de a suporta (și capacitatea de a transfigura) durerea pierderii: „Mai chem încă durerea/ ca pe un sprijin// ca pe o dovadă sinceră de

cronică | 65

iubire/ ea va ţine loc de toate lucrurile care îmi plac/ locul liliacului/ al lalelei/ [...]/ și al amandinei/ și toate vor primi deodată un gust tare amar/ pentru ca ea să pară atât de dulce/ de bună/ pentru ca ea să fie cea mai potrivită prietenă/ pentru o fată ca mine.” (p. 8) Nu împotriva durerii pierderii celor dragi se ridică poeta (așa cum s-a spus într-o cronică), ci împotriva suferinţei aseptice, care nu-și găsește capacitatea de metamorfoză. Care nu-și poate direcţiona travaliul spre o ramă fermă sau chiar spre un exerciţiu abstract, capabil să ridice chinuitorul (dar limitatul) individual la înălţimea generalului. Transferul se produce lin și se întâmplă ca imaginarul și visul să se întreacă pentru a spori spaţiul (i)realităţii, ca în tablourile lui De Chirico – extinzând, totodată, concreteţea durerii: „Durerea mi-a făcut cu ochiul/ imediat după trezire./ Am privit-o,/ mi-am spus:/ e oare un bărbat aplecat deasupra patului meu/ sau o femeie stîngace/ care nu-ndrăznește să mă strige/ fiindcă mi-a uitat numele?/ Trezește-te, ţi-am pregătit cacao cu lapte, ziua-i aici, cum te cheamă?” (p. 10) Unul după altul, poemele Svetlanei Cârstean par să verifice elasticitatea cuvintelor. Mai multe refrene străbat întreaga Gravitaţie, iar fiecare dintre ele are, în funcţie de împrejurările care-l însoţesc, o altă notă particulară și altă greutate. Cuvintele sunt ca schijele desprinse la detonarea unui câmp de mine inteligente. Se produc reacţii în serie, prin care tenebrele durerii se unesc cu luminile lucidităţii. Prin care sursa revitalizării va fi găsită în resursele tainice ale suferinţei.

66 | cronică

Iar durerea păstrată „ca pe o broșă/ prinsă direct în carne” e acceptată și sublimată nu pentru că e dreaptă, ci pentru că e adevărată. Însă, la fel de importantă ca experienţa cunoașterii, se arată a fi recurgerea la memorie: „Cu tine e altceva./ [...]/ Nici o zi nu se poate compara cu aceea/ în care mîncam amîndouă porumbei./ Dacă aș vinde undeva toate zilele vieţii mele/ aceea ar costa cel mai mult./ [...] Pe mine viaţa m-a interesat întotdeauna mai mult decît moartea și/ pămîntul și cerul./ Nu ca pe tine./ [...] Cînd corpul tău nu mai mișcă, Mamă,/ aerul se oprește în loc/ și dacă e zi, zi va rămîne pentru totdeauna,/ și dacă noapte e,/ noapte va rămâne mereu,/ și Tata pe prispă/ va rămîne cu mîinile-n aer,/ de-a pururea desfăcînd/ porumbul/ bob cu bob./ [...]

Nu vrei mai bine să ne întoarcem în ziua cu porumbeii/ și să ne ascundem acolo/ fericite amîndouă pentru totdeauna?/ Cu mine e altceva/ cu mine poţi sta/ mult și bine./ Cu mine e invers./ Să nu te atingi de broșa mea/ doare rău dac-o scoţi.” (p. 12-14) Cu durerea ca re-sursă a vitalităţii, continuitatea procesului de distilare a suferinţei devine esenţială.

Altfel, s-ar produce surparea inevitabilă a lumii (interioare) pe care a creat-o.

Desigur, transformarea durerii într-o normă ar fi putut eșua în mecanică steril-repetitivă. Nu e cazul poemelor din Gravitaţie, alimentate mereu de la noi surse de gândire și internalizând în mai multe feluri suferinţa. Bunăoară, dincolo de actualizarea revoltei unui „copil nervos/ în mijlocul camerei de joacă”, a desface „bucăţi bucăţi” un joc de lego primit de la mama „gata făcut” nu este atât încercarea de a dezveli

invizibilul, cât de a găsi ceea ce este ce, în funcţie de dozajul expresiv, se evident – realitatea neglijată a unei fluidizează, cauţionează mișcarea și dă mame „din alt secol”. un sens nu numai deplasării în spaţiu, Analogiile, contradicţiile, nuanţările ci și existenţei. Un exemplu: „Unii au se îngemănează în reconstituirea și murit și nu mai sînt/ alţii nu au murit re-gândirea unui fapt definitiv. și nu mai sunt/ alţii dorm deja/ eu/ Răspunsul („izvorul durerii”) nu e ușor sînt o fată zdravănă care/ nu-ncetează de găsit, însă prinde contur o arheologie să sară/ gravitaţia-i cel mai simplu/ subiectivă a sfârșitului, conceput ca de demonstrat. oricât de sus/ ai sări/ apăsătoare aventură a lentorii, nu te întorci mereu de unde-ai plecat.” ca extincţie cvasi-instantanee: „eu (p. 33) Și un altul, din ultima parte a te-am zărit/ pe tine, Mamă, tatonînd/ cărţii: „Bine-ai venit, gravitaţie,/ în moartea/ așa cum încerci/ cu piciorul/ viaţa mea!// noi imnuri îţi voi scrie// apa/ la sfîrșitul verii/ să vezi cît/ de gravitaţie/ e/ când Tu m-așezi la loc/ cu caldă/ mai e” și „eu te-am auzit/ pe picioarele pe pământ/ ca în dimineaţa tine/ respirînd/ ca și cum/ gata acum albă/ de după operaţie.” (p. 105) s-a sfîrșit/ lăsîndu-te/ să cazi/ te-am Svetlana Cârstean îngăduie de jur auzit/ atingînd/ de probă/ pămîntul/ împrejurul cuvintelor prezente un cu spatele” (p. 18-19). Simţurile au cearcăn de absenţă, o mereu înteţită limitele lor de re-cunoaștere și nici pândă a nespusului. Oricât de clară imaginaţia nu constituie un este materia poetică, ea te pot ascunde lasă loc unei intuitivităţi instrument potrivit pentru a face cognoscibilă esenţa în orice dulap pline de note distincte. morţii. De aici, efectul Și oricât de umbroasă și din bucătărie tensionată este, nu devine dinamitard al unei pagini albe, încheiate cu percepţia de zece ori mai niciodată o ieremiadă. seacă (dar covârșitoare) a Are, în f luiditatea ei mic decît tine fenomenului: „bang bang / (anti)gravitaţională, un Svetlana Cârstean soi de liniște expozitivă, You hit the ground”.

Gravitaţia își urmează care tulbură fără să cursul. Fiecare imagine, fiecare silabă neliniștească: „Am descoperit/ izvorul din cartea Svetlanei Cârstean se durerii./ Soarele/ de trei după-amiaza./ cuvin citite în cheia ei: durere, De acolo curge neîncetat/ o lumină cădere, vitalitate regăsită în suferinţă, puternică/ din care tu lipsești, Mamă.” metamorfoză, afecţiune / iubire. Sau (p. 34) Sau o înșurubare interogativă atracţie, putere de a te distanţa și a te în starea de imponderabilitate: „te pot întoarce periodic în spaţiile relaţionale ascunde/ în orice dulap din bucătărie/ și identitare. Ori în locurile memoriei. de zece ori mai mic decît tine/ printre Iar clocotul magmatic al emoţiei e foi de dafin,/ zahăr vanilat și esenţă de cumpănit, contrapunctic, de cadrul rom,/ și te pot scoate de-acolo/ întreagă frisonant al conceptului – a cărui de cîte ori vreau/ cît mă poate ridica fixitate se arată amăgitoare, de vreme de la pămînt poezia/ te-ntreb/ pînă la

„

”

cronică | 67

tine/ mă poate ridica?/ cînd voi fi și eu/ ca peștele-n apă/ în aer?” (p. 30) Din economia limbajului încercănat, din tăietura exactă a versului se obţine, în mod neașteptat, senzaţia netă a amplorii emoţiei. A întinderii corpului poetic (locuit) și a vastităţii intervalului (nelocuit).

Dacă prima parte a cărţii e dedicată mamei, secvenţele intermediare trec de la tată (și prietenie) la fiu, pentru ca ultima să se oprească asupra individualităţii și a situării ei în lume – privind „soarele care vine din faţă”. Cu voci poetice care alternează fluid, cartea Svetlanei Cârstean nu definește doar apropierea și distanţarea, ci și vârstele din mica și marea istorie. În întregul ei, Gravitaţie surprinde etapele feminităţii (fetiţa, femeia, mama), dar „Cartea” tatălui include și o pătrunzătoare evocare a timpului (cosmic) nefast – când Kali Yuga se reflectă în revoluţii, în „falsele ţeluri” și în „sacoșele goale// puse la soare ca să marcheze rîndul de două zile/ și lămpile cu petrol aprinse pînă noaptea tîrziu” (p. 50). E un timp în care cuvintele fundamentale au coborât în zona sensibilului. A supravieţuirii.

Iar confesiunea și evocarea acestui timp nefast împletesc tensiunea spovedaniei cu acuitatea examenului de conștiinţă.

Multe versuri memorabile revin periodic și de-a lungul acestor secvenţe, de fiecare dată încadrate în altă lumină – condensată uneori până în preajma opacităţii.

Unde se ajunge? În Gravitaţie, lumea imponderabilităţii, cu mesajele și mesagerii ei, nu apare ca irevocabil opusă celei de-aici. Între cele două lumi limitele vădite se șterg și punţile

68 | cronică

se înmulţesc, așa încât noua priză la real impune conștientizarea dublei naturi, simultan vizibilă și invizibilă, comunicabilă și imposibil de comunicat.

Nici limbajul poetic nu e străin de această natură antinomică, de vreme ce, la rândul lui, limpezește și ascunde, dezvăluie și protejează, absorbind sensul în asocieri contradictorii și în glisarea nonșalantă între concret și abstract: „uită mîngîierile, îmi spune./ uită-le.// nu mai striga în urechea mea/ vorbele astea sînt arme/ pe care tu știi să le mînuiești./ auzul e ultimul dintre simţuri/ care dispare atunci când mori.// cine nu e primit în casă/ nu aparţine nimănui.// cine nu e strigat pe numele lui/ a fost uitat// cine nu e mîngîiat nu există” (p. 78).

Fragilitate și vitalitate, înfricoșare și (re)echilibrare, intuiţie și reflexivitate, cădere și elan al înălţării – stările, predispoziţiile, dinamica măsoară, în poemele Svetlanei Cârstean, o realitate desfășurată etajat pentru a o înfășura într-un veșmânt cu o croială (tehnică și stilistică) minuţios lucrată. Iar cartea, ghidată impecabil de un concept și urmărind atent un conţinut, mărturisește bucuria ingenuă de a vedea și reflecta legăturile inconfundabile pe care le creează coregrafia căutării. Și forţa de atracţie a Poeziei.

Bogdan-Alexandru Stănescu

Lupta lui Philip cu Lawrence | fragment |

D

eși a devenit loc comun să afirmi că Philip Larkin este cel mai îndrăgit poet britanic din a doua jumătate a secolului XX (îndrăgit de britanici, să ne fie clar – de multe ori acest public este mai obtuz și mai insular decât cel american), o lectură atentă a biografiei, operei și corespondenţei sale devoalează un paradox cel puţin straniu: lupta autorului nu s-a dus cu poezia (deși vorbim despre un poet care s-a consacrat prin trei plachete de versuri, publicate cam la zece ani diferenţă una de cealaltă: The Less Deceived, 1955, The Whitsun Weddings, 1964 și High Windows, 1974), ci cu proza. Larkin a dorit să fie prozator, iar asta nu dintr-un complex legat de propria neputinţă, ci dintr-o credinţă solidă în superioritatea romanului faţă de poezie. Deși poate părea ciudat, mai ales într-o ţară în care poetul și-a

arondat teritoriul genialităţii, Larkin a crezut mereu cu sinceritate că poezia e mult mai ușor de scris. Renunţarea sa la roman a avut aerul unei capitulări, el resemnându-se cu teritoriul mult mai abordabil al poeziei.

Deși un tip retras, cel supranumit „eremitul din Hull” a cultivat câteva prietenii de lungă durată, dintre care se distinge cea de lungă durată cu Kingsley Amis, scriitor ce l-a încurajat în permanenţă (începând din perioada Oxfordului), mai ales în legătură cu proiectele sale legate de proză (dintre care două au fost fructificate: romanele Jill, pe care l-a privit mereu cu o condescendenţă afectuoasă, și A Girl in Winter, pe care a ajuns imediat după apariţie să-l urască sincer și pătimaș.)

Deși numărul volumelor publicate în timpul vieţii poate induce ideea de sterilitate, (relativ) recenta apariţie a

eseu | 69

volumului de Complete Poems, îngrijit de Archie Burnett (Farrar, Straus and Giroux, 2012) dezvăluie un poet nemulţumit de ideea de „bun”, a unuia orientat exclusiv spre „genial”. Larkin a lăsat în manuscris poeme care ar face cinste oricărui poet: de altfel, în 1953, la vârsta de 30 de ani, Larkin scria, pe jumătate în glumă: „Aș vrea să mai scriu între 75 și 100 de poeme, toate cel puţin mai bune decât am scris până acum, pe teme precum Viaţa, Moartea, Timpul, Iubirea și Peisajul, scrise într-o asemenea manieră încât să facă abordarea lor de către alţi poeţi superfluă.”1 În mare parte, planul i-a reușit: a lăsat testamente legate de plictiseală, bătrâneţe, căsnicie, moarte, arici etc. Orice poet de limbă engleză care scrie după Larkin trebuie să se lupte cu celebrele sale versuri cunoscute de toată lumea – de altfel, citarea selectivă a început prin a-l amuza, pentru ca apoi să-l enerveze la culme. “They fuck you up, your mum and dad”, de exemplu, îl scotea din minţi. Mai mult, ceea ce izbește cititorul care încearcă să găsească două poeme de aceeași factură este faptul că nu există așa ceva: nu poţi căuta în opera sa un poem similar lui An Arundel Tomb, de pildă. Nu, odată ce scria poemul care să acopere perfect o temă dată, îl socotea definitiv, misiunea încheiată. Apoi trecea mai departe.

Ce-l face însă pe bibliotecarul Larkin să iasă în evidenţă în mijlocul atâtor poeţi britanici de excelentă calitate? E o întrebare la care s-au găsit zeci de răspunsuri, nici unul pe deplin satisfăcător. În ce privește critica, aceasta

70 | eseu

a încercat să-l înscrie (oarecum forţat) în grupul celor numiţi The Movement Poets: poeţi antiromantici ce debutează în anii ‘50, a căror poezie înghesuie cotidianul în forma poetică cea mai convenţională. Toate bune, numai că există un Larkin care folosește imagini romantice, la fel cum există un Larkin care subminează convenţionalul prin utilizarea unui vocabular „demotic”.

Drumul lui Larkin spre vernacular nu a fost nici scurt, nici lipsit de eforturi.

Debutul său (fie în antologiile de la Oxford ale poeţilor din timpul războiului – război unde Larkin nu a putut participa activ din cauza dioptriilor), fie în primele trei volume (The North Ship, 1945, In the Grip of Light, 1948, sau XX Poems, 1951) stă sub semnul lui Dylan Thomas, al lui W.B. Yeats și, mai presus de oricine, al lui D.H. Lawrence. Această ultimă influenţă l-a făcut să stăruie în chip tragic asupra prozei, despre care a ajuns să spună, târziu, că nu era altceva decât un poem extins.

Abia în preajma celui de-al doilea volum, In the Grip of Light, Larkin va scăpa de obsesia pentru Lawrence, dedicându-se alteia: Thomas Hardy, poetul. Scenariul ni-l înfăţișează în casa din Wellington, cu ferestre înalte, ce coborau până-n podea, și care aruncau asupra patului o lumină puternică de la primele ore ale zilei: „Mi se părea prea devreme ca să mă scol, așa că citeam și întâmplarea făcea să am o selecţie de poeme de-ale lui Hardy alcătuită chiar de el, așa că am început s-o citesc și am fost izbit de acele poeme. Am fost izbit

de melodicitatea lor și de sentimentul pe care-l degajau, de ideea că era acolo cineva care scria despre lucruri pe care începeam să le simt și eu.”2 Larkin descoperea, iar asta datorită luminii ce intra prin ferestrele înalte, caz tipic larkian, un poet total relevant pentru el, cel din Wellington, un poet profund legat de viaţa lui de atunci: „Începeam să înţeleg ce este viaţa, și exact asta am găsit la Hardy. (...) Nu este un scriitor transcendental, nu este un Yeats, nu este un Eliot; subiectele lui sunt oamenii, viaţa oamenilor, timpul și trecerea timpului, dragostea și veștejirea ei.”3 În lumina aceea dură a dimineţii, Larkin a descoperit ceva ce l-a făcut să înţeleagă că viaţa sa nu are nimic de-a face cu metafizica lui Dylan Thomas, sau cu crepusculul greu, încărcat al lui Yeats: l-a făcut să înţeleagă că se pusese în slujba unei concepţii asupra poeziei care se situa în afara propriei sale vieţi.

Pe măsură ce calitatea poeziei sale creștea, cantitatea scădea în mod dramatic. Începând cu 1946, adevărata muncă a constat în a raţionaliza drastic forma, instrumentele retorice și, mai presus de orice, numărul de cuvinte, astfel încât cel mai puternic impact să fie obţinut cu cea mai mare parcimonie lingvistică. Se poate spune, privind retrospectiv, că spre sfârșitul anilor 1940 Philip Larkin a început să lucreze, în mod conștient, la opera vieţii lui.

Cea definitivă. Aceștia sunt și anii în care are prima experienţă sexuală, cu Ruth Bowman, cea de care va fugi cu obstinaţie, simţind cumva că vrea să-l prindă în la(n)ţul căsniciei. De altfel,

această mișcare de du-te-vino faţă de femei (în mod ironic similară celei dintre personajele Curcubeului lawrentian) va caracteriza toate relaţiile sale cu sexul opus. În orice caz, poemul în care adoptă o voce feminină, cea unei tinere ţărănci din dimineaţa de după nuntă, rămâne unul antologic (și la fel de îmbibat cu materie lawrentiană): Ar putea fi oare suportată zvâcnirea-aceast-a trupului-nainte, impulsionat de vânt Bucuria pe care faptele-mi o nasc, asemenea unui fir Împovărat de mărgele? Îmi va mai fi dat mie somnul Acum, când dimineaţa eternă-mi doarme-alături?

(Vântul-Nuntă)4

Faptul că Larkin folosește vocea unei femei în acest poem nu e o noutate, mai ales pentru cei cărora le trimisese proiectele sale literare timpurii. Încă din timpul facultăţii, tânărul poet începuse să scrie povestiri sub pseudonimul de Brunette Coleman, testând ceea ce s-ar putea numi ficţiunea de pension, cu finalitate accentuat lesbiană. Recent împrietenit cu Bruce Montgomery și Kingsley Amis, încerca o proză umoristică în care pastișa scriitura feminină a timpului, injectându-i o sexualitate parodică. Tonul nu este unul depreciativ, dat fiind că o a treia influenţă exercitată asupra sa era cea a Dianei Gollancz (fiica celebrului editor de stânga), despre care afirmă într-o scrisoare că „este de fapt lesbiană, lucru care face din ea o artistă mult

eseu | 71

mai bună”. Ceea ce dispreţuiește de fapt Larkin este grupul feminin de la Oxford, iar încercarea sa, care respectă cu fidelitate canoanele genului, ar fi putut trece cu ușurinţă drept genuină, pasajele erotice fiind discrete, evidente însă pentru cercul în care citea, unde făcea deliciul serilor de lectură. Descrierile însă, lecturile personajelor, atitudinea lor faţă de viaţă și de cultură în general sunt încă tributare lui Lawrence și lui Thomas, the big picture fiind însă cea ireverenţioasă („buclele-i blonde cădeau rapsodic peste ce mai rămăsese din ceașca de ceai”...). Sursa de inspiraţie, dezvăluită de unul dintre personaje, este romanul scandalos al lui Théophile Gautier, Mademoiselle de Maupin, în care idealistul Albert caută femeia perfectă, pe care crede c-o identifică în persoana apetisantei Rosette. Insensibilă la onoarea ce i se face, aceasta fuge cu bisexuala Mademoiselle Maupin, membră a celui de-al treilea sex. Larkin/ Brunette adaptează decadentismul francez cu superbie, minimalizându-l estetic, astfel încât să se încadreze cerinţelor genului (o variantă autohtonă ar putea fi povestirile „reale” din revistele de după revoluţie: Povestea mea etc.). Când echivalentul lui Albert, Hilary, pipăie trupul ferm al lui Margaret, „simte cum aripile ca de fluture nocturn ale pasiunii îi ating trupul.”5 Omul acesta paradoxal a închis în sine atâtea contrarii și a posedat atâtea voci și chipuri încât publicarea corespondenţei și a biografiei tendenţioase (sau pur și simplu lipsite de înţelegere) a lui Andrew Motion a iscat un val de indignare

72 | eseu

publică faţă de „persoana” celui mai îndrăgit poet al neamului: cei care-l știau frivol și ghiduș (cum era Amis) au rămas consternaţi în faţa tipului liric și profund din scrisorile către Monica, cei care-l știau profund și metafizic au fost implacabil dezamăgiţi de misoginul, homofobul, „nazistul” Larkin. Ce e însă sigur e faptul că nu a existat un singur Larkin: multiplicitatea lui s-a dezvoltat atât sintagmatic, cât și paradigmatic. Și-a decantat influenţele literare, într-o căutare pasionantă a propriei voci, a fost etern îndrăgostit, dar a încercat mereu să impună între el și obiectul dorinţei o distanţă care să împiedice orice idee de intimitate pe termen lung (similară celei a lui Flaubert faţă de Louise Colet), a fost britanic până-n măduva oaselor, însă îndatorat faţă de și pasionat de literatura franceză. Toate aceste faţete au născut ceea ce Martin Amis numea „memorabilitatea fără frecare”6 a versurilor sale, din ce în ce mai evidentă pe măsură ce ne apropiem de perioada celor trei volume ale consacrării.

Note: 1 Într-o scrisoare către Patsy Strang din 12 iulie 1953, în Philip Larkin, Selected Letters, ed. Anthony Thwaithe, Londra: Faber&Faber, 1992.

2 Philip Larkin, Required Writing: Miscellaneous Pieces 1955-1982, Londra, Faber & Faber, 1983.

3 Idem.

4 Traducerea mea, B.A.S. 5 Philip Larkin, “Trouble at Willow Gables and Other Fictions”, în About Larkin 14 (Octombrie 2002), pp.

37-39, apud Booth, James (2014-08-28). Philip Larkin: Life, Art and Love. Bloomsbury Publishing.

Kindle Edition.

6 “Frictionless memorability”.

Susana Thénon

S

usana Thénon s-a născut în 1935, la Buenos Aires, Argentina, unde a trăit 56 de ani. Poetă, traducătoare și fotografă, aparţinând generaţiei ‘60 doar cronologic, nu și ca poetică, Susana Thénon se distanţează de alte voci feminine ale momentului (Alejandra Pizarnik, Juana Bignozzi) încă de la primele volume. Edad sin tregua (1958), Habitante de la nada (1959) și De lugares extraños (1967) reprezintă o primă etapă artistică, unde se resimt influenţe clasice și romantice, mai ales din zona poeţilor italieni și brazilieni, însă, odată cu instalarea bolii, în 1984, prin Distancias (1984) și Ova completa (1987) se produce o schimbare notabilă. Resimţind tot mai acut limitarea limbajului și trădând o adevărată obsesie pentru muzicalitate în poezie, Thénon scrie, până la sfârșitul vieţii, cu luciditatea și disperarea unei minţi neconcesive, mereu prezentă în vortex. În poezia ei, fragilitatea este camuflată în forţa discursului ironic și autoironic, mereu susţinut și tăios, în percutanţa imaginilor și etica percepută nu ca principiu estetic, ci ca necesitate. Atenţia cu care extrage poezia din realitatea imediată și felul în care își construiește textele, atât la nivel grafic, cât și compoziţional, amintesc de precizia și delicateţea cu care cei mai buni chirurgi extirpă tumorile, impunând-o ca pe una dintre cele mai importante voci feminine din literatura latino-americană.

Anastasia Gavrilovici

poezie | 73

Antologia Tu ești marea poetesă Susana Etcetera? îmi pare bine mă numesc Petrona Smith-Jones sunt profesoară-adjunctă la Universitatea din Poughkeepsie care e puţin mai la sud de Vancouver și sunt în Argentina cu o bursă din partea Comisiei Putifar ca să fac o antologie de scriitoare în curs de dezvoltare dezvoltate, dar și la menopauză deși se știe că orice-ar fi toate cele care au scris și vor scrie în Argentina aparţin deja generaţiei 60 inclusiv cele care sunt la grădiniţă și, mai inclusiv, cele de la căminul de bătrâni însă ce contează cel mai mult în poezia ta și ce e în jurul ei e ocupaţia – ăăă, cum îi spune? – excesul de simboluri și cuprinsuri tu ce părere ai despre simbol? îl folosesc toate femeile sau ţine tot de machism? pentru că știi că de fapt ceea ce mă interesează cu-adevărat nu e doar că scriu ci că sunt feministe și dacă se poate alcoolice și dacă se poate anorexice și dacă se poate violate și dacă se poate lesbiene și dacă se poate foarte foarte nefericite e o antologie democratică dar te rog nu-mi aduce nici sănătoase nici independente

74 | poezie

Nu este un poem Chipurile sunt aceleași, corpurile sunt aceleași, cuvintele miros a om bătrân, ideile a cadavru învechit.

Acesta nu este un poem: este un strigăt de furie, furie pentru ochii găunoși, pentru vorbele stângace pe care le spun și care îmi sunt spuse, pentru înclinarea capului în faţa șoarecilor, în faţa creierelor pline de urină, în faţa mortăciunilor încăpăţânate care blochează grădina aerului.

Acesta nu este un poem: este un șut universal, un pumn în stomacul cerului, o greaţă imensă roșie ca sângele înainte să devină apă.

Raţiunea vocii mele Pentru că sunt mulţi și suferă, pentru că auzim cele mai îndepărtate strigăte sau știm că există liniște undeva într-un colţ al orașului, sau pentru că dintr-o carte sare și ne vorbește copilul care a murit înecat.

Pentru că acum cu siguranţă un bărbat strigă după ajutor și o femeie se aruncă de la fereastra ei întunecată și patru copii răspund la întrebări într-o cameră imensă în timp ce unei păpuși îi lipsește un braţ și privește.

poezie | 75

NU Refuz să fiu stăpânită de cuvinte, de cuști, de geometrii abjecte.

Refuz să fiu catalogată, sfâșiată, înghiţită.

Doar eu știu cum să mă distrug, cum să-mi izbesc ţeasta de ţeasta cerului cum să-mi retez mâinile și să le simt noaptea crescându-mi înspre interior.

Refuz să primesc această moarte, această durere, aceste uneltiri de neclintit.

Doar eu știu durerea care îmi poartă numele și doar eu știu casa morţii mele.

Aici, acum Știu că într-un loc anume fericirea se împrăștie ca polenul și că în timpul ăsta oamenii se înalţă ca niște grădini definitive.

Dar eu trăiesc aici și acum unde totul este oribil și are dinţi și unghii bătrâne, pietrificate.

Aici, acum, unde aerul asfixiază și frica e nepedepsită.

76 | poezie

Unde „Doar misterul ne face să trăim.

Doar misterul.”

F. García Lorca.

După teoria gestaltului statisticile anuale observatorul de la pol panourile de control.

După soarele meteorologic esterul nitric al alcoolului tetrahidric forţa motrice exploatabilă robotul electronic.

După predicatul nominal glosematica lui Hjelmslev catalogul de manuscrise și documente patogeneza comei hepatice.

După categoriile dimensionale suma unghiurilor interioare ale unui vis viziunea asupra eului gradele iubirii cibernetice. cum să continui ce să fii unde să mori

traducere din limba spaniolă de Anastasia Gavrilovici

poezie | 77

Ruxandra Cesereanu Noua Californie-pe-Someș La fel ca râul umflat după ploaie, California-pe-Someș crește, se revarsă, inundă câmpia, colinele, așa încât ea nu se va sfârși niciodată. Am adunat aici amintiri, senzaţii, sertare, foi, avioane din ziar. Odiseu mi-a spus într-o zi că mai am mult de scris, o viaţă întreagă de om.

Җ Astăzi a fost ziua stăpânilor de câini și a fetelor cu colanţi, care urcau și coborau treptele spre Someș.

Aveau microfoane în urechi: ram-tam-tam-ram.

