Poesis international nr. 2 (14) / 2014

Director-fondator: Dumitru Păcuraru Le grand professeur: Ion Mureșan Redactor-șef: Claudiu Komartin Colegiul de redacţie: Rita Chirian Dan Coman Andrei Dósa Vlad Pojoga Răzvan Ţupa Radu Vancu Concept grafic: Ana Toma

Numărul 14 al revistei „Poesis Internaţional” a fost finanţat de Ministerul Culturii

Redacţia: Casa de Editură Max Blecher strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9 Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud Contact: poesisinternational@yahoo.com http://poesisinternational.com/ http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060

Sumar Editorial Claudiu Komartin 14 : 6 Portret

: 13

Octavian Soviany Poezie

Charles Baudelaire : 19 traducere de Octavian Soviany Philip Schultz : 24 traducere de Vlad Drăgoi Gabriel H. Decuble

: 33

Borbély Szilárd : 40 traducere de Andrei Dósa

: 45 Mary Jo Bang : 53 T.S. Khasis

traducere de Vlad Pojoga

Alexandra Turcu

: 59

Anastasia Gavrilovici Liviu Ioan Stoiciu

: 74

: 66

Jesús Jiménez Domínguez : 110 traducere de Marin Mălaicu-Hondrari Novica Tadić : 114 traducere de Liubinca Perinaţ Stancov Teodozia Zarivna : 122 traducere de Dumitru Crudu

: 127 Adela Greceanu : 136 Daniel Coman

sumar | 3

Adriana Carrasco : 139 traducere de Claudiu Komartin Dan Ciupureanu

: 155

Johannes Göransson : 159 traducere de Florin Buzdugan și Chris Tanasescu Atelier. Poezie suedeză contemporană Sorin Gherguţ

In Heaven everything is fine tuning : 87

Clara Diesen : 89 traducere de Bogdan Coșa

Johanna Ekström : 95 traducere de Teodora Coman Lina Hagelbäck : 101 traducere de Sorin Gherguţ Proză Alexandru Monciu-Sudinski Documentar : 29 Sherman Alexie Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă.

Al doilea nume al meu e Răzbunare traducere de Vlad Pojoga : 82 Dan Coman Raport despre căsnicie (fragment)

: 166

Eseu Bogdan-Alexandru Stănescu Erezie în forma unui trandafir (fragment)

:7

Radu Vancu Andrei Bodiu. Despre sărăcia & curajul poeziei Yigru Zeltil Bateriile nu sunt incluse în preţ – o introducere în poezia conceptuală

4 | sumar

: 130

: 49

Cronică Florin Caragiu „Să mărturisim despre puterea pustiului” Claudiu Komartin Octavian Soviany, forme fixe

: 17

Teodora Coman Ionel Ciupureanu, un infrarealist Rita Chirian Demonstraţii de singurătate Andrei C. Șerban Vocile unei noi poetici

: 15

: 37

: 70

: 107

Artă Diana Marincu Totul începe cu o pauză de respiraţie. Realitatea lui Harun Farocki

: 119

Prezenţe. Poeţi români în traduceri străine Nina Cassian, C’è modo e modo di sparire (poesie 1945-2007) Virgil Mazilescu, Guillaume il poeta e l’amministratore

: 147

: 146

Rodica Draghincescu, A Sharp Double-Edged Luxury Object

: 148

Interviu Emanuela Ignăţoiu-Sora în dialog cu Luna Miguel „Poezia este într-un moment de glorie acum” : 149 Note Răzvan Ţupa Jocul literar și formele sale corporatiste Claudiu Komartin Un guerrillero bănăţean Contributori

: 78

: 173

: 176

sumar | 5

Claudiu Komartin

C

14

u câţiva ani în urmă am propus uneia dintre editurile de top din România publicarea în volum a unei selecţii din poezia lui Pier Paolo Pasolini. Răspunsul a fost negativ, invocându-se vânzările nesatisfăcătoare a două cărţi de proză și eseuri publicate deja în românește. Cum eu n-am învăţat nicicum să vorbesc afacereza, mi-a fost și îmi este greu să accept că cifrele seci pot bate prestigiul unuia dintre cei mai mari artiști din Novecento, clasic al cinematografiei mondiale, poet și romancier ale cărui cărţi sunt citite cu pasiune și după o jumătate de veac. Că poezia lui Pasolini nu a putut apărea în comunism e, poate, mai uimitor în cazul unui scriitor angajat, critic lucid și vehement al ideologiei capitaliste, decât faptul că în douăzeci și cinci de ani de la căderea Cortinei de Fier nu s-a găsit la noi niciun editor îndeajuns de brav ca să-și asume un asemenea proiect.

Rămân încrezător că poezia lui Pier Paolo Pasolini ar putea ajunge curând la publicul din România (mai exact, la aceia care nu au acces la original sau la traducerile în limbile de circulaţie), cu atât mai mult cu cât peste un an se împlinesc patru decenii de la moartea lui Pasolini, devenit în 1975 „victima propriilor sale personaje” (despre justeţea acestei propoziţii a lui Michelangelo Antonioni rămâne, cu siguranţă, de discutat).

Mi s-a părut firesc, așadar, ca numărul din această toamnă al revistei să se deschidă cu un fragment de eseu despre „ereticul” Pasolini, semnat de Bogdan-Alexandru Stănescu, unul dintre criticii și comentatorii cei mai avizaţi, la noi, ai operei scriitorului și regizorului italian. Încă de la începutul anilor 2000, BAS era unul dintre admiratorii operei lui PPP, amănunt care cântărește decisiv, cred, în traiectoria intelectuală a actualului director editorial de la Polirom, pe care încă îl cred în stare, din devotament pentru poezia lui Pasolini, să sprijine cât poate apariţia, la

6 | editorial

anul, a unei antologii cuprinzând texte esenţiale din Bestemmia, ce cuprinde întreaga operă poetică a acestui uriaș scriitor italian.

Portretul din numărul 14 îl are în centru pe Octavian Soviany, poet, prozator, critic și traducător 80-ist (ca toţi scriitorii foarte valoroși, un atipic al generaţiei sale) care a-mplinit, pe 23 aprilie, 60 de ani. Tonusul excelent al lui Soviany și productivitatea sa uimitoare din ultimii ani îl recomandă pe autorul Scrisorilor din Arcadia ca pe unul dintre autorii de prim raft ai prezentului.

Pe lângă cronicile la cele mai recente două volume de poezie semnate Octavian Soviany, „Poesis internaţional” prezintă o mostră convingătoare din Florile răului, volum ce apare la Casa de Editură Max Blecher simultan cu acest număr al revistei, Soviany fiind primul poet și traducător român care traduce integral opera poetică baudelairiană (mai puţin poemele în proză, în plan pentru 2015) și împlinește astfel dezideratul de acum 46 de ani al lui Geo Dumitrescu („Ideal ar fi fost, desigur, ca o asemenea ediţie să fie rezultatul ostenelii unui singur traducător (...), o astfel de traducere a Florilor răului, completă și unitară și, firește, cât mai aproape de înălţimea originalului, rămâne încă de așteptat.” – în „Cuvântul înainte” la ediţia din 1968, apărută la Editura pentru Literatură Universală).

Pe lângă Pasolini și Baudelaire, care ţin capul de afiș al numărului 2/2014, „P.I.” găzduiește poeţi din opt literaturi, o încercare de recuperare a unui excelent prozator postbelic, Alexandru Monciu-Sudinski, despre care nu se mai știe nimic din anii ‘90, eseuri, comentarii critice și prezentări relevante pentru actualul context cultural, precum și un interviu cu tânăra poetă barceloneză Luna Miguel. Câteva argumente solide pentru consecvenţa cu care ne urmăm programul, indiferenţi la bruiajele lumii contemporane.

Bogdan-Alexandru Stănescu

Erezie

în forma unui trandafir (fragment)

D

eși afirmaţiile sale peremptorii au stârnit în epocă atât indignare, cât și condescendenţa plină de hilaritate a semioticienilor, de exemplu, – este celebră polemica sa cu Umberto Eco, căruia îi rezervă și rolul unei ciori la aproape patru decenii de la crima încă misterioasă care a avut loc pe plaja de la Ostia – nimeni nu mai poate tăgădui că tot cea ce a făcut vreodată Pier Paolo Pasolini se poate încadra, organic, unitar, holistic, într-un sistem poetic.

Lupta sa politică a fost dusă cu armele poeziei, filmele sale au făcut parte din ceea ce el a numit „cinematograf al poeziei”, moartea sa a fost, în fine, una poetică, printr-un ricoșeu teoretic pe care-l vom dezvolta mai târziu.

Născut în 1922, la Bologna, Pier Paolo a fost fiul locotenentului de infanterie Carlo Alberto Pasolini și al Susannei Colussi, o învăţătoare născută în regiunea Friuli, unde Pier Paolo va și copilări, și unde va

deprinde dialectul pe care-l va folosi în poezie în prima jumătate a creaţiei sale (de fapt, nu va renunţa niciodată la dialectal friulan, continuând să-l utilizeze până la moarte, după cum certifică poemele incluse în jurnale).

Tatăl, un om violent, un simpatizant al lui Mussolini, avea o descendenţă vag nobiliară, fiind singurul fiu al familiei ce trăia într-o veche casă căzută în paragină, în care familia trebuia să convieţuiască alături de chiriași. Drept urmare, singura carieră ce putea asigura un trai cât de cât nobil lui Carlo Alberto era cea militară, unde, însă, n-a prea strălucit. Toate aceste frustrări și-au pus amprenta asupra acestui tată tiranic, a cărui apariţie nu constituia niciodată o bucurie în casa Pasolini.

Mama, în schimb, Susanna, a fost fiinţa care a concentrat întreaga afecţiune a copilului Pier Paolo, o afecţiune căreia i-a și răspuns cu aceeași monedă, de multe ori în detrimentul

eseu | 7

celuilalt copil, Guido. De altfel, în mod caracteristic lui, un gest plin de simbolism dezvăluie dragostea aceasta arzătoare pe care i-a purtat-o mamei: a distribuit-o în rolul Fecioarei Maria din filmul său Evanghelia după Matei.

Nu o dată, referindu-se la sentimentele pe care le are faţă de Susanna, maturul Pasolini va folosi sintagma „iubire disperată”, introducând în ecuaţia vieţii sale acea tensiune omniprezentă și identificabilă în orice formă a manifestării artistice. Eleganţa și violenţa sunt cei doi poli între care se întinde, tensionată, poetica pasoliniană: eleganţa versului, utilizarea terţinelor dantești, caracterul mundan al celor descrise, al peisajelor populate de curve și șuţi de buzunar. Caracterul pictural al cadrelor de film (construite cu minuţiozitate de un absolvent al Facultăţii de Litere, unde urmase cursurile lui Roberto Longhi, istoric al artei pasionat de Piero della Francesca) versus utilizarea unor actori amatori sau abordarea subiectului „ignobil”, pasiunea pentru periferie, pentru lumpen-proletariat, pentru prostituatele de ambe sexe etc.

Cultivarea acestui paradox de inspiraţie manieristă, vizibil de la primul volum de poeme (Poesie a Casarsa, 1942) sau de la primul film (Accattone, 1961), nu este altceva decât ilustrarea unei tensiuni interioare, a unui pesimism, a unei melancolii care trebuie să răzbească în expresie.

Utilizarea dialectului friulan în poezie are însă două cauze antagonice care se întâlnesc și se armonizează în

8 | eseu

această decizie surprinzătoare, așa cum o vor face de acum înainte în toată opera lui Pasolini: prima cauză este cea subiectivă, personală, biografică și ţine de faptul că Friulul, Casarsa, a fost ţinutul unde s-a consumat partea cea mai luminoasă a tinereţii sale, marcată pozitiv atât de absenţa tatălui (plecat să lupte în Africa, unde este luat prizonier), cât și de descoperirea unui homoerotism nevinovat. În același timp, dialectul îi aparţinea mamei, era limba maternă, iar folosirea era o repudiere de jos în sus, o respingere a autorităţii paterne, a Vatersprache.

Alegerea dialectului însemna și înscrierea pe orbita satelitului, fuga de centru, de linia comună, de tendinţa hetero. Iarăși, la nivelul unei semiotici atât de contestate în epocă (nuanţată în Empirismul eretic), coexistenţa mai multor subiectivităţi în cadrul unui sistem coerent cu sine însuși este o problemă de stilistică: prezenţa mai multor dialecte sau limbi admite delimitarea subiectivităţilor. Dar vom reveni aici când vom discuta problematica morţii.

A doua cauză a utilizării dialectului friulan este una politică: era o formă de protest împotriva naţionalismului mussolinian, care folosea limba Italiei unite ca pe o formă de propagandă fascistă. Iar fascismul, nazismul, orice forme ar fi îmbrăcat ele, au fost inamicii cei mai de temut ai lui Pasolini, până în clipa morţii. În același timp, acestei erezii politice de început i se vor alătura după război, simetric-eretic, opoziţiile faţă de creștinismul democrat

(neoliberalismul burghez, purtător al uleiului sfânt), dar și faţă de Partidul Comunist Italian caracterizat de o lipsă de reacţie și de activitate maladive.

Dacă aversiunea faţă de Biserică și de liberalii de la putere e de înţeles, nu trebuie uitat că PCI l-a exclus din rândurile sale odată cu dezavuarea homosexualităţii sale și că, mai mult decât atât, același PCI, care se revendica din Rezistenţă, fusese asasinul simbolic al fratelui Guido.

Mutarea tânărului Pasolini la Roma, în urma scandalului legat de o presupusă corupere de minori, va însemna trecerea spre proză și exploatarea unui nou limbaj, adică descoperirea dialectelor romane, ale argourilor de suburbie și ale lumii interlope. Și în proză se simte atras de expresivitatea marginalilor, de limba secundă care devine codul lingvistic al celor două pasiuni ale sale: socialismul (de tip Gramsci) și tinerii băieţi ai suburbiilor. De altfel, lumea aceasta a micilor infractori, a băieţilor de mahala, peisajele din marginea marelui oraș, unde natura se luptă pentru supremaţie cu zonele industriale, ilicitul amorurilor homosexuale, toate aceste teme și peisaje vor fi transportate atât în Ragazzi di vita, cât și în Una vita violenta, cele două romane ale deceniului șase, în care utilizează exclusiv limba subproletariatului roman. Este o perioadă de creaţie intensă, de sărăcie lucie, de iubiri furtive, nocturne, dar și de impunere a lui ca scriitor.

Urmează însă marile filme ale anilor ‘60 și ‘70, Mamma Roma, Teorema, trilogia vieţii (adaptările după

Boccaccio, Chaucer și O mie și una de nopţi), totul culminând cu celebra sa capodoperă a descompunerii și degradării umane, Salò. Viaţa lui era caracterizată de acea tensiune internă pe care o alimenta constant, stârnind în jurul său indignarea și furia... tuturor. Eseurile și articolele sale erau publicate în cele mai populare ziare italiene, de multe ori pe prima pagină, însă conţinutul acestor articole era în majoritatea cazurilor cu totul inadecvat mediului pe care erau tipărite.

Socialismul său se potrivea ca nuca-n perete în Corriere della Serra, iar atunci când ai fi jurat că o anumită mișcare îi va câștiga simpatia, se dovedea că ceea ce ura Pasolini mai mult era oficializarea marginalului, crearea de norme din ceea ce fusese odinioară luptă împotriva normei (vezi aici Chestiunea părului1).

Ceea ce nu-i putea nimeni nega, nici măcar dușmanii, era stilul personal, acel amestec paradoxal, tipic manierist2, de hieratism și neorealism (în film), o formă clasică ce îmbrăca subiectele cele mai sordide (în literatură). În prefaţa unei antologii de poeme din 1970, cu cinci ani înaintea asasinării sale, prefaţă intitulată Noului cititor, Pasolini își vede creaţia ca fiind întâlnirea a trei elemente fundamentale: bucuria senzuală, idealismul civic și nefericirea.

A fost, într-adevăr, consumat și rupt de aceste tendinţele divergente, a rămas întotdeauna fidel radicalismului politic din tinereţe, nu a cedat niciodată în faţa fricii și a dat frâu liber unui ochi care știa să observe cu enormă cruzime dedesubtul lucrurilor care se desfășurau

eseu | 9

în societatea italiană contemporană lui și, în fine, a căzut victimă la propriu pasiunii sale senzuale.

Poemele sale, de la cele mai vechi până la cele rămase în manuscris, au o maleabilitate extraordinară, pot trece de la meditaţia filosofică cea mai profundă la detaliile cele mai comune, în cadrul aceluiași vers. Așa se întâmplă în amplul său poem/artă poetică/legământ politic, Cenușa lui Gramsci. Meditaţia melancolică la mormântul liderului comunist italian mort în închisorile lui Mussolini este cadenţată de sunetele industriale ce vin dinspre mahalalele orașului toropit de o plictiseală patriciană. Astfel, tonul poemului este totodată și peisaj, habitat al melancoliei.

Pasolini numește paradoxul manierist, contopirea contrariilor, contaminare. La el, privirea melancolică urmărește tinerii motocicliști, cum se îndreaptă spre Băile lui Caracalla, ruină istorică transformată în loc de întâlnire pentru homosexuali. Tinerii lui Pasolini, ascund cu indiferenţă ori dezvăluie din cutele fierbinţi ale pantalonilor secretul unor erecţii...

Melancolia și ritmul lent (singurul care permite ochiului să prindă toate acele detalii care formează viaţa) al poemelor contrastează (iarăși) cu unicul mesaj transmis și retransmis de poet: viaţa nu are nici un sens dacă nu-ţi arunci trupul în luptă. E mesajul pe care l-a găsit, de altfel, și la The Black Panthers,

10 | eseu

pe care i-a cunoscut în timpul vizitei sale new-yorkeze. Aflat în căutarea unei vitalităţi pierdute pentru totdeauna în miraculosul Friuli al tinereţii, omul Pasolini o caută în revoltă, dar respinge mișcarea prea intelectualizată a anului ‘68, fiind cucerit însă de atmosfera creată de mișcarea hippie în America.

Melancolia aceasta care leagă fiinţa fizică de ectoplasma conţinută în ţinuturile trecutului este motorul poieticii pasoliniene. Tipic mi se pare poemul tradus de Florian Potra, în 19633, care folosește stilemul mimozelor pentru a chema, șamanic, din umbrele trecutului, un Pier Paolo care nu-și poate nega credinţele tinereţii: O nouă poezie? Ah, ești numai o dâră de parfum ieșită dintr-un mormânt întredeschis, tu mereu același parfum: dar eu nu mai sunt același poet.

Mimoze, flori vrăjmașe, flori ale unei alte generaţii. În voi miroase un veac, a cărui prăbușire a fost o dâră de amăgiri pentru mine (și pentru poezia mea). Ca niște visuri, morţii reînvie, și liniștiţi, de necrezut, acţionează și surâd ca și cei vii, în câte o grădină, la fereastra unei pensiuni, în amiezile arzătoare de galben soare balnear...

Amăgitoare „amăgirea” celei de-a treia terţine: acest poemetto plânge moartea unui secol reflectat în pictura impresioniștilor, plânge o burghezie pe

care Pasolini o simte ca fiind „normală” tocmai pentru că este strict separată de lumea ţăranilor și a proletarilor. În noul secol, aceștia din urmă nu-și doresc altceva decât să devină mic-burghezi, poate cea mai cruntă crimă a liberalismului democrat, crede Pasolini.

Este o poezie impregnată de o melancolie statică, oarecum atipică pentru poetul italian, care preţuia mai mult decât orice acţiunea. Iar această preţuire nu este aleatorie, ci rezultatul punerii în practică a propriei teorii despre moarte. În eseul dedicat a ceea ce numea „Cinematograful poeziei”, Pasolini teoretizează legătura semiotică dintre natură și cultură, dintre text și recrearea unei realităţi (care-și exprimă, la rândul ei, propriul text), scopul fiind acela de a induce privitorului sentimentul pe care-l avea, să zicem, omul Greciei antice, în faţa sacrului. De a induce în spectator ceea ce vechii greci numeau sebastos, atribut ce intra doar în categoria numinosului. Pasolini apelează la categoria sacrului, a numinosului tocmai pentru că o vede aparţinând epocii preindustriale. Religia postindustrială aparţine intelectualităţii și a burgheziei, argumentează Pasolini și este eminamente lipsită de transcendenţă, este simplu discurs. Simptomatic ni se pare incipitul primului film din trilogia antică a lui Pasolini, Medea. Prologul filmului ni-l prezintă pe băieţelul Iason, educat de centaurul Chiron, Maestru-Iubitor-Poet, care-i predă o lecţie esenţială pentru chiar gândirea regizorului: nimic din jurul lui nu este „natural”, în spatele

fiecărui element al naturii se află un zeu.

Așadar, nu e nimic natural în natură – totul va fi pierdut doar în ziua în care natura va fi pur și simplu natură. Cât de mult seamănă cuvintele lui Chiron cu cele ale lui Luther, care scrie că omului natural nu-i poate fi frică de Dumnezeu, tocmai pentru că frica, groaza nu sunt manifestări „naturale”, ci ţin de sfera misteriosului. Pasolini îl citește pe Euripide tocmai prin prisma conflictului dintre vechea ordine, a sacrului, și cea nouă, a politicului și a socialului. Lâna de Aur are semnificaţii iraţionale, obscure, numinoase pentru Medea, pe când pentru Iason ea nu e altceva decât cheia care deschide ușa spre puterea politică.

E mult mai ușor să înţelegem acum cuvintele unui Pasolini care, discutând cadrul lung (sau planul-secvenţă) în film, definește subiectivitatea receptării realităţii ca pe unica receptare valabilă: realitatea vorbește folosind propriul limbaj, limbajul acţiunii, alcătuit din semne non-simbolice, întotdeauna la timpul prezent. Semnificaţia acestui limbaj transmite un mesaj numai în mod misterios, incomplet. Doar când intervine montajul, când se face trecerea de la cinema la film (diferenţă echivalentă pentru Pasolini cu cea dintre langue și parole), prezentul devine trecut: un trecut înfăţișat mereu la timpul prezent. Tot așa, viaţa își capătă funcţia expresivă doar atunci când se încheie, când nu mai are un viitor. S-a vorbit, în siajul acestui eseu, despre o regizare a propriei morţi de la Ostia, dintre cei care susţin această teorie

eseu | 11

romanţată distingându-se Dominique Fernandez, părintele psihobiografiei și autorul unui roman al cărui narator este chiar Pasolini, dar și pictorul Giuseppe Zigaina, prietenul și „profetul” regizorului italian.

De altfel, opera lui Pasolini pare o hartă care duce inevitabil la acest montaj final. În Trasumanar e organizzar, ultimul volum antum de poeme, Pasolini cultivă versul amplu, direct, spontan, formulările paradoxale, și un radicalism politic dus la extrem. Ceea ce nu mai caută Pasolini este chiar poeticul – lungile sale poeme sunt narative, discursive, polemice, dezbrăcate însă de mantia mitologicului, în care sunt învelite personajele filmelor sale. Dacă regizorul propune o nouă semiologie, care stă la baza cinematografului poeziei, poetul urăște ambiguităţile (dar adoră paradoxurile), alungă metafora din poezia sa, așezând în locul ei un discurs tăios, rece, violent.

Urmărind cu înverșunare să capteze discursul realităţii (despre care știm că se exprimă pe sine prin acţiune), Pasolini pare a fi rezervat acel dublu discurs ambiguu cinematografiei.

Acolo unde îl numea discurs indirect liber, confruntarea dintre o conștiinţă nevrotică, a personajului, și suprafaţa speculară a camerei, care reflectă acea conștiinţă4. Pasolini crede că existenţa discursului indirect liber este unicul garant al cinematografului poeziei.

Relaţia dintre cele două subiectivităţi – a personajului nevrotic și cea a camerei, pe care Pasolini o numește Mimesis – una deformatoare, deci una semiotică,

12 | eseu

dă naștere unui semn poetic care se încadrează perfect în conștiinţa mistică a creatorului.

Este aici un poem care conţine poate toate semnele unor premoniţii sau, după alţii, semne lăsate intenţionat pentru a retrasa, invers, drumul care l-a dus la montajul de la Ostia. Gracchul (Il Gracco) se numește, și doar trei cărţulii vor ajunge celui care și-a ales drept model de sfârșit destinul tragic al fraţilor Gracchus, uciși pe plaja de la Ostia: Orestia, un Roman Jakobson și un volum de-al formaliștilor ruși.

Lucrurile devin mult mai clare (o claritate sinistră) când răsfoim însă Petrol, proiectul său romanesc lăsat în manuscris și, de ce nu, cel mai amplu poem semnat Pier Paolo Pasolini, replica pe care dorise întotdeauna s-o dea Purgatoriului dantesc.

Note: în Pier Paolo Pasolini, Scrieri corsare, traducere de Oana Boșca-Mălin și Corina Anton, prefaţă la ediţia română de Piero Spila, Editura Polirom, Iași, 2006.

2 Folosesc termenul „manierism” în accepţiunea dată lui de istoria artei și de cea a literaturii, adică de termen ce denumește atât un stil delimitat istoric (așezat între Renaștere și Baroc), cât și o permanenţă stilistică opusă clasicismului, conform unor cercetători precum Gustav René Hocke sau John Shearman.

3 Parfum de mimoze, în „Secolul 20”, nr. 9 (anul III – septembrie 1963), p. 229.

4 Gilles Deleuze, Cinema I. imaginea-mișcare, traducere de Ștefana și Ioan Pop-Curșeu, notă asupra ediţiei Ioan Pop-Curșeu, revizie și postfaţă Bogdan Ghiu, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2012.

1

Octavian Soviany

O

ctavian Soviany (n. 1954, Brașov) a debutat cu placheta Ucenicia bătrânului alchimist (1983), urmată, în anii ‘90, de Cântecele desăvârșirii interioare (1994), Turnul lui Casanova (1996), Provincia pedagogică (1996) și Textele de la Montsalvat (1997), cele cinci cărţi fiind strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005), Dilecta (2006), Pulberea, praful și revoluţia (2012), Dicţionarul de rime (antologie, 2013) și Călcâiul lui Magellan (2014). A mai scris romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) și Viaţa lui Kostas Venetis (2011), două volume de teatru (1992, 2005) și mai multe cărţi de critică, cea mai recentă și mai amplă fiind lucrarea în două volume Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală (2012). A tradus integral, pentru prima oară în românește, Florile răului de Charles Baudelaire (2014). Trăiește la București.

portret | 13

„O

ctavian Soviany este un poet care nu s-a sinchisit prea mult să-și câștige un (meritat) loc mai în fruntea ierarhiei optzeciste, cu toate că rafinamentul poeziei sale l-ar fi îndreptăţit întru totul. Manierist până în vârful unghiilor, încă de la volumul de debut, Ucenicia bătrânului alchimist (1983), în 2005, Soviany publică o carte atipică, în care renunţă în bună măsură la artificiile obișnuite, lăsând locul unei autenticităţi bine temperate, în care ontologicul, cu adâncile sale implicaţii, ţine cu succes locul jongleriilor tehnice (...). Scrisori din Arcadia reprezintă nu numai o schimbare a formulei, ci consemnează, totodată, o experienţă-limită a autorului, pe care acesta a știut să o convertească în poezie de cea mai bună calitate.”

Bogdan Creţu

„P

oet al exasperării-de-a-fi, ale cărei flori malefice, maladive și adesea maliţioase generează (...) nesfârșite, mereu imprevizibile focuri de artificii ce înnobilează liric întunericul sumbru al bietei fiinţe flămânde și însetate de oţiu și seninătate, Octavian Soviany închide oboseala existenţială în lagăre de exterminare ad hoc a precarităţilor sale expresive și – altfel decât crinul ce-a obosit să tot fie poetic –, invocând/ evocând/ convocând comilitoni, altădată eroi (din soiul acelor inglourious basterds ai lui Tarantino), reușește, iată, cu Pulberea, praful și revoluţia, să fie poate ultimul poet blestemat al acestor timpuri, vai, ele însele infatigabile în blestemăţii.”

Ioan Moldovan

„C

a la toţi marii melancolici, realul e și pentru Soviany într-o masivă hemoragie de substanţă; iar textele lui sunt încercări disperate de oprire sau măcar de compensare a ei. Și tot din excesul atrabilar îi vine lui Soviany și reflexul thanatofor – adică asocierea imediată a oricărei gesticulaţii cu semantisme funebre. Spus simplu, la orice s-ar gândi, Soviany se gândește de fapt la Moarte.”

Radu Vancu

14 | portret

Florin Caragiu Octavian Soviany, Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014)

„Să mărturisim

Î

n Călcâiul lui Magellan (Cartea Românească, 2014), Octavian Soviany încearcă să respire relaxat, „ca și cum poezia/ ar începe numai de mâine”. Nuanţele exprimării poetice sunt obţinute din amestecul culorilor fundamentale (ale dragostei, nostalgiei, tristeţii). Nostalgia se proiectează și ricoșează în planurile existenţei, prin multiple oglindiri: „Mara/ nu mai trece/ de mult/ pe aici (...) Doar umbra ei/ neagră/ ţinând între buze/ un creiţar ruginit,/ pe care chipul kaiserului/ e strâmbat de tristeţe”.

Dragostea face, la rândul ei, să vibreze cutia de rezonanţă a memoriei, declanșând teribile rememorări: „Acum știu:/ ești gaura negricioasă din/ toracele meu,/ prin care/ sângele-mi curge/ înapoi, spre copilărie”. Frumuseţea figurii capătă o intensitate sporită sub forţa de preschimbare a unei reprezentări ce face să ţâșnească, eliberat de sub gravitaţia realului, filonul expresivităţii: „Da, ești frumoasă,/ dar mie îmi placi mai mult/ când pășești grav, cu/ coapsele înţepenite de încordare,/ ca și cum ai purta/ pe creștetul capului/ un vas cu lichid preţios./ Ca și cum ţi-ai purta pe/ creștetul capului/ propria inimă,/ mare și grea ca o/ bilă de plumb”.

despre puterea pustiului”

Iar în oglinda acestei iubiri, autoportretul se încarcă de stranietăţi, de fervoarea unei nebunii întru artă: „Te ascult în tăcere./ Și aș vrea să fiu sticla/ ochelarilor tăi./ Să-ţi vopsesc în roșu/ toate cuvintele/ care-mi intră prin gură/ și îmi ies prin urechi./ Atunci/ o să te uiţi/ poate la mine/ ca la un/ chiparos pictat de/ van gogh,/ căruia vântul/ tocmai i-a retezat o/ ureche”.

Autoironia „deprimă” în mod constant inflaţia sinelui: „Oglinda-mi arată/ o faţă mică și palidă ca/ o bucată de/ sugativă”; „mă simt ca o/ broască ţestoasă bătrână/ din lenauheim/ care tace de sute și sute de ani/ și numără numai în gând/ picăturile grele de ploaie/ de pe pălăriile ţăranilor”; „Ploaia asta ne spală/ irișii și corneele, cutiile/ goale de mucava/ pe care le purtăm de la o vreme/ drept capete”. O notă de umor îmblânzește constant tăioasa întoarcere către sine: „stăm în balcon/ ca două foci/ bătrâne și înţelepte,/ de parcă/ ne-am pregăti/ de o lungă/ călătorie cu/ dirijabilul”. Un sentiment de deșertăciune plutește deasupra fiinţelor și lucrurilor, peste a căror privire se

cronică | 15

arcuiește o geană de neant: „Am venit/ să vedem/ cum lucrează/ pustiul. Să/ mărturisim/ despre puterea/ pustiului, în hainele noastre de/ orășeni și cu/ ochelarii noștri de/ soare crăpaţi,/ de care lumina se/ freacă precum/ o spinare de câine”. Și totuși, expresivitatea însăși, cu ineditele ei mutaţii, rămâne să dea mărturie despre erosul ce transfigurează estetic realitatea depreciată, motivând jocul de cuvinte și semnificaţii: „Părul tău/ bate în arămiu ca/ o coadă de veveriţă./ Din gura mea/ ies cuvinte de/ dragoste/ moi și pufoase ca niște/ motani de/ angora taciturni”. De pe acest fundal, imagini neverosimile, de rezonanţă cosmică, ţâșnesc în priveliște: „în toate pânzele mele/ am pictat doar așteptarea aceasta/ care întunecă noaptea/ terasele cafenelelor/ ca un fel de cer negru/ în care se aud cum troznesc/ sâmburii unor stele pitice”.

Voiaj în lumea posibilului, arta deschide perspective, readucând privirea de copil în care tragedia lumii poate fi „înseninată” prin invocarea legănării, a poveștii: „Fericit cel ce/ asemenea lui ulise/ a făcut/ o călătorie frumoasă.// a văzut multe priveliști// și, de atunci,// urlă lugubru în somn,/ noapte de noapte./ Leagănă-mă, miruna, ca/ pe un copil”.

Spectrul derealizării actelor vieţii este contrabalansat astfel de un neobosit impuls ludic, ce conservă viteza de transformare estetică a realităţii: „Merită oare/ să compui simfonii/ pentru două linguri sleite de varză/ și o bucată de wurst?/ Dar havuzul vechi din grădină/ clipocește exact/ ca un solo de flaut,/ iar fata care servește la masă/ are dinţii albi și strălucitori/ precum clapele unui

16 | cronică

clavecin”. În ultimă instanţă, memoria învăluită de tristeţe este salvată de forţa revelatoare a dragostei, sursă inepuizabilă a metaforei.

Referindu-se la volumul Pulberea, praful și revoluţia (Casa de Editură Max Blecher, 2012), Octavian Soviany mărturisea în mesajul său transmis cu prilejul decernării Premiului pentru poezie acordat de revista „Observator Cultural” că acesta „se sustrage oricărei lecturi comode, deoarece poemele pe care le cuprinde implică violenţa, atrocitatea și sunt, poate, mai curând antipoezie decât poezie”. E vorba de o carte „incomodă și șocantă și, poate, pe ici, pe colo teribilistă”, cu versuri, unele, poate incomode din punct de vedere politic, dar, precizează poetul, „corecte din punct de vedere uman”.

Această corectitudine din punct de vedere uman la care face recurs poezia mi se pare a fi una dintre cheile reușitei artistice în cazul poetului Octavian Soviany. Autorul Apocalipticii textului (2008) identifică această „corectitudine”, cuvânt scris cu ghilimelele de rigoare, în locurile existenţiale pe de o parte extrem de sensibile la acţiunea ironiei, dar care, pe de altă parte, îi rezistă acesteia, neputând fi corodate de critica adusă minimalismului și inconsistenţei ca mod de viaţă. În fond, orice critică și orice distanţare pornesc de la însăși empatia cu obiectul lor. La autorul nostru, duritatea ironiei e mai degrabă o chestiune de joc al presiunilor plastice, decât o judecată etică. O discretă tandreţe și un ton subtil de bunăvoinţă caracterizează tonalitatea de fond în universul acestor scrieri.

Claudiu Komartin Octavian Soviany,

forme fixe

Octavian Soviany, Dicţionarul de rime (Vinea, 2013)

O

carte care o fi ajuns la 10 oameni este Dicţionarul de rime al lui Octavian Soviany, publicat toamna trecută de Editura Vinea. Nu spun că zece cititori devotaţi ar fi, în astfel de vremuri, puţini pentru un poet de modă veche (Soviany și-a asumat această postură de ceva vreme, cu binecunoscutu-i aer de maudit și decadent sadea), însă cred că unui volum antologic așa de bine gândit și croit ar fi trebuit să i se dea mai multe șanse.

Desigur că o menţionare politicoasă nu va face o diferenţă semnificativă, vreau să atrag însă atenţia asupra pericolului real (simţit tot mai des pe pielea lor de o sumedenie de poeţi, mai buni sau mai puţin buni, mai îndrăgostiţi de sine sau mai discreţi) ca volumele de poezie pe care le publicăm să fie îngropate de îndată ce un editor plictisit scoate de sub

prese un tiraj ridicol de 30-50 de exemplare cu care îţi poate lua ochii la un târg de carte, o lansare făcută în grabă etc. Spun asta cu amărăciune (o amărăciune care nu o egalează, bănuiesc, pe a lui O.S.), pentru că un volum ca Dicţionarul de rime conţine nu doar câteva piese de mare virtuozitate ale lui Soviany (de la Ucenicia bătrânului alchimist, debutul său din 1983, până la cicluri mai recente, precum Sărbătorile neputinţei, și traducerile magistrale din Cartea răstălmăcirilor, în care poetul transpune în limba română poeme de Villon, Charles d’Orléans, du Bellay, Malherbe, Nerval, Gautier, Baudelaire, Verlaine, Laforgue și alţii), ci și un fel foarte atașant de a te raporta la poezia clasică. În textele lui Soviany găsești ecouri, uneori fugare, alteori foarte pregnante, din Emil Botta și din Radu Stanca, din Dimov și poate, mai rar,

cronică | 17

din Minulescu, care te fac să apreciezi altfel o filieră ce pare la prima vedere vetustă și fără legătură cu principalele preocupări (căutări) formale ale poeţilor din ultimele decenii. Astfel, nu doar pentru poezia sa mai de tinereţe (dinainte, să spunem, de Scrisori din Arcadia) ar merita Soviany citit sau recitit, ci și pentru traduceri, pentru că acest scriitor polivalent îmi pare acum – alături de Șerban Foarţă – unul dintre ultimii poeţi români capabili să facă asemenea tururi de forţă prin mode și tehnici poetice, să reviziteze poeţi fundamentali, să-i descoasă, să se joace cu variante și tipare metrice, Soviany venind astfel într-o tradiţie formidabilă, ce pare să se fi epuizat în

ultimul sfert de secol (printre ceilalţi grei aparţinând acestei superligi se numără, în literatura recentă, Leonid Dimov și Romulus Vulpescu, poeţi și traducători cu care Soviany păstrează destule semnalmente comune). Și prin Dicţionarul de rime, carte lipsită de noroc, editată modest și ale cărei coperte arată ca un ambalaj urât la ciorapi flaușaţi de acum 30 de ani, Octavian Soviany e în prima linie a poeziei românești în formă fixă, atât de slab reprezentată în ziua de azi încât s-ar putea să dispară de tot (nu-i uit nici pe Emil Brumaru, nici pe Șerban Foarţă, nici chiar pe O. Nimigean, și totuși mi se pare prea puţin pentru o literatură doldora de poeţi).

Pe lângă mostrele de erudiţie, stil și cerbicie formală pe care le ilustrează transpunerea în românește a trei dintre „Piesele osândite” ale lui Charles Baudelaire, pe care le publicăm acum, trebuie să remarc un lucru: avem în Octavian Soviany pe unul dintre cei mai dedicaţi și mai plurivalenţi scriitori români contemporani – autor total, ca Sorescu sau Vișniec, Soviany este un manierist atipic, care s-a reinventat decisiv, la aproape 50 de ani, cu Scrisori din Arcadia, urmată acum doi ani de Pulberea, praful și revoluţia, premiată de „Observator cultural” și tradusă în limba slovenă, de romanul de succes Viaţa lui Kostas Venetis și de recenta Călcâiul lui Magellan, devenind, dintr-un 80-ist de linia a doua, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani. Ca redactor-șef al Casei de Editură Max Blecher, am avut privilegiul de a lucra împreună cu fostul meu profesor de literatură la recenta ediţie Florile răului, în care un singur poet își asumă pentru prima oară traducerea integrală a corpusului operei poetice baudelairiene (la care au trudit de-a lungul timpului Al. Philippide, Ion Pillat, Arghezi, Mihai Beniuc, Petre Solomon sau Vladimir Colin), urmând ca un al doilea volum să cuprindă la anul poemele în proză.

18 | cronică

„D

e la Baudelaire am învăţat de asemenea că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu ca să-ţi poţi privi trupul și sufletul fără scârbă.

Iar lecţia scârbei de sine, ca și lecţia disperării de altfel, e constructivă în cel mai înalt grad, deoarece, anihilându-l pe cel mai odios dintre monștrii noștri interiori (mă refer, desigur, la vanitate), ne redă nouă înșine, conducându-ne spre sinele nostru profund și smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei.”

Octavian Soviany,

Confesiunea traducătorului

poezie | 19

Charles Baudelaire Piesele osândite

Extrase din FLORILE RĂULUI

Celei prea vesele Ți-s capul, aerul sprinţar Niște mirifice peisagii, Iar râsu-ţi bântuie obrajii Ca adierea cerul clar.

Chiar și tristeţea ce te-abate O schimbă iute în senin, Zbucnind din umerii tăi plini Și braţ, robusta-ţi sănătate.

Răsunătoarele culori Ce ţi le semeni peste rochii Poeţilor le-mbată ochii Și li se par balet de flori.

Aceste rochii-s pe măsură Cu gândurile-ţi ștrengărești: Nebună ce mă-nnebunești, Eu te iubesc cu multă ură!

20 | poezie

Într-o grădină stând cândva Cu-a mea funestă atonie Mi s-a părut o ironie Că soarele mă încălzea Și primăvara, iarba crudă Aveau ceva înjositor Și-atunci asupra unei flori Mi-am revărsat întreaga ciudă.

La fel, în ceasul pătimaș Când voluptatea-n noapte vine, Aș vrea să mă târăsc spre tine Fără de zgomot, ca un laș Să-ţi chinui carnea râzătoare, Să-ţi bântui sânii cu torturi, Apoi, asemeni unei guri, Să-ţi fac în coastă-o rană mare. Și, prins de-o desfătare rea, În gura asta sângerie, Ce mult mai tare mă îmbie.

Să-mi vărs veninul, sora mea1!

1 Judecătorii au crezut că descoperă în ultimele două strofe un înţeles în același timp sanguinar și obscen. Gravitatea volumului exclude însă asemenea glume. Venin înseamnă aici spleen sau melancolie, idee mult prea simplă pentru criminaliști. Fie ca interpretarea lor sifilitică să le rămână pe conștiinţă. (Nota editorului)

Bijuteriile Iubita era goală și, ca pe plac a-mi fi, Avea pe dânsa numai sonorele-i podoabe Care-o făceau de nurii ei toţi a se trufi Ca-n zilele lor bune-ale maurilor roabe.

poezie | 21

Când ea, dansând, stârnește un clinchetit sprinţar, O lume sclipitoare: metal și piatră fină Mă-ncântă, fiindu-mi scumpe acele lucruri doar Unde lumina-n voie cu sunetul se-mbină.

