Poesis international nr 1 (13) / 2014

Director-fondator: Dumitru Păcuraru Le grand professeur: Ion Mureșan Redactor-șef: Claudiu Komartin Colegiul de redacţie: Rita Chirian Dan Coman Andrei Dósa Vlad Pojoga Răzvan Ţupa Radu Vancu Concept grafic: Ana Toma

Revistă apărută sub egida Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud

Redacţia: Casa de Editură Max Blecher strada Mihai Eminescu nr. 3, sc. A, et. III, ap. 9 Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud Contact: poesisinternational@yahoo.com http://poesisinternational.com/ http://poesisinternational.blogspot.com/

ISSN 2068 – 7060

Sumar Editorial Claudiu Komartin 13 : 6 Portret Viorel Mureșan

: 13

Poezie Goran Simić traducere de Claudiu Komartin

: 29

Jelena Lengold traducere de Liubinca Perinaţ Stancov

Nicolae Coande : 44

Varró Dániel traducere de Mihók Tamás Marius Conkan

: 59

: 54

Sasha Dugdale traducere de Ramona Hărșan Irina Nechit

: 74

Immanuel Mifsud traducere de Denisa Duran O. Nimigean

: 88

: 39

: 62

: 77

Ziba Karbassi traducere de Rita Chirian

: 103 Liubinca Perinaţ Stancov : 106

David Meza traducere de Vlad Pojoga și Cătălina Stanislav Sorin Despot

: 122

Alex Dimitrov traducere de Florin Buzdugan Alda Merini traducere de Ilinca Pop

: 110

: 126

: 138 sumar | 3

Paula Erizanu

: 146

Dirk Van Bastelaere traducere de Jan H. Mysjkin și Doina Ioanid Raluca Boantă Pavel Tomuţa

: 166

: 149

: 169

Marc Vincenz traducere de Marius Surleac

: 175

Proză Max Blecher Fragment inedit cu o introducere de Doris Mironescu Zahar Prilepin Patologii traducere de Mihail Vakulovski

: 91

Eseu Radu Vancu Dylan Thomas. Veriga-lipsă între oraculari și confesivi Mircea Ţuglea „Piloţi ai vidului”: Paul Celan și Nichita Stănescu Nicolae Coande Evenimentul poeziei lui Traian T. Coșovei Cronică Dan-Liviu Boeriu Fake Plastic Trees

: 36

Graţiela Benga Focul rece : 46 Andrei C. Șerban Școala de donjuani

: 80

Dorin Mureșan Parcul Tematic Alexandru Mușina Teodora Coman Hacking poetry : 131 Rita Chirian Binecuvântat fii, orfelinat

4 | sumar

: 143

: 83

: 158

:7

: 66

: 22

Teme

Prezentarea Premiului Naţional „Mihai Eminescu” din 2014 : 34 Andrei Dósa Premii și comparații

: 50

Răzvan Ţupa Ritualurile din jurul poeziei românești și contestarea lor

: 97

Interviu Emanuela Ignăţoiu-Sora în dialog cu Athena Farrokhzad

: 116

Film Marius-Iulian Stancu la grande bellezza : 114 Expoziţie Diana Marincu 4 expoziţii : 162 Prezenţe. Poezie românească în traduceri străine

: 134 Marin Sorescu, Erratum till paradiset : 135 Gellu Naum, Athanor & other pohems

Octavian Soviany, Pepel, prah in revolucija Mariana Marin, La dote d’oro

: 137

Ioan Es. Pop, Ieud bez wyjścia i inne wiersze Svetlana Cârstean, Skruvstädsblomman

: 136

: 154

: 155

Doina Ioanid, Rythmes pour apprivoiser la hérissonne; La demoiselle de massepain

: 156

Note Claudiu Komartin George Almosnino, Sefardul : 172 Un confesiv: Dumitru Bădița : 173 Dan Coman Mirror, Mirror on the Wall Contributori

: 179

: 184 sumar | 5

Claudiu Komartin

A

13

trecut un an de la întreruperea trimestrialului „Poesis internaţional”, ajuns, în martie 2013, la numărul 12; o perioadă în care a trebuit să regândim strategia unei reviste care, după ce a apărut cu regularitate vreme de trei ani – și într-un context economic, dar și cultural, tot mai pauper –, s-a văzut nevoită să-și înceteze apariţia.

După cum se știe, P.I. a putut apărea datorită unei finanţări exclusiv private, pentru care îi rămânem recunoscători directorului-fondator Dumitru Păcuraru.

Cele douăsprezece numere ale primei serii însumează peste 1.700 de pagini de literatură de vârf din aproape 30 de ţări, eseuri și articole critice, recuperări și debuturi remarcabile, care au făcut din P.I. o publicaţie de anvergură, cu o viziune și un program clar definite.

Cum însă „criza” – transformată dintr-o abstracţiune a analiștilor și a politicienilor, într-o realitate inevitabilă – a lovit cel mai greu exact în zonele subfinanţate și ameninţate cu dispariţia, iar tipăriturile și-au înteţit declinul, am fost nevoiţi să acceptăm că proiectul nostru nu mai poate continua în formula iniţială.

Soluţia ar fi fost o trecere în online – de altfel, din 2010 până în 2013 varianta virtuală a revistei a făcut o concurenţă neloială revistei tipărite, ale cărei vânzări acopereau o parte infimă a costurilor de producţie. Ar fi fost însă o soluţie cu care nici eu, nici colegii mei nu ne-am fi mulţumit. Suntem, în primul rând, cititori de modă veche, care nu s-au împăcat cu ideea (devenită în scurt timp o scuză-clișeu vehiculată până și de editori de prestigiu) că tot ce înseamnă carte sau publicaţie culturală se va muta în cele din urmă cu arme și bagaje în online.

6 | editorial

„Poesis internaţional” a reușit să adune scriitori și traducători care au participat la crearea uneia dintre cele mai vii și mai constante reviste literare de azi. Traducerile atât de necesare din literatura universală, legăturile stabilite cu autori, grupuri și organizaţii din spaţii culturale distincte sunt principalele noastre reușite. Regretul pentru această pauză de un an nu e doar al nostru, al redactorilor și al colaboratorilor consecvenţi, ci și al multor cititori care au deplâns dispariţia temporară a revistei.

Iar asta ne obligă să reluăm un proiect valabil și necesar în condiţiile unei globalizări care a condus, paradoxal, la un dialog tot mai firav între literaturile contemporane și la o scădere fără precedent a traducerilor literare.

Beneficiind, începând cu acest număr 13 din primăvara anului 2014, de sprijinul Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud, și mizând pe interesul arătat de cititori (care au făcut în ultimele două luni un număr încurajator de subscripţii și precomenzi), „Poesis internaţional” revine într-o nouă formulă grafică și editorială, prezentând poeţi din România, Moldova, Serbia, Ungaria, Marea Britanie, Malta, Iran, Mexic, Statele Unite, Italia și Belgia și un puternic prozator rus contemporan, un fragment inedit din Max Blecher, eseuri, cronici și comentarii critice care continuă direcţia și rigorile primei serii a revistei, într-un format nou care privilegiază textul și organizarea spaţiului tipografic. Sperăm astfel să ne ridicăm la înălţimea câtorva publicaţii faimoase, ca „Poetry”, „Europe” sau „Secolul 20”, care au făcut istorie și rămân modéle viabile chiar și într-o epocă atât de risipitoare precum a noastră.

Radu Vancu

Dylan Thomas.

Veriga-lipsă între oraculari și confesivi

N

ăscut în același an cu John Berryman, adică exact acum o sută de ani, în 1914, Dylan Thomas a fost pentru o vreme prietenul cel mai apropiat al poetului american; ba mai mult, Berryman îl privea chiar ca pe un maestru – cu aceeași reverenţă cu care îl privea și pe Yeats. La care, de altfel, dată fiind diferenţa de vârstă și de prestigiu, era de altfel oarecum natural să se raporteze ca la un maestru; însă, în ce-l privește pe Dylan Thomas, e greu de înţeles ce anume a făcut ca hiper-orgoliosul Berryman să accepte cu atâta submisivitate drept maestru un poet de aceeași vârstă cu el, mai temperamental, dar în mod evident mai puţin cultivat. Fără îndoială, charisma legendară a lui Thomas a jucat un rol important; de asemenea, filo-etilismul torenţial al ambilor poeţi. Însă e ușor de constatat azi că, dintre cei doi poeţi în discuţie, Berryman e cel privit drept un nod filogenetic al

poeziei, unul dintre cei doi maeștri (alături de Robert Lowell) de la care se revendică toată marea poezie confesivă (și chiar post-confesivă) americană; în vreme ce Dylan Thomas, altfel contemporanul strict al americanului, după cum spuneam, e mai degrabă văzut ca un copil Mozart dintr-o altă vârstă, anume cea modernistă, a poeziei. Ba chiar mai mult decât atât – un copil Mozart care n-a ajuns niciodată la maturitatea deplină a marelui poet care promitea să fie, fiindcă s-a autodistrus metodic, cu o eficienţă rară chiar și în lumea autosabotorilor de geniu.