Pe mal, la gura coșurilor de gunoi stăteau vrăbiuţe.

Din râu ieșise clorofilă și bolovăniș.

Un om oarecare ar fi zis că-i vorba de un pubis.

Apoi (iată, îţi spun lucrul acesta la ureche, doar ţie, Invictus) a venit orbirea produsă de soare la apus, iar eu am știut că și orbirea aceea chimică e tot o Californie.

78 | poezie

Җ Autobuzul cu albine zbura pe lângă râu, vocea lui P. J. Harvey și a lui Nick Cave acoperite cu iederă creșteau din stuf până-n pridvorul mănăstirii.

V-aduceţi aminte de eremitul îmbrăcat doar în păr, Macarie se numea, și de vreo cinci fete cu un japonez lângă balustradă care l-au privit prin lunetă pe pustnic, știind că râul e o platformă extraterestră.

După mănăstirea Cozia, camioanele din Ţara Românească, turcești până la osie, prăfuiau stânjeneii de la marginea drumului.

Eram în agora sau mai exact în Bohemian Rhapsody.

Vedeam culoarea de muștar a rapiţei și-un omuleţ din cauciucuri

la răspântie.

Hey, you, comfortably numb.

Femeile de la tejghele spuneau că suntem o șatră ţigănească în gestaţie.

Pe geam treceau în viteză tufișurile de soc iubăreţ confundat cu salcâmul și săgeţile roșii ca să ne rătăcim în pădure, și tălpile noastre dănţuind în adidași, cocoţate pe spătarul scaunelor din autobuz.

Sărbătoarea acestei călătorii, Magazin Mixt Terasa, just a brick in the wall, Emiroglu Emintur și noi în marsupiul ori chilia unui autobuz cântător.

Un malaxor pentru ciment, parcă-l văd pe apostolul Pavel în Ţara Românească când liliacul a-nflorit peste pietrele kilometrice.

Fii eroul din Regatul Copiilor.

Totul era Market, dar noi găsisem coborâșul potrivit.

Culcușurile din lemn ale păsărilor erau suspendate în copacii pitici pentru fiecare inimă doritoare.

poezie | 79

Җ La întoarcere, mănăstirile dintre spectre adunau povești pentru copii și babe.

Părăsisem agora, pilonii erau din apă ca niște picioare de flamingo.

Râul se afundase în cutii cu pizza, PERICOL DE ÎNEC, trestie sălbatică peste pleoapele noastre.

Câte-un acoperiș kaki și palmieri din gresie pe maluri, sondele ca niște umerașe pe care nu atârnă hainele, ci alte materii.

Apeducte, moteluri, ciorogârle, insule cu schit și o pistă de aterizare pentru câte-un tren uitat de lume.

Mormoloci uscaţi și mormoloci umezi. Întoarcerea acasă e întotdeauna tristă și voioasă, cu pelerina mototolită de ploaie.

Җ Pe-aici a zburat odinioară automobilul portocaliu de când aveam treisprezece ani.

Tatăl meu căuta popasuri vizionare, mama pregătea sandviciuri și sucuri, vacile de pe șosea erau vesele doar fiindcă lumea înverzise din nou, zărindu-se de oriunde.

Autobuzul-vapor, lins de ștergătoare, cu două broscuţe roșii ca amulete, agăţate de retrovizor.

Un amurg din piele umană peste colinele de ceară, e la nave va, e la nave, e la, eee.

80 | poezie

Җ Dincolo de blocul Semilună se găsea Little California.

O vreme bariera fusese închisă peste ierburile vâlvoi, apoi picioarele de om tropăiseră spre terenurile de dincoace de ape.

Sălbăticia e o gnoză poetică.

Nisipul urcase pe malul celălalt unde costumele de baie strângeau în colivii corpurile albe.

Seara, în corturi uriașe de rafie, băștinașii cântau rock’n roll, iar când gogoșile cu pudră de zahăr erau scoase fierbinţi de la cuptor intonau imnuri country.

Mai târziu a ajuns și jazzul aici, cu pieptul lui de mulatru.

Locuitorul din insula Amami spunea atunci că poezia s-a preschimbat în America.

Dar gunoaiele unde să le așezăm într-o poezie?

Unde se află containerul lor de bărbat fatal?

Bicicleta mea era și o dubă pentru învelișurile produselor aruncate pe jos.

Ochii de iarbă zăreau rămășiţele consumeriste care voiau să intre în pământ.

Se zvonea că orice și oricine ar fi putut fi vierme.

Norocul nostru era că apele făcuseră să crească bălăriile și să astupe viziunea gunoieră.

Sfinţii hipioţi ar fi chicotit în această secvenţă a poemului californian pe Someș.

Pe cei doi poeţi americani care voiau să plutească pe râu i-am dat jos din taxi și le-am arătat doar începuturile noii Californii.

Din pricina ploii totul se bălăcea în ochii noștri.

Ne aflam de fapt într-o băltoacă a lui Dumnezeu.

I-am urcat înapoi în taxi, știind că cei doi poeţi vor fi personaje într-un poem caligrafiat chinezește.

Poezia e o formă de prietenie, iar noi, poeţii, eram niște stickuri înfipte în Someș ca într-un computer.

poezie | 81

Җ Ruine și rapiţă, ruine și rapiţă, acolo unde nu curge California sunt doar ruine și rapiţă.

Fata carteziană se miră de tot ce vede și e viu, chiar și de oamenii bătrâni fără dinţi și cu gura topită, omul japonez se bucură de tot ce e verde deasupra și dedesubt, el vede în oi niște ecuaţii emoţionale uitate.

Virușii internetului nu au ajuns pe aici.

Alături de ei, în călătorii extatice, caut mereu California, chiar dacă acum ea s-a făcut o nouă Californie, pe Someș, Sena, Tamisa, Dunăre ori pe Mississippi, adică oriunde.

Avem și un arbore cosmic pentru expediţiile noastre secrete: e vișinul dulce-acrișor, cu fructele lui pe sfert mâncate de carii.

82 | poezie

Petar Matović

P

etar Matović s-a născut în 1978 la Užice și a terminat studiile de literatură sârbă la Belgrad. Scrie poezie și eseuri. A publicat trei cărţi de poezie: Kamerni komadi (Bucăţi camerale, 1996), Koferi Džima Džarmuša (Valizele lui Jim Jarmusch, 2009) și Odakle dolaze dabrovi (De unde vin castorii, 2013). Valizele lui Jim Jarmusch a fost tradusă în Polonia (Walizki Jima Jarmusha, Maximum, Kraków, 2011) și Catalunia (Les maletes de Jim Jarmusch, La Cantarida, Palma de Mallorca, 2013). A fost inclus în mai multe antologii, iar poeziile îi sunt traduse în polonă, catalană, germană, franceză, engleză și slovenă. A primit premiul Treći Trg pentru poezie. Volumul De unde vin castorii a fost conceput la Cracovia, în timpul unui program bursier al Ministerului Culturii din Polonia Gaude Polonia 2013.

poezie | 83

Coridor Drumurile se întind ca zaţul din cana întoarsă de cafea, în viziuni haotice. Automobilele într-o oră de vârf: brusc înmulţirea teniilor pe drumuri: sunt inelul parazitului enorm, cu încântare respir emanaţiile petrolifere: liniștea de după serviciu, cea în care aș putea să adorm cu somnul omului drept: agnus dei.

Razele lucesc pe capota metalică, se lovesc de apărătoarele fulgerătoare. Torsouri din spatele parbrizelor, neobositele portrete din birouri, de la ghișee/ amintire: fără discuţie, de rutină: încheietura, ștampila/ – oglinda retrovizoare! Aici i-am remarcat: istoria care te depășește pe autostradă, fără semnalizare.

Ce imagine idilică, fumegă asfaltul, combinezoanele fluorescente ale drumarilor, drumul tremură de mașini în ceaţa și fumul sfârșitului de vară. E uluitor acest coridor/ kilometrajul fatidic avertizează despre lumile în care treci acum deja cu experienţa acrobatului pe sârmă.

De la graniţă Pentru că poţi scrie doar la graniţă catastrofe. Când lumina de alarmă pleacă cu zgomot prin semitrezie. De la care se umflă vasele sanguine până pocnesc. Ca și când farurile înnebunite distrug marginile orizontului. Într-o durere paralizantă a ganglionilor. Ca la anchetă. În timp ce mocnesc în întuneric limbile ceasului de mână de dedesubtul mânecii suflecate. Unde sângele stropește pereţii într-o lumină întreruptă. /De pe fundul retinei înflorește roșu.

Peste albul ochiului. Niciodată de flori./ Iar astea sunt doar rezistenţe. Salutului vecin al profitorului repatriat. Triumfului lacului roșu al ghișeului. Jugului creditelor. Durerii și gingășiei parcării părăsite în recesiune. Tăcerii care a făcut carieră. Tremurului orizontului în craniu când codiţa atinge asfaltul, în gălăgia

84 | poezie

circulaţiei. Soarelui care se retrage în asfinţit de pe vârfurile defileurilor zgârie-norilor și amintește de copilărie. Și trebuia să fie apusul.

Starea în care să nu scrii.

Virusul: Serbia Aici nimic nu face valuri. Apare așa rafala de vânt și totul rămâne liniștit. Poţi să plantezi petunii, dar aici nu se vor face valuri sub zumzetul frenetic al albinelor în vară. Frunza de tei nu se clintește în aer. Rămâne ca o fotografie, un chip fără viaţă.

Cazul: tăcerea se răspândește precum cancerul, găsește tu în asta frumuseţe. Și ăsta nu e un coșmar: e peste tot.

Groapa de gunoi a Europei I live on the Balkans, le spun turiștilor din Uniunea Europeană, I write poetry, le explic cu ce mă ocup; dau din cap și aprobă pensionarii fabricii Volkswagen din Wolfsburg: nu încape îndoială – poezia Balcanilor e o destinaţie exotică a turiștilor vest-europeni.

Vântul îi ridică fusta unei nemţoaice bronzate, damă în etate cu mărgele etno, ascult voci dure care rostesc denumirile ţărilor ale căror limbi nu mai am voie să le înţeleg: Montenegro, Kroatien, Bosnien und Herzegowina, Serbien.

Dar se simte refacerea monarhiei: în înflorirea liliacului orașelor sârbești feudalismul ajunge neiertător în primăvara asta.

Mă consolează ideea că merge negoţul, așa cum merge piratarea discurilor, a produselor cosmetice... În centrul acestui oraș mic din sudul ţării se străduiesc să mă convingă că estul e peste graniţă iar secretul e în amestecul silabelor chineze, ţigănești și sârbești.

poezie | 85

Soarele a apus brusc în lava vestului peste buza mea, o mușc pentru că mă mănâncă, adun marfa, plec din târg fără să privesc în urmă... În spatele meu, troznesc, susură, vorbesc străinii și băștinașii.

Oare o fi și altă rezolvare în afara iubirii pentru Balcani, groapa de gunoi oficială a Europei.

Acarul

lui J. Mencl

Îmi petrec zilele ascultându-l pe Glass și gâștele sălbatice de pe lacul din apropriere. În tremuratul podelelor recunosc vagoanele de marfă de pe peroanele părăginite. Uneori zboară penele prin coteţele uitate, precum zăpada babei Marte. Dar acea imagine abia își caută sensul. Mușcatele dislocate din memoria balcoanelor orașului și a altor halte clipesc pe pervazul acestui geam. Praha!, Praha!, aud atenţionările și călătorii ca atunci când îţi este dor.

Părintele Elizar m-a hrănit după ce am ieșit din spital: Dacă vrei să ai, renunţă la posesie. Această liniște nu ajută la reculegere.

Am o șapcă roșie, dar niciodată stratuși: se nivelează și dispar în oglinda retrovizoare a locomotivei. Uneori vine revizorul în vis sau la birou și îmi dă cu severitate cartea lui Ghilgameș: Care e datoria ta? Cum te numești? Ţine minte, poezia e o treabă bărbătească! – Mă numesc Hrma, Miloš Hrma. Cum se acceptă o susţinere? Sunt acarul stagiar. traducere din limba sârbă de Liubinca Perinaţ Stancov

86 | poezie

Marius Conkan

Ezra Pound între poetica recitirii

și a cea a traducerii

Ezra Pound, Opere I. Poezii (1908-1920), traduceri de Mircea Ivănescu și Radu Vancu (Editura Humanitas, 2014) După un secol de la nașterea modernismului literar, iată că poeţii și cititorii de poezie au posibilitatea (în sfârșit împlinită) de a testa potenţialul limbii române la contactul cu opera inovatoare a lui Ezra Pound (1885-1972). Firește, mulţi dintre noi am citit deja poemele majore ale acestuia fie în original (pe internet sau în ediţii comandate din străinătate), fie în cele câteva traduceri iscusite care au fost disponibile până la apariţia volumului Ezra Pound.

Opere I. Poezii (1908-1920), publicat în 2014 la editura Humanitas. Profesionalismul cu care a fost gândit și alcătuit acest prim volum al seriei Ezra Pound se datorează unor autori de primă linie în literatura română recentă: Horia-Roman Patapievici și Radu Vancu. Aceștia au reușit, prin eforturi considerabile, să construiască la modul arhitectural un volum care îndeplinește, chiar și în cele mai mici detalii, criteriile excelenţei.

Dar înainte de a vedea cum arată poezia de început a lui Ezra Pound, scrisă chiar în zorii modernismului, se cuvin câteva precizări legate de contextul literar românesc în care a fost publicată această carte remarcabilă, care este doar piatra de temelie a unei viitoare Opere Complete. Au fost anunţate deja încă trei volume de eseuri și poezii, iar ultimele două vor conţine mult așteptata serie integrală a Cantos-urilor, unde Radu Vancu va trebui să-și dovedească, fără îndoială, virtuozitatea de traducător, altfel întreaga splendoare a Cantosurilor ar putea fi năruită sub greutatea unei limbi române insuficient articulate stilistic.

Î

ntâi de toate, nu-mi explic lentoarea cu care sunt publicate asemenea cărţi fundamentale pentru evoluţia României postcomuniste și, mai ales, pentru maturizarea culturală a tinerilor scriitori (și nu numai). Poezia lui Pound

a influenţat, în mai mică sau mai mare măsură, modul de a scrie al unor autori români din generaţii diferite (anul acesta, de pildă, Radu Vancu însuși a publicat la Casa de Editură Max Blecher un foarte bun volum cu vagi rădăcini

teme | 87

poundiene, intitulat 4 A. M. Cantosuri domestice), dar, chiar și așa, a fost necesar să treacă „doar” 25 de ani de la revoluţie ca opera de început a lui Pound să apară într-o ediţie bio-bibliografică exemplar structurată, care satisface exigenţele oricărui cititor avizat.

Nu-mi propun aici să fac o critică a sistemului editorial care, odată cu publicarea la Polirom, în 2015, a volumului Paul Celan. Opera poetică (I), în traducerea lui George State, dă semne că începe să funcţioneze în parametrii unei normalităţi europene, dar nici nu putem trece cu vederea faptul că asemenea iniţiative demne de toţi laurii sunt doar o picătură în oceanul de poezie universală care încă nu a fost tradusă în limba română.

Iar exemplele pot continua. Cât mai trebuie să așteptăm o ediţie cu opera completă a Sylviei Plath sau a lui Anne Sexton, două poete esenţiale pentru literatura din cea de-a doua jumătate a secolului XX? De pildă, câteva poeme scrise de Anne Sexton au fost traduse și publicate abia în ultimii ani, în reviste precum „Poesis internaţional”, „Zona nouă” sau „Steaua”, deși autoarea americană constituie, fără îndoială, un reper pentru mulţi dintre poeţii și poetele de astăzi.

Pe de altă parte, chiar și atunci când văd lumina tiparului, în ani sporadici de graţie, traduceri de o asemenea importanţă culturală (deopotrivă pentru cititorii și scriitorii români), criticii literari uită, intenţionat sau nu, să le consemneze sau, pur și simplu, sunt luate adesea la bani mărunţi, fără

88 | teme

o minimă apreciere faţă de munca asiduă a editorilor și traducătorilor.

De exemplu, foarte puţine articole au fost scrise până acum despre ediţia Ezra Pound, dintre care le amintesc pe cele semnate de Cezar Gheorghe în „Observator cultural” (autor care deplânge, la rândul său, „amnezia” specifică mediului literar, atunci când sunt publicate asemenea ediţii fără de care bibliotecile noastre ar fi mai sărace), de Teodor Baconschi în revista „22” sau de Rodica Grigore în revista „Cultura”. Nici măcar un traducător din limba engleză nu s-a încumetat (din câte cunosc) să scrie câteva rânduri despre modul în care Radu Vancu și Mircea Ivănescu au izbutit să transpună în limba română vocile, ritmul și stilistica hipersofisticată pe care Pound le orchestrează briliant în poezia sa. Firesc ar fi fost ca tocmai acești traducători să-și fi exprimat opinia cu privire la calitatea „versiunii Pound” pe care Radu Vancu ne-o livrează, deoarece oricât de cunoscători într-ale poeziei am fi noi, ceilalţi, nu putem observa decât amatoristic fineţea sau cusurul unor transpuneri lingvistice. La fel s-a întâmplat cu ediţia integrală a Florilor răului de Baudelaire, în traducerea lui Octavian Soviany (Casa de Editură Max Blecher, 2014), care a fost întâmpinată cu o tăcere inexplicabilă, chiar și de criticii care predau în universităţi simbolismul francez. Într-un astfel de mediu amnezic și lipsit de deschidere ideatică faţă de scriitorii universali cu impact în literatura română recentă (ediţiile T.S.

Eliot, Allen Ginsberg și Fernando Pessoa au avut parte de același tratament), și-a făcut apariţia primul volum al seriei Ezra Pound. Trebuie precizat, din capul locului, faptul că avem de-a face cu o ediţie exhaustivă, care evită cu orice preţ rigiditatea, monotonia sau imprecizia argumentelor, cu care ne-au obișnuit numeroase studii academice.

Din contră, ceea ce traversează fiecare pagină a acestei ediţii este efectul unui demers filo-poundian, al iubirii și pasiunii raţionalizate faţă de filosofia

și poezia lui Pound. Doar astfel putem înţelege felul în care cele patru părţi ale volumului, începând cu Introducere în viaţa lui Ezra Pound și sfârșind cu minuţioasele Comentarii la poemele traduse, comunică aproape simfonic și sunt construite ca un sistem de oglinzi care își reflectă unele altora conţinutul (de la cel biografic și teoretic la cel poetic și viceversa), fără ca ansamblul să fie vreodată fisurat de incongruenţe, ipoteze nedemonstrate în planul poeziei sau de suprainterpretări.

P

artea cea mai consistentă teoretic este Introducerea în modernismul lui Ezra Pound: modernismul ca renaștere, în care Horia-Roman Patapievici identifică și definește filosofia lui Pound ca sursă și simptom al modernismului literar, ca forţă în jurul căreia își desfășoară „mișcarea de revoluţie” poezia modernă. Iată punctul de pornire al acestui studiu introductiv care reconstituie detectivistic genealogia modernismului (nu doar al celui poundian), fără să-i altereze adevărata natură cu speculaţii nesusţinute bibliografic (iar bibliografia consultată de Patapievici este, fără îndoială, cea mai reprezentativă în domeniu): „De regulă, modernismul lui Pound este explicat prin textele sale de luptător modernist. Eu voi încerca să-l explic prin filosofia lui, pe care îmi propun să o reconstruiesc din textele și contextele disponibile, oferind astfel o teorie a modernismului. Am convingerea că filosofia lui Pound explică mai bine textele sale programatice decât textele sale programatice propria poezie; căci poezia sa respiră și trăiește în interiorul acestei filosofii” (p. 146). incolo de stilul uneori emfatic al acestei Introduceri, care, probabil, își trage sevele din atitudinea filo-poundiană despre care vorbeam, Patapievici ne oferă un studiu erudit despre modernismul lui Pound, definit ca o nouă Renaștere (așa cum și romantismul a reprezentat, într-o logică similară, o Renaștere a Renașterii), în care încearcă să deconstruiască ideile clișeice sau eronate, care s-au încetăţenit ca modele de interpretare a modernismului literar. N-am să reiau sau să rezum argumentele Introducerii, întrucât ele sunt de găsit în volum, dezvoltate cu acribie savantă de către Patapievici, dar am, în schimb, trei sugestii legate de o posibilă continuare a acestui studiu introductiv. rima sugestie vizează chiar metoda adoptată de cercetător și specificată, clar și distinct, în citatul anterior: explicarea modernismului lui Pound prin lentila filosofiei acestuia. Or, cred că ar fi ilustrativ pentru orice cititor un studiu-addendă în care Patapievici să definească modernismul poundian pornind mai ales de la

D

P

teme | 89

poemele traduse de Mircea Ivănescu și, în special, de Radu Vancu, chiar dacă unele comentarii de la sfârșitul volumului (nu foarte multe, ce-i drept) pun în lumină inovaţia stilistică produsă de Pound. Doar așa cititorul poate observa cu lux de amănunte modul în care imagismul și vorticismul, de pildă, depășesc nivelul teoretic și sunt, pur și simplu, puse în practică. doua sugestie pornește atât de la filosofia lui Pound, cât și de la poemele acestuia și o formulez, mai ales, ca o curiozitate personală. Chiar dacă în Introducerea în viaţa lui Ezra Pound este clarificată, în tușe groase, problema delicată privind adeziunea fascistă a lui Pound, ar fi binevenită, de asemenea, o abordare mai limpede, mai tranșantă și mai detaliată a ceea ce a însemnat, de fapt, „fascismul” pe care poetul și l-a asumat, deoarece nu putem nicidecum secţiona în totalitate legătura dintre filosofia/poezia lui Pound și biografia acestuia. De aceea, întrebarea concisă pe care o ridică un demers teoretic de o asemenea amploare (precum cel realizat de Patapievici) este următoarea: filosofia și poezia lui Pound, din primele volume și, mai ales, din Cantos-urile de început, conţin germenii ideilor sale fasciste, manifestate ulterior? Nu doar pentru satisfacţia personală, un răspuns lămuritor în acest sens, poate chiar într-un studiu separat, ar putea lărgi orizontul de înţelegere a operei lui Pound, întrucât mi se pare tot mai evident faptul că viziunile estetice ale unui scriitor sunt inseparabile de viziunile lui politice. treia sugestie este mai generală și se referă, în ansamblu, la modul de alcătuire a unei ediţii critice, așa încât aceasta să reverbereze pe mai multe planuri ale receptării. Pe lângă o introducere concludentă și fortificată bibliografic la opera scriitorului în cauză, ar putea fi măsurat și impactul pe care o asemenea operă îl are asupra literaturii recente (și nu numai), dincolo de contextul cultural în care a apărut și pe care l-a modificat genetic. Altfel spus, în paralel cu efortul de a descifra puzzle-ul poeticii unui scriitor de anvergură internaţională (dinspre trecut spre prezentul operei, cum impecabil izbutește să o facă Patapievici), provocator este, de asemenea, și demersul invers, de a investiga această poetică pornind de la influenţele culturale pe care le-a produs, nu doar în perioada în care opera a fost scrisă. Un asemenea demers sfârșește inevitabil cu racordarea, incitantă teoretic, a unor poetici deja clasicizate la literatura contemporană. Cum este procesată, din acest punct de vedere, moștenirea Pound de către autorii de limbă engleză și, în cazul de faţă, de către poeţii români care au citit și au avut acces la poezia acestuia? Ce mai este valabil estetic, tehnic și compoziţional din opera lui Pound, așa încât „acel ceva” să poată fi prelucrat, la modul inovator, în poezia de astăzi?

E timpul acum să ne aplecăm și asupra poemelor traduse de Mircea Ivănescu și Radu Vancu (poeme în care se resimte că potenţialul limbii române este stors de întreaga sa energie), fiindcă doar în literatura lui Pound, iar nu neapărat în filosofia acestuia sau în teoriile care îi rescriu filosofia, putem găsi resursele interioare (mină de aur, cum altfel), în stare să producă mișcări tectonice în poezia actuală.

A

A

90 | teme

Deși ciclul Cantos, cea din urmă epopee majoră a literaturii universale (pe care o vom putea citi în limba română doar în ultimele două volume ale acestei ediţii), constituie un model poetic care a prins rădăcini și în literatura română contemporană, poemele premergătoare acestui ciclu pregătesc deja terenul unei explozii vizionare de tip homeric sau dantesc.

Mă refer aici în special la volumele Canzoni (1911), Ripostes (1912), Lustra (1916; 1917), Kitai (1915) și la amplele poeme Hugh Selwyn Mauberley (viaţa și contactele) și Omagiu lui Sextus Properţiu (1917). Comentariile critice care însoţesc fiecare poem în parte sunt deja premisele unei interpretări viabile a poeziei lui Pound, așa încât voi puncta aici doar elementele pe care le consider definitorii pentru stilul complex al acestei poezii, inclusiv în versiunea lui românească.

Poezia lui Pound este, cum putem deduce din volumele traduse până acum, poezia celui de-al treilea spaţiu sau chiar cel de-a treilea spaţiu pe care poetul și-l construiește ca soluţie alternativă. Nu poate fi ignorată defel condiţia și identitatea de autoexilat a autorului care nu și-a găsit locul în nicio limbă și în niciun teritoriu, decât în propria limbă poetică. Iar această condiţie de autoexilat este, de fapt, una insulară, pe care textele lui Pound o reflectă și o interiorizează stilistic.

Argumentul poate fi formulat în felul următor, pornind de la conceptul de thirdspace al lui E. W. Soja, care a nuanţat principiile heterotopice definite de

Foucault. Dacă înţelegem prin spaţiul primar (real) fondul anglo-saxon al poeziei lui Pound, iar prin spaţiul secundar (imaginat) fondul provensal, grecesc și chinez al aceleiași poezii, atunci de bună seamă poezia lui Pound alcătuiește cel de-al treilea spaţiu, în care spaţiul primar (real) și cel secundar (imaginat) se întrepătrund, generând o revoluţie stilistică. În sprijinul ideii că poezia lui Pound este al treilea spaţiu ca loc al intersecţiilor culturale și lingvistice, în interiorul căruia autorul își consumă autoexilul și creează un limbaj poetic inexistent până la el, pot fi evocate câteva observaţii lămuritoare din Introducere în viaţa lui Ezra Pound și din Comentarii: „Pound aude și greaca lui Homer, și latina lui Vergiliu, și latina lui Andreas Divus traducând greaca lui Homer, și anglo-saxona care aduce o tradiţie epică non-clasică (dar care intră, în posteritate, în aceeași tradiţie epică), și ideogramele chineze, care aduc un mod de a reda realitatea care nu o simbolizează arbitrar și abstract, ci realist și concret.” (p. 115); „pentru imaginaţia lui Pound, utopia culturală a Chinei începe să funcţioneze împreună cu mitul Greciei, ca utopie culturală majoră a Europei de până la el” (p. 573).

Cel de-al treilea spaţiu pe care poezia lui Pound îl conţine este un spaţiu-palimpsest, în care limbajele culturale sunt auzite, șterse și rescrise permanent, în care spaţiile reale și cele imaginate (utopic sau nu) se amestecă și alcătuiesc spaţiul ontologic (vizionar) al poetului, iar toate acestea conduc la

teme | 91

limba insulară care este numai și numai a lui Pound.

Cum „aude” însă și cum transpune limba română limba inimitabilă a lui Pound? Traducerile lui Mircea Ivănescu și ale lui Radu Vancu izbutesc să surprindă, în primul rând, amplitudinea și cadenţa poemelor care atinge uneori registre incantatorii.

Sonoritatea poundiană este reconstituită într-o limbă română defel seacă sau inadecvată, chiar dacă pe alocuri structurile arhaice, pe care poetul încerca să le resusciteze lingvistic, în limba română își pierd caracterul novator, probabil din cauză că ele sunt de fapt intraductibile. Fie că vorbim despre ironia stilului epigramatic, despre fineţea poemelor care rescriu ideograme chineze, despre retorica

subversivă la adresa establishment-ului literar din epoca (post)victoriană sau despre atmosfera mitologizată a poemelor ample – toate acestea primesc un contur care, deși este imposibil să atingă pregnanţa originalului, nu se îndepărtează totuși de esenţa poeziei lui Pound. Dacă ar fi să sintetizez, în câteva cuvinte, motivul pentru care poetica poundiană atât de complexă poate constitui oricând un model pentru scriitorii de astăzi, acesta ar porni inevitabil de la palimpsestul stilistic pe care o asemenea poetică îl reprezintă. Pound a scris o poezie stratificată, care operează cu numeroase niveluri semantice (culturale, afective) și muzicale, în așa fel încât tehnica și imaginarul acestei poezii ating o rezonanţă simfonică.

Am speranţa ca atunci când vor fi traduse și publicate Cantos-urile lui Pound să asistăm nu doar la un eveniment literar fără precedent, ci și la reacţii critice pe măsura lui. Până una-alta, citind poemele din Kitai, traduse remarcabil de Radu Vancu, mi-am zis că și aceasta este, de fapt, poezia pe care am căutat-o dintotdeauna.