Acum era culcată, cerându-mi dezmierdări, Și-i surâdea alene, în dulcea-i semeţie Iubirii mele care, asemeni unei mări Tălăzuia spre trupu-i ca spre-o faleză vie.

Mă ţintuia cu ochii, ca tigrul îmblânzit, Pe când tot lua, molatic, mereu o altă poză Și aerul său lubric, candorii adăugit, Sporea cu noi încânturi a ei metamorfoză. Și braţele și coapsa și șoldul ei calin Ca lebăda când trece pe-o apă-ntunecată Se răsfrângeau alene în ochiul meu senin, Și pântecul și sânii, a viei mele roadă. Și, mai seducătoare decât un Demon chiar, Îmi ispitea iar duhul, ce-n tihnă îmi fusese, Și-l tulbura acolo, pe stânca de cleștar Unde-n singurătate acesta se pusese.

Mi se părea că-ntr-însa se reunesc deplin Ale-Antiopei șolduri c-un bust de june-n floare, Iar talia arată ce largă-i la bazin.

Superb rima și fardul cu-a tenului culoare!

– Și lampa, resemnată să moară, s-a fost stins, Doar focul da lumina-i ca gata de-a se frânge Și când lăsa să-i scape un suspinat aprins Tot corpul ei de ambră îl inunda cu sânge!

22 | poezie

Metamorfozele vampirului Femeia cu-a ei gură precum un fruct sălbatic Se răsucea spre mine ca șerpii pe jăratic Tot împungând corsetul cu sânii ei trufași Și, aromind ca moscul, grăit-a pătimaș: – „Am buzele umide și totodată știinţa De-a face să se piardă în patu-mi conștiinţa.

Pot șterge orice lacrimi, iar sânii mei zglobii Moșnegii-i fac să râdă precum niște copii, Iar celui ce mă vede cu farmecele goale Îi sunt și stea și lună și cer senin și soare.

Eu sunt, o tu, prin știinţa plăcerilor trecut, Când iau bărbatu-n braţe și-l strâng și îl asmut, Sau când îi dărui sânii pe care-i ia și-i gustă.

Timidă și lascivă, fragilă și robustă, Încât în patu-acesta, cu cruntele-i plăceri, S-ar pierde pentru mine chiar îngerii din cer!”

Iar după ce-mi supsese și măduvele toate Și m-am întors spre dânsa, sleit de voluptate, Să-i dau o sărutare, am mai putut vedea Doar un burduf din care puroiul podidea.

Atunci am închis ochii, cuprins de-o groază mare, Și când i-am deschis iară, în ziua orbitoare, În loc de manechinul puternic și fudul Care avea provizii de sânge îndestul, Văzui doar o grămadă, ce tremura, de oase Scoţând, ca girueta, suspine fioroase Sau ca o firmă prinsă de un triunghi de fier Pe care-o bate vântul în nopţile cu ger.

traducere de Octavian Soviany

poezie | 23

Philip Schultz

P

hilip Schultz (n. 1945) a debutat la sfârșitul anilor ‘70 cu volumul Like Wings (1978), pentru care a primit premiul American Academy & Institute of Arts and Letters. Au urmat cărţi foarte bine primite, care au consolidat imaginea unuia dintre poeţii americani de vârf ai prezentului: Deep Within the Ravine (1984), Living in the Past (2004). Al șaselea volum de poezie semnat de Philip Schultz, Failure (2007), a primit Premiul Pulitzer pentru poezie – din el sunt traduse pentru prima oară câteva poeme în românește. Schultz este fondatorul „The Writers Studio” (1987) după ce a predat zece ani la Universitatea din New York (NYU). „The Writers Studio” organizează în prezent ateliere, un faimos club de lectură new-yorkez și chiar un program online. După antologia The God of Loneliness: Selected and New Poems (2010), au urmat My Dyslexia (autobiografie, 2011) și The Wherewithal (roman în versuri, 2014).

24 | poezie

Să umbli fără aripi

14. Într-o noapte, tata, pentru că-l tot băteam la cap spunându-i s-o termine odată cu munca, a fugit la mine în cameră și a început să izbească de pământ radioul vechi cu galenă, fortul din beţe de chibrit construit de mine la opt ani, șevaletul acoperit cu un cearșaf sub care stătea ascuns portretul lui la care încă lucram – cadoul pentru vârsta de șaizeci.

Am rămas acolo, amuţit în pragul ușii văzându-l cum rupe în două bucăţi pânza încă udă, și chiar atunci l-am luat pe sus trântindu-l cu toată puterea de perete.

S-a prăbușit stors precum o umbră pe podea iar de acolo, nemișcat, diform, fără aer, a privit în sus, către mine, singurul său copil.

poezie | 25

7.

Dușmanul de moarte al Niagarei e așteptat să-și facă tura de jogging, iar ochii lui Joey joacă de bucurie atunci când copoiul începe să latre înnebunit, să se-arunce cu toată greutatea pe gard, în timp ce individul, un moșneag prăfuit, care predă dreptul la universitatea din NY, trece în fugă, dispreţuitor; fiecare câine de pe traseu urlă din solidaritate. Și totul pentru că, în urmă cu câţiva ani, Profesorul s-a ţinut de nas când a trecut pe lângă Joey (care doarme în parc), lucru pe care Niagara l-a luat drept o enormă insultă.

5.

Niciunul din cei trei surdomuţi de culoare care vin aici în fiecare zi nu are un câine. Învăluiţi de aroma puternică, pârguită stau sub stejarul înalt acoperit de mușchi vorbind între ei cu ochii și cu mâinile. Iubesc câinii cu tot sufletul lor, dar, ca și mine, nu se încumetă să ţină unul.

Oricine a avut vreodată un câine știe ce înseamnă dragostea.

26 | poezie

4.

Deși știe că locuiesc într-o cămăruţă deasupra celui mai împuţit restaurant din Cartierul Chinezesc, Lima, care are cinci câini, două pisici, o ţestoasă oarbă, și un peruș dus cu pluta, tot nu se abţine să-mi spună: „Joey o să moară, știi asta, nu?”

Cu mâinile-n șold, nu se uită în ochii mei – semn rău. „Cum rămâne cu Niagara?” zbiară ea. „De ce nu vrei să ţii și tu de ceva?”

Fiindcă, sincer să fiu, nu sunt pregătit pentru asta.

Cu o sfâșietoare agonie Doar cei vinovaţi se întreabă de ce merită să fie pedepsiţi, doar proștii se așteaptă la bunătate. Întotdeauna, totul se rezumă la cât de multă durere putem îndura.

Ieri, în orașul nostru, o fetiţă de doi ani s-a înecat în piscina bunicii.

Femeia, care a trăit o bună parte din viaţă fără să conceapă o astfel de întâmplare, era plecată să verifice poșta când a auzit o ușă deschizându-se și tot ce-a fost odată luminos și veșnic, ea a găsit zdrobit. Un copil

poezie | 27

se îneacă repede, în tăcere, fără să fie conștient de ceea ce dispare. Și asta noi nu putem accepta, ideea pierderii fără vină. Și de asta luăm vina asupra noastră.

Să presupunem că ar fi fost iarnă, că intrarea de la piscină ar fi fost închisă, că nevoia de a afla știrile, de a plăti facturile, de a ocoli povara vigilenţei constante – nu ar fi fost atât de ademenitoare.

Trei generaţii de femei au plutit la capătul unei clipe atât de cristaline, de neclintit, gândul, cândva considerat divin, o poartă către suflet, încearcă să se rupă cu totul de groaza și deplinătatea susţinută a propriei suferinţe, să-și elibereze măreţul spirit înfrânt și să se înalţe, fără a-i mai fi teamă de propria-i fire răzbunătoare, să existe, pur și simplu, demn, neatins de frică, fie și pentru câteva momente preţioase... așa cum filipinezii din tribul Ifugao, sug creierii dușmanilor pentru a le dobândi curajul nebun, mintea se absoarbe pe sine, se prăbușește într-un somn adânc, întunecat, din care întreaga strălucire e smulsă, cu o sfâșietoare agonie, Doamne!

traducere de Vlad Drăgoi

28 | poezie

Alexandru Monciu-Sudinski

A

lexandru Monciu-Sudinski (n. 1944, Turnu-Măgurele) a studiat la Facultatea de Limbi slave din București, dar și-a luat licenţa în Filosofie (1972). A debutat cu volumul de proză scurtă Rebarbor (1971), care a suferit de pe urma cenzurii lui Dumitru Popescu, difuzarea cărţii fiind oprită și întregul tiraj topit. A mai publicat volumele Caractere (1973) și Biografii comune (1974), înainte de a emigra în Suedia, la sfârșitul anilor ‘70.

„Am dori, așa cum am promis, să ne întoarcem spre literatură spre a găsi acolo corespondentul, pe plan estetic, al curajului dovedit, pe plan etic, de Alexandru Monciu-Sudinski. Deoarece nu numai în volumul său de debut, Rebarbor, dar și în următoarele, Caractere și Biografii comune, el a întreprins de-mitologizarea unei muncitorimi a cărei reprezentare idilico-paradiziacă, atât de curentă în reportajele de duzină și de partid, e de fiecare dată ca o palmă peste existenţa cotidiană a celor ce muncesc cu adevărat (celor cu « sapa », nu cu « mapa », cum spuneau greviștii de pe Valea Jiului). Prin depistarea clișeelor de limbaj, Alexandru Monciu-Sudinski se impune ca un scriitor de o factură puţin curentă la noi. Pentru el absurdul nu e o modă, o școală literară, un curent, un stil, ci însăși această mocirlă ce-l pândește, această stradă pe care umblă, acest oraș în care nimeni nu-și află locul, această viaţă văduvită de orice orizont, această moarte pe care o poţi suferi cu oarecare indiferenţă, întru atâta în celălalt talger al balanţei nu atârnă nici o greutate.”

Virgil Ierunca

Noiembrie 1979

proză | 29

Documentar

D

eci, copii, ce vedem noi în acest film? Niște soldaţi îmbrăcaţi în uniforme cochete, călătorind în aceste drăcii. Soldaţii, îmbrăcaţi în uniforme cochete, fac semne cu mâna spre ecran. În urma tancurilor aleargă sau se târâie prin praf niște tipi antipatici, negricioși și urâţi; ei sunt legaţi cu funii, lucrul acesta se vede că nu le face plăcere, dar iată că soldăţeii simpatici au înţeles; ei opresc cele două tancuri într-o poieniţă cu flori, acolo îi dezleagă pe urâţi și le înmânează niște lopăţele care s-ar putea numi și Linemann. Le fac semne să sape gropiţe.

Ei, și-n timp ce urâţii (câţi sunt? ia să-i numărăm: unu, doi, trei, cinci, șase, opt. Opt sunt, da, copii?), în timp ce ăștia opt își sapă gropiţele, băieţașii noștri blonzi și cuminţi se-așează la umbră și, uitaţi-vă, scot termosuri cu cafea cu lapte și ziare și un pachet cu cărţi, de-ăla pentru popa prostu’ și beau cafea cu lapte și citesc ziare și joacă un joc interesant care poa’ să nu fie chiar popa prostu’. Vedeţi ce frumos? Și ce clar se vede... Uite-l și pe negrul acela cârlionţat lângă șenila Din Rebarbor (1971)

30 | proză

tancului, e singurul care nu e blond, da’ oricum, e simpatic, uite-l cum stă cu pistolașul ăla automat și mestecă pâine cu unt și-i păzește pe urâţi să nu fugă. Și ce frumușel ne zâmbește.

Iar melodia care se-aude din tanc și tuturor vai! ce ne place se numește Yes, yes, she smiled to me; adică „Da, da, ea mi-a zâmbit”. Drăguţă melodie, și-n timp ce unul dintre ei se duce la tanc s-o pună mai tare, s-o auzim și noi, că doar se filmează! în timpul ăsta altul se duce spre cei opt și le face semn să se grăbească, ce dracu’, după ce sunt urâţi, mai sunt și puturoși; doar n-o să tot pierdem timpul pe așa o căldură...

Ei, dar unul dintre urâţi se-apucă și-i rânjește în faţă, rânjet se numește asta, așa obraznic, obraznic... Cum să nu-i cârpești nesimţitului o pălmuţă?

Uite, i-a și cârpit-o! Vai! Vai ce grozăvie, urâtul ridică lopăţica aceea, își face vânt și iată! lopăţica a intrat ca-ntr-un pepene în capul soldăţelului, i s-a-nfipt prin gură până la ceafă, vai ce grozăvie, și urâtul le strigă la ceilalţi să fugă. Soldăţelul a căzut, se zvârcolește printre floricele încercând

poate să-nghită lopăţica, în timp ce șapte uricioși mititei vor să fugă. Da’ cum să fugă, că-ntre timp soldăţelul cel negru da’ simpatic a lăsat felia de pâine cu unt pe iarbă și pârrr-pac, trage cu pistolașu-automat. Bravooo! Toţi cad până și criminalul cu lopăţica (pentru că a scos-o din capul soldăţelului și acum s-a repezit spre tanc). Pâr-pac, gata, cade și ăsta, da nu-i mort, nu, că l-a împușcat numai în picioare. Vedeţi ce cumsecade sunt soldăţeii simpatici, chiar dacă unii nu-s ei prea blonzi?... Și totuși, ce trist! Acum sunt siliţi să nu mai fie simpatici. Se reped toţi, au aruncat chiar și cărţile din mână, se reped și-n timp ce din tanc se aude Yes, yes, she smiled to me și opt negricioși se zvârcolesc în iarbă și lăpticul curge din termose și un soldăţel căzut în floricele rânjește c-o gaură roșie până la și chiar dincolo de urechi și din gura asta ţâșnesc sfărâmături de dinţi și sânge, iar pe bucata de pâine cu unt a negrului s-a depus o muscă mare și verde și plină de microbi... în timpul ăsta e un soare frumos și o liniște în poieniţă... iar cărţile alea s-au împrăștiat pe jos.

S-au repezit și-acum ăla cu lopata, gata, nu se mai vede, l-au acoperit cu uniformele lor cochete, și bine fac, îl bat de-l omoară...

Ei, dar n-o să-l bată așa până la infinit... Mai obosește omul! Iar ăla, uitaţi-vă ce obraznic, nici măcar n-a murit... și tot el zbiară așa, plin de ură, spre soldăţei, și noroc că nu-l înţelegem, dar precis că le aduce injurii. Acum chiar că e urât; cu ochiul ăla scos care-i curge și urechea sfâșiată și-o bucată de

obraz lipsă și sânge... aproape că ne-ar fi milă dacă n-am ști că-i un criminal și că soldaţii noștri sunt atât de buni și simpatici. Și nici alea opt gropiţe nu le-au terminat decât pe jumătate! Ei, da nu-i nimic, soldăţeii îi iau și-i înghesuie așa cum se poate în gropiţe și iată, ce caraghios! nu se mai văd decât opt capete răsărind din iarba și florile poieniţei.

Acum să vedem ce-o să se mai întâmple.

Ah, da! băieţeii în uniforme se suie-ntr-un tanc și tancul pornește și-ncepe să facă ocolul poieniţei până ajunge-n partea cealaltă. Iar capul criminalului cu ochiu’ scos și-un obraz și-o ureche cam lipsă se vede atât de mare pentru că-i în prim-plan, asta se numește prim-plan, copii. Vedeţi cum urlă, el nu știe ce se-ntâmplă în spatele lui pentru c-a fost îngropat cu faţa la noi și crede că-i îmbărbătează pe ceilalţi, dar el nu știe ce se-ntâmplă. Să nu ne mai uităm la el, e așa de dizgraţios! În spatele lui, tancul a început să treacă ușurel peste capetele celorlalţi, nu se prea vede clar de-aici, dar auziţi urletele-acelea care ne străpung urechile și dup-aia, hop, dispar ca prin minune. Unu, doi, trei, patru... șapte, gataaa. S-a terminat. Și cum să nu fie?

Capul ăsta dizgraţios din prim-plan, prostul ăsta de cap tot le mai strigă cuvinte de-mbărbătare celor șapte mici băltoace albicioase! Nu se mai aude Yes, yes, se aude alt cântec, iar unul dintre soldaţi a coborât din tanc și se pare că vomează. I-o fi venit rău, nu vă mai uitaţi acolo. Mă-ntreb numai de ce or fi filmat lucrul ăsta atât de greţos cu

proză | 31

vomatul. Nici măcar nu putem trage ceva învăţăminte.

Dar iată tancul face din nou ocolul poienii și acum capul nu se mai vede, tancul s-a interpus între noi și el, fundul tancului e acum în prim-plan, adică gros-plan dar voi nu știţi ce-i asta am să vă explic altădată, ceea ce putem vedea este capul îngropat, din profil, cu ochiul întreg (slavă Domnului) în partea noastră, iar șenila tancului, tot profil, foarte aproape de cap. După cum vedeţi, la un pas. Și vouă vi se pare că nu merge, dar șenila totuși merge! numai că foarte încet, așa ca minutarele unui ceas. Vedeţi cum uruie tancul, ca înnebunit (asta se spune că-i în ralenti), și șenila lucioasă parcă-i vie, cum tremură! Păcat că din cauza uruitului infernal nu se poate auzi ce-și spun feţele soldăţeilor care au îngenuncheat lângă cap și șenilă, ca să vadă cum o să se-ntâmple: fără să le pese că restul acesta de cap urlă plin de furie, ca o bombă incendiară (dar urletul nu-l auzim pentru că e acoperit de ralenti-ul ceasornicului uriaș), fără să le fie scârbă de faptul că restul de cap scuipă spre ei salivă scârboasă cu sânge și sfărâmături de dinţi; ei se șterg doar din când în când cu mâneca uniformei și-și comunică observaţii interesante pe care nu le putem auzi din cauza zgomotului.

Iar tancul e doar la un pas de capul acela descreierat, care, nu, nu, nu încetează, și acum câteva minute părea că nu înaintează deloc, dar șenila urlă și tremură, tremură și puţiiin, câte puţin înaintează iar toate astea nu ne plictisesc

32 | proză

deloc, pentru că e tare interesant să vezi cum moare un om, mai interesant decât orice altceva, mai ales când te uiţi în prim-plan. În sfârșit! Iată șenila, gata, e ca o palmă de oţel nervoasă care tremură, vrea să-i mângâie fruntea, nu îndrăznește, dar iată a îndrăznit, numai puţin și iar s-a retras sclipind rece și tancul uruie, uruie, uruie iar capul scuipă și se-neacă de furie spre palma nervoasă, dar palma îl mângâie ceva mai tare de astă dată, ca și cum i-ar spune hai liniștește-te, și el nu se uruie, uruie, uruie liniștește și urlă dar nu se aude de unde atâta furie și palma-l apasă puţin cu unul din acei dinţi din șenilă și-n clipa asta capul se smulge foarte puţin din pământ doar atât cât uruie cât să-și înfigă gura schimonosită de furie cioturile de dinţi în oţelul albastru lucios al șenilei și să muște în timp ce șenila-l apasă-napoi ca o palmă, ca o talpă de cizmă o vietate înfiptă cu dinţii în ea, înapoi în pământ, și-n timp ce faţa nu se mai vede încleștată pe veci în palma talpa cizma șenila aceea URUIE coaja capului se crapă încet ca un ou, împroșcând cu albuș.

Iar cuvântul ăsta de la sfârșit se traduce SFÂRȘIT. Când vedeţi că scrie în felul ăsta SFÂRȘIT sau SFÂRȘIT sau SFÂRȘIT, trebuie să vă ridicaţi în picioare și să mergeţi acasă pentru că totul, bineînţeles, s-a sfârșit.

Gabriel H. Decuble Poemul epic-alegoric Antropografia, născut ca idee în 2008 și continuat, de atunci, în puţinele momente de zăbavă, răspunde la întrebarea fundamentală: „Unde se naște poezia?” Cu alte cuvinte: care este participarea fiecărui organ la elaborarea textului poetic și cât de fiziologic este actul lingvistic, respectiv cel cognitiv? Pentru a afla răspunsul, personajul Emistih se strecoară în corpul Poetului (care este androgin și, în plus, are toate vârstele deodată), devenind protagonistul unei aventuri pline de suspans. Poemul are, deocamdată, cca.

1800 de versuri, dar va conţine, la momentul definitivării sale – peste cine știe cât timp și, mai ales, dacă –, toate cuvintele limbii române, fiind un dicţionar implicit al acesteia.

Cântul I, Prinsoarea Vârstele înaintate ale Poetului sunt căzute la pat și își petrec zilele în deplină apatie, spre disperarea vârstelor sale mai fragede, dornice de joacă.

Un prieten – sceptic din fire, dar suficient de cinic –, caută să-l urnească, propunându-i o nouă miză. Intră, de nicăieri, Emistih și soţia lui, Cezura.

– Prietene din ţara neputinţei, azi, chiar de-ar fi cu-amar și sărman noroc, buzunarul pe-un pariu să-ţi arzi nu te dai în lături și sari năpârstoc, căci e-n joc onoarea micului burghez care-i strâns în tine ca un titirez: nu-i așa că-i vremea de-un moment cinetic, de-o burzuluială conotată etic?

Vrei să mi te-arăţi cel mai drept tărșag și să pui cu mine un nou rămășag, c-a mai scrie astăzi poezie bună, dacă unui vers rima-i stă cunună, ar fi fără noimă, ar fi neghiobie...

– Stai să vezi că cititorul are prozodofobie, nu mai pune botu’ la ritm și la metru, grimasând la ele ca după salpetru; în plus, de la ceast-atât de superficială cultură, cum e cea română, ce s-aștepţi decât o răpăială cu lichid de frână?

poezie | 33

Ba că slova-i dulce, ba că n-are witz, ba că nu conţine termenii blagosloviţi de Academie și, fiind prea groasă, scoate fum ca o papiroasă; ba că-i manieristă și se tot repetă, ba că-i prea tăioasă, șfichi de arbaletă, ba că e livrescă și-i din cărţi dedusă, ori e plată (metafizica-i refuză spiritul exorcizat cu acu’ într-o clacă de măicuţe la Tanacu și nici nu-i acordă, ca-n biografism, circumstanţa că ar fi un solipsism), ba că, dacă totuși cazi în biografic, nu dai totul în vileag și-i defect atavic, cum ciacârul c-un ochi verde și unul căprui, să taci cu o vorbă ce cu alta spui, bunăoară, relatând un mic-dejun, în naraţiune, să te afle salivând o naţiune, nu-ţi crește organic firul narativ, d’aia-l tot îndoi pe dedesubt precum un tiv.

Păi... de nu-i organic tocmai ce-ai mâncat, atunci nu e, frate, decât ce-ai...

– Rahat!

N-au decât clevetitorii, clevetească! Nu le iese nici cât focul dintr-o udă iască.

Nu de ei mi-e teamă, ci de cei (da, poate) ce mi ţi-ar băga un cuţit în spate.

– Trădătorii? Nu-și mai bat ei stoma, cum făcut-au în trecut cu Goma, să te suduiască, deși... în firea lor vilă tare ţi-ar mai orchestra o moarte civilă, dar infocraţia e un drum întors: într-ânsa tot cetăţeanu-i deja născut mort.

Nu te spurcă vrând să te scoboare, ci-ţi grăiesc mieros: „Bătrâne, ești mare!”

Ani din trudul silnic nu-ţi dau la canal, e de-ajuns să-ţi spună că ești genial și să te trimită-n taberi de creaţie, să mimeze astfel că-ţi dau satisfacţie, ba îţi dau și premii, diplome. Și-un ban... Tu fă-o pe prostul și run, Forest, run!

– Știu și toate astea, nu mă-ncred în ei. Ai văzut și tu că-n zorii mileniului 3, gheara își retrase violenţa,-n teacă, stă la pândă precum matca în prisacă; s t r u c t u r a l e r ă u l (cf. Bourdieu; o zice și Galtung, s-o mai zic și io?).

– Bine zici, căci, iată, laudele lor lovesc sub centură, ca un torpilor.

Un identitar, da, politrucii au reproș: de ai suflet, te și trec la gauche, iar de-ai minte te tocmesc la dreapta, fără să ia seama la vorba-ţi sau fapta, c-așa-i adevărul, e... „altundeva”. Doar Marina, biata, Ţvetaeva i-a dat glas ca nimeni altul, zicând: vrei, nu vrei, „toţi poeţii sunt evrei”.

Un alt adevăr ar fi, deși... nu la fel de suplu: singurul de lesbiene cuplu căruia amuzicii le-au pus pirostria e, oficial, Răutatea + Prostia. [...] Cum, când tineretul s-a mutat online, îţi citează copyos din Wittgenstein ca s-argumenteze-n textul său de blog, dându-și ifose de mare paleontolog, că credinţa însăși e ceva futil, fin’că Biblia n-ar scrie de pterodactili, și că Dumnezeu, la rându-i, e ceva caduc, doar o spumă de foneme (cu clăbuc), c-arta și religia n-ar fi necesare, omenirea pariind acum pe comunicare...

34 | poezie

– N-aș pune-mpotrivă nici măcar o brâncă, dac-ar fi din suflet, nu doar o lozincă...

– ...și nu mai contează nici valori, nici sensuri, miza nemaistând în versuri, iar cu cât discursu-i mai corupt și gângav și cu cât vocabularul e mai scârnav, cu atât mai mult ai succes în vieaţă...

– Încetează, mi se face greaţă!

– Măcar întrebarea să-mi termin mă lasă!

– E retorică, nu-mi pasă! Știu, la public, azi, nu trec chestii fine, nostalgii de faun plânse-n cipoline; el din faun vrea doar ce-i manifest: blana zgrunţuroasă, stropii ce-i stau zest, de spermă uscată, și nu tocmai drept pe coapse în jos, pe burtă, pe piept; publicul nu-i altfel decât ipocrit...

– Poate, totuși, și puţin stupid...

– Dacă-i dai iubire zice că-i sirop; la noi orizonturi se scuză miop; sapi în profunzime, se teme de-abis, zice că îi iarăși tălmăcești vreun vis, că te-ai luat de mână cu cel Sigmund Freud și obducţionezi în al minţii hoit; de-l ridici la ceruri, îl ia ameţeala: „Zăvorât e raiul și e-nchis cu yala!

Nu mai e sân’Petru răbdător cu arta, nici cât fost-a Xerxes împărat cu Sparta.” Și apoi... ce revirescente emulaţii crezi că poţi stârni ăstei blege naţii, care de la iscusit până la netrebnic este haplea după subterfugiul tehnic, însă, rele,-a’cusurgiului metehne manifestă-n tot ce-ar fi legat de techné?

Iată: să faci poezie nu mai este chip dacă nu poţi trage și-un videoclip, dacă nu înjuri, vorbind singur cuc, folosind cuvântul cu „f ” și cu „ck”, dacă nu scri (sic!) de părţi fătăcioase, orificii, sfârcuri și bube râioase, dacă, părăsind acum planul lexical și trecând la cel strict redacţional, nu tai cuvinţelele-n silabe și, ca-n fracţia „o păstaie supra radical din boabe”, nu tai versu-n paișpe, fără vreo sintaxă...

– Păi... și interpretarea tre’ să fie laxă!

Să-ţi reamintesc estetica lui Iser? Actul receptării este, aferim, un altoi de șvaiţer cu parizer: dacă n-are goluri, textul nu e plin.

– ...ori, mult, mult mai pervers, lași un cuvinţel să devină vers, cât să-ţi iasă calculul, anume dintr-un volumaș mai multe volume. [...] Zici că nu-i în stare comesean de-al tău la al ţării mare înfruptat din hău să mai împlinească-n ziua d’azi minuni, căci înfulecatul lacom din genuni ne-a prostit pe toţi, ne-a bulit, ne-a ras, ne-a proptit apoi cizma în grumaz și nu ne slăbește. Premisa e falsă. Vezi tu, n-ai îndepărtat foile de varză până la cotor. N-ai fost suficient de iscoditor.

poezie | 35

Hai, mă prind în horă, chiar de-ar fi să-mi ia un eon și-o oră, să-ţi arăt pe puncte că ești în eroare, că plăti-vei aspru la scumpărătoare: știu că-n aparenţă miza ta-i actuală, dar e-așa clișeizată, că e vizuală.

Dulcele stil clasic zace-n ţintirim sub placa tombală numită mainstream.

De ce-mi ceri, pricep, să devin actual: n-au gagicile organ pentru muzeal.

Nu le stă pe buze, viersul, ca maneaua, nici nu-i sorb dulceaţa ca, zilnic, cafeaua; iar precum refrenul Man-doli-doli-doli-nata (căci libelli... habent sua fata) nu poate fi cartea, așa populară, soarta ei fiind, în genere, una amară.

Dac-așa vrei tu, soarta grea asum. Să dăm însă de’ndată pe metodă zoom: am s-așez cuvinte ca pe-un meterez dându-le rigoarea ce-o cunoști din Crez, împletite astfel, două câte două, un fragil balans de paing și rouă, când, vezi bine, altul ar fi dat cu gheata, fără vreun regret ar fi spart poiata, biet culcuș de sensuri și de dedesubturi care nu se uscă nici dè-mi ţi le scuturi. [...] Adă toc, hârtie! Unde-i călimara? Potrivind cuvinte îmi voi pierde vara.

– Îţi vei pierde vara asta și-alta și-alta, până ţi se va toci de la vârf unealta.

Poate unul, altul te-o citi răzleţ. Ce faci tu, poete, n-are nici un preţ.

– Șșș, ce pași aud de-mi par... intrinseci!?

– Cine, ce-i acolo? Când veniși? Când pleci?

Nu mă speria, vai ce grozăvie! Parc-ar fi pătruns dracu-n stăreţie!

– Nu sunt drac, ci duh. Duhul Emistih. Sunt aici să vă ţiu de urât un pic și-s dintotdeauna, n-am pătruns pe șest.

– Hm, simţeam eu pe-undeva un lest, de parcă în limbă mi-ar fi stat un os... Bată-te norocul, tare ești frumos și... mi se pare mie sau semeni la ten cu celebrul Donaudampfschifffahrtgesellschaftskapitän?

– Nu la ten, vă rog, ci la pași și pasuri. Nu-s încurcă-lume și nici nu fac nazuri.

Aţi pus o prinsoare și vreau să fiu martor, întru preacinstirea altor vremuri, duse, când textul poetic era și pricepere și proces noetic, o suplă sinteză între fond și formă. Cât sunt de util, om vedea noi p’ormă.

Dar de voi întrece cumva eu măsura, mă oprește brusc soaţa mea Cezura.

Dă și tu, femeie, domnilor bineţe, nu tăcea ca proasta, nu fă feţe-feţe, nu sta ca și cum tot ţi-ar fi străin...

– Iaca zic, dar... ce să zic? Amin!

36 | poezie

Teodora Coman Ionel Ciupureanu, un infrarealist Ionel Ciupureanu, Venea cel care murisem (Casa de Editură Max Blecher, 2014)

P

e Ionel Ciupureanu l-aș numi un Dacă în volumele precedente s-a caz pentru că la nimeni altcineva putut constata tenta expresionistă sau nu se simte atât de acut fobia de eshatologică, semnalată de mai mulţi sine. În ultimul său volum, Venea cel care critici, aici ea se topește în discreţie, murisem (Casa de Editură Max Blecher, în surdina absurdului. Nimic nu sună 2014), el face un experiment poetic strident în drama identităţii, angrenată în polifonic pe cât de interesant, pe atât jocul dezamorsării mecanismelor logice de singular. Deși folosește persoana ale gândirii. Glisarea moebiană, acel I, conceptul de eu se dezintegrează du-te vino asigură fluenţa textelor care, în subvoci aparţinând unor identităţi deși păstrează convenţia dramatică a generice: mama (mă-ta), prietenul sorei dialogului, juxtapun vocile într-un moarte, fratele (frate-meu), nemăritata, mod straniu, dispersând și mai mult gravida, baba, copilul. Toate sunt captate sensul. Replicile configurează un câmp din spaţii și timpuri diferite, imprimate hibrid, de pseudointeracţiune, la limita undeva în zona subconștientului. Scrise graniţei dintre scenariu și scenarită, într-un registru minimalist, poemele ceea ce explică efectul paradoxal de extrem de aerisite și de bine regizate nefiresc, dezgustător și formidabil. Însă sunt fidele unui antiindividualism de detașarea spectaculară în faţa disoluţei factură suprarealistă (fără supralicitare este atuul care ţine poemele la distanţă metaforică sau imagistică!), dublat de pericolul psihologizării, al căderii în de tentaţia nihilocentrică: „Mi-a patologie: „nici n-ar mai trebui să murim/ fost teamă/ pentru a că doar nu suntem Până mai ieri eram în concediu nu începe nimic am nebuni// unora le și-odată cu florile adormisem intrat/ în sinea mea”. place poezia altora

„

”

cronică | 37

sarmalele/ chestia asta am văzut-o și prearticulării. În timp ce majoritatea la televizor.”; „eu pâș pâș pe aici/ că autorilor se chinuie să erupă enunţiativ, pe-acolo nu mai e nici dracu/ tu doar uneori cu o emfază greu de suportat, Ciupureanu preferă defensiva precaută cu stilul și atât.” În poemele lui Ionel Ciupureanu și disimularea din teama de impostură; nu se întâmplă nimic. Abulic până în el scrie prin segmentare și comprimare măduva oaselor, poetul preferă un în urma confruntării cu o zonă spaţiu asumat ca infrarealitate, cu toate interioară nebuloasă, care pune limbajul incongruenţele inevitabile, autentice: în dificultate: „ceva nu e-n regulă/ că „În vis gesturile noastre se revărsară/ îi vorbesc și cu ce nu am”. De fapt, ni pe dinăuntru// nu vorbea nimeni cu se propune o formă de antiindividuaţie, mine/ și aerul dintre noi se coagulase// de de-realizare de sine prin autoironie: nu vorbi singură spune-mi și mie/ „M-am visat în fustă roz/ și-n bluză undeva nu în vis am văzut o lumină// roz// ţi-am scuipat toţi demonii/ și vântul curgea de parc-am murit/ mi-am pătat bluza”; „M-am îngrășat mi-am abandonat senzaţiile”. Nici privind o fereastră/ nu-s bun de nimic/ vorbă de mult invocata regăsire de sine, în limitele ridicolului ceva obișnuit/ din contră, eul se expune ca o realitate mai târziu o toleranţă/ o obsesie fără să fragilă, divizibilă până la autoanihilare: murdărească/ o plictiseală în căutarea „suntem prea mulţi și nesperat de umili”; unei confuzii”; „mai aveam și-un rânjet neclar/ și nu era nici „vomit ce-am visat și-o iau de la capăt/ uitarea de și nici eu nu mai sunt eu dracu în aer; „m-am născut din nimic și nu sine n-are sfârșit”. Deși și nu e nimeni pe-aici. știu nimic/ coșmarul apare atât de frecvent, tău iar mă epuizează”; moartea, departe de a fi o componentă discursivă macabră, „ce porcărie pentru cine să mă închin/ devine expresia radicală a ieșirii de sub înghit o pastilă// să-mi imaginez că tirania unei instanţe convenţionale exist/ și nu mai știu ce”. Visele, atât de care pare să nu mai funcţioneze: eul recurente, nu au caracterul evazionist biografic, senzitiv, sentimental, mortul, sau compensator obișnuit, ci se cel care murisem. Acestuia îi ia locul eul impun ca fragmente ratate de realitate subconștient, concentrat pe tumultul discontinuă: „cândva mă bâlbâiam de sus lovind pe dinăuntru care precedă conform visului”. Așadar, omul se sintaxa și nu poate fi comunicat decât definește prin ceea ce îl depășește, îl în categorii negative: nimicul, neștiutul suspendă sau îl neagă: „nu-mi văd nici sau nenumitul, ceva-ul obsedant și visele în somn/ nici somnul”; „Veghe ambiguu sau acel și nu mai știu ce. Ori comă și vertij ceva îmi scapă/ frenezie acel cineva se hrănește cu logica mea. Prin și aglutinare”. Curgerea incontrolabilă introspecţia rece, limbajul parcurge imită dinamismul psihic haotic, în calea inversă, de la articulare la faza timp ce memoriei îi revine funcţia de

„

38 | cronică

”

coagulare a unor frânturi din acest în când mai făceam și-o psihoză/ că flux. În termeni psihanalitici, vocea nu-s imbecilă”; „te supărași pe lătratul masculină corespunde sinelui activ, câinelui meu/ ascultă-l când urlă și taci/ vârfului de aisberg al conștienţei, iar până și eu am văzut că ești bolnav// sinea, părţii subconștiente dominante. te-am văzut nu te mai preface/ lasă-l Așadar, e posibil ca „dialogul” să mamă să latre/ dacă vrei și eu sunt propună (și) o tentativă niciodată reușită bolnavă”.

Ionel Ciupureanu are marele merit de relaţionare a celor două principii.

Poemele propun un arsenal de de a explora o zonă a subiectivităţii autoreducţie identitară divers, compus greu accesibile, greu de definit, din atât din agenţi organici (microbi, care răzbat pulsiunile cele mai adânci. germeni de descompunere), cât și Exerciţiul autoscopic nu se supune din factori psihici inhibitorii sau niciunui crez sau protest, iar atitudinea perturbatori: nonsensul și paradoxul de neîncredere faţă de sine arată cât de conștient este poetul de („nu vorbi spune-mi și adevărul că până și faptul mie”; „eu vreau acasă Punk menuet psihic pur e o utopie. asta-i cam greu/ nu-ţi mai spun ba-ţi mai spun”), elipsa, aluzia, echivocul M-am visat în fustă roz („ea-i nemăritată și n-are și-n bluză roz ce face/ n-are mamă n-are tată/ m-aude și pleacă dar ţi-am scuipat toţi demonii iar face ce face// dacă și mi-am pătat bluza mă-nţelegi”; „cumpără-mi am umplut scrumiera și spray se strică vremea/ așa și pe dincolo fii faţa de masă calmă// acum nu te mai era și-un pic de nebunie doare/ și însoţire și chestii pentru a mai pricepe ceva. n-am cum să te uit”), disimularea sau amnezia Ionel Ciupureanu trucată: „s-a sfârșit râsul meu n-aș fi vrut/ am și uitat ce-aș fi vrut/ ce-aș vrea.”; „Miercuri voi fi o doamnă/ mi-a spus și dumneavoastră și nu mai știu cum”.

Se face recurs și la boală, la dedublarea schizoidă: „îmi construisem și o boală/ ca să-i pot auzi”; „astălaltă ar putea fi aceeași dar procurorul îi spuse/ ce-mi zici sunt doar stările tale”; „Din când

cronică | 39

Borbély Szilárd

B

orbély Szilárd s-a născut în 1963, la Fehérgyarmat.

A publicat opt volume de poezie, cărţi de eseuri și critică și un roman, Nincstelenek. Már elment a Mesijás?, considerat cea mai bună carte apărută în Ungaria în 2013.

Borbély a primit mai multe distincţii, printre care Premiul „Attila József”. S-a sinucis în februarie 2014.

40 | poezie

Schöneweide [ i. ] Știu, așa-i cel mai greu. Să se termine ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Să se schimbe dintr-o dată lucrurile: să se deschidă uși care până atunci erau închise. Nu voiam să vorbesc cu nimeni despre asta. Am plecat fără să-mi iau la revedere, fără bun rămas. Doar am vizitat câţiva cunoscuţi, ca-n alte dăţi. La o discuţie în pripă, să beau o bere, să stau și să tac. Câteodată să aduc vorba despre una-alta. Am redirecţionat apelurile.

Mi-am plătit facturile, pe mai multe luni, retroactiv.

O cheltuială neașteptată. Mi-am alimentat contul, să am bani. Nu știi ce se poate întâmpla. Să fie.

[ ii. ] Am trecut pentru ultima oară pe străzile pe care umblasem cu un an și jumătate în urmă, de când mă mutasem în localitate. Între turnurile murdare de beton, unde de atunci m-am simţit încontinuu rău.

Dacă mă uitam pe fereastră vedeam dârele lăsate de ploaie și jeg pe zidul cenușiu al casei de vizavi.

Observam oamenii care spălau vase, vorbeau, fumau sau mâncau în bucătărie. Iar ei pe mine, cel care nu-i slăbea din priviri. Câteodată se certau. Țipetele pătrundeau prin fereastra închisă. În asemenea momente mă simţeam rău. Le observam dimineţile: cum se ridică din pat, se îmbracă, se pregătesc pentru zi. Seara, undele albăstrii emanate de televizoare umpleau camerele. Stăteam îndelung în lumina ce se stingea încet.

poezie | 41

[ iii. ] Apoi seara mă uitam în același fel prin fereastra metroului la ferestrele luminate ale clădirilor decăzute din Schöneweide. Și câteodată coboram abia la aeroport. Priveam luminile de pe cerul murdar.

Cum aterizează și decolează avioanele. Seara în apropierea staţiilor adolescenţii cereau de obicei ţigări. Un pachet se termina repede. Pe vremea aia fumam mult. Cumpăram câte un cartuș de Magnum de la chinezi sau vietnamezi. În asemenea momente îmi era mereu frică, dar niciodată atât de tare, încât să renunţ la tocmeală. Eram din altă ţară și tinerii ăștia nu-i văd deloc cu ochi buni pe străini. Era un băiat, trebuie să fi locuit în aceeași zonă ca și mine. El îmi cerea în mod constant, serile ne întâlneam des. Apoi nu mai spunea decât: Feuer? Nu cerea, ăsta era aproape un ordin. I-o aprindeam benevol. Era răvășit, pierdut. Îmi era milă de el. Mă gândeam la acele rude pe care nu le-am întâlnit niciodată. Care o vreme au plutit pe deasupra câmpiei germano-polone, în chip de cenușă și fum. Poate de asta am vrut să privesc, doar să observ, luni în șir, cum este cerul de deasupra Berlinului.