Că reputaţia de copil minune a lui Thomas era îndreptăţită, nu prea avem cum să ne îndoim. Încă de la debutul lui din 1934 (așadar de la douăzeci de ani) cu 18 poems, câteva dintre eminenţele cele mai influente din establishment-ul poetic al vremii i-au acordat creditul lor deplin. Profesau public admiraţia faţă de talentul enorm al lui Dylan Thomas

eseu | 7

și veteranul Eliot, și poeţi de autoritate un reformator. E drept, Thomas nu din decada poetică imediat anterioară, e un poet-teoretician, din familia lui precum William Empson, dar și Eliot & Pound, n-a scris manifeste sau congeneri stricţi de ai lui, precum deja studii critice prin care să-și propună amintitul Berryman. Era un consens devaluarea unui mod de a înţelege aproape unanim, care l-a însoţit fără prea oezia în favoarea altuia; ba chiar mari puncte de inflexiune pe răsfăţatul dimpotrivă, avea dificultăţi enorme galez până la moartea lui timpurie din până și în ce privea scrierea unei 1953, în plin turneu american, datorată banale prefeţe. Walford Davies merge excesului de alcool și medicaţiei greșite până la a vorbi, în prefaţa lui la administrate în spital. Berryman a fost ediţia Penguin din poezia lui Dylan Thomas din 2000, despre cel care l-a găsit mort în rezerva de spital, în timpul A good poem is o adevărată „resistance to unei vizite, și a rămas a contribution the abstract” – o respingere a abstracţiunii care-l face convins că a fost vorba de o to reality. să nu-și poată prefaţa nici eroare medicală.

The world is măcar propriile poeme.

Privind retrospectiv, și judecând lucrurile din never the same (Când i s-a cerut să facă perspectiva felului în care a once a good asta, a găsit compromisul scrierii unui poem numit evoluat poezia anglo-saxonă poem has been „Prolog”.) Însă putem deduce în ultimii șaizeci de ani added to it. „poetica” lui Thomas din (adică de la moartea lui încoace), putem înţelege de A good poem scrisorile lui, în care găsea necesare pentru a ce, cu tot consensul acesta al helps to change resursele se exprima îndeajuns de admiraţiei, Dylan Thomas the shape of limpede sub raport teoretic; rămâne mai degrabă un poet the universe, și chiar din răspunsurile la care închide o epocă, iar nu unul care inaugurează o helps to extend anchete și chestionare, în care de asemenea se dovedea alta, așa cum toată lumea everyone’s mai liber și fluent, din părea a aștepta de la el în anii knowledge of același punct de vedere.

‘30-‘40. Pentru cine e atent nu doar la forţa imaginilor himself and the Astfel, răspunzând unui (remarcabilă, într-adevăr) world around chestionar din 1934 (așadar chiar din anul debutului), din poemele galezului, ci him.

Thomas mărturisește că și la modul lui de a înţelege înţelege poezia după cum poezia (la poetica lui, cu un cuvânt aproape compromis Dylan Thomas urmează: „poetry is the rythmic, inevitably narrative, de abuzurile criticii), e cu totul limpede că debutantul en fanfare movement from an overclothed blindness ale acelor ani nu era câtuși de puţin to a naked vision”; și reia mai jos: „my

8 | eseu

poetry… is the record of my individual struggle from darkness towards some measure of light”. Iar poemul e „a formally watertight compartment of words”. Așadar, poezia e ieșirea din întunericul indistinct al neantului la viziunea pură; iar această viziune se produce prin medierea unui poem înţeles ca o structură formală perfect supravegheată și etanșeizată.

E cât se poate de limpede că o astfel de înţelegere a poeziei vine din modernismul oracular și liturgic, din ceea ce Gheorghe Crăciun numește „modernism reflexiv”, derivat din Mallarmé și din ermeticii subiacenţi lui – de la Valéry la Jorge Guillèn. Ca și la aceștia, poemul e o structură perfectă formal, o construcţie hiperordonată de cuvinte („a moving column of words”, definește altundeva poemul Thomas), orientată înspre „some measure of light”, înspre o iluminare raţională și supravegheată spiritual. Și, la fel ca Mallarmé, pentru care efortul enorm al punerii în ordine raţională a limbajului avea drept telos edificarea unei Tăceri supraverbale, tot astfel pentru Thomas echilibrul conflictual al imaginilor trebuia să ducă la o „pace momentană”, originând în aceeași iluminare amintită mai sus; o spune el însuși într-o scrisoare: „out of the inevitable conflict of images… I try to make that momentary peace which is the poem”.

Cu tot retorismul lui aluvionar, cu toată explozia temperamentală care-i inervează atât viaţa, cât și poemele, Dylan Thomas e, în înţelegerea

poeziei, un post-mallarméan, un reflexiv cu sângele mai inflamabil, dar interesat, ca toţi reflexivii, mai ales de limbaj și de prelucrarea lui în structuri & imagini cât mai sofisticate.

Cu intuiţia lui fenomenală în ceea ce privește analiza poeziei, William Empson a înţeles încă din timpul vieţii lui Dylan Thomas că aceasta, și nu alta, era structura & natura lui interioară. În primul studiu de referinţă despre poezia lui Thomas, How To Read a Modern Poem (1947), Empson observă această suspendare a sensurilor venită, ca la Mallarmé, din excesul de sens: „He works by piling up many distant suggestions at once, and half the time is not ‘saying anything’ in the ordinary meaning of the term”. Profuziunea de imagini duce la o proliferare a sugestiilor, iar aceasta – la anarhia semantică atât de tipică exerciţiilor de hiper-reflexivitate modernistă. E la fel de dificil să rezumi „ce spune” un poem de Thomas cu a rezuma similar un poem de Mallarmé, sau de Valéry, sau de Barbu. E, cum spuneam, un exces de sens care dezamorsează sensul, o „hipertensiune a vocabularului”, cum a spus critica despre poezia lui Thomas, care nu permite circulaţia normală a sensului prin arterele poemului.

Iar Dylan Thomas însuși, foarte conștient de acest efect, vedea în supra-rafinarea limbajului poetic misiunea esenţială a poetului – pe care și-o exercita cu pasiune & superbie: „I am a painstaking, conscentious, involved and devious craftsman in

eseu | 9

words”, declară cu decelabilă satisfacţie în altă scrisoare. Însă e la fel de adevărat că, încă din anii imediat următori debutului, Thomas simte nevoia să iasă din paradigma aceasta ref lexivă & logocentrică. Era, de altfel, destul de straniu ca un tip atât de social & afecţionat precum Thomas să nu așeze în centrul poeziei lui mai degrabă omul decât limbajul. Observaţia aceasta o produce și Walford Davies, care, pe lângă ediţia ne varietur a poeziei lui Dylan Thomas, a publicat și câteva studii esenţiale despre poetul galez: „In 1938, half-way through the two decades of his short poetic life, Thomas too was planning thereafter a more ‘naked’ craft, in planer service of the things the poems are ‘about’. Especially for such a gregarious young man, the early poems had been strangely unpeopled. Human life was as if submerged by craft and music and image; but the humanity so ‘charmingly drowned’ will now ‘arise to cockcrow and kill’ the old poet in him”. Adevărul e că Walford Davies, având dreptate pe fond, se înșală totuși cronologic; nu din 1938 datează această intenţie de schimbare radicală a modului de înţelegere a poeziei, ci chiar din anul debutului, 1934, mai precis din aprilie 1934 – data la care poemul If I Were Tickled by the Rub of Love e transcris în carnetul de lucru al lui Thomas. Iar versul final al acestui mare poem al lui Thomas e un adevărat vers-program: „man be my metaphor”, spune el, și e aici conţinut un program antropocentric radical opus celui logocentric. Iar

10 | eseu

cele mai bune poeme ale lui Thomas, care ne mișcă și astăzi mai mult decât acelea modernist-reflexive, sunt astfel de poeme interesate mai degrabă de umanitatea concretă decât de „the formally watertight compartment of words”. Mă gândesc, înainte de toate, la villanella scrisă pentru tatăl său, atunci când acesta se afla în comă, la spital, pe patul de moarte („Do Not Go Gentle Into That Good Night”); la „A Refusal to Mourn the Death, by Fire, of a Child in London”, de asemenea răvășitor; la „Ceremony After a Fire Raid”; la finalul, amintit mai sus, al poemului „If I Were Tickled by the Rub of Love”; și la alte câteva poeme interesate cu precădere de umanitatea concretă – destul de puţine, e drept, faţă de majoritatea covârșitoare a poemelor logocentrice & reflexive.