92 | teme

Olga Ștefan prude locul meu pe pământ: rădăcina de mătrăgună, rădăcina de orris, lemnul de tec. toate scâncind; locul meu nicăieri pe terenul de zgură. cu mirosul lui acru de copil născut pe câmp, în cârpe murdare, poemul nu mă consolează. nectarul lui – a whore’s cunny. îl va scrie la fel și o alta. orașul își trimite mătăsurile încă viermi în capsule congelate, ecouri tv în apartamentul moartei: am intrat într-un an de frică, spune mulatra. într-un regim al terorii. mi-am înfășat inima prunc în filigranul aripilor de ţânţar strivite, veninul și mierea nu-mi sunt de folos.

poezie | 93

doar geometria fagurelui stricat când îţi strepezește dinţii, și ce rămâne din floarea sleită în mai – ceara capcană pe hrisoave din piele cum sub straie de cenușă, pe corpurile mistuite crește la loc puful de piersică

bluedorian dacă lucrurile merg prost prima noapte în care am făcut dragoste în casa proaspăt văruită, între lavandă și ierburi de leac și plase cu sunătoare va fi înghiţită de ceţurile verzui ale resentimentelor. vom vorbi despre ea cu un fel de scârbă cu groază privești și fructul foarte stricat când spargi coaja ţepoasă a unei castane. și orice suspiciune de hpv va plana în primul rând asupra îmbrăţișării de atunci, a orgasmului un pic întârziat și a ceea ce vom recunoaște târziu drept pecetea fatală a incompatibilităţii.

94 | poezie

faimosul știam eu cu ochi de copil și cârlige în loc de mâini. rușinaţi că am inventariat toate formele de compromis din vechile noastre forturi luxuriante, o să ne facem de lucru pe lângă viaţa banală și lipsa ei de motive. o să alegem exilul, salariile în valută, satisfacţia lucrurilor scumpe de care te poţi lipsi. casa pierdută, atât de curată atunci, va intra, la un moment dat în superba recuzită a coșmarului. uneori cu animale sălbatice în mijlocul bucătăriei și pisica strivită între uși și puii ei fictivi pe jumătate putreziţi în făraș iar în cutia de bijuterii, inimioarele lor sperioase. cineva încercând zadarnic o cheie falsă, ţipătul tău cu o siringă în burtă și al meu

poezie | 95

care voi ști ce e în siringă, plânsul în miezul nopţii dintr-un alt pat lipit de al nostru și soneria nokia la ureche vino. s-a întâmplat deja. frica subită de asteroidul promis într-o biserică la începutul anului 2001, faţa hieratică a preotului ţinând, ca un hristos, între degete tăieturile din ziare despre apophis și cum vom pieri ca la 300 de bombe nucleare, colonie de șobolani înecată în vermorel. frica de dimineaţa care nu o să vină pentru că, știu, iluminată, nu o să vină dacă lucrurile merg prost, dacă lucrurile merg prost și acum.

claire singură, ca și când m-aș întoarce cu sandalele pline de nisip de la ţărmul unei mări secate.

96 | poezie

am călătorit destul și mai mult pe noapte și nu m-am legat de nimeni. seară și dimineaţă înlănţuite – brăţări cu delfini pentru glezne umflate. în marsupiu, ţăndări, e nou-născutul de porţelan dintr-o colecţie de păpuși-marchize acum risipită. artizanii n-or să mi-l repare. poeţii n-or să-l cânte. strategii mă vor da la o parte ca și când n-aș fi avut niciodată ceva preţios de oferit lumii, un zepelin adevărat sub carne. câteva săptămâni ajunez și nu cunosc nici îndoiala, și nici leșinul. ca turma de porci caut marea ademenită de mirosul de sare al unui bulgăr uitat în ţarcul stropit cu benzină (în deșert bisericile au încă forma lor de nave, doar pe pământul mănos, între spice și porumbiști își recapătă aerul jignit de conace arse) prea de dimineaţă încă să muște din tine valul de căldură, blestemând zeul, te închini răsăritului ca la o arătare.

poezie | 97

Yang Lian

Y

ang Lian este unul dintre cei mai cunoscuţi și mai stimaţi poeţi chinezi pe plan internaţional. Născut în 1955 într-o familie de diplomaţi, el devine în anii ‘80 unul dintre promotorii direcţiei „misty poets” care se opunea, printr-un limbaj considerat „ceţos” de către autorităţi, discursului literar instituţionalizat din China. Cunoscând diverse forme de interdicţie și părăsind China puţin înainte de momentul Piaţa Tienanmen din 1989, Yang Lian imigrează în Noua Zeelandă, apoi ajunge la Londra în 1993, unde se stabilește pentru multă vreme. Yang Lian devine activ în reţeaua poetică internaţională, unde se face cunoscut prin poemele și eseurile sale despre poezie și despre cultura poetică chineză. Alături de Bei Dao, el este al doilea poet chinez nominalizat pentru Premiul Nobel. Actualmente, Yan Lian trăiește la Berlin, dar aria sa de acţiune s-a extins din nou către China, ale cărei bogăţii culturale imense se străduiește să le facă cunoscute internaţional, în ciuda dificultăţilor, prin antologii de poezie chineză contemporană în limba engleză, prin expoziţii și festivaluri literare internaţionale organizate cu brio.

Poezia sa este o sinteză rafinată între tradiţia clasică chineză, pe care o cunoaște foarte bine, și poezia modernistă europeană, mai ales cea britanică, din care mi se pare că privilegiază modelul lui T.S. Eliot. Vă propunem mai jos un poem recent, tipic pentru maniera sa de maturitate, bogată în aluzii culturale subtile. Poem pe care Yang Lian l-a lucrat în traducere alături de Lorence Leigh și pe care mi l-a oferit spre traducere împreună cu întreaga lui prietenie.

Magda Cârneci

98 | poezie

Cornișele zburătoare ale pavilionului Patru Poduri prin Ploaia Ceţoasă1 1. Tema priveliștii Este un pod sau un pavilion?

Ambele au trepte din apă Pod împodobit cu călin și măslin dulce în patru direcţii Pavilion atrăgând prizonierii morţi reîntorși vârful biciului umed și verde O ramură de salcie fragilă gonește prin istorie O fereastră șubredă întregul lac abate destinaţia O cornișă poartă o grădină în zbor Cine se plimbă?

Mâneci de apă desprăfuiesc poeme slăvind fiecare pod poartă în gură propria lună fiecare rază de lună dezvăluie sunetul de flaut al unei femei jad Trecând prin străzi din frunze de lotus târgurile de dimineaţă ale păsărilor cântând Mii de ani împing un vis necontenit ce nu se vrea trezit niciodată Cine nu este visat? căzând peste pietre haotice la trezire Vâslele bolborosesc umbra acelui capăt veșnic neatins În patru direcţii stele răspândite sfârtecă un ghid turistic în fâșii cornișele șterg ispita din carne și sânge De ambele părţi ale ferestrei floare ochi șterși de două ori apă un harem gravat în inimă care a ciupit coardele aceeași Palma care a plesnit gardul2 copleșire Colţurile înclinate ale pavilionului atârnă calme Podurile sunt și fantome ascunse în miile de falduri ale oglindirii susţinând estetica un cuvânt epuizează toate sezoanele de flori pavilion localizat în parcul Slender West Lake (Lacul lent de vest) din orașul Yangzhou din China. Denumit astfel datorită celor patru poduri care se pot vedea prin ceaţă din interiorul lui. (n.t.)

2 referinţă la poemul poetului Xin Qi Ji, din dinastia Song.

1

poezie | 99

De-a lungul pașilor pavajului a norilor din cer bogaţi în nesfârșită distrugere cine rupe această pagină iar?

2. Tema timpului Sfârșeala bambușilor este pasul de a fi închis în etajul de sus an după an să decorezi primăvara care a devenit demult arămie

condamnat

Sfârșeala omului trecând hopul trepte de lemn scârţâind un butoi de smoală stropit drept 3 în faţă grosimea vârstei și a vitezei pergamentul lung profund adâncit Acest moment este infinit masiv la un braţ depărtare ţărm de lac ţărm de mare împreunează fierul aranjat de tine care ruginește în liniște O persoană un condei reîncarnat încet trecut trăit întunecimea unui coridor privește o frântură în timp ce vasele vin și pleacă înfloresc și ofilesc Ce nu vânează în balta de sânge?

Putregaiul

florile

folosește tabloul pentru a lipi organele expuse repetă morţile la care ai fost martor acele morţi ale tale Cornișele zburătoare prind și scapă păsări neliniștite miros de smoală împrăștiind zăpadă Și urcând un cocor dansează elegant cosând printre morţi îngropaţi și mai adânc în magnet Care ochi înlăcrimaţi nu privesc în jos la propriul loc distant colorat de multe universuri în puţină cerneală Viaţa aceasta și următoarea vor reveni aici în mijlocul unei ape arămii stropind Mereu doar picurând mii de ani picurând o stea în ruinele pavilionului Arta ta a găsit un lotus care nu va uita timpul nicicând 3

referinţă la pictura artistului chinez Shang Yang.

100 | poezie

3. Tema spaţiului Nenumărate cornișe zburătoare mici și aurii se leagănă-n valuri briza de la suprafaţa apei suflând ușor dedesubt Camera e tot mai golită colivia cu cuvinte-mpletită strălucind precum cuvintele Pavilionul de apă cristalină al unui vers de poezie lunecă-nainte Ce este închis pe din afară sunt tot ochii mei privind la spaţiul la fel de graţios ca bolnavii continuând o creștere invizibilă Yangzhou4 absorbind în secret toate masacrele sale Culoarea salciei strigând ajutor Turbulenţa mea

arsă până la fundul lacului precum un sunet nivelul apei joacă dealurile învinse în depărtare delapidată obtuz

chiar și așa tot numai o priveliște împrumutată Înclinată din gard din vremuri antice urma de cerneală tot în formă de sânge prelingându-se Cornișele zburătoarele extind suportul viguros pavilionul cu tot mai multe suflete nu poate umple lucirea falsei brize de sub apă Patria fantomei rămasă cu sentinţe nesfârșite date demult lagăr de concentrare al trupului Întemniţând cărămidă și lemn vopsea veche în afară oglindind galaxia care întemniţează chiar și mai departe acele euri întind diametrul după moarte Privind o formaţiune din apă inexistente valuri lucind ultimele cuvinte niciodată mai mult de o frază Poezia păstrând veștile rele în mâini cu răceală

oraș vechi din sudul Chinei, vestit pentru arta grădinilor sale, de o poeticitate legendară. Cum am precizat în nota 1, poemul întreg se referă la un pavilion de pe malul lacului Slender West Lake din Yangzhou.

4

poezie | 101

4. Tema solitudinii O persoană trei imagini Singura privire a pavilionului se întortochează încântător precum „Pavilionul Bujorului”5 Când trei visuri visează unele despre altele lumina lunii de neatins e cu atât mai senzuală O potecă nemărginită din bolovani dirijează lacrimi învolburate pe bambusul împestriţat atingere și alunecare peste pași o dorinţă de a smulge luna din ape dar înecată O persoană e o potecă o sihăstrie de mii de ani Cine trece în apropiere lustruind sunetul ploii peticite cu jad mai departe și nu fără zgomot păstrând deplin direcţiile Istorie mai fictivă ca nimeni Aripi patru cornișe zburătoare plonjează într-un Guqin6 trupesc expuse organe frânte-n bucăţi Prinţ urmărește atunci acea sirenă fantomă trebuie să umplem paharul de vin pentru poezia fantomă în ochi ameţiţi ce-i scris complet nu-i niciodată complet doar un vers Pavilionul deja la orizont spală aroma debordând din dinastii prinde o compoziţie uscată și crăpată în adâncimea ochilor cultivă chiar și acele gânduri imposibil de ucis Trei imagini adie un fluier cu forme umane recunoaște o rândunică în prăbușire Singurătate un tărâm veșnic străin în patrie Scene întunecate murmură la distanţă La marginea fântânii din piatră-vânătă sunetul tatei tușind e de o intimitate profundă sunetul tatei tușind incomparabil de cavernos 5 6

Operă chineză faimoasă din secolul XVI, despre o poveste de dragoste care are loc într-o grădină.

Instrument muzical antic chinezesc.

traducere din limba engleză de Magda Cârneci și Mădălina Bănucu după versiunea în engleză realizată de Lorence Leigh împreună cu Yang Lian

102 | poezie

Victor Segalen

V

ictor Segalen (1878-1919) a fost un scriitor, medic și arheolog francez, cunoscut îndeosebi pentru Les Immémoriaux (Imemorialii), roman ce îi are în centru pe băștinașii Maori, și pentru că a fost unul dintre pionierii descoperirii Extremului Orient de către scriitorii europeni, rezultatul lungilor sale expediţii (și al perioadelor petrecute la Tienţin și Peking) fiind romanul René Leÿs (apărut postum, în 1922) și mai multe volume de poeme în proză, dintre care cel mai cunoscut și mai admirat rămâne Stèles (Stele), a cărui primă ediţie a apărut în 1912, la Peking (Beijing), într-un tiraj de 81 de exemplare. Sinolog dedicat, îndrăgostit de China veche și medic militar în Primul Război Mondial, Segalen luptă până la epuizare împotriva epidemiei de gripă spaniolă (1918), după care primește mai multe concedii medicale pentru neurastenie. Moare în 1919, în pădurea de lângă Huelgoat, unde corpul său e găsit după două zile de la dispariţie, cu o rană la călcâi. Cauza morţii: hemoragie.

Lângă el e găsit un exemplar din Hamlet, din care citea în momentul accidentului. Este îngropat pe 24 mai în cimitirul din Huelgoat, sub o lespede de granit albastru.

Claudiu Komartin

poezie | 103

OMAGIU RAŢIUNII Invidiam Raţiunea oamenilor, pe care ei o proclamă nesupusă greșelii, și pentru a-i măsura limitele, am propus: Dragonul stăpânește toate puterile; este în același timp lung și scurt, multiplu și unul, absent și prezent – și așteptam să izbucnească un mare hohot printre oameni, – dar Ei au crezut.

Am proclamat apoi prin Edict: că Cerul, care este de nepătruns, pierise cândva precum o floare constelată, aruncând în adâncul Marelui Vid polenul său de veri și de luni, de sori și de clipe, iar Ei au făcut un calendar.

Am hotărât că toţi oamenii au același preţ și sunt de o egală ardoare, – inestimabili, – și că mai curând trebuie ucis cel mai bun animal de povară decât îngrijitorul de cămile șchiop care de-abia se târăște. Așteptam ca unul dintre ei să mă contrazică , – însă Ei au încuviinţat.

Am pus apoi să se dea de știre în toată Împărăţia că nu mai există Împărat, și că poporul, de acum Suveran, trebuia să se păstorească de unul singur, însemnele gloriei, abolite, toate se întorseseră la cifra unu: Ei au luat-o de la zero.

О Atunci, arătându-mă recunoscător pentru încrederea lor, și întru slujirea credulităţii lor, am promulgat: Cinstiţi-i pe oameni cinstind omul și restul în toată diversitatea sa. Și doar atunci m-au categorisit ca visător, ca trădător, ca regent căruia Cerul i-a confiscat virtutea și tronul.

104 | poezie

VAMPIR Prietene, prietene, ţi-am culcat trupul într-un sicriu vopsit cu lac roșu care m-a costat mulţi bani; Ţi-am condus sufletul, pre numele sub care era cunoscut, l-am rânduit pe inscripţia făcută pe spezele mele; De acum nu trebuie să mă mai îngrijesc de persoana ta: « Să te porţi cu ceea ce-i viu cum te-ai purta cu un mort, ce lipsă de omenie!

Să te porţi cu cel mort cum te-ai purta cu un viu, ce indiscreţie! Riști astfel să produci o fiinţă echivocă! »

О Prietene, prietene, în ciuda tuturor principiilor, nu pot să te abandonez. Așa că voi produce o fiinţă echivocă: nici spirit, nici mort, nici viu.

Ascultă-mă: De vei vrea să sorbi mai departe gustul dulce al vieţii, asprele-i mirodenii; De vei vrea ca pleoapele să-ţi clipească, să tragi adânc aer în piept și să simţi sub piele frisonul, ascultă-mă: Prietene, devino tu Vampirul meu, și în fiece noapte, fără să te tulburi și fără de grabă, umflă-te cu băutura fierbinte a inimii mele.

poezie | 105

LIBAŢIE MONGOLĂ În locul acesta l-am prins viu. Întrucât era un bun luptător i-am propus să intre în serviciul nostru: a preferat să-și slujească Prinţul până la moarte.

I-am tăiat vinele: a continuat să dea din mâini pentru a-și dovedi râvna. I-am tăiat mâinile: și-a urlat devotamentul pentru El. I-am spintecat gura de la o ureche la cealaltă: cu ochii a făcut semne că-I va rămâne fidel.

О Nu îi vom scoate ochii ca unui laș; ci, tăindu-i capul în semn de respect, să vărsăm koumysul celor viteji, și să facem această libaţie: Când vei renaște, Tch’en Houo-chang, fă-ne onoarea să renaști ca unul de-al nostru.

106 | poezie

SCRIS CU SÂNGE Suntem la capăt. Am mâncat caii, am mâncat păsările, șobolanii și ne-am mâncat femeile. Și încă ne este foame.

Cei ce ne asediază zguduie crenelurile. Sunt mai mult de patru miriade; noi, mai puţin de patru sute.

Nu mai putem să-ncordăm arcul, nici să le urlăm cuvinte care să-i înspăimânte; mai scrâșnim doar din dinţi, neputând să-i mușcăm.

О Suntem cu adevărat la capăt. Fie ca Împăratul, de va binevoi să citească toate acestea scrise cu sângele nostru, să nu aibă ce le reproșa stârvurilor noastre, Dar nici să nu ne evoce spiritele: noi vrem să devenim demoni, și încă din speţa cea mai rea: Pentru că vrem să-i mușcăm și să-i devorăm veșnic pe cei care ne atacă.

traducere din limba franceză de Claudiu Komartin

poezie | 107

Dan-Liviu Boeriu

Voluptatea banalului

Iustin Panţa, Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

C

eea ce se remarcă de la prima lectură a poemelor lui Iustin Panţa este elanul discursiv. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește cuprinde selecţii din volumele de poeme ale autorului, iar avantajul unei astfel de compilaţii este că dă posibilitatea lectorului să compare vocile narative (nu spun gratuit „narative”) ale diverselor vârste poetice. Dincolo de interesul strict critic pe care o asemenea apariţie editorială îl poate stârni, volumul este și un tribut adus unuia dintre cei mai discreţi și interesanţi poeţi ai ultimelor decenii. Încă de la Obiecte mișcate se prefigura preocuparea maniacală a poetului de a restabili, ca într-o scară ierarhică bine încropită, locul și rostul gesturilor anodine ori al lucrurilor simple. Întotdeauna, însă, învestirea cu forţă a

108 | cronică

banalului ascunde încercarea poetului de a închega și o ordine afectivă.

Obiectele din jur par niște reprezentări ale unor stări interioare și, din această cauză, orice kinetică a primelor produce efecte nebănuite în cele de pe urmă.

Un salut stingher dintr-o gară devine, prin el însuși, o metaforă a speranţei & a coeziunii: „așa cum am dat uitării întâmplarea din gară,/ când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase/ și făceam cu mâna cuiva nevăzut,/ din tren nu știam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna./ Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.”

Aceste sentinţe finale, chiar dacă fals clișeistice, nu fac decât să întărească o convingere mai veche: aceea că lumea și-a stabilit deja regulile precise, iar orice încercare nebunească de destabilizare e sortită eșecului și, în orice caz, inutilă.

Iustin Panţa transferă aceste adevăruri către un sine complet evacuat de vanităţi ori orgolii, între graniţele căruia realitatea e prizată cu un laissez-faire lucid și hâtru. Pentru poet, intimitatea nu poate fi trăită decât ca un dar pe care ţi-l oferă privaţiunile sociale ori de altă natură: „o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă./ Nu aveam la îndemână decât jarul ţigării și brusc am simţit nevoia să-i văd faţa./ Și atunci i-am purtat ţigara în jurul chipului –/ figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistentă ale ţigării,/ doar un halou”. În lumea imaginată de poet, totul se recuperează – chiar dacă artificial –, nimic nu se pierde, lucrurile își recapătă utilitatea cu o simplitate ciudată, ca și cum ruptura iniţială nu a avut niciodată loc. Supravieţuirea ia aici forma micilor revizii ale elementelor care compun banalitatea unei zile, oricare ar fi ea: „Umpli cu un lut de altă culoare locul ciobit al unui vas, de acolo lipsește și toarta, i-o modelezi din vechiul lut, lași vasul să se usuce și peste câteva zile îl apuci de toartă, îl umpli cu apă și bei.” În Lucruri simple sau echilibrul instabil tonul devine sobru, iar imaginile se construiesc în jurul unor scene de intimitate devoalată caustic, chiar autoironic pe alocuri. În poemul pană de curent, de exemplu, scena înfăţișează un om obișnuindu-se treptat cu întunericul, din care e apoi scos brutal, printr-un sunet altminteri familiar (cel al frigiderului repus în funcţiune).

Rezultatul e un soi de dislocare

mentală, un mod de a înlocui liniștea previzibilului cu frica de schimbări bruște. Mici accente de satiră, fără a ieși din tonul selfmocking, se găsesc printre rândurile construite ca adevărate puneri-în-scenă, ca mărunte regii ale vieţii, pe care – spirit ludic – poetul le dezamorsează rapid și eficient: „Mi-a spus el odată – dacă într-adevăr raiul există nu știu cât de bine o vom duce acolo (în eventualitatea cuceririi lui), atâta timp cât în acele minunate grădini nu ne vom putea bucura de răul nimănui.”

Poemele epice din Limitele puterii sau mituirea martorilor (un roman rusesc) continuă maniera discursivă din precedentele volume. De data aceasta, mai pronunţată decât dorinţa de emoţie lirică mi se pare relatarea detașată, aproape neimplicată și rece a poetului. El pare că-și asumă rolul simplului privitor, a cărui menire e redarea exactă a poveștii, fără considerente subiective ori trimiteri la experienţa proprie. Se păstrează, într-o formă chiar mai obsesiv-ofensivă, pledoaria pentru material ca unică și palpabilă dovadă a trecerii prin lume.

Corpurile au consistenţă și, pe cale de consecinţă, dobândesc proprietăţi omenești, pentru că altfel nu li s-ar pricepe sensurile și utilitatea: „Dar dacă tot am ajuns să evocăm scena cu pricina să ne punem întrebarea – vasul acela nu a fost martorul (adică obiectul, lucrul poate și el depune mărturie, asta înseamnă că orice, nu numai oricine poate s-o facă: obiectele fiind vii, și ele au fost mântuite), vasul, deci, nu a

cronică | 109

fost martorul care atunci, ca și acum, a trebuit lichidat?”

Sensibilitatea nativă a eroului din istorisirile lui Iustin Panţa nu are niciun remediu. Se ghicește, îndărătul câte unui vers mai onest, o anume condescendenţă a celor din jur faţă de reveriile inocente ale poetului.

Rezultatul este o nouă asumare a naivităţii din partea lui, de data aceasta sub forma unui transfer benevol de identitate lirică. În imagini naive și frumoase (în sens calofil), apărătorul simplităţii demonstrează aproape matematic realitatea sentimentului, cu o exactitate de pedagog. Metafora e prezentă ca o fulguraţie imperceptibilă, într-atât de riguroasă pare rezolvarea „ecuaţiei”: „Sigur că o iubeam mult pe fiinţa aceea,/ în lungile noastre drumuri pe jos încercam să-i explic –/ uite, îi spuneam, ploaia pătrunde mai lesne în sufletele noastre/ decât sub caroseria unei mașini,/ pata aceea de asfalt uscat pe trotuarul ud/ nu poate însemna adevărul. Este o minciună.” („Lumânarea”, în Familia și Echilibrul indiferent) Acest tip de prozaism pur nu are nimic din spiritul jucăuș optzecist, nici din atitudinea revoltat-egoistă a douămiismului. Îmi pare mai degrabă tributar nouăzecismului, în siajul unui Ioan Es. Pop, în linia viril-tandră a acestuia (chiar dacă tonul de ansamblu al liricii lui Panţa e coborât din Mircea Ivănescu, fără discuţie). Într-un poem al aceluiași volum, Nevermore sau ușa din mijloc, fericirea apare ca o chestiune de perspectivă, ca o pendulare perpetuă între nuanţe. În același stil de o

110 | cronică

sinceritate dezarmantă, poetul face apologia trecerii prin diferite trepte ale insuportabilului pentru a putea percepe, chiar fulgerător, beatitudinea. Pactul cu întunericul și cu suferinţa e condiţia necesară pentru această voluptate a bucuriei singulare. Fericirea e doar temporară și iluzorie, dar senzorială: „Dar poate că adevărul nici nu durează prea mult,/ așa cum frântura aceea de secundă/ în care te afli la căldură după un frig prea îndelungat/ ţi se pare atât de fericită,/ apoi îţi dai seama – căldura este și ea de nesuportat/ și fugi din nou la frigul de mai înainte,/ mai trăind o frântură de secundă fericită./ Deci și așteptarea ta e o fugă/ dintr-o parte în alta a unor sentimente care te încearcă pe rând/ și-ţi dau câte o clipă de mulţumire/ chiar dacă în fugă uiţi (atât e de îndelungată)/ dacă te îndrepţi spre căldura sau spre frigul sentimentului tău.”

Există în fiecare dintre volumele lui Iustin Panţa câte un fir călăuzitor care se păstrează intact și viguros, deși perspectivele narative se schimbă. Ba chiar, în cazul unor obsesii puternice, ele trec dintr-o carte în alta cu o remarcabilă ușurinţă. Tema fericirii care își are originea atât în confruntarea cu răul, cât și în revizitarea matură a propriei melancolii e omniprezentă. În Cealaltă obișnuinţă, discursul se rafinează, însă tema rămâne nemodificată: „Poţi fi câteodată fericit/ nu în ciuda sau împotriva tristeţii,/ ci datorită tristeţii, i-am mai spus./ Melancolia mângâietoare a faptelor tale/ străluminează cu o căldură graţioasă, gingașă,/ totul în

jur, chiar și plutoanele de execuţie în masă./ Și am continuat: astfel, datorită și melancoliei,/ totul e îngăduit cu cinism.”

Volumul se încheie cu una dintre cele mai tulburătoare poezii ale autorului, Copil în piaţa orașului, în care prezentul nepăsător la dramele celor care îl trăiesc pare o sfidare și, în același timp, o rescriere cu armele lucidităţii a trecutului. Poemul e o combinaţie de sarcasm și suferinţă, iar personajul lui Panţa pare un etern rătăcit între dorinţa de a retrăi clipa de elevaţie și imperativul de a rămâne actual. Poezia

e un adevărat elogiu al zădărniciei și al melancoliei fără scăpare.

Proverbial, dar emoţionant, colocvial, dar meticulos, Iustin Panţa este un povestitor infatigabil al nesemnificativului și unul dintre cei mai surprinzători și greu de prins în insectarul taxonomic poeţi ai ultimelor decenii. Mult înainte de sosirea trenului ea se gândește este un volum cu o consistentă valoare documentară și cu o nu mai puţin importantă miză estetică de care aș vrea să cred că măcar unii poeţi tineri, care au acum ocazia să-l (re)descopere, vor ţine seamă.

Străinul. Străinul?

Dacă din tren, până la urmă, va sosi un nou personaj în mijlocul nostru: străinul; la început, va fi amabil cu toţi cei din jurul lui; apoi va deveni din ce în ce mai indiferent. Își va ridica o casă, va planta în grădină plante aduse cu el de departe, acestea își vor împrăștia pretutindeni seminţele și astfel în grădinile noastre vor începe să crească plantele lui. Animalele lui se vor înmulţi într-un ritm uimitor, așa încât pe lângă curţile noastre vor trăi animale necunoscute nouă. El va fi croitor, ceasornicar, brutar și multe altele. Vom mânca pâinea lui, vom bea din ulcelele modelate de el, vom îmbrăca hainele croite de el, ne vom orienta după timpul fixat de el.

El se va simţi foarte bine printre noi, în așezarea noastră. Va fi singurul care se va simţi acasă.