Hermann Strasse Când am ajuns în Berlin, deja nu mai voiam să trăiesc. De ce nu există, m-am gândit, o modalitate ca, dacă cineva nu vrea să trăiască mai departe, să poată dispărea.

Prin simplul fapt că a decis și își dorește foarte mult.

Iar astfel să-i reușească. N-ar exista otravă, sânge, vomă, epuizarea sistemului nervos vegetativ.

42 | poezie

Tot ce decurge de aici: se relaxează sfincterele și se împrăștie tot ce până atunci era ţinut laolaltă de încordarea conștiinţei. Simpla încetare. Oare cât de mult ar trebui să vrei asta? Sau ar trebui să crezi în ea? În Neuköln am întâlnit persoane fără adăpost, vorbeau engleza.

Ninsoarea biciuia. Era mai mult lapoviţă.

Cel mai rău e când hainele se udă și îngheaţă pe tine. Cerșeau pentru vin fiert. Nu puteai să le refuzi banii pentru un pahar pe frigul ăla. Din când în când, pe cerul nopţii, deasupra lungii Hermann Strasse sclipeau luminile avioanelor ce soseau sau plecau de pe aeroportul Tempelhof. Aș fi vrut să cumpăr și eu o sticlă de vin și un gyros de la turci.

Heildelberger Platz După un timp au început să-mi placă plăcuţele de alt fel ale străzilor, accentele diferite din megafoane. Semnalul de închidere a ușilor, care uneori mă îndemna să fug, ca nu cumva să pierd ultima cursă. Doar la Heidelberger Platz nu trebuia să mă grăbesc. Aici erau întotdeauna puţini. Și dacă soseam dinspre Krumme Lanke sau din centru, atunci aici schimbam metroul cu trenul suspendat.

Staţia de metrou trebuie să fi fost construită pe vremea Wehrmacht-ului, așa m-am gândit mereu. Era supradimensionată, o sală enormă de așteptare, cu bolţi. Proporţiile ei îmi păreau străine, dar nu lipsite de gust. Îmi plăcea locul ăsta, și simţeam o frică superstiţioasă. Aveam senzaţia că aici a avut loc o crimă. O dată, când nu trebuia să mă grăbesc, am devenit curios și de piaţă. Era o zi

poezie | 43

însorită de toamnă, cum rar se întâmplă. Am dat o tură, dar am fost dezamăgit. Am descoperit intersecţia pustie a unui orășel neînsemnat. Șirul de stâlpi ce susţinea șinele suspendate se întindea printre copaci, care îl mascau discret. Mai încolo o farmacie.

Oameni banali se duceau undeva. Privirile lor treceau prin mine cu o ură difuză, fără ţel. Pe copaci, printre frunzele colorate, erau și unele încă verzi.

Alegorie [ i. ] Cunoști câteva ascunzișuri în parc, unde ceaţa din zori ţese păienjeniș după noaptea cea rece. Evidenţiază firele subţiri. Înșiră perle, apoi le leagă împreună. Astfel se umple parcul de lumină, până când aburul se adună în picături pe marginea frunzelor și din vârful crengilor ești privit de ochi.

[ ii. ] Vântul mână ceaţa pe podul arcuit peste canal. Printre gardurile tunse te însoţește ţăcănitul mierlelor. Acolo unde te duci, găsești flori tăiate pe masă în toate anotimpurile. Și ne uităm unul la altul în camera supraîncălzită. traducere de Andrei Dósa

44 | poezie

T.S. Khasis ¶ un bărbat care nu duce o treabă pînă la capăt e un bărbat care nu merită ţinut prin preajmă. zîmbea și fraza a străbătut camera ca un avion de hîrtie. m-am ridicat din pat, diformităţile s-au reflectat în monitorul stins. mi-am dus mîna la ceafă, privirea-n mochetă. mda, nu-i singurul loc în care nu am dus o treabă pînă la capăt, trecutul mi-e pavat cu eșecuri, ca să zic așa. calibru standard. unii cîștigă, alţii pierd, e o chestiune de noroc, tata ar zice că-i o chestiune de onoare. e-un bun moment pentru a-mi reface viaţa, măcar pentru a mă confirma dacă nu pentru a ridica braţele în semn de victorie, deși sună a justificare atunci cînd o spui, de parcă am fi aici de-o veșnicie. ∫ cîndva eram her profile picture & her beauty, își lipea urechea de pieptul meu și asculta așa cum procedează-n filme indienii sioux. cu noi nu era un film, după atîţia ani a devenit unul,

poezie | 45

un serial de rahat în care sînt cînd un șofer extenuat la masa din bucătărie, cînd un predicator ajuns la sfîrșitul liturghiei. îmi cerea să-i spun cuvinte magice, o vreme am fost convins că există cuvinte magice care-ţi explodează-n cap într-un roi de artificii. ai uitat cum mă cheamă și-un nume-i cel mai ușor de uitat. am fumat și după ce am terminat de fumat am aruncat chiștocul de la etajul 7. a durat cam 4 secunde pînă jos cu tot ceea ce știam în legătură cu tine. pendulez între un om de zăpadă construit ca la carte și gustul cireșelor în timp ce un avion lasă urme pe cer. probabil e tot ce-a mai rămas din film. × ne ţineam de mînă ca doi îndrăgostiţi și chiar credeam că-i așa, dormeam unul pe umărul celuilalt în compartimente care erau doar ale noastre, în ritmul lent și amplu al personalului de petroșani. ea avea 17 ani, speranţe mari și stil, eu 18, deja alcoolic. după ce ne-am luat lumea-n cap lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna. cîteodată mă gîndesc la ochii ei albaștri și nu-i pot compara cu nimic, la holul unui hotel cu covor roșu în care am împărţit ultimul sandvici cu șuncă, la avortonul pe care pretindeam că-l iubim mai mult decît pe noi înșine.

– am și eu o viaţă, te rog nu mă mai suna, e suficient. da, era suficient. au fost ultimele ei cuvinte și de-atunci i-am uitat numărul de telefon. nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre moarte, nimic despre extratereștri, uneori urc sau cobor cu liftul și-mi spun: las-o baltă, omule, las-o baltă și asta-i tot ce se întîmplă cu-adevărat.

46 | poezie

◊ depinde numai de tine, omule, mi-am zis. eram în grădină în plină noapte de vară sub stele, planete și toate alea, ascultam greierii și-mi priveam fiica adormită în braţele mele cu corpul atît de ușor încît nu-mi venea să cred. îi preluam respiraţia și suflam așa cum se suflă într-o păpădie. aproape în fiecare zi mă întreb ce caut în piaţa muncii la etajul 7. rămîn cu-ntrebarea, dar bănuiesc că există o femeie-n aruba care se ocupă cu descîntece, globuri de sticlă în care îţi urmărești peștișorul de aur pe linia orizontului sau într-un sistem de canalizare, o femeie-n aruba care mi-ar da un răspuns acceptabil despre luptă, supravieţuire, despre defectele unei existenţe ce pare să se consume în altă parte.

§ tribuna 0 la dinamo vs tg. mureș: am înjurat și-am aplicat huiduieli încercînd să mă descarc, dar tot trist și futut am ieșit din stadion. săptămîna trecută am avut noroc: am cîștigat o brichetă l&m. încă nu mi-am ridicat premiul și cred că nici nu-l voi ridica vreodată, dar am avut noroc. fredy e sigur că viaţa e premiul cel mare: – acceptă și totul va deveni suportabil, a conchis. am ajuns acasă: pe facebook pare-n regulă să iubești pînă la moarte, pe facebook e imposibil să-ţi pierzi cîinele sau minţile, dispari și apari cînd ai chef, îţi schimbi datele personale cînd ai chef și-ţi poţi șterge moaca dacă nu-ţi mai place. nu-i cazul să renunţi, adu-ţi aminte că deja ai renunţat.

poezie | 47

¤ ești doar un pic trist, depresiv. instabilitatea socială a afectat cele mai strălucite minţi, ce să mai zic de tine... trebuie să-ţi cauţi un job, vei vedea lucrurile altfel, într-o nouă lumină, trebuie să te adaptezi. înţepenit în faţa casei de marcat cu berile în braţe gata să-i spun că am pierdut totul în cîteva ore și că nu am nici un chef să mă adaptez – caii verzi erau acolo unde-i lăsasem, pe pereţi. m-am bîlbîit și m-am gîndit că soţul ei o urăște. era o blondă bună, plasai instantaneu o vilă singuratică din cărămidă roșie pe malul mării egee sau în vîrful unei insule (fenicieni înspre malurile britaniei, comerţ cu cositor) alături de ea, blonda asta pe alocuri perfectă pe care ai fi ajuns s-o urăști. am ieșit din cap, am plătit, am luat mărunţii și m-am crezut un samurai celebru și generos stăpînit de o dulce însingurare, ceva mai durabil decît plasticul, ceva mai exact, mai echilibrat decît o katana în mîinile lui toshiro mifune.

48 | poezie

Radu Vancu

Andrei Bodiu.

Despre sărăcia & curajul poeziei

N

u apăruse încă Firul alb, dar știam că trebuie să apară – mi-o spusese, de altfel, Andrei Bodiu însuși, cu puţine săptămâni înainte să moară; și, la puţină vreme după moartea lui năucitoare, Caius Dobrescu mi-a vorbit tulburat despre carte – care, spunea el, e cât se poate de tanatoforă, practic nu e poem, spunea Caius, care să nu vorbească, direct sau oblic, despre moarte. Mărturisesc că atunci am crezut că exagerează puţin, dat fiind contextul tragic; când ne moare fulgerător un prieten atât de drag, tindem să decodăm semne ale morţii iminente în toată gesticulaţia lor dinainte de exitus. Însă apoi, când am ajuns să citesc cartea, am fost și eu la fel de tulburat precum Caius de gesticulaţia ei funebră.

Nicăieri altundeva, în tot scrisul lui, nu mai este Bodiu atât de încărcat de fluide tanatofore; avea, în viaţă & în scris deopotrivă, oroare de patetisme – iar unul dintre efectele acestui program

anti-pathetic face ca poezia lui să fie atât de radical de- și anti-poetizantă.

Spre deosebire de marii lui congeneri, în primul rând Ioan Es. Pop și Cristian Popescu, niciodată Bodiu nu atacă frontal temele mari; poezia lui va avea, cu totul dimpotrivă, o ostentaţie a secundarului, de nu chiar a terţiarului, a banalului & nesemnificativului – însă observate cu atâta acuitate, încât devin cumva, printr-un salt semantic arhisubtil, nebanale & semnificative în cel mai înalt grad. Remarcabil e că acest salt semantic (semantic growth, cum îi spun poeticienii) se produce în absenţa aparentă a oricărei figuri de limbaj, a oricărui trop; foarte aproape de „arta săracă” prin economia enormă de limbaj, înrudită de asemenea cu toate programele anti-poetice ale modernităţii, de-poetizată și anti-poetizată cât încape, poezia lui Bodiu nu este totuși ne-poetică. La fel de radical în denunţarea poeticităţii precum contemporanii lui

eseu | 49

„conceptuali” din America anilor ‘90, Bodiu rămâne totuși (est)european prin amănuntul că nu vrea totuși să renunţe la poeticitate. O poeticitate aproape insesizabilă, fără marker-i stilistici, lipsită de orice urmă de emfază & de pathos, dar care, odată sesizată, se instilează în fiecare text, făcând-o atât de atașantă.

Să vedem însă concret, de la text la text, cum se produce instilarea acestei poeticităţi invizibile & fantasmatice. În primul rând, esenţială e neutralitatea de ton, al cărei rol e acela de a da senzaţia că totul e înregistrat în priză directă, ca la Dogma 95; vocea lui Bodiu e albă (ca „firul alb”, firește), astfel încât evenimentele relatate se imprimă instantaneu & pregnant pe fondul ei, de la sine, fără nici un efort, suplinind astfel de la bun început penuria tropică.

Iar eroarea iniţială a cititorului e de a confunda neutralitatea tonului cu neutralitatea evenimentelor relatate; tind să cred că e o tehnică deprinsă de Andrei Bodiu de la Mircea Ivănescu – și, în orice caz, la fel a păţit și Mircea Ivănescu, unii critici grăbiţi au crezut (și au scris negru pe alb) că în poezia aceea lipsită de pathos nu se întâmplă nimic. La fel și la Bodiu, impulsul iniţial e de a crede că firul alb al tonului înfășoară non-evenimente – dar, citind lent textele, vezi că întotdeauna se întâmplă de fapt ceva straniu în ele; iar dacă vocea nu insistă cu pathos asupra stranietăţii, aceasta se face, cumva bizar, și mai stranie. Iată, de pildă, primul poem, cel care dă și titlul volumului – e despre trei oameni care vorbesc singuri în public, un bărbat tânăr, o femeie fardată între două vârste și o fată vorbind la propriu cu pereţii:

50 | eseu

„O fată care spune tare/ Unui perete: « uimește-mă! »” (Firul alb). Ai tendinţa de a da pagina – dar, chiar în vreme ce o întorci, îţi aduci aminte de acele versuri ale lui Mazilescu cu pereţii care vorbesc când se întâlnesc la colţ – iar acele versuri, știi bine, sunt de fapt din Salinger – iar poemul lui Bodiu se face deodată intertextul unei literaturi sapienţiale (fiindcă și Mazilescu, ba chiar și Salinger, pretinzând că sunt joculari, vor de fapt să treacă mesaje profund pedagogice). Atâta doar că la Bodiu dimensiunea sapienţială e complet amputată; poemul se încheie sec: „Un fir alb subţire desparte lumea în două”. Și nici o propoziţie de înţelepciune nu mai urmează, nici o imagine nu contrage în ea morala fabulei. Ceea ce te face să recitești înciudat poemul, să cauţi unde se ascunde sensul acela neliniștitor pe care-l simţi, dar pe care nu-l poţi prinde de (din nou!) nici un fir – fiindcă firul acesta, sensul acesta, e la fel de alb ca fondul peste care se suprapune.

Consider o mare calitate a acestei poezii brevilocvenţa ei radicală; dar și un mare risc – fiindcă cititorul grăbit, sau pur și simplu fără o vedere prea bună, ar putea crede că ceea ce se vede atât de greu de fapt nu se vede; că ceea ce se retrage atât de pasionat & programatic din lume de fapt nu există. E un risc pe care Bodiu și l-a asumat conștient, bănuiesc; iar câștigul în subtilitate al poeziei lui a avut drept efect imediat o complicare a lizibilităţii ei. So it goes: când ceva se câștigă, întotdeauna altceva se pierde. Și viceversa.

Nu altfel se întâmplă în alte poeme care istorisesc întâlniri bizare;

precum, de pildă, 23 aprilie 2010, în care se relatează pe același ton neutru, sec, un simili-reportaj a două întâlniri imposibile – una cu Gheorghe Crăciun (care la acea dată era mort de mai bine de trei ani) & alta, strict onirică, cu propriul socru. Iată încheierea poemului: „La ore diferite la/ 4 și la 3 m-am întâlnit cu socru-meu și cu George nu/ Știu dacă ei au vrut să se întâlnească cu mine.” Finalul cade abrupt ca firul de plumb (oare o fi existând plumb alb?) peste istorisire, fără să încerce să scoată din ea un sens superior, dar în același implicând o discuţie despre relaţia cu fiinţele absente – se poate așadar comunica cu ele? Pot ele decide dacă și când să se întâlnească cu noi? 99 la sută dintre poeţi n-ar fi rezistat să deschidă discuţia înspre acea zonă problematică; Bodiu face parte dintre cei 1 la sută care știu cum să procedeze pentru ca, închizând această discuţie, s-o deschidă de fapt în subtext. E, din nou, un procedeu al aceleiași poetici retractile, brevilocvente, intens reţinute care caracterizează tot scrisul lui Bodiu. Și pe care o regăsim și în poemul Lângă gara Predeal: „Lângă gara Predeal o femeie/ Cu basma pe cap și/ O pungă în mână merge/ În patru labe. (...)

Peste vreo lună când trec prin Predeal/ Ea e la începutul drumului/ Gheaţa s-a topit punga albă joacă în vânt ca/ În American Beauty.” Nici o insistenţă asupra neverosimilităţii absurde, dar pline de un sens imediat exploatabil, a scenei; Bodiu preferă să lasă zăcământul poetic așa, în neexploatare, rămânând cititorului să vină cu utilajele de forare & extragere a poeticităţii. E, cum

altfel, mai puţin spectaculos – dar mult mai atașant. Bodiu procedează prin juxtapunere, rămânând cititorului să pună în succesiune poetică ceea ce poetul face să coexiste.

Tot prin juxtapunere e construit și poemul Liebe; avem aici trei instanţieri, trei instilări în real ale iubirii – afișul din Sebastian Platz cu ultimul film al lui Haneke (în afiș apare cuvântul Liebe), un cuplu în care el e alcoolic iar ea îl roagă să nu mai bea, și un alt cuplu din autobuz, o doamnă atinsă de vitiligo îndrăgostită lulea de „Un chel cu ochii bulbucaţi/ Cu o șapcă albastră pe/ Cap”. Nici un comentariu din off, nici o intervenţie naratorială care să gloseze, să facă marginalii și distinguo-uri. What you see is what you get; și mirabil e că, primind atât de puţine mură-n gură, cititorul se întoarce iar și iar, pentru a-și procura singur ceea ce autorul refuză să-i ofere. În poezia lui Bodiu nu are căuta cititorul care nu pune de la sine; mai exact, care nu are ce pune de la sine. E o poezie pentru cei cu exces de inteligenţă & imaginaţie; și, de asemenea, pentru cititori energici, hiperkinetici, care de dragul poeziei sunt gata să facă mereu mișcare pe marginea poemelor.

Să trecem totuși și la poemele tanatofore propriu-zise. Sunt atât de asertive, atât de strict enunţiative, încât nici nu e prea mult de comentat. În cele mai dure dintre ele, moartea nici măcar nu e numită. Spun „dure”, fiindcă vorbesc despre moartea celor dragi; însă „vorbesc” e doar un mod de a spune, fiindcă tocmai ăsta e programul lor – acela de a nu vorbi despre un eveniment atât de devastator & revoltător. Iată,

eseu | 51

de pildă, fără nici un comentariu de prisos, câteva astfel de decupaje, vorbind despre moartea tatălui: „Oricum numai ele [animăluţele de pluș, n.m.] îl mai/ Pot vedea pe bunicu.” (Un ursuleţ cu picioare subţiri și burta mare); „Două pere lipite de-un/ Măr în șură ca-ntr-un/ Tablou de Theodor Rusu sau/ Dumitriu la// Intrare câteva ferestre stivuite/ Urme ale socrului meu./ Tudor aleargă găinile printre/ Urzici sunt trei mă întreabă/ Care e șefa cine conduce/ Alege găina roșcată/ Fuge/ Pe jos fructe de tot felul/ Urzici/ Urme ale socrului meu” (Două pere lipite de un măr). O vorbire atât de intens reţinută despre moartea celor dragi n-am mai întâlnit decât la Dumitru Crudu, în Eșarfe în cer.

Iar a vorbi atât de extensiv, dar atât de reţinut despre moarte arată, cred, nu o teamă, ci un dispreţ devastator pentru moarte, care nu merită nici măcar numită.

Există, apoi, un alt fel de moarte despre care vorbesc poemele de aici ale lui Bodiu – o moarte cumva impersonală, a unor oameni pe care nu i-a cunoscut, dar a căror prezenţă îi e cumva mediată cultural; iată-l, de pildă, gândindu-se la moartea cerchiștilor în pușcăriile comuniste după ‘47: „trec/ Pe lângă Butoiul de aur unde/ Dragoș mi-a spus că/ Beau cerchiștii mă gândesc la pozele lor/ De grup la pălăriile care s-au făcut/ Zob până numeri la 47” (Placă pe zid; poză de grup). E un fel de moartea istoricizată, o funcţie plină de răutate a Istoriei care distruge nu individual, ci în grupuri & în hecatombe. Însă nu e nevoie de circumstanţe din acestea tragice pentru ca moartea să se instanţieze; ea apare până și la

52 | eseu

supermarket, în timpul celui mai vital act, acela al nutriţiei: „Stăm pe niște scaune înalte de sârmă și/ terminăm de mâncat./ Tu un dublu cheesburger/ eu cele cinci aripioare.// Discutăm despre cât de greu se găsește astăzi/ Un loc de veci.// În spatele tău în faţa mea/ Se întinde cât vezi cu ochii/ Carrefourul.”

Nu-i de mirare că, având atâta moarte pe cap, oamenii lui Bodiu de aici nu mai sunt „obosiţi”, precum în volumul anterior, ci „Depresivi. Nevrotici./ Uitând să trăiască.” (Depresivi. Nevrotici). Într-o astfel de lume, nici măcar moartea & sinuciderea nu mai sunt ce-au fost: „Am văzut inelele lui Sissi figura ei de zână figura/ De zână a lui Romy Schneider trecând prin/ Toată povestea avea un aer trist și kitsch/ Cu morţi și sinucideri din/ Timpul unei lumi fericite.” (Viena copiilor (IV)). Iar singura ocupaţie care mai face ceva sens e recensământul morţilor: „Azi am rememorat/ Morţii am numărat până la trei.// Am vorbit apoi despre/ Cei bolnavi. Am tăcut apoi istoviţi” (Primăvară timpurie). În fine, într-o astfel de lume, rarissimile imagini „poetice” care apar (dacă sunt vreo trei-patru în tot volumul) capătă consistenţa & intensitatea unor adevărate barocării – precum în acest poem intitulat Philip Seymour Hoffman „Purtai șapcă și ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr.”

Pe cât de tanatoforă, pe atât de reţinută în gesticulaţia poetică, Firul alb e cartea unuia dintre poeţii care au dus programul „artei sărace” până la ultimele lui consecinţe. Așadar, poemul unuia dintre cei mai curajoși poeţi de după 1990.

Mary Jo Bang

M

ary Jo Bang s-a născut în 1946 la Waynesville, Missouri și a crescut în Cool Valley, lângă St. Louis.

Cu toate că a debutat relativ târziu, s-a afirmat ca fiind una dintre cele mai puternice voci ale mainstream-ului literar nord-american, prin volumele de poezie Apology for Want (1997), Louise in Love (2000), The Downstream Extremity of the Isle of the Swans (2001), The Eye Like a Strange Balloon (2004), Elegy (2007, care a câștigat prestigiosul National Book Critics Circle Award) și The Bride of E (2009). În prezent locuiește în St. Louis, unde coordonează masteratul de Creative Writing al Universităţii Washington.

poezie | 53

Elegia cerului albastru

O mare, profilul unui vas și după aceea, o scenă de mai târziu, din mijlocul golfului: părul ei plutește, dar nu ajunge niciodată la linia orizontului. Se scufundă în spatele draperiei unei zile moarte și mai târziu, după aceea, purtând o rochie de noapte.

Odată, când aveam patru ani și am avut febră am văzut pe cineva care nu era acolo.

Te văd ca pe o halucinaţie de căldură, de durere, spunându-mi că aș fi putut să te salvez dacă eram mai bună. După aceea un pumn de pastile. Cortina cade pe cel încătușat. Sfârșit, sfârșit. Și din nou. Pusă în umbră de istorie, distrugerea e totul.

Desenează un lac. Așează-l la marginea unui oraș. Gândește-te la el ca la o ușă. Și apoi deschide-o. Un film făcut din cadre arată variaţia orelor care alunecă în timp ca banda într-o cameră micuţă de filmat până când se opresc într-un dinte al roţii și înţepenesc. Atunci momentul e o fotografie de revistă. De demult și fiecare și deasupra. Însemnând în același timp mai mult și exact ceea ce înseamnă fiecare imagine inventată vreodată: fantezie și dovadă știinţifică, moarte și complicaţiile ei, cazuri de transă luate drept moarte.

54 | poezie

Aprilie e pe sfârșite Lupul moralist (of, cât de puţin sens are totul, dragule) a tăcut.

Toată lumea e de acord – sensul nu e ceva ce poţi să ai.

Sensul e diagrama simplificată a idealizării.

E foarte ușor să facem cale-ntoarsă și să topim ziua înapoi în lucrurile din care-a prins contur: durere și univers mut.

Numere de la unu la doisprezece marcau cândva marginile rotaţiei neobosite a acelor unui ceas de spital.

Moartea lui mai a așteptat ca moartea lui iunie să vină și ea.

Te-am iubit cândva, te voi iubi mereu.

Mintea amorţită e un alt fel de lume. Pământul era îngheţat.

Jocul Începe cu presimţirea pericolului, prima dată o naștere violentă, apoi urmează lupta, până când: într-un final, eroul sau eroina scoate o sabie și apoi sângele care anunţă sfârșitul vieţii așa cum o știm – frică și din ce în mai multă frică. Somn dulce și zâmbet larg de Doris Day ne urmează până la capătul celălalt care e fericit și cu ţineri de mână.

Dar până la urmă ne trezim și Nu (știm) e doar somn așa că trebuie să adormim din nou.

Povestea aleargă în cerc nereușind să ajungă la coadă, iar și iar o producţie cinematografică emoţionantă: Într-un final, într-un final, într-un final,

poezie | 55

cu tine trezindu-te la fiecare într-un final cu o nouă zi înainte, ferindu-te de inamicul ce pare o faţă într-o oglindă – două urechi, doi ochi și un gest.

Până ajungem să ne întrebăm cui îi mai pasă acum de virtute și lăsăm sabia jos și îi spunem fantomei că o lăsăm în urmă, că ne-a ajuns. Și o facem și în sfârșit suntem fericiţi – și în sfârșit totul e fatal. Strânge planșa de joc.

Te rog, ascunde piesele mici.

Ne așezăm la locurile noastre în tăcere. Bineînţeles.

Ochii spectatorilor așteptau să se fixeze pe viitor.

Ce s-a spus s-a spus într-o voce care a fost aproape o vibraţie.

După aceea au existat referinţe la serpentine. Nuanţele de verde erau toate perfecte și frumoase nuanţe de verde. Ca primăvara. Șarpele timpului se consuma singur ca o săgeată în mișcare, trasă înspre un balot de fân, fiecare balot o zi proastă. Apoi buf și gata.

Absenţa sablată.

Toţi au stat lângă o margine de unde fiecare putea să vadă râul unei istorii personale slăbind rădăcinile lui a fi.

Vezi? O cădere inerentă după care un om drag nu mai poate fi

56 | poezie

ridicat și sprijinit și ţinut în picioare în faţa lucrurilor care scăpau mereu de sub control. În golul format, lumea se rotea în continuare. Și cineva nu se mai gândea e frumos. E puternic. În ochiul fotografic al minţii încă mai arăta de parc-ar fi aici, dar nu era. Și după aceea, uite-ne pe noi după înmormântare, a zis ea. Privim fix stelele în gurile lor deschise, mașinile târându-se pe Twentieth, acum doar niște perechi strălucitoare și nici măcar atât.

Ne aducem aminte c-am pus alarma pentru mâine. Uităm zilele rele cu șosetele noastre de Crăciun pline de pietre sfărâmate.

Cineva a trezit-o ea s-a ridicat și a mers mai departe.

În vizită Marginile murdare ale orașului par să fie și sunt aspre, neschimbate.

La fel și geamurile de cărbune care privesc tavanul slab luminat al nopţii. Tu al cărui nume e tu ești o iluzie care persistă după ce mă trezesc dintr-un vis în care merg desculţă prin zăpadă. Frigul e frigul ăla.

Uită-te la toate gesturile fără înţeles pe care le fac oamenii: flori într-un vas și cuvinte depășite auzite neintenţionat, ca rareori

poezie | 57

și masiv și misivă și toate celelalte în afară de mi-e dor de tine. Pentru mine sensul se restrânge definitiv. Am iubit asta: orașul întunecat și arta lui cubică de a trăi. Noapte bună. Ne vedem mâine. Știu c-o să fie așa.

Dar gata cu vorbitul cu voce tare. Doar excavaţiile și descoperirea acelorași lucruri. Acel ajunge care ne-a legat pe tine și pe mine.

Coroana ta zdrenţuită de bunătate e falsă și îngropată între vechiturile aruncate în stradă.

Rugină de Prinţ neanunţat.

Rugină a tot ce am fost când era bine.

Noapte bună. Calvarul ajunge la finalul său ciclic iar asta înseamnă pur și simplu că ceea ce vine este din nou.

traducere de Vlad Pojoga

58 | poezie

Alexandra Turcu

A

lexandra Turcu (n. 1995) a absolvit Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa și e studentă în anul I la Litere, în Cluj.

„Prima dată când am întâlnit-o (era pe clasa a X-a, cred) scria proză. Apoi, cu un instinct de care nu dispun mulţi tineri, Alexandra a început tot mai des să evite indicaţiile didactice, să iasă din biblioteca școlii și să umble prin librăriile din oraș și iniţiind SubNord-ul, făcând, cu o siguranţă de invidiat, virajul de la proză la poezie, pentru a ajunge, iată, una dintre cele mai distincte și mai puternice voci ale literaturii noastre extrem contemporane. De la Ana Dragu încoace, Bistriţa n-a mai avut un talent de calibrul acesta.”

Dan Coman

poezie | 59

celelalte produse mă cheamă alexandra. trebuie doar să stau la geam și să urmăresc iepurii. nu trebuie să mă bucur la comandă nici să așez merele în lădiţă sau să curăţ zăpada de pe pervaz. până o să se termine, am timp destul. dacă mă apuc să-l citesc pe salinger, îl citesc pe salinger până la capăt. dacă încep să cresc papagali, nu mă las până nu umplu casa cu papagali. mă cheamă alexandra și trebuie să stau la geam și să urmăresc iepurii.

celelalte părţi ale lumii la colţul străzii era america. frate-meu mergea în fiecare zi în america. acum se spune că e anglia. nu știu, n-am ajuns niciodată până acolo. mai bine aici. soarele stă pe masă și noi așteptăm să apună. dacă ne simţim singuri, ne punem fiecare pe câte un braţ al fotoliului și fumăm. câteodată, ne luăm de mână și ne plimbăm prin cameră. poţi veni și tu aici. promit că nu o să te uit niciodată în parcare la kaufland și că o să ţin algocalminele în dulapul de sus. toată noaptea la capul tău, nicio muscă să nu-ţi trezească creierul, ţi-am spus.

60 | poezie

aici e bine. ascultăm vocea bunicii și o urmărim pe mama cum sortează haine. ne urcăm pe scaune la dulapul cu dulciuri. dormim. aici e bine. stăm și numărăm oamenii care ies din spital.

frumuseţea încă s-a făcut seară. acum e timpul să înveţi măsura tuturor lucrurilor. pe stradă un bărbat umblă în capul gol. două femei stau la geam și așteaptă momentul. mă întind aici. o ajuţi pe mama să-și ia medicamentele. rămânem singuri în bucătărie. scriem titluri de poeme și nu alegem niciunul. pândim unghia care crește în carne. facem pisica să toarcă și apoi ne spălăm mâinile. așteptăm să se aprindă becurile de pe stradă. aici boala traversează încet camerele.

până la urmă, dimineaţa ţi-am spus că, dacă te apropii, o să îţi arăt cum să-ţi ascunzi medicamentele sub limbă și cum să ieși din cameră fără ca nimeni să-și dea seama. nu ai de ce să eziţi. nu mai am vânătăi pe glezne nu mai ţin bomboanele în gură nu mai beau nu mai deochi nu mai ţip

poezie | 61

nu mai memorez poezii aștept să ajung la punctul c). de când m-ai văzut ultima dată, am învăţat să închid ochii și să mă gândesc la liniște, am învăţat să ţin animale la piept fără să le rănesc, să stau la geam și să-mi intre lumina în ochi, să-mi las părul să crească. încă două-trei săptămâni și mă voi obișnui chiar și cu locul de la geam.

nu-i bine să împiedici oamenii să-și iasă din minţi am crescut cu frică și de frică. teama noastră e un cântec de leagăn pe care-l repetăm prin parcuri. doar așa ne mai putem liniști. după o jumătate de oră de scris, luminiţa care îţi strălucește din ce în ce mai tare în creier, cuvântul care face ca vocea să-ţi plesnească-n urechi, muzica din fundal și mâna stângă. spaima că ai uitat numele bunicii sau că ţi-ai luat de două ori medicamentele. dacă am aștepta cuminţi până la primăvară, din teama noastră ar crește două plante căţărătoare sau o duzină de omuleţi care știu dresa reptile. e în regulă dacă vrem mai mult de atât. mamele noastre ne vor duce de mână până în kaufland și vor umple cărucioarele cu dulciuri. teama că fericirea se poate ascunde în picior sau că foile albe pot bate ca o inimă. sunetul pe care-l scot bolnavii când ies din spital, incipitul primului roman de cărtărescu și pupila care se mișcă în toate direcţiile.

62 | poezie

saltul pisicii de pe birou pe parchet, concertul viţa de vie de pe plaja modern și ţânţarul care-ţi desenează cerculeţe pe faţă. știu deja, nu avem voie să spunem când ne e frică și frig

am fi putut merge printr-o furtună de zăpadă/ mi-ai zis și asta să însemne dragostea dintr-o dată, în faţa casei noastre, zăpada. închidem ușa. ne așezăm pe canapea. când tremură, pielea ta lasă cerculeţe roșii pe pielea mea. nu știi ce să faci. ca să acoperi zgomotul, îmi dai una dintre căști. îţi ţii palmele pe genunchi. din când în când, ridici o mână ca să oprești luminiţa ajunsă pe retină. mai aproape de mine. aștepţi să schimb melodia. privim întunericul din hol. un animal mic stând la căldură. nu mai avem nimic de care să ne mirăm. două corpuri grele, pe cale să se răstoarne.

tot mai departe de faptă ca să te obișnuiești cu frica trebuie doar să treci de faza întâi. cel mai bun moment e atunci când plouă. stăm pe canapea și ne rugăm împreună să nu se ude tavanul. citim prospectul medicamentelor și căutăm efectele adverse: somnolenţă greaţă dureri de cap căderea părului.

poezie | 63

nu ne mai sperie nimic. am întâlnit toate speciile străine știm cum să facem oamenii să plângă trecem pe lângă fiecare casă fără să ne uităm pe geam ne ascundem pielea de parcă am avea arsuri de gradul 1. dacă se întâmplă să am îndoieli, îmi amintesc ce mi-ai scris când ne-am întâlnit: prima dată trebuie să-ţi odihnești degetele. apoi totul se rezolvă de la sine.

nimic altceva/plin ultima dată ţi-am scris despre plecarea la sibiu. imaginea spatelui tău lipit de spătarul scaunului, mâna pe marginea biroului, muzica din fundal și clickul închizând fereastra conversaţiei cu mine. dacă nu pot să vorbesc cu tine, nu mai vorbesc cu nimeni. stau cu picioarele sub mine și încerc să ţin cât mai mult ochii închiși. plămânii rezistă încă bine. gâtul inflamat, reflexele întârziate. mintea rotindu-se cum se rotesc fluturii de noapte în jurul becului. nu-mi mai pasă de rochia șifonată, nu-mi mai pasă de vecinii de deasupra. aștept finalul melodiei. apoi aștept finalul următoarei melodii. nu reacţionez când mă cheamă mama la masă. deschid ușa numai pisicii. pornesc din când în când ventilatorul. câţiva curenţi de aer îmi crestează ușor pielea. foarte aproape de a declanșa sistemul de autodistrugere.

64 | poezie

dincolo te obișnuiești cu singurătatea așa cum te obișnuiești cu un drog tare. asculţi zgomotul pe care-l fac porumbeii în pod. privești afară fără să te apropii de geam. te uiţi ore întregi la paharul cu apă și tot nu ţi se face sete. în stomac, din ce în ce mai multe algocalmine. toate durerile trebuie să fie anticipate. corpul – un animal ce nu poate comunica. pentru o singură mișcare, peste două ore de pregătire. pentru o singură mișcare, creierul stă gata să explodeze. zilele trec ca un tratament cu antibiotice, care nu se mai termină. îţi cobori privirea înspre picioare. de la gât în jos, nu a mai rămas nimic.

poezie | 65

Anastasia Gavrilovici

A

nastasia Gavrilovici (n. 1995) a absolvit Colegiul Naţional „Petru Rareș” din Suceava. Este studentă în anul I la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Delicateţea ororii „Din toate direcţiile vin formulări poetice care ne solicită atenţia. În timp ne dezvoltăm sisteme de apărare determinate de prea multele dăţi în care lucruri care sună a poezie se pulverizează fără să lase nici măcar cele mai vagi urme. Anastasia Gavrilovici demontează aceste resorturi ale insensibilităţii noastre defensive.

Poezia ei pornește de la succesiuni de sintagme dure capabile să susţină o casă a groazei în orice parc de distracţii poate să își imagineze sensibilitatea noastră.

Ceea ce face inconfundabile versurile ei este întâlnirea neîntâmplătoare între violenţă și fragilitate, o artă pentru care poezia a fost dintotdeauna scena perfectă.”

Răzvan Ţupa

66 | poezie

* oamenii care își tatuează delfini pe cioturile rămase după amputare orașele unde întunericul a fost un pretext suficient să ne luăm în braţe nu-mi mai spun nimic dacă respectăm regulile jocului realitatea trece cu tractorul peste inimile noastre din care elefanţi negri își retrag speriaţi trompele cineva înfige harponul în mintea mea ca și cum mi-ar da statueta oscar pentru cele mai fucked up scenarii o fetiţă autistă îmi împletește venele șterge cu mine zeama îngrozitoare pe care o lasă absenţa nu mai vreau să simt frica foșnind o pungă de plastic în pieptul meu cât de ridicol a devenit să ţin ceva mic și lipicios sub limbă înainte de culcare acum când mâinile tale palide răscolindu-mi corpul ca niște proiectile îmi pot aduce împăcarea

* de dimineaţă mi-am zis la naiba cu antidepresivele din cauza lor nu cobor din tren când trebuie nu simt când mă atingi la naiba cu autocontrolul & cremele hidratante mâinile astea o să croșeteze/lovească /t r e m u r e/ dar poezie nu între picioare nu iluzia că respiraţia lui va regla sunetul&imaginea sapă tranșee prin care un șoarece năucit de experimente aleargă aleargă cu blăniţa în flăcări micile bravuri în faţa nefericirii sunt dragostea mea inima cotcodăcind de groază după fiecare poem scris sângele insalubru peste așternuturi acum când avorturile spontane ale

poezie | 67

memoriei încearcă să șteargă firicelele de salivă rămase pe coapse amintindu-mi câteva dimineţi în care soarele cu o pensă uriașă a scos dintre așternuturi corpul strâmb al unei femei & ţi l-a pus în braţe atât de ușor a fost

* ne-am ridicat de la masă puţin ameţiţi am vrut să-mi sigilez timpanele să ţin toate poveștile pe care mi le-ai șoptit într-o singură noapte așa cum bunica păstrează siropul de trandafiri în sticle de grolsch din camera de alături se auzeau râsete cântecul fumigen al dozelor de bere deschise în slow motion al ţigărilor înăbușite pe suprafeţe umede m-am strâns în tine ca-ntr-o barcă de salvare gata să se scufunde și am început să plâng mi-am închipuit că eu sunt pianistul psihopat care după concert își freacă mâinile cu sodă încercând să scape de urmele crimei te-am întrebat până când o să rămânem așa mi-ai desenat o inimă cu branhii mi s-a părut că tremură puţin foarte puţin

* căsuţa din lego s-a prăbușit sunt nopţi în care te visez și în mine se trezesc un azil de bătrâni schelălăind după bucăţica de carne căzută din gură pescăruși mutanţi târându-mi prin motorină capul plin de grenade

68 | poezie

am rezistat coșmarului m-am ridicat din pat mi-am aprins o ţigară am văzut strada lumina scursă din vitrinele magazinelor un bărbat se masturba în faţa manechinelor și asta m-a calmat pentru că și eu am zile întregi în care îmi îndes capul în tricoul tău și trag din el ca un aurolac dintr-o pungă și eu am crezut că sexul meu e o vrăbiuţă moartă-n zăpadă că voi avea mereu șapte ani și doar tata mă va lăsa să adorm pe burta lui ca o nucă de cocos când stau pe spate prin cap îmi trec imagini cu tine – /telegondole în care e cald & frumuseţea derutantă a unui gest salvează/ // telegondole ca niște păianjeni tineri împinși spre flacăra aragazului //

de o parte și de alta mâinile sprijină capul păzind intrarea într-un bordel în noapte știi că o să lași mâna să coboare puţin mai jos nu m-ar liniști acum nicio statistică privind numărul crescătorilor de vipere din românia sau bolivia într-un ou kinder mi-am ascuns sufletul de măicuţă darth vader imunitatea câștigată atât de greu oh let me get my hands on your mammary glands lasă muzica să ulcereze peste hainele și inimile noastre flambate să doarmă împreună dar nu-mi vorbi despre lumina potrivită singura lumină care a arătat ceva despre mine a venit prin becul endoscopului în motorul minţii s-au încâlcit ierburile piciorușe de broască petardele unui viitor strălucit bărcuţa împotmolită-n căcat nu va ajunge acasă

poezie | 69

Rita Chirian

Demonstraţii de singurătate

Marta Petreu, Asta nu este viaţa mea (Polirom, 2014)

„S

crisul e locul unei mari singurătăţi”, spune undeva Marta Petreu. Poate că nici nu mai era nevoie de o astfel de aserţiune – în textele Martei, totul scâncește – ca Iov în încercări – sub cea mai cruntă, cea mai crudă și cea mai abjectă dintre singurătăţi – așa cum e a fiecăruia. Pentru că poezia Martei pune sub reflector, ca firele care se despart din ciorchine, ratarea din singurătate, blestemul din singurătate, martirajul din singurătate, hipnoza, asfixia, teatrul absurdului, boala din și a singurătăţii. Citești textele din Asta nu este viaţa mea (Polirom, 2014) cu siguranţa înspăimântată că tu ești cel din fotografii – senzaţie unică pe care ţi-o dă autenticitatea, fie: convenţia autenticităţii – și, mai ales, literatura de prim raft – chiar sub auspiciile nefericite (?) ale unei metafizici deloc jucate (pentru că cine

70 | cronică

mai gustă, astăzi, o poezie de adâncime, tentată de baleieri ontologice, edificată pe schelării moderniste & cu frontoane mitologizante, cu discurs ades patetic și cu retorică largă?). O neagră aventură exilează în lumină un subiect gata îngenuncheat – și lumina-i infern: priviţi-i baletul în flăcări.