Fără a fi propriu-zis biografice & confesive, toate poemele acestea încă vii & tulburătoare arată o tensiune către biografic & confesiv care ne pot da o idee despre cum ar fi arătat poezia lui Dylan Thomas dacă el ar fi reușit să supravieţuiască accidentului fatal din turneul american. Dacă, mai bine spus, ar fi reușit să-și supravieţuiască lui însuși.

Bref: văd în Dylan Thomas verigalipsă între oraculari și confesivi. Între moderniștii logocentrici din interbelic și postmodernii antropocentrici & colocviali din postbelic. Într-o istorie contrafactuală a poeziei anglo-saxone, galezul acesta „half naïve, half mystical” (apud John Holloway) ar fi putut ajunge un confesiv doldora de imagini, mai declamativ & sentimental decât tot

restul confesivilor, corespondentul 1998 o carte numită My Life with Dylan englez (dar cu sânge & temperament Thomas. Double Drink Story. (E vorba de galez) al lui Berryman & Lowell. Din o carte postumă – Caitlin Thomas moare nefericire pentru el & pentru poezia în 1994). Iar subtitlul editorului zice: anglo-saxonă, n-a fost să fie; copilul The extraordinary memoir of a life dedicated Mozart a murit prea repede, înainte to drink and Dylan Thomas. Citind-o, să apuce să certifice toate enormele am avut îndoieli că viaţa lui Caitlin speranţe puse în enormul lui talent. chiar i-a fost dedicată/devotată total M.L. Rosenthal, criticul care, într-o celebrului ei soţ; și nu la infidelităţile ei recenzie la Life Studies a lui Lowell, a mă refer (despre care susţine că au fost inventat termenul de „poezie confesivă” un soi de payback pentru ale lui), ci la (de care s-a declarat apoi dezgustat, resentimentul care străbate din aproape după ce toată lumea îl folosea), scrie fiecare rând care-l privește pe Dylan. sec într-o cronică din 1967 la o ediţie Cum ajunge un suflet-pereche să-l din carnetele lui Dylan Thomas editate descrie pe celălalt aproape exclusiv în de Ralph Maud: „Dylan Thomas, aquafortele unor meschinării & răutăţi? who had the air of a precocious baby, După Caitlin, Dylan era desigur genial, actually was one”. Așa a fost – și așa a dar asta era secundar – spune deschis că poemele lui o plictiseau, iar atunci și rămas.

(Veriga-lipsă, așadar, cum spuneam când o întrerupea din spălatul vaselor în fraza anterioară, între oraculari ca să i le citească, exemplara gospodină și confesivi. Nici mai mult, dar nici abia își înăbușea căscatul și, în final, mai puţin de atât: știm vine că, în întrebată, ce credea, spune: „I did not paleontologie, verigile-lipsă sunt mai want to hurt his feelings” – așa că, de rare & mai preţioase decât speciile ca obicei, îl minţea că erau bune… (Draga de ea uită, executând atare.) momentul acesta Kodak, N-aș vrea să închei că precizase în paginile fără a spune două vorbe anterioare insistent că despre alt accident care nu performa niciodată i-a fost fatal lui Thomas – nici un soi de degradantă anume accidentul casnic. muncă domestică – iată, Căsătoria lui cu Caitlin însă, că atunci când soţul Thomas, adică. Și unul, ei tândălea la scris poezie și celălalt s-au torturat plicty, ea făcea corvezile reciproc cu o frenezie demnă de o cauză mult Dylan Thomas în casă. Ţţţ, ţţţ…) Esenţial era că Dylan al ei era mai bună. Ea însăși a supravieţuit cu greu căsniciei ăsteia pitic, urât, gras, inconsistent sub infernale; a avut mai multă șansă decât aspect nupţial, mincinos, prefăcut, el. Și s-a răzbunat pe Dylan publicând în escroc sentimental, cabotin etc. etc.

man be my metaphor

eseu | 11

Calificative repetate cu jubilaţie pe aproape fiecare dintre cele 175 de pagini ale cărţii.

Tot veninul vine din convingerea ei că Dylan a împiedicat-o să devină dansatoarea excepţională care era menită să fie. S-au cunoscut în cârciumi, și au convenit acolo că el va deveni cel mai mare poet de limbă engleză, iar ea cea mai mare dansatoare din lume. Însă, dacă poţi deveni un poet mare direct din cârciumă (e greu, dar nu imposibil), e cu neputinţă să ajungi dansatoare extraordinară fără să te antrenezi decât printre mese & pahare. Caitlin a coborât așadar, ca într-un scenariu orfic pe dos, după Dylan în infernul alcoolismului, și n-a mai ieșit de acolo decât după exitul lui final; dar pentru poet alcoolul nu s-a dovedit distructiv (decât sub aspect… biologic), pe când pentru dansatoare, da. Caitlin are umorul de a admite că, în decursul ședinţelor ei etilice zilnice, o acuza pe Isadora Duncan că e indisciplinată și neglijează exerciţiul; însă, în ce o privea, singura formă de exerciţiu era dansul pentru spectatorii care rezistau până la ora închiderii.

Cele trei părţi ale memoriilor lui Caitlin Thomas (Drink, Childhood și Dylan) sunt scrise în anii ei târzii și sobri – inclusiv în înţelesul non-alcoolic al cuvântului; după moartea lui Dylan în ‘53, se mută în Italia și, la 49 de ani, are un al patrulea copil, Francesco (el scrie postfaţa cărţii), de dragul căruia abandonează, după o serie de încercări nereușite, alcoolul. Cu toate că sunt scrise la trezie, aproape fiecare pagină

12 | eseu

a memoriilor e expresia unei teribile frustrări, deloc inconștiente, la adresa poetului. De altfel, pe ultima pagină, în ultima frază, admite deschis: „Our one and only true love was drink and the only significant difference between our drink story and any of the other drink stories is that in the middle of it was a genius poet”. Mică, insignifiantă diferenţă, într-adevăr…

A nu se înţelege că memoriile acestea ale lui Caitlin Thomas n-ar merita citite. Cinismul lor negru-n cerul gurii e enervant uneori, dar e stenic & viu. E oricând preferabil encomiasmelor câte unei văduve gen Agatha Grigorescu-Bacovia. În plus, cui nu-i place să afle vrute și nevrute din casa unui genius poet?

Veriga-lipsă între oraculari și confesivi, așadar. Ghinionistă sub toate aspectele. Dylan Thomas ar fi putut ajunge cel mai liric dintre confesivi; n-a fost să fie. Dar, mai ales prin cele câteva poeme simili-confesive, scrisul lui e încă viu & tulburător, ba chiar răvășitor uneori. Când nu de-a dreptul obsedant: puţine poeme le-am ascultat la fel de des precum villanella lui pentru tatăl aflat în comă. Când ascult vocea lui Thomas recitându-l, știu că veriga-lipsă e o parte esenţială din lumea mea – pe care, fie și numai cu aceste câteva poeme simili-confesive, a influenţat-o decisiv. Ceea ce, pentru mine cel puţin, e capital.

Viorel Mureșan

V

iorel Mureșan (n. 1953, Vicea, jud. Maramureș) a absolvit în 1979 Facultatea de Filologie la Cluj (secţia română-rusă), făcând parte din a doua generaţie a grupării echinoxiste. A debutat cu volumul de poezie Scrisori din muzeul pendulelor (1982), urmat de Biblioteca de os (1991), Pietrele nimicului (1995), Ramele nordului (1998), Lumina absentă (2000), Ceremonia ruinelor (2003), Sâmbăta lucrurilor (antologie, 2006), Buchetul de platină (2010), Locul în care se va deschide cartea (2010), Soare tăiat cu o foarfecă (antologie, 2011) și Salonul de toamnă (2013). Viorel Mureșan a avut o constantă activitate publicistică, fiind unul dintre cei mai rafinaţi comentatori de poezie ai generaţiei sale. A publicat volumele de critică Leonid Dimov – monografie (2000, în colaborare cu Traian Ștef), Colecţia de călimări 1 (2011) și Colecţia de călimări 2 (2013).

portret | 13

„P

oemele lui Viorel Mureșan par compoziţiile unui Magritte trecut la literatură, căci poetul e un veritabil orfevru al aglutinărilor imagistice insolite, elaborând « pânze » în care până și lucrurile cele mai obișnuite dobândesc o aură de stranietate, regnurile se amestecă, iar formele sunt surprinse într-o permanentă metamorfoză. (…) De la japonezăriile cizelate cu delicateţe, autorul are însă capacitatea de a trece cu nonșalanţă la vastele panorame votive, traversate de sarabande și procesiuni ale morţilor, ticsite până la refuz – parcă în virtutea unei spaime superlative de gol – de apariţii terifice, care amintesc de viziunile apocaliptice ale lui Bruegel sau Bosch și peste care planează lumina sângerie a unui crepuscul universal (…).