Iustin Panţa

Limitele puterii sau mituirea martorilor (un roman rusesc), 1994

cronică | 111

Nicolae Coande

Mariana Marin

– o viziune de la „Marginea Zonei” – | continuare din numărul 1 (15) / 2015 |

D

e fapt, tocmai această continuă exersare în arta singurătăţii face din poezia Marianei Marin un continuu strigăt de iubire, în acel registru al rememorării compasive, în portativul neorealist bine asumat al unui spaţiu recluziv a cărei figură simbolică este câinele, animal totemic care străbate poezia și viaţa în solitudine: „Câinele acesta învăţat a încetat să se apere./ Câinele acesta învăţat are o cu totul altă părere/ despre exploziile întârziate din carne și sânge./ Va fi găsit vinovat câinele acesta/ care îţi stă în ceafă/ și nu moare singur,/ nu moare singur.” Mai târziu, în același volum din 1999, figura unui copil trist care o întreabă cum poate deveni scriitor devine vocea interioară a intensului poem Dark ages, unde adultul, poet și profesor, trebuie să răspundă unei întrebări fără răspuns adesea: „Un copil cu ochii de câine/ m-a întrebat într-o zi/ dacă este greu să ajungi scriitor./ Era

112 | cronică

iarnă și totuși ploua/ pe drumul scurt dinte școală și casă. Gunoaiele tăvălite de ape/ se spălau cu frenezie.” [...] Era mult prea frig... frig, foarte frig,/ frig și gheaţă, greaţă.// Un copil orfan m-a întrebat într-o seară/ pe drumul scurt dintre școală și casă/ dacă este greu să ajungi scriitor.// Un ochi de câine bătut/ i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut/ să privească mai bine în jur/ până când o să înveţe să muște/ să-și îndrepte gâtlejul și sufletul când/ stele-n sus,/ moartea aproape.” O „femeie-câine” e cea care aduce mesaje poetei imobilizate în visul său despre o lume care nu-și permite să aibă măcar o „religie”, unde poezia se scrie cu organe smulse pe rând, până la „blocada continentală” în care se intră într-o după-amiază banală, atât de fadă încât viaţa ei devine „o mică crimă perfectă”. Un câine poartă capul poetului prin oraș și tot el este cel care „mormăie” un vers sau o sentenţă veche: „Copila Atenei călcând peste

ierburi cu liniște mare”, ca un bătrân paznic al înţelepciunii. Câinele, vulpea, pisica sunt animale care definesc un bestiar dintr-un hinterland desacralizat al poetei, animale care vânează și sunt vânate, la rându-le, și este interesant de văzut că și la un al poet al generaţiei, Traian T. Coșovei, acest tip de bestiar este dezvoltat în sensul unei concentrări a sentimentului de „aventură” și de vânătoare a vieţii, ca și de statornic război psihic cu lumea înconjurătoare.

Conștiinţa asediată a Marianei Marin recurge la astfel de ipostaze, unde câinele este paznic al locurilor sacre, dar și însoţitor spre tărâmul morţii (are statut de psihopomp), iar pisica neagră, ca-n Islam, poate avea puteri magice benefice, nu și pentru noi care credem că e un trimis al puterilor subpământene. Însă nu calităţile „oculte” trebuie decriptate în poezia Marianei Marin, poeta nu este deloc o astfel de „credincioasă” a obscurelor, mai degrabă ea preferă claritatea, lumina unui adevăr pe care nu încetează să-l caute în realitatea imediată. Într-un interviu de Svetlana Cârstean („Observator cultural”, noiembrie 2001), poeta mărturisea că, pe lângă literatură, a fost pasionată de scrierile „axate pe politic, social și istorie”, o dorinţă de a ști ceva despre un trecut care putea fi verificat inclusiv prin prisma acelui prezent perfect didactic, dăltuit în cuvinte magnificente de istoriografia ori ideologia epocii sale. Când scrie poemul La 1986 despre 1848, noi putem realiza cum vulnerabilitatea unui poet din România finalului de

partidă, când istoria era puţin câte puţin redescoperită după ce imensa cortină a minciunii oficializate o acoperise cu totul, cere socoteală Istoriei înseși: „De ce nu mi-a spus nimeni la școală/ cum a murit Daniel Rosenthal?// Deci tot la 30 de ani aflu:/ a fost torturat preferând să moară/ decât să-și trădeze prietenii revoluţionari./ Iată o frază căreia i-ar fi stat bine/ într-un manual de istorie.// Greu mai ajung veștile pe aici.// De acum voi înţelege mai bine revoluţia de la 1848”. Minus versul apodictic de final, cumva concluziv în felul unei „înţelegeri” precise, poemul este excepţional prin aspra interogaţie asupra falsităţii și adevărului vieţii: nu putem trăi în minciuna generalizată care maculează și pervertește, în eroarea programată de „scanner”-ii pentru care generalul e totul. Poetul trăiește pentru particular, pentru viul invizibil încă, în legea care-i permite să descopere infinita „boabă de muștar” care va lega rod.

Poezia Marianei Marin are caracter și cere caracter, orice ar crede esteţii care acordă poeziei doar caratele unui estetism epurat de concreteţea vieţii, și este un continuu refuz al minciunii sociale și particulare: „Dacă ţi se întâmplă să fii și poet/ atunci lucrurile se simplifică uimitor/ Nici n-apuci bine să te desparţi/ de bucuria poemului cald/ că el te și situează în afara realităţii/ pe care atât o iubești,/ despre care scrii,/ la vindecarea căreia vrei să participi,/ dar pe care n-o mai suporţi/ așa cum îţi este băgată pe gât”, pentru a finaliza exemplar prin raportare la viaţa și poezia lui Rolf Bossert, cel care a concretizat

cronică | 113

faptul de a poseda liber-arbitru prin dispariţia proprie: „Acum la Frankfurt este iarnă./ Iarnă este și aici/ În Siberia este iarnă.// De acolo, de sus,/ Rolf Bossert îmi face semn să nu tac,/ să continui” (Semnul). De aceea, avea dreptate Claudiu Komartin să remarce în prefaţa antologiei menţionate că „dintre 80-iști, cu tot regretul unei asemenea observaţii, Mariana Marin pare să fi fost printre foarte puţinii poeţi (dacă nu singura) comparabili, atât ca anvergură a conștiinţei, cât și ca talent, cu poeţii disidenţi din URSS sau cu «barbarii» din Polonia anilor ‘70-‘80.” În goana anilor, carnea frumoasă a vieţii i s-a părut din ce în ce mai mincinoasă, mai perfidă, un văl amăgitor al lumii care se transformă neîncetat, ca o actriţă proastă sub efectul machiajului – de fapt rămâne aceeași. Marian Marin a detestat falsa iluzie a sărbătorii lumii prin prostie și clișee amăgitoare și așa se face avem de la ea versuri ca acestea, de o neînduplecată luciditate: „... Cu fiecare zi devii o fiinţă tot mai complexă./ Descoperi bunăoară cum ţi se grefează/ noul organ numit minciună progresivă,/ cum este căutat în trecutul tău/ locul dubios în care el se va dezvolta,/ locul în care va fi silit să trăiască!/ Și astfel,/ cu fiecare zi mai adaugi și tu ceva/ putreziciunii progresive/ în care se lăfăie un urlet îngheţat...” (Puntea măgarilor, podul minciunii). Nu caut cu tot dinadinsul să fac din Mariana Marin doar o poetă „morală”, interesată de un soi de „pronunciamento” literar deviant de la cursul estetic al zilei, însă din acest tip

114 | cronică

de poeme se desprinde figura majoră a unei scriitoare care tânjea după normalitate, iubire și otium: „Într-o vreme și eu aveam un creier frumos./ Îţi spuneam: uite ce frumos îmi curge sângele./ Uite, ce curată e moartea mea lentă./ Într-o vreme și eu miroseam a zăpadă./ Rochiile mele grele aveau un înţeles,/ mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă./ Într-o vreme purtam cercei/ și te așteptam pregătită ca o mireasă.” (Naiva închipuită). În poemele care tânjesc după o viaţă obișnuită din Mutilarea artistului la tinereţe, ea își dorește pur și simplu, chiar dacă o anume ironie se simte când citim versurile de alint, să fie una dintre acele femei „cochete și nevrozate” pentru care boala este un mic act teatral, o scenă conjugală transformată în vodevil simpatic pentru care la final primești aplauze, mângâieri și mai ești și premiată: „Doamne,/ de m-aș putea și eu odihni într-un sanatoriu de munte,/ printre pastile roz și albastre,/ un sanatoriu cu miros puternic de brad/ și covoare moi,/ cu doamne cochete și nevrozate/ de conflicte plăcute, mici, conjugale./ De-aș avea și eu o traumă ca pojarul, o răpăială de ploaie de vară,/ o nevroză ca de mătase,/ după care ești și mai iubită...” (Elegie). Însă este o dorinţă „jucată”, o falsă ispită, căci natura ei reală respinge falsa virtute a unei vieţi plăcute doar pentru sine, la modul la care Nietzsche spunea că „cel mai bine te odihnești în natura-ţi sălbatică de propria ne-natură, de spiritualitate.” În același poeme se petrece imediat după exprimarea unei asemenea dorinţe „roz”

o răsucire, un vârtej al minţii care repune în drepturi adevărata natură a celui care suferă de suferinţa lumii, iar nu de plăcute înţepături ale pielii: „... De m-aș putea odihni în oricare scenariu al vieţii,/ în cotloane diverse și simple, cinstite,/ unde să nu existe decât un pat unde să dorm/ și un lighean unde să vomit/ tot ce dându-mi mi-ai luat, Doamne,// să tot vomit”. Un dor, o tânjire după normalitatea care nu (mai) este posibilă, fiindcă mintea și sufletul sunt deja în altă parte, nu în lumea celor bine înfipţi în realitatea care le acordă onoruri, premii, gratificaţii porcine. Ea este vocea care a întrebat cândva „Ce parte a trupului îţi mai rămâne după ce ai scris poezii, mamă?” – și cu aceeași voce cu care mai speră în tihna unei zile a sărit în gol: „De ce nu părăsești atunci istoria asta murdară?” În Aripa secretă (1986), dorinţa de a duce o viaţă normală este sfâșietor contrastantă cu „datul” unei mantale putrezite pe care poeţii o îmbracă de sute de ani poate fără voia lor, un fel de tunică a lui Nessus care poate că mușcă din carnea pieritoare, dar înviorează spiritul până la a-l face să perceapă o altă lume. Poemul este splendid și putem vedea în el figura tipică a unei poete care trăiește între dorinţa de a fi „normală” și fericirea fără nume de a găsi „expresia: „... O manta putrezită pe care poeţii o îmbracă/ de atâtea sute de ani,/ – așa îmi par uneori cuvintele la sfârșit de mileniu./ Îmi privesc mama aplecată ameţitor deasupra lucrului de/ mână/ care ne asigură existenţa și știu cât de

nemulţumită este de/ mine./ Ar fi vrut să mă apuc de o meserie practică,/ să nu mai vânez himera care se lasă noaptea cu pui cu tot/ în bucătăria noastră strâmtă, printre florile-mi de tei;/ să nu mai întârzii prin cartier fericită/ că am găsit expresie și epic/ în amintirile unui invalid de război uitat pe o scară rulantă;/ expresie și epic pe o stradă pavată cu pietre interbelice,/ pătrate, negre, lucioase; într-un lac în care o fată cu păr lung/ a aruncat pe la asfinţit un inel de argint/ și-a început o viaţă aproape la fel de lungă când plouă./ Ar vrea să nu mă mai chinuiesc inutil,/ să devin o elegantă și o «ea»,/ să uit,/ să părăsesc felul/ ăsta de a-mi despica firul vieţii în patru/ Numai că această manta putrezită îmi este atât de largă/ încât mă împiedic zilnic de dragă în ea./ Aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,/ aici sunt eu pământ bun, iarbă verde, ameţitoare, înaltă,/ pentru a stelelor fiară întunecată/ din lumea cealaltă...”

(Mantaua unui poem de dragoste). Cu acea tristeţe premonitorie care-i bântuie poezia, ea strecoară în poemele sale mici saluturi de rămas bun, ca și o stranie nostalgie a fostei vieţi, ca și când ar ști că regretul de a nu mai fi („Cărătorii de cenușă de azi,/ viitoare cenușă de mâine...”) nu poate suplini lipsa de viaţă din timpul vieţii, o melancolie după ce nu mai este posibil atunci când dispari dintre ai tăi și regreţi că nu ai apucat să le spui totul: „Tu nici nu știi:/ eu am luat totul de la capăt/ așa cum dimineaţa curăţă resturile insomniei/ și îţi pune pe masă o existenţă fierbinte./ Eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina

cronică | 115

Răului,/ de a deschide acolo atelierele/ «celui care vrea să se aproprie de sine»,/ celui care nu vrea să cucerească decât adevărul său,/ mica lui istorioară./ Privește-mă!/ Sunt puţin urâţită și puţin absurdă./ Râd tot mai rar și vorbesc tot mai puţin/ iar acum îţi întind această mână mult prea târziu.// Auzi și tu viscolul/ care ne spulberă viitorul?” (Elegie).

Autoportretul ei, din câteva linii frânte și muchii ascuţite cuprinde în el căldura pe care poezia sa a încercat s-o reverse asupra lumii în care a intrat implorând: „Liniile din palma mea stângă/ seamănă uimitor cu cele din palma mea dreaptă./ Nu știu ce înseamnă pentru chiromanţi asta./ E ca și cum aș fi venit pe lume în rugăciune.

(M.M.) Numele său contras în iniţiale identice este simbolul unei vieţi închise, nu mai puţin lucide, al unei conștiinţe care a înţeles: aici a fost, pentru ea, raiul și iadul și nimic altceva nu va putea schimba sorţii, nici măcar amintirea nașterii cu palmele „în rugăciune”.

Zică unii ce vor zice, poemul său mare este Scrisorile lui Emil, din Atelierele (1991), cartea izolării și a ruminării, a penitenţei de a fi om în mijlocul marasmului totalitar. Conceput ca o epistolă către un alt „ami lointain”, un „Emil” (poate Hurezeanu, poate altul) peregrin prin orașele Europei, acest poem este strigătul unei fiinţe abandonate, dar care nu abandonat ea însăși, un ţipăt mut, nu mai puţin demn, al unui om relegat în teribila vale a plângerii în care ni s-a dat să ne naștem: „Mă gândesc la tine/ pierdut prin acele

116 | cronică

orașe ale Europei/ în care eu n-am să ajung niciodată./ Revoluţia n-a început nici anul acesta/ dar noi continuăm să o așteptăm,/ decembriști cu toţii/ pentru că în acest decembrie/ ne-a lipsit zăpada/ așa cum ne-au lipsit și altele./ Nu mai departe de-aseară/ cineva îmi spunea/ că de la o vreme îmi lipsește lirismul./ Ce i-aș fi putut răspunde?/ Eu sunt o poetă de stânga,/ pentru că de la stânga a venit/ și sentimentul că sunt sufocată de mizerie;/ și necesitatea în sfârșit înţeleasă:/ putregai al ochilor mei bolnavi, cheamă sângele zorilor!”

O mare așteptare și o mare înţelegere a faptului că „Godot” nu va veni vreodată fac din acest poem placa tectonică pe care glisează toată poezia bună sau proastă de la noi: în dansul ei, ea alege, cerne tot ceea ce este meritoriu de mediocritatea care se înfăţișează pompos-inutil, într-un discurs al unei normalităţi nu mai puţin afectate de geniul prost al locului. Este poemul unei conștiinţe cum rar am avut printre poeţii contemporani din ultimii 60 de ani, un poem sită, clar ca un diamant care s-a născut din cenușa „imperiului” unei minţi încleștate într-o bătălie aspră cu sine și cu epoca sa: „Există și disperare și joc/ în ceea ce nu-ţi spun./ Un fel de cuib de/ păianjen/ la care muncesc din greu,/ un fel de molimă medievală./ Mai retrasă și mai ascunsă ca niciodată,/ ar trebui să cred că va veni în sfârșit poezia/ să locuiască aici,/ în vetustele ţinuturi/ în care se tace, se tace.../ Dacă ai să privești mai bine/ ai să vezi cum mai tremură și acum/ bibliotecile/ la amintirea acelor poete

foarte subţiri și foarte nervoase/ ce invadaseră literaturile pe la începutul secolului.// Dureros...// Iar eu acum, spre sfârșit,/ îmi adun în liniște hârtiile/ și distrug orice urmă de fidelitate,/ orice urmă despre ceea ce așteptam să/ mi se întâmple.// De treci, la Marginea Zonei,/ poate ai să mă recunoști/ așa cum ani trecut-au/ calm lopătând, dureros...”

Vă mai amintiţi Călăuza, filmul lui Tarkovski? Mariana Marin a fost un asemenea personaj emblematic al „Zonei”, locul care te înghite în vreme ce iei culoarea sa cameleonică, odată cu otrăvurile sale artiste, magice. De aici a sorbit ea mătrăguna și vigoarea ruinei pe care am cunoscut-o cu toţii, dar nu am știut s-o descriem.

Alegând să se sacrifice în locul nostru – „sinuciderea unui creier la marginea imperiului/ sub pământul tot mai lucid/ când putregaiul ochilor mei bolnavi/ e mâncat de porci în/ sângele zorilor” –, Mariana Marin a descris splendoarea dezolantă a unei lumi care se încăpăţâna să creadă că e normală și a făcut-o în culorile unei melancolii atât de sfâșietoare, încât viziunea ei ar trebui să capete numele său, așa cum ea însăși l-a abreviat – M.M. Este viziunea unică a pierderii darului, a ruperii sale din mâinile care tocmai îl primiseră: aici e poezia sa, în această torturantă dorinţă de a fi liber și de a iubi ceea ce altădată, altcândva, altundeva nu va mai fi posibil: „Nu-ţi voi putea descrie niciodată/ acel moment monstruos:/ am avut viziunea/ propriei mele fiinţe/ într-un loc înverzind/ de unde

vedeam Zidul și Legea/ de care atârnau spânzurate/ poemele cu clonţ de rubin./ M-am atins.../ Încearcă să-mi stai acum alături/ pentru că ceea ce am aflat e/ înspăimântător./ Tu știi că eu sunt unul dintre aceia/ care au văzut (nu numai visat) corbii măcelărind o imensă câmpie iarna./ Tu știi că pot dispreţui/ și pot adora sacul de piele/ în care îmi duc până la capăt/ moartea.// Dar dacă ceea ce am aflat/ e faptul că nu voi fi niciodată/ un om liber,/ ce-ai să te faci cu mine?/ Cum mă vei putea mângâia?” (Scrisorile lui Emil).

Cine o va putea mângâia pe Marian Marin nu vom (mai) ști niciodată. Poeta a ieșit din propria utopie și a intrat în Utopia de care au nevoie vieţile noastre, inclusiv cele postume, pentru a putea supravieţui nefiinţei. Ultimul poem al acestei excepţionale antologii ne-o redă așa cum am cunoscut-o, în toată fragilitatea ei pătimașă, în deplina lipsă de orice armură, tânără, cu toată moartea-nainte, dar știind perfect, fără dubii, că nu se poate „repeta la subsol viaţa marilor literaturi”: „Mă grăbesc înspre moarte/ fără un înţeles anume,/ fără rochie de mireasă,/ fără zestrea de aur./ Fără mine./ Mă grăbesc senină/ și amară/ de-a latul patriei.// Parcă ar fi fost mâine.” (Elegie) Poezia Marianei Marin este mărturia fetiţei din Călăuza – care vorbea cu ochii și a trăit printre noi cu speranţa că „într-o zi poate cineva își va aduce aminte de mine”.

Viena, ianuarie 2015

cronică | 117

Paul Vinicius saudade mă trezesc îmi învârt un ness în cană ca și cum aș vrea să pornesc un motor care iată nici gând să pornească. lumina vine dinspre ferestre ca o femeie palidă și slabă împleticindu-se ondulându-se pe covor ceea ce îmi amintește de sticlele înghesuite-n frigider însă ezit amânând imponderabilul. ies pe balcon și privesc ploaia cu ochii obosiţi nisipii ai unui deșert care n-a mai văzut niciodată un oraș lucios ca o piele de reptilă dansând lasciv sub cerul leneș și nimic nu mă tulbură mai tare decât gândul că tu la ora asta dormi dormi atât de frumos încât mi se face tare – tare somn de tine și de portugalia acelui atlantic în care

118 | poezie

nu ne-am vârât picioarele decât o singură dată de frică să nu ne dizolve dragostea de patrie. așa încât îmi mai aprind o ţigară și vâslesc cu sete către frigider ca înspre o ţară în care tristeţea nu mă va mai găsi niciodată

poveste pentru copiii răi care n-au adormit încă cum mai stau ele cu gurile larg deschise tot așteptând ca niște prostituate încă mocnind sub ploaia perpendiculară măruntă ( japonezărie) de început de toamnă în noaptea unui balonzaid ud și prea timid când parcă toţi acei bărbaţi neajutoraţi și-ar fi cumpărat câte o gonflabilă vreo muzicuţă vreun roman ca un oraș dopat cu aspirină sau numai surâsul violent-roșiatic al vreunei vânzătoare pe a cărei gleznă i-au zărit tatuat (minuscul) numărul de telefon. cum mai stau ele așteptând fără să le pese de greve decese sau despărţiri cu gurile larg deschise către cer – cutiile poștale.

poezie | 119

în timp ce eu nu-mi mai găsesc emisfera stângă cerebrală și nici amintirile faptelor mele cele drepte care ar fi putut produce o oarecare agitaţie browniană în orice mică tipografie de provincie încărunţită într-o suburbie ameninţată de castani

linia moartă în halta aceea profund neimportantă de peste douăzeci de ani nu mai oprise nici un tren. nici măcar rugina vreunui marfar. treceau doar precum niște năluci ca niște lumi paralele aglomerate adulmecând-o numai. fiindcă lumea se dezvoltase în alte părţi și uitaseră de ei. de fapt nici nu mai era ceea ce am putea numi propriu-zis o haltă ci doar o bălărie în formă de cocoașă năpădită de tufe și buruieni unde în fiecare zi cu puţin înaintea orei 6 p.m. își făcea apariţia și bătrâna. numai ea urmată îndeaproape de un bătrân dulău sârmos și șchiop –

120 | poezie

singurii locuitori adică din ultimii șapte ani ai acelei așezări din care se evaporase dumnezeu (dacă totuși de vreo așezare umană mai putea fi vorba). fiindcă atunci când treceau acele trenuri luminate doldora de călători – deși nu mai treceau de mult însă bătrânei așa i se părea – trupul ei împuţinat împăienjenit de uitare și golit de amintiri prindea brusc viaţă de parcă toate capitalele lumii i-ar fi plutit prin sânge și i s-ar fi adunat în inimă precum o boală boierească străveche de o mare putere alchimică. însă asta se întâmpla numai vara fix între 6 și 6.30 după-amiaza după care clinchetul paharelor vocile muzicale cuvintele pline de expresivitate și tremur lăuntric foșnetul rochiilor și freamătul acela profund omenesc

se tot îndepărtau apoi se stingeau cu totul sub marea albastră vibrândă aproape turcoaz a milioanelor de greieri sub frigul pâlpâitor al palidelor stele

poezie | 121

într-o zi pe care aproape o uitasem carnea mea îngândurată iar tu pregătind cafeaua de dimineaţă șoptindu-mi printre rotiri argintii și învăluitoare de linguriţă că va fi bine fără a băga de seamă câtă otravă supura în mine și cât de mult mi-aș fi dorit să fi murit atunci în chiar acea clipă. fiindcă orice s-ar spune nu mă ajutai deloc în gândurile mele de sinucigaș plătit de un oraș întreg ca să fac asta pentru liniștea populaţiei. iar când s-a lăsat și seara (trupul tău de vâlvătaie albastră distorsionând până și viitorul) cu atât mai puţin deși în creier a continuat să mi se tot zbată acel fluture negru pe care-l închisesem acolo numai ca să aflu: cap sau pajură? chiar dacă mă aflam cu totul într-o vertiginoasă descompunere în acidul sulfuric care deveneai atunci când făceam dragoste

122 | poezie

Krisztina Tóth

K

risztina Tóth (n. 1967) a publicat numeroase volume de poezie – Őszi kabátlobogás (Fluturarea pardesiului, 1989), A beszélgetés fonala (Firul discuţiei, 1994), Az árnyékember (Omul umbră, 1997), Porhó (Zăpadă de praf, 2001), Síró ponyva (Prelată plângătoare, 2004) și de proză – Vonalkód (Cod de bare, 2006), Hazaviszlek, jó? (Te iau acasă, bine?, 2009), Pixel (2011), Pillanatragasztó (Superglue, 2014). A câștigat mai multe premii, printre care Premiul Graves (1996), Premiul Déry Tibor (1996) și Premiul József Attila (2000). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă, finlandeză, sârbă, cehă și polonă. Traduce, la rândul ei, poezie din limba franceză. Trăiește la Budapesta unde, pe lângă activitatea literară, concepe vitralii.

poezie | 123

Turist În orașul în care n-ai venit cu mine am ajuns seara. Toată lumea se îndrepta spre casă: femei cu feţe impenetrabile, bărbaţi prezentabili.

Bătea la ochi că sunt străină și moartă de oboseală.

Era un pat dublu, dar pe pernă nu puseseră decât o bomboană. Încă la recepţie mi-au atras atenţia asupra seifului.

Mă întrebam ce-aș putea să pun în el, ceva ce-aș lăsa aici ca amintire, ceva ce nu poate fi închis, scump, și cum ar trebui să trăiesc după aceea, ca să uit codul cât mai repede. În orașul în care nu ai venit cu mine era mai frig decât acasă. Pe străzi vântoase umblam în lung și-n lat, atentă mereu la indicator.

Printre rafturile unui magazin chinezesc am petrecut o oră. Vânzătorul mă privea bănuitor din spatele casei de marcat.

Bătea la ochi că sunt străină și moartă de oboseală. „How fragile we are”, bâiguia Sting la radio, am plătit, am căutat mărunţișul.

Robotul care a rezistat în suportul de bagaje s-a stricat imediat ce am ajuns acasă.

S-a rotit în jurul propriei axe, s-a răsturnat pe covor și m-a privit, ca și cum – așa a spus fiul meu despre baterie – i-ar fi fost scoasă inima.

Deși, atunci când ai venit, niciodată n-a fost bine. În alt oraș, peste noapte ţi-a apărut o leziune la gură.

124 | poezie

Nu ne aduceam aminte cum se spune în engleză la herpes.

Ai ţuguiat buzele, ai arătat spre gură în farmacie, te-ai aplecat peste tejghea, ca un Romeo.

Femeia în halat a înţeles până la urmă, ne-a servit cu dispreţ. Într-un al treilea oraș s-a înfundat veceul, ne uitam la vasul din locuinţa temporară. Căcatul stătea, precum capătul cozii unui animal ce s-a pitit.

Când am tras apa, animalul a horcăit, n-am îndrăznit să-l mai provocăm.

Instalatorul portughez ne-a întrebat de unde venim, poate se întreba dacă acolo există closet cu apă, rezervor cu clapetă de acţionare, din astea.

Dacă nu simţi că ei te dispreţuiesc, înseamnă că te păcălesc – ai spus seara în pat. În loc să facem dragoste, vorbeam despre instalatori.

Orașul în care n-ai venit cu mine l-am parcurs repede. În piaţa centrală, un ceas ornat măsura timpul petrecut fără tine. În liftul hotelului, un bărbat cu laptop m-a privit lung, îl învăluia un parfum de aftershave matinal.

Aș putea să iubesc pe oricine, dar nu pe tine – m-am gândit atunci. Ne-am putea plimba, el ar ţine neîndemânatic umbrela, eu aș minţi că tu ești cel care mă sună de acasă, de fapt mi-au trimis bilanţul.

Am rămas complet lipsită de tot ce aveam, fără argumente, atârnau pe mine hainele prea largi, viaţa mea.

Bătea la ochi că sunt străină și moartă de oboseală.

Am apăsat un buton greșit pe automatul de cafea, am sărit înapoi, aburul a răbufnit, nu era nicăieri o masă curată. În orașul în care n-ai venit cu mine au semănat ploaia. Trei ani mi-au trebuit să mă întorc.

poezie | 125

De atunci ploaia a încolţit: printre lujeri transparenţi tăindu-mi drum, am ajuns până la magazin.

Oferta de produse nu prea s-a schimbat.

Mi-am cumpărat un portofel, iar pe cel vechi, pe care-l știai și tu, l-am aruncat într-un container în parcarea de lângă hotel. Nimeni n-a văzut, cu toate astea m-am simţit ca un hoţ de buzunare, care a furat pe cineva, care nici nu e în poezia asta, un escroc, care o șterge cu trolerul, lăsând în urmă trecutul neachitat.

De orașul în care n-ai venit cu mine, ţin cont ca de un semn care marchează absenţa.

Câte locuri au existat de atunci fără tine!

De fapt ţie ţi se datorează că am devenit o turistă profi în propria viaţă, trec din an în an, neuitând niciodată, că până la urmă trebuie să plecăm acasă din toate locaţiile.