Discursul poetic al Martei Petreu surprinde întâi prin caracterul interjecţional, practicat ca o revenire (in)voluntară la un anumit primitivism al limbajului. Versurile abundă în exclamaţii, în vocative & dezarticulări pe care ești tentat să le atribui unei imersiuni hipocoristice (doar textele sunt monologuri ale unui regresat), minimalizante, în ultimă instanţă colocviale, pentru ca apoi, la o mai atentă lectură, să percepi funcţia lor fatică (într-un registru low, i-am spune expresionism): este sunetul și

întoarcerea sunetului, lovitura de bumerang pe care ai uitat că l-ai trimis în aer și care te lovește cu și mai mare forţă – doar tu ești impulsul și genitorul: „Tată: te iubesc – mă pomenesc spunând. Te iubesc:/ pentru că noi cei din neamul nostru avem sângele/ întunecat/ noi nu degeaba am fost căliţi de mici în blesteme și lapte/ noi rezistăm la orice/ când cineva ne strigă seara din drum noi ne întoarcem/ să îi vorbim/ dar nimeni dar nimic” (Cerul s-a lăsat pe pământ).

Desigur, amplitudinea viziunii ar deplasa poezia Martei Petreu înspre zona neoexpresionismului, la fel cum sound-ul arghezian, sumbru și ludic (citește: cinic), ar menţine-o în parametrii modernismului înalt și, prin aceasta, inautentic și găunos. Și-atunci: de ce am credita textele Martei Petreu, prin ce sunt noi și proaspete, prin ce lovește – cu izbitură directă – textul acesta cu extaze generalizatoare și cu vertijuri alegorizante, un text care vorbește despre ascendenţe antibovarice, despre jainisme & zboruri frânte și imanente? Ideea în volută, subordonarea și retorica parantetică nu sunt prietenoase; peisajul dezolant, geometrizarea memoriei, arpentajul intim – cu precizie inginerească, cu insolenţă și impudoare de matroană

– nu-și îmbrăţișează cititorul. Ce mai rămâne? Grotescul supliciului, negii plantaţi pe obraz, excizia tumorală – care funcţionează impecabil ca o butășire –, fiindcă asta e ceea ce propune Marta Petreu: un spectacol imund, un bestiar al interiorităţii unde răul proliferează și jocurile sunt pierdute – și tocmai asta e regula jocului –, unde binele e un anotimp amânat pentru „că după nu există niciun apoi” și pentru că „aici totul otrăvește și nimic nu mă ucide”. În această grafie ortodoxă a haosului, Marta Petreu mizează pe virilizare – pe de-sensibilizare, s-ar zice –, deși textul aleargă cu viteza unei mașini de curse spre un patetism care, într-o scriitură nesigură, ar devia în deșănţare; tocmai obiectivarea este cea care salvează textul și, oricât de intimă ar fi tăietura, nu ai sentimentul voyeurismului: poezia Martei nu este a eului, ci a unei specii care-și amușinează, individual, tunelul & labirintele, cu teama de a nu-și încrucișa drumul cu alt spectru, purtător al acelorași anateme: „Acasă mă uit de două ori înainte de-a mă așeza/ să nu găsesc scaunul ocupat/ mă dau la o parte pe stradă din faţa oricui/ mâncarea gătită de mine o înghit din picioare/ știind că există cineva mai flămând” (Batiste verzi cu pătrăţele).

cronică | 71

Există, neîndoielnic, o linie de sânge care unește poetica Martei Petreu și cea a lui Ioan Es. Pop, fraternitate de viziune și de discurs despre care nu știu să se fi scris prea multe – dar Ioan Es. Pop este unul dintre poeţii faţă de care scriitoarea și-a arătat preţuirea –, aceleași reificări ale umanului-în-alb-și-negru, decoruri exorbitante în care izobarele sunt cercuri ale infernului și nicio salvare – ceea ce le desparte însă este raportarea insurgentă: vocea textuală a lui Ioan Es. Pop este cea a unui condamnat care continuă să strige și să lovească energic, chiar cu conștiinţa ultimativă a înfrângerii; cea a Martei Petreu este a unui resemnat care se îneacă în propriul lui sânge – vocea martirului care „de evlavie și de mânie aproape gem(e)” și pentru care alţii, întotdeauna alţii, „au sentinţa pe limbă”. Poate că în felul acesta trebuie citit și titlul volumului – monolitic, fără segmentări & secţiuni inutile – Asta nu este viaţa mea: martirul își face numărul tragic nu în colectă egocentrantă, ci sacrificial, nimic nu-i (mai) aparţine cu adevărat, nimic nu i se cuvine în afara unei forme pe care a primit-o din oficiu și pe care trebuie s-o șlefuiască până la limpiditate de cristal – și numele ei este durere.

Sensul poemelor Martei Petreu se edifică prin naraţiuni simplissime – ca parabolele biblice (poate de aici derivă și senzaţia că te afli înaintea unui mister

72 | cronică

ontic) –, în care creionul simbolic & barochist se deconspiră abia în final, după exerciţiu & agonie, așa cum se întâmplă (și) într-unul dintre textele din finalul volumului, exemplar: „Seară de august senină/ O femeie în negru mă roagă s-o las să se ţină de mine/ că ameţește – zice – o las/ și parcă-i mai bine/ așa că de mulţumire îmi mângâie faţa// Eu mă feresc. Gara e aproape goală e seară/ și parcă o ceaţă subţire șerpuiește din pământ peste linii/ îi dau mâna la o parte/ o sprijin eu prinzând-o de braţul ei descărnat ca un lemn/ de acăţ/ și-am grijă de ea să nu cadă pe șine/ [...]/ E noapte compactă cade din cer o zăpadă surie/ muierile astea tropăiesc pe peron bătând din blacheuri/ Stau strânse pe mine ca obada pe roată/ Trenul întârzie astăzi/ Și ce noapte/ zăpada-i ca tușul de neagră/ apucatele astea s-au făcut înalte ca stâlpii/ și poartă după cineva doliu da sunt îmbrăcate în negru” (Gara).

Oricât de – aparent – străvezie ar părea recuzita simbolică, Martei îi izbutesc constructele care frizează clișeisticul – tocmai fiindcă inoculează de-poetizatul prin uz cu neașteptate injecţii de expresivitate paradoxală – ca-n litografii: că este vorba despre un spaţiu de tranzit, despre un reper între un aici și un dincolo (gara), că este vorba despre o entitate care poartă deja însemnele funebre, că femeile (bătrâne, deci sterile) sunt emisare ale morţii, că decorul este mohorât și isterizant ca-n

scenografiile bacoviene – interpretarea ar fi banală; Martei îi reușește ridicarea la putere însă prin efectul de autenticitate, maximizat prin tranzitivizare și acumularea detaliului semnificativ: e o dare de seamă în pragul panicii, ţinute în frâu numai prin conștiinţa iminenţei, doar „va trece până la urmă și viaţa asta”/ „Până la urmă va trece va trece și viaţa asta/ Carnea ta va crește albastră ca iarba de mâine” (Va fi bine). În Asta nu este viaţa mea avem de-a face cu unul dintre puţinele discursuri religioase valide din literatura mai nouă: omul strigă spre cer – și cerul nu este gol, ci doar populat de contururi disfuncţionale; omul nu-și mai întoarce chipul (& inima) spre cer, ci cerul trebuie să coboare – ca recunoscându-i nobleţea – înăuntrul celui pe care l-a părăsit – din pură necesitate: „acum când mă apropii de graniţă dacă privesc în urmă/ departe/ văd eșecul văd și pusta largă plăcinta de ură tare ca piatra și seacă/ pe unde-am umblat/ ţopăind ca o broască tropăind omenește și mușcându-mi/ buzele până la sânge/ iar la capătul acestei vieţi singura mea viaţă se spune – și eu nu cred/ eu mă tem că-i o salbă de vieţi așa cum lanţ sunt cârnaţii –/ [...]/ Dumnezeu se întoarce la mine ca omida la frunză” (Întoarcerea

lui Dumnezeu înspre om). În omul singur, totul e grotesc și meschin; în omul cu Dumnezeu, totul rămâne grotesc și meschin. Prin urmare, citim o poezie a nimicului, a golului absolut în care, ca sub un clopot de sticlă, fiinţa se descoperă agravitaţională, deși „nimicul bate ca o inimă”: angoase de veac apus, pe care, de cele mai multe ori, le trecem, rușinaţi, sub tăcere.

Persistă întrebarea de ce nu am avut nicio clipă senzaţia de vetusteţe citind-o pe Marta Petreu. E aici forţă suficientă pentru escalade retorice; viziuni funambulești pentru un întreg teatru de operaţiuni poetice; limpezime cum sunt limpezi numele înscrise pe crucile noi. Și dacă există o forţă poetică feminină (nu-mi plac artele chirurgicale care antinomizează), în literatura de azi, îi aparţine, cu pondere mare & cu riscurile asumate ale ierarhizării, Martei Petreu.

cronică | 73

Liviu Ioan Stoiciu trei Neliniști, inimă în pioneze, ignoranţă, ar trebui să se apuce de altceva, aude de departe: „acum intru în cameră și ce văd, iubitul meu îmi scrie o poezie”, om serios e el? Ridică ochii din hârtie și vede mătura cu seminţe și floarea soarelui – în lanuri, crescute cât o zi de post, deasupra păpușoiului, „hai, sus moralul”, lasă în urmă părerea de rău și masa de nervi zdruncinaţi! Îi crește adrenalina, iese iar pe furiș din mormântul lui interior, plin de organe: îl latră acum trei câini vagabonzi, unul îl atacă pe la spate, îl mușcă de pulpa piciorului stâng, asta-i mai lipsea. Căţea! Ea-l iubește? Se mută la cealaltă masă – unde stau înșirate darurile de botez, să aleagă, întors iar prea tare în timp: rachiu, colaci, cârnaţi, fuior, bani din secolul trecut... Nu se poate, a greșit numărătoarea anilor, se întâlnește cu trei dintre cei care îl imită. I se zbârcește iar grumazul... Au trecut trei generaţii de atunci, trei rânduri de prapuri, care mama dracului s-a reîncarnat? Ea. Căţeaua? Bine ai venit! Scormonește în cărbunii din vatră, pentru a-i aduce noroc.

74 | poezie

cine, eu?

O bătaie dublă la ușă, o bătaie din afară și alta dinlăuntru, deodată – cine e? Eu. Eu se prelinge pe sub ușă, inundă camera și holul, după care se retrage, se resoarbe: bate iar la ușă. Tu ești? Eu, ţi-am spus – sunt cât Marea Neagră, vezi să nu-mi pun mintea cu tine: aici, în dreptul ochiului meu stâng e crescătoria de perle, prin nara dreaptă a trecut delfinul, mai jos este... mai bine să nu știi. Bun, și ce vrei? Să intri, să ieși? Nu vreau nimic, te-am sesizat că exist doar. Că sunt fugărit de o pisică...

Zău? Ține-ţi sub control subconștientul! Ce pasiuni animale mai ai? De ce-am trântit ușa în nas șobolanului? Că el n-are nevoie de uși. Aici, „unde se îngrămădesc rămășiţele a două veacuri”. Hai! Am venit să-ţi acord un timp de reflecţie...

Neptun, Casa Scriitorilor, camera 26 Tot mai frig, tot mai vânt, tot mai tremur – la mare, în 22 august 2000, nouri, creieri îmbâcsiţi peste tot, măcar dacă ar ploua, dar nu, o duhoare de hoit mi s-a impregnat în haine întreaga zi de sâmbătă: dacă ar fi fost vineri, aș fi înţeles, dar de unde atâta minciună, infatuare, măreţie în tine, azi? Mâine plecăm acasă neodihniţi. Eu am temperatură. O amprentă gigantică mișcată vom lăsa în urmă...

poezie | 75

Unii se spânzură la această oră, auzi dinăuntru. Sunt tot mai mulţi caraghioși pe plajă și mai puţine umbre ale îngerilor păzitori: care caută o fereastră printre nouri, ronţăind porumb fiert, ce așteaptă? Să le vină cineva de hac? E atâta disperare la mijloc în tot ce observi, îmi spui tu, aplecată peste umărul meu. Mai beau o gură de cafea rece, îmi ștergi de pantalonii tăi mâinile asudate, îi scoţi.

Aprindere Îţi măsori gândul – de aici până dincolo de mine și până dincolo de lumea cealaltă, nedetectată: nimeni și nimic. Nu ţi se pare mare lucru, nu-l cântărești? Nu mai gândi în afară, gândește înlăuntru – de o parte, moartea, de cealaltă parte...

Nu mai știi. Ai o aprindere. Ce e cu tine? Îţi apeși ochii și tâmplele, te tragi de păr, îţi muști limba. Nu te mai controla atât. „Am mers la o poartă și m-am trezit dintr-odată la peste cinci kilometri distanţă, în nici 30 de secunde”. Ăsta a fost primul pas făcut împotriva ta, iubito – înainte să te tai din memorie cu două linii, în cruciș. Gata, nu mai exiști... Îţi muști degetele, te zgârii pe faţă, te concentrezi cu ură la ea, o ură cruntă, n-o mai iubești, particulele ei elementare aveau sarcini electrice inverse decât ale tale?

O înjuri – dumnezeii mă-tii, în ce hal m-ai adus, te-a părăsit? Nici nu știi. Îţi dau lacrimile.

Erai obișnuit să ai un control asupra situaţiei. Apoi

76 | poezie

au început să tot răzbată un fel de gemete din tavanele pline de igrasie și ecouri bizare, strigăte disperate și umbre care traversau zidurile... Până ce s-a făcut din nou liniște. Și tăcere. Câtă senzualitate!

Mă urăști S-au împreunat toate drumurile aici, abia acum ai înţeles – intri în biserică, te închini, cauţi o flacără de candelă, fiindcă lumânările au beculeţe aprinse și n-au legătură cu tine, te rogi: Doamne, sunt nebun, m-am hotărât să o iau de la capăt. Am adus sticla asta de vin la altar, mă las pe mâinile tale – „când mi-a fost sete, mi-ai dat să beau”...

Eu n-am uitat. Sunt o formă desfigurată acum, răscolit de viermi pe dinlăuntru, îngrămădit în mine însumi, ascuns, dacă aș putea să ies la un liman! Sunt o amintire. Am ajuns să pricep unele lucruri, dar nu sunt crezut. Lasă, nu ești primul. Ia din mâncărurile date de sufletul morţilor, ce s-au pomenit azi, nu te mai uita în urmă, du-ţi nopţile și zilele la abator – vaci grase, mulţumește-te cu puţin, fii tu însuţi. Îţi râzi de mine? Te urăsc, Doamne, așa cum mă urăști și tu pe mine... Se bate cu palma peste gură. După judecata omenească. El, care plutește deasupra solului. Are diferite căderi sufletești. Iese din biserică, drumul deschis în faţă, nevăzut, te duce din nou spre răsărit, în sensul invers al acelor de ceasornic. Tot mai privești cum se rotește planeta Venus? Nu mai suferi atât! De ce nu lași altuia locul?

poezie | 77

Răzvan Ţupa

Jocul literar

și formele sale corporatiste

Î

n ultimii ani, critica literară s-a văzut nevoită să recurgă de multe ori la detalii din afara textului literar pentru a stabili repere în peisajul aparent haotic al poeziei contemporane. Fie că versurile unui autor sunt legate de profesia pe care acesta o are în viaţa de toate zilele, fie că ne trezim cu legături care privesc starea civilă sau cine știe ce proximităţi geografice, nimic nu pare prea străin interpretării textului poetic de azi.

O dramă profesională M. Duţescu, franceza un avantaj (Pandora M, 2014)

M.

Duţescu este un autor despre care nu auzi decât lucruri respectuoase. Și pe bună dreptate. Atunci când e vorba despre un autor care pare să își vadă de scrisul său, chiar și atunci când e vorba despre un simplu hobby poetizant, doar limitele instrumentelor critice te-ar putea face să spui lucruri depreciative. Mai ales în cazul lui Duţescu, care a debutat cu un volum de poezie convingător

78 | note

acum 4 ani. Anul acesta el a revenit cu un roman, dar și cu o continuare a eforturilor sale din prima carte. franceza un avantaj (Editura Pandora M, 2014) a avut deja parte de o primire critică entuziastă. Este adevărat că entuziasmul este legat mai mult de subiectul poemelor, de plimbarea actantului liric prin zona corporatistă a birourilor cu reprezentanţe prin mai multe ţări și a meselor (mai mult sau mai puţin

oficiale) cu sens ecologic și trist. Este adevărat că prin cotloanele internetului vei putea găsi un perete de www pe care mâini conștiincioase scrijelesc poeme cu eticheta „corporatist”, dar, până acum, oricât de exotic și exemplar ar suna o efuziune lirică din lumea autorizaţiilor și a schemelor Power-point, încă nu și-a lăsat urmele în ceea ce privește expresivitatea poetică, iar acest volum al lui Duţescu pare să ofere și o explicaţie a acestui fapt. Duţescu pare să fi confundat aici elementele care fac să fie relevant un text poetic. Dintr-un motiv sau altul, tot ceea ce în primul său volum părea investit în expresivitate, pare deturnat în sensul conturării unui personaj poetic, trist și profesionist: „fii tu băiat pune căștile pe urechi/ trage draperia și-o să vezi numaidecât/ lăsăm și noi gălăgia”. Acestea sunt versurile care par să sintetizeze demersul lui Duţescu din acest volum. Este adevărat că enumerarea unor detalii, care nu doar că nu interesează pe nimeni (asta e subiectiv), dar nici măcar pe autorul textului nu par să îl ajute prea mult, poate să fie o performanţă. Totuși s-ar putea să nu fie vorba despre o realizare poetică, pentru că oricât ar fi forţat sensul, acesta tinde să se producă de capul lui, iar în poemele din franceza

un avantaj, sensul pare o problemă existenţială: „dacă până în 2002 mi-a fost egal – nunţi botezuri Paște Crăciun –/ după ce tatăl meu a murit/ am știut că Dumnezeu a greșit grav undeva/”.

Asta aflăm abia în finalul volumului când poetul recuperează tema cea mai puternică din volumul său anterior. Din păcate, și în acest ultim poem al cărţii frazarea este redusă la serii de retorisme („și de ce etic lucid”, „Dumnezeule arată-mi un semn” „ce folos că tatăl meu a fost cel mai inteligent”) și propoziţii cu determinanţi vagi („supapa acelei îmbrăţișări imposibil de primit de la toţi cei din jur”). Desigur, în orice volum de poezie se pot interpreta maliţios fragmente, se pot scoate din context versuri. Principala problemă din franceza un avantaj se conturează a fi tocmai faptul că majoritatea versurilor sună mai bine scoase din context, de parcă textul poetic le-ar dezavantaja.

Se pot găsi destule momente în volum în care discursul seamănă a poezie, dar nici măcar o singură dată aceste reușite nu ajung să treacă de impresia de text scris doar ca să semene a poezie, impresia generală fiind că undeva există (sau a existat) o realitate mai importantă decât ceea ce poemele lui M. Duţescu spun (și, încă și mai trist, mai importantă decât felul în care este surprinsă aici).

note | 79

„femeia are un pahar colorat” Diana Bădică, Enșpe mii de dimineţi (Casa de Pariuri Literare, 2014)

M

eritul volumului Enșpe mii de dimineţi (Casa de Pariuri Literare, 2014) al Dianei Bădică este acela că niciun moment nu trădează aerul de exerciţiu expresiv.

Niciunul din poemele acestui volum nu pretinde că ar face mai mult decât oferă. Cele 5 definiţii care fixează 57 de texte funcţionează ca tot atâtea mici cutii de rezonanţă în care vocea poetică reușește să evoce obiecte, fragmente de realitate, situaţii expresive: „vine o vreme când clișeele/ îţi atârnă pe limbă/ ca tablourile într-o galerie,/ când te bucuri de libertate/ ca un covor de scame/ înainte de sărbători./ dimineaţa ești același,/ oprești alarma ceasului/ din 10 în 10 minute/ până îţi dai seama/ că o să alergi după autobuz/ ca un urmărit prin interpol./ la prânz ești același,/ seara același –/ un tip căruia nu-i vine să creadă/ că albul e alb și negrul e negru./

în rest,/ nimeni nu știe ce s-a întâmplat/ în celelalte momente ale zilei.”. Într-un singur poem, Diana Bădică aduce lucrurile cu care Duţescu se chinuie un volum întreg, iar în varianta ei, demersul are relevanţă poetică pentru că pune limbajul în situaţia de a-și problematiza propria putere de expresie. Poemele din Enșpe mii de dimineţi nu se opresc în limitele unui proces mecanic de insolitare a limbajului. Formulări banale, capătă relevanţă poetică imediat ce sunt așezate în dispozitivul expresiv al poemului: „poţi să ieși în stradă,/ să bei o cafea,/ să vorbești cu femei tinere/ și să vii înapoi”. Chiar și atunci când invocă jocuri ale copilăriei sau bruschează scenariul memoriei, poezia Dianei Bădică pune în mișcare parcursuri de actualizare, ritualuri de afirmare a realităţii elementelor reţinute în text.

Aerul tare din afara clișeelor

I

d (Editura Charmides, 2014) de Ioana Dunea este una dintre acele cărţi în care se poate vorbi de rezultatul concret al unui travaliu poetic programatic. În cazul acesta este un travaliu de renunţare la elementele care ar putea încadra poezia în diferite tendinţe literaturizate deja. Măcar din

80 | note

Ioana Dunea, Id (Charmides, 2014)

perspectiva aceasta, titlul volumului intensifică forţa versurilor care au supravieţuit procesului de curăţare de tot ceea ce ar fi putut oferi eventuale referinţe literare: „cu mâna dreaptă ce despică/ în fâșii fine carnea de pe os/ până devine strălucitor/ ca gândul cel bun.// poate așa e și cu viaţa,/ îmi

spun,/ în timp ce lumina mă feliază/ cu o nesfârșită tandreţe.” Oferind materia neorganizată de dincolo de orice scriere, poemele Ioanei Dunea evită impulsurile livrării de text ca text literar, accentuând asupra interacţiunii obsesive cu realitatea. Strategia autoarei este fluidă. În unele poeme folosește notaţia de atmosferă („mi se rupe/ filmul,/ gâtul lungit ca o tăcere/ în beznă,/ respiraţia târzie/ ajunsă în primele rânduri/ și gândul/ pup-o, bă/ care mă tunde zero.”), în altele, punctarea trecerii de la imagini candide la scenariu poetic („încă nu știu dacă balonul/ pe care-l umfli acum/ tremură de emoţia/ respiraţiei tale adânci/ sau de singurătatea/ ce i se deschide în faţă), sau jocul autoreferenţial („Asfaltul se crapă sub tenișii mei englezești./ Avansaţi, strigă cineva./ Strada e goală./ dacă i-aș da brânci, aș cădea/ Avansez, totuși, la mișto/ pe diagonală.// În urmă poţi zări un oraș în ruine./ În urmă fumegă ceva de mult

timp./ Dacă nu-ţi dai seama încă,/ citește mai bine.”. Dar rigorile pe care le pune la treabă autoarea, indiferent de strategia aleasă, ţin de evitarea cu succes atât a verbiajului, cât și a formulărilor abstracte, dar de formularea unor treceri naturale de la cotidian la asumarea vocii lirice: „Totul mă îndreptăţea să cred că, dintre/ lucrurile/ apropiate de mine, nimic nu e cu adevărat al/ meu. Deși/ mi se cuvine//”.

Poezia Ioanei Dunea reușește să își taie propriul drum în spatele liniilor de forţă pe care încearcă să se organizeze discursul critic din România, indiferentă la ceea ce se poate spune, dar atentă la pulsiunile realităţii pierdute între excesul de discreţie metaforizantă și diverse exhibiţionisme ale versului de azi: „S-a uitat la mine/ în timp ce îmi lingeam fiecare deget ostentativ,/ cu zgomot./ A început să împăturească un șerveţel în 4, 8, 16, accelerând,/ cu o mișcare asemănătoare propriei mele respiraţii.”.

La sfârșitul anilor ‘80, Jacques Rancière nota între reveriile documentare din Le Maître ignorant: Cinq leçons sur l’émancipation intellectuelle: „În actul vorbirii, omul nu își transmite cunoștinţele, face poezie; traduce și îi invită pe ceilalţi să facă același lucru.

Comunică în calitate de artizan: ca o persoană care folosește cuvintele ca pe niște instrumente”. Când aceste lucruri sunt trecute pe hârtie, lucrurile se complică. Orice afirmaţie tinde să își caute sprijin în spaţiul ideal al poeziei, trimiţând cititorul într-o direcţie sau alta din formulele deja acreditate ale genului.

Fiecare dintre cele trei volume despre care am vorbit aici conţine mărci ale mediului considerat „corporatist”, dar direcţiile în care se așează mizele în fiecare caz disting plictisitorul joc de voce de demersurile asumate din punct de vedere poetic.

note | 81

Sherman Alexie Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă

Al doilea nume al meu e Răzbunare

D

upă ce-a murit Oscar am fost așa de deprimat că m-am gândit să mă târăsc într-o gaură și să dispar pentru totdeauna.

Dar Rowdy m-a convins să n-o fac.

– De parcă și-ar da cineva seama dacă n-ai mai fi, a zis el. Hai, mai bine las-o moartă.

Dragoste cu năbădăi, nu?

Rowdy e cel mai dur puști din rezervaţie. E lung și deșirat și puternic ca un șarpe.

Chiar și inima lui e puternică și rea ca un șarpe.

Dar e cel mai bun prieten al meu dintre toţi oamenii și îi pasă de mine, așa că îmi spune întotdeauna adevărul. Și are dreptate. Nimănui nu i-ar fi dor de mine dac-aș dispărea.

Mă rog, lui Rowdy i-ar fi, dar el n-ar recunoaște niciodată că-i e dor de mine. E mult prea dur ca să simtă Volum în curs de apariţie la editura Art

82 | proză

lucruri din astea.

Dar în afară de Rowdy și de părinţii mei și de sora mea și de bunica mea, nimănui nu i-ar fi dor de mine.

Sunt zero barat în rezervaţie. Și dacă scazi zero din zero dă tot zero. Așa că ce sens are să scazi dacă rezultatul e întotdeauna același?

Așa c-o las moartă.

Bănuiesc că n-am ce altceva să fac, mai ales că Rowdy are una dintre cele mai groaznice veri din viaţa lui.

Taică-său bea încontinuu și aruncă pumni încolo și-ncoace, așa că Rowdy și maică-sa au aproape tot timpul feţele învineţite sau însângerate.

– E vopsea de război1, zice Rowdy de fiecare dată. Mă face să par mai dur. Și da, cred că-l face să pară mai dur, pentru că Rowdy nu încearcă niciodată să-și ascundă rănile. O arde prin rezervaţie cu ochiul învineţit și

buza spartă. În dimineaţa asta a șchiopătat până la noi în casă, s-a trântit într-un scaun, și-a aruncat piciorul scrântit pe masă și a rânjit.

Avea un bandaj pe urechea stângă.

– Ce-ai păţit la cap? l-am întrebat eu.

– Tata a zis că nu-l ascult, a zis Rowdy. Așa că s-a făcut mangă și a încercat să-mi facă urechea un pic mai mare. Și maică-mea și taică-meu-s beţivi, dar nu-s așa răi. Nu-s deloc răi. Din când în când mă ignoră. Din când în când urlă la mine. Dar niciodată, niciodatăniciodată nu dau în mine. N-am luat nicio palmă la fund. Serios. Cred că mama mai vrea din când în când să își ia elan și să-mi radă o palmă, dar tata n-ar lăsa-o niciodată s-o facă.

Nu crede în corecţiile fizice; crede în holbatul la mine cu niște ochi de gheaţă până mă transform într-un cub de gheaţă acoperit de gheaţă și plin de gheaţă.

La mine acasă ești mereu în siguranţă, așa că Rowdy stă în marea majoritate a timpului la noi. E ca și când ar fi un membru al familiei, un frate în plus și un fiu în plus.

– Vrei să mergem la powwow2? a întrebat Rowdy.

– Nah, am zis eu.

Tribul Spokane organizează powwowul anual în weekendul cu Ziua Muncii. La ediţia asta, a 127-a, urmau să fie cântece, dansuri de război, jocuri de noroc, povești, râsete, pâine prăjită, hamburgeri, hot-dogi, arte și

meșteșuguri, și multe, foarte multe bătăi la beţie.

Nu voiam să fiu acolo.

Oh, dansul și cântecele sunt foarte frumoase. Minunate, de fapt, dar mie mi-e frică de indienii care nu dansează și nu cântă. Indienii ăia fără ritm, fără talent și ureche muzicală o să se-mbete și o să bată toţi fraierii de pe acolo până le sună apa-n cap. Și eu sunt de fiecare dată cel mai fraier de pe-acolo.

– Hai, a zis Rowdy. Am eu grijă de tine. Știa că mi-era frică să n-o iau. Și mai știa și că probabil va trebui să se bată cu cineva pentru mine.

Rowdy a avut grijă de mine de când ne-am născut.

Amândoi am făcut cunoștinţă cu lumea pe 5 noiembrie 1992, la Spitalul Inima Sacră din Spokane. Sunt cu două ore mai bătrân ca Rowdy. Eu m-am născut handicapat și terciuit și el s-a născut nebun.

Plângea și urla și lovea cu pumnii și cu picioarele încontinuu.

I-a mușcat sfârcul mamei lui când a încercat să-l alăpteze. O mușca de fiecare dată, așa că n-a mai avut ce face și i-a dat lapte praf.

Nu s-a schimbat foarte mult de-atunci.

Bine, acum că are paișpe ani n-o mai arde pe-aici mușcând sfârcurile femeilor, dar încă mai scuipă și mai dă pumni și picioare.

Prima oară s-a bătut când era la grădiniţă. A sărit la trei copii din clasa întâi pentru că aruncaseră cu o bucată de

proză | 83

gheaţă în timpul unei bătăi cu bulgări.

Rowdy i-a rezolvat destul de repede. Și după aia l-a rezolvat și pe profesorul care venise să-i despartă.

Nu îl lovise foarte tare pe profesorul ăla, abia dacă-l atinsese, dar frate, nici nu mai are rost să-ţi zic cât de tare se enervase profesorul.

– Ce dracu’ ai? a urlat el.

– Ce n-am? i-a urlat Rowdy înapoi.

Rowdy se bătea cu toată lumea.

Se bătea cu băieţi și cu fete.

Cu bărbaţi și cu femei.

Se bătea cu câini vagabonzi.

Căcat, se bătea și cu vremea.

Lovea înnebunit ploaia cu pumnii.

Pe bune.

– Hai, fătălăule, a zis Rowdy. Hai să mergem la powwow. Nu te poţi ascunde în casă pentru tot restul vieţii.

O să te transformi într-un fel de trol sau ceva de genul ăla.

– Și dacă se ia cineva de mine? am întrebat eu.

– Atunci o să mă iau și eu de ei.

– Și dacă mă scobește cineva în nas? am întrebat eu.

– Atunci o să te scobesc și eu în nas, a zis Rowdy.

– Ești eroul meu, am zis eu.

– Hai la powwow, a zis Rowdy. Te rog.

Pentru Rowdy e o mare chestie să fie politicos.

– Bine, bine, am zis eu.

Așa că Rowdy și cu mine am mers cinci kilometri până la locul unde se ţinea powwowul. Era întuneric, poate vreo opt sau așa, iar toboșarii și cântăreţii erau asurzitori și frumoși.

84 | proză

Eram entuziasmat. Dar începeam să fiu și hipotermic.

La Powwow-ul din Spokane ziua e cald de te topești și noaptea îngheţi de frig.

– Ar fi trebuit să-mi iau geaca, am zis eu.

– Fii și tu bărbat, a zis Rowdy.

– Hai să ne uităm la dansatoriicocoș3, am zis eu.

Eu cred că dansatorii-cocoș sunt cool pentru că, știi tu, dansează ca niște cocoși. Și ţi-am zis deja cât de mult îmi place mie puiul.

(D: ochi mărgelaţi, gușă, aripi bune de nimic, burtă mare, picioare subţiri) – Rahatu’ ăsta-i plictisitor, a zis Rowdy.

– Hai să ne uităm un pic la el, am zis eu. Și după aia mergem să jucăm la ruletă sau ceva de genul ăla.

– Bine, a zis Rowdy.

E singurul care ascultă de mine.

Ne-am făcut loc printre mașinile, dubiţele, jeepurile, rulotele parcate, printre corturile de plastic și colibele din piele de căprioară.

– Bă, hai să luăm niște whiskey pe sub mână, a zis Rowdy. Am cinci dolari.

– Nu te-mbăta, am zis eu. Ești urât când te-mbeţi.

– Îs urât oricum, a zis Rowdy.

A râs, s-a împiedicat de un ţăruș de la un cort și a aterizat într-o dubiţă. S-a dat cu faţa de un geam și a lovit oglinda cu umărul.

Era destul de amuzant, așa c-am râs.

Asta a fost o greșeală.

Rowdy s-a enervat.

M-a trântit pe jos și aproape că mi-a

tras una. Și-a luat elan să-mi dea un picior în cap, dar și l-a retras în ultima clipă. Mi-am dat seama că vrea să mă lovească pentru c-am râs. Dar sunt prietenul lui, cel mai bun prieten al lui, singurul lui prieten. Nu putea să mă lovească. Așa că a luat un sac de gunoi plin cu sticle goale de bere și l-a aruncat în dubiţă.

Sticlă spartă peste tot.

După aia a luat o lopată cu care cineva săpase niște gropi ca să facă grătar în ele și a început să lovească duba. O bătea de-i săreau capacele.

Poc! Buf! Bam! A îndoit ușile și a spart geamurile și a rupt oglinzile. Îmi era frică de Rowdy și-mi era frică să nu ajung la închisoare pentru vandalism, așa că am luat-o la fugă.

Asta a fost o greșeală.

Am aterizat direct în braţele fraţilor Andruss. Fraţii Andruss – John, Jim și Joe – sunt cei mai răi tripleţi din istoria omenirii.

– Ia uite, bă, a zis unul dintre ei. E Hidro Cap ăla.

Da, căcaţii ăia râdeau că eu aveam o boală pe creier. Mișto, nu?

– Nu, mă, nu-i Hidro, a zis alt frate.

E Hidrogen.

Nu mai știu care a zis asta. Nu puteam să fac diferenţa între ei. M-am hotărât s-o iau iar la fugă, dar unul dintre ei m-a prins și m-a aruncat în braţele altuia. Mă împingeau de la unul la altul. Făceau pase cu mine.

– Hidromatic.

– Hidrocarbură.

– Hidrofisură.

– Hidrodinamic.

– Hidroelectric.

– Hidrodis și infern4.

– Hidr-aţi-ascunselea.

Am căzut. Unul dintre fraţi m-a ridicat, mi-a șters praful de pe umeri și mi-a tras un genunchi între picioare.

Am căzut iar, ţinându-mă de puţă și încercând să nu ţip.

Fraţii Andruss au râs și m-au lăsat acolo.

Oh, apropo, am apucat să-ţi zic că tripleţii Andruss au treizeci de ani?

Ce fel de bărbaţi bat un puști de paișpe ani?

Căcaţi de primă mână.

Stăteam întins acolo pe pământ, ţinându-mă de ouă așa cum își ţine o veveriţă nuca în mâini, când a apărut Rowdy.

– Cine ţi-a făcut asta? a întrebat el.

– Fraţii Andruss, am zis eu.

– Te-au lovit la cap? a întrebat Rowdy. Știe că creierul meu e fragil.

Dacă fraţii ăștia Andruss ar fi reușit să dea o găurică în acvariul din craniul meu s-ar fi putut inunda tot powwowul.

– Creierul meu e bine, am zis eu.

Dar coaiele mele-s pe moarte.

– O să-i omor pe rataţii ăia, a zis Rowdy.

Normal că Rowdy nu i-a omorât, dar am stat ascunși în spatele cortului fraţilor Andruss până la trei dimineaţa. Au venit pe trei cărări și au căzut laţi înăuntru.

După aia Rowdy s-a strecurat înăuntru, le-a ras sprâncenele și le-a tăiat cozile. Ăsta-i cam cel mai nasol lucru pe care i-l poţi face unui bărbat indian. Le luase ani de zile să-și lase părul să crească.

proză | 85

Și Rowdy l-a tăiat în cinci secunde.

L-am iubit pe Rowdy pentru asta.

M-am simţit vinovat că l-am iubit pentru asta. Dar răzbunarea te face să te simţi și bine.

Fraţii Andruss nu au aflat niciodată cine le tăiase sprâncenele și părul.

Rowdy a lansat zvonul că niște indieni Makah de pe coastă le-o făcuseră.

– Nu poţi să ai încredere în vânătorii ăia de balene, a zis Rowdy. Sunt în stare de orice.

Dar înainte să ai impresia că Rowdy e bun doar la răzbunat și bătut măr dubiţe, stropi de ploaie și oameni, hai să-ţi zic ceva drăguţ despre el: iubește cărţile cu benzi desenate.

Dar nu pe astea cu supereroi cool ca Daredevil sau X-Men. Nu, el citește din ălea vechi și cretine ca Richie Rich și Archie și Casper Fantoma Prietenoasă. Din ălea de copii mici. Le ţine ascunse într-o gaură în peretele dulapului din camera lui. Aproape în fiecare zi mă duc la el și citim benzile alea desenate împreună.

Rowdy nu citește foarte repede, dar nu se lasă. Și râde iar și iar la glumele alea tâmpite, nu contează a câta oară le-ar citi. Îmi place să ascult râsul lui Rowdy.

Nu-l aud foarte des râzând, dar e un fel de avalanșă de ha-ha-ha-uri și ho-hoho-uri și he-he-he-uri. Îmi place să-l fac să râdă. Îmi iubește desenele.

E un mare visător cretin, așa ca mine. Îi place să se prefacă că trăiește în cărţile cu benzi desenate. Bănuiesc că o viaţă imaginară în niște benzi desenate e mult mai mișto decât viaţa lui reală.

Așa că desenez ca să-l fac fericit, ca

86 | proză

să-i ofer alte lumi în care să trăiască. Îi desenez visurile. Și el vorbește despre visurile lui numai cu mine. Și eu vorbesc despre visurile mele numai cu el. Îi spun de ce mi-e frică.

Cred că Rowdy e cea mai importantă persoană din viaţa mea.

Poate mai importantă decât familia mea. Poate prietenul tău cel mai bun să fie mai important decât familia?

Cred că da.

Adică, până la urmă, petrec mult mai mult timp cu Rowdy decât petrec cu oricine altcineva.

Hai să facem niște calcule.

Să zicem că Rowdy și cu mine am stat împreună cam opt ore pe zi în ultimii paișpe ani.

Asta înseamnă opt ore ori 365 de zile ori paișpe ani.

Asta înseamnă că Rowdy și cu mine am petrecut 40.880 ore unul cu celălalt.

Nimeni altcineva nu ajunge nici măcar aproape de numărul ăsta.

Crede-mă.

Rowdy și cu mine suntem nedespărţiţi.

Note: 1 În cultura amerindiană, pictarea feţei înainte de ritualuri, dansuri și lupte este o tradiţie.

Conform obiceiului, vopseaua are puteri magice, protectoare.

2 Adunare a amerindienilor, în care se cântă, dansează și socializează în onoarea culturii lor.

3 Dansul cocoșului, un tip de dans de powwow pentru care bărbaţii se costumează în cocoși.

4 Referinţă la filmul lui Akira Kurosawa din 1963, Paradis și infern.

traducere de Vlad Pojoga

| grupaj realizat cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Stockholm |

Sorin Gherguţ

In Heaven

everything is fine tuning

A

telierul de la Biskops Arnö a fost a treia mea experienţă de lucru într-un spaţiu alocat creaţiei literare. Mai luasem parte la ceva asemănător în Germania, în 1999, însă atunci doar pasiv, ca autor al textelor traduse, nu și ca traducător, iar în 2007 m-am bucurat de o rezidenţă la Tescani. Fiecare dintre aceste momente și locuri mi-a rămas în memorie drept ceva asociat, îndeobște, când există, mai degrabă cu perioade și priveliști ale copilăriei: o versiune a ce ar putea însemna, pentru mine, un paradis terestru. (Întâmplător, localitatea în care s-a petrecut întâlnirea de acum 15 ani se cheamă chiar Edenkoben – și nici „Biskop” nu e lipsit de conotaţii celeste). Sigur că, dată fiind depărtarea, în asemenea împrejurări, de familie și de prieteni, sentimentul edenic nu e sustenabil decât în cazul unor șederi cu

durată limitată. Stă în firea lucrurilor ca nici un rai pământesc să nu poată fi prescris altfel decât în doze moderate.

Ar fi superfluu să mai pomenesc beneficiile unei izolări temporare în astfel de locuri. Nu voi încerca nici să descriu aici, pe larg, peisajele (predominant viticol la Edenkoben, silvic și lacustru la Biskops Arnö, iar la Tescani, nu știu în alte anotimpuri, dar de neratat toamna). Cel din urmă, dar nu și neglijabil, element pe care l-aș menţiona sunt mesele regulate, nu fiindcă acasă n-aș fi avut resurse să mi le permit, ci din cauza entropiei care se face simţită atunci când îmi administrez direct și personal hrănirea. Și mediul, și nutriţia sunt, însă, până la urmă, accesorii. Cu adevărat important a fost faptul de a avea în folosinţă o cameră proprie, dar îndeajuns de impersonală, necontaminată de vraiștea lăuntrică recurentă.

poezie | 87

La fel de importantă, desigur, compania – cele și cei cu care te vezi, iei masa, discuţi și, la atelierele de traducere, lucrezi împreună la texte atunci când îţi părăsești încăperea. Am avut și în privinţa asta, mai mereu, noroc. În fiecare dintre împrejurările enumerate am legat și s-au legat prietenii durabile.