Viorel Mureșan se înscrie – la fel ca un alt franctiror singuratic, Ionel Ciupureanu – în categoria marilor singuratici ai poeziei actuale.”

Octavian Soviany

„D

ouă expresii în una singură, asta pare a fi poezia lui Mureșan.

Avem aici o antinomie, aceea a scrierii încrâncenate, pornite din suferinţă, care trebuie să ajungă vidată de orice nebuloasă, de orice conflict, la un lector pur, cu singur scop: al învăţăturii. De aici toată această grijă, toată această precizie, concizie, toată această duioșie și lapidaritate a poemelor lui Viorel Mureșan. Viorel Mureșan este un poet al trăirilor acute, care nu lasă loc de echivoc, deși tehnica este tocmai aceea a echivocului. Este aici un paradox pe care numai poezia îl poate îngloba.

Poetica lui Viorel Mureșan este până la urmă una a comprimării, a senzaţiilor concentrate, a imaginilor percutante create din cuvinte puţine.

O poetică a unei atmosfere mai mult decât a descrierii unui spaţiu, a unei viziuni fulgurante, abia schiţate, cutremurătoare și sfâșietoare prin acuitatea detaliului, mai mult decât a amplelor viziuni superflue. (…) Lumea poetică a lui Viorel Mureșan este una a « prezenţelor », fie că sunt umane sau de alt tip, ele sunt cele care coordonează mișcările poemului.

Un set de umbre, fulgurante, abia bănuite, care se strecoară printre cuvinte și-ncep să șoptească povești. Putem chiar să vorbim în cazul poemelor lui Viorel Mureșan de o estetică a umbrelor, a aparenţelor, care în literatura română contemporană este singulară.”

Cosmin Perţa

14 | portret

Scrisori din muzeul pendulelor (4) Maimuţa bătrînă umilită de o lichea la un poligon zoologic

– cum să nu-ţi amintești la ora toridă animalul fu ademenit cu un sandwich din colivia de gratii.

Ala-bala-portocala

a-la-ba-la-porto-ca-la

a-la-bacînd i-au pătruns în limbă ácele otrăvite s-au rînjit maxilarele într-un unghi caraghios

– cum să nu-ţi amintești taraful de suspine

de-a pus în picioare toată grădina grimasele

cavalcade.

Era o tobă suspendată în care viscolul dă cu nisip adolescentă care învaţă mersul pe tocuri deasupra ei aerul – un soldat cu palmele

bătea trombele de praf. În ziua aceea ai plîns

ai dat un telefon sub pămînt

Ocupat!… Ocupat!… cortul unde ai fi vrut să te retragi pînă îţi vor aduce din nou rădăcinile semnale despre direcţia frunzelor

direcţia sîngelui în fumurile sălii de vînt.

*** Poemul acesta îl voi dicta mașinii de scris Silver-Reed într-o zi cu puţin înainte de treizeci de ani

tutunul e o plantă cu flori albe

și mai tăcută ca un pacient

portret | 15

care își scrie numele pe scoarţa unui copac transparent

haideţi să rîdem de candoarea florii albe tocmai acum cînd e seară și formele noastre din aer se lovesc de pereţi și nu auzim

Secol (a doua oară) Trebuie să aprind un șir de cuptoare la gurile cărora nu pot să ajung cineva mă filmează din spate la masa de seară îmi aduce secvenţe și amîndoi pe un cîmp cu cuptoare rîdem cu ho-ho-te pînă în zori (Scrisori din muzeul pendulelor, 1982)

Completare la un anunţ de ziar și se va face un gard cu sîrmă ghimpată pe tot continentul pentru a opri sinucigașii să sară-n ocean se va scrie la fiecare 100 de metri zonă interzisă sinucigașilor moartea e un animal de uscat printre ai cărui dinţi bate vîntul sub cerul liber va cînta gramofonul limba sa e o plajă fierbinte există locuri în orice sezon

Coș cu prune la fereastra spitalului vara noastră era pe sfîrșite cu braţe ca plînsul de gater tăind lumina

16 | portret

mai ţii minte cînd am văzut-o între corpuri de neon la magazinul universal în faţa vitrinei femeia venită de departe întreba manechinul – doamnă nu doriţi niște prune rochia pentru seară la aceste cuvinte ape sepia mișca pe șolduri de gips – doamnă nu doriţi prune eram cotorul prăfuit al cărţilor cu sunete de smoală și-n silabe cădeam pe faţa mea căci un bătrîn cu baston printr-o pădurice de sajă pășea agale mai în urma lui tot încet venea o fereastră – și bătea vîntul din faţă și omul mai făcea niște pași apoi se rotea pe călcîie să-și aprindă ţigara – și de dincolo de apa ei coșul cu prune îl ademenea ca pe fata cea bună – domnule nu doriţi niște prune și pe șoșoni melancolici printre anotimpuri de sticlă pășeam agale printr-o pădurice de funingine și în silabe pași cădeau pe faţa mea

(ultima carte poștală) doar eu ruginesc în lumină ca un capăt de sîrmă ieșit dintr-un pod (Biblioteca de os, 1991)

Copilăria se pierde ca o șosea printre două șiruri de case moartea nici ea nu vine dintr-odată

portret | 17

la o oră cândva hotărâtă vine pe rând cum ies șobolanii la baltă să se adape cum se adună frigul iernii în bare metalice

Cealaltă bibliotecă (10 zile sub cer) VII. „Ascultaţi – deci – o frumoasă istorie”: urcam la spitalul-de-flori – și noapte era – și tu cu mari buchete în gând eu aduceam pâine pentru medicii care nu mai pridideau să vindece din firide și rafturi întindeau acte de naștere de divorţ de deces amar parfumatele-n umbră urechi tije cu capete de bătrâne ho-ho-tind peste proteze la un priveghi scâncet eram peste coridoare cu gaméle murdare roţi cauciucate șorţuri de vinilin cu slabele speranţe în șoaptă urmărite prin tuburi (Pietrele nimicului, 1995)

Fragment eu sărutam mumia într-o casă verde deasupra orașului mașinile de găurit timpul dansau și chiţcăiau ca șobolanii pe podelele roșii eu sărutam mumia cu inima la turma de tropi în care lupul

18 | portret

intrase

mâncase iar acum se retrăgea încet spre pădure împreună cu soarele iernatic să guste odihna activă a morţilor (Lumina absentă, 2000)

*** venise toamna prin curţi oamenii își tăiau câinii le băteau urechile-n cuie să vină copiii să-i umfle cu fum soarele văruit umbla de la unul la altul cum ar coborî scări de la o cabană de lemn venise cu câinii ei toamna acum le împingea niște piramide în ochi din vârful cărora ne aruncam glorioși totul în casa ta acolo unde mai stăteam de vorbă (Ceremonia ruinelor, 2003)

Cenușă din Paradis așa vor spune îl atrăgeau cârciumile și cimitirele și nu scria mai mult de două versuri pe an i-au plăcut noaptea și străzi lăturalnice acoperite cu iarbă și de nicăieri nu s-a întors fără umbra femeii care împletește un anotimp de dantelă deasupra unei prăpăstii a ţinut o morișcă în calea vântului cînd n-a mai fost vânt a lăsat urme

portret | 19

pe zăpada albă până cînd zăpada albă s-a subţiat urmele lui s-au făcut iarbă

În octombrie anul acesta am scris și poezie dar deodată în octombrie acest an am scris și multă poezie de dragoste dar deodată precum în aerul din gura unui pod o pisică neagră în două labe se arcuia într-un fel chiar răsfăţându-se pe coala albă din faţa mea apoi m-a vizitat și un șal negru întins frumos pe o scândură mișca numai franjuri spre copaci când l-am purtat prin grădină cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului am traversat mai întîi încăperea m-am arătat la fereastră jucau numere pe o piramidă scăpată din cer din eroare cine să tragă frânghia are în loc de mână o floare limba prinsă într-un parapet de piatră prinse a-și îndoi genunchii sub ea a-și pocni tot mai des fruntea cu palmele a-și da peste cap ochii a-și smulge masca Colibă din trestie, colibă din trestie! Zidule, zidule! să străbatem în caravană un drum foarte lung și obositor afișând râsul cel mai răutăcios: Colibă din trestie, ascultă! Zidule, ia aminte!