Deocamdată, îmi e suficientă o hartă bună, pot să ajung oriunde, în nopţile fără somn hoinăresc pe străduţele înghesuite ale amintirii, îmi aduc aminte de continentul unei vieţi anterioare, unde, într-o baie scufundată, asemenea unui punkist bătrân, ofensat, cu pastă lipită în părul alb, zăbovește, întoarsă către faianţă, tâmpita ta periuţa de dinţi electrică.

126 | poezie

Ce mai faceţi?

Așa cum a șaptea generaţie, lipsită de bănuieli, aduce pe lume pruncul cu faţă leonină, plin de pete, așa cum graffitti-ul obscen răzbate prin zidul proaspăt vopsit, așa cum în timpul peţirii apare, din căsuţa mirosind a pișat și căcat, bunica pe jumătate nebună și bagă mâna în ciorbă, așa cum din faţa apatică de maimuţă te privește, închisă pe viaţă în corpul străin, conștiinţa încăpăţânată, de neînvins, așa te străfulgeră pentru câte o clipă moartea, complice, din feţele prietenilor tăi.

Dacă se întâmplă să întorci privirea, e suficient să clipești, nu e nimeni acolo.

Cineva a trimis-o pe bunică înapoi, casa e revopsită, nou născutul e dus departe și nu se mai vorbește despre el, maimuţa se scarpină, își arată fundul umflat.

Ce mai faceţi? – întrebi, în timp ce din zgomotul autobuzelor ce iau curba, rumoarea ţevilor, din metroul ce aleargă sub pământ, crește un freamăt. Și repetaţi, din ce în ce mai tare: ar trebui să ne vedem odată, apoi, în zgomotul acoperit de vocile strigate, mai devreme sau mai târziu, unul dintre voi se uită la ceas.

traducere din limba maghiară de Andrei Dósa

poezie | 127

Peter Campion

P

eter Campion (n. 1976) a absolvit Dartmouth College, apoi și-a luat masteratul la Universitatea din Boston, unde profesor i-a fost Robert Pinsky. A publicat volumele de poezie Other People (2005), The Lions: Poems (2009) și El Dorado (2013), precum și câteva monografii ale unor pictori americani contemporani. Printre premiile și distincţiile primite se numără The Pushcart Prize, The Larry Levis Award, The Guggenheim Fellowship și The Joseph Brodsky Rome Prize acordat de American Academy of Arts and Letters.

128 | poezie

Fiică Urmărindu-mă cu ochii mei înșiși ai ei deveniţi două animale miel sau tigru nu-mi pot da seama dar urmăresc înăuntru

lichidul întreţesut tremurător flashuri cu mama acum câţi ani piele smântânie

forsythia

acum bolboroseala TV „lupta cu focul în Korengal Valley... Conducta Keystone XL” și ţinem între noi pulsul ăsta accelerat care

plantat în piept ar face cea mai goală silabă ridicându-se sau tipărită pe lume un luminos suflu de elice unduindu-se spre aer

Villa Sciarra: Azalee Venele dinăuntrul petalelor se suprapun apoi se separă cu atâta exactitate.

Petalele se învăluie într-un avânt atât de sugrumat.

poezie | 129

Revărsându-se spre atingere anterele scapără galbene la vârfuri. Și strălucirea unei boabe de nectar

înainte să alunece spre verdele întunecat de jos... unde duce asta: uimirea asta inutilă? Dar cum e cu ziua asta?

Dacă viaţa ar rămâne pur și simplu ca arta.

Dar lunile și anii

își târăsc reţeaua lor de fericire ori suferinţă apoi se fac bucăţi de ceaţă. În seara asta pe străzile de sub Gianicolo revărsarea împleticită se va despleti și sfâșia

și ne va trage-n vârtejul ei.

Implorând droguri sau mâncare.

Bani sau carne vie.

Atâta goană crudă: de parcă fiecare ar ști tot timpul că ardem înăuntrul vieţilor noastre

toate vieţile noastre și intrăm în învălmășeală și nu ne mai întoarcem.

Iar primăvara încă-și face chestiile de primăvară peste tot.

Nori spiralând peste turnuri înapoi în America.

Sau strălucirea îmbrăcând ca o mânecă aripa avionului.

Sau florile astea.

130 | poezie

Dacă există un model ţesut de o viaţă trebuie să fie crunt ca bătrâna asta explozie de petale

de pe flori.

Orice momente ar răzbate afară din timp și ar dura rămân la un loc zdrenţuite. Membrane subţiri atât de fin ţesute se risipesc în sus prin aer:

venele lor încă nu invizibile în soarele torenţial.

Deasupra Groenlandei: Zborul 107 Un curent ca o mașină de zgomot prin somn.

Câmpii de licheni albaștri.

Stânci îmbrăcate-n mușchi.

Trezindu-mă cuburi de gheaţă zornăind într-un pahar de plastic și voci („grozav pentru filiala din Hong Kong” „păi mai ales ne e dor de fiica noastră”) încă văd acea

albie de granit în care curg pârâiașe dintr-o creastă golașă ceţoasă ca dintr-un izvor.

poezie | 131

Orice înţeles ar avea visul ăsta pentru alţii și orice când se vor trezi vor fi visat la rândul lor (Lago di Como și Baronesa bikinii ei albaștri sau turme de antilope galopând prin birourile din Pocatello) totuși: vesela asta din aluminiu conţine totul și dacă nu există vreo culme sublimă unde totul se face limpede (nici o ascensiune finală prin nor ca-ntr-o veche Biblie ilustrată) cum ar putea vreodată asta opri curentul curgând afară din pahar la JFK pielea strălucind

prună și piersică în timp ce noi intrăm înăuntrul soarelui.

traducere din limba engleză de Radu Vancu

132 | poezie

Teodora Coman

Definiţia intimistă Alexandra Turcu, celelalte produse (Editura Charmides, 2015)

V

olumul de debut al Alexandrei Turcu, produs al cenaclului SubNord, este atât de limpede și de echilibrat, încât nu prea are nevoie de niciun comentariu. Deja a avut parte de reacţii entuziaste din partea poeţilor români și străini care au ascultat-o citindu-și câteva poeme în cadrul Festivalului poezia e la bistriţa, impresionaţi de amestecul ei de forţă și delicateţe. Cu un decor domestic minimalist, o sensibilitate autentică bine strunită și precizia cinematografică a tăierii detaliului, celelalte produse, compus din ciclurile singurătate, familie și dragoste, transmite nevoia de coerenţă și stabilitate într-o poetică a esenţialului și a profilaxiei, în care toate durerile/ trebuie anticipate. Și cei apropiaţi (bunicul, mama) se văd integraţi într-o rutină care nu mai e resimţită angoasant, ca la majoritatea

poeţilor, ci previne eventuale pericole.

Fiecare membru al familiei este ajutat să își ia medicaţia la ore fixe, aproape ritualic, din teama de o boală prezentă sau viitoare, fără nume și simptomatologie clare. Chiar dacă se manifestă, efectele dezintegrării sunt camuflate de solidaritatea familială: „îmi iubesc mama mai mult/ când e bolnavă”.

Micile tabieturi derivă din mecanismele afective de autoreglare a unei sensibilităţi genuine, care știe să oprească gestul exact în punctul în care tinde să devină riscant, patetic sau indecent: „pornesc din când în când ventilatorul./ câţiva curenţi de aer îmi traversează spatele/ foarte aproape de a declanșa sistemul de/ autodistrugere” (nimic altceva/plin); „stau pe spate/ căldura îmi inundă creierul la fel cum/ râurile inundă vegetaţia din împrejurimi/

cronică | 133

terapie ușoară cu electroșocuri/ pornesc cu degetul din locul dintre sâni/ și cobor până la linia chiloţilor/ apoi mă opresc brusc” (singurătate 10). Filtrul autoironiei funcţionează discret în acest jurnal al autodescoperirii și adaptării la lume: „mă gândesc la burta mea/ ca la o pungă de pufuleţi cu surprize/ îmi doresc o mașinuţă pe care/ să o asamblez după instrucţiuni” (singurătate 3); „în fiecare zi, aceleași frustrări/ am prea multe algocalmine/ și nu e nimeni cu care să le împart” (singurătate 5) Măsurile luate în vederea imunizării sunt devierea de la eu la ceilalţi/ celelalte, consolidarea singularului cu pluralul lui noi (reprezentativ și pentru familie, și pentru dragoste), combaterea fricii și a durerii cu pastile legale (acumulate sub forma proviziilor, niciodată a supradozei!), autocontrolul periodic, așa cum recomandă medicii, exerciţiile de ștergere a memoriei sau spălarea pe mâini când pisica toarce, semnal de avertizare că plăcerea riscă să treacă în pragul excesului. Evitarea lamentării gratuite, a expresiei forţate și gestionarea impulsurilor anxioase prin notaţia echilibrată probează maturitatea poetică a bistriţencei de 20 de ani: „amân alarma, controlez greaţa greaţa care mă ţine/ de azi-dimineaţă într-un punct fix; încă număr spaţiile goale din folie/ ca să fiu sigură că nu am luat de două ori/ medicamentele; nu las urmele roșii de pe spate/ să se înmulţească.” (singurătate 4) Alexandra se prezintă simplu și direct. Nu emite sentinţe, nu mimează drame închipuite, ci apasă

134 | cronică

natural și pe frână, și pe acceleraţie, într-un dozaj optim pentru efectul de sinceritate. Candoarea și tenta suprarealistă a unor dorinţe (iepurii și papagalii iviţi din senin sau ipotetic crescuţi de ea) sunt contrabalansate de conștientizarea propriilor limite.

Alexandra pare să respecte principiul Teme-te de ceea ce-ţi dorești. Tânjește după dragoste, dar nu este dispusă sau pregătită să își asume consecinţele, lucru perfect explicabil pentru vârsta și fragilitatea ei: „la intrare, o singură pereche de papuci de casă/ nu aș suporta să mă bat de cineva când trec din cameră în cameră/ nu m-aș descurca să pregătesc prânzul pentru două persoane/ sau să ofer dragoste încontinuu. (singurătate 4) Multe dintre dorinţe se înscriu în limita realizabilului, a unui rezultat concret de voinţă sau perseverenţă, ca citirea lui Salinger până la capăt. Nu face caz de vânătăile sau trăirile ei, nu acuză disfuncţii nici după verificările corporale frecvente ale umflăturilor de pe sânul stâng, nici nu se grăbește să-și dea diagnosticul depresiei. Rutina de fiecare zi, de fiecare dimineaţă sau de fiecare seară avantajează micile gesturi și detalii care contravin poeticii declamative a traumei. Nimic mai străin de celelalte produse decât dislocările fiinţei agresate de existenţă, așa că motto-ul extras din poemul Tulips al Sylviei Plath se potrivește de minune volumului: „i am nobody. i have nothing to do with explosions”. Alexandra înregistrează pauze de concentrare, momente de singurătate, tăcere sau derută, frisoane de disperare trecătoare, frustrări,

nerăbdări, microscenarii suicidare și în parcare la kaufland/ și că o să ţin nevoi cu care ajungi să te obișnuiești, algocalminele în dulapul de sus.// toată ca în poemul dincolo care încheie noaptea la capul tău,/ nicio muscă să ciclul singurătate: „te obișnuiești cu nu-ţi trezească creierul,/ ţi-am spus.// singurătatea/așa cum te obișnuiești aici e bine./ ascultăm vocea bunicii/ cu un drog tare/ asculţi zgomotul pe și o urmărim pe mama cum sortează care-l fac/ porumbeii în pod/ privești haine./ ne urcăm pe scaune la dulapul afară fără să te apropii/ de geam/ te uiţi cu dulciuri./ dormim.// aici e bine./ stăm ore întregi la paharul cu apă/ și tot nu și numărăm oamenii/ care ies din ţi se face sete/ în stomac, din ce în ce spital.” (celelalte părţi ale lumii). Libertatea mai multe/ algocalmine toate durerile/ nu mai e proiectată evazionist sau trebuie anticipate// corpul – un animal contestatar, ci în funcţie de luxul ce nu mai poate comunica/ pentru o micilor intimităţi: statul în pat cu frica singură mișcare,/ peste două ore de în sân sau în amiaza mare, scurtele pregătire/ pentru o singură mișcare,/ reprize voyeuristice, momentele și creierul stă gata să explodeze// zilele gesturile de tandreţe faţă de animalele trec ca un tratament/ ce nu se mai de companie, plimbarea, mersul la termină/ îţi cobori privirea înspre cumpărături, amintirea.

Rar am dat peste un poet atât de puţin picioare/ de la gât în jos,/ nu a mai rămas nimic.” Atitudinea de acceptare egoist ca Alexandra. Deși vorbește despre a vieţii prin autodisciplină emoţională sine, nu o face cu emfaza singularităţii, ci cu intenţia de recuperare (după ore de pregătire) pare promit că a firescului, de integrare în izolată în contextul poeziei autenticiste traversate de nu o să te uit ordinea lucrurilor, a celorlalte produse. frondă sau dezabuzare până niciodată la supralicitare, ori în cel al poeticilor experimentale în parcare care cultivă depersonalizarea la kaufland sau nomadismul identitar.

Cu Alexandra, intimitatea Alexandra Turcu și confesiunea intră într-o binevenită deflaţie, în ciuda verdictelor sceptice legate de evoluţia acestui tip de poezie: „(...) mai bine aici./ soarele stă pe masă și/ noi așteptăm să apună/ dacă ne simţim singuri, ne punem fiecare/ pe câte un braţ al fotoliului și fumăm./ câteodată, ne luăm de mână și ne plimbăm prin cameră.// poţi veni și tu aici./ promit că nu o să te uit niciodată

„

”

cronică | 135

Nikola Madzirov

„Cred că cititul, nu scrisul,

”

ne redă inocenţa

în același timp pericol și salvare. E ceva la care

N.M.: Da, este. Cred că toţi trăim între cuvinte, în spaţiul dintre ele.

Societatea vrea să ne pună în anumite grupuri, în anumite comunităţi, dar noi încercăm să evităm etichetările, uniformizările date prin cuvinte. De asta cred că e important ca atunci când scrii să te gândești că altcineva în afară de tine va deschide paginile cărţii și că va sublinia dintre cuvintele tale ca apoi să nu se mai întoarcă niciodată la ele. Nu mă gândesc la posteritatea scriitorului, nu cred în asta, cred mai degrabă în curiozitate și în impulsul de a descoperi lucruri. Nu cred că atunci când un copil calcă pe asfaltul proaspăt se gândește la posteritate, că urma pașilor va rămâne acolo pentru totdeauna. Vrea pur și simplu să își vadă forma propriei existenţe. Cred că actul de a scrie este similar cu acela de a-ţi descoperi prezenţa, cum e cu mișcarea propriei umbre pe perete.

te gândești când îţi scrii poeziile? La această

E.I.S.: Că tot vorbim de umbre, ai folosit un

ambivalenţă a cuvintelor și a limbajului?

vers al lui Lucian Blaga ca titlu pentru unul

Emanuela Ignăţoiu-Sora: Cum ai început să scrii?

Nikola Madzirov: E un fel de întoarcere, cred. Chiar și a citi cu voce tare poemele e tot un fel de întoarcere la tăcere. Am crescut într-un mediu foarte zgomotos și pentru mine tăcerea era adăpost și a scrie era tot un fel de tăcere. Am vrut să fiu acoperit, ascuns, asemeni cuiva care trăiește într-o peșteră și care nu e conștient că poate, într-o bună zi, cineva va veni și va vedea ce e înăuntru, ce fel de picturi poţi să găsești pe acești pereţi.

Din fericire, călătoriile m-au ajutat să împărtășesc acele cuvinte pe care le ţinusem până atunci ascunse.

E.I.S.: Te referi adesea la cuvinte și la modul în care ele sunt folosite. Ai povestit, la un moment dat, despre bunicii tăi care au supravieţuit o dată pentru că au tăcut și a doua oară tocmai pentru că au vorbit. Ca și cum cuvintele ar fi

136 | interviu

mici, limbi mici, e ca și cum ar trebui să simţi vreun fel de claustrofobie socială, N.M.: Într-o antologie de poeme culturală și politică. Și dacă te uiţi la românești publicată în Macedonia. arhitectura din Macedonia, construită I-am citit versurile și mi-a sărit în în comunism: balcoanele mici, tavanele ochi versul ăsta, care până la urmă joase sunt făcute cu scopul de a-ţi da a și devenit titlu. De obicei dau titlu senzaţia de claustrofobie ca, atunci poemului abia la sfârșit. Chinul meu când ieși, să vezi doar Statul care ar e până pun primul vers pe hârtia albă, trebui să te salveze. Pentru mine, nu titlul, dar cumva versul lui mi-a însă, singura salvare e spaţiul deschis dat acoperișul poemului. Și sub acest al literaturii. Și mai sunt traducerile, acoperiș m-am simţit mai siguranţă acele călătorii dintr-o limbă în alta, în să mă duc spre fundaţie, către ultimul ambele sensuri, pentru că îmi place să vers, când îţi abandonezi poemul. traduc. Cred că traducerea e cel mai E.I.S.: Ai o deschidere internaţională faţă de onest act de lectură. Așa am descoperit poezie. Mergi la festivaluri și cu toate astea spaţii deschise unde mi-am găsit o locuiești într-un orășel din Macedonia. Cum casă. Și ca să aduci cărţi cu tine acasă, ai reușit, ca poet dintr-o ţară mică să ai așa o înseamnă că trebuie să lași un spaţiu deschidere internaţională? gol în valiză când călătorești. Când N.M.: E ca în jocul din copilărie. pleci de acasă, te gândești la faptul că Când te joci de-a v-aţi ascunselea. Și valiza ta e așa de mare și când te întorci te gândești că copacul de la tine din acasă, cu cărţi, cu experienţe noi, te curte e cel mai puternic, cel mai gros, gândești cum de e atât de grea valiza unde te poţi ascunde și unde nimeni asta, dar în ambele sensuri trebuie să te nu te poate vedea. Dar bineînţeles că, gândești că ai nevoie de spaţiu înăuntrul la început, toată lumea va încerca să tău. Și oricât de claustrofob ar fi spaţiul te găsească acasă. Dar tot crezi că ăsta din jurul tău, am descoperit, treptat, e cel mai sigur loc din lume. Așa e și lumea cu alţi ochi. Am descoperit că orășelul în care locuiesc. E locul în și filosofii pot fugi de sisteme. Am care pot să fiu invizibil. Și poziţia asta descoperit că și arhitectura poate fi din care observi lucrurile – de fapt, neregulată și imperfectă. Dacă aranjezi așa te deschizi faţă de lume. obiectele diferit și lași ca Și de îndată ce te deschizi Vom fi viaţa secretă a obiectelor către lume, lumea te ia, și să intre în viaţa ta de zi cu bântuiţi frumuseţea, în literatură, e zi, descoperi viaţa tot mai că ai mereu posibilitatea să te mult timp mult, în fiecare zi mai mult întorci, să spui că nu mai scriu, de ceea – și asta înseamnă pentru nu mai călătoresc, nu mai mine mai mult chiar decât ce-am spus respir. Când oamenii vorbesc lumea unei anumite culturi despre ţări mici, despre orașe fără martori. în care ar urma să locuiesc. dintre poemele tale. Cum l-ai descoperit pe Blaga?

„

”

interviu | 137

E.I.S.: Vorbești despre a avea un spaţiu în tine, or întrebarea mea anterioară nu era chiar așa de inocentă: mă gândeam dacă un scriitor tânăr, în căutare de alţi scriitori, de alte literaturi, nu ajunge să fie copleșit. Cum îţi păstrezi propria voce, în pofida tuturor influenţelor?

periculoasă decât alte „Mila celorlalţi mai tipuri de cenzură pentru că

va porni după noi ca luna după un copil rătăcit.

N.M.: De obicei, când scriu vreau ca fereastra să fie deschisă. Nu vreau să mă bazez doar pe amintiri, vreau aer proaspăt, vreau sunetul care vine de afară, ca să le amestec cu fricile pe care le aveam dinainte, cu speranţe pe care le proiectasem, impuse de cineva sau create de mine însumi. Sunt conștient de pericolul geamului deschis, pentru că o dată cu aerul proaspăt, vine și praful. Dar când ești inocent în explorarea ta, nu simţi pericolul. Îmi amintesc că la un moment dat, bunica mi-a povestit că lucrau la câmp, toată familia se ducea acolo, chiar și copiii și erau legaţi – pare crud, dar era doar ca să nu fugă, cât timp părinţii munceau – și când s-au întors au descoperit că unul dintre copii ucisese un șarpe.

Copilul ăsta mic nici nu simţise frica, nu era conștient de pericol. Cred că atunci când mergi inocent prin lume, ești mult mai curajos. Abia cu timpul apare frica și pot să spun acum că sunt mult mai atent acum în locurile în care merg decât eram înainte. Și am transferat precauţia asta chiar și în pagină. Dar și nesiguranţa și fricile pe care le ducem cu noi pot ajuta, atunci când scrii.

Cineva spunea că auto-cenzura e chiar

138 | interviu

”

nu sunt martori care să poată spună că ești curajos. Ești singur. Și sunt din ce în ce mai conștient de la cum mă opresc de la mai multe lucruri. Cred că cititul, nu scrisul, ne redă inocenţa.

E.I.S.: Ai vorbit de întoarcere și pare a fi una din temele tale, întoarcerea

care se manifestă în mai multe feluri, cum e privitul înapoi. De ce e o temă așa importantă pentru tine și care sunt alte teme importante în scrisul tău?

N.M.: În limba mea, sinonimele pentru „acasă” vin din cuvântul „foc” – locul unde e cald sau mai e un cuvânt care înseamnă „că te duci undeva”. Tot acasă înseamnă. Pentru mine cuvântul „întoarcere” e sinonim cu „acasă”. De asta, poate, nu am curaj să fac poze în locurile unde mă duc, pentru că am speranţa că mă voi întoarce.

E.I.S.: Nu faci niciodată astfel de poze?

N.M.: Foarte, foarte rar.

E.I.S.: Tocmai te-ai întors de la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sibiu „Poets in Transylvania”. Cum ţi s-a părut în comparaţie cu alte festivaluri?

N.M.: M-am bucurat să mă întâlnesc cu oameni a căror operă o știam dinainte.

Acum câţiva ani a fost publicată o antologie de poeme românești și m-am simţit foarte legat de acești poeţi: Blaga, Naum, Sorescu, Cărtărescu. Asta e prima dată când vin în România și e o experienţă minunată, una din rarele în care simt că mă întorc undeva. Sibiul a avut ceva special, pe lângă faptul că

„Trăiesc între

ce voia el să fi spus. Și ne bucurăm cu toţii că a scris două adevăruri proză. Dar, în cazul opus, ca un neon când cineva descoperă un pâlpâind într-o autor cu care se conectează, lumea interioară a aceluia sală pustie. devine mult mai bogată.

Bunica mea îmi spunea să arunc ceva în spate ca să găsesc ceva în E.I.S.: Ai lucrat și cu niște poeţi români tineri, în cadrul unui atelier de poezie. Tema ta a fost faţă și așa e cu schimbul de experienţe, cuvântul „replacement”. Cum a fost să lucrezi de cuvinte, de poezii. Învăţăm mereu, unul de la altul. Lumea asta hyperlink cu ei?

N.M.: A fost interesant pentru că ne dă mai multe oportunităţi ca să ne fiecare a avut propria abordare de a scrie întoarcem la această inocenţă. un poem folosind doar zece cuvinte.

Interesant e că niciunul dintre ei nu a folosit cuvântul „distanţă”. Cred că ceea ce conectează poezia, sau îi conectează pe poeţi nu poate fi definită, oricât am încerca să facem asta. am cunoscut poeţi din alte ţări, cu a căror operă eram deja familiarizat. Mă bucur că i-am cunoscut pe tinerii poeţi români, am o parte din poemele lor în engleză și o să le sap încet, cu instrumente mici, cum spun arheologii.

E.I.S.: Mă bucur mult că ai adus vorba de conectare pentru că tu ești și coordonator al site-lui de poezie lyrikline. Ce părere ai despre conectarea prin poezie, care e, în opinia mea, în creștere?

Vom asista, oare, la o globalizare

”

„Tăcerea

se învaţă în pântec.”

Nikola Madzirov

a poeziei?

N.M.: A deschide o carte ţine, ca întotdeauna, de atingere. E important să atingi lucrurile înainte să le iei în posesie. Dar e important și să prezinţi poeziile online, unui public mai larg ca să găsească versurile pe care nu le-au scris niciodată, dar pe care au crezut că le-ar putea scrie. De multe ori s-a întâmplat chiar contrariul. La un moment dat, Danilo Kiś s-a apucat de proză pentru că tocmai tradusese dintr-un poet care spusese deja tot

interviu | 139

Gabriel H. Decuble

Celan tradus

sistematic Paul Celan, Opera poetică, vol. I, traducere de George State (Editura Polirom, 2015) Primul și unul din cele mai importante atúuri ale traducerii lui George State din lirica lui Paul Celan1 este caracterul ei sistematic. Adio improvizaţii, adio selecţii încropite „după puteri”, adio subiectivităţi pseudo-creative, adio hazard editorial, adio arme!

Volumul în cauză reia fidel structura reputatei ediţii de la Bonn („Bonner Ausgabe”2), mai puţin variantele textogenetice – adică mai puţin primul „volum” de versuri reunit de Celan însuși, în 1944, într-un caiet legat în piele, purtând titlul Der Sandmann (Omul cu nisipul3), caiet dăruit mai apoi, în semn de afecţiune, actriţei Ruth Kraft, la care se adaugă alte câteva creaţii răzleţe din anii 1938-1944 –, care ar fi alimentat exclusiv scrupulul filologic, dar ar fi îngreunat lectura nepermis de mult pentru publicul larg, neobișnuit cu astfel de acribii circumscribile maniilor profesionale. E bine știut, publicul vrea produs finit, nu „work in progress”, iar traducătorul nu poate simula, la rândul său, această devenire de la variantă la variantă, chiar mimând transparenţa totală. Prin definiţie, traducătorul este cel de la care se așteaptă, după îndelungatele deliberări interioare prin care va fi trecut, irevocabilul: piesă atinsă, piesă mutată – ca la șah.

M

ărturie pentru îndelungatele deliberări interioare prin care va fi trecut George State stă, în primul rând, volumul Mac și memorie, publicat în 2006 alături de regretatul Mihail Nemeș la editura Paralela 45, volum din care State a revizuit – pentru că se cereau revizuite –,

140 | teme

poemele reluate în prezenta ediţie. E clar, dacă mai era nevoie de precizat, că George State nu e un novice în ale traducerii din Paul Celan, după cum nu este un novice într-ale traducerii în general (cf. transpunerile din Rilke, Benjamin, Taubes, Löwith, Groys etc.).

De ani buni încoace, George State stă în faţa originalului celanian, îl citește întorcându-l pe toate părţile, îi măsoară curgerea – ritmurile interne, schimbările de respiraţie, poticnirile exasperante –, îi ascultă tăcerile asurzitoare și încearcă să le strecoare, într-o formulă lingvistică unitară, prin „strâmtoarea” mirabilei operaţiuni logice care este traducerea.

Că, trecând prin această strâmtoare (cf. termenul tehnic din arta fugii, ital. stretto, prin care George State echivalează germ. Engführung), vocile se dublează, cea a autorului venind din urmă și încălecând, practic, vocea traducătorului, George State știe prea bine.

Traducerea sa tocmai pe asta miza de la bun început, fiind una a avantajării literalităţii în dauna soluţiei reidiomatizării, în funcţie de resursele de expresivitate ale limbii române.

Dintre cele două metode, experienţa traducerii lui Celan în varii limbi europene a arătat că a doua ar fi preferabilă, o „celanizare” a limbii-ţintă fiind oricând mai de efect și oricum mai benefică pentru înţelegerea textului, decât, să zicem, o românizare a poeziei sale. De ce stau lucrurile așa și nu altfel în cazul liricii lui Celan, voi încerca să arăt, pe scurt, în cele ce urmează.

O

primă observaţie se leagă de faptul că Paul Celan a fost el însuși un traducător.