Edenul este, în mod notoriu, a-narativ: fără conflicte, fără restriște, fără cusur. Dar cum vizita a fost în cazul nostru una de lucru, iar cine muncește, conform reciprocei unei cunoscute zicale, mai și greșește, n-am dus lipsă de câteva micro-trame traductologice.

Nu atât eventuale neînţelegeri pitorești iscate de diferenţe culturale, cât incertitudini izvorâte din ambiguităţi lingvistice, amplificate de folosirea englezei ca interfaţă, și nu lipsite de o poeticitate involuntară. Astfel, m-am întrebat dacă un „fishbowl neighbour” din Granada Linei Hagelbäck nu cumva aruncă o lumină nouă asupra întregului cadru, celălalt personaj, aparent aerob,

fiind de fapt submers. S-a vădit a fi vorba doar despre un vecin piscifil sau, cel puţin, deţinător de pești exotici.

Unor sintagme care, când le-am scris, mi s-au părut limpezi, Lina le-a găsit decodări surprinzătoare, și nu o dată am regretat că, din scrupuloasă fidelitate faţă de original, trebuie să renunţăm la imagini și construcţii deloc, altfel, de lepădat.

Traducerea este o artă interpretativă. Prin forţa lucrurilor, traducătorul este, îndeobște, mutatis mutandis, și instrumentist, și propriul său dirijor; și actor, și propriul său regizor (abstracţie făcând, ce-i drept, de rolul crucial al redactorului). Situaţia optimă – în cazul poeziei poate și mai mult decât în cel al prozei – este când între autoare sau autor și traducătoare sau traducător poate exista, întru fine-tuning, o proximitate asemănătoare cu aceea dintre dirijor și orchestră sau dintre regizor și interpreţi. Cu această impresie am rămas de la Biskops Arnö.

Atelierul de traducere de la Biskops Arnö este organizat de Institutul Cultural Român de la Stockholm începând cu anul 2008. În 2011, Casa de Editură Max Blecher a publicat antologia Colonia poetică, ce cuprinde textele a 15 poeţi suedezi în traducerea a 15 poeţi români contemporani. În același an a apărut în Suedia antologia Om jag inte får tala med någon nu. 27 poeter från Rumänien / Dacă nu am cu cine vorbi acum. 27 de poeţi români.

88 | poezie

Clara Diesen

C

lara Diesen (n. 1972) a debutat în 2004 cu volumul de versuri glömskans bok (cartea uitării), urmat de staden din resa (orașul călătoria ta, 2007) și När du är som yngst (Când ești la vârsta cea mai fragedă, 2009). Clara Diesen este de asemenea dramaturg, regizor de teatru și artist. Textele ei dramatice au fost montate pe diverse scene din Suedia, printre care Teatrul Dramatic Regal, Teatrul Galeasen din Stockholm și Teatrul Municipal din Uppsala. În 2009, lucrările de artă ale Clarei Diesen au fost expuse într-o expoziţie personală la Galleri Niklas Belenius din Stockholm. În prezent, Clara Diesen predă cursuri de creative writing la Colegiul Skrivarakademin din Stockholm.

poezie | 89

Patru poeme din Cartea uitării *

*

Numele străzilor Au fost luate de vânt Ori poate că le-a spălat ploaia

Tomnaticele bărci Înghesuite una în alta În port Cu spuma toată argintie

Am călătorit până aici În mod straniu, Zile la rând M-am simţit de parcă tu ai fi Construit toate casele

Pe dig Cosiţele-mi curg în continuare Pe spate S-ar frânge La atingerea unui trecător

* oceanul radiază verde întunecat între sloiurile de gheaţă adânc sub haine sunt mâinile mele poate că mâinile mele s-au sfârșit buzele, ca o molie, abia dacă se mai mișcă străbătute din când în când de fiori reci

* fiind aburite, geamurile cu florile lor de gheaţă deformează lumea de afară sau cutiuţă după cutiuţă, micile sertare secrete: imensul mobilier al aducerii-aminte se umple încet cu apă

90 | poezie

Baraca

prefaţă la Uncertain rooms, o carte a artistului Patrik Qvist (2007)

I Nimic nu se clintește, nu astăzi; Ar fi straniu dacă cineva s-ar apropia de baracă în această zi.

M-am rugat să fiu scutită și am închis ușa.

Această ușă nu poate fi încuiată. Nu pe dinăuntru.

Nicio intenţie (mâinile mele) în afară de ceea ce (mâinile mele) mâinile mele se angajează să îndeplinească, ca și când n-ar fi nicio grabă.

Un salt, un salt distinct – în cameră, Timpul e secvenţial, vizibil cât o umbră de sub podea, O umbră întinsă pe pământ. Pe sub cameră.

Această cameră în care cele ce-au fost aduse aici (din camera mai mare) pot fi despachetate Citesc o baracă O baracă făcută din corali Din alabastru Din plăci și din foi de ardezie O baracă, ceva ca o sâmbătă un spital O cameră obscură care generează lumină O baracă întâmplătoare O baracă în care să-ţi zbori creierii O baracă în care se pitesc fluturii O baracă umplută cu apă O baracă ţinând captiv un nor O baracă asanată de peisaj O baracă adică o singură zi O baracă adică o singură noapte

poezie | 91

În scândură, acolo unde era nodul, acum e o gaură prin care intră lumina, Iar sentimentul pe care ţi-l dă e acesta: e ca și când ai coborî pe un râu într-o barcă: Lasă-ţi mâna să se cufunde în apă Ești în același loc E același în clipa asta Aranjez ce-am adus cu mine aici, înăuntru Înconjurată de moloz și de obiecte care, de asemenea, mi-au ieșit din minte Cineva a plecat, lăsând în urmă un spaţiu fără un rost precis, așa că Extrag această cameră din însăși camera lui Apoi pășesc în ea Pășesc înăuntru ducând o porţie de mâncare Acţiunea, n-o s-o repet înc-odată Pe vechea podea e un pătrat de lumină Nostalgie iluminată Timpul e încă un lucru din afara barăcii În care apare însă din întâmplare o umbră; un stol de păsări zburând deasupra Pătratului de lumină Ca un rând de simboluri neregulate – nescrise litere, unduioase Baraca poartă în ea un interior luminat. Întregul decor îi poate vedea Înăuntrul A apărut aici dintr-o dată, prea devreme, prea târziu Iar dacă până acum n-am spus nimic, o pot face în clipa asta. (un semnal) Intră în baracă cu: O singură literă O singură unealtă Intră în baracă Cu o mică făclie

92 | poezie

II Din când în când o secundă scapă printre crăpături, printre despicături, strângându-se apoi În grămezi Pe pervaz, asta dacă există o fereastră; secunde căzând pe podea, Ajungând să odihnească Prin colţuri în troiene și zile Alesul meu, alesul sufletului meu Ancorat cu un lanţ pe deasupra Rocilor ieșite în relief O literă scrisă chiar sub palme Te poate arunca direct în marea de dedesubt O baracă (o literă) învăluită în ceaţă, în pâclă Înăuntru, diafanul mucegai Al lichenilor, un covor de ciuperci mici și moi, ca mătasea Acolo: mirosul proaspăt al descompunerii O adâncă și verde deteriorare Ca înăuntrul unui copac bătrân – de trei sute de ani o baracă adică cea mai lungă zi și cea mai scurtă o baracă adică un cadran solar un vas cineva a plecat, a lăsat în urmă dar aparatura a rămas la locul ei o baracă adică un avanpost adică orașul de frontieră ... pașaportul cu mine o baracă aflată în grija unui nor care a făcut din ea o furtună care e un vas făcut pentru un singur gest întrerupt la jumătate

poezie | 93

III Acum am ajuns acolo și facem bagajul Împachetăm ce-am adus cu noi peste măsură de grijulii Atenţi să nu rămână ceva pe dinafară Ne mișcăm rapid și metodic Împachetez ce-am adus cu mine Sub coroana unui copac Aflată în trecere Prin baracă O baracă ce conţine un cargou Un vas (un semnal) o baracă făcută din lemn o baracă făcută să te obișnuiești cu felul în care stau lucrurile o baracă din aur verde o baracă adică o încăpere în care: mâinile-și umplu propriul lor spaţiu

traducere de Bogdan Coșa

94 | poezie

Johanna Ekström

J

ohanna Ekström (n. 1970) este scriitor și artist. De la debutul in 1993, cu volumul de versuri Skiffer (Ardezie), a publicat zece volume de versuri și proză. Prima expoziţie personală ca artist a avut-o în 1993, la galeria Charlotte din Lund. În anii care au urmat și-a expus fotografiile și instalaţiile în multe alte spaţii de artă din Suedia. În 2012 a publicat autobiografia Om man håller sig i solen (Dacă stai în soare), despre copilăria ca fiică a doi cunoscuţi scriitori. Tot în 2012 a fost vernisată la Galeria Bjorkholmen din Stockholm expoziţia cu titlul „Natură moartă”, pe aceeași temă, completată de o carte de artist din care sunt extrase o parte dintre textele publicate în „Poesis international”.

poezie | 95

Natură moartă Copilăria mea era făcută din obiecte. Lucruri frumoase. Naturi moarte. Părinţii mei aranjau obiectele ca în fotografii. Unghiul de privire crea cadrul.

-A avea ochi pentru detaliu. Suprafeţe. Fisuri. Aveam abilitatea asta: să decupez cadre, să scot elementele izolate din ansamblu.

Privirea părinţilor mei suprapusă peste a mea mi-au ascuţit perspectiva.

-Suprafaţa era totul. Suprafaţa lucrurilor. Suprafaţa limbajului.

Suprafaţa trăirilor noastre. Dacă doar atât ni se poate oferi, atunci asta este dimensiunea în care poţi crește și te poţi aprofunda. Dar cum să penetrezi o suprafaţă când ești limitat la ea? Ca și cum ochiul meu însuși era piatra dinăuntrul cărnii moi a unei scoici. Eram fata cu stiletul. A vedea dincolo de lucruri însemna a crea o breșă în ordinea lor prestabilită și a privi cum singurătatea dă pe dinafară.

-Ceea ce dădea sentimentul de a fi acasă era felul în care lucrurile frumoase erau aranjate. Lucrurile pe care le consideram de obicei urâte erau ascunse. Totuși, ordinea determina sentimentul de a te simţi acasă. Dacă ordinea era dată peste cap, acasă înceta să mai existe. Lucrurile nu însemnau nimic și însemnau totul. Erau precum cuvintele. A le schimba la infinit risca să transforme adevărul în minciună.

-Important este spaţiul dintre lucruri. Ritmul dintre lucruri.

Dacă nu exista nicio ordine, nu pot sesiza ce mi se spune. Așa, știu că se transmite un mesaj. Pot vedea cum tiparul copilăriei a continuat în relaţii, în sentimente, în concepţii legate de siguranţă sau încredere. Tiparul ăsta se află sub mine, ca o

96 | poezie

platformă stabilă, nu deasupra mea, ca o sabie a lui Damocles.

Nu mă subjugă. Nu de obicei.

-Simt nevoia să ating lucrurile, să văd limbajul articulându-se coerent. Pot să redau chiar și muţenia lucrurilor. Dacă lucrurile sunt așezate la întâmplare prin cameră, în nepăsarea lor, eu sunt cea care eșuează în tăcere. Dacă lucrurile își găsesc locul potrivit, nu mai transmit nicio ambiguitate. Dacă le amplasez, ele stau acolo, pline de ele însele. Nu pretind nimic. Ca și cum le-aș fi hrănit și le-aș fi potolit foamea de spaţiu. Cu cine vorbesc eu, de fapt?

-Umbra și lumina, tremurul intermediar. Formaţiuni de obiecte ca un întuneric bine asamblat. Obiecte individuale ca lupi singuratici și stoici. A fi singur înseamnă a fi expus, a evita competiţia. A fi singur înseamnă a fi în posesia propriei umbre.

A îndura. Cunosc pictorii flamanzi. Picturi în ulei cu putini de lapte, pahare pline cu vin, ferestre convexe, podea cadrilată ca o tabla de șah. Îl știu pe Morandi. Natura aridă a obiectelor.

Distanţele exacte dintre vase, căni, boluri și pahare. Îmi venea să îmi strecor mâna printre ele, cu sentimentul unei seriozităţi pe termen lung. Obiectele nu erau obiecte. Și totuși, efect maxim de real. Morandi spunea că nimic nu e mai abstract decât realitatea.

-Și eu eram un obiect. Puteam sta foarte aproape și puteam da din căldura mea, sau puteam veni mai aproape să absorb mirosul oricărei texturi. Sau puteam fi foarte departe, într-un loc anume, servind unui scop. Departe și inertă. Dar într-un spaţiu intermediar, eram conștientă de incompetenţa și lipsa mea de atracţie. Corpul și limbajul. Iar între ele, ceea ce rămâne nespus, însăși esenţa a ceea ce există între oameni.

Solidaritate incomprehensibilă. Servitute și sufocare. Cu ambele adevăruri și minciuni legaţi unii de alţii înăuntrul limbajului. Proximitatea creează nevoi care dor. Așa cum poate durea muzica.

poezie | 97

-Ordinea lucrurilor. Dezordinea existenţei. Casa se extinde în spaţiile dintre obiecte. Le mut astfel încât mesajul să poată fi receptat. Nu e chiar așa de simplu. Acasă nu e un lucru simplu.

Dar acasă trebuie să arate simplu.

-Am învăţat că atingerea obiectelor era un mod de a mă face să exist. Le atingeam spatele și dedesubturile. Îmi făceam datoria faţă de ele, dar nu mă îndatoram. Distincţia dintre mine și ele nu a fost niciodată evidentă. Paradoxul lucrurilor: nu erau vii, dar puteau vorbi.

-Locuri nefamiliare, case închiriate pe timpul verii, camere de hotel. Obiectele nu ni se potriveau decât dacă erau înlăturate din câmpul vizual. Mi-am surprins părinţii ascunzând obiecte.

Odată ce făceau asta, puteam sta liniștiţi în cameră. Acum spaţiul ne aparţinea. Nu trăda prezenţa unor străini.

-Mereu am avut un sentiment acut de a fi acasă în alte locuinţe decât în cea proprie. De spaţiile în care am locuit temporar m-am putut lega fără să fiu copleșită de povara responsabilităţii.

-Sentimentul unui limbaj tipic familiei mele. Ritmurile create de golurile dintre piesele de mobilier sau dintre lucruri creau siguranţă. Acolo ne simţeam cel mai acasă. Dacă nu, le mutam un pic mai aproape sau le separam, ca de pildă o cutie de ceai de o cană. Un măr de o solniţă. Așa, respirau mai bine. Aveau aerul de a fi acasă. În sfârșit, vorbim într-un limbaj pe care îl pot înţelege. Acum nu mai sunt singură.

98 | poezie

Parfum de cireș Aveam o idee despre întuneric încă din copilărie. Dacă puteam privi înăuntrul meu, era întuneric. Așa că întunericul dinăuntru e la fel ca noaptea de afară. Doar conturul meu face diferenţa.

Sunt un perete despărţitor. În timpul zilei, interiorul meu e distinct de lumina de afară. Pe timp de noapte, întunericul și cu mine suntem unul și același.

-La primul meu vernisaj, am expus un ciclu de picturi.

Le-am numit „Amprentele luminii”. Erau reminiscenţe ale unor imagini făcute cu ultrasunete sau ale unor fotografii din spaţiul cosmic. Am expus și o imagine în infraroșu a propriului bust, supradimensionată. Ca și cum ar fi fost un mesaj de liniștire, un sentiment al apartenenţei necondiţionate.

-În familia mea, când eram copil, frumuseţea era mereu acolo ca o obligaţie de a fi fericit. Fragilitatea era și ea acolo ca să îmi amintească de fericirea incoruptibilă. Ne străduiam să fim la înălţime. Eram obligaţi să zburăm mereu mai sus, chiar dacă aerul subţire de-abia ne putea suporta.

-Era un cireș în curtea mamei mele. L-am fotografiat. Între timp, copacul a fost tăiat. Cât de aproape relaţionează memoria cu propria pierdere pentru a putea funcţiona ca deschidere, ca fel de a oglindi natura noastră capricioasă și schimbătoare?

poezie | 99

Prea devreme pentru a se distruge ceva Eram în perioada momentelor de mici revelaţii. Puncte solitare de atașare. Le-am dat de urmă în afara câmpului meu vizual.

Nu trebuia să le privesc ca să le înţeleg. Nu era necesară atât explicarea unui sens, cât mai degrabă felul în care cineva înţelege un chip. Ceva care să te prindă. Imaginile oglindeau ceva în mine ce încă nu puteam desluși. Ele preced cunoașterea.

-A formula, a ordona, a modela realitatea. Așa funcţiona limbajul familiei mele. Moștenirea mea. Nevoia, iniţial fără expresie, dar tot mai evidentă: de a găsi un loc în care nu cuvintele erau în măsură să decidă. Un spaţiu intermediar, fără conștiinţă.

Un fel mai durabil de a fi orb.

-Îmi amintesc cum era să ascult muzică clasică în copilărie. Îmi amintesc că era imposibil. Nu vroiam să fiu parte din alienarea pe care o producea muzica. Nu vroiam să fiu parte din baia de sânge. Dacă nu îmi blindam părţi semnificative din fiinţă și nu mă imunizam, trebuia ori să opresc muzica, ori să părăsesc camera. Să ascult cu toată rezistenţa din mine însemna să simt o durere precisă. Ca amărăciunea transformată în furie pe dinăuntru. Nu vroiam să știu ce mi s-ar fi întâmplat dacă nu m-aș fi baricadat. Muzica mă pătrundea cu senzaţia unor gheare și mă făcea să mă rănesc. Era ca senzaţia unei culori.

Dar culoarea nu îmi făcea rău. Culoarea era un indiciu despre stările stabile. Trăiri care nu erau trecătoare sau trebuia să iasă la lumină. Tot ce nu era alb sau negru sau mut însemna anarhie, un exces nevinovat. Ceva fără preţ. O formă pozitivă de instabilitate. Dar nu puteam persista mai mult de câteva momente în acea stare. Lipsa de rezistenţă contra propriei rezistenţe. Acolo mă plasez eu. Într-o alunecare de teren.

traducere de Teodora Coman

100 | poezie

Lina Hagelbäck

L

ina Hagelbäck (n. 1971) este poet și critic literar. A urmat studii de jurnalism, limba spaniolă și literatură, printre altele la Colegiul de creaţie Biskops Arnö. De-a lungul timpului, a publicat în diverse antologii și reviste literare, dar debutul în volum a avut loc abia în 2013, cu Violencia, o culegere de proză lirică. Următoarea carte îi va apărea la începutul anului 2015.

poezie | 101

Cărţi poștale zgârieNew York. Pădurea de i doar un nori din Manhattan. Ier vânătoare. șir de sintagme: „Ceaţă spaţială.

Lesă de samurai. Carcasă Sirop de Striptease de fantomă. de mac.” iepure. Gât înfrunzit. Praf plimbare Odihnindu-mă după o in Greenw ich Vi lla ge, pr gă lun ă m n, icí ba rg. Cum Granad a. Lâ ngă Al gândindu-mă la Ginsbe ep înc Să ie. scr i vo de-o zi gâ ndesc: ce ep poemele? „Să fii timp înc ire int am o s ân str sau „miezul poemul cu: „Ţine nă un semn de exclamare” pâ o diar zm de e, ng etat în frâ până se perienţei brute împach ex un e na m oa „T ul di sp ar e” sa u roșu”? „Plouă pe acoperiș c ma ha ate po sau at” i nu m-a formular necomplet moale, vălurit și nimen e ril tu en av nt su ile gură” „L ab iri nt ur at. Nimeni nu m-a lăsat sin lăs ”? rte pa fiu să u ea ceţoase la care vr firească. Sună ca o ătă un ar fi o deschidere cap le ere lit : da va ? „dungi Ne Sierra proză. Să fie experimental nt su ile ur nd Gâ el. nd luciu alb-caram ne lucitor nebun mâzgăli bu căr rii mă l cu ân ad cane expansive înţesate de nisip din dă către casă” sau „cap pa ză cu iar ch n), som itate -n (încolăcire olvere ex pa nsive intim rev iu scr e, nt mu de plu: de pe vâ rfu ri nsivă.” Ai putea scrie, sim pa ex un și ire iub nză de viţă. „Un detec tiv de o „Căţea gravidă cu fru trîn ici ot ex ști să-i pe ve cin cu fi ceva chinodinamic, Ar la ira sp pe tă za ba e.” Împletește relaţie pasionată ltea arunci beţe beletristic Sa e.” cer tre pe o la rii e, ţese ică intensif limbajul și strânge -l bin . tea ap no ă m râ fă rile neîmblâ nz ită ri în taină astfel ca schimbă pu tim , ui ul lat pa l ru e cit itoru lu i.

Al ha mbra . În ău nt ). să-i ră m ân ă ne știut or bit (iz at ret ap r Ce r. ilo i mulţi Curtea Le voie de adverbe, cei ma Ne e lel da ă, tân fân Pierzându-m ă-n Cum se termină păturit, nu și-o cunosc. îm fi ate po nt vâ Un ârtoșează re. albast poemele? „Părul se înv de ise scr ite pt șo ei Id îndreptat. ma oară.” fice”, un pentru penulti ro ast cat ii fic rti „A . nă mâ titlu de poem.

102 | poezie

Marrakech. Îmblânzitori de șerpi, acrobaţi, cerșetori, ghicitori, mese scânteietoare afară, pe Djema El Fna. Îmi amintesc un poem pe care l-am scris despre un îmblânzitor de șerpi. Avea o înfăţișare de pat nefăcut, uns cu miere de salcâm, și șarpele ne-a privit când făceam dragoste. Abia un vers: „Jegoasă de fericire”.

Altul: „Flux intens de dor”. Încă unul, aproape: „Împrumută-mi mult timp”. Mă simt revigorată aici, intru în Jad Mahal, mă uit la dansatoarele din buric, scriu: „Lumina dimprejurul tău când te minţi. Seara caldă dinăuntrul meu când te mint. Pot să-ţi spun că te iubesc, chiar atunci când nu-i adevărat? Un soţ din port, la mare. Te pot săruta, chiar când n-o vreau? Te pot atinge, chiar când nu-mi lipsești, nu-mi lipsești!” Luminile colorate, muzica, fumul, cănile de ceai pline cu rom. Barthes despre dorinţă: „O rafală de obliterare alături de persoana iubită, pornită din vicisitudine sau fericire.” Mă face să mă gândesc la o carne tocată, în formă de sân, cu seminţe de floarea soarelui. Hedonismul își are rădăcinile în filozofia clasică greacă. Cea mai aptă purtătoare de cuvânt pentru plăcerea epicureiană. Dorinţa e, potrivit lui, cel mai important dintre lucrurile pe care trebuie să-l caute neostenit oamenii. Un poem poate cuprinde intensitatea afectului, expresionism opulent înverzit și senzualitate cianhidrică brutalistă.

poezie | 103

de Istedga ă e p b t m Mă pli ca o prostitua . n e g a ă re h Copen meie îmbrăcat vire intensă. A . ri fe re când o la mine cu o p ani, atrăgătoa n ă t e ri se ui aizeci d mă plimb p ai ș e d r ce m în ju ri! Toc n timp Scriu î u se poate op face ture, oraș: „N at la ea cum eș. Apoi ip uit m-am iplomatului ch eni Urși. em ad în ciud acești Gentl consiliului t u r ăa au apă e extravagant i lui Gogol”. lnir ici a : , o întâ ticilor fotofob mul continuă e t ș e r i f e a o n P a a f . r Era, l ns Have ritate a n curbu de secu rba din Konge oi calmante î ăpezit, f z ia Stau în ează ţigări de un versant în ă după e g „Ea fum a anxietăţii p ciformi alear greu și o e f en i j r purpu oirée-Lectori ă cu un păian at în iarbă, t S z călare. ea e împovăra bărbat stă așe fumat ţigări n m U m u a ” c ea, a eranţă. ncentrat. Azi -ul existenţial p s e d i firul lu și unghiile co ditat la angst înfășoară-n tăindu- gaard, am me tocală. „Ea se în fum de Kierke burii de por sunt înveliţi eodată și la sâm ăianjen, norii -Lectorii ei. D ufe r e p fire de scăpat de Soiré de balsam de e ,a in prăjeală iamante și rub pe buze”. d : de o larmă lesc în valuri ogo i se rost

104 | poezie

Atena. Imperativ! Sfaturi și exortaţii. E cu putinţă să scrii poeme la persoana a doua, cu versuri precum: „1. Spală-ţi piciorul stâng în Mediterana. 2. Scoate-ţi din minte nasturii Xerxes. 3. Ia-ţi inima în dinţi și du-te după feta la magazine. 4. Devino Zeus, fie și doar pentru o zi.” E arșiţă, am fost sus pe Acropole și-am cutreierat Plaka toată ziua. Șiruri haotice de vestigii antice ale capitalei, vestigiile – un iubit vast care este și va rămâne mereu pe primul loc. „5. Vezi-ţi zidurile prin ochii lui Aristotel. 6. Execută un certificat de pisică egeeană. 7. Întinde-te la lumina semilunii pe panta unui amfiteatru dionisiac. 8. Află dacă cicatricea romană e amară sau dulce.” Uzo sau retsina? Însoţitor la orice masă: tzatziki. „9. Freacă toate coloanele-n untură de cacao. 10. Teme-te de firul roșu-Sofocle. 11. Intră în Peștera lui Platon. 12. Mănâncă propoziţii proaspete.

Ar trebui să pârâie a greacă. 13. Îmbracă-te în stil doric. 14. Fii acum Artemis. 15. Scrie poeme de sticlă, texte de nuga, nuvele cu Apollo, romane cu tematici crustacee, metamorfoze oraculare, drame meduzice.”

Reykjavik. Aproape de cercul polar. Poezia despre criminalitate și sport nu mă atrage. Doar o serie de întrebări. Precum: „Este anxietatea doar o neînţelegere cu privire la relaţia dintre gândirea moleculară și simţămintele rănite?”

Am călărit ieri un ponei islandez alături de un grup de oameni. Am traversat câmpuri de lavă, am văzut Hekla, „Ce culoare are febra ta?

Noaptea: zdrăngănit, miros de urzici – sau e tot proaspătă, alunecoasă?” În dimineaţa asta m-am îmbăiat într-un izvor fierbinte, aburi albi ieșeau din pământ. Mai multe întrebări: „Sunt anumite cuvinte întunecate?

Ai un sentiment lăuntric de siguranţă? O să văruiești, să zicem, bucătăria? Sclipești cel mai mult când ţi-e frică? Îţi lipsește persoana care te-a rănit cu atâta râvnă? Cum ţi-a venit ideea ploii de culoarea curry-ului? Plângi la circ? Te alegi cu o eczemă poetică de la baia în apă jaguar și ștersul cu orice brocart ai la îndemână? Ţi-au devenit problemele atât de insuportabile că privești o posibilă catastrofă drept o ieșire?” Mâine, ucidere de balene.

poezie | 105

București. Râul Dâmboviţa traversează capitala. Orașul personaj în filmele hiperrealiste ale lui Cristi Puiu, ca și-n romanele vizionare ale lui Mircea Cărtărescu. Beau cafea neagră și mănânc un cheesecake la Braseria Doncafe, mă imaginez scriind poezie de groază. „O mână de fier acoperindu-ţi faţa, din spate. Simţi lama spintecându-te între omoplaţi”.

Nu, poezie erotică: „Ea îl ridică în aer: un uliu latino-american, negru-albăstrui, fac dragoste pe podea, un cuib, se pierd printre pene, puf și ramuri”. Cărtărescu își descoperă propriul său București, așa cum Ernesto Sábato își descoperă propriul său Buenos Aires și Orhan Pamuk propriul său Istanbul. „Tunelul” lui sapă adânc în mine. Poezie cu alcool: „Ţigări albastre la un pahar de vin roșu Symposium înalţă o călătorie grandangulară, călătoresc pe deasupra unor lanuri de secară și duzi. O sticlă de „Artizan” și las începutul în urmă, drumul spre distrugere pe care m-am născut. O sticlă de „Nomad” și merg la petrecerea pe care-mi doream s-o locuiesc.” Bucureștiul meu drag. Farmecul cosmopolit al acestui oraș i-a adus porecla de „Micul Paris” în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX. Poezie domoală: „Noaptea o urmează încet, dând să-i atingă părul. Nimeni nu știe unde sau când e cel mai mult ea însăși. Urme de lacrimi ale îndoielii. O durere fără răspuns.

O acuitate nouă a îndreptăţirii ei. Ferăstrăul, fotografiat, făcut din căldură abrazivă. Pisoi pufoși o împresoară, salutar. Nici o distanţă între frică și scris.”

traducere de Sorin Gherguţ

106 | poezie

Andrei C. Șerban

Vocile

unei noi poetici Domnica Drumea, Vocea (Charmides, 2014)

C

itind cel mai recent volum al Domnicăi Drumea, vocea, am certitudinea că poezia română a reușit să iasă din vortexul douămiist care părea s-o condamne la statutul unei lirici victimizante. Textele prezente aici ne demonstrează că tendinţa majoră a generaţiei literare anterioare, aceea de a dezvolta un cult al traumei și al mizeriei în jurul afectului, este lăsată în urmă de tonul deposedat de sentiment al liricii actuale. Corpul abject nu mai devine centru al subiectivităţii, ci un exponat privit din exterior care se vrea tranșat cu delicateţea unui chirurg hiperlucid. Și totuși, remarcabila ieșire la suprafaţă a vocii Domnicăi Drumea nu mă lasă să nu mă gândesc la apariţiile editoriale relativ recente cărora, după o contemplare de la distanţă a literaturii actuale, le putem atribui, fără nicio ezitare, rolul de pionierat

pe teritoriul unei astfel de poetici: cârtiţa de mansardă a Teodorei Coman, respectiv asperger-ul Ritei Chirian. Și nu sunt foarte sceptic când afirm că acest palier al liricii feminine actuale, abandonându-și atributul clișeu de poezie a fetelor rele, este capabil să revigoreze coordonatele unei percepţii poetice inedite în contextul autohton. Și tot la fel de sigur sunt și când afirm că o astfel de poezie de o frumuseţe rece și tranșantă nu se putea cristaliza în literatura română fără impactul major pe care l-a avut antologia de poezie suedeză Colonia poetică din 2011.

Momentan, în calitate de cititor, nu pot decât să mă arăt entuziasmat și să aștept cu interes fructificarea suflului nordic care se arată suficient de puternic pentru a umfla pânzele poeziei românești și pentru a o îndrepta spre teritorii care așteaptă a fi explorate.

cronică | 107

Revenind la textele e mă distrug propriu-zise ale celor trei lucrurile frumoas poete, aparent, detaliile care ână d ecât tine nt mult mai bătr su e se succed în spaţiul ficţional îi e mereu foam ia re că dă ri ib h creatura adesea tind să fie condiţionate de aceleași ritmul fracturat al unei reguli. În acest univers tenebros, însă translucid ca un gheţar, prădătorul sintaxe robotice, în timp ce biologicul ia locul victimei, păpușarul ia locul tinde să fie înlocuit de o serie de păpușii, omul ia locul zeului. Poezia formule predeterminate și sterile care-i tinde să nu mai fie interesată de răceala anticipează colapsul. Poezia Teodorei tăișului, ci de răceala criminalului, Coman aduce, în acest sens, în discuţie de acea conștiinţă contemplativă și dimensiunile unei emoţii mereu aflate manipulantă a unui Big brother masochist în contrapondere cu o voce autoritară care își revendică o automutilare autoimpusă ce îi amână la nesfârșit spectaculoasă. Spre deosebire de detonarea, pe când Rita Chirian tendinţa douămiistă de a privilegia privilegiază limbajul dictatorial, corporalitatea mizeră, până la un ciudat fals apoftegmatic, al unei entităţi soi de extaz al viscerelor, incisivitatea dematerializate care confruntă afectul prezentului eu experimental nu mai cu sângele rece al unui jucător de șah. În constă în rezistenţa de a privi sângele continuarea acestor tendinţe, Domnica pe care îl pierde prin propriile răni, Drumea, aflată la cel de-al treilea volum ci în aparenta amputare a legăturii dintre al său, abandonează formula liricii unei limbaj și afect care, îndepărtându-l de vulnerabilităţi sentimentale, mizând în pulsul biologicului, îi conferă poetului vocea pe calmul și precizia unui prădător eleganţa unui prădător. Asistăm la care se autoflagelează. De departe, descoperirea unei noi conștiinţe, universul ficţional al volumului de deposedate de povara simptomului, în faţă aduce ca structură cu spaţiul care empatia nu mai devine o necesitate clar-obscur al filmului polanskian a biologicului, ci tocmai un anticorp Repulsion, în care însingurarea, privată distrus de viruși. Se dezvoltă, astfel, o aici de orice intruziune a unei psihoze nouă subspecie, o lirică a autoflagelării care să destabilizeze simţul realităţii, temperate, ce își găsește subterfugiile este zguduită de germenii unei în adâncurile unei conștiinţe reci, dar lucidităţi monstruoase: „lucrurile care posedă certitudinea distrugerii, frumoase mă distrug/ sunt mult mai o distrugere lentă și autoprogramată. bătrână decât tine/ creatura hibridă Sentimentul ajunge un reziduu, așa căreia îi e mereu foame/ (...) în lumina cum corporalitatea, alături de întregul zilei mă dezintegrez/ creatură hibridă arsenal al senzaţiilor, nu mai revine în fără inimă/ și fără sex”. Imaginarul centrul atenţiei decât ca un motto al acestei lirici descinde dintr-un acut automatismului fiziologic. Tonul preia simţ al distrugerii privite cu detașare.

„

108 | cronică

”

Aici, lumina este un purtător al colapsului, obiectele sunt prezente doar pentru a participa la senzaţia alienării, iar mișcările posedă lentoarea îngreunată a unei anestezii. Spre deosebire de volumul anterior, Not for sale, acum confesiunea se desentimentalizează, așa cum o reptilă își abandonează pielea uscată de un soare mult prea puternic: „sunt un oraș contaminat// răzbat până la tine/ prin reţeaua mea sonoră// cu precizia unui metronom/ îmi trimit zilnic ameninţări// coregrafia complicată a corpurilor/ înghiţindu-se unele pe altele// propria-mi voce/ ca un pat de pământ// faţa mea imună/ descompusă”. Sângele rece pulsează în discursul acestui corp reptilian, cu precizia și greutatea unui autist care își întinde mâna spre asasin, încercând să-i denunţe fapta. Privirea lucidă renunţă la formulele douămiiste ale introspecţiei care nu depășea sfera corpului ros de tumori, autocontemplându-se printr-un proces tranșant, similar cu parcurgerea unei radiografii: „exclusă/ din marile aglomerări urbane/ stau/ pe margine/ umedă și rece/ ca un pește mort// autocompătimirea/ și atașamentul faţă de formele umane/ micile explozii de extaz// lumina cade oblic/ mă decupează”.

Pe lângă rigoarea acestui univers al claustrării autoimpuse și supravegheate cu precizie chirurgicală, profunzimea volumului de faţă descinde din percutanţa imaginilor ce se dovedesc a fi singura rămășiță a unei conștiinţe care mai amintea de afect. Textele scurte, concepute în maniera unei

succesiuni de blitzuri orbitoare, trec dincolo de percepţia extremă a generaţiei 2000, mult prea corporală prin hipersensibilitatea pe care o presupunea, centrându-se pe tonul detașat și autoritar al cercetătorului care studiază etapele unei descompuneri premeditate. Astfel, patologicul nu mai reprezintă un interes, decât în măsura în care servește ca mijloc de explorare a dimensiunilor răcelii umane: „dincolo de geamul meu încep loviturile surde/ și râsul stins al cuiva/ care îmi spune că n-o să doară// luciditatea în fiecare dimineaţă/ în doze mici/ și aerul rarefiat al celor care se bucură// chem aerul să-mi intre în gură/ bunătatea o mai suport/ numai în întuneric”.

„chemtaaeterual osăm-maii suinpotrertîn gură bună ric numai în întune ” Nu vreau să mai cred într-o poezie ipohondră. Și nici în cel care își oferă ca garanţie propria emotivitate maladivă pentru a instaura o lirică frizând autenticitatea. Nu ne mai rămâne decât boala înfruntată cu răceala unui criminal, afectul înjosit de vocea unui dictator invizibil și izolarea care, paradoxal, creează conexiuni într-un univers supus dezumanizării. Tocmai de aceea, mizez pe viitorul acestei poezii de o nebunie lucidă pe care (și) Domnica Drumea o aduce în atenţia liricii românești actuale, în cel de-al treilea și, totodată, cel mai reușit volum al său.

cronică | 109

Jesús Jiménez Domínguez

J

esús Jiménez Domínguez (n. 1970, Zaragoza) este autorul a trei volume de poezie: Diario de la anemia / Fermentaciones (2000), Fundido en negro (2007) și Frecuencias (2012). Inclus în antologii de poezie din Spania, Chile, Portugalia și Grecia, cea mai recentă fiind Quien lo probó lo sabe: 36 poetas para el tercer milenio (2012).

110 | poezie

Un cui în perete Ieri încă susţinea un tablou cu punctuală obsesie, poate un portret dus astăzi cu camionul încărcat cu toate obiectele din casă. În locul lui, pe peretele întunecat din salon, a rămas doar urma exactă a unui dreptunghi mai luminos: o stare de beatitudine, un teritoriu imaculat, pe care cuiul – insectă nemișcată și solitară – se-ncăpăţânează să-l apere.

Nici rugina, nici umezeala, alte mâini nici atât: nimic nu-l va putea smulge de la locul lui, nu-l va putea face să renunţe la noua lui misiune.

Cumva, din adâncul sufletului său mineral cuiul se gândește, bănuiește și apoi nimerește – cui pe cui se scoate: o avansare pe deplin meritată, iar acum timpul îi încredinţează cel mai reușit autoportret, capodopera lui.

Lapis Pvmex Dioscoride în tratatul de farmacologie din secolul unu conferă pietrei plutitoare, piatra-ponce proprietăţi abrazive bune la sănătate, căci prin căldura ei îndepărtează toate acele lucruri care întunecă vederea.

Măcinată cât mai fin, ne spune în Lapidario Alfonso cel Înţelept, se poate folosi la multe: albește dinţii curăţă pergamentele și te scapă de cataractă.

poezie | 111

Dar niciunul nu ne spune nimic referitor la amintiri, aceste pietre erodate, grohotiș adunat la poalele memoriei, provocând alunecări frecvente în zonele-adânci ale inimii.

Unele amintiri urâte dispar, blânde și tăcute, în adâncul sufletului, cu celelalte pietre.

Nu mai aflăm niciodată nimic despre ele.

Dar altele sunt ca piatra-ponce: se întorc noapte de noapte, să cureţe cine știe ce, se freacă de tine, îţi smulg bucăţi de piele – această teritoriu fizic al memoriei unde se adună umbre, stranii tatuaje, mângâieri trecute, atingeri din zile ce s-au dus.

Oricât ai vrea să le ascunzi în tine, ies mereu la suprafaţă, iarăși și iarăși.

Avertizările și sfaturile doctorului Van Helsing cu privire la specia prădătoare a oglinzilor Nimeni nu știe cine îi fabrică pe acești vampiri de serie.

Ziua ne fură privirile și gesturile.

Noaptea ne sechestrează ziua și nu vor s-audă de răscumpărare.

Timpul nu trece peste ele: ele sunt timpul.

Când oglinzile tale sunt hămesite dă-le tot ce-ţi prisosește: riduri, cearcăne, oboseală.

Nimic nu le satură: întoarce-le cu faţa la perete.

Uneori, când nimeni nu-i ca să le vadă, au probleme de digestie și dau afară mai mult decât au înghiţit.

Degeaba le spargi suprafaţa: dacă le faci bucăţele se multiplică.

Singura modalitate de a ucide o oglindă e să o așezi în faţa alteia.

Nimeni nu știe de ce, dar recunoscându-se, orbesc pe loc.

112 | poezie

Un pod în ceaţă Mă opresc la mijloc și ascult.

Dintr-un capăt cel ce am fost îmi strigă: Așteaptă-mă!

Din celălalt capăt cel ce voi fi îmi șoptește: Urmează-mă.

Iar podul, etern, nu suportă greutatea celor trei.

Lumea în carantină După multe zile ceţoase după ce-au zăcut înfășurate în bumbac toate lucrurile lumii s-au vindecat și sunt iar ce-au fost cândva: creanga n-a mai vrut să fie pasăre nici apa să fie piatră nici realitatea dorinţă.

Au ieșit din ceaţă mai bune, mai ascultătoare, mai suave. Și iată-le: ca și cum cineva în tot acel timp ar fi înmuiat în lapte bucăţele de pâine uscată. traducere de Marin Mălaicu-Hondrari

poezie | 113

Novica Tadić

N

ovica Tadić s-a născut în 1949, la Smriječno, Serbia.