20 | portret

o limbă ce juca în timp ce curgea din ea sânge: La marginea mării se afla, aparent al nimănui, un aparat fotografic pe trepiedul său, iar o pânză neagră, întinsă deasupra flutura plescăind în aerul răcoros și o hârtie rostogolindu-se lin în golul unei uși apoi plesnește din coadă o veveriţă peste prăpastie (Buchetul de platină, 2010)

Dansul plasei despre aproape orice se poate râde la nesfârșit se poate zâmbi sau se poate râde cu ho-ho-te dovadă stau atâtea comedii remarcabile despre fluturele care foarfecă aerul de deasupra unui pârâu și despre gropiţele din obrajii unei fetiţe alergând de una singură pe un pod și despree mâna ridicată cu un cuţit deasupra capului mamei într-o casă cu obloanele trase dar vă rog nu zâmbiţi vă rog din suflet să nu râdeţi cu ho-ho-te și până la lacrimi de acela care dansează înfășurat într-o plasă (Salonul de toamnă, 2013)

selecţie de Claudiu Komartin

portret | 21

Max Blecher Fragment inedit

cu un preambul de Doris Mironescu

Î

n iunie 1936, la șase luni de la apariţia volumului Întâmplări în irealitatea imediată, roman al experimentelor de cunoaștere, al percepţiei diforme și al perplexităţii de a nu ști „cine anume sunt”, M. Blecher încheia prima versiune a celui de-al doilea roman al său, care va apărea în ianuarie 1937 sub titlul Inimi cicatrizate la editura Alcalay.

Romanul a impresionat publicul în mai mare măsură decât precedentul. El conţinea scene din sanatoriile pentru tuberculoză osoasă din orașul francez Berck-sur-Mer (unde Blecher petrecuse câţiva ani), urmărind traumele bolnavilor obligaţi să suporte operaţii dureroase, să stea în ghips și să se deplaseze, așezaţi orizontal, în trăsuri. Manuscrisul Ţesut cicatrizat, cum îl intitulează autorul în scrisoarea sa către Geo Bogza din 26 iunie 1936, este una dintre puţinele variante ale unor texte literare

22 | proză

blecheriene care ni s-au păstrat. El se găsește la Muzeul Literaturii Române din București, sub cota 16805, sub forma a cinci caiete de circa 100 de pagini fiecare, scrise doar pe recto, cu unele completări pe pagina alăturată, lăsată de obicei goală. Va fi cuprins în ediţia critică de Opere ale lui M. Blecher pe care o pregătim pentru editura Univers Enciclopedic.

Versiunea Ţesut cicatrizat este mai amplă decât Inimi cicatrizate. Preocupările autorului pentru evenimenţial, pentru detalii și pentru analiza gesturilor personajelor sunt mult mai acute aici. Probabil, M. Blecher caută să îndeplinească niște exigenţe de coerenţă epică și verosimilitate psihologică pe care le socotea importante în cazul unui scriitor încă nu pe deplin afirmat, cum era el.

Unele dezvoltări greu de explicat din

roman (despărţirea de Solange, de pildă) capătă mai mult sens în urma lecturii acestei versiuni mult mai generoase cu informaţiile oferite cititorului.

Autorul îi scria prietenului său Geo Bogza, într-o epistolă din 11 iunie 1936, următoarele: „Până acum am scris vreo 450 pagini îndesate de caiet și mai am de terminat 50-60 pagini, încât cred că săptămâna ce vine va fi gata romanul în prima versiune. Va fi un roman la persoana a treia adică cu personagii, întâmplări și decoruri descrise obiectiv. […] Ei bine, vei fi satisfăcut cred, am scris totul în așa fel încât atmosfera să nu fie specific franţuzească. Este un document de valoare umană, valabil oriunde. Până și în căutarea numelor personagiilor am avut grijă ca să fie nume bine alese cu rezonanţă generală. Înţelegi desigur ce-ţi scriu.

Va fi astfel încât cetitorul nu-și va pune problema unde se petrec aceste lucruri, fiind preocupat numai de toate întâmplările și cazurile descrise.

Este atât de îmbâcsită cu realităţi crunte și sfâșietoare încât poate va trebui să renunţ la unele din ele”. (s.n.; M. Blecher, mai puţin cunoscut, ediţie îngrijită de Mădălina Lascu, București, Hasefer, 2000, p. 111). Într-adevăr, în versiunea Ţesut cicatrizat apar scene, personaje și episoade la care autorul, în versiune definitivă, a renunţat. Uneori nu în folosul romanului său. Fragmentul selectat aici, care face parte din capitolul VI, descrie un moment absent din ultima versiune: a doua zi petrecută la Berck de Emanuel,

cu puncţia făcută de doctorul Cériez bolnavului, cunoașterea de noi colegi de sanatoriu și o plimbare prin târg cu prietenul Ernest. Aici este prezentat personajul bătrânei „marchize” Tréchamp, figură sinistră, o decrepită înzorzonată, foarte mândră și totodată mâncătoare de excremente (detaliu menţionat în capitolul precendent), care a rămas, în graba trimiterii cărţii spre publicare, o prezenţă reziduală, nemotivată și inexplicabilă în al 18-lea capitol al romanului Inimi cicatrizate. Tot în manuscris, personajul tatălui e prezentat cu mai multă „cruzime”, denunţat în burghezismul sentimentelor sale paterne hrănite de lecturi inculte; este un denunţ la care în versiunea finală Blecher a renunţat, atent la sensibilitatea cititorilor din familia sa, care s-ar fi putut simţi jigniţi la o lectură, inevitabilă, în cheie biografică. În același fragment apar pasaje obscurizate în varianta ultimă, dar importante pentru întregirea esteticii lui Blecher și a fișei caracterologice a personajelor sale: prezenţa scatologicului, ca protest „inestetic” faţă de obscenitatea bolii, accentul pus pe frica neascunsă pe care bolnavul o recunoaște în sinea sa la operaţii; fascinaţia pentru luminozitatea oceanului, privită ca un miracol și o promisiune de vindecare; în fine, curiozitatea absurdă a bolnavilor care-i face să spioneze în mod inocent oameni sănătoși, ca și cum asta le-ar asigura un spor de cunoaștere și deci de putere asupra celorlalţi.

proză | 23

Ţesut cicatrizat Capitolul VI [A doua zi la Berck]

Î

n zori, Emanuel se trezi speriat și zăpăcit. Bătuse cineva puternic în ușă. Era omul de serviciu pentru toaleta de dimineaţă a bolnavilor. Își ceru scuze de a fi venit atât de devreme, dar doctorul cerea bolnavilor să meargă în grădină tare dimineaţa, în aceste ultime zile frumoase de toamnă.

– Și apoi mai aveţi și puncţia la ora zece…

Emanuel își reaminti de puncţie. Își făcu toaleta culcat, spălându-se într-un lighean pus pe o masă lângă el.

Veni apoi același om de serviciu, Iulian, și-l îmbrăcă, apoi îi aduse cafeaua și peste câteva minute îl conduse jos în grădină.

Era jos un spaţiu închis între clădiri, dar cu un cer extrem de luminos și albastru. Toate nuanţele dimineţei își întinseseră nuanţele senine pe plafonul acela aerian și pe măsură ce soarele se făcea tot mai puternic, mătasea albastră a înaltului pierdu din culoare, apoi deveni albă și vaporoasă.

Câteva boschete de trandafiri agăţători își uscau foile veștede, arămii.

Iarba era măruntă și sfrijită, Emanuel se gândi mai mult la un ţarc decât la o grădină.

24 | proză

În fund, sub o pânză de cort, întinsă foarte sus peste ei, pentru a-i apăra de soare, stăteau înșiraţi pe căruţe bolnavii. În dreapta se întindeau clădirile clinicii cu ferești mari de culoare albastră, acolo unde erau sălile de operaţie. În stânga pe o terasă stăteau copiii; copii bolnavi ca și oamenii mari din fund, întinși și ei pe gutiere, în tratament, în această aripă a clădirii, anume făcută pentru ei.

Era foarte dimineaţa și deja un gramofon măcina în vid melodii zbârnâitoare, pe terasa copiilor. Era un gramofon mic, o jucărie aproape, care zumzăia ca un bondar, din pâlnia lui de tinichea subţire.

Emanuel fu așezat lângă un bolnav complet întins și o femeie mai în vârstă, cu părul cărunt, înclinată numai pe jumătate pe gutieră, așezată majestuos într-o grămadă de perne de mătase pline de broderii și înzorzonate cu fel de fel de funduliţe și ciucuri. Emanuel socotea întotdeauna asemenea ornamentaţii, vag și în anumit sens demenţiale, dar în fond ele făceau parte în mod normal din demenţele calme ale lumii, așa ca și la înmormântări ornamentaţia lugubră și nebunească a coroanelor artificiale

și a broderiilor metalice de sicriu; ori în monumentele funerare bogatele și întortocheatele cornișe, pline de hidoșenie, de nebunie și de disperare.