Sună a truism, dat fiind că întrebarea „dacă mai poţi fi mare poet în ziua de azi fără să fii, în același timp, și un bun traducător” este retorică. Totuși, observaţia are rolul ei, în măsura în care poate creiona – fie și foarte sumar, în contextul prezentei recenzii –, modul de constituire al acelui bazin colector de „influenţe” care va fi dus, în timp, la definirea unei poetici proprii. ât de bun traducător a fost Celan însuși nu e locul să decidem aici. Se știe că prefera traducerea hermeneutică, explicitând uneori inflaţionar originalul (cf. traducerile din Ungaretti), alteori punând în cârca cititorului subînţelesuri la care acesta n-ar fi avut acces decât, cel mult, în baza unui bilingvism prezumat (cf. traducerile din Bosquet sau Supervielle). Interesează însă cu precădere faptul că a tradus enorm: de la marea poezie a lumii până la texte trivial-pornografice, după cum îi șuiera vântul prin buzunare; a tradus de la poeţi afini, la autori cu care nu avea cum să rezoneze nici caracterial, nici ideologic –, iar plurilingvismul este ca și definitoriu pentru lirica sa. Evocând plurilingvismul, nu mă refer doar la termenii ebraici, franţuzești, spanioli, rusești, englezești, idiș etc. pe care Celan îi introduce tale quale în poemele sale, ci în primul rând la semantismul plurilingv al celor mai mulţi termeni pe care poetul îi folosea cu bună știinţă, la acea secţiune diacronic-etimologică ce se oferă ca grilă de lectură primară în textele sale. entru a ilustra măcar printr-un singur exemplu: când zice Sprachgitter, deci -gitter (cf. poemele din volumul cu același titlu, publicat în 1959, p. 167 și urm.), Celan nu are cum să ignore – pentru că știe – că același cuvânt îl poate

C

P

teme | 141

întâlni, având etimon identic, în atâtea și atâtea limbi europene: rom. gratii, dar și gard, respectiv îngrădire, rus. ograda, fr. gratte, pol. krata, engl. grid, dar și grate, ital. grata, port. grade etc. Or, paradoxul este că, deși toate aceste limbi comunică aproape fratern în subteranul istoriei lor, de îndată ce devin vehicul ideologic ele se acoperă reciproc până la înăbușire, dintr-o astfel de escaladă acustică rezultând fie vacarmul, fie, după sleirea vacarmului, o muţenie infirmă. ltfel spus, de îndată ce aceste limbi sunt rostite, prin voci care le transformă în „vorbă”, ele devin ostile una alteia: voci stridente, sâcâitoare, indistincte în vorbăria lor agresivă; voci traumatizante, dacă sunt răcnite; voci înfricoșătoare, când nu au un chip și le captezi din ascundere. Se înţelege de ce cuvântul care revine obsedant în acest volum este pluralul „voci”. Soluţia lui George State, de a traduce Sprachgitter prin „gratii de vorbă”, era, prin urmare, singura valabilă, oricât de insolită ar putea părea în limba română – ea fiind limbaj celanian și-atât. Traducătorul ar fi putut spune la fel de bine „zăbrele de vorbă” sau oricum altcumva, însă ar fi ratat substratul plurilingv al originalului celanian. mplicaţiile acestei constatări ar fi că cititorul este deja prevenit asupra faptului că prin fiecare cuvânt-cheie din lexicul celanian trece – dureros de lent – lama unui cuţit, aproape fiecare din aceste cuvinte fiind o rană deschisă. (Însăși imaginea cuţitului este recurentă, aproape trădând obsesii de hemofil, în poetica celaniană.)

Nefiind alese la întâmplare, prin aglutinare textualistă sau printr-un exerciţiu de lexicograf pasionat, ci exprimând mereu o trăire acută, aceste cuvinte sunt pentru Celan adevărate vivisecţiuni: necruţătoare, viu-chinuitoare, pentru că ele trebuie să împiedice uitarea. hiar când utilizează sintagma Mohn und Gedächtnis (Mac și memorie) pentru a pune în balanţă cele două alternative pe care le are individul în faţa traumei istorice – fie să se lase în mrejele deliciului erotic cu efect soporific, fie să ducă mai departe cu sine caznele memoriei –, Celan are în minte rezonanţele colaterale ale cuvântului Mohn, etimologic înrudit cu rom. mac, rus. maka, bulg. maku etc. La nivel simbolic, macul exprimă fără îndoială o unică sinteză între contrariile eros și thanatos, dar sugestia acustică trece dincolo de simbol, ea evocă germ. -mahn, ermahnen, dar și împrumutul recent monieren, din lat. monere, toate însemnând „a admonesta, a avertiza” etc. În cazul acesta, traducătorul român pur și simplu nu avea cum să redea același semantism, așa încât cititorul va trebui să preia el însuși travaliul hermeneutului. esigur, plurilingvismul lui Celan are adânci rădăcini biografice, dar acestea sunt, în ciuda insistenţei istoricilor literari, insuficiente pentru a explica complicatul semantism al poemelor sale. (Altminteri, am fi avut tot atâţia poeţi de talia lui Celan, câţi copii s-ar fi născut la Cernăuţi după Primul Război Mondial în familii evreiești germanofone, înconjurate de mediul lingvistic majoritar românesc – oficial –, dar destul de slavizat – inoficial.) Mult mai plauzibil, acest plurilingvism

A

I

C

D

142 | teme

reflectă o latură a personalităţii poetului, devastată de morbul curiozităţii, de o deschidere aproape autoanihilantă faţă de Celălalt. jungem astfel la a doua observaţie, legată de modul de lucru al poetului/ traducătorului Celan. Din biblioteca sa personală, așa cum a fost ea pusă la dispoziţie de familie, au fost catalogate, la arhiva din Marbach unde se păstrează acest fond, 4.617 volume – multe fuseseră înstrăinate, la vremea lor, de poet însuși –, volume în: germană, franceză, engleză, română, italiană, ebraică, rusă etc. Cele mai multe conţin adnotări – fie și sumare, încâlcite, ilizibile, cifrate – care atestă preocuparea lui Celan pentru unul sau altul dintre autorii pe care îi considera măcar interesanţi, dacă nu congeniali lui, sau, cel mai adesea, pentru câte un termen faţă de care cădea în contemplare și pe care, la un moment dat, îl relua în traduceri și, nu rareori, în propriile creaţii. La prima vedere, ai zice că reţeta compoziţională a poemelor celaniene este întru totul livrescă: ex libris! Dar lucrurile, chiar dacă ar sta întru totul așa, trebuie înţelese în adevărata lor dimensiune. n acest scop, trebuie să fac aici un mic excurs. În primul rând, în cultura română, termenul „livresc” este conotat negativ și instrumentat perfid de către criticii comuniști și cripto-comuniști4 care au dat tonul vieţii literare în a doua jumătate a secolului trecut și încă îl mai dau prin urmașii lăsaţi la catedre sau în institutele de cercetare. Pentru a diminua – în ochii publicului și, mai ales, al oficialităţilor asiguratoare de privilegii – importanţa unui autor care nu era/ nu este pe placul lor, acești critici aruncă anatema „livresc”, ceea ce, tradus din argoul literar în limbajul instituţional, înseamnă: „Tovarășul nu a asudat cot la cot cu Silvester Andrei, la salvarea abatajului etc.” – cu tot blamul care decurge de-aici. De fapt, verdictul de „livresc” aplicat unei creaţii poetice este doar o trădare de sine, criticul nemărturisind altceva decât că: „Sunt prea frivol ca să citesc în profunzime”. În al doilea rând, a reproșa unui literat că este „livresc” este totuna cu a-i reproșa unui șofer profesionist că petrece prea mult timp la volan. Cărţile nu sunt doar meseria scriitorului, ele sunt în bună măsură viaţa lui și a-l despărţi de ele echivalează cu o amputare.

A

Î

În volumele care compuneau biblioteca personală a lui Paul Celan s-au găsit, pe lângă miile de sublinieri – ba nervoase, apăsate; ba firave, fluide, pudice –, sute de semne de carte confecţionate din: tăieturi de ziare, bileţele, chitanţe, bilete de metrou, bancnote, plante uscate și, accidental, pete de cafea. Or, dacă unele din aceste „intruziuni brutale” ale cotidianului în universul lecturilor lui Celan permit

chiar datarea – firește, aproximativă – a lucrului la unul sau altul dintre proiectele de traduceri, respectiv, în paralel, a lucrului la propriile creaţii, altele dau măsura adâncirii poetului în lectură, a caracterului eminamente participativ al acesteia. Nu e lipsit de relevanţă faptul că Celan s-a ocupat, aproape simultan, de poeziile lui Mandelștam, Ungaretti și René Char, exact în anii în care lucra la două

teme | 143

volume de-ale sale: Roza nimănui (1963) și Schimbare de suflu (1967), după cum nu este demn de oprobriu să-ţi alcătuiești un vocabular poetic prin decantări succesive, prin lecturi aluvionare, știut fiind că oricâtă cultură ai adiţiona și oricâte filtre lingvistice ai interpune între urletul de durere pe care abia ţi-l reprimi, între lacrima secată din orbite și public, trauma originară nu se șterge. Nici morţii nu ţi se-ntorc de la groapă, nici sângele lor nu se spală, nici însingurarea îndureratului nu se preschimbă într-o izbăvitoare serată dansantă alături de prieteni (literaţi și ei).

Cel mult, urletul se strânge într-un cuvinţel, singurul care ar mai putea exprima comuniunea întru durere („soră”), iar acesta se îneacă și el în „șuvoiul de sare” care este lacrima între timp uscată, după cum citim în poemul Ecluza (p. 233): „Prin/ ecluză a trebuit/ cuvântu-n șuvoiul de sare-napoi/ și-n afară și dincolo să îl salvez: Jiskor”.

Ecluza nu este nimic altceva decât o metaforă pentru „punctul lacrimal”, acel orificiu minuscul prin care iese lacrima, echilibrând astfel psihicul de presiunea trăirii interioare, iar Jiskor (pronunţat „izcor”) este termenul ebraic care desemnează rugăciunea pentru cei morţi. – Livresc, nu-i așa? Mai ales că Celan nu era un practicant al iudaismului, întreţinea nelămuriri deschise cu Dumnezeul lui Moise, și refuza să îngâne, alături de coreligionarii săi, rugăciuni pentru cei morţi, prin care să-și găsească pacea sufletească într-un „dincolo” mântuitor. Dimpotrivă, această pace perpetuu restantă avea să-l conducă,

144 | teme

cel mai probabil, spre suicid.

Ei bine, sarcina lui George State a fost să păstreze toată această încărcătură emoţională teribilă din poemele lui Celan, așa cum s-a stratificat ea în original, adică în formule eliptice, trunchiate – de regulă, nonpredicative –, dar adesea repetitive, evocând ritualul liturgic (la care el, poetul, era veșnicul absent). Iată o mostră de traducere reușită, poezia cu titlul Mandorla (p. 254), una din foarte multele care ar putea fi citate aici: În migdală – ce stă în migdală?

Nimicul.

Nimicul stă în migdală.

Acolo stă el și stă. În nimic – cin’ stă acolo? Regele.

Acolo stă regele, regele.

Acolo stă el și stă.

Buclă de jidov, nu-ncărunţește. Și ochiul tău – încotro stă ochiul tău?

Ochiul tău îi stă migdalei împotrivă.

Ochiul tău îi stă nimicului împotrivă.

El stă de partea regelui.

Astfel stă el și stă.

Buclă de om, nu-ncărunţește.

Goală migdală, albastru regește.

N-aș vrea să stric gustul lecturii pentru aceia dintre cititori care au prima dată în faţă acest poem; totuși, trebuie remarcat faptul că traducătorul nu a ratat niciunul dintre sensurile fundamentale ale poemului. Dacă simbolistica migdalei – potenţată în cazul

lui Celan și de miraculoasa întâlnire cu poezia lui Mandelștam – sau cea a „buclei de jidov” grăiau mai mult sau mai puţin de la și pentru sine; dacă imaginea aureolei specifice oricărei teofanii, sub semnul căreia este pus întregul poem („mandorla”), îi va fi fost cunoscută cititorului din alte lecturi, atunci kantianul „a sta împotrivă” (adică „a exista, a fiinţa”) trebuia bine punctat, mai ales că el era pregătit de ideea teofaniei, reflectată în prenumele filozofului, Immanuel (ebr. „Dumnezeu este cu noi”) și completat de epitetul din finalul poemului, acel königsblau, care ar fi putut fi ratat printr-o traducere tehnică grăbită (rom. ultramarin, lapislazuli sau albastru universal). George State a realizat însă cu pricepere importanţa păstrării asocierii dintre culoare și calitatea regală a divinităţii veterotestamentare, pe care Celan o asemuiește, apofatic, nimicului.

Sarcina traducătorului a fost cu atât mai grea, cu cât el a fost nevoit să se ferească, pe tot parcursul volumului, de românizarea metaforelor prin echivalarea lor cu ceva care l-ar fi situat pe poet în prelungirea vreunei tradiţii lirice românești și l-ar fi făcut astfel comensurabil pentru publicul nostru.

Inutil să mai adaug că originalul celanian este destul de „ingrat” faţă de traducător,

el necultivând, cu excepţia unor poeme de tinereţe, formele fixe, deci neoferind șansa de a salva prin formă ceea ce se pierde prin fond. Așa încât, de cele mai multe ori, soluţia literalităţii este singura valabilă, iar George State, având și precedentul încurajator al lui Martine Broda în Franţa, a aplicat-o și el cu succes.

Fără îndoială că amatorii de cusururi vor avea, ici și colo, să-i reproșeze traducătorului că literalitatea nu înseamnă fixarea pe primul sens din dicţionar, că semantismul unui cuvânt este dictat în primul rând de context; că, de exemplu, Väter, în poezia Benedicta (p.

259) nu înseamnă „taţi”, ci „patriarhi”, chiar dacă, în alt context (Tübingen, ianuar, p. 237) Celan însuși folosește lexemul Patriarchen pentru același sens. Însă nicio traducere din lume nu este infailibilă, asta se știe, iar meritele unei traduceri nu se cuantifică prin numărul echivalărilor exacte, ci în primul rând prin atitudinea fundamentală faţă de original. Or, în cazul de faţă, atitudinea lui George State a fost una principial corectă, el netraducând ușuratic, „la inspiraţie” cum se spune – așa cum au făcut-o alţi traducători din Celan, la vremea lor –, ci temeinic, printr-un veritabil efort interpretativ.

Beneficiind și de o prefaţă foarte instructivă semnată de Andrei Corbea, unul dintre exegeţii de marcă, la nivel internaţional, ai operei celaniene, ediţia iniţiată anul acesta de Polirom, prin acest prim volum, are toate șansele să devină etalonul receptării lui Paul Celan în România.

De-acum, cartea este în mâinile cititorului, iar rolul acestuia ar fi să se deschidă, progresiv și cu răbdare, faţă de o operă poetică unică în literatura universală a ultimului secol, fie ea și „ermetică”, după cum au etichetat-o mulţi critici. Celan însuși

teme | 145

nu împărtășea această etichetă, într-o ultimă scrisoare adresată redacţiei Suhrkamp insistând pe faptul că poeziile sale ar fi „libere, deschise, nesfârșite”, iar faţă de un cititor fidel, dar nelămurit, exprimându-și convingerea, tot într-o scrisoare, că singurul mod de a-i înţelege poezia este să o citească, din nou și din nou și din nou...

Acum, cititorul român poate face acest lucru – sistematic, așezat, nu pe apucate.

Corona Toamna-mi mănîncă frunza-i din mînă: sîntem prieteni.

Noi timpul din nuci îl cojim și-l deprindem să treacă: în coajă, înapoi, timpul se-ntoarce. În oglindă-i duminică, în vis se doarme, gura rostește-adevăr.

Ochiu-mi coboară către sexul iubitei: ne privim, ne spunem ceva-ntunecat, ne iubim unul pe celălalt ca mac și memorie, dormim ca vinul în scoici, ca marea-n raza de sînge a lunei.

Noi stăm îmbrăţișaţi în fereastră, ei se uită de pe stradă la noi: e timpul ca omul să știe!

E timpul ca piatra să consimtă-a-nflori, ca nerăbdării să-i bată o inimă.

E timpul ca timpul să vină.

E timpul.

Paul Celan, în traducerea lui George State

Note: 1 Paul Celan, Opera poetică, vol. I, Iași, Polirom, 2015, 312 p.

2 Paul Celan, Werke. Historisch-kritische Ausgabe. I. Abteilung: Lyrik und Prosa, din care selecţia ediţiei Polirom include vol. 2/3; 4; 5 și 6, ed. de Andreas Lohr, Holger Gehle, Rolf Bücher și Axel Gellhaus, Frankfurt am Main, Suhrkamp/ Insel, 2014.

3 Am echivalat Sandmann prin varianta propusă de Al. Philippide (cf. E.T.A. Hoffmann, Povestiri fantastice, București, Gorjan, 1943), întrucât Moș

146 | teme

Ene, echivalentul din folclorul românesc, are afinităţi prea vagi cu personajul lui Hoffmann, iar Celan nu făcea cu siguranţă, în titlul său, trimitere la folclorul românesc.

4 Comuniști, nu marxiști, nota bene!; mă refer strict la anumite practici din viaţa literară, nu la critica literară social-istorică, de inspiraţie marxistă, care are doza ei de adevăr și de care niciun intelectual întreg la minte și la suflet nu poate face abstracţie.

Robert Max Steenkist

R

obert Max Steenkist (n. Bogotá, 1982) a publicat primul său volum de poezie, Las escusas del desterrado, în 2006, după ce debutase în 1999 cu un volum de povestiri, Caja de piedras. În prezent lucrează la Școala „José Max León”, în apropiere de Bogotá, iar activitatea sa literară este dublată de jurnalism și fotografie. Poemele lui Steenkist surprind jocul continuu între intimitate și societate, între imagini încărcate din punct de vedere estetic și sugestii ale unui spaţiu politic intens.

poezie | 147

Nopţi cu tine Nimic nu ne apără de noapte.

Afară trec în flăcări mașinile ca hienele rănite; la multe zile mai încolo se-ntinde marea cu toate despărţirile ei.

Peste drum, doi câini urlă peste cârpele și cartoanele ude în care își fac culcuș.

Noaptea a urcat muntele ca să-i păzească.

Departe se află dimineaţa care ne-adăpostește, îndepărtate acele cântece care ne ridicau faruri în vârfurile degetelor.

Tu și eu, stânjeniţi unul de celălalt strângem noduri din picioare ca să nu se rupă pânzele aflăm că vorbele apără camera noastră.

Afară, noaptea tot înaintează, dar de data asta are cadenţa melcului care trece orizontul în întâmpinarea vaporenilor sleiţi de-atâtea coșmaruri.

148 | poezie

Act Poetul termină de citit ce se poate citi din cartea lui.

Spectatorii aplaudă în timp ce el coboară de pe scenă. În ciuda a ceea ce se crede cuvintele lui au reușit să-i inspire pe cei preocupaţi de ceea ce se poate primi într-un scaun într-o sală El n-are unde să se așeze și curând îl vezi rătăcind, în timp ce pe estradă este prezentat următorul invitat.

Piesa merge mai departe.

Nimeni nu-l mai recunoaște.

Cere scuze umbrelor hotărât să se stabilească între lipsurile propriului său public.

Unor ţărani uciși Furnicile, într-un gest de resemnare, ori de întruchipare a furiei stihiilor, le vor presăra rămășiţele de-a lungul altor drumuri, unde să nu le mai ajungă gloanţele, cenușa, ura.

poezie | 149

Vin la tine Pornesc spre tine în umbra pomilor adormiţi, bolţi de picături suspendate în zbor.

Mă-ndrept spre tine, opresc tunetul pe care l-am iscat în ciocnirea dintre noi. Îţi caut buzele aplecate peste urechea mea, să-ţi fie oglindă în urmele de pe gât și-n semnele oboselii.

Plec spre tine după ce-am strâns mâna unei vieţi stânjenitoare de pripeli străvechi și mări rostogolite, seminţe seci, și suflarea călătorilor cu bilete spre oriunde.

Mă topesc în tine într-o noapte care nu se trezește cu degetele dornice să prindă anotimpurile tale, ceremonia lor Ajung la tine în cuvinte clare și c-o dorinţă nou-nouţă de furtună pe malul din faţa ta.

traducere de Răzvan Ţupa

150 | poezie

Mihnea Bâlici

M

ihnea Bâlici (n. 1998) este elev la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamţ. A câștigat în ultimul an premii la cele mai importante concursuri pentru poeţi nedebutaţi (LicArt, Zilele de Poezie „Constantin Virgil Bănescu”), a participat la „Young Poetry Camp” din cadrul Festivalului Internaţional „Poets in Transylvania” și a citit la ediţia 111 a Institutului Blecher. „Încerc să nu mă las impresionat de maturitatea frapantă a celor mai tineri poeţi care apar azi, însă atunci când întâlnesc o personalitate ca a lui Mihnea Bâlici nu-mi pot reţine entuziasmul și confienţa în resursele poeziei de a pune-n mișcare energii creative, căutări, modalităţi expresive înnoitoare, pe care le văd consolidându-se într-un ritm foarte alert în discursuri tot mai dinamice, mai limpezi, mai convingătoare. Am în vedere o maturitate de gândire care se află – cu toată lipsa de experienţă pe care o putem bănui – într-o strânsă legătură cu nevoia fiecăruia dintre acești poeţi de 17-20 de ani (Alexandru Turcu, Horia Șerban, Mircea Andrei Florea, Cătălina Suditu, Mihnea Bâlici) de a se particulariza, de a se exprima încă de foarte devreme ca individualităţi cu resurse și explorări distincte. Găsesc deopotrivă uimitoare și tonice puterea lor de asimilare, impresia pe care o lasă ceea ce scriu: că par să fi ars etape importante încă de foarte devreme, că nu mai bâjbâie și au foarte rare rateuri în comparaţie cu cei care aveau vârsta lor acum un deceniu, două sau trei. Iar asta e uneori de-a dreptul intimidant. «On n’est pas sérieux quand on a dix-sept ans», scria acum 145 de ani cel mai precoce (și poate cel mai strălucitor) dintre poeţii moderni, însă atunci când dai de cineva ca Mihnea înţelegi încă o dată cât de înșelătoare poate fi o asemenea declaraţie, cu tot cu autoironia ei implicită. Poet calculat și cerebral, dar în textele căruia simţi ebuliţia, pasiunea și nervul autentic, Mihnea Bâlici e în punctul în care poate face orice (și poate ajunge oricât de departe), numai să nu se plictisească sau să devină fanaticul unei cauze sau al unei idei dominante – asta îi pierde adesea pe cei ce surprind prin precocitate.”

Claudiu Komartin

poezie | 151

săvinești singurele lumini la 6 dimineaţa sunt cele din săvinești strivesc orizontul la stânga noastră cum o iei spre roznov dincolo de lunca bistriţei cu turnurile gri de fabrici furnale antice clădiri șubrede moaștele industriei câteodată cred că acolo e fabricat răsăritul prin tuburile alea cu epitelii cimentate de comuniști și italieni din fumul ăla portocaliu ce acoperă ca un cumulonimbus cerul. singurele lumini la 6 dimineaţa sunt cele din săvinești e de la sine înţeles că la ora aia specia umană e cea mai vulnerabilă și că ne doboară orice boare de vânt e când ne apucă greaţa că existăm dumnezeule o să mă întreb de ce scriu poeme la plural poate-s doar eu dar doare până-n os când le văd cum eclipsează stelele. iar atmosfera de film vechi cred c-o să mă omoare într-o zi. singurele lumini la 6 dimineaţa sunt cele din săvinești și apele râului le reflectă și cerul nopţii le reflectă și ele se reflectă unele pe altele morala kantiană dezmembrată într-o dimineaţă pregătiţi steagurile și nevestele ce numesc eu libertate uite-o m-am limpezit sunt viu la 6 dimineaţa mut și munţii cu credinţa mea credeam că n-o să vină ziua asta când pot să strig și eu că nu exist. singurele lumini

la marginea lumii din când în când apa de la chiuvetă mai scoate un dominant seventh și ăsta este jazzul nostru din când în când în fundul landscapeului cu palatul industrial și cealaltă parte a satului sunt valuri de cereale

152 | poezie

dacă muzica e doar liniștea dintre note atunci am nimerit în locul în care trebuie dacă tot ce există vreodată e între nori și umbra lor atunci am nimerit și dacă între câmpul meu perceptiv și lobul occipital există oricât de puţină substanţă divină particule orgasmice sau oricum ceva care chiar contează m-aș izbi cel puţin de o realitate satisfăcătoare /să ai mereu pielea de găină să faci bășici de dopamină/ aici la marginea lumii căruţele au lăsat două dâre în iarbă

kind of blue electrobuzele se plimbă prinse de cer scot scântei din stele ne spun uite alt oraș unguresc al cărui nume nu o să-l pronunţi franz apasă pedala de acceleraţie îţi dârdâie capul pe fereastră la 220 de km/h cineva în tibet tocmai atinge nirvana evident că am pierdut și asta stelele

poezie | 153

unu pe câmpurile din spatele casei cu vegetaţie lanuri de porumb și muzică scăldată în ecou ce altceva pot să mai zic despre starea mea de spirit e doar o după-amiază o după-amiază cât o vară întreagă cu mine însumi un cadru prins în plină progresie cinetică printre dealuri fără urmă de tragic fără patetisme ca toţi oamenii care vor să vorbească despre cât de greșit se simte ca toţi oamenii care vor să vorbească despre cât de complet se simte viaţa când îi auzi să-ţi lași capul în iarbă înainte să vină septembrie cu tot ce îţi blurează entertainmentul sofisticat și tot ce obosește crunt 12 ore de somn consecutive tot ce te râcâie pe inimă în ultimul timp de la libido până la finele filamente din gelatina văzului când printre detaliile peticelor scobind în ochi se conturează în mișcarea lor calmă și terapeutică norii fără metonimii doar norii albastrul cerului și munţii cam asta e tot ce-am vrut de la mine un mod de gândire capabil de bioluminiscenţă

154 | poezie

ilarie elena la un moment dat în bucovina au venit nemţii și nu știa nimeni unde e războiul dar un soldat o ridicase (era copilă) pe bunică-mea cu o singură mână a ţinut-o în palmă ca pe un mic buddha îngândurat niciun gest schiţat nicio tresărire s-a prins că în bibeloul ăsta există o întreagă bătrâneţe de ipohondrie cu lacrimi șterse de sutană și îmbrăţișări compătimitoare în casa aghezmuită în care m-am rezemat de chiuvetă și am zis plin de cinism că „nu e cel mai groaznic lucru să mori” de la accidentul oanei (care a adunat familia din toate colţurile ţării înmormântare ploioasă și scârbă revoltată în faţa lacrimilor frunzărire a unei enciclopedii pentru copii în apartamentul decedatei drum de întoarcere printre coline a doua zi) încoace autoconservarea s-a ramolit și ea și pentru fiecare tragedie din comună un fior înnebunește în pieptul bunicii azi-noapte a murit bătrâna vecină cu baticul înflorat ţinându-i lobii cerebrali în frâu s-a auzit cum amintirile au fulgerat din vârf de măduvă în vârf de măduvă apusul soarelui într-o copilărie pe nesimţite bătrânul ursuz în care și-a vărsat odată fecioria și cârdurile de nepoţi care umpleau nu demult curtea au plecat de ore întregi câinele îmi urlă îndurerat în geam falsettouri disperate de sinucigaș combustie spontană din bot până-n coadă și nici măcar ecoul să îl amplifice peste câmpii niciun bec care să pâlpâie pe stradă în întuneric-pâclă niciun strop de dramatism mortuar sau abandonare doar un sunet sec și iritant și fără rezonanţă cum numai viaţa în exces mai poate face

poezie | 155

Ruxandra Cesereanu Venezia dalle vene viola.

Lettere di una cortigiana Aracne editrice, 2015

a cura di e con un’introduzione di Giovanni Magliocco, postfazione di Ilona Manuela Duţă

“

Libro delle «tentazioni e dell’ambiguità», Venezia dalle vene viola è un viaggio sotterraneo e notturno nei labirinti della città lagunare. È una ricerca che, costellata di riferimenti letterari, culturali e religiosi, espone, drammatizza, esacerba fino al parossismo l’incontro di genere e il destino della riunione dei desideri (maschili e femminili).

In questo percorso interiore, Venezia rappresenta non tanto la città simbolica di San Marco, quanto un profumo archetipico, un’Atlantide rovesciata, incarnando un palinsesto dell’anima e dell’animus e il movente segreto di un incessante pellegrinaggio poetico verso la conoscenza del proprio corpo e del proprio spirito.”

156 | contributori

Marius Chivu La ventolière en plastique Monde-Édition-Ouverture, 2015

Traduit du roumain par Fanny Chartres

„

Illustrations de Dan Stanciu

Un poem suprarealist? Da, dacă vrem, însă unul făurit de o femeie paralizată, amnezică, dar pentru care fiul său iubitor, grijuliu cu ea, a scris frumoasele texte în versuri care alcătuiesc această carte.

Nu patetism, nu lamentaţii grandilocvente, ci cuvinte simple, cele pe care tânărul le adresează celei care, ea însăși încă tânără, îi adresează la rândul ei priviri, îi cere uneori niște lucruri stranii, îi povestește visele care îi bântuie somnul. Mai presus de toate, dragostea reciprocă, filială și maternă, care se exprimă până și în tăceri, prin gesturile banale ale vieţii de zi cu zi, senzaţiile fizice, amintirile din copilărie. Într-o tipografie variată (italice, caractere îngroșate), totul se exprimă în colaje de cuvinte și fraze a căror alăturare creează scânteia poetică – cum se întâmplă asta în imagini cu ilustraţiile lui Dan Stanciu –, și care abordează marile preocupări ale existenţei umane: timpul, memoria, moartea, pierderea sinelui și a altcuiva, religia, muzica, familia, râsul și plânsul, suferinţa, natura, succesiunea anotimpurilor. Travaliul poetic (și, în cazul de faţă, al traducerii) nu exclude emoţia, dimpotrivă. Tinde aici spre mărturia unei iubiri fără cusur ce reconstruiește, dincolo de boală și suferinţă, o personalitate cu adevărat vie.”