A absolvit Facultatea de Filozofie din Belgrad.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia din anul 1976, membru al Societăţii Literare Sârbești încă de la înfiinţare, precum și redactor al mai multor reviste și al editurii Rad. Unul dintre cei mai influenţi poeţi sârbi ai ultimelor decenii, Tadić a fost laureatul celor mai importante premii literare din Serbia: Ljubica Jocić (1982), Zmaj al Maticei Srpska (1994), Premiul Dis pentru întreaga operă poetică (2000), Premiul Vasko Popa (2000). Volume de poezie publicate (selectiv): Присуства / Prezenţe (1974), Смрт у столици / Moartea în scaun (1975), Огњена кокош / Găina de foc (1982), Погани језик / Limba spurcată (1984), О брату, сестри и облаку / Despre frate, soră și nor (1989), Крај године / Sfârșit de an (1993), Ту сам, у тами / Sunt aici în întuneric (postum, 2011). Volume traduse: Night Mail (antologie, cu o introducere de Charles Simic, 1992), Assembly (volum bilingv sârbă-engleză în traducerea lui Steven și a Majei Teref, 2009) și Dark Things (antologie tradusă din limba sârbă de Charles Simic (2009).

S-a stins din viaţă la 23 ianuarie 2011.

În toamna anului 2014 a apărut, la Casa de Editură Max Blecher, antologia Oameni în uși rotative de Novica Tadić, în traducerea Liubincăi Perinaţ Stancov.

114 | poezie

Ljudi u obrtnim vratima Ljudi u obrtnim vratima moji su najbliži rođaci.

Uzrujana lica, koja nikada nisam video, približavaju mi se i nestaju.

Tek poneko rekao bi ponešto, ali kao da, u poslednjem trenutku, odustane.

Nema se tu šta reći.

Vrata se okreću, sve je u pokretu, svi smo u mlinu.

Od nas se ludo brašno za pekaru nekog đavola pravi.

Oameni în uși rotative Oamenii în uși rotative îmi sunt cele mai apropiate rude.

Feţe neliniștite pe care nu le-am văzut vreodată se apropie de mine și dispar.

Din când în când cineva ar vrea să spună ceva dar renunţă în ultima clipă.

Nu e nimic de spus.

Ușile se învârt totul e în mișcare suntem cu toţii în moară.

Din noi se face o făină smintită pentru brutăria vreunui drac.

poezie | 115

Zastava Cela baš se porodica tu sabrala kontejneru na ramena crni tata, krasta-mama, kostur-dete sa kesama, sa vrećama da pecaju pecaroši pa detence spustili su tamo na dno, usred smeća a ono je krvav tampon podignulo kô zastavu poniženih ništa više.

Drapelul Toată familia s-a adunat pe umerii tomberonului tatăl cel negru, mama-buboasă, copilul-schelet cu pungi, cu saci pescarii și-au coborât copilul să pescuiască acolo până la fund, în mijlocul gunoiului iar el a ridicat tamponul însângerat ca pe un drapel al umiliţilor nimic mai mult.

116 | poezie

Razgovor o psima Ovo što ću ti ispričati nek ostane naša tajna, otpoče ludak u gradskom parku.

Znam u ovom gradu čoveka, reče, koji pripušta nevidljive pse na ljude.

A ja znam, uzvratih, pse koji idu za nevidljivim ljudima.

Njihove strašne gazde tuku ih i šutiraju, i, ispod pazuha, nose na onaj svet.

Discuţie despre câini Ceea ce-ţi voi spune acum Să rămână secret între noi, mi-a spus nebunul în parcul orașului. Știu un om în orașul acesta Care asmute câini invizibili pe oameni.

Iar eu știu, i-am răspuns, câini care urmăresc oameni invizibili.

Stăpânii lor groaznici îi bat, îi ţin în șuturi și îi poartă sub braţ pe lumea cealaltă.

poezie | 117

Posle bolesti Posle kratke i teške bolesti, on zapisa stih plamen i besmislen.

Gledao je i čitao. Čitao, gledao, stenjao.

Nije mogao da poveruje, pa pozva prve susede.

Susedi ko susedi, sede i goste se.

Kao i obično, na poeziju gledaju belo.

Pesma je tamni prirast.

După boală După o boală scurtă și grea, el și-a notat versul aprins și fără sens.

A privit și a citit.

A citit și a privit, a gemut.

Nu putea să creadă, Așa că și-a chemat primii vecini.

Vecinii ca vecinii Stau și se ospătează.

Ca de obicei, Spre poezie privesc în gol.

Poezia e o creștere neagră. traducere de Liubinca Perinaţ Stancov

118 | poezie

Diana Marincu

Totul începe

cu o pauză de respiraţie Realitatea lui Harun Farocki

O

rașul s-a născut din răgazul pe care și l-au luat oamenii în faţa răscrucii de drumuri și din respiraţia dinaintea alegerii uneia dintre căile posibile. Hieroglifa egipteană pentru oraș, crucea și cercul, a prefigurat construcţia spaţiului urban și a marcat încă de la începuturi o intervenţie a hazardului în acea încrengătură de traiectorii posibile și reţele de conexiune. La începutul filmului lui Harun Farocki, Wie man sieht / As you see (1986), este prezentat acest simbol al orașului, în timp ce vocea naratorului invocă o altă imagine, a călătorului care, oprit la intersecţie, încearcă să afle unde ar fi putut duce celălalt drum și de unde vin ceilalţi oameni. Însă oamenii nu au timp să descopere posibilităţile ratate; ei trăiesc mai departe cu alegerile făcute și toate decurg de aici. Reflecţiile despre oraș coincid de fapt cu perspectiva

lui Farocki asupra istoriei ca o serie de momente interconectate, toate avându-și originea în respiraţia iniţială, de dinaintea deciziei. Cum ar fi să facem o pauză și să ne imaginăm alte posibilităţi ale orașului, alte turnúri ale istoriei și alte structuri sociale care ar decurge de aici?1 Harun Farocki (1944-2014), regizor, scenarist și profesor de film, a devenit cunoscut și apreciat în primul rând datorită discursului vizual pe care filmele sale l-au construit de-a lungul timpului, oricât de diferite au fost ca subiect, metodă și format. Imaginile prin care „vorbește” regizorul au întotdeauna o componentă duală – sunt simultan reflexii ale realităţii vizibile spre care camera de filmat se îndreaptă programatic și, de asemenea, ale golurilor, ale straturilor invizibile care vorbesc de la sine, uneori preluând linia dominantă a sensului, în mod spontan.

artă | 119

Această dualitate face ca filmele sale să fie greu de încadrat într-un gen cinematografic, vehiculându-se despre ele atât termenul de film documentar, cât și cel de eseu filmic (pe care Farocki îl respingea amuzat), atât termenul de video art, cât și cel de instalaţie media.

Lucrările lui au fost expuse în muzee importante (sub formă de instalaţii video sau screening-uri, cum ar fi la Tate Modern în 2009), dar și în festivaluri de film sau săli de cinema clasice.

Pentru Harun Farocki puterea imaginii de a-și crea o viaţă proprie, independent de intenţia iniţială a autorului, este întotdeauna un prilej în plus pentru a recunoaște potenţialul dispozitivului cinematografic. Imaginea în film e mai mult decât o „dovadă” pură a realităţii, împlinindu-și rolul prin relaţia cu ficţiunea sau cuvântul.

Această miză este sintetizată de unul dintre cei mai atenţi analiști ai filmografiei lui Farocki, Thomas Elsaesser, astfel: „(...) este vorba despre a recunoaște invizibilul în vizibil sau despre a descoperi codul prin care vizibilul este programat.” Raportul între autonomia imaginii și intenţionalitatea autorului se negociază permanent prin metoda colajului folosită de Farocki – imagini filmate la faţa locului în urma unei documentări „de teren” și inserturi de imagini așa-zis „reciclate” (found footage, scan-uri, fotografii, desene, schiţe, imagini generate de calculator etc.).

De asemenea, textul, care de cele mai multe ori însoţește materialul vizual, creează o relaţie de complementaritate cu imaginea și se aliază cu ea pentru a-i

120 | artă

potenţa impactul sau se detașează de ea atunci când e nevoie.

Jocul celor două strategii discursive, vizualul și cuvântul, creează un efect de apropiere și depărtare de subiect prin oscilarea permanentă între perspectiva macro și scara umană. În filmul invocat anterior, Wie man sieht, naratorul își exprimă convingerea că în războiul dintre cuvânt și imagine a ieșit un al treilea câștigător neașteptat, matematica, iar de la aceasta încolo s-au dezvoltat o mulţime de alte domenii mai puternice: tehnologia, computerul, producţia de masă. Tot mai multe din activităţile realizate de om au fost treptat preluate de mașini și ascunse după zidurile masive ale fabricilor. Pornind de la producţia de mitraliere și continuând cu schimbările în domenii cum ar fi ţesăturile, Farocki arată prin exemple concrete cum istoria tehnologiei a exclus treptat omul din ceea ce-i mai rămăsese după industrializare. Citatele, fotografiile din cărţi și documentarea formează alături de imagini o temporalitate care aduce momentul prezent într-o simultaneitate perfectă cu istoria, văzută de autor ca o sumă de cauzalităţi ce merită a fi chestionate pentru a putea privi lucid actualitatea.

Una dintre metodele folosite de Harun Farocki este comparaţia unor situaţii contrastante, din care concluzia nu e niciodată forţată; ea vine firesc și prin folosirea metodei „soft editing”. În filmul Zum Vergleich / In Comparison (2009)2 producţia cărămizii este urmărită în contexte diferite din Burkina Faso

sau India, până în Franţa și Germania.

Munca din comunităţile africane, spre exemplu, era exclusiv una manuală și corporală, în timp ce în Germania totul era mecanic și ultra-tehnologizat. De aceea, relevanţa acestor comparaţii, neînsoţite de vreun comentariu, face vizibile decalaje sociale imense și raporturi diferite la nivelul muncii prin elementul de bază al construcţiei vieţii moderne, cărămida.

Fiind un artist cu convingeri politice clare, descendent al generaţiei protestatare 1968 din Hamburg, îndreptate spre critica sistemului capitalist și a structurilor de putere din societatea actuală, Farocki recurge la teme care revin uneori în filmele sale, mobilizând un câmp cultural, geografic și social în măsură să denunţe atât dictatura imaginilor publice – cu tot ce înseamnă piaţă și marketing –, cât și propriile reţineri cu privire la ce poate deveni vizibil și ce nu. Filmul

Die Schöpfer der Einkaufswelten

/ The Creators of the Shopping Worlds (2001) intră adânc în mecanismele care stau la baza construirii unui mall, de la arhitectura spaţiului la rafturile magazinelor, și aduce în prim-plan dialogurile dintre cei care contribuie la definirea acestui spaţiu comercial.

Studiile care stau în spatele oricăror decizii pun consumatorii în ipostaza vulnerabilă a unor subiecţi obedienţi, ușor de manipulat și de integrat într-un sistem cinic cu o agendă proprie, lucru evident din toate discuţiile înregistrate.

Imaginea, aflată oricum într-un flux de semantizări și resemantizări

continue, este folosită de Farucki prin rupturi, pauze, repetiţii, reconstrucţii, parcă pentru a-și depăși condiţia și pentru a crea un câmp vizual mobil, deschis spre lumi virtuale, nu doar realităţi recognoscibile. Seria Parallel I-IV se referă la evoluţia jocurilor video și naraţiunea progresului accelerat în care de la an la an contextul spaţial virtual sau libertatea de mișcare se schimbă și se apropie tot mai mult de o variantă „îmbunătăţită” a realităţii.

Cel mai cunoscut film al lui Farocki în România, Videogramme einer

Revolution /

Videogramele

unei revoluţii

(1992), regizat împreună cu Andrei Ujică, este format exclusiv din found footage, în special filmări private, despre ce a însemnat Revoluţia română din 1989. Dincolo de adevărul imaginilor care se ivește uneori neprevăzut, abordarea non-ierarhică a materialului vizual de care se folosește Harun Farocki accesează micro-naraţiunile pe care istoria nu va fi niciodată capabilă să le integreze complet și să le „reprezinte”. Farocki, în schimb, le privește ca alternative posibile pentru a crea mai mult: o pauză de reflecţie.

Note: Idee sugerată de Michael Cowan în eseul „Rethinking the City Symphony after the Age of Industry: Harun Farocki and the «City Film»”.

Autorul consideră că hieroglifa din debutul filmului evocă posibilităţile nerealizate ale istoriei și un alt fel de a utiliza spaţiul public decât cel al logicii militare și economice.

2 Film proiectat recent în București, cu ocazia serii dedicate lui Harun Farocki de Salonul de proiecte, în cadrul programului „La seral: conferinţe, screening-uri, prezentări, discuţii”.

1

artă | 121

Teodozia Zarivna

T

eodozia Zarivna este poetă, prozatoare, scenaristă și eseistă de limbă ucraineană. Absolventă a Universităţii de Stat din Lvov și a Institutului de Teatru din Kiev.

A publicat cinci romane: Pietre crescând prin noi, Ţările calde inexistente, Vânătoarea păsărilor cerului, Scândură din răchită și Jocuri pentru băieţi. Un fragment din romanul Însemnări pe poala rochiei a apărut în revista „Timpul”. Este autoare a cinci cărţi de poezie: Acţiune în cerc, Paznicul raiului părăsit, Cu Patria în stemă, Meditaţii provinciale și Din cenușă și metal.

A condus mai mulţi ani departamentul Programe Literare în cadrul televiziunii ucrainene. A tradus din limbile polonă, bulgară și bielorusă. Locuiește în Kiev.

122 | poezie

*** În fiecare dimineaţă sângele ţâșnește din știrile din internet.

Din litera «O» sare virusul paralizant al morţii de parcă din ţeava unei arme de distrugere în masă, și-ar arăta dinţii de fier, rage, respirând foc, se înșurubează din nou în carnea virtuală pâlpâindă, un fioros clănţănit metalic, ca un glonte în gâtul armei lunetistului.

Doamne, care cari gloanţele Salvează-i de moarte pe băieţii noștri. Între noapte și zi, Între zăpușeală și grindină, Simpli și creduli Timizi și orgolioși, Cu conștiinţa debordând în artere.

Doamne, prinde toate gloanţele într-un ciur, Mare, cât un lac secat, Și îngroapă-i în ele, Pe cel care primul a strigat «Foc!», Fă o piramidă Din pedeapsa divină!

Dimineaţa însă din nou totul e împroșcat cu sânge.

Atunci ce preţ mai au cuvintele din ruga noastră?

Dar tu spuneai că mai important decât ele nu e nimic Și cuvintele astea au fost ale Tale odată.

poezie | 123

*** Undeva în îndepărtatul Certkovom Zornăie iulie și „Lato z radiem”.

Foarte juna tinereţe Aleargă din urma unui stârc. Într-un vechi tranzistor cântă „Czerwony gitary”.

Tocmai au cosit grâul, Broaștele încă verzi Sub soare Sar împreună în șanţ, Speriindu-se într-o clipită de mine.

Versurile albe și negre încă nu le-am scris: Versurile dulci și amare, Decente și nu prea, Fără a mă uita la cei din jur, Puternice și dure...

Acum revin la ele.

Fără sens sunt cuvintele Și toate acţiunile – Atât de mulţi cunoscuţi Au murit doar în ultima lună.

Nu-ţi fie frică.

Pauza vieţii continuă.

124 | poezie

*** Ești dator să fii fericit, E obligaţia ta Faţă de cei care au fost Și faţă de cei care vor fi. În fiecare dimineaţă Trebuie să mergi dracu’ știe unde Și naiba să știe la cine.

Seara trebuie să te întorci, Făcând rost de o pâine.

Ești obligat să-ţi realizezi toate visele Și să-i iubești pe cei mai buni, Dar și pe ceilalţi, În vremurile astea atât de urâte.

Cu ceea ce te-au încărcat Tre’ să dai înapoi.

Naiba știe cine, naiba știe când și unde și Dracu’ știe pentru ce.

Nu trebuie să fii o povară sau o căruţă Pentru apropiaţi, pentru rudele din plop și pentru familie.

Ești dator să fii o mașină a vieţii, Un motor veșnic și un bold de aur, Să nu ruginești în timp.

Măcar la ceva să te obligi.

Trebuie.

Trebuie să fii fericit În aceste vremuri de căcat.

poezie | 125

*** Doamne, tu îi iubești pe cei puternici, Iubește-mă și pe mine, așa slabă cum sunt – Îi ţin hangul unui artist, dintr-un oraș îndepărtat.

Mă gândesc cu frică: Nu dea Domnul, Să te supăr pe tine Și să complic totul.

Dincolo de ferestre o mașină obosită Biciuiește o ploaie perfidă, Un tovarăș nesigur într-un câmp străin.

Satelor le este tot mai greu Să iasă la drum În seara umedă, Deleagă înaintea sa Băbuţe în fâșuri de pluș (vechi de o sută de ani – și unele, și altele) Din căldările cu sfeclă și cartofi: « Cumpăraţi » (în ghilimele: « În numele lui Hristos! »).

Ultimele lumânări vii Înfipte în refluxul globalizării Și fantomele iubirii de sine.

Te doare sufletul sau ceea ce a rămas în locul lui, Nu-ţi trece timp de zeci de kilometri.

Numai niște așchii radioase rămase, Din luminile Kozeltsovului Scânteiază în oceanul drumului.

Slavă Domnului, șoseaua se luminează, Și asta înseamnă: Kievul e aproape.

traducere de Dumitru Crudu

126 | poezie

Daniel Coman 1 o decapotabilă care se împarte la trei & aerul te plesnește ca un bebeluș cu palma lui umedă & sunetul e o muscă murind între rezistenţe luminate violet

2 totul se simte mult mai acut mult mai acum firele de păr sacadează imaginile cu aceleași mișcări bruște cu care întorci o clătită în tigaie

3 hd-ul e doar o speranţă pixelii cresc din cercuri în pătrate

în dreptunghiuri

într-un pumn butucănos de zilier

poezie | 127

4 rigoarea își pierde mișcările de altădată & să te împingi în banchetă nu mai face parte din același tipar confortabil

5 panica intră ca un ac de seringă & același reflex să-ţi tragi braţul & același gol în braţ când acul penetrează & aceeași panică pe care-o cunoști la fel de bine

ca pe dungile dintre gresiile de deasupra wc-ului

6 de la cincizeci încolo muzica își pierde orice înţeles & viaţa își pierde each and every figment of the imagination & realitatea se pierde în realitate

7 capul care se întoarce spre tine se întoarce în slow motion ochii zvâcnesc în orbite gândurile la femeia după care mori se pierd în creier ca alicele și asta nu înseamnă nimic decât că ele sunt acolo & anunţă viitorul

128 | poezie

8 comunicarea se-ntâmplă loudly & fără galanterie e mereu ceva lipsă sau ceva în plus care să bombardeze orice strategie de construcţie a vreunui fapt stabil

9 nicio șansă să aprinzi o ţigară & nicio șansă să găsești o groapă în lumea asta & nicio șansă la liniște cum nicio șansă la loto

în zile de duminică & vară încrederea scade entropic corpul își omoară rezistenţa & își pierde comportamentul convenţional

în interiorul lui organismele își construiesc

propriul lor wall street

poezie | 129

Yigru Zeltil

Bateriile

nu sunt incluse în preţ – o introducere în poezia conceptuală –

N

u știu alţii cum sunt, dar am crescut nu printre basme și jocuri în faţa blocului, ci mai ales printre atlase, Pagini Aurii, Arborele Lumii și o întreagă serie de reviste din domeniile cele mai disparate (disperate?).

Călătoream urmărind hărţi, mâncam din priviri reţetele din Practic în bucătărie, mă jucam citind recenziile din PC Games și aproape că locuiam în casele din revistele de arhitectură și design interior – nu mai spun de jocurile video pe care le încercasem încă de la 3 ani, așa încât ajunsesem să percep drept „nesatisfăcătoare” jocurile copilăriei...

Exagerez, desigur, ceea ce acum poate părea „curiozitate epistemică” era doar rezultatul unei plictiseli. Cu mult după ce am trecut la literatură, am început să-mi dau seama în cât de mare măsură sunt produsul unei lumi made into itself (vorba unui rapper) și cât de condiţionate sunt toate lucrurile pe care le fac... și în care investesc un elan care, abia el, pare a spune ceva autentic

130 | eseu

despre mine, dincolo de toate dorinţele și reacţiile pe care le pot observa ceilalţi.

Nu mă pot descotorosi de senzaţia că trăiesc într-o realitate ca o mare instalaţie pop art, care îmi pare în același timp demnă de satiră, un matrix de temut, dar și un kitsch fascinant, policrom.

Mi-am amintit chiar acum de o plimbare singulară făcută într-o seară de ianuarie prin METRO, unde părinţii mei făceau cumpărături.

Obosit, comisesem gestul infantil (și psihanalizabil) de a mă așeza în căruciorul supradimensionat, contemplând astfel, dintr-o poziţie comodă, labirintul de cutii de carton și de baxuri. Fie vorba între noi, am insistat pe toate acestea pentru a pune într-o altă lumină subiectul din rândurile următoare, de o ariditate care nu pare să suporte decât un unghi intelectualist sau – eventual – ludic. Nu putem însă vorbi despre posibilităţile poeziei conceptuale înainte de a vedea cam despre ce este vorba...

Poezia conceptuală este o mișcare relativ recentă din literatura americană (mai ales din mediul academic). Prezenţa termenului de „poezie” se datorează următoarelor două aspecte: acești conceptualiști, cu unele excepţii, nu sunt prezenţi în circuitul artelor vizuale (în care conceptualismul e prezent de aproape o jumătate de secol), ci în cel al literaturii, fiind publicaţi de edituri mici asociate mai ales cu poezia; în plus, ei evocă modelele din avangardele istorice și neoavangarde, care s-au manifestat în poezie (nu fără excepţii majore: Joyce, prozatorii din OuLiPo...). Altminteri, termenul mai potrivit ar fi cel de scriere conceptuală, pe care îl folosesc Craig Dworkin și Kenneth Goldsmith, autorii volumului de referinţă Against Expression: An Anthology of Conceptual Writing (2011).

Publicată la o editură universitară, antologia se situează mai degrabă drept un volum-manifest (proiectul era legat, la început, de iniţiativa unei arhive on-line de scrieri conceptuale); Craig Dworkin, într-adevăr, preferă termenul de „eseu ilustrat”. Antologia include nu numai autori asociaţi cu literatura, deoarece, ne spune Dworkin, intenţia este de a demonstra posibilitatea unei „arte cu bază teoretică” care să nu ţină cont de diferenţele de „disciplină” sau de „tradiţie” (și, deci, paradoxala unitate din spatele unui cuprins care merge înapoi până la Diderot și Mallarmé).

Dworkin abordează în câteva pagini numeroasele problematici ale artei conceptuale – printre care și ideea că un concept nu ar putea fi reactualizat fără a se așeza într-un context implicit diferit (iar contextul înseamnă, în

cazul unei arte de asemenea factură, aproape totul). Nu este omisă nici legitimitatea aproprierii, procedeu care abia prin acești noi poeţi conceptuali se instituţionalizează și în câmpul literar... De observat că atât Dworkin, cât și Goldsmith insistă asupra așa-zisului „remix culture” (L. Lessig) al contemporaneităţii, nepercepând o deosebire de grad dintre „sampling” și apropriere... Să revenim însă la scrierea (sau poezia – până și acești antologatori alternează cei doi termeni) conceptuală (pe care Dworkin o plasează sub semnul nimfei Eco).

Parafrazând celebra definiţie a lui Sol LeWitt din Paragrafe despre arta conceptuală (1967), am putea spune că aspectul cel mai important al unei scrieri conceptuale este ideea sau conceptul (și nu actualizarea acestuia). Mai precis, un concept pe baza căruia să fie generat textul, nu o idee, o „intenţie” generică. Însă diferenţa faţă de arta conceptuală este dată de contextul instituţional în cadrul căruia conceptul este actualizat (în literatură, de data aceasta), precum și de contextul istoric. Dacă primul val de artă conceptuală s-a format ca o reacţie la prezumţiile criticilor formaliști ai vremii (precum Clement Greenberg), lansându-se mai ales în încercarea de a dematerializa definitiv „opera de artă” (Lawrence Weiner spunea: „Când afli despre o lucrare de-a mea, intră în posesia ta. Nu am cum să intru în capul cuiva și s-o scot de acolo.”; totuși, în ciuda declaraţiilor sale, reproducerile lucrărilor sale n-au ocolit „circuitul artei în natură”...). Pe de altă parte, noul conceptualism (din literatură; în artă s-au mai perindat câteva generaţii de

eseu | 131

„post-conceptualiști”) ar fi legat de perioada în care a apărut și a început să se dezvolte Internet-ul. În textul său introductiv din antologie, „De ce scrierea conceptuală?

De ce acum?”, Kenneth Goldsmith dezvoltă o comparaţie între raportul actual literatură (cea tipărită)-Internet și raportul pictură-fotografie (de la apariţia acesteia din urmă). Goldsmith reacţionează la cantităţile imense de limbaj care acum circulă nestingherit pe Internet reciclându-le, folosind procedee de apropriere, deturnare, de/recontextualizare sau web crawling (în care sunt specializaţi poeţii din grupul „Flarf ”, ale căror poezii bazate pe căutări Google reactualizează spiritul poeziei dadaiste). Totuși, arsenalul practicilor conceptuale poate fi considerat mai vast (a se vedea și un inventar ideatic de artă minimală și conceptuală ca http://radicalart.info/).

Deviza lui Goldsmith (conform căruia „calculatorul ne încurajează să-i imităm mecanismele”) este uncreative writing, scrierea „necreatoare”, care aruncă în aer (nu fără a da naștere altor răspunsuri și întrebări) conceptele de „creativitate” și de „expresivitate”.

De reţinut ideea că, în cazul scrierii conceptuale, a fi cititor este mai puţin important decât a fi „gânditor”; cu alte cuvinte, lectura unui text care actualizează conceptul X ar fi opţională (!) faţă de înţelegerea conceptului X, ceea ce înseamnă că, în unele cazuri, poţi să guști (?) o scriere conceptuală fără a fi citit-o. Lucru care se verifică în cazul „operelor” lui Goldsmith, care includ: transcrierea unui număr din „New York Times” în format de carte,

132 | eseu

transcrierea tuturor mișcărilor corpului autorului pe durata unei zile etc., printre care și proiectul „Printing Out the Internet”, prin care poetul încearcă să tipărească întreg Internetul.

Așa cum era de așteptat, au apărut și reacţii de respingere viscerală (luând ca atare pretenţiile conceptualiștilor „puri și duri”, conform cărora practicile non-conceptuale din poezie și proză ar fi defazate), dar și critici elaborate, precum cea a poetei Amy King, care pune în evidenţă tacticile prin care, pozând într-o „avangardă” exclusivistă, conceptualiștii s-au omologat și au achiziţionat putere simbolică într-o perioadă foarte scurtă de timp. Într-adevăr, „ecologia” teoretică a conceptualiștilor nu-i împiedică să publice tomuri întregi de poezie conceptuală, iar voinţa de „a inova” nu este stingherită nici ea de ipocrizia și ambiguitatea 100% warholiană a unei abordări precum cea a Vanessei Place, a cărei „critică” a capitalismului constă chiar în înfiinţarea unui brand (VannesaPlace, Inc.) și comercializarea unui volum compus dintr-o sumă de bancnote imprimate (titlul volumului este, desigur, $20). Ceea ce nu înseamnă că scrierea conceptuală ar trebui desconsiderată în esenţă; dimpotrivă, cel mai „acceleraţionist” gest ar fi, în momentul de faţă, acela de a exhiba conceptualismul nu ca o subversiune sau o probă de inteligenţă.

O abordare care să accepte și ironia neacademică pare să apărut deja la cei pe care Felix Bernstein îi menţionează în articolul său despre „poezia post-conceptuală” sau „structuralismul queer” (de pildă, membrii grupului

„Troll Thread”, care publică volume gratuite pe Tumblr). Deocamdată, aceștia par să se caracterizeze printr-o abordare mai relaxată a conceptualismului, folosind mai ales tehnici asociate și cu grupul „Flarf ”, prin care se exploatează resursele expresive ale kitsch-ului și ale textelor spam (într-o manieră metaironică, uneori afină cu abordarea curentului muzical vaporwave). Unii poeţi apropriază fragmente de Facebook (Sophia Le Fraga) sau de 4chan, Tumblr, Twitter etc., alţii inventariază sinonime pentru „alb” (Holly Melgard), creează naraţiuni din date GPS sau „autoportrete” din măsurători (Steve Giasson) ș.a.m.d. Unul dintre volumele lui Chris Sylvester este compus din codul jocului Pokemon Yellow, contribuţiile autorului reducându-se la alegerea fontului și la copertă (care constă în reproducerea unui fals e-mail din partea celui care ar fi realizat varianta în engleză a jocului, care se declară plictisit de „poezia” celor de la „Troll Thread”, „denunţă” plagiatul și spune că „the world doesn’t need a living literary version of duchamp”). Iată cât de creativă poate fi „lipsa de creativitate”!

La noi, sintagma „poezie conceptuală” a început să circule în aceeași perioadă cu apariţia unui volum de traduceri din poeţii suedezi, Colonia poetică (2011), deși adjectivul a apărut mai devreme – într-o recenzie pentru revista „Cultura”, Mihai Iovănel descrie volumul spaţiu privat, publicat în 2009 de Elena Vlădăreanu, cu 33 de ilustraţii de Dan Perjovschi, drept „capodopera conceptuală a poeziei douămiiste”.

Cu aprecierile lui Iovănel a polemizat Daniel Cristea-Enache, care, în (puţin

spus) vituperantul text „Poezie și inflaţie (I)”, folosește din belșug adjectivul în felul următor: „Primul simptom al inflaţiei autothone în genul poetic îmi pare a fi subţirimea volumelor aruncate pe piaţă ca într-o încăpătoare pubelă. (...) Cu toţii se vor încînta de un concept (simptomul numărul doi) nemaiîntîlnit în literatura naţională și universală și care se ilustrează exclusiv prin autorul subţiratic-șăgalnicului volum de versuri. Acesta are multe spaţii albe, uneori pagini și file întregi, pe care o gospodină și-ar putea nota reţete detaliate, fiindcă hîrtia e de calitate, iar cotorul reţetarului poetic ţine. Și cînd nu sînt spaţii albe, pagini, file, întregi secţiuni experimentale foșnind conceptual, sînt desene ce completează, oportun, imaginarul artistului, fie ele făcute de artistul însuși, fie de un altul, chemat la editare. (...) Al doilea simptom al inflaţiei «poetice» este alibiul conceptual utilizat pentru toate deficienţele și precarităţile artistice.

S-ar zice că esteticul e în afara discuţiei despre poezie a harnicilor versificatori și că arta e cea de pe urmă preocupare a lor.// Orișice bazaconie e livrată cu pretinsa superioritate a unei platforme conceptuale faţă de care poezia românească a rămas mult îndărăt. (...) Firește, la concept și experiment sîntem cei mai importanţi poeţi de pe mapamond.

Singura problemă cu această feerie este că mapamondul nu pare conștient de întîietatea noastră conceptuală.”

Sublinierile îmi aparţin, nu și tonul de conservator jignit – fiindcă, dacă i-ar fi citit pe poeţii conceptuali din afară, Daniel Cristea-Enache ar fi nevoit să-și modifice puţin concluziile (trecând de

eseu | 133

la denunţul experimentalelor „neaoșe” la, probabil cel al sincronismului „cu orice preţ”).

Cele mai timpurii referinţe la poezia conceptuală, de fapt, îi aparţin lui Dan Sociu, care a publicat în 2008, tot în „Observator cultural”, două traduceri din Ida Börjel și Kajsa Sundin. În notele traducerilor întâlnim următoarele remarci, ușor imprecise: „Pentru ceea ce scrie, criticii literari români ar pune-o la colţ pe Ida Börjel.

Argumentul unic și definitiv ar fi: «asta nu e poezie». În alte literaturi, «asta» poartă un nume: poezie conceptuală.

Dincolo de ariditatea oricărui termen, poezia conceptuală lucrează (cu) limbajul, mimează diferite limbaje, este mai degrabă filozofică, decît senzitivă” și „(...) Ceea ce caută acești poeţi, numiţi și «poeţi ai limbajului» sau, cu o sintagmă improprie, dacă o raportăm la arta contemporană, «poeţi conceptuali», este să investigheze eficienţa și, pînă la urmă, autenticitatea diverselor tipuri de discurs, în acest proces esteticul fiind la capătul listei priorităţilor. Discursul, spun aceștia, aparţine puterii – capitalismului, în principiu –, iar ceea ce putem noi face e să îl desfoliem sau să îl punem, prin experiment, în anumite perspective, pentru a-i sublinia slăbiciunile, dar și pentru a descoperi noi posibilităţi de comunicare.” În iunie 2013 are loc evenimentul „Identitate și formă în poezia contemporană – poezie conceptuală la București”, la care a participat și Vanessa Place. Într-o postare despre acest eveniment, Răzvan Țupa scrie pe site-ul său: „Mai rar prezentată în

134 | eseu

România, poezia conceptuală se concentrează mai ales asupra procesului de elaborare și concepere propriu-zisă a poeziei și mai puţin asupra produsului final.” Totuși, sintagma circulă încă destul de rar și cu accepţiuni vagi, pe unele blog-uri (de pildă, Stelian Müller scrie despre „școala de poezie de la Cluj (Manasia, Moldovan, Doboș, Baghiu, Văsieș)” că practică „o poezie conceptuală, sterilă, lipsită de viaţă cum i s-a reproșat de atâtea ori.

O poezie care forţează o paradigmă afectivă stranie în mintea cititorului, o paradigmă abundentă și vidă în același timp, un vag capăt de pod pe malul opus vechilor maluri străjuite de vechile noastre grilaje ruginite.”) sau pe site-urile literare – o poezie a Ioanei Dunea, publicată pe „Fabrica de Literatură” (fdl.ro), este etichetată de către un comentator drept „poezie conceptuală, rece”. O astfel de accepţiune întâlnim și la V. Leac, care utilizează sintagma de „poezie conceptuală” pe coperta a patra a volumului de poezii (aproape toate non-conceptuale, de fapt) semnat de Bogdan Coșa, O formă de adăpost primară (2013): „A încerca să înţelegi ceva din ceea ce se întâmplă cu tine în relaţia ta cu realitatea imediată, cum ieși la suprafaţă din anumite situaţii, scenarii aparent banale, casnice, problematizând altfel decât ceilalţi, aceasta ar putea fi trăsătura esenţială a volumului O formă de adăpost primară. Acest gen de poezie (poezia conceptuală) a avut întotdeauna un public mai selectiv și mai inteligent”.

Dar cele mai bune exemple de scriere conceptuală românească (fără a fi primit această etichetă până acum)

se află, nu întâmplător, în (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte (2006), volumul cel mai recent al lui Bogdan Ghiu (care a tradus în ultimii ani din teoreticienii francezi care stau și la baza gândirii conceptualiștilor americani). O parte consistentă a volumului este alcătuită din fotografii ale unor bucăţi de hârtie pe care au fost tipărite poeziile, iar, în finalul volumului, un text este transcris în stare brută, apoi reluat în mai multe variante în care anumite porţiuni au fost cenzurate, șterse sau repoziţionate pe pagină. Tot în 2006, Mugur Grosu publică un volum de „sms-poeme”, ei respiră și fac dragoste ca și fluturii (2006), în care este transcris întreg inbox-ul și outbox-ul telefonului lui „urs” (Mugur Grosu).

De o abordare conceptuală se apropie și Vlad Drăgoi (al cărui volum din 2013, Metode, chestionează fundamentele poeziei „autenticiste”, realizând, în planul poeticii, o transgresiune ce a fost deghizată de o altă transgresiune, cea a violenţei conţinutului/limbajului, derutând critica), dar cel mai insistent în direcţia conceptualismului pare să fie cel care-și semnează ultimul volum, șa(n)sele din patrujnouă (piese de poezie) (2014), drept Camil L.A. Camil (bibliografia acestuia mai include: Camil P. Camil - CHAT în interior SAU Priveghi în pasă-rea de sine și Camil U. Camil featuring TU, Cititorul - Versuri albe), realizând o parodie a poeziei moderniste până la ultimele consecinţe.

Nu o parodie blândă, tipic optzecistă, ci una complet metaironică, „eul liric” emiţând cascade de clișee, manierisme

și pseudo-experimentalisme dublate permanent de sarcasm. În sine, volumul ar putea trece totuși neobservat, criticii putând invoca facil un „veleitarism” deghizat în „veleitarism” metaironic.

Mai problematică ar fi apariţia unor experimente precum aproprierea unor poezii vetuste de tip „Amurg Sentimental” sau truisme motivaţionale stil Tony Poptămaș...

Mai rămân multe de scris despre poezia conceptuală de la noi (nu ar fi imposibil proiectul unei antologii de poezie românească mai mult sau mai puţin apropiată de conceptualism) sau de aiurea (nu am discutat pe larg cuprinsul antologiei DworkinGoldsmith, și nici notaţiile din volumul semnat de Place și Fitterman, Note despre conceptualism).

E prea devreme pentru previziuni, însă părerea mea este că scrierea conceptuală ar putea oferi oportunităţi de expresivitate pe care nu le oferă autenticismul 2000-ist. Pentru mine reprezintă, în momentul de faţă, și o modalitate de a evada din fundătura procedeelor 80-iste, insuficient de riguroase pentru ceea ce căutam.

Poezia mea conceptuală (nu știu alţii cum sunt...) nu „coboară în stradă”, ci se plimbă literalmente prin magazinele bam boo (transcrierea conţinutului unui pachet de nisip decorativ), prin hârtiile birocraţiei (certificate de existenţă, pseudo-subiecte de examen) sau printre rafturile hipermarket-urilor (o listă compusă din ingrediente selectate din 111 de liste de ingrediente), o critică și o odă la fel de ambiguă ca minunata și enervanta realitate pe care o parazitează.

eseu | 135

Adela Greceanu Adila în vacanţă A nins toată ziua.

Prima zi din an.

Mașinile zac sub glugi imense.

Adila stă în garsoniera de 18 mp, provincia ei, pentru care va plăti rate pînă după pensie, se bucură și se gîndește.

Cînd ninge așa mult și nimeni, mai nimeni nu iese pe străzi, se lasă în sfîrșit liniștea.

Nimic nu o poate sparge.

Nici soneria telefonului, nici sunetul linguriţei în ceașcă, nici zgomotele vecinilor, nici sunetul întrerupătorului cînd stingi lumina.

Atunci Adila se crede în vacanţă.

Atunci nu se mai poate vorbi nici de singurătate, nici de imaginea singurătăţii, nici de provincie, nici de provinciali.

Din Și cuvintele sînt o provincie (Cartea Românească, 2014)

136 | poezie

Adila descoperă America Adila privește cum se face seară în garsoniera de la etajul opt, cum lumina intră pieziș pe fereastră și decupează un dreptunghi portocaliu pe perete și îi vine în minte cuvîntul America.

Mai demult, într-un alt oraș, tot așa, cînd lumina apusului de vară cădea oblic pe peretele unei case, Adila se oprea din joacă să privească înserarea.

America e și cînd Adila se gîndește la o mașină care rulează pe o șosea mărginită de întinderi nesfîrșite, cu vegetaţie pîrlită de soare.

De unde pînă unde America înseamnă toate astea?

De unde pînă unde miroase a balegă pe străduţa care desparte blocul de cimitir?

„Gabÿ” Adila și-a amintit într-o seară de colega ei de bancă din generală, care citea pe furiș, în timpul orelor, romane de aventuri și care mai tîrziu l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa,

poezie | 137

așa cum Adila a descoperit America în felul cum se face seară și cum se vede asta de la etajul opt, vara.

După ce au terminat școala generală, Adila a primit scrisori în care colega ei o anunţa că s-a angajat la o fabrică de conserve dintr-un oraș de la malul mării, deși ar fi preferat un oraș de la poalele muntelui, că-i place tristeţea, că pescărușii ţipă ca niște copii, că s-a măritat, dar să nu mai spună asta nimănui, că a venit iarna, că l-a descoperit pe Dumnezeu în inima sa, că surorile ei, că mama ei, niciodată tatăl ei, că a făcut hepatită, că în faţa ferestrei salonului unde a fost internată era un copac înflorit, că primăvara e cel mai frumos anotimp, că a împlinit 15 ani, că, uite, a mai trecut o vară, că multă vreme nu a găsit timbre în oraș, că și-a făcut pașaport și așa mai departe. Întotdeauna fata își scria la sfîrșit numele în ghilimele, cu y la urmă și cu două puncte deasupra lui y.

Ce curios că tocmai aceste amănunte au urcat din bezna copilăriei pînă aici, la etajul opt, se gîndește Adila.

138 | poezie

Adriana Carrasco

A

driana Carrasco s-a născut în 1985 la Cuernavaca și a trăit în Ciudad de México, unde a urmat cursurile UACM, de unde a ieșit licenţiată în Asistenţă Socială. A lucrat în mai multe aziluri și centre sociale și a scris în urma experienţelor sale volumul de poezie Dezmembraţi (2009). A murit în vara anului 2012, în apropierea casei sale din Tepito, într-un schimb de focuri dintre două bande rivale, împreună cu partenera sa, fotografa Maria Hirschpek.

poezie | 139

Citindu-ţi scrisorile, Alejandra Citindu-ţi scrisorile, Alejandra, m-am simţit în sfârșit răzbunată.

Ca atunci când a lovit uraganul Fausto sau ca-n ziua în care i-au crăpat ţeasta scârbei de Mario Serra cu un pietroi.

Pe tine n-o să te mint, Alejandra, pentru că ești oricum moartă. Ești moartă și cuvintele tale mă răzbună deși eu râd când sunt lovită și arunc înapoi către lume flaconul ăsta cu acid care-a desfigurat o generaţie întreagă.

Nu mă mai tem, Alejandra: cu pieptul meu pipernicit, cu gura asta strâmbă, părea că am fost programată de la naștere să fiu victimă.

Eu, care sunt încăpăţânată și rea, care îngrijesc oameni dezmembraţi și îi spăl cu un burete aspru ca Mexicul, eu care fac dușuri reci și citesc literatura pornografică a Americii, eu care le arunc în faţă literaţilor tot adevărul despre mamele lor și care le-aș scoate ochii cu ghearele, eu, Adriana Carrasco, ademenesc fetele cuminţi și îi pun coarne președintelui în fotografii oficiale.