Bătrâna era ea însăși îmbrăcată într-o rochie grea și solemnă de catifea violetă. Purta câteva brăţări de aur de modă veche pe mână și avea inele cu pietre sclipitoare pe degete; de gât îi atârnau două lănţișoare de aur, de unul fiind agăţat un ceasornic cu capace cizelate, iar de celălalt un lorgnon cu mânerul de sidef.

Era și bolnava aceasta un fel de monument în grădina aceasta aridă; un fel de idol opulent și demodat, tronând printre adepţi schilozi, culcaţi în cărucioare.

Vorbea cu încetineală, strâmbând gura și ţuguind buzele, ca și cum ar fi supt fiecare vorbă mai întâi ca pe-o pastilă înainte de a o pronunţa.

– Sunteţi noul bolnav, domnule? întrebă ea pe Emanuel.

– Da doamnă, sunt noul bolnav, răspunse Emanuel1.

Câteva minute doamna în violet rămase tăcută.

– Știi cine sunt eu? spuse ea brusc.

Emanuel făcu un gest negativ.

– Ai învăţat istoria? Ai auzit de Tréchamp, în fine, nu de Tréchamp, de Talleyrand…

– Eh sigur, sigur că am auzit, „cel despre care Napoleon spunea că e un excrement într-un ciorap de mătase”, vru să spuie Emanuel, dar se reţinu.

– Ei bine, eu sunt o marchiză de Tréchamp, din latura colaterală a Talleyranzilor, spuse femeia, înţelegi?

Și se așeză mai corect în perne, luând o poză de vagă reverie și solemnitate și punându-și lorgnonul la ochi pentru a privi un punct oarecare în vid.

Emanuel nu avu vreme să se mire îndeajuns; lângă bolnavul de-alături venise un bărbat negricios, slab, împingând gutiera unui copil, adusă de pe terasă.

Băieţașul era prins în ghips până după cap. Corsetul alb, rigid, depășea gulerul cămeșei și se prelungea până sub ceafă; capul stătea astfel fixat într-un suport scobit de ghips. În oglinda pe care o avea deasupra capului, băieţașul vedea privirile lui agere, foarte vii. Tatăl copilului părea bun prieten cu bolnavul întins lângă Emanuel și începu să vorbească cu el, apoi pe nesimţite se trezi și Emanuel în conversaţie. Tatăl copilului era un austriac, Wilhelm Tauber, și bolnavul de-alături un francez, André Vielle. Îl recomandară și pe băieţaș, Yoris, care întrebă îndată pe Emanuel dacă nu are să-i împrumute cărţi sau reviste despre aviaţie. – „Este visul lui să se facă aviator”, explică domnul Tauber.

Când scoborî în grădină tatăl lui Emanuel găsi în conversaţie de mare prietenie pe cei trei bolnavi. Emanuel se bucura în sine cu umilitate de dimineaţa aceea călduroasă de toamnă. „Cu umilitate, cu umilitate”, își repeta el în interior pentru a nu cădea în sentimentul vreunui inutil entuziasm: aștepta doar puncţia. În preajma orei zece minutele deveniră îngrozitoare. Emanuel continua să vorbească silindu-se să nu arate nimic

proză | 25

din turburătoarea lui așteptare dar pe un plan paralel al conștiinţei clipele treceau cu altă densitate și cu altă chinuitoare semnificaţie. Pândea ușa dinspre clinică pe unde brancardierul trebuia să vină să-l ia. În acest timp tatăl lui Emanuel uitase cu desăvârșire de puncţie și când veni brancardierul să-l ia pe Emanuel se făcu foarte palid. Emanuel găsi o clipă, în această paloare, un mic reconfort, dar îndată începu din nou în piept bătaia aceea sacadată și puternică a inimii, și trecerea insuportabilă a timpului, secundă cu secundă; fiecare secundă se umfla haotic, căpăta o importanţă dureroasă, într-un amestec de frică și nerăbdare.

Coridoarele clinicei erau extraordinar de albe și de luminoase; s-ar fi zis că lumina de-afară se condensa între pereţii albi și devenea o materie inedită a spaţiului, un fel de aer nou, lăptos și strălucitor. Plafoanele erau toate din geamuri ripsate și soarele bătând direct în ele le făcea sclipitoare ca niște acoperișe de pure diamante.

Era rândul altor bolnavi și Emanuel trebuia să mai aștepte. Îl zări pe doctorul Cériez o clipă între două uși deschise și imaginea asta deși atât de scurtă îl liniști oarecum. Într-un sfârșit fu împins, însoţit de tatăl lui, într-o sală strălucitoare de porţelan alb și de aparate de nichel.

Infirmiera îl dezbrăcă și Emanuel abia de-și dete seama când toate pregătirile fură făcute că doctorul luase în mână acul de puncţie. Emanuel văzu de data asta acul și seringa; își duse mâinile sub

26 | proză

cap și încrustă adânc degetele în ceafă ca să nu ţipe. Doctorul Cériez avea mișcări calme și într-un moment de distracţie, în timp ce Emanuel privea capul mare al doctorului și părul lui cărunt simţi lovitura de pumn în burtă, înfundarea acului în abces.

Puncţia dură mai puţin decât cea dintâi și când Emanuel fu din nou pe coridor, cu inima ușurată de-o enormă povară, observă cât de alb la faţă era tatăl lui. „– Când ţi-a înfipt acul acela gros în burtă, spuse el, am simţit că genunchii îmi cedează și cred că aș fi căzut jos în sală de nu mă rezemam de un perete.”

Emanuel zâmbi, era zâmbetul mulţumirii de a fi trecut de un pericol, de a fi scăpat de un chin. În acest moment tatăl lui îl privi și rămase epatat de această aparentă nepăsare. „– Ce curaj extraordinar ai tu, fiule”, spuse el solemn2. „Iată ce numesc autorii în cărţi eroismul bolnavilor”… gândi cu amărăciune Emanuel3. În după amiaza aceea ieșiră la plimbare într-o trăsură cu cal. Trăsura era lungă ca o barcă și când poclitul fu ridicat la spate semăna într-adevăr cu o mică corabie plutind pe străzi cu pânzele întinse. Emanuel fu pus în trăsură pe la spatele ei, unde fundul de lemn se deschidea și bolnavii erau împinși chiar pe cadrul pe care stăteau întinși, rulaţi pe un sul de lemn așa cum se introduc sicriele în dricuri. Impresia aceasta era de-altfel atât de evidentă încât Emanuel simţi în grimasa de nervozitate a tatălui său că se gândește

la un sicriu. În fundul trăsurii era un scăunaș pentru un însoţitor, pe care îl ocupă tatăl lui Emanuel. Emanuel luă hăţurile pentru a conduce calul; la început credea lucrul imposibil dar îndată ce avu în mână hăţurile își dete seama că și un om culcat poate conduce o trăsură. Calul de-altfel era docil și se lăsa mânuit cu ușurinţă. În stradă, chiar la ieșirea din hotel întâlni alte trăsuri cu bolnavi întinși, cari conduceau singuri caii sau măgărușii puși la ham. În capătul străzii după o colină se vedea o mare luminozitate. Într-acolo era desigur oceanul.

Când ajunse în vârful delușorului se desfășură în faţa lui Emanuel întinderea imensă și profund albastră a oceanului.

Era ora fluxului și apele veneau din orizont umflate în valuri pline, apoi înaintau ca niște ziduri de spumă, paralele, albe, splendide și se frângeau răspândindu-se în dantele nesfârșite pe nisip.

Plaja era semănată cu mii de cabine colorate divers. Câţiva oameni se vedeau umblând în depărtare în lumina soarelui, ca niște grăunţe negre agitate de vânt. Erau și câteva trăsuri de bolnavi adunate în semicerc.

Emanuel înaintă de-a dreptul pe plajă, spre trăsuri. Într-una din ele se găsea Roger Torn, vecinul lui de masă, și Ernest care cânta din mandolină; ceilalţi bolnavi erau de pe la alte clinici.

Ernest veni la trăsura lui Emanuel și-i propuse să-l conducă prin oraș, să-i arate străzile. Îndată ce porniră, Ernest se aplecă la urechea lui și îi șopti: – Ai văzut că Roger Torn e cam

supărat pe tine?

– Într-adevăr, așa mi s-a părut și mie, răspunse Emanuel uluit și își aminti că în seara precedentă și la masa de prânz nu scosese capul dintr-o carte.

Mă întreb ce-o fi având cu mine, ne cunoaștem doar de ieri…

Ernest continuă să vorbească în șoaptă.

– E supărat că stai d-ta acum la masa Celiei. Pâna la venirea d-tale stătea el la masa aceea, Celia e… prietena lui, înţelegi? Acum, directorul te-a plasat acolo, intercalându-te între ei doi.