Jean-Pierre Longre

contributori | 157

Radu Vancu Çiçek Açan Urgan Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015

Traducere în limba turcă de Efe Duyan

Ç

içek Açan Urgan (Frânghia înflorită) cuprinde poeme din Biographia Litteraria (Editura Vinea, 2006), din Monstrul fericit (Editura Cartier, 2009), o selecţie din Frânghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher, 2012) și douăsprezece cantosuri din 4 A.M. Cantosuri domestice (Casa de Editură Max Blecher, 2015), anticipând traducerea în limba maghiară, la anul, a celui mai recent volum semnat de Radu Vancu, precum și o antologie din cele șapte volume de poezie pe care le-a publicat.

158 | prezenţe

Alexandru Antik

„Am fost adeptul schimbării

”

și înainte, și după 1989

Diana Marincu: Performance-urile tale curajoase din anii ‘80-‘90 (Cine ești? Ce ești?, Cluj, 1980; Visul n-a pierit, Sibiu, 1986; Lepădarea pielii, Timișoara, 1996), ţi-au format un portret al unui artist care nu face compromisuri, deschis spre experiment și în căutarea unui limbaj contemporan, dincolo de trend-urile vremii sau interdicţiile din perioada comunismului. Ai absolvit secţia de ceramică la Cluj și ai găsit în acel context o îndrumare pedagogică diferită. De la primele experimente cu materialele specifice ceramicii ai făcut foarte repede pasul spre o conceptualizare a materiei și a actului artistic, care te-a dus spre acţionism și experimente video. Poţi povesti un pic cum a avut loc această trecere de la un mijloc de expresie la altul și care au fost cele mai importante surse de inspiraţie în anii ‘80 pentru tine?

Alexandru Antik: Ca student la Secţia de Ceramică a Institutului de Arte Plastice și Decorative „Ion Andreescu” din Cluj, în anii ‘70, am beneficiat de îndrumarea pedagogică a profesorilor Ana Lupaș și Mircea Spătaru, care au promovat o nouă mentalitate artistică și o schimbare în învăţământul de

artă. Școala de Ceramică din Cluj și-a depășit cu mult rolul învăţământului artistic instituţional, atât în timpul facultăţii, cât și după absolvire. Cei doi profesori au urmărit dezvoltarea și integrarea tinerilor, ajutându-i pe mulţi dintre absolvenţi la începutul carierei lor. În ce mă privește, pot enumera câteva idei asumate încă de atunci: raportarea critică a artistului faţă de mentalitatea artizanală, faţă de „arta decorativă”, faţă de artefactul ceramic; opoziţie faţă de designul limitat la funcţiile strict utilitare.

Conform acestor principii, temele practice ale disciplinelor au cuprins nu numai studiul formelor și materialelor, ci au vizat și un context mai larg al culturii vizuale, fiind legate de cunoașterea și experimentarea celor mai actuale creaţii ale artei contemporane.

Eu, încă de la începuturile carierei mele artistice, eram nemulţumit de ars poetica legată de realizarea artefactelor și formele de expunere ale acestora.

Eram preocupat să găsesc o comunicare mai directă cu publicul, privind

interviu | 159

momentul viu al creaţiei. Poate că această raportare a mea a fost consecinţa educaţiei mele artistice. Dar la fel de bine putea fi o reacţie la mentalitatea generală a mediului meu artistic. În concepţia mainstream-ului local, noţiunea operei de artă era legată doar de realizarea artefactelor, iar pentru mine obiectul de artă era o consecinţă a procesului creativ; ca atare m-a interesat tot procesul, de la inspiraţie până la forma de prezentare și chiar mai departe. Dacă creaţia artistică se desfășoară atât prin concepte verbale, cât și vizuale, eu am considerat important să expun și textele mele conceptuale alături de obiecte. Astfel, în instalaţia Ipoteze de obiecte (1979-1982) am vrut să expun și gândurile mele ivite pe parcursul creaţiei, peste expresia vizuală, referindu-mă la încătușarea organicului, la tensiunile naturale înăbușite, la efectele acestora asupra materiei vii și au pus sub semnul întrebării dreptul exclusiv al artefactului.

Din păcate, aceste experimente ale noilor genuri și modalităţi de exprimare au suscitat o reacţie arogantă din partea politicii culturale de atunci și a criticii conservatoriste a breslei. Textele mele pot fi considerate semnificative pentru viitoarele mele acţiuni. Ele serveau la clarificarea, definirea și comunicarea atitudinii mele artistice, iar ulterior le-am folosit ca instrumente demonstrative ale acţiunilor mele.

D.M.: Ai experimentat mereu în arta ta cu diferite mijloace de expresie și cu diferite tematici, toate pornind de fapt de la convingerea ta că fiecare subiect trebuie

160 | interviu

să-și găsească propria sa întrupare într-un mediu. Într-o discuţie la un workshop vara asta, spuneai ceva ce m-a pus pe gânduri: nu toate temele sau subiectele pot fi exprimate prin orice mijloc de expresie; există oarecum o alianţă firească între subiecte, medii și materiale, la care ar trebui să fim atenţi mereu.

A.A.: Așa cum ai relatat succint, demersul meu artistic a fost de la experimente cu materiale spre o conceptualizare a materiei și a actului artistic, iar pe urmă spre acţiuni și experimente de multimedia (care nu e numai digitală). Însă sper că demersul meu nu va fi înţeles ca un proces evolutiv, unde artistul ajunge în final la o treaptă superioară a creaţiei sale, unde eu ca artist apar într-un halat alb și fac niște „experimente” în diferite faze și potrivesc niște teme-subiecte cu cele mai adecvate forme de expresie și medii. Cred că temele-subiectele sunt legate de trăirile artistului într-un context sau altul, iar modalităţile de exprimare depind de înzestrarea lui creativă, de instrumentele lui expresive și tehnice. Astfel, în cazul meu, câteva teme se pot motiva prin schimbarea viziunii despre modalităţile de exprimare și prin abandonarea unui gen de artă, și experimentarea noilor modalităţi de expresie, problematizând chiar și relaţia mea cu mediul utilizat.

Aceste transgresări au generat întrebări incitante, cum ar fi: de ce au considerat artiștii plastici că acţiunea artistică poate fi cea mai eficientă modalitate de exprimare și că este mai necesară decât reprezentările picturale sau sculpturale ale genurilor tradiţionale la un moment

dat? Sau alte întrebări, reflecţii și dubii care s-au ivit cu ocazia adoptării new media în creaţia mea artistică1. Făcând aceste precizări, susţin că sunt cazuri când un anumit mediu nu este chiar potrivit pentru tratarea tuturor temelor.

Tema morţii tratată și reprezentată prin modalităţile de exprimare ale afișului, de exemplu, capătă valenţe estetizante sau alte conotaţii și își pierde caracterul dramatic. Ce se poate exprima prin performance sau pictură nu poate fi în același fel tratat prin modalităţile de exprimare ale afișului.

anilor, că s-a produs reașezarea priorităţilor

degrabă de politica culturală desfășurată de corifeii culturali, care conduc instituţiile artistice, social-culturale și de educaţie. Privind racordarea artei locale la cea occidentală, cred că situaţia e identică cu situaţia vieţii noastre economice, social-politice. Oricum schimbarea mentalităţilor este un proces mai complicat decât o simplă intenţie de a implanta niște curente de gândire și, mai apoi, de a bifa faptul că s-au ars etapele spiritualităţii occidentale.

Am fost adeptul schimbării și înainte, și după 1989. Pe parcursul anilor, am avut o serie de lucrări în care am problematizat necesitatea conceptualizării creaţiei artistice, am exprimat opiniile mele despre „fascinaţia” și alerta noastră „de racordare pompieristică” la fenomenele globale ale postmodernismului artistic.

Despre necesitatea reorganizării instituţiilor noastre artistice mi-am exprimat opiniile la o serie de conferinţe și în publicaţiile mele, accesibile publicului.

instituţionale legate de arta contemporană

D.M.: De exemplu, scriai în 2001: „După

românească? Crezi că sunt lucruri uitate și

un deceniu al dezmorţirii pentru noi, «este

încă nerecuperate?

necesar ca pacientul, după o lungă comă, să fie

A.A.: Nu sunt eu cel care să formuleze judecăţi supreme despre starea generală sau schimbarea artei românești în bloc. Întotdeauna au fost artiști români sau est-europeni care au fost în sincron cu pulsul artei occidentale, sau chiar au fost promotorii acesteia. Însă asta nu înseamnă că ei au putut determina starea generală a artei locale sau genera schimbările necesare ale societăţii artistice locale. Este adevărat că această schimbare de mentalitate nu este indusă doar de lucrările artiștilor, ci mai

deconectat de la plămânul artificial, pentru a

D.M.: Cum vezi tu astăzi schimbările din arta românească, petrecute cu repeziciune după ‘89, când s-a încercat o racordare la ce se întâmpla în Occident printr-o ardere a etapelor și o fascinaţie pentru new media care a cuprins artiștii? În anii ‘90 ai experimentat și tu cu video și instalaţie, integrând în aceste medii și experienţa performativă. Cum crezi astăzi, de la distanţa

prinde curajul să respire singur» – scrie Lenka Lindaurova, critic de artă din Cehia. Tocmai de aceea am avut nevoie, în ultimele decenii, de iniţiativele caritabil-culturale ale vestului, chiar dacă ele au tulburat sensibilitatea noastră «provincială» sau nu au justificat întotdeauna așteptările noastre, atunci când au judecat «originalitatea» noastră cam exotică. Am avut nevoie, de asemenea, de instituţii alternative care, deși funcţionează încă cu amintita respiraţie artificială, devin din ce în ce mai mult unităţi ale reţelei Fluxului

interviu | 161

cultural.”2 Detectez o urmă de ironie în felul în care descrii dificultăţile instituţiilor din România de a-și găsi propria identitate.

A.A.: Da, în acea perioadă eram implicat în mai multe discuţii privind reorganizarea vieţii și a instituţiilor noastre artistice. Imediat după ‘89, România, precum alte ţări fost comuniste, a beneficiat de un sprijin financiar și logistic din Vest ca să-și reorganizeze societatea artistică. Asta s-a materializat prin înfiinţarea unor nuclee instituţionale non-guvernamentale și o reţea naţională și internaţională de comunicare și colaborare. Erau discuţii aprinse, câteodată chiar contradictorii, între reprezentanţii instituţiilor de stat și aceste noi formaţiuni despre modul de funcţionare și finanţare al acestor noi instituţii alternative. Era și perioada când, în urma aderării noastre la Uniunea Europeană, urma să se schimbe regimul de finanţare directă al acestor organizaţii non-guvernamentale, și să fie deconectate de la finanţarea lor directă de anumiţi sponsori din Occident.

Ele trebuiau să adopte o nouă formă de colaborare și finanţare în urma aderării noastre la UE. D.M.: Și totuși, pentru tine, care ar fi astăzi motivele unei poziţii radicale în artă în România? Îmi povesteai la un moment dat că ai fost tentat de arta angajată social, de gesturile politice tari și că nu ai urmat până la capăt acest drum, deși în lucrările tale contextul social nu lipsește, ba chiar este adesea adus în prim-plan, fie prin discutarea condiţiilor de lucru ale artistului, fie prin trimiterile la politicile corpului și la statutul artistului în societate.

162 | interviu

A.A.: Asumarea unui rol social de către artist depinde de mai multe criterii. Cel mai elocvent criteriu al angajării sociale ar fi un context socio-cultural-politic ostil în care trebuie să trăiești ca artist.

Un alt criteriu ar fi concepţia ta despre funcţia de bază a artei. Și, nu în ultimul rând, vârsta ta. Nu am nici o nostalgie după contextul în care am trăit înainte de ‘89, când n-am putut respira liber, când arta era ameninţată de interdicţii și de înregimentare, iar noi eram înstrăinaţi de la natura noastră organică.

Fiind tânăr artist era normal atunci să fiu interesat de condiţia mea artistică pentru că nu m-am putut adapta la acea situaţie dată. Mi s-a părut că acţiunile artistice sunt forme de manifestare mai eficiente decât genurile tradiţionale pentru a exprima atitudinea mea contra sistemului. În anii ‘80 am realizat câteva acţiuni cu implicări mai directe în critica socială, dar m-am ferit instinctiv de acele forme ale activismului politic sau de orice fel care mă înstrăinau de la reflecţiile mele legate de dimensiunea metafizică a artei. După ‘89 implicarea mea socială și-a găsit forma într-un context al marilor speranţe, paralel cu activitatea mea creativă, când m-am implicat în dezvoltarea noilor formaţiuni și instituţii culturale și organizarea evenimentelor artistice alternative. La sfârșitul anilor nouăzeci am devenit colaboratorul mai multor publicaţii și organizaţii media nou apărute, pentru unele fiind chiar iniţiatorul. Aș aminti activitatea mea de redactor și articolele mele publicate la revista de artă contemporană „Balkon”, care a apărut la Cluj între 1999-2002

[transformată ulterior în „IDEA artă+ societate” – n. D.M.], la revista lunară de cultură și politică „Provincia”, unde am fost redactor și am publicat între 2001-2002, sau aș aminti emisiunile mele Utopia în artă pe canalul cultural al Televiziunii Române (1998-1999), care relatau despre evenimentele actuale ale artei contemporane internaţionale și românești. În viitorul apropiat aș dori să republic aceste articole și emisiuni TV într-o publicaţie multimedia.

D.M.: Urmează să îţi apară un amplu catalog, editat de istoricul de artă Sebestyén György Székely, care cred că va pune în ordine mai multe dintre aspectele operei tale nediscutate suficient. Alături de el, pregătești și o expoziţie cu lucrări recente. Spune-mi mai multe despre aceste planuri și ce ţi-ai propus pe mai departe.

A.A.: Publicaţia la care lucrăm este un proiect de carte monografică, dacă vrem s-o încadrăm cumva. Unul dintre criteriile principale ale proiectului cărţii a fost inventarierea activităţii

mele, prezentarea contextului creaţiei, realizarea bazei de date a lucrărilor. Am dori să facem prima fază a arhivării, vrem să creăm o colecţie reprezentativă a activităţii mele, să realizăm „depozitarea” lucrărilor și obiectelor de artă (și nu doar în sensul strict fizic). Promit că expoziţia pe care o pregătesc nu va fi o expoziţie retrospectivă.

Note: Exerciţii de pilotaj (Control in training), performance și instalaţie multimedia, câteva concepte/întrebări abordate de artist cu ocazia performance-ului din 1998 la Festivalul Internaţional de performance, Gioconda’s Smile – From Mythic to Techno-Ritual Festival, CSAC Chișinău: În ce măsură poate să rămână artistul un „visător” într-o lume tehnologică și digitală? În ce măsură se poate antrena sau instrui imaginaţia artistică a cuiva? Și, dacă este posibil, atunci cum? Care este diferenţa între o idee artistică conceptuală și o idee artistică „fantezistă”? [nota A. A.] 2 Alexandru Antik, Euroasia-baston în „Provincia”, revistă de cultură politică lunară, noiembrie 2001 – anul II, nr. 11, p. 9, Cluj 1

Alexandru Antik (n.1950) este un artist cunoscut pentru activitatea sa experimentală din zona acţionismului și a video-instalaţiei. Printre cele mai cunoscute acţiuni ale sale din anii ‘80 se numără Cine ești?, Ce ești? și Visul n-a pierit, care au avut un impact puternic asupra publicului și reprezintă până astăzi un reper al acţionismului din spaţiul românesc. O altă lucrare emblematică pentru creaţia lui Antik este instalaţia multimedia Închisoarea fanteziei, realizată pentru expoziţia Ex Oriente Lux din 1993. Tot în anii ‘90, a expus la Bienala de artă de la Veneţia instalaţia video Corpus Transit, în cadrul expoziţiei Alberti’s Open Window / Windows ‘98 – Open (la ICR Veneţia în 1999). Fie că discută despre miturile creaţiei și ale inspiraţiei, fie despre împotrivirea faţă de ideologiile dominante, lucrările lui Antik sunt dificil de încadrat, traversând medii de exprimare variate (obiect, instalaţie, acţiune, video, fotografie) fără a se fixa definitiv asupra unuia dintre ele. Printre expoziţiile sale recente se numără: Viziune – Memorie – Reconstituire, Spaţiul de Artă Contemporană MAGMA, Sfântu Gheorghe (2013, solo); Orașul văzut de generaţia ‘80, Galeria Victoria Art Center, București (2013); Badly Happy: Pain, Pleasure and Panic in Recent Romanian Art, Performance Art Institute (PAI) San Francisco (2010), When History Comes Knocking: Romanian Art from the 80s and 90s in Close Up, Galeria Plan B, Berlin (2010).

interviu | 163

Camelia Toma

Show Down | fragment | Tabloul I

Pe un ecran apar imagini cu promovarea galeriei Trump – de tipul reclamelor stradale cu afișaj electronic: Bărbatul de acasă sau cel de pe stradă nu vă mai satisface exigenţele? Vreţi să achiziţionaţi un exemplar nou? Galeria TRUMP vă așteaptă. Oferta e la noi, alegerea e a dumneavoastră. Expoziţie cu vînzare: Show down, men! La noi vă găsiţi perechea: retrosexual, metrosexual, ubersexual, tehnosexual, pomosexual. Doamnelor, a sosit momentul să achiziţionaţi un produs garantat pe o perioadă limitată de bunul-simţ, în favoarea bunului gust. Stand up, Women! Galeria TRUMP expune zilnic Retrosexualul, Metrosexualul, Ubersexualul, Tehnosexualul, Pomosexualul. Ediţie de lux limitată.

Programări telefonice la 004 0723 939XXX, între orele 10 și 14.

Sunetul unui apel telefonic.

Galerista: Bună ziua. Galeria Trump.

Vă avertizăm că această convorbire se înregistrează. Cu ce vă putem fi de folos?

Clienta: Doresc o programare pentru expoziţia Show down, men!

Galerista: Ne pare rău. Abia peste o lună sunt locuri libere. Exponatele nu pot fi vizitate decît individual, iar cererile au întrecut așteptările.

Clienta: Da, mi-am imaginat. Dar e un caz mai special. Dacă se poate aranja cu una dintre primele vizitatoare de pe listă... plătesc despăgubiri.

Galerista: Nu știu. Nu practicăm așa ceva.

164 | teatru

Clienta: Totuși, încercaţi, dacă asta nu contravine politicii curatoriale a galeriei. Cît e biletul de intrare?

Galerista: 300 de euro.

Clienta: Plătesc 1.000 de euro, dacă se poate aranja elegant să vizitez zilele acestea expoziţia. Rămîne să hotărîţi cît reprezintă comisionul dumneavoastră și cu cît va fi despăgubită clienta care va renunţa în favoarea mea.

Galerista: Ne-aţi sunat de pe numărul personal?

Clienta: Da. Galerista: Bine. Să văd ce pot face.

Viraţi în contul galeriei – îl găsiţi pe internet – suma propusă, cu menţiunea

„pentru vizitarea expoziţiei Show down, men!” și o să vă contactăm. Dacă nu se poate face nimic, o să primiţi banii înapoi, mai puţin comisionul pentru intermedierea cererii. Vă comunic chiar astăzi printr-un mesaj telefonic.

Clienta: Indiferent de rezultat, vă rog.

Galerista: Bineînţeles. Vă așteptăm.

O zi bună.

(Se aude sunetul clicului de terminare a convorbirii și un oftat aproape imperceptibil.)

Tabloul II Interiorul galeriei Trump: un spaţiu decomandat, în care se reproduce stilizat, printr-un accesoriu (sau prin mai multe), climatul specific stilului de viaţă al fiecăruia dintre exponatele vii: retrosexualul, cu o brichetă (zippo); metrosexualul, lîngă un raft cu produse cosmetice de firmă; ubersexualul, citind o carte, pe un aparat de forţă; tehnosexual, cu cîteva gadgeturi; pomosexualul, într-un cadru postmodernist (ceva în stilul ready-made art) Cîteva minute, se aude doar o muzică ambientală, punctată de cîte un zgomot specific din „rafturile/vitrinele” luminate pe rînd: - deschiderea/închiderea brichetei; flacăra ei luminează parţial figura de macho a retrosexualului; - sunetul pulverizatoarelor sau al capacelor de cremă; într-o oglindă de vede profilul rafinat al metrosexualului care-și studiază linia sprîncenelor; - întoarcerea paginilor, care, în contrast cu rigiditatea metalică a aparatului de forţă, atrage atenţia asupra virilităţii stilate a ubersexualului; - atingerea rapidă a tastaturii unui laptop; în lumina monitorului, apare privirea concentrată a tehnosexualului; - sunetul foarfecii; pomosexualul taie din paginile revistei, iar apoi agaţă decupajele

sau revista de capătul unor fire suspendate.

Vocea senzuală a galeristei dă cîteva indicaţii vizitatoarei, care un timp nu face nici o mișcare.

Galerista: Bine aţi venit la galeria

Trump. Expoziţia Show down, men! e deschisă pentru a satisface exigenţele dumneavoastră în materie de bărbaţi.

Vă rugăm să nu atingeţi exponatele, decît dacă acestea sunt de acord cu intenţia dumneavoastră. Veţi găsi preţul achiziţionării fiecărui produs în colţul din dreapta jos, unde e trecut și numărul de telefon la care poate fi contactat agentul de vînzări. Drepturile de proprietate și responsabilităţile părţilor implicate se găsesc în pliantul pe care l-aţi primit odată cu biletul de intrare. Tot acolo aflaţi detaliile despre profilul fiecăruia dintre bărbaţii dispuși să devină partenerul dumneavoastră pentru o zi, o săptămînă sau, de ce nu, pentru toată viaţa.

(Pe măsură ce vizitatoarea înaintează în spaţiul expoziţional, vocea galeristei prezintă fiecare tip de bărbat, care, la apropierea femeii, schiţează anumite gesturi în funcţie de tipul pe care îl reprezintă.)

Galerista: Retrosexualul – cunoscut

pentru masculinitatea lui de cele mai multe ori feroce; preferat de femeile care apreciază fidelitatea, chiar dacă aceasta presupune și o doză de brutalitate.

Retrosexualul – un macho care nu are complexe sau crize de personalitate, pentru că știe foarte bine ce vrea de la femeie: să rămînă lîngă el toată viaţa și să-i facă măcar un băiat care să-i semene.

Retrosexualul: (aprinzîndu-și o ţigară și făcînd rotocoale de fum, pe deasupra capului vizitatoarei) Te tentează?

Galerista: Metrosexualul – un bărbat

teatru | 165

impecabil, fizic vorbind, în pas cu ultimele tendinţe în modă; invidiat de alte tipuri de bărbaţi, e adorat de femeile aflate în căutarea unui partener cu care pot face schimb de experienţă în privinţa celor mai buni stiliști și a celor mai eficiente creme de îngrijire.

Metrosexualul – un bărbat rafinat, care nu va trece neobservat, mai ales că, înainte de a merge la saloane de înfrumuseţare, trece și pe la sala de forţă.

Metrosexualul: (îi oferă vizitatoarei o cremă) Vreţi să încercaţi?

Galerista: Ubersexualul – imaginea masculinităţii, dar fără prejudecăţile sau pretenţiile absurde ale bărbatului autosuficient; „minte sănătoasă în corp sănătos”, ubersexualul știe să-și apere atît spatele, cît și ideile. Femeia de azi se va bucura alături de acest nou bărbat de privilegiile unei adevărate doamne.

Ubersexualul: (înclină puţin capul în faţa vizitatoarei, care îi întinde mîna) Încîntat de cunoștinţă.

Galerista: Tehnosexualul – obsedat de gadgeturi, uitînd de orice altceva din jurul lui, poate fi bărbatul ideal pentru o femeie de carieră, interesată la rîndul ei mai mult de televizorul cu plasmă decît de imaginea partenerului de viaţă.

(Tehnosexualul nu schiţează nici un gest că ar fi remarcat vizitatoarea)

Galerista: Pomosexualul – cu deviza

„Realitatea erotică este mai presus de limitele genului”; nonconformismul său se mulează perfect pe stilul de viaţă al femeii postmoderniste. Alături de un pomosexual, nici o femeie nu trebuie să se teamă că vor apărea liste cu reproșuri.

Pomosexualul: (vizitatoarei) Sper să ne mai întîlnim.

Galerista: Vă mulţumim că aţi vizitat

166 | teatru

galeria Trump. Așteptăm comanda dumneavoastră. Oferta e la noi, alegerea e a dumneavoastră. Doamnelor, nu uitaţi că a sosit momentul să achiziţionaţi un produs garantat pe o perioadă limitată de bunul-simţ, în favoarea bunului gust.

Vizitatoarea notează ceva pe broșură, o pune într-o cutie aflată la ieșire, apoi pleacă; se poate repeta scena turului de galerie cu alte femei; la un sunet discret (de gong/sonerie), bărbaţii se pregătesc să părăsească spaţiul expoziţional; se dezbracă de costumul tipului interpretat și rămîn pentru cîteva clipe într-o poziţie statuară (eventual celebră) – moment în care seamănă între ei pînă la a fi confundaţi unul cu celălalt; apoi se îmbracă într-o ţinută casual, plecînd fără să își vorbească.

Galerista: Noapte bună, domnilor.

Nu uitaţi să vă ridicaţi onorariul și agenda cu noul plasament.

Bărbaţii ies din agenţie. Luminile se sting, treptat, în ritmul tocurilor unor pantofi.

Galerista: Alo. Din partea galeriei

Trump. Cererea dumneavoastră va fi onorată chiar mîine. Sperăm să fiţi mulţumită de serviciile angajaţilor noștri. Vă mai așteptăm și cu altă ocazie.

Tabloul III

Un living-room modern, rafinat – o „arenă” în care intră, pe rînd, la intervale de maximum 5 minute, bărbaţii din galeria TRUMP. Încearcă să îţi mascheze mirarea că au fost angajaţi „en-gros”. Pomosexualul, așezat comod într-un fotoliu, urmărește ușor amuzat mișcarea celorlalţi. Retrosexualul se preface indiferent și inspectează încăperea, încercînd cu degetul să vadă dacă sunt urme de praf. Metrosexualul își aranjează firele rebele într-o oglindă.

Ubersexualul se uită la titlurile din colecţia de lux aflată pe un raft. Tehnosexualul se instalează „turcește” într-un colţ, își deschide laptopul și își pune una dintre căști pe urechi.

PomoS.: Nu facem cunoștinţă? Se pare că vom lucra în echipă.

RetroS.: Poate n-o să fie cazul să devenim prieteni.

UberS.: Nu te interesează niciodată numele adversarilor.

RetroS.: Nu. Acum mă interesează ce vrea de la noi tipa care ne-a angajat.

Deși bănuiesc că exact ce vor toate femeile dacă au un bărbat în casă.

PomoS.: Acum are cinci. Reprezentăm un clan. Bărbaţii fără frontiere.

RetroS.: Nu vrei să facem și o ședinţă de partid? Care să militeze pentru cauza pulii. PPL – Partidul Pulii Liberale. Ce ziceţi? Sau PPD – Partidul Pulii Democratice.

PomoS.: Mai bine o ședinţă de sindicat.

Uite ce am găsit azi lîngă pliantele galeriei. (îi dă ubersexualului un flyer).

Un manifest pentru sănătatea morală a cuplului – o parodie după prezentarea profilului nostru.

UberS.: Sănătatea morală a cuplului!

Foarte tare!

RetroS.: Galerista ce păzește?

MetroS.: Poate a lăsat intenţionat acolo

flyerul. Face parte din politica agenţiei.

Să nu uităm la ce ne expunem.

TehnoS.: Antireclama asta poate să o coste.

UberS.: Puţin îi pasă. Noi suntem deja a cincea serie de oferte, în mai puţin de două săptămîni.

TehnoS.: Pachet complet. Poate tipa asta e o colecţionară. Iar în curînd vor fi livrate și accesoriile noastre din galerie.

RetroS.: Tu oricum ai venit echipat. Ia vezi, ce zice despre noi pe net.

TehnoS.: Îţi imaginezi că am căutat înainte de-a mă angaja. Nu e decît reclama pe care o vede oricine și pe stradă. În rest, orice informaţie se plătește.

MetroS.: Normal. Taxa de intrare e deja un filtru. Curiozitatea costă foarte scump, în cazul ăsta. (ubersexualului) Dă-mi să văd ce e pe flyer. (ia flyerul, se uită puţin și zîmbește; începe să citească pentru toţi).