Dar tu, Alejandra, pe care în orice secol te-aș fi iubit, știi că iubesc și burţile goale și chipurile deformate sub măști de gaze, iubesc emoticoanele hidoase de care poezia mea-i plină și de pe urma cărora mai mult ca sigur o să mă-mbogăţesc, și pasărea călcată-n picioare pe scările muzeului de artă, și contabilii măcelăriţi din viciile și infamia documentelor oficiale.

140 | poezie

Străină și singură, cu o trompetă în mână, mă pregătesc să suflu sau să o-nfig în gâtul unei canalii, în gaura unei sfinte.

Cântec lucid adevărat îţi spun fiecare e târfa cuiva și asta o știe oricare din cei ce rătăcesc dintr-un bar în altul de pe o banchetă soioasă pe alta pentru câinii de pripas cărora alţii le-au futut minţile linge mâna care plătește nota sau mușc-o tare și fugi în orașul ăsta bolile incurabile sunt singurătatea secretomania râncezind ca rahatul în cortex frica de a nu fi părăsit primul gestul muribundului care-ar lua cu el colţul de lume pe care îl știe pentru că nimic nu e mai murdar decât terorismul amanţilor de o noapte frenezia amară într-un gang mucezit în care de atâtea ori ţi-ai promis că n-o să mai ajungi dar ajungi și totu-i mereu foarte simplu

poezie | 141

Eu sunt copilul cutremurului cea expulzată direct dintre dărâmături, fără ursitoare și bufniţe înţelepte la căpătâi, ţâșnind din uterul mamei mele ca dintr-un morman de moloz în care se-ncurcă șomoioage de păr, păpuși dezmembrate, cabluri, placente eu sunt ruptura din orice context vântul nu mă atinge apa se scurge pe coapsele mele ca pe coloanele unei case coloniale în care se strâng orfanii, femeile mutilate și bătrânii tăietori de agave.

Eu sunt copilul cutremurului o breșă în lucruri, în amintirile prin care nu se poate face ordine decât cu buldozerul sunt o despicătură pe care nu o acoperă nimic și nu o umple nimic și de aceea îmi găsesc loc doar printre ruine zguduită de tot ce mi-au arătat oamenii.

19 septembrie 1985

se termină repede cu câteva smucituri câţiva stropi de salivă un firicel de pișat după care îţi tragi pantalonii în grabă și te cari fluierând

142 | poezie

Legiune Mi se spune că poemele mele par scrise de mai mulţi poeţi, de mai multe voci care se ridică și coboară în întuneric, ca mâinile dirijorului atins de Alzheimer, pentru că fărâmiţarea limbajelor a-nceput și extincţia e-aproape.

Foarte bine.

Mă voi semna Legiune și voi intra într-o turmă de porci. O să ne distrăm de minune, eu și vocile mele căptușite cu șunci și grăsime din belșug. O să ne ungem ţâţele și o să guiţăm până la ziuă pe străzile tale, Ciudad de México.

Atunci să văd care dintre voi, poeţi de doi bani și fii de curve zgârcite, o să aveţi curajul să mă scoateţi de-acolo.

Luis Când l-am cunoscut, plimba o maimuţă într-un cărucior de supermarket era îmbrăcat în cămașa lui vernil iar maimuţa înţelesese prea târziu că nu va fi o plimbare obișnuită.

Prin învălmășeala de pe Toltecas, pe lângă vânzătorii de jocuri video, periculos de aproape de colţul ochilor roșii, căruciorul avea o roată înţepenită iar maimuţa privea cu ochii ieșiţi din orbite tot tărăboiul din jur, degetele care o împungeau, gurile știrbe gata să o-nghită cu blană cu tot. Nu se întâmpla nimic deosebit, cum ar fi spus ministrul de Interne, dar maimuţa era îngrozită.

poezie | 143

Luis se prefăcea că nu vede și trecea mândru împingând căruciorul salutând în stânga și-n dreapta după cum e obiceiul în cartier.

Nu se întâmpla nimic deosebit, dar maimuţa se ciucise-ntr-un colţ cu ochii închiși și începu să-și roadă testiculele fiindcă un animal cu cât e mai speriat cu atât e mai caraghios.

Câteva săptămâni mai târziu, după ce-și terminase numărul cu maimuţa, m-am urcat în Dodge-ul lui vechi moștenit de la taică-su, mașina aia hodorogită care troncănea din toate încheieturile. Până să ajungem la Cuernavaca (Luis își schimbase cămașa vernil și purta acum un tricou negru, ţinea doliu pentru maimuţă, care se electrocutase într-o noapte, beată criţă, la Arcade), noul meu prieten nu a tăcut o clipă, iar când totuși a închis gura, a dat drumul la radio, din care urlau tot felul de cântece idioate, pentru că, spunea el, nu îl poate da mai încet.

Era clar: orice numai să-i acopere gândurile.

Orice numai să n-audă ce-i tot zicea de pe lumea cealaltă maimuţa, pentru că, se știe, după ce mor maimuţele încep să vorbească cu adevărata lor voce, vor să recupereze tot ce-a rămas nespus – dar asta numai în capul celor care se simt vinovaţi.

Cine are pe conștiinţă o maimuţă, trebuie să fie poet, cu adevărat poet, mi-am zis în timp ce-l priveam în retrovizoare pe Luis, în tricoul lui cu AC DC, mutra îi era schimonosită de rușine și frică și eu râdeam înfundat pe bancheta din spate, nu mă puteam opri

144 | poezie

văzându-i colţurile gurii lăsate în jos, ochii scânteind de spaima și nebunia poeţilor înjosiţi. Maimuţa nu-l lăsa o clipă în pace, îi turuia întruna în cap acum că aparatul fonator nu mai era un obstacol.

Luis era livid, ar fi fugit cu mașina aia și cu mine în ea până la capătul lumii, doar să n-o mai audă.

[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[ [[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[[

traducere de Claudiu Komartin

poezie | 145

Nina Cassian C’è modo e modo di sparire poesie 1945-2007 Adelphi Edizioni, Milano, 2013

A cura di Ottavio Fatica Traduzione di Anita Natascia Bernacchia, Ottavio Fatica

“

Ultima figura emblematica di una ormai classica tradizione modernista, erede e testimone di quel fecondo ambiente romeno di cui facevano parte Brâncuși e Tzara, Ionesco, Eliade e Cioran, e come loro inevitabilmente esule, Nina Cassian ha percorso un tragitto artistico e umano singolare come la sua persona. Nel 1985, già titolare di una lunga carriera di successo (con qualche strappo al morso del regime), durante un soggiorno negli Stati Uniti finisce nel mirino della polizia, che ha scoperto certi suoi testi a dir poco caustici contro la politica e i politicanti del Paese: decide allora di non tornare in patria e chiede asilo politico. Qui, sostenuta e tradotta da vari poeti americani, rinasce a nuova vita. (...) Si avvertono, nella voce della Cassian, echi ravvicinati di tutta la più nobile stagione del Novecento: da Mandel’štam a Cvetaeva, da Apollinaire a Brecht a Celan, e si potrebbe risalire fino a Emily Dickinson, «sublime sorella», o anche più indietro, all’amoroso furor saffico.

Il timbro è unico: diretto, spudorato, strenuamente lirico, a tratti disarmante, a tratti sornione, arguto e brutale al tempo stesso – e nudo, sempre, e sempre seducente.”

Ottavio Fatica

146 | prezenţe

Virgil Mazilescu Guillaume il poeta e l’amministratore edizione bilingue Pavesiana, 2014

Traduzione di Clara Mitola

“

Conoscere l’opera di Virgil Mazilescu (1942-1984), leggere I suoi versi in qualsiasi si abbia la possibilità di farlo, equivale a una scoperta di grande valore.

Attraverso le sue raccolte – appena quattro – tra il 1968 ed il 1983, si entra in contatto con una materia poetica preziosa, accanto a parte della tradizione poetica novecentesca romena, dalle avanguardie interbelliche (a cui il poeta si inspira) al postmodernismo degli ani ‘80, di cui Mazilescu sarà una sorte di precursore.”

Clara Mitola

prezenţe | 147

Rodica Draghincescu A Sharp Double-Edged Luxury Object Červená Barva Press, Massachussetts, 2014

Translated from Romanian by Adam J. Sorkin with Antuza Genescu

R

odica Draghincescu, born in 1962 in Buziaș, a town in the province of Timiș in the west of Romania, and now living in the region of Metz in France, was called

by World Literature Today « one of the most spectacular figures in the new Romanian literature of the 1990s. » She has published prize-winning books of original poetry and prose fiction in Romanian and in French (both in France and Canada), as well as translations, interviews, and essays.

Her work has also appeared in translation in England, Belgium, Italy, Spain, Sweden, Switzerland, and the United States. In 2006 Draghincescu was awarded the « Le Lien » Prize for Poetry in Nancy-Metz, France, and in 2013 the « Virgil » Prize for European poetry in Paris. Since 2007 she has served as Artistic Director of the International Poetry Festival of Metz and consultant for arts education to the institutions of culture of Lorraine, and she is editor-in-chief of the multilingual web-magazine « Levure littéraire ».

148 | prezenţe

Luna Miguel

„Poezia este într-un moment

”

de glorie acum

când erai mică nu erai un mare cititor de literatură din cauza părinţilor tăi, care lucrau în domeniu, dar după un timp ţi-ai dat seama că de fapt ăsta era un privilegiu. Cum a fost de fapt să crești într-o casă unde ai fost înconjurată de literatură?

Luna Miguel: La început era oribil, pentru că ai mei mă puneau să citesc și-mi ziceau că trebuie să citesc trebuie să citesc trebuie să citesc și eu nu, nu, vreau să mă joc, vreau să mă joc, dar cu timpul mi-am dat seama că era interesant. Ei citeau foarte mult și de multe ori făceau glume și referinţe livrești. Mereu citeau și când călătoream mergeam doar în locuri care aveau legătură cu literatura: hai să vedem mormântul lui Antonio Machado și tot așa, de fiecare dată, și încet-încet a început să-mi placă, așa c-am reușit să-l descopăr pe Bukowski înainte de a intra la liceu. Tata mi-a dat Șuncă pe pâine când aveam unsprezece ani, deci eram foarte mică, dar el e destul de nebun încât să-mi dea o carte despre traume și futut și lucruri de genul ăla, dar asta nu m-a oprit să le citesc mai departe și să-mi placă. Am început cu Bukowski, am continuat cu generaţia beat și cu Raymond Carver, în general americani. La doisprezece-treisprezece

ani deja simţeam că era o lume magică. Și, cum ai mei aveau multe cărţi în casă, puteam să-i descopăr pe toţi puţin câte puţin. Așa că până la urmă trebuie să le mulţumesc că m-au bătut la cap.

E.I.S.: Mă bucur că l-ai menţionat pe Bukowski, pentru că următoarea mea întrebare era despre el. I-ai descoperit pe el și pe Salinger când aveai unsprezece ani, prin tatăl tău, și mă întrebam dacă ţi-a explicat vreodată de ce ţi l-a arătat pe Bukowski la momentul respectiv.

L.M.: E profesor de literatură la liceu și știe că atunci când unui copil nu-i place să citească trebuie să-i dai ceva ce-l interesează.

E.I.S.: Bănuiesc că te-ai întors la cărţile lui Bukowski, ale lui Salinger, mulţi ani mai târziu. Ţi s-a schimbat într-un fel imaginea despre ele?

L.M.: Da, s-a schimbat. Cred că Bukowski e scriitorul perfect pentru tinerii care vor să citească și să scrie.

Când i-am recitit romanele, care sunt bune, sigur, nu am mai avut impresia că-mi deschid ochii, cum a fost la-nceput.

Pe de altă parte, poemele i le mai citesc și recitesc și acum și mi se par cu adevărat importante pentru că acolo sunt niște lucruri foarte frumoase ascunse în spatele unor cuvinte și imagini urâte. Un exemplu foarte bun e poemul cu pasărea, care e preferatul meu și în

interviu | 149

Traducere de Cătălina Stanislav și Vlad Pojoga

Emanuela Ignăţoiu-Sora: Am citit că atunci

același timp cel mai cunoscut poem al lui Bukowski: pe de o parte figura tandră a păsării, care e asociată de obicei cu ceva siropos, și pe de altă parte explicaţia lui: eu nu pot să vorbesc de păsări pentru că n-o să-mi mai cumpere nimeni cărţile în Franţa, pentru că cititorii mei de acolo vor să vadă lucruri despre prostituate. Atunci ai o dublă interpretare: amuzantă și tandră.

E.I.S.: Ai început să scrii la treisprezece ani și ai publicat o carte înainte de a împlini 20 de ani: Estar enfermo.

L.M.: Da, am publicat prima carte la nouăsprezece ani. Am început s-o scriu la cincisprezece-șaisprezece ani, așa că Estar enfermo nu-i chiar o carte pentru mine, sau cel puţin nu o carte-carte, e ca o recuperare a poemelor pe care le-am scris între cincisprezece și optsprezece ani. Atunci, la nouăsprezece ani, lucram la Poetry is not dead, dar prietena mea, Elena Medel, care apare și ea în „Zona nouă” și care are o editură micuţă, mi-a propus să public poemele astea. E o carte de cincizeci de pagini, cu poeme scurte apărute pe reţelele de socializare dinaintea Facebook-ului. Ei i-au plăcut, așa că am fost de acord.

E.I.S.: Ţi-ai recitit poemele de-atunci? Ce crezi despre ele?

L.M.: Mi-e un pic rușine. Nu, glumesc, dar e curios că se repetă mereu aceleași teme: boala, corpul și așa mai departe, dar privite din puncte de vedere diferite.

Estar enfermo nu vorbește atât despre boala propriu-zisă, cât despre boala literaturii. Despre momentele în care te-mbolnăvești și singurul medicament sunt cărţile, ceva de genul ăsta. Și încet, încet am ajuns la ultima mea carte, La tumba del marinero, care e tot despre boală, dar despre boala mamei mele.

150 | interviu

Atunci mi-am dat seama că în realitate e vorba de etape, că treci de la una la alta și, chiar dacă ţi-e un pic rușine cu ce-ai făcut înainte, e frumos să vezi că se întâmplă din nou și să-ţi dai seama că n-ai fi putut să scrii cartea asta fără poemele oribile de la-nceput. De asta mi-e un pic rușine cu ea, dar mi-e și drag de ea.

E.I.S.: E foarte interesant că zici asta pentru că la un moment dat m-am întrebat, dat fiind că ai început să scrii atât de timpuriu, dacă nu simţi că la un moment dat o să îţi pierzi abilitatea sau dorinţa de a scrie. Și m-am gândit la Rimbaud, pentru c-ai fost comparată cu el, așa că am putea să vorbim puţin și despre situaţia lui.

L.M.: Bine, el a fost un geniu. Nu mă pot compara cu el. Presupun că te referi și la modul lui de viaţă, pentru că spre sfârșit modul lui de viaţă a fost un poem, cu călătoria în Africa și așa mai departe, era pur și simplu un poem ambulant. În ceea ce mă privește, tot timpul mi-e frică să nu mă opresc din scris, dar cred că scrisul o să fie mereu aici. Majoritatea lucrurilor pe care le scriu în jurnalul meu sunt, sau cel puţin par poeme. În plus, sunt jurnalistă în Barcelona, așa că scrisul face deja parte din rutina, din munca mea. Și acum, după moartea mamei mele, am preluat editura ei, așa că lucrez și ca redactor, și așa citesc multă poezie. Nu-mi mai rămâne decât să plec în Africa...

E.I.S.: Ai zis la un moment dat că un poet nu trebuie să citească doar poezie, ci și proză și să se uite la filme, să călătorească. Ce te inspiră, care e procesul tău de scriere?

L.M.: Totul depinde de perioada prin care trec. De exemplu, La tumba del marinero e o carte despre prima dată când am plecat de-acasă și m-am mutat cu iubitul meu, acum vreo patru ani, și

despre maturizare. A fost o coincidenţă că atunci când am plecat eu de-acasă, mama s-a îmbolnăvit de cancer, și am plecat să studiez și să lucrez chiar atunci când ea avea mai mare nevoie de mine și toată perioada asta m-a făcut să scriu La tumba del marinero. Așa că am început să citesc lucruri despre mare, despre boli, lucruri mai tehnice, medicale.

De exemplu, acum am terminat o carte foarte scurtă care se numește Los estomagos și care e despre animale, vegetarianism, veganism, așa că am citit mult despre asta, despre temele astea.

De exemplu, Ted Hughes, care are un imaginar foarte vast în ceea ce privește animalele, sau Sylvia Plath. Acum lucrez la ultimele poeme din jurnal, din care Cătălina a tradus deja. Imaginarul sirenelor mă interesează mult, pentru că atunci când mama a murit i-am aruncat cenușa în mare – pentru mine e un fel de specie de sirenă acum și de-asta mi-am tatuat una pe antebraţ. Mă interesează recuperarea mitologiei, lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Vreau să descopăr mitologia greacă, așa că ăsta e unul din motivele pentru care inspiraţia depinde și de viaţă. Dar îmi place foarte mult să mă documentez. Dacă mă interesează vegetarianismul, mitologia, sau, eu știu, apa, citesc tot, absolut tot ce prind despre vegetarianism, mitologie sau apă. Cred că un poet trebuie să muncească mult, dacă abordezi o temă trebuie s-o cunoști, adică să citești și să te documentezi la fel ca un om de știinţă.

E.I.S.: Am citit recent eseurile lui T.S. Eliot și el spunea că un poet trebuie întotdeauna să aibă conștiinţa trecutului și a trecutului literar.

Mă întrebam care este poziţia ta în ceea ce privește tradiţia literară, mai ales că faci parte

din categoria poeţilor tineri.

L.M.: Eu cred că sunt două lucruri distincte. Pe de o parte mă interesează poezia celor tineri din România, din S.U.A., Franţa etc. și caut mereu, unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine e să cunosc oamenii apropiaţi de vârsta mea care fac poezie în colţuri diferite ale lumii. Pe de altă parte nu putem, bineînţeles, să negăm trecutul, tradiţia, iar pentru mine sunt importanţi anii ‘40-‘70 ai literaturii americane, în timp ce din Spania îmi plac Lorca și generaţia ‘27. Preferaţii mei sunt Vicente Aleixandre și Luis Cernuda.

Acum descopăr America Latină.

Trebuie să-mi fac un plan, nu știu cu ce să-ncep: i-am citit pe doi dintre marii scriitori ai literaturii sud-americane, Bolaño și Nicanor Parra. Cred că trebuie să existe o ordine în toate astea, de exemplu acum îi citesc pe englezi, pe suprarealiștii francezi. Trebuie s-o iei, cred, încetul cu-ncetul, de exemplu anul trecut i-am citit pe Max Blecher și pe Nichita Stănescu și tot ce-am apucat din literatura română, îmi doresc să existe traduceri, nu neapărat din cei mai recenţi, cum e Mircea Cărtărescu.

E.I.S.: E interesant faptul că majoritatea scriitorilor foarte cunoscuţi sunt bărbaţi, generaţia beat îi are pe Ginsberg și Burroughs, generaţia ‘27 îi are pe Lorca și Aleixandre și ai spus cândva că ţi se pare că-i mult mai greu să fii femeie și să scrii decât să fii bărbat și să scrii.

Poţi să ne spui mai multe despre asta?

L.M.: Cred că asta se întâmplă acum.

Dacă m-ai pune s-aleg cei mai buni poeţi spanioli sau americani din ultimii ani, toţi sunt femei. Iar din România, de exemplu, poeta mea tânără preferată e Rita Chirian. Cred că femeile au niște

interviu | 151

voci mult mai puternice acum, cred că lumea editorială le acordă mai multă atenţie. Ultimele premii literare mari: Alice Munro (Nobel) și Donna Tartt (Pulitzer). Și atunci cred că acesta e un moment bun pentru ca percepţia despre literatură să se schimbe. Și un alt lucru bun este că, cel puţin în Spania, editurile și publicaţiile literare au început să recupereze texte ale poetelor mai vechi, de exemplu din suprarealismul francez, format predominant din bărbaţi, dar acum au început să o publice și pe Joyce Mansour, pe care n-o cunoștea aproape nimeni. În Spania se pregătește o antologie a femeilor din generaţia beat.

Sunt figuri importante, Sylvia Plath, Virginia Woolf, Anne Sexton, dar, insist, cred că acum e momentul. Dacă citești numărul din „Zona nouă” în care au apărut 10 poeţi spanioli, cele mai bune sunt Berta, Layla, Elena. Nu știu de ce, dar se întâmplă. Și sunt fericită că sunt aici în momentul ăsta, și că noi schimbăm lucrurile.

E.I.S.: Da, știi, chiar sper asta. Pentru că pe de o parte, da, avem scriitoare de tipul Virginia Woolf sau Alice Munro și majoritatea oamenilor care studiază literatura sunt femei, dar, pe de altă parte, în poziţiile de top se află bărbaţi. Deci există o diferenţă care se vede și în literatură. Și într-un fel, autoritatea literară este stabilită prin manuale, iar acolo sunt puţine femei.

L.M.: În Spania, toate editurile importante, cum sunt Random House, Planeta etc., toate sunt pline de femei, dar în vârful piramidei e mereu un bărbat. Un bărbat bătrân, un bărbat urât și un bărbat idiot. Și jos sunt toate femeile care încearcă să publice ce își doresc, dar nu pot, pentru că sfânta treime a

152 | interviu

editurii e un bărbat. Se întâmplă în toate instituţiile importante, dar și în cele mai mici. Iată, la revista la care lucrez în Barcelona, „Playground”, șeful nostru e bărbat, dar un bărbat foarte tânăr, are 30 de ani și toţi avem în jurul vârstei ăsteia, încercăm să facem mediul în care lucrăm să fie woman-friendly, dar nu în sensul în care să ne facem unghiile împreună, ci să putem vorbi și despre menstruaţie, avorturi, sarcini, despre literatura feminină și altele.

E.I.S.: De fapt, chiar voiam să te întreb dacă te consideri o poetă feministă. Și întrebarea mea se referă la temele cu tentă sexuală, care sunt recurente în poezia ta. Și îmi pare bine că abordezi temele astea, pentru că sunt rar întâlnite la femei. Din nou, ne lovim de preconcepţiile bărbaţilor în legătură cu asta.

L.M.: Bine, aici e o problemă, pentru că eu nu știu dacă sunt feministă, adică nu m-am gândit niciodată la asta. Acum se vorbește mult despre feminism, în presă, în eseuri și așa mai departe, dar eu cred că sunt mai mult practică decât teoretică. Nu mi-am impus niciodată să fiu feministă, sau să scriu vreun eseu despre feminism, mai degrabă fac lucruri care ar putea să ajute imaginea femeii să devină mai puternică. Cam acum doi ani și jumătate am scos o antologie de poezie în Spania, Sangrantes, despre menstruaţie, în care sunt poete foarte cunoscute în Spania, și poete tinere, cea mai tânără cred că e născută în ‘95.

E o antologie cu vreo 20 de autoare, foarte diferite între ele, dar toate vorbesc despre sânge, sânge care se poate referi la maternitate, la sex etc. Diverse feluri de aborda aceeași temă, sângele. Sigur, la început oamenii au fost destul de uimiţi, dar încetul cu încetul și-au dat

seama că trebuie să se vorbească despre aceste lucruri. De aceea eu niciodată nu m-am considerat feministă, dar cred că sunt o persoană care luptă pentru ca femeile să poată vorbi despre ce vor ele, să poată fi lideri și să poată trece prin istorie fără să li se întâmple ce i s-a întâmplat lui Joyce Mansour sau altor poete din generaţia beat.

E.I.S.: Ai spus la un moment dat că poezia e o artă marginală, dar că tinde să capete proporţii odată cu internetul. Să trecem la această chestiune cu poezia și internetul. Odată cu apariţia noilor tehnologii, crezi că o să se schimbe percepţia noastră despre literatură, crezi că o să apară un nou tip de poezie sau o nouă lume pentru poezie?

L.M.: Un poet american, Steve Roggenbuck, zice că înainte poezia era pentru cei din mediul academic, pentru oamenii care se închideau în bibliotecă și citeau pe ascuns. Acum poezia e pentru toată lumea, graţie internetului, prin care se răspândește foarte ușor. Să luăm generaţia tânără de poeţi nord-americani care vor fi traduși în „Zona nouă”. Ei au început vorbind pe Facebook sau pe Skype. Comunicau între ei cu ajutorul internetului, făceau lecturi, discutau, dezbăteau și dintr-o dată s-au trezit înfiinţând edituri micuţe care scoteau cărţi destul de prost editate, dar care se vindeau repede, trimise prin poștă.

Așa au apărut autori cum sunt Tao Lin, Dorothea Lasky, care acum publică la edituri cunoscute, dar care timp de vreo 10 ani au publicat pe internet. Cred că asta se întâmplă acum și în Europa. Noi, spre exemplu, am construit o reţea care se numește Los Perros Romanticos, în care poeţi din Mexic, Peru, Argentina, Spania încearcă să facă ce au făcut poeţii

nord-americani. Săptămâna viitoare ne vom înregistra citind poeme în direct și o să postăm filmarea pe YouTube, pentru ca toată lumea să vadă despre ce e vorba. Și atunci, chiar dacă suntem departe unul de celălalt, ne vom găsi.

Cred că asta a făcut internetul. La 13 ani, niciunul dintre prietenii mei nu-l citise pe Bukowski și dintr-o dată am cunoscut-o pe internet pe Laura Rosal, care citea și ea poezie. Ea locuia în Sevilla, eu în Almeria. Și am început să vorbim despre poezie și multe altele.

Ca ea mai sunt multe persoane cu care m-am împrietenit așa. Oameni de vârsta mea, cum sunt Vlad Pojoga sau Cătălina Stanislav. Pe ei nu i-am mai văzut de un an, și e ca și cum ne-am fi văzut zilnic, îi am pe reţele sociale, ne trimitem poeme. Suntem o comunitate care crește, apar oameni din ce în ce mai tineri, despre care n-ai fi crezut că îi poate interesa literatura, care însă discută și fac schimb de cărţi: uite, ia cartea asta, ia noul drog.

E.I.S.: Poeţi ca Tao Lin, Noah Cicero fac parte din ceea ce se numește ALT LIT (literatură alternativă). Poţi să ne spui mai multe despre această mișcare?

L.M.: Mă interesează foarte mult asta pentru că am început să îl citesc pe Tao Lin când aveam 15 ani. I-am descoperit blogul, probabil căutând pe Google: îmi amintea de Bukowski, de sinceritatea aia, de felul ăsta de a scrie, de parcă ai scrie într-un jurnal, dar un jurnal pe care îl arăţi tuturor. Vorbea despre noi tehnologii, de droguri, de petreceri, de lucruri foarte intime. Și cu timpul i-am descoperit pe toţi ceilalţi.

Eu, când am început să vorbesc despre ei pe blogul meu, nu i-am numit nici

interviu | 153

ALT LIT, nici New Society, îi numeam New Spleen, pentru că semănau puţin și pentru că era un alt mod, mai ciudat, de a-i descrie. Și dintr-o dată au început cu Literatura alternativă, cu ALT LIT, care mie mi se pare un termen care pe ei îi sperie. A da nume unei generaţii produce mereu teamă, mai ales că e vorba de o generaţie care nu a scos încă multe cărţi, dar cred că e un nume bun pentru toţi oamenii ăștia care au început să facă literatură prin intermediul internetului, care relaţionează prin internet și au edituri micuţe, și care, surprinzător, au reușit să ajungă foarte citiţi, fără să publice la edituri mari, fără ca „New York Times” să le facă review-uri la cărţi. Nu există agenţi sau există edituri mari care să îţi plătească toate călătoriile, dar te pui pe picioare singur. Cred că cel mai mare avantaj al ALT LIT-ului e că a reușit să schimbe maniera de a publica și de a relaţiona cu publicul. Uite, de exemplu aici aveţi Casa de Editură Max Blecher, e un proiect cu oameni tineri, o editură cu totul diferită de celelalte. Și ALT LIT-ul e ceva de genul ăsta, dar la un nivel mai mare. Acum Tao Lin e, poate nu la fel de important, dar aproape la fel de important ca Zadie Smith.

E.I.S.: Mai am două întrebări. Ai vorbit despre colaborări și relaţii între oameni și cred că mișcările noi sunt în strânsă legătură cu asta.

Ceva nou pentru poezie. Fiindcă înainte aveam imaginea asta solitară, tragică a poetului. Și acum avem o colaborare efervescentă.

L.M.: Motivul pentru care poezia este într-un moment de glorie acum e faptul că poetul vrea să relaţioneze cu oamenii și să împărtășească. Dorothea Lasky spune că Poezia adevărată e o petrecere, o

154 | interviu

petrecere nebună la care se poate întâmpla orice. Nu ar trebui să conteze dacă poemele pe care le scrii sunt triste sau vesele, pesimiste sau optimiste. Cred că, în final, totul e o petrecere și că scriitorii trebuie să se reunească, să colaboreze.

E.I.S.: Ultima mea întrebare. Având în vedere tot ce am discutat, cum vezi tu viitorul, pentru poet și pentru poezie?

L.M.: Sper că va fi plin de viaţă, din ce în ce mai globalizat. De exemplu, reţeaua 89plus e o reţea pentru tineri scriitori făcută de un curator foarte faimos și un tânăr artist. Au creat o reţea globală în care să reunească scriitori și artiști care s-au născut după ‘89 și m-au invitat la Londra. După ce am fost în Sibiu anul trecut, am plecat la Londra la o lectură și am fost acolo cu poeţi din Londra, din Statele Unite, Italia etc. Acum ei au început ceva care se numește Poetry will be made by all, în care vor să publice o mie de cărţi semnate de o mie de poeţi tineri de toate naţionalităţile, care să se poată descărca gratuit de pe internet.

Cred că asta e una din primele platforme importante în acest sens, cel mai bine ne arată asta chiar numele ei. Cred că ăsta este moto-ul, ceea ce ar trebui să ne tatuăm pe corp. Nu știu cine vor fi marii poeţi ai generaţiei noastre, care vor fi marile cărţi ale generaţiei noastre.

Dar ne vom aminti că ne-am distrat, am adunat mulţi oameni, am făcut călătorii mari și conexiuni importante.

Un prieten din Peru pe care îl cunosc doar de pe internet, Kevin Castro, e prieten cu Vlad acum. Vorbesc și-și trimit poeme din locuri atât de diferite, România și Peru, ce nebunie, nu? Cred că asta e definiţia viitorului: Poetry will be made by all.

Dan Ciupureanu visul roxanei într-o noapte roxana visa că părinţii ei nu sunt părinţii ei că cei adevăraţi locuiesc departe într-o căsuţă suspendată într-un copac printre frunze roșii roxana s-a trezit speriată și a fugit orbește în camera părinţilor săi erau foarte înalţi și nu mai semănau cu ea roxana s-a întristat și a deschis geamul să se uite la stele apoi i-a acoperit cu părul ei șaten (Într-o galaxie, merii înfloriseră. Un vierme escalada un zid de ceară.)

locuiam foarte tânăr locuiam în românia lucram în craiova la fabrica de mobilă băieţii din cartier erau mult mai săraci cu banii câștigaţi după o lună de muncă mă duceam cu taxiul la serviciu (Cel mai mult îmi plăcea când se împingea cu toată greutatea în mine, intra ca un tanc într-o mlaștină aproape uscată.)

poezie | 155

tată gândeai microb pe un punct într-un nasture o galaxie o apă pe-o margine cântai deșertul fără nisip fără lună tată m-ai visat o muscă sub pietre pe-o casă într-un oraș mlăștinos cu becuri în faţa ta dansam ca o farfurie comme les putains apostrophés (Mi-am luat o rochiţă de la Zara, am fost la coafor. Ai văzut cum e tunsă Cristina?

Să mor eu, nu mai ies cu ea. Taci dracu, idioato!)

deasupra patului în cameră sunt saci cu pământ azi-noapte au ţâșnit cu presiune din tavan un amestec de tencuială și ţărână vino deasupra patului să dai la lopată mamă să-mi vezi faţa ca un cartof proaspăt cules (Mamă, ţine-mă de mână. Dacă mă ţii strâns nu vei simţi demonii. Ţine-mă!)

156 | poezie

soutien zeci de dube ale jandarmeriei stau parcate și așteaptă manifestation nationale plutește în aer de soutien au peuple palestinien baticurile în carouri sunt strânse pumnii tinerilor se adună de la metrouri azi suport aglomeraţia azi vom simţi căldură (Or să-ţi scoată un dinte. Or să-ţi scoată cu penseta fire de păr. Să nu le zici nimic!

Nici măcar o aluzie la pietricica noastră.)

am închis ochii Ești o lepră ești o scursură nu ești în stare de nimic ce o să faci mai departe ești un idiot parcă se auzea la o adiere de vânt am închis ochii mi-au apărut cerculeţe și cuburi în horoscop scria de bine eram incert.

(Ascunde pietrele. Or să creadă că suntem ignoranţi, că trăim fără pietre.)

poezie | 157

un bulgăre în adâncul umerilor mei doarme un vierme se trezește în fiecare zi și mă hrănește odată ce sunt ghiftuit gândurile mi se așază ca niște microbi într-un bulgăre de mizerie seara mă joc cu degetele pe piept și mă gândesc ar lăsa un crater cu diametrul unui ou de struţ dar nu fac asta adorm și se transformă într-o mulţime de culori diferite zboară înspre îndepărtate locuri ale camerei (În faţa mea stătea o rusoaică. Se uita la blugii mei insistent apoi îi fugea privirea când își dădea seama că o văd. Mi-am dat seama că aveam blugii murdari și m-a cuprins teroarea. Nu mai puteam să respir, nu mai puteam să gândesc. Blugii au devenit strâmţi și iritanţi. Mi-am apropiat picioarele și mi-am pus mâinile pe ele, se vedeau. Rusoaica se uita cu coada ochiului la ei, apoi la faţa mea. Îmi simţeam urechile calde, și fruntea o simţeam caldă.

Am coborât la prima staţie și m-am uitat într-o oglindă. Blugii nu erau deloc murdari, eram roșu la faţă și transpiraţia îmi curgea pe tâmple.)

158 | poezie

Johannes Göransson

P

oet și traducător, Johannes Göransson (n. 1973) a emigrat, împreună cu familia sa, din Skåne, Suedia, în Statele Unite la vârsta de 13 ani. A făcut studii de licenţă la Universitatea din Minnesota, un MFA în cadrul Iowa Writers’s Workshop, iar doctoratul – la Universitatea din Georgia. Este autorul mai multor cărţi, printre care Haute Surveillance (2013), Entrance to a colonial pageant in which we all begint to intricate (2011), și Dear Ra (A Story in Flinches) (2008). A tradus Dark Matter (2012), a lui Aase Berg, Transfer Fat (2012) și Remainland: Selected Poems of Aase Berg (2005), și Ideals Clearance, de Henry Parland (2007). Împreună cu soţia sa, Joyelle McSweeney, Göransson coeditează Action Books, iar cu John Woods publică jurnalul online „Action, Yes”. Este assistant professor în cadrul University of Notre Dame. În august 2013, Göransson a fost invitat să scrie pentru revista „Harriet”.

poezie | 159

Die sunflowers die!

The faces are somewhat “disarticulated” due to “rat activity,” according to the cops who study such things in order to solve murders, for example the murder of a Starlet who shot videos of me at the shooting gallery.

That’s me with the smeared fruit, doing that thing with the doll mouth.

We are making history.

We are using fucked up military time while the riots expire. Look how many bodies we can pile up.

It’s the national debt.

Mori, floarea-soarelui, mori!

Feţele sunt cumva „dezarticulate” datorită „activităţii șobolanilor”, conform poliţailor care studiază astfel de lucruri ca să elucideze omorurile, de exemplu uciderea unei starlete care trăgea filmuleţe cu mine în baraca de tir Aici-s eu cu fructul mânjit, făcând chestia aia cu gura păpușii Facem istorie.

Folosim prost timpul militar în timp ce revoltele expiră. Uite câte cadavre putem aduna.

Este datoria de ţară.

160 | poezie

Idols in the Temple of the Juggernaut I steal some curtains from the theater to illustrate The Law of the True Meaning.

I love that law. It’s so beautiful it can slaughter half of Baghdad.

It’s so beautiful it fucks homeless people.

Unfortunately, that does not include the dead woman, even if she has big tits. And it also does not include a billboard of my anorexic mask going to shit like the insects. These figures belong to some other law, one that is less hopeful.

Look out so you don’t get aids from fucking the mask! Look out so that the girls don’t go all hoochie-koochie with petals in their mouth.

It’s more like the law of treason or the law of dead children than the law of true meaning. I like all of them because I love laws and I love to fuck women.

I want to cover every naked woman with black cocaine in my blood.

I want to fuck Eva Braun.

These are the wrong laws, Violent Flower! These are laws from the Crime Bed! I can’t sleep in this crime bed. I want to receive flowers and blowjobs. My dick is too hard and my eyes too blind from medicine. Everything is turning beautifully white. My wife has petals in her mouth and in her ass and she is reading about Maldoror (she’s from Montevideo too somehow).

After sex we’ll wrap our clammy white bodies in the curtain. There’s a picture I’ve drawn on the curtain, it’s kind of ugly – like rat flower – because I was high when I drew it.

How embarrassing to be a rat-catcher in a flowery kingdom. How embarrassing to act like I am a lawyer when I simply write torture memos.

Beautiful little memos about the orient.

poezie | 161

Idoli în templul Nimicitorului Fur niște draperii din teatru pentru a ilustra Legea Adevăratului Sens.

Iubesc acea lege. E atât de minunată încât poate măcelări jumătate din Bagdad.

E atât de minunată încât îi distruge pe cei fără adăpost.

Din nefericire, asta nu o include pe femeia moartă, chiar dacă are ţâţe mari. Și de asemenea nu include un panou al măștii mele anorexice pe cale să se cace ca insectele. Aceste figuri aparţin altei legi, una fără prea multă speranţă.

Ai grijă să nu iei sida când fuţi masca! Ai grijă să nu te ia fetele la hârșa-târșa cu flori în gură. E mai degrabă legea trădării sau legea copiilor morţi decât legea adevăratului sens. Îmi plac toate pentru că iubesc legile și îmi place să fut femei.

Vreau să acopăr orice femeie goală cu cocaină neagră și sânge de-al meu1.

Vreau să o fut pe Eva Braun.

Acestea sunt legile greșite, Floare Violentă! Acestea sunt legi din Patul Crimei!

Nu pot dormi în acest pat al crimei. Vreau să mi se dea flori și să mi se facă felaţii. Pula mea e prea tare, iar ochii prea orbi de pe urma tratamentului. Totul se face de un alb minunat. Soţia mea are petale în gură și în cur și citește despre Maldoror (e și ea din Montevideo într-un fel).

După sex ne vom înfășura trupurile albe transpirate în draperie. E un desen pe care l-am făcut pe draperie, e cam urât – cum e cactusul – pentru că eram fumat când l-am desenat.

Cât de jenant să prinzi șobolani într-un regat al florilor. Cât de jenant e să mă port ca avocat când, de fapt, scriu notificări de tortură.

Minunate notificări despre orient.

1

Coca Negra este un amestec de cocaină cu alte substanţe cu diverse utilizări.

162 | poezie

* The bees are becoming extinct.

They are turning black like black cocaine or black milk.

Even the whores are turning black.

The whores are beautiful in Los Angeles and I take their photographs: cadavers for the allegory.

– Crime does not pay.

I can’t tell what the person on the security camera is doing to the other person.

A dance of sorts. The Twist. The Crawl.

The perpetrator looks like me but more disheveled, more fucked.

The victim looks like a virgin if you know what I mean.

20,000 leagues beneath the sea: if you know what I mean.

When I adopt the right pose I too look like a virgin but I also look like I’m with child.

With war.

* Albinele sunt pe cale de dispariţie.

Se fac la fel de negre ca și cocaina neagră sau laptele negru.

Chiar și curvele se fac negre.

Curvele sunt frumoase în Los Angeles și le fac poze: cadavre pentru alegorie.

– Crima nu se plătește.

Nu-mi dau seama ce-i face persoana care urmărește la camera de supraveghere celeilalte persoane.

Un dans mediocru. Twistul. Crawlul2.

Criminalul arată ca mine dar mult mai neîngrijit, mai futut.

Victima arată ca o virgină, dacă înţelegi ce vreau să zic.

20.000 de leghe sub mări: dacă înţelegi ce vreau să zic.

Când adopt postura corectă și eu semăn cu un virgin dar pare și că port în pântece copilul.

Războiul.

2 Joc de cuvinte între eng. twist, crawl – contorsiune, dereglat; târâre, umilire și termenii ce indică un anumit tip de dans sau mișcări de dans – n.t.

poezie | 163

* This hotel might just collapse because my wife and I are really siblings and when we fuck we fuck with the white race.

We sniff cocaine with the white race but we sniff it from Asian bodies. Small-boned Asian bodies.

Degeneracy is something that happens to white people. In their Art. We’re so fucking skinny when we’re white we sometimes go backwards and become homosexuals or just choke in hotels. I’m so white I’m your lover.

You’re so white you’re more beautiful than Nagasaki.

The murder was based on real bodies no doubt but my immunity system didn’t recognize the foreign proteins.

The riot was called The Deadly Feast.

My son says: I’m gonna get you with this mouth.

He has a Satanic Glow. Like he wants to masturbate the walls.

Barbwire shadows on his face.

Silk is the most popular fabric in Los Angeles.

White is the color of love.

* Hotelul ăsta s-ar putea prăbuși din cauză că soţia mea și cu mine suntem fraţi și când ne futem ne futem cu rasa albă.

Prizăm cocaină cu rasa albă dar o prizăm de pe trupuri asiatice. Trupuri asiatice cu oasele mici.

Degenerescenţa e ceva ce li se întâmplă albilor. În Arta lor.