E supărat deci că s-a întâmplat să fie așa… deci nu e supărat direct împotriva d-tale. În tot cazul, fii prudent și nu fă curte Celiei, las-o în pace că îl superi pe Roger…

Emanuel spuse că nici nu se gândise la așa ceva. Într-o stradă îngustă, cu o fâșie sumbră de cer deasupra, se opriră și Ernest îi arătă lui Emanuel o fereastră deschisă prin care puteau observa cum un preot își făcea toaleta. Urmăriră scena cu multă atenţie; gesturile preotului în faţa oglinzii periindu-și coroana calviţiei apoi spălatul cu atenţie al dinţilor, examenul lor atent în oglindă; pe Ernest îl pasionau asemenea lucruri.

– Îmi place să surprind scene extrem de simple: un om închis în odaia lui, în celula lui. Pentru că orice ar face un om, în dosul faptelor lui rămâne întotdeauna o odaie în care se spală și își perie dinţii… E aproape deprimant.

Tăcu o clipă.

– Și reconfortant în același timp, dacă te gândești mai bine.

proză | 27

Până seara, se plimbară prin oraș; era de-altfel numai o singură stradă mai largă cu prăvălii și vitrine frumos aranjate; celelalte străzi erau niște îngrămădiri de vile din cele mai bizare; se vedea bine că fiecare proprietar voise să-și clădească o vilă personală care să nu semene cu niciuna din celelalte. Erau astfel vile în stil turcesc cu creneluri și cupole, altele în stil câmpenesc, altele englezești cu acoperișe de ardezie, apoi în stil flamand, spaniol, cu ornamente de faianţă, de porţelan, de fier, cu sculpturi, cu pisici, cu turnuri, cu spirale, cu alge și cu clopoţei. Erau chiar și unele vile ieșite dintr-o combinaţie a tuturor stilurilor, ca mascaţii aceia care nimerind prea târziu la negustorul ce împrumută costume, se îmbracă cu toate resturile variate rămase de la clovni, toreadori și grenadiri.

Emanuel se plimbă cu trăsura până în preajma mesei. În aceeași seară tatăl lui plecă. Îndată ce se întoarse la hotel, ceru să fie condus în biroul directorului. Era o încăpere sumbră cu un singur birou mat în mijloc, neted, fără nici o hârtie pe el; pe masă în faţa directorului stătea numai telefonul de-a curmezișul ca un os de ros.

Emanuel rugă pe director să-l schimbe în alt loc în sala de mâncare, pretextând că în timpul prânzului îl supără lumina de la ferestre prea violentă în ochi. În seara aceea Emanuel mâncă deci la o altă masă și putu observa că Roger Torn își reluase vechiul loc lângă Celia; de-altfel în cursul cinei Roger Torn adresă cu mâna, lui Emanuel, un semn amical de mulţumire.

28 | proză

Emanuel rămas singur avu un moment de cumplită deznădejde. Își aduse brusc aminte că fusese cândva student… că avusese ambiţii, dorinţe.

Când se petrecuseră toate acestea?

Demult… săptămâna trecută. Emanuel simţi cât de profund și iremediabil devenise un altul de când era întins pe gutieră. În urma lui zăcea o viaţă pe care n-o mai înţelegea bine, însă oricât de atroce ar fi fost acest gând în curând el fu dominat de [o] lene plăcută în care își întinsese oasele. Era aproape o frenezie a lenei și a odihnei. Peste câteva zile însă o întâmplare neașteptată modifică și în alt sens viaţa de bolnav a lui Emanuel.

Note: 1 În text, suprimat: „În acest moment, dincolo de căruţa doamnei în violet, un bolnav, fără ca bătrâna să observe, făcea niște semne cu mâna lui Emanuel, ducând degetul arătător la frunte și agitându-l pentru a spune că femeia e ţicnită.

Emanuel nu observă nimic deosebit în gesturile și purtarea majestoasei doamne. Era totuși ceva neplăcut în ornamentaţia aceea bogată care decora atât de solemn boala ei.

Emanuel avea întotdeauna impresia aceasta de ușoară demenţă la unele înmormântari unde mortul era înzorzonat cu fel de fel de flori aurite și broderii încârlionţate din hârtie presată.”

În text, suprimat: „Tatăl lui Emanuel nu spunea «fiule!» decât în împrejurări cu totul grave și învăţase expresia dintr-un roman foileton”.

2

În text, suprimat: „«Iată ce se numește desigur în cărţi eroismul bolnavilor», gândi Emanuel. «Când un bolnav nu se mai teme de nimic și zâmbește, atunci e un erou».

Apoi după o pauză: «Desigur, desigur, însă trebuie să nu se mai teamă de nimic».”

3

Goran Simić

G

oran Simić (n. 1952, Vlasenica) este un scriitor bosniac de etnie sârbă. Simić a fost prins în asediul asupra orașului Sarajevo, iar după încheierea războiului a emigrat împreună cu familia în Canada, la Toronto, devenind cetăţean canadian și scriitor de limbă engleză. A publicat volume de poezie, proză scurtă și teatru atât în limba natală, cât și în limba engleză (Sprinting from the Graveyard, 1997; Immigrant Blues, 2003; From Sarajevo with Sorrow, 2005; Looking for Tito, 2010), iar cărţile sale au fost traduse în nouă limbi. Poemele din această selecţie sunt traduse din volumele lui Simić apărute în America de Nord, pentru care a primit inclusiv prestigiosul People’s Award, Canada, în 2006. În prezent trăiește la Sarajevo.

poezie | 29

Tata și albinele pentru Vesa Toijonen

Acum știu de ce tata nu a-nţeles nimic despre război.

Nu a-nţeles nimic nici despre albine.

La începutul celui de-al doilea Război Mondial a îmbrăcat uniforma și a plecat să lupte împotriva fascismului părăsindu-și casa părintească și stupii.

Când albinele au luat-o razna și au început să atace copiii, localnicii le-au sufocat prin fumigare.

Trecuseră doi ani din noul război, când el s-a întors la vechea casă părintească și a-nceput să crească din nou albine.

A încetat să mai citească ziarele, înjură autorităţile tot mai rar și dispare ori de câte ori începe o discuţie despre politică.

Mi-a trimis un borcan cu miere. Încă nu l-am deschis.

Am auzit că la vreo zece kilometri de casa bătrânească 4000 de oameni au fost omorâţi și îngropaţi acolo la grămadă.

Am auzit că nici mirosul teilor nu poate să acopere duhoarea corpurilor intrate în putrefacţie sub terenul de fotbal.

Se spune că nimeni nu poate să doarmă noaptea din cauza detunăturilor din stomacurile goale ale morţilor care explodează în căldura de vară.

Tata nu știe asta.

El doar crește albine și trimite borcane cu miere.

Răsfoiesc enciclopediile ca să aflu cât de departe pot să zboare albinele și dacă fug de duhoare.

Apoi mă pun pe plâns.

Nu pot să le explic copiilor mei de ce le-am interzis să deschidă borcanul cu miere trimis de tata, războinicul și apicultorul care nu a-nţeles nimic nici despre război nici despre albine.

30 | poezie

Războiul s-a terminat, dragostea mea Războiul s-a terminat, cel puţin așa cred.

Cel puţin așa scrie în ziarul de dimineaţă.

Pe prima pagină e o fotografie a fabricii care până mai ieri producea steaguri și uniforme.

Acum începe să facă pijamale.

Pe pagina a doua e un raport despre decernarea decoraţiilor postume, și mai e un rebus și rezultatele la extragerea loto în care se precizează cu regret că nici luna asta nu a câștigat nimeni marele premiu.

Farmaciile sunt iarăși deschise toată noaptea, la radio dau hiturile faimoase de altădată – s-ar spune că nu a fost niciodată vreun război.

Intru într-un magazin iar pe umerașe îi recunosc pe vecinii mei: asta e haina lui Ivan. Din căptușeala ei am făcut bandaje.

Uite și pantofii lui Hasan. Le lipsesc șireturile. Și pantalonii lui Jovan. Mai puţin cureaua.

Dar unde sunt ei?

Alerg pe strada principală și încerc să mă privesc în vitrinele magazinelor, dar vitrinele magazinelor sunt sparte și acolo nu sunt decât manechine care vor purta mâine pijamale noi – nu așa scria în ziar?

Apoi alerg în apartamentul nostru mă privesc în oglindă mă uit la fotografia ta atârnată pe perete și nu-mi pasă că nu mai sunt același care striga când te-au luat de lângă mine.

poezie | 31

Mi-ai spus că te vei întoarce dragostea mea când războiul o să se termine în sfârșit.

Războiul s-a terminat.

Cel puţin așa scrie în ziarul de dimineaţă.

Decoraţiuni pentru bradul de Crăciun Împreună cu copiii mei decorăm bradul de Crăciun.

Afară, luna urlă în ochii unui câine al foamei.

Am adus din mansardă cutia cu ornamente ale familiei.