TIPUL/ semnalmente

după aspect și/sau preocupări

după cum se poartă cu femeia de lîngă el

după cum l-ar fi numit mama sau bunica

ce ar alege de pe o farfurie adusă cu ocazia majoratului

RETROSEXUALUL

viril (cel puţin în aparenţă)

o curtează... acasă (atunci cînd nu o bate)

bărbat (dacă nu, animal)

ar oscila între brichetă și scobitoare

METROSEXUALUL

ambalat după ultima modă = suspect

o poartă ca pe un accesoriu (dacă merită)

dandy s-ar uita în oglindă să (așadar și narcisist!) vadă cum îi stă răsfoind cu pila cartea de bucate

UBERSEXUALUL

bine mobilat (chiar și la mansardă)

cavaler (dar plecat aproape tot timpul în cruciade)

tip bine (nu se poate să nu aibă un defect!)

farfuria – cu care ar participa la aruncarea discului

TEHNOSEXUALUL

cu ochii sau mîna pe dacă nu a înlocuit-o cu unul dintre gadget-urile un robot, îi dă număr de de ultimă generaţie înregistrare

aiurit (sau intelectual? sau colecţionar?)

ar scoate din buzunar cel puţin un accesoriu pentru telefonul mobil

POMOSEXUALUL

fără indicii clare; oricum, postmodernist

chiar o tratează ca pe non-conformist o egală, de asta nu contează dacă o schimbă (chiar cu un bărbat)

ar organiza un happening cu toate obiectele

teatru | 167

Alin Ioan de două ori de două ori am luat cu mine cartea aceea și tot de două ori am făcut pană cu bicicleta așa că de fiecare dată când am coborât am înjurat de dumnezeul cauciucurilor și de cel al zilelor toride de vară când asuzi doar mișcând agale din pleoape fără să te mai poţi gândi la nimic ajuns acasă tot de două ori mi-am spus că ar trebui totuși să mă sinchisesc să o citesc. mă simt azi atât de pregătit pentru viaţă încât dimineaţă când mi-am tras șliţul în baie mi-am prins puţin pielea pulii. e tot un fel de pană mi-am zis surâzând apoi în oglindă în timp ce mă spălam pe dinţi. seara am mers cu fiică-mea la circ în cort erau pe puţin 40 de grade pe noi șiroiau apele ca la spălările ritualice s-a anunţat începutul spectacolului dar circul se făcea pe bune deja de vreo jumătate de oră în tribune am văzut ochii mari locuiţi de suferinţă ai animalelor cum se holbau speriaţi la noi în jur se aplauda frenetic mie mi-a venit să plâng

168 | poezie

am înghiţit în sec amintindu-mi de un scriitor care urla ca un apucat aproape cu spume la gură cu două zile în urmă pe o terasă dintr-o curte interioară unde se ţinuse o lectură publică „e vreun angajat al barului pe aici?” am șuierat printre dinţi: mă piș pe el apoi am închis liniștit ochii.

***

scriu și rescriu. nu fac nimic. atâta tot. prăbușirea ideală ar zice unii. învăţ mersul foarte încet ca meditaţia unui călugăr budist. dar poate că toate astea la un loc valorează mai puţin decât un instantaneu pe chipul răvășit al unui mojic ce vorbește despre minunile lui arsenie boca în alimentara de peste drum.

***

pe balcon nelipsita ceașcă de cafea printre crengi de vie și frunze de iederă norii – o vreme gânduri despre plecare trec pensionari cu plase unii se opresc înaintea unei pisici ca în faţa unei soluţii și își șterg sudoarea de pe frunte alţii își continuă drumul vorbind singuri. în lumea lor nu există cuvântul depresie nu îi preocupă așa ceva.

poezie | 169

sunt zile de când pisoiul pe care fiică-mea l-a botezet jeremy nu a mai venit pe la noi îi punem în continuare mâncare și apă de care se bucură alte pisici ce s-au deprins să urce pe viţa de vie în balcon. norii continuă să se plimbe pe cer la fel și pensionarii pe stradă am început de azi ședinţele de terapie le destăinui o parte din lașităţile mele pisicilor care vin să mănânce și ele se prefac că mă ascultă. sophie m-a desenat pe un cal și îmi zice uite tata ești un cavaler. n-am nici un motiv real să nu o cred.

***

o văd pe sophie căzută peste bicicletă are genunchii juliţi plânge și se uită la mine așteptând să-i spun vorbe tămăduitoare din gură iese doar un damf de alcool. sunt la fel de neputincios ca o pisică ce s-a căcat pe gresia rece din baie și a scormonit cu lăbuţa în zadar să acopere.

170 | poezie

***

urcăm în tramvai, fiica-mea mă ţine strâns de mână căutăm să ne așezăm, apoi, în timp ce desenează cu degetul pe fereastra aburită o lume mai bună, privesc obosit clădirile aureolate artificial. cu câteva locuri mai în spate o femeie își urlă poemul la mobil: „am fost la medic și are polipi, cum nu știi ce sunt aia? e carnea aceea ce crește în nas, da, ca niște plămâni micuţi, ca niște boabe de fasole, trebuie scoși.” la următoarea staţie ne trezim că urcă o rubedenie, o femeie trecută de cincizeci de ani, care începe să vomite pe noi aceeași poveste cu fiul cel mare care dorește partea lui de avere, „vrea să vând garsoniera și să-i dau bani”, cu măritișul fiicei, cu eterna obsesie a generaţiei lor, cărora tinereţea li s-a consumat în comunism, că nepoţii nu mănâncă destul. o privesc hipnotizat, îi văd ridurile dansându-i pe faţă și maxilarul cum se încleștează după fiecare cuvânt ce-i alunecă din gură. acum vorbește despre morţi, despre locurile de veci din cimitir, despre cutare care dorește să-i cumpere locul, „vezi doamne, să fie îngropată lângă concubinul ei, dar eu nu-l dau și gata.” aș vrea să-i spun să înceteze, să nu ne încarce, dar nu reușesc să-mi deschid gura. frica de moarte e înlocuită cu spaima că va rămâne un hoit după mine. nu vreau să împovărez pe nimeni, cu atât mai puţin pe fiica-mea care în timp ce mă gândesc la asta dă veselă din picioare lângă mine pe scaun și mă întreabă la ce staţie coborâm. aș vrea să existe un loc în care să ne retragem discret să murim demni ca elefanţii.

poezie | 171

Sylvie Marie

S

ylvie Marie s-a născut pe 28 februarie 1984, la Tielt, un mic oraș din Flandra occidentală. Și-a făcut studiile de Știinţe Politice Internaţionale la universităţile din Gand și Lille, urmate de o diplomă în jurnalism la Vlaamse Ekonomische Hogeschool (Școala Flamandă de Știinţe Economice), la Bruxelles. A fost jurnalistă și redactoare, iar în prezent, predă cursuri de scriere creatoare la Academiile din Tielt și Ypres. A publicat în reviste încă din 2005 și a fost laureată a mai multor concursuri de poezie, după care a debutat individual, în 2009, cu volumul Zonder (Fără), urmat, în 2011, de Toen je me ten huwelijk: vroeg (Când m-ai cerut în căsătorie). Pe un ton voit lejer, încearcă să stăpânească marile întrebări ale vieţii, vizibile adesea în micile lucruri ale cotidianului. Împreună cu soţul său, poetul David Troch, fac deseori performance în doi. Poemele care urmează sunt extrase din volumul cel mai recent, Altijd een raam (Mereu o fereastră, 2014).

172 | poezie

călătorie de iarnă stăm așezaţi la masă, lângă lampă, și scriem. ninge de zile bune, nu putem pleca. de fiecare dată când ne uităm pe fereastră, un strat se așeză peste alt strat, alb pe alb, copacii își scormonesc, ca niște mâini moarte, un drum în sus. stăm așezaţi, dar foaia rămâne goală. ne lăsăm de zile bune până să plutească câţiva milimetri deasupra hârtiei în timp ce ne pândim. ne prefacem bine, scriem alb pe alb, cu mâinile moarte. acum nu mai numărăm straturile.

măr de zile întregi un măr stă pe bufetul de bucătărie și nu reușesc să-l dau deoparte în dulap e un coșuleţ cu care se potrivește, dar prefer să-l las pe granit și-mi imaginez că se scofâlcește deja de jos. de zece ori pe zi trec prin bucătărie, prin faţa mărului și ar trebui să cunosc mai mult lumea, să particip, să înjur, valea de aici. dar atât cât rămân, îl las, acum el e tot rotund precum pământul, iar eu, satelitul său. dacă o să putrezească, o să mă smulg. dacă o să reușesc să mă smulg, o să-l arunc.

poezie | 173

leagăn hai, întinde-te cât ești de lung. braţul tău poate sta sub al meu, picioarele tale împletite în jurul alor mele și chiar mâna ta în mâna mea o suport. e cald, dar nu atât de cald încât să vreau să-ţi dau drumul, și noaptea e blândă, dar de un negru dur. tu, eu, noi avem de împărţit singularele, patul, căldura, întunericul. bizar, ne rămân atâtea în plus.

sketch am făcut o stivă de fraze ca de sendvișuri pentru drum ca să fac agreabil timpul petrecut cu tine. crede-mă, sunt inteligentă și promptă în răspunsuri. nu știu cât timp o s-o ţin așa nici dacă suntem potriviţi cu tot untul ăsta uns. ce să spun când ești tot timpul cu mine? nu pot să fiu un trompetist care se vede tot timpul oglindit când cântă, înţeleg eu bine de ce lustruiesc alămurile și scuipă pe ele în același timp. și nu-mi spune că lucrurile astea se îmbunătăţesc cu vremea, nu suntem vin.

174 | poezie

*** ieri dimineaţă mama și-a spânzurat câinele. în gând, o văd punându-i ștreangul de gât și atârnând animalul. cum se uită în tăcere, până nu se mai zbate, cum îl dă jos fără să spună un cuvânt, desface frânghia și înmormântează câinele în pădure, îl adaug fără șovăire în imaginaţia mea. o cunosc pe mama, știu cum face lucrurile. și lucruri de-astea. mai întâi am crezut că voiam ca mama să-și ridice privirea, să spună ceva, acum cred că mi-e teamă, căci uneori mi se întâmplă și mie să chelălăi, să latru și să mușc.

*** în fotografia făcută la biserică te uiţi ca și cum tocmai ai fi spus o glumă, una nesărată, cum că, deși chel, te cauţi de păduchi. o dată afară, în cortegiu, număr locurile goale de pe marginea drumului, sunt 36, o vârstă pe care n-ai atins-o niciodată. în spatele zidului scund, deschid scrisoarea pe care nu trebuia s-o deschid înainte: adu-ţi aminte de toate lucrurile pe care le-am avut, ceea ce a fost minunat, de exemplu, tu, uită-mă.

traducere de Doina Ioanid și Jan H. Mysjkin

poezie | 175

Liviu Ofileanu creierul îmbătrânește ca orice organ un plan-de-bătaie pentru atacul-în-retragere. la vârsta când știi că bateriile au fost încărcate în exces e vremea să te conectezi direct la priză cu umbra eterică a cordonului ombilical. ești încă tânăr dacă-i dai durerii bobârnace, te schimonosești în faţa celui-din-oglindă și-i arăţi penisul ca un avertisment dinţos: câteva schimburi de priviri estimative, câteva grimase de apărare a teritoriului, câteva mârâituri și gheare ieșite din teci ţin moartea la o distanţă convenabilă. doar Tu poţi să-ţi rezervi surprize plăcute dacă-n șirul zilelor toate se petrec uniform, enervant de previzibile. numai Tu ai forţa de care nu ești sigur, celebrul tratat al dezamăgirilor. și odată legat la priză ești pe cont propriu. lumea e plină de compasiune pentru cei care nu mai pot ieși din locuinţa lor, îi bănuiește atinși de-o maximă fericire, extaziaţi într-un punct absent de pe hartă, spaţiu încercuit de prapori și batiste. și era și timpul, nu-i așa, ca să plătească preţul Marelui Beefsteak în sânge.

176 | poezie

arhitectul care proiectează un pod prima dată totul se petrece în minte, dar asta a fost deja prima dată.

El se gândește acum să lege două maluri cât mai trainic posibil, doar e vorba de caractere și culturi diferite. se concentrează îndelung pe curbele oţelului, înfloriturile cu iniţiale gigantice vizibile de pe lună, la faptul că podul poate suporta o greutate dublă faţă de cea raportată de calcule. toată schelăria se finalizează cu o sticlă de șampanie zdrobită de carena speranţei. și cioburile persistă-n memorie ca o problemă solvabilă, multiplicată într-un ziar-de-scandal care demonstrează fără dubii că uzul excesiv al raţiunii ne face ursuzi, obsedaţi de petrol. un alt amănunt îmbucurător este că pâinea ajunge-n toate cartierele caldă pe masă precum schijele unui butelii. nu mai spun că îndrăgostiţii n-au nicio scuză absentând, podul are pe largile pasaje orologii pentru somităţi și pierde-vară. arhitectul nu scapă din vedere stilul personal și unghiurile bine ancorate-n fluviu, înălţimea necesară actelor de bravadă, impactul dintre furia apei și picioarele-de-beton. iar aici e prima oară-n viaţa mea, destul de ieftină, când am auzit un os de om rupându-se fără urlet.

poezie | 177

cu ochii închiși n-am prea avut jucării, doar o lanternă cu sticla spartă. o lanternă cumpărată din banii-de-plugușor. ai mei lucrau până târziu și Eu cheltuiam ca un bezmetic zi după zi, stăpân pe o grămadă de timp. îmi citeam povești cu voce tare și-atunci impresia că este cineva cu mine și că pot să-l întreb orice și că-mi răspunde lumina ca un bec de 3 volţi. treaba asta mi-a oferit și dezavantaje, am început să evit discuţiile, mi-erau suficiente fazele lanternei ca să fac ceasul invizibil ore-n șir. îmi regăseam liniștea de cavou a camerei, cocoloașele de hârtie întinse pe covor, patul nefăcut, ca o îmbrăţișare pe fugă, promisiunea certă a unei amăgiri. mă jucam cu mine însumi, mă certam pentru notele proaste, mă pedepseam stând la colţ departe de fereastră ca să nu fiu văzut plângând. seara lunecam cu ochii pe fereastră și aprindeam strada cu lanterna mea. mă uitam ca și acum la oamenii grăbiţi care-încotro, absenţi și palizi, înalţi și goi. mă îngrozea ca și acum gândul că pot ajunge unul dintre Ei, absent și palid, înalt și gol, incapabil de maturitate.

178 | poezie

imaginea terfelită a labradorului am văzut odată un câine ciudat, dacă și această specie are, precum a omului, înclinaţii care ies din canon. se hrănea din bolul său antic, inoxidabil și plictisitor asemenea cuștii lui antice, inoxidabile și plictisitoare. slăbind oţelul scurtului său lanţ, împingea cu botul prin toată curtea de la poartă până în garaj tinicheaua goală a valorii lui de parcă ar fi oferit-o și altor forme de viaţă. hăpăia întruna mireasma zilei-de-ieri, fantomele puilor aduși la cină. lătra nervos și nu primea niciun răspuns, își întindea capul pe preșul de la intrare și asculta cine-i dincolo de ușă, în special nimeni. se trezea în criză de timp ca un artist conștient că totul e o farsă, dacă inspiraţie nu e, nimic nu e și scheuna cum s-ar cere afară. de la o fereastră situată undeva la etaj ateriza un pantof-cu-toc, o perie, uscătorul-de-păr, mereu câte-un lucru însoţit de-o înjurătură calmă: hai șarap, taci dracului, idiotule! subit am înţeles că Eu sunt câinele ăla, un animal care înţelege fiecare vorbă din DEX dar nu o poate rosti.

poezie | 179

Contributori Constantin Abăluţă (n. 1938) este poet, prozator și antologator, absolvent de Arhitectură (1961) și autorul a peste 60 de cărţi, printre care: Obiecte de tăcere (1979), Violenţa memoriei pure (1980), Aerul, mod de folosinţă (1982), Singurătatea ciclopului (1988), Drumul furnicilor (1997), Cârtiţa lui Pessoa (1999), Odăile (2001), Despre viaţa și dispariţia broaștelor mele ţestoase (antologie, 2004), Intrusul (2005), Nu eu dar nici altcineva (2011), Totul despre nimic (antologie, 2011), Bazooka Girl (2012), Marea după ce nu voi mai fi (2013), Tot atât de liber (2013). A tradus în românește volume de Samuel Beckett, Henri Michaux, Boris Vian, Wallace Stevens, Patrick Modiano etc.

Mădălina Bănucu este masterandă în anul II la Masterul pentru traducerea textului literar contemporan (MTTLC) de la Universitatea din București.

Graţiela Benga (n. 1972) a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timișoara. Doctor în filologie (2007) și cercetător știinţific la Institutul de Știinţe Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timișoara. A publicat volumele de critică: Eliade. Căderea în istorie (2005), Traversarea cercului. Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade (2006), Recurs la destin. Eseu asupra poeziei lui Mircea Dinescu (2008), Cu cărţile la vedere (2013).

Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este absolvent de Drept la Universitatea de Vest din Timișoara, cronicar literar și moderator al seriei de întâlniri publice intitulate „Cercul literar”. Scrie cronici de carte în „Poesis internaţional” începând cu numărul 2 / septembrie 2010 al revistei.

Magda Cârneci (n. 1955) este scriitoare, traducătoare și critic de artă. Membră a Generaţiei ‘80, ea a fost și unul dintre teoreticienii postmodernismului în spaţiul românesc.

Din 1990, s-a implicat în viaţa politică și culturală post-comunistă. Printre volumele de poezie pe care le-a publicat se numără Haosmos (1992), Poeme politice (2000), antologia Haosmos și alte poeme (2000) și Poeme TRANS (2012). A fost directoarea Institutului Cultural Român din Paris (2006-2010). Actualmente este președintele PEN Club România.

Ruxandra Cesereanu (n. 1963) este poetă, prozatoare, eseistă și profesor universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat șapte cărţi de proză, șapte de eseistică și unsprezece volume de poezie, printre care: Zona vie (1993), Grădina deliciilor (1993), Oceanul schizoidian (1998), Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002), Submarinul iertat (2007, împreună cu Andrei Codrescu), Ţinutul Celălalt (2011, împreună cu Marius Conkan) și California (pe Someș) (2014).

Nicolae Coande (n. 1962) este poet, publicist, editor-fondator al revistei „SpectActor” din Craiova. A publicat volumele de poezie: În margine (1995), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun și alcool (2008), Femeia despre care scriu (2010), VorbaIago (antologie, 2012), Persona (antologie, 2013) și recenta Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015).

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și critică literară, debutând cu volumul Cârtiţa de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii.

180 | poezie

Marius Conkan (n. 1988) este absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai”. A publicat poezie, studii și cronici literare, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009), căruia i-au urmat Ţinutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012).

Gabriel H. Decuble (n. 1968) este profesor universitar, eseist și traducător, autor a trei volume de poezie: Epistole... și alte poeme (2001), Eclectica (2007) și the înd (2014) și un roman. A făcut parte, la Iași, din grupul „Club 8”, a coordonat volumul Cartea roz a comunismului (2004) și a fost co-iniţiatorul celui mai rapid scris roman (colectiv), intrat în Cartea Recordurilor (2012).

Andrei Dósa (n. 1985) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania” din Brașov.

A debutat editorial cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), urmat de American Experience (2013) și Nada (2015). A tradus din limba maghiară O îndepărtată alarmă aeriană de Kemény István (2014).

Robert G. Elekes (n. 1985) este poet, traducător și cadru universitar. A debutat cu volumul aici îmi iau dinţii-n spinare și adio (2015), pentru care a primit de curând Premiul „Iustin Panţa” pentru debut. Șerban Foarţă (n. 1942) este poet, traducător, eseist și faimosul autor al Textelor pentru Phoenix (1976, în colaborare cu Andrei Ujică). A publicat numeroase volume de poezie, în care și-a etalat măiestria de orfevrier, câștigând admiraţia multor cititori încercaţi: Simpleroze (1978), Șalul, eșarpele Isadorei/ Șalul e șarpele Isadorei (1978), Areal (1983), Holorime (1986), Caragialeta (1998), Opera Somnia (antologie, 2000), Spectacol cu Dimov (2002), Ethernul Pheminin (antologie, 2004), Rimelări (2005), Micul Print (2008), Nu știu alţii cum sunt... (2009) etc. A tradus din limba franceză cărţi de Stéphane Mallarmé, Paul Valéry, Paul Verlaine, Apollinaire, Victor Hugo, Pierre Louÿs, Serge Gainsbourg ș.a.

Anastasia Gavrilovici (n. 1995) este studentă în anul II la Facultatea de Litere a Universităţii București. A fost redactor al revistelor „Alecart” și „Zona nouă” și traduce literatură din engleză, franceză și spaniolă.

Florin Iaru (n. 1954, București) este poet, prozator și publicist. Unul dintre coautorii antologiei-cult Aer cu diamante (1982), alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan, Iaru a publicat poezie (Cântece de trecut strada, 1981; La cea mai înaltă ficţiune, 1984; Înnebunesc și-mi pare rău, 1990; Poeme alese, 2002) și proză (Fraier de București, 2011; Povestiri cu final schimbat, 2013). Textele lui de atitudine din presa scrisă, ironice și lucide, îl recomandă ca pe unul dintre cei mai implicaţi scriitori ai generaţiei sale.

Emanuela Ignăţoiu-Sora (n. 1981) a absolvit Facultatea de Limbi Moderne Aplicate din cadrul Universităţii București, s-a specializat în Drept și a obţinut un doctorat la European University Institute din Florenţa (2010). A debutat cu volumul de poezie Ingluvii (2014).

Alin Ioan (n. 1981) a publicat în câteva reviste și pe site-ul subcapitol.ro, dar este de părere, după Martin Page, că toate astea nu au relevanţă. Mai degrabă ar vrea să apară scris despre el că „îi place să meargă cu bicicleta, consumă multă cafea, muzică și literatură” etc.

poezie | 181

Doina Ioanid (n. 1968) a debutat în volumul colectiv Ferestre ‘98, rezultat din cenaclul coordonat de Mircea Cărtărescu la Facultatea de Litere din București. A participat la volumul experimental 40238 Tescani (2000). A debutat individual cu Duduca de marţipan (2000), după care au urmat E vremea să porţi cercei (2001), Cartea burţilor și a singurătăţii (2003), Poeme de trecere (2005), Ritmuri de îmblânzit aricioaica (2010) și Cusături (2014). Cărţile sale au fost traduse în limba franceză de către Jan H. Mysjkin.

Daniela Ionescu este absolventă de Medicină și lucrează la Spitalul Universitar din Örebro, Suedia, unde locuiește de mai multe decenii.

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat patru volume de poezie: Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013) și a tradus literatură din franceză, engleză și italiană. Poezia sa a fost tradusă în ultimii ani în germană (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen, 2012), sârbă (Vrpce potaman za balu mesa, 2015) și turcă (Bir Garip Roman, 2015). Din 2010, este redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher și al revistei „Poesis internaţional”.

Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design la Timișoara și este doctorand la secţia Istoria și Teoria Artei din cadrul Universităţii Naţionale de Arte București. Curator și critic de artă, Diana semnează cronici de artă în revistele „IDEA artă+societate”, „Arta”, „Dilema Veche” și a curatoriat în 2015 unul dintre proiectele care au reprezentat România la cea de-a 56-a ediţie a Bienalei de la Veneţia.

Jan H. Mysjkin (n. 1955) este un poet și traducător belgian de expresie flamandă. A studiat cinema și filosofie la universităţile din Bruxelles și Gand; mentorul său a fost cunoscutul poet experimental Ivo Michiels, care-i semnează postfaţa volumului de debut, Vormbeeldige gedichten / Poeme desăvârșite (1985). Atât bogata lui operă de poet experimental, cât și prestigiul de traducător în și din mai multe limbi (franceză, română, germană, neerlandeză) l-au integrat în circuitul celor mai profesioniste festivaluri de poezie din Europa.

O. Nimigean (n. 1962) este un cunoscut scriitor și publicist, membru fondator și președinte al grupului „Club 8” de la Iași. A publicat șapte volume de poezie: Scrieri alese (1992), Week-end printre mutanţi (1993), adio adio dragi poezii (1999), planeta 0 (2002), nicolina blues (2007), nu-ţi garantează nimeni nimic (antologie, 2014) și nanabozo (2014), două romane (Mortido, 2003; Rădăcina de bucsau, 2010), un volum de publicistică (împreună cu Flori Bălănescu) și a coordonat câteva importante antologii, cea mai cunoscută rămânând Ozone Friendly. Iași. Reconfigurări literare (2001).

Liviu Ofileanu (n. 1972) a publicat șase volume de poezie: corigent la fericire (2003), instincte canibalice (2010), Atlantic (2011), cinderella & alte marșuri funebre (2011), Moor-Ditch (2013) și plăcuţa Ouija (2015, împreună cu Ioan Barb).

Liubinca Perinaţ Stancov (n. 1969) este poetă, traducătoare și redactor-șef al săptămânalului Uniunii Sârbilor din România, „Naša reč”. A publicat până în prezent șapte cărţi de poezie, cronică literară și eseistică pentru care a obţinut numeroase premii, atât în România, cât și în Serbia. Este autoarea volumului bilingv Dintr-o răsuflare (2013).

Vlad Pojoga (n. 1993) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Membru al grupării „Zona nouă” și redactor-șef al revistei omonime,

182 | poezie

Vlad a tradus din limba engleză mai multe romane de Chuck Palahniuk și Sherman Alexie, făcându-se remarcat ca unul dintre cei mai energici poeţi tineri nedebutaţi în volum.

Nina Serrano (n. 1934) este o scriitoare americană, autoarea mai multor volume de poezie (adunate în Heartsongs: The Collected Poems of Nina Serrano, 1980) și povestiri, traducătoare de poezie latino-americană și realizatoare de filme și emisiuni radio.

Cătălina Stanislav (n. 1995) este studentă la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu.

Membră a cenaclului și a grupării „Zona nouă”, Cătălina a publicat proză scurtă, poezie și traduceri din limbile spaniolă și engleză.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) a început să publice cronică de carte și poezie în timpul facultăţii. A fost, pe rând, corector, redactor, producător executiv la emisiunea Parte de carte, apoi redactor-șef, ulterior director editorial al editurii Polirom. A publicat un volum de dialoguri cu Vasile Ernu, o carte de scrisori imaginare către Osip Mandelștam și volumele de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (2012) și anaBASis (2014).

Olga Ștefan (n. 1988) a publicat în liceu două plachete de versuri pentru uzul familiei și al prietenilor; debutul pe care și-l asumă este însă volumul de poezie Toate ceasurile (2006).

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai”.

Camelia Toma (n. 1964) este absolventă a Facultăţii de Litere din Iași și a unui masterat în cadrul Facultăţii de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca. Profesoară de limba și literatura română la Colegiul Naţional „Andrei Mureșanu” din Bistriţa, a montat mai multe piese de teatru cu trupele Corint și anOnimus și a publicat volumul de proză scurtă Cucuveaua din strană (2001).

Răzvan Ţupa (n. 1975) a publicat volumele de poezie Fetiș (2001), Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), Corpuri românești (2005) și poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011).

A participat la numeroase ateliere și festivaluri internaţionale, a fost redactor-șef al revistei „Cuvântul” (2006-2008) și a organizat, între 2005 și 2010, „Poeticile cotidianului” și „Ateliere relaţionale”. Este, de asemenea, autorul documentarului poezie. puterea (2009).

Radu Vancu (n. 1978) a publicat volumele de poezie: Epistole pentru Camelia (2002), Biographia litteraria (2006), Monstrul fericit (2009), Sebastian în vis (2010), Amintiri pentru tatăl meu (2010), Frânghia înflorită (2012) și 4 A.M. Cantosuri domestice (2015). Este, de asemenea, autorul volumelor de critică: Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (2007), Eminescu. Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuaţie (2014). A tradus în limba română poezia lui John Berryman (2013) și Ezra Pound (2015).

Alex Văsieș (n. 1993) a publicat pentru prima dată poezie în revista „Poesis internaţional”, în nr. 3 / decembrie 2010. I-au mai apărut texte în „Familia”, „Echinox”, „Steaua” și pe subcapitol.ro. A debutat în 2012, cu volumul lovitura de cap. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Paul Vinicius (n. 1953) a debutat editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu și reîntoarcerea pe jumătate, urmat de Eclipsa (1999), Studiu de bărbat (2002), Liniștea de dinaintea liniștei (2011), kemada (2012), Nopţi la maximum, dimineţi voalate (2014). A mai publicat două volume de teatru.

poezie | 183

Tipărit la S.C. MEGA PRINT S.R.L. Piaţa 1 Mai nr. 4-5 Cluj-Napoca, judeţul Cluj