Suntem ai dracu’ de slabi când suntem albi uneori mergem înapoi și devenim homosexuali sau doar ne sufocăm în hoteluri. Sunt atât de alb sunt amantul tău.

Ești atât de albă ești mai frumoasă decât Nagasaki.

Crima era bazată pe cadavre reale fără îndoială dar sistemul meu imunitar nu a recunoscut proteinele străine.

Revolta a fost numită Ospăţul mortal.

Fiul meu zice: O să te prind cu gura asta.

Are o Strălucire Satanică. De parcă vrea să masturbeze pereţii.

Umbrele sârmei ghimpate pe faţa sa.

Mătasea e cea mai populară ţesătură în Los Angeles.

Albul este culoarea iubirii.

164 | poezie

* Some say I’m an idiot.

Some say I’m an idiot because I go nightclubbing like a new person who is dead and young and totally covered in chalk.

I go: I have a virgin body!

I go to the innocence riots with nose-blood.

I’m an idiot because I care. I’m a sexist because I love tits and I’m on television. Look: I’m white-clubbing!

I am opening up an old wound with my gladiolus. I’m pretending that I know the way out of here.

Poetry only leads us further into the cattle. Poetry gives us poisonous flowers, which we feed to the cattle. Poetry is swines that we feed pearls.

How can we afford to write poetry while the corpses pile up in the streets?

Poetry is playing with corpses.

This is the spit scene.

* Unii spun că-s un idiot.

Unii spun că-s un idiot pentru că ies în cluburi de noapte ca o persoană nouă care e moartă și tânără și plină toată de cretă.

Spun: Am un corp virgin!

Merg la revoltele inocenţei cu nasul spart.

Sunt un idiot pentru că îmi pasă. Sunt un sexist pentru că iubesc ţâţele și apar la televizor. Uite: mă sparg la barul alb!3 Deschid o rană veche cu gladiola mea. Pretind că acum știu cum se iese de aici.

Poezia doar ne duce mai departe în turmă. Poezia ne dă flori otrăvitoare, cu care hrănim cireada. Poezie sunt porcii cărora le aruncăm perle.

Cum să ne permitem să scriem poezie în timp ce pe stradă se adună grămezi de cadavre?

Poezia e jucatul cu cadavrele.

Asta e scena în care se scuipă.

Aici e un joc de cuvinte: I’m white-clubbing – „și merg la cluburi tari” („fancy”, „bright ones”), dar și „bat un alb cu bâta” (care se leagă de versul următor) – nota lui Chris Tanasescu.

3

traduceri de Florin Buzdugan și Chris Tanasescu

poezie | 165

Dan Coman

Raport

despre căsnicie (fragment)

A

ajuns în Gara de Nord la 6 și jumătate dimineaţa. Fusese singur în tot vagonul, dar n-a reușit să doarmă deloc. Întîlnirea era stabilită pentru ora 12, în faţa televiziunii naţionale.

A intrat la McDonalds și, după ce a așteptat o vreme la masă, și-a luat rucsacul și s-a dus să comande. O cafea lungă și slabă, fierbinte ca naiba și fără nici un gust, dar de trei ori mai scumpă ca-n Class. A ieșit la mesele de pe terasă, unde se putea fuma. După două țigări a aruncat cafeaua sălcie cu tot cu pahar în coșul de gunoi de la capătul terasei, apoi a luat un taxi pînă la televiziune.

S-a învîrtit o vreme pe-acolo, fumînd. Traficul se înteţise, oamenii se grăbeau, tot mai mulţi, într-o parte și-ntr-alta. Era abia opt și simţea că face pe el dacă nu găsește o baie. Ideal ar fi fost să dea prin apropiere de o cafenea unde să intre și să se pișe. A luat-o prima

166 | proză

dată în dreapta și s-a dus, și s-a tot dus și vezica era gata să-i crape și tot nu găsise nimic. A luat-o înapoi și, după ce a trecut strada și-a mers aproape alergînd, a găsit un bar. Deschidea abia la 9. N-a mai putut. S-a întors cu spatele la oamenii care treceau, la mașini și troleibuze și, cu toată rușinea, s-a pișat îndelung la capătul gardului de fier.

De la 9 la 11 a stat în bar, ieșind doar din cînd în cînd ca să mănînce cîte un sandvici. Soţia lui îi împachetase frumos, în staniol, opt sandviciuri cu brînză și salam, pe tren a mîncat două, dar, ca de obicei (prostul tău obicei, îi amintea ea uneori) se jena să mănînce în public, deși în cafeneaua aceea goală barmaniţa stătea cu spatele la el, pe unul din scaunele înalte de la bar și butona întruna telefonul.

Ieșea și făcea cîţiva pași, mîncînd la repezeală, apoi intra iar, cerea încă un espresso lung și o apă minerală. Fuma.

Era tot mai surescitat.

Mama lui l-a sunat de cîteva ori.

Da, mamă, totul e bine, mă descurc.

Apoi, cerînd încă o apă minerală, și-a sunat soţia, dar ea n-a răspuns.

Rareș, elevul său, cîștigător al Olimpiadei Internaţionale de Filosofie, care venise cu două zile înainte la București, împreună cu părinţii, i-a dat mesaj că ajunge la 12.

La 11 el s-a postat în faţa televiziunii și-a așteptat, fumînd ţigară de la ţigară.

La 12 și-un sfert a ieșit reprezentantul ministerului educaţiei și dintr-odată, iviţi din toate direcţiile, s-au strîns cu toţii în jurul lui. Au făcut foarte repede cunoștinţă, timpul îi presa. Apăruse și Rareș cu părinţii, erau cu toţii foarte emoţionaţi.

Cei de la minister rezervaseră două locuri la hotel, pentru el și profa de desen. Elevii fuseseră cazaţi în internatul liceului Eminescu, ceilalţi profesori preferaseră să stea la neamurile sau cunoștinţele lor din capitală.

Mamele olimpicilor zîmbeau, taţii erau sobri și suspicioși.

La 2, a zis reprezentantul ministerului după ce le-a făcut instructajul într-o săliţă mică de la parter, la două ne vedem aici, din nou.

Loganul TVR-ului care îi ducea la hotel a demarat în trombă.

Profa de desen părea încîntată.

Rîdea întruna. În cinci minute știa aproape totul despre ea: locuia în Buzău, căsătorită, o fetiţă, zodia pești, iubea Bucureștiul, pe Dali și pe Tarantino.

O să fie distractiv, a zis, nu mai fi așa crispat. L-a enervat replica ei, nu i se părea că ar fi crispat, doar foarte obosit.

Îţi dai seama, 7 ore cu trenul, nedormit și nemîncat. Și poate că da, sunt și puţin emoţionat, deși nu sunt prima oară în direct la o televiziune. A repetat asta, dar ea n-a mai zis nimic.

Au urcat împreună cu liftul la etajul cinci.

Simpatică profa asta, și-a zis scoţîndu-și din rucsac puloverul albastru și blugii negri de la Bossini, aranjîndu-i frumos, cum îi arătase soţia lui, pe spătarul scaunului. Apoi a luat sandviciurile rămase și le-a îndesat în frigiderul minuscul. A trebuit să scoată de-acolo dozele de cola și alunele ca să-i încapă mîncarea. De la geam nu se vedea decît un bloc uriaș aflat în construcţie.

Camera era pentru nefumători, fereastra nu se rabata decît cîţiva centimetri.

A încercat s-o sune iar pe Rebeca, i-a intrat direct căsuţa vocală. S-a spălat pe mîini și pe faţă, și-a clătit gura cu apă de dinţi, și-a aranjat puţin părul. Nu arăta obosit nici în oglinda din baie, nici în cea din cameră, cu atît mai puţin în cea din lift. A coborît singur, așa că a putut să se privească liniștit și din profil.

Brusc, a prins încredere.

A mai fumat două ţigări pînă ce a coborît Monica. Se schimbase, avea o fustă albă pînă deasupra de glezne, sandale albastre și bluză albastră, își dăduse cu albastru pe la ochi, ochii ăia de un albastru intens și deschis ca la cîinii husky. Eșarfa albă de la gît îi venea minunat. Zîmbea. Nu mai văzuse o femeie atît de frumoasă la faţă, dar cu un corp atît de ciudat. Mică, pînă-ntr-un metru șaizeci, cu talie subţire dar cu un fund enorm, lat și bombat cum nu mai văzuse altul și cu niște sîni mari, acoperindu-i jumătate

proză | 167

din piept. A lăsat-o să intre prima în mașină, i-a închis ușa, abia apoi, pe partea cealaltă, a urcat și el. Ce drăguţ ești, mulţumesc, a zis ea zîmbind.

La două jumate au intrat la Cotroceni. După ce-au trecut prin zona de siguranţă, au fost poftiţi într-o sală îngustă în care au așteptat.

Pe mesele din mijloc erau sticle de jumătate cu apă plată, dar nimeni nu s-a atins de ele. Proful de mate se tot ridica și făcea cîţiva pași, părea și mai emoţionat decît eleva sa. Olimpicei de la română i s-a făcut rău, dar n-a avut nevoie de îngrijiri, găsise în propria-i poșetă medicamentul necesar. El i-a făcut semn lui Rareș și acesta i-a zîmbit.

Se așezase lîngă Monica. Mirosea foarte bine, iar părul ei scurt strălucea de parcă tocmai l-ar fi udat. N-ai emoţii?

A întrebat-o.

Ei, na, cum să n-am, dar sunt emoţii pozitive, constructive, îmi fac bine.

Prin bluziţa albastră se vedeau cele trei rînduri de colăcei de grăsime de pe burtă, însă Monica era cît se poate de dezinvoltă, nu părea să vrea să-i ascundă. Fundul ei imens acoperea în întregime scaunul.

Stai liniștit, i-a spus, o să vezi, nu e mare lucru. Dăm mîna cu președintele, ne spune cîteva vorbe, presa filmează tot și gata!

Totul de la 3 fix la 3 și zece, cu tot cu glumele făcute de președinte cu jurnaliștii, după încheierea ceremoniei.

Măcar n-au avut de așteptat decît cinci minute acolo, în picioare, în sala de primire.

Televiziunile sunt pregătite, a auzit.

Din partea cealaltă a apărut președintele, rîzînd. A ţinut să îi felicite

168 | proză

direct, pe toţi, și să le promită tot sprijinul său. El n-a mișcat nici ochii-n cap cît a vorbit șeful statului. Mîinile îi transpiraseră groaznic. Traversînd cu pași repezi și siguri încăperea aceea enormă, președintele a venit în dreptul lor și le-a strîns mîna, fiecăruia pe rînd.

Felicitări, a zis. El a apucat să-și șteargă palma dreaptă de blugi, înainte de a-i întinde mîna. Președintele nu l-a privit mai mult de o secundă.

Vezi că n-ai murit, frumușelule? s-a distrat Monica după ce-au ieșit.

Cîţiva reporteri i-au așteptat pe trepte, cerîndu-le cîte o scurtă declaraţie.

E onorant să fii primit și felicitat de președintele ţării, a zis el. În faţa lui, coapsele enorme ale Monicăi săltau serios într-o parte și-ntr-alta. Se grăbea să-și recupereze telefonul uitat în sala îngustă.

De la Cotroceni au mers, în aceeași formulă, la Palatul Victoria.

Rebeca nu dăduse încă nici un semn.

La Guvern au stat de la patru fără douăzeci, la cinci și zece.

Era agitaţie, unul venea, altul pleca.

L-a impresionat foarte tare holul acela imens pe care l-au străbătut în tăcere, unul după altul. În sala în care așteptau aduseseră, pe lîngă apă, niște boluri cu salatini și covrigei, dar nici de data asta nu s-a servit nimeni. Îl prinsese oboseala, simţea că se scurge de pe scaun, mîinile îi tremurau de la atîta cafea și tutun. Nu înţelegea de ce Rebeca nu răspundea nimic.

Ar mai fi tras o ţigară, dar n-a avut curajul să-ntrebe unde-ar putea face asta, așa că a rămas nemișcat pe scaun, lîngă Rareș, privindu-și mîinile.

Sala de primire era mai mică decît

cea de la Cotroceni, iar întîlnirea a durat și mai puţin. Primul ministru le-a vorbit, apoi s-a apropiat să îi felicite.

Cu el a dat mîna de două ori. Poziţia celor de la TVR nu era bună, așa că, după ce s-au mutat în cealaltă parte, au reluat gesturile. Pe premier n-a apucat să-l privească în ochi, cînd a dat mîna cu el – întorsese deja capul spre presă și zîmbea.

La șase s-au întors la hotel. Aveau o oră jumătate liberă pînă să se vadă iar la televiziune.

Tu ai mîncat ceva? l-a întrebat Monica în lift.

Mă schimb și cobor, ne vedem în hol. Te duc într-un loc foarte drăguţ, e aproape și au mîncare excelentă, a zis ea, deschizînd ușa camerei. Într-un sfert de oră? Într-un sfert de oră.

Locul era într-adevăr foarte drăguţ.

Ea a cerut salată cu pui, el cotlet de porc cu cartofi prăjiţi și murături. Își pusese o rochie neagră pînă sub genunchi, cu un decolteu generos, iar la piept avea prinsă o broșă mare și roșie. Cercei roșii, pantofi roșii, de lac, buzele roșii și pline.

La masă nu mai părea așa scundă, dar era la fel de energică și luminoasă. De obicei el se simţea foarte fîstîcit cînd trebuia să mănînce în public, cu atît mai mult atunci cînd era și cu necunoscuţi la masă, dar de data aceea s-a simţit excelent.

De cîteva ori a făcut-o să rîdă. Semn bun, și-a spus.

Senzaţia că avea să se întîmple ceva neprevăzut revenise în cîteva rînduri, surprinzîndu-l. O simţea mai ales în stomac, o apăsare scurtă și difuză, care-i lua pentru cîteva secunde tot aerul.

Cînd devenea serios, ea asculta cu

atenţie. Au vorbit foarte puţin despre școală. Ea i-a arătat pe telefon poze cu fiica ei, cu soţul și cu cîţiva prieteni.

Nu-i plăcea Buzăul, însă deocamdată nu avea altă soluţie. Apoi a vorbit despre Balthus și Rembrandt, el despre Wittgenstein și Platon. Și despre cei doi copii ai lui, dar din păcate n-avea nici o poză cu ei pe telefon.

A urmărit-o cu privirea cînd s-a dus la baie. Picioare mici și îndesate călcînd mărunt, rapid și dezinvolt. Nu și-a putut opri gîndul că ar fi interesantă o aventură de-o noapte cu una ca ea.

N-avusese niciodată o femeie atît de grasă, cu un fund atît de voluminos și cu sîni așa astronomici. Gîndul la sexul ei planturos, umed și imens, i-a întărit instantaneu scula-n pantaloni.

A insistat să plătească el, dar ea nici n-a vrut să audă.

Facem nemţește, a zis, fiecare cu partea lui.

Că era măritată nu ar fi fost o problemă, dar bunăvoinţa ei nu dăduse nici o clipă de înţeles că ar fi și altceva decît bunăvoinţă. Nici o clipă nu a simţit dinspre ea vreo disponibilitate erotică și asta i-a amintit de soţia lui.

S-a simţit brusc deprimat.

Prima dată s-au dus la machiaj, pe rînd, într-o săliţă lungă și răcoroasă.

Maică-sa a sunat să-i spună că îl văzuse la știri dînd mîna cu președintele și premierul. Toată lumea din sat te-a văzut, i-a zis, a sunat pînă și primarul să ne felicite.

Bine, mamă, te sun după emisiune.

Da, mulţumesc, să fie.

Numai Rebeca nu dăduse nici un semn.

proză | 169

Cînd i-a venit rîndul și s-a cocoţat pe scaunul înalt, Monica a apărut în spatele lui și l-a privit în oglindă. Să nu-i stricaţi frumuseţea, i-a zis rîzînd fetei de la machiaj, prea e drăguţ colegul nostru. El a scos limba la ea, ea i-a făcut cu ochiul.

Era atît de stresat și de emoţionat încît nu reușea să reţină mai nimic din ceea ce tocmai se discuta. Dădea doar din cap, precum căţelul acela de jucărie de pe bordul mașinii Dariei, cu gîtul mobil și care părea că apreciază fiecare manevră pe care ea o făcea.

Primele intervenţii au fost ale ministrului educaţiei, invitat și el în platou.

Puloverul cel nou era prea aspru.

Transpirase și îl mînca pielea de la lîniţa lui subţire și fină. Cumpără-l, cumpără-l, a tot insistat nevastă-sa, îţi vine foarte bine. Și e foarte drăguţ, uite ce lîniţă subţire și fină are. Subţire și fină, ce să-ţi povestesc. Cînd a încercat să se scarpine, a izbit microfonul.

Ministrul tocmai radiografia sistemul actual de învăţămînt preuniversitar.

Moderatorul s-a uitat aspru înspre el, el a lăsat ochii în jos, vinovat.

De cîteva ori s-a văzut în monitoare.

Arăta bine, era foarte telegenic. Monica i-a făcut semn cu ochiul și a zîmbit.

Stabiliseră de la început să nu intervină cînd vorbește altcineva, dar ea nu s-a putut abţine, s-a băgat și peste profa de germană și peste el. Setul de întrebări la care urmau să răspundă îl aveau dinainte, fiecare pe foaia din faţa lui, desfășurătorul era cum nu se poate mai clar. Maxim trei minute un răspuns, prima dată profesorii, apoi elevii, gîndiţi-l în așa fel încît să nu

170 | proză

depășească timpul acesta, le-a atras atenţia de mai multe ori, înaintea emisiunii, moderatorul.

Cît a vorbit el, moderatorul a dat întruna din cap, în semn de aprobare, la fel a făcut și ministrul.

Mai avea pregătite cîteva propoziţii, dar a intervenit Monica.

De departe, ea a fost cea mai dezinvoltă și mai sigură pe sine dintre ei toţi. I-a spus asta imediat ce s-a terminat emisiunea și atunci l-a îmbrăţișat. Mergem după asta să bem ceva?, i-a șoptit la ureche – și aerul cald al respiraţiei ei și mirosul dulce al lipstickului l-au convins că noaptea aceea o s-o petreacă împreună.

Hei, ce faci? Mă aștepţi cu o cafea cînd mă întorc? Mesajele pe care i le trimitea Rebecăi se duceau parcă în gol.

A încercat să o sune iar, dar n-a răspuns.

Ceilalţi au plecat care-ncotro, el și Monica s-au dus în centrul vechi, să sărbătorească.

Pub-ul era plin de lume, n-au găsit loc decît la una din mesele alea înalte, aproape de bar. Au luat amîndoi whisky cu cola și-au ciocnit, zîmbind.

De obicei nu fumez, dar acum parcă merge o ţigară, a zis Monica aplecîndu-se ușor spre el, atingîndu-i genunchii cu genunchii ei dezgoliţi.

Muzica era la maximum, cîţiva dansau, el încerca să-i povestească despre elevii de la Rebreanu. Ea rîdea.

Ai fi foarte bun de model, i-a zis după a treia tură de băuturi și el a zîmbit și-a încercat s-o dea pe poantă, dar ea a insistat.

Semeni foarte mult cu Hugh Grant, i-a zis rîzînd.

Cum??? Mi-a mai spus cineva asta,

demult, foarte demult, dar mi se pare o exagerare. Ce, nu-s mai frumos decît englezoiul ăla? a glumit el.

Hugh Grant cînd era tînăr, normal, a zis Monica ridicîndu-se, zîmbind și îndreptîndu-se spre baie.

Să-ţi arăt cîteva dintre lucrările mele, vrei?

I-a arătat pe telefon poze cu picturi abstracte și cîteva instalaţii video. Bine, aici nu se vede ca lumea, dar dacă vrei îţi trimit pe mail. Vrei să dansăm? Nu avea nici un chef, în plus habar n-avea cum să danseze pe muzica aia de club. Du-te tu, i-a zis, eu o să te privesc.

Se pilise, se mișca fără nici o reţinere, găsise imediat un grup căruia i se alăturase. A dansat vreo oră, revenind la masă doar să mai ia o gură de tărie și să mai tragă un fum, luîndu-i ţigara dintre degete, fără să se oprească din ritm, trecîndu-și uneori mîna prin părul lui.

O dată s-a apropiat și l-a sărutat pe obraz, apoi s-a îndepărtat rîzînd. Într-o vreme și-a scos pantofii de lac și i-a pus pe scaun, dansînd desculţă.

El a mai luat cincizeci de JB pentru fiecare. Fuma, zîmbea și se uita la ea.

Coapsele ei enorme săltau odată cu colăceii de pe burtă, cu sînii și mîinile se vedea că-i plăcea să danseze.

De cînd se sfîrșise povestea cu Daria, nu se mai culcase cu altă femeie în afară de soţia lui, deși, mai ales în ultima vreme, se gîndise tot mai des s-o facă. De cîteva ori chiar a încercat, ducînd lucrurile pînă foarte aproape de ceea ce s-ar fi putut numi o aventură, dar de fiecare dată a renunţat.

Acum însă, cu buzoianca, oarecum uimit, și-a dat seama că nu are nici cea mai mică mustrare de conștiinţă. În

plus, amintindu-și seara precedentă, a înţeles că nu exista nici un detaliu care să-l oprească, ca-n atîtea alte cazuri, dimpotrivă. Asta l-a binedispus. Abia aștepta să meargă la hotel.

Au ieșit rîzînd în hohote.

Trecuse de miezul nopţii. El se îmbătase și nu mai era atît de reţinut, așa că s-a aplecat și a sărutat-o. Ea a rîs tocmai în timp ce-o săruta, ciufulindu-i în joacă părul. În taxi s-au ţinut de mînă. A sărutat-o iar, pipăindu-i prin rochie sînii enormi.

Nu-i plăcea că nu-și mișca buzele.

Le ţinea doar întredeschise și rigide și oricît a încercat să i le desfacă cu limba, n-a reușit. În lift și-a băgat mîna pe sub rochie, apăsîndu-și ușor degetele peste chiloţi.

Ea și-a dat capul pe spate, izbindu-l de oglindă. A început să rîdă în hohote. Te-ai lovit? Scuză-mă, a zis el, scuză-mă.

S-au dus în camera ei.

Coapsele imense îl excitau teribil. Încerca în același timp să le atingă și să le privească. Colăceii de pe burtă, dezveliţi imediat ce i-a tras rochia peste cap, l-au excitat și mai și.

Nu te grăbi, i-a zis ea, nu te grăbi.

L-a ajutat să-i deschidă sutienul, singur nu se descurcase nicicum. Cît și-a scos ea ciorapii, el a scăpat de blugi, apoi s-au întins pe pat.

Nu știa să sărute, era clar. Își ţinea buzele la fel, fără să le miște, iar limba nu o folosea deloc. Cînd i-a scos chiloţii, a fost surprins să vadă părul abundent de pe pubis care i-a amintit brusc de Rebeca. Dar, spre mulţumirea lui, asta l-a întărîtat și mai tare.

proză | 171

Nu te grăbi, a șoptit cînd a intrat în ea. Sărută-mă, nu te grăbi. În sfîrșit, după atîta vreme fac și eu ceea ce trebuie să fac, și-a spus sugîndu-i sfîrcurile late și încercînd să-și strecoare o mînă pe sub fundul ei.

N-avem nevoie de prezervativ?

Nu, nu, stai liniștit, a gemut Monica.

Mișca deasupra ei, întorcînd puţin capul și privind în jos, spre fesele enorme lăţite pe cearșaf.

O să fiu sinceră cu tine, a gemut iar.

Vaginul ei era cît China, nu simţea nimic, izbea parcă în gol.

A icnit cînd el a împins violent, cu toată forţa, sprijinindu-mi mîinile de marginile patului.

Sînt însărcinată, a spus întinzîndu-și puţin capul și sărutîndu-l din vîrful buzelor.

Ce-ai spus?

O să mai am un copil, a zîmbit.

Sărută-mă. A sărutat-o. Sărută-mă peste tot, a șoptit.

Cînd s-a aplecat să-i dea limbi, a simţit că i se face rău. Gîndul acela, că înăuntru e un copil, l-a blocat total. S-a ridicat și s-a întins lîngă ea.

De ce nu mi-ai spus pînă acum?

L-a mîngîiat pe păr.

Crezi că are vreo relevanţă?

N-a zis nimic.

Cum dracu să nu aibă?

S-a întins peste el și a început să-l sărute pe gît și pe piept.

Vreau să fac dragoste cu tine, i-a șoptit. Și eu vreau, i-a zis el.

Dar ideea că-n ea crește un bebe i-a înmuiat puterile. Erecţia dispăruse. Ea a observat asta și a rîs.

O fac eu să-și revină, imediat. S-a

172 | proză

aplecat și a început să-l sărute. Și-a trecut mîinile prin părul ei, încercînd să nu se mai gîndească la copil. Degeaba.

S-a ridicat într-un cot și i-a privit coapsele uriașe, arcuite peste genunchii lui. S-a întins și i-a luat în palmă unul dintre sîni, scuturîndu-l, uitîndu-se la mișcările lui ample și gelatinoase, dar degeaba. Nu putea să scape de imaginea aceea. Un bebeluș cu genunchii la gură, simţind tot, pîndindu-l din spatele celulitei care îl excitase atît. Îmi pare rău, i-a zis, îmi pare rău, nu pot.

S-a lungit lîngă el, așezîndu-și capul pe pieptul lui păros, mîngîindu-l ușor.

N-am mai păţit așa ceva, chiar îmi pare rău.

Stai liniștit, i-a șoptit, stai liniștit, nu e nici o problemă.

După ce ea a adormit, el s-a ridicat cu grijă, s-a îmbrăcat și s-a dus în camera lui.

Se simţea dintr-odată foarte bine, împăcat cu sine, curat. Îi părea foarte bine că nu dusese totul pînă la capăt.

Nu mai conta absolut deloc că nu asta fusese intenţia lui. După ce s-a băgat în pat și-a dat seama că starea lui excelentă se datora faptului că n-o înșelase pe Rebeca. Dintr-odată se simţea mîndru, puternic și demn de dragostea ei. Deși nu-și mai vorbiseră de o grămadă de vreme, iar dragoste nu mai făcuseră de mai bine de cîteva luni, simţea o bucurie extrem de intensă gîndindu-se la soţia lui. Brusc i s-a făcut foarte dor de ea. Abia aștepta să ajungă acasă.

Claudiu Komartin n a e ţ ă n ă b ero l l i r r e u g n

U

Ion Monoran, Dragă poezie (Brumar, 2013)

A

m mai scris despre poezia lui Ion Monoran (1953-1993), una dintre legendele recente ale literaturii timișorene, pentru că mi se pare (alături de Șerban Foarţă și Dușan Petrovici) unul dintre cei care au reconfigurat spaţiul literar din Banat între anii ‘70-‘90 ai secolului trecut. Îmi place ritmul poeziei lui Monoran, suflul ei vital, chiar și când devine stângace și vorbăreaţă, pentru că rămâne mereu autentică și are nerv.

Am toată admiraţia pentru un poet tânăr atât de bătăios și de interogativ, oricărei epoci i-ar aparţine. Cât despre a noastră – sunt convins că, dacă ar fi avut ceva mai multă șansă, formula poetică originală și extrem de coerentă cu sine a lui Ion Monoran ar fi putut sta în centrul canonului 80-ist. Dar Monoran nu e un 80-ist pur-sânge, ci, mai degrabă, un melancolic rezervat și un romantic incurabil. Imaginea idealizată a poetului într-o lume închisă și paranoică. În discursul lui Monoran, euforia beatnicilor întâlnește nervul

etic al literaturii nemţilor din Banat (în primul rând Rolf Bossert, dar și Totok și ceilalţi excelenţi poeţi ai grupului). În cele mai bune poeme ale sale, I.M. e un poet ce pare, după treizeci de ani, mai direct și mai actual decât mulţi lunediști 80-iști (poate fiindcă ironia e, la el, în plan secund faţă de implicarea socială, ilustrând mereu acea vitalitate disperată despre care vorbea Pasolini).

Al patrulea volum postum al acestui guerrillero bănăţean (antologia Dragă poezie, Editura Brumar, 2013, cuprinzând poemele din Locus periucundus, Ca un vagabond într-o flanelă roșie și Eu însumi) ar putea avea, cu ceva noroc, importanţa pe care o are Divina Paradoxalia (2006) a lui Aurel Dumitrașcu în receptarea și redescoperirea sa în ultimii ani.

Dragă poezie e o carte în care se înfăţișează un poet viu, și conţine la final unul dintre textele cele mai expresive ale lui Monoran, o posibilă artă poetică din care se desprinde portretul unui tânăr poet orgolios, preocupat de dimensiunea etică a scrisului și obsedat de formă și meșteșug:

note | 173

Sunt un tânăr despre care atât în cercurile oficiale cât și în cercul foarte larg acceptat al prietenilor se spune că este extrem de îngâmfat și abia după aceea orgolios.

Am așteptat ani de zile cu înfrigurare, dar și cu mari speranţe momentul ieșirii în lume. În cei mai frumoși ani ai vieţii am refuzat tentaţiile mărunte, dar neînchipuit de odihnitoare din viaţa de zi cu zi. Am riscat enorm în favoarea poeziei din pricina temperamentului meu năvalnic ce nu acceptă compromisurile. Într-o vreme aproape că am uitat că poemele mele trebuiesc cunoscute și de alţii în afară de mine.

Vă scriu toate astea numai pentru faptul că sunt tânăr, deși sigur că nu vă sunt lucruri necunoscute, netrăite.

Mulţi scriu dar puţini rămân să continue în eternitate maratonul.

Cred că am devenit o cutră bătrână în ceea ce privește structura poemului, structura versului și a metaforei deși aceasta din urmă mă cam plictisește.

Chiar dacă nu sunteţi de acord, pot face oricând din sufletul meu camera de ardere a unui motor cu explozie și când scriu chiar am impresia că demontez un buldozer piesă cu piesă în poezie. Și asta cu talent.

Aceasta fiind condiţia elementară pentru a deveni Poet (!) și nu un piţigoi literar.

Nu pot fi nici măcar cinci minute de acord cu dumneavoastră când afirmaţi că nu stăpânesc metafora.

Bineînţeles și din orgoliu, dar fără să fiu îngâmfat.

Prefer un anumit stil de poezie, dar nu le neg pe celelalte, deși nu mă regăsesc 100% în niciun maestru.

probabil, fragment dintr-o scrisoare adresată lui Geo Dumitrescu

174 | note

Muncesc până la epuizare în faţa colii de hârtie și nu-mi permit niciodată să scriu texte slabe. Dintre cele bune le aleg pe cele mai bune. Am niște planuri enorme în ceea ce privește poezia și condiţia de poet.

Poezia contemporană românească mă nemulţumește.

Altfel nu aș mai găsi niciun suport moral pentru scris.

M-a nemulţumit de curând îndrăzneala revistei „Luceafărul” de a-l publica pe A. Ginsberg cu un poem din care reiese (cu ajutorul articolelor despre lumea capitalului și P. Goma) că își înjură patria. În poemul său A. Ginsberg plânge America, iubește America, dar ca pe o iubită care îl copleșește, îl sufocă. În ceea ce privește plicul pe care vi-l trimit, decât să îmi răspundeţi ca unui începător când mai mult, când mai puţin norocos, mai bine fiţi cât mai lapidar.

Sunt o fire extraordinar de sensibilă chiar dacă nu vă vine să credeţi.

Rezervele dumneavoastră vor fi ca niște lovituri de secure și vor face din mine o fiară care scrie versuri și poeme cu micrometrul.

Am datorii morale faţă de părinţi și rude care îi vor determina să mă spurce, să mă desconsidere cu și mai multă convingere ca până acum.

Sunt un tânăr nerealizat, în ceea ce privește profesiunea și viaţa burtăverzimii.

Deci nu sunt student sau etc. etc. etc.

Dar cu ambiţii enorme. Într-un fel, sunt Sisif care, pierzându-și bolovanul aproape de culme, este nevoit să se întoarcă din drum și să îl afle pentru a vrea din nou.

Ion Monoran

note | 175

Contributori Florin Buzdugan (n. 1991) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. În 2012 a debutat cu placheta mai mult de trei cuvinte. În prezent urmează studii de masterat la Universitatea București.

Florin Caragiu (n. 1969) a absolvit Facultatea de Matematică și Facultatea de Teologie la București. A publicat studii teologice și volumele de poezie Piatra scrisă (2003), Catacombe. Aici totul e viu (2008), Sentic (2009) și Omul cu două inimi (2014).

Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie Sevraj (2006, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). Contribuţii în revistele literare cu cronici de carte, eseuri și traduceri din limbile franceză și engleză.

Rita este doctor în Litere și președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu.

Dan Ciupureanu (n. 1983) a debutat cu volumul de poezie Efectul calmantelor (2014).

Trăiește la Paris.

Dan Coman (n. 1975) a absolvit Facultatea de Filosofie la Cluj (1999). A debutat în 2003 cu volumul de poezii Anul cârtiţei galbene, pentru care a primit cele mai importante premii de debut din România. Au urmat volumele de poezie ghinga (2005) și Dicţionarul Mara (2009), antologiile d great coman (2007) și erg (2012), volumele de proză Irezistibil (2010) și Parohia (2012), precum și o antologie a poeţilor tineri (împreună cu Petru Romoșan). Cărţile sale au fost traduse în germană (ghinga, 2012) și slovenă (Zacatek, 2012).

Daniel Coman (n. 1992) este student la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu și membru al grupului „Zona nouă”. A publicat în mai multe reviste, poezie, traduceri și comentarii critice, fiind unul dintre cei mai reactivi poeţi tineri din a doua promoţie a grupării sibiene.

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și cronică literară, debutând cu placheta Cârtiţa de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii și care a adus-o în atenţia cititorilor ca pe una dintre cele mai originale voci din ultimii ani. În „Poesis internaţional” a scris despre cărţi semnate de Andra Rotaru, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Răzvan Ţupa, Gelu Diaconu, Florentin Popa.

Bogdan Coșa (n. 1989) este unul dintre cei mai populari tineri scriitori, publicând două romane bine primite: Poker (2011) și Poker. Black Glass (2013), primele părţi ale unei trilogii, și volumul de poezie O formă de adăpost primară (2013).

Dumitru Crudu (n. 1967) este unul dintre cei mai activi și mai polivalenţi scriitori români de după căderea comunismului și destrămarea URSS. A publicat volumele de poezie Falsul Dimitrie (1994), E închis vă rugăm nu insistaţi (1994), Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004), Eșarfe în cer (2012) și antologia Falsul Dimitrie (2014), un volum de povestiri, două romane și piese de teatru montate în opt ţări.

176 | contributori

Gabriel H. Decuble (n. 1968) este profesor, eseist și traducător, autor a trei volume de poezie: Epistole... și alte poeme (2001), Eclectica (2007) și the înd (2014) și un roman. A făcut parte, la Iași, din „Club 8”, a coordonat volumul Cartea roz a comunismului (2004) și a fost co-iniţiatorul celui mai rapid scris roman (colectiv), intrat în Cartea Recordurilor (2012).

Andrei Dósa (n. 1985) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania” din Brașov.

A debutat editorial cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011), urmat doi ani mai târziu de American Experience. A tradus din limba maghiară O îndepărtată alarmă aeriană de Kemény István (2014).

Vlad Drăgoi (n. 1987) a publicat Metode (2013), un hit al poeziei din ultimii ani.

Anterior, debutase cu o carte de care nu vrea să-și amintească. Scrie, traduce, stă-n preajma cărţilor, ca librar, la Brașov.

Sorin Gherguţ (n. 1973) a debutat în volumul colectiv Tablou de familie (1995, împreună cu Svetlana Cârstean, Mihai Ignat, Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu și T.O. Bobe). Prima sa carte, Time Out (1998), a apărut ca urmare a câștigării premiului naţional de poezie „Aurel Dumitrașcu”. A revenit, treisprezece ani mai târziu, cu Orice. uverturi și reziduuri (2011). A tradus din limba engleză romane de William Burroughs, Charles Bukowski, Paul Auster și Bob Dylan.

Adela Greceanu (n. 1975) a absolvit Facultatea de Jurnalism din Sibiu, debutând foarte devreme cu placheta Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult... (1997), îndeajuns de convingătoare pentru ca Marin Mincu să-și subintituleze masiva antologie Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov. Au urmat Domnișoara Cvasi (poeme în proză, 2001), Înţelegerea drept în inimă (2004), Și cuvintele sînt o provincie (2014) și romanul Mireasa cu șosete roșii (2008).

T.S. Khasis (n. 1975) a debutat editorial cu placheta Farmacia cuvintelor (2003), dar s-a impus cu volumul Arta scalpării (2005), reluat șase ani mai târziu cu câteva poeme inedite în pe datorie (2011).

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat volumele de poezie Păpușarul și alte insomnii (2003), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013). Coautor, împreună cu Radu Vancu, al seriei de antologii anuale Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). O selecţie din poezia sa a apărut în limba germană, în traducerea lui Georg Aescht: Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen (2012). Traduce poezie și proză din franceză, engleză și italiană.

Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design la Timișoara și este doctorand la secţia Istoria și Teoria Artei din cadrul Universităţii de Arte București.

Curator și critic de artă, Diana semnează cronici de artă în revistele „Arta”, „Observator cultural”, „Dilema Veche” și alte publicaţii.

contributori | 177

Marin Mălaicu-Hondrari (n. 1971) este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români ai ultimului deceniu. A debutat în volumul colectiv Camera (1995, împreună cu Dan Coman și Florin Partene). A publicat poezie: Zborul femeii pe deasupra bărbatului (2004) și La două zile distanţă (2011), și romanele: Cartea tuturor intenţiilor (2006), Apropierea (2010) și Lunetistul (2013). Traducător din literatura latino-americană (Mario Vargas Llosa, Alejandra Pizarnik, Nicanor Parra).

Liubinca Perinaţ Stancov (n. 1969) este poetă, traducătoare și redactor-șef al săptămânalului Uniunii Sârbilor din România, „Naša reč”. A publicat până în prezent șapte cărţi de poezie, cronică literară și eseistică pentru care a obţinut numeroase premii, atât în România, cât și în Serbia. Este autoarea volumului bilingv Dintr-o răsuflare (2013).

Vlad Pojoga (n. 1993) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Membru al grupării „Zona nouă” și redactor-șef al revistei omonime, Vlad a tradus din limba engleză mai multe romane de Chuck Palahniuk, făcându-se remarcat totodată ca unul dintre cei mai energici și mai ambiţioși poeţi tineri încă nedebutaţi în volum.

Cătălina Stanislav (n. 1995) este studentă în anul I la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu. Membră a cenaclului și a grupării „Zona nouă”, Cătălina a publicat proză scurtă, poezie și traduceri din limbile spaniolă și engleză.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) a început să publice cronică de carte și poezie în timpul facultăţii, când s-a angajat redactor la „Ziarul de Duminică”. A fost, pe rând, corector, redactor, producător executiv la emisiunea Parte de carte, apoi redactor-șef, ulterior directorul editorial al editurii Polirom. A publicat un volum de dialoguri cu Vasile Ernu, o carte de scrisori imaginare către Osip Mandelștam și volumele de poezie Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (2012) și anaBASis (2014).

Liviu Ioan Stoiciu (n. 1950) este unul dintre poeţii de primă linie ai Generaţiei 80, prezenţă-etalon a ultimelor decenii, începând din 1980, când a debutat cu poate cea mai bună carte a sa, La fanion. Au urmat: Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985), O lume paralelă (1989), Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997), Poemul animal (Crepuscular) (2000), La plecare (2003), Cantonul 248 (antologie, 2005), Craterul Platon (2008), Pe prag (Vale-Deal) (2010) și Substanţe interzise (2012), pe lângă mai multe cărţi de proză, teatru și jurnal.

Andrei C. Șerban (n. 1990) este cea mai organizată minte critică a cenaclului și grupării sibiene „Zona nouă”. A absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” și semnează cronică literară în „Euphorion”, „Zona nouă” și „Poesis internaţional”.

Chris Tanasescu (margento) (n. 1968) este poet, eseist, critic și traducător.

A publicat volumele: La răsăritul temniţei (1994), România cu amănuntul (2008), Hermaia (2009), Cartea de la Curtea și alte 9 topologii (2010) și masivul volum bilingv Nomadosofia / Nomadosophy (2012, semnată margento). Numit de criticul Antonio Patraș „omul-spectacol”, Chris Tanasescu a determinat apariţia trupei de poetry performance & action painting Margento, cu care a participat la European Poetry Slam Days de la Berlin (2009).

178 | contributori

Răzvan Ţupa (n. 1975) a publicat volumele de poezie Fetiș (2001), Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), Corpuri românești (2005) și poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011).

A participat la numeroase ateliere și festivaluri internaţionale, a fost redactor-șef al revistei „Cuvântul” (2006-2008) și a organizat, între 2005 și 2010, „Poeticile cotidianului” și „Ateliere relaţionale”. Este, de asemenea, autorul documentarului poezie. puterea (2009).

Radu Vancu (n. 1978) este lector universitar la Facultatea de Litere și Arte din Sibiu.

A publicat șase volume de poezie, iar pentru cel mai recent, Frânghia înflorită (2012), a primit distincţia „tânărul poet al anului 2012” la Gala Tinerilor Scriitori. Este, de asemenea, autorul volumelor de critică Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute (2007), Eminescu. Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuaţie (2014) și coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus în limba română volumul selectiv Cântece vis de John Berryman (2013).

Yigru Zeltil (n. 1992) a debutat cu placheta Cacao (2012). Avid și chiţibușar cititor de poezie recentă și contemporană, explorând teritorii mai puţin vizitate ale expresivităţii, cu ambiţia de a fi unul dintre cei care nu doar că vorbesc despre, dar și practică, în deplină cunoștinţă de cauză, poezia conceptuală.

contributori | 179

Tipărit la S.C. MEGA PRINT S.R.L. strada Parcul Feroviarilor nr. 3 Cluj-Napoca, judeţul Cluj Proiect editat de Toma Ana Maria Întreprindere Individuală