Ne recunoaștem în sclipirile lor propriile feţe voioase din anii trecuţi.

Decoraţiunea care strălucește în vârf e bunicul.

Din primul război mondial a adus acasă doar un glonţ într-un umăr, și nevoia de a vorbi ori de câte ori discuţia ajungea la război.

Cum de a murit cu zâmbetul pe faţă?

Decoraţiunea asta e-a unui unchi, erou de război care a sărit de la geamul spitalului.

Doctorii au spus că visa adesea bombe aruncate în mijlocul camerei lui.

Când a murit, se micșorase așa de mult încât l-­­am îngropat într-un sicriu de copil, prea mic să-i cuprindă toate medaliile.

Următoarea decoraţiune e un alt unchi.

El era convins că avea în gură un microfon plantat acolo de comuniști și de aceea vorbea într-o limbă pe care o inventase.

A murit în închisoare după ce autorităţile au descoperit că ceea ce rostea el suna ca un cod secret.

32 | poezie

Următorul glob e mătușa.

Când aduna flori de pe câmp pe care să le dăruiască soldaţilor eliberatori, nu și-a dat seama că intrase într-un câmp minat, așa că nu a apucat niciodată să afle că bărbatul ei nu se afla printre ei.

Poate că s-ar fi întors și el dacă nu i-ar fi plăcut așa de mult să danseze cu grenadele agăţate în jurul taliei.

Decoraţiunea asta roșie e tata.

La sfârșitul războiului s-a întors ca un erou, dar, când sărbătoreau victoria, i-a zburat creierii unui tovarăș beat care încercase să violeze o fată din sat.

Ar fi și acum la-nchisoare dacă fata aceea n-ar fi fost chiar sora lui.

A rămas închis multă vreme după ce i-au dat drumul.

Decoraţiunea de aici este frate-miu.

N-a învăţat niciodată să tragă ca lumea cu pușca.

Ultima dată când a apăsat pe trăgaci, a-mpușcat un brad de Crăciun și a murit de inimă rea.

Ultimul ornament, cel micuţ și negru, e mama.

După ce a ieșit cu viaţă dintr-un lagăr de concentrare, și-a dedicat viaţa aprinderii candelelor și spălării mormintelor familiei.

Stau împreună cu copiii mei la baza bradului.

Nu mai e nicio decoraţiune.

Mă gândesc ce frumos o să ardă trunchiul copacului în sobă, în vreme ce copiii mei visează la ziua care o să vină și la cadourile care-i așteaptă.

Mâine o să ne trezim fericiţi.

Mâine o să ne trezim fericiţi. traducere în limba română de Claudiu Komartin

poezie | 33

Premiul Naţional de Poezie

„Mihai Eminescu”

D

ecernat anual la Botoșani, pe 15 ianuarie, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” rămâne, după 23 de ani de la prima ediţie, un important reper pentru literatura română contemporană, consacrând prin Premiul Opera Omnia valoarea unora dintre cei mai importanţi „seniori” ai poeziei noastre.

E de ajuns să menţionăm numele lui Mihai Ursachi, Gellu Naum, Petre Stoica, Ileana Mălăncioiu, Constanţa Buzea, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Șerban Foarţă, Angela Marinescu, Mircea Dinescu și Ion Mircea pentru a înţelege de ce premiul pentru întreaga operă decernat la Botoșani este, probabil, cea mai râvnită distincţie acordată astăzi unui poet român de primă mărime. Începând din 1999, la propunerea poetei și eseistei Ileana Mălăncioiu, pe lângă Premiul Opera Omnia este decernat și un premiu pentru cea mai bună carte de debut a anului. Din seria de laureaţi a acestor 15 ani, vom aminti câţiva poeţi care au confirmat pe deplin, devenind autori importanţi ai literaturii române de după 2000: Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Teodor Dună, Dan Coman, Svetlana Cârstean, Rita Chirian, Florin Partene, Andrei DÓsa.

Ediţia din ianuarie 2014 i-a avut ca laureaţi, în urma votului celor două jurii, pe Ion Mureșan, primul poet optzecist distins cu Premiul Opera Omnia, și pe Ștefan Baghiu, al cărui volum de debut, Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013), a fost primit ca o revelaţie a poeziei recente.

Claudiu Komartin

34 | teme

Ion Mureșan (n. 1955, Vultureni, jud. Cluj) a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii „Babeș-Bolyai” din Cluj (1981), făcând parte din nucleul celei de-a doua generaţii echinoxiste, alături de Marta Petreu, Ioan Groșan, Viorel Mureșan sau Radu G. Ţeposu. Cunoscut poet, publicist și comentator, a publicat volumele de poezie: Cartea de iarnă (1981, 2013), Poemul care nu poate fi înţeles (1993) și cartea Alcool (2010), precum și volumele de eseuri: Cartea pierdută – o poetică a urmei (1998) – în fapt, o carte de recitire a cărţilor copilăriei și de mitologie poetică mureșaniană – și Oglinda aburită. Eseuri conversaționale (2013). Poezia sa a fost tradusă în limba franceză (Le mouvement sans coeur de l’image, 2001, în traducerea lui Dumitru Ţepeneag), germană (Zugang verboten, 2008, în traducerea lui Ernest Wichner) și engleză (The Book of Winter and Other Poems, 2011, traducere de Adam J. Sorkin și Lidia Vianu).

Ștefan Baghiu (n. 1992, Piatra Neamţ) este student la secţia română-franceză a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai”.

Publicist și comentator de poezie constant și incisiv, Baghiu scrie cronică de carte în mai multe reviste literare din ţară și a publicat volumul de poezie Spre Sud, la Lăceni (2013), salutat cu entuziasm de ultima promoţie de critici: „Spre Sud, la Lăceni recomandă deja un poet de cursă lungă, care poate schimba regulile jocului în literatura actuală” (Alex Goldiș).

teme | 35

Dan-Liviu Boeriu

Fake Plastic Trees

Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni (Editura Cartea Românească, 2013)

A

m ales titlul de mai sus pentru că mi s-a întâmplat ca pe tot parcursul lecturii volumului lui Ștefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni, să mi se deruleze în minte melodia celor de la Radiohead. N-avea nicio legătură nici cu tema cărţii, nici cu vreo întâlnire personală recentă cu piesa respectivă. În mintea mea, versurile din carte suportau fondul muzical care, astfel, se desfășura în completarea lor perfectă.

Deși, ca să nu par frivol, trebuie să admit că, în cazul unora dintre scriitorii tineri pe care-i avem, pare că poeziile pe care le scriu suferă de o anume muzicalitate care nu este rezultatul căutat al vreunei eufonii înșelătoare, ci o trăsătură specifică a ritmului și, eventual, a viziunii intrinseci a întregului proiect liric. Ţin minte de exemplu că, citind Dispars-ul lui Vlad Moldovan, „imprimarea” strofelor în cap se realiza pe fondul lui Dayvan Cowboy, melodia celor de la Boards of Canada.

36 | cronică

Spun că nimic nu e întâmplător pentru că, cel puţin în cazul volumului de faţă, e detectabilă un fel de nostalgie matură pentru un „fals” inofensiv, pueril, trăit și retrăit perpetuu, într-un mediu în care se schimbă doar perspectivele și niciodată fondul punerii lor în practică. Ștefan Baghiu, deși debutant, cunoaște îndeaproape mecanismul profesionist al creării unei expectanţe mecanice, diluate, dar vitale. Repetiţiile, strategic plasate, sugerează nevroza insistentă a celui in-the-system, a celui „branșat” la cele lumești, în căutarea unui debușeu: „amintirile aceleiași seri de căldură / cu muzică tare și înghesuială și ură, / cu muzică tare și înghesuială și vânt uscat, / cu muzică tare și înghesuială și oboseală, / multe alte seri de tortură, / cu muzică proastă și dans brownian, / cu muzică proastă și dinţi încleștaţi, / cu muzică proastă și înghesuială și ură, de fapt.” (p. 9). E excepţional accentul pus pe monotonia idiotizantă a unui

background sonor, în timp ce umorile parcurg trasee previzibile, înscriindu-se într-o tipologie a dezabuzării sobre.

Tonul primei părţi a volumului (Așa se dansează acum) acesta e: al asumării forţate a aruncării în spleen-ul social și al așteptării unei mântuiri utopice: „Aici, sub luminile metropolei, / « undeva, cândva », cum spunea Nick gândindu-se / la cum îi stă părul pe scenă, va veni și uitarea despre care / ne place să vorbim.” (p. 14).

Poetul calcă pe un teritoriu periculos. Are curajul unei solitudini sfătoase, fără a pierde din vedere faptul că este, totuși, parte a unei generaţii pentru care obnubilarea ori amnezia auto-indusă sunt temeiuri existenţiale.

Combinaţia de înţelepciune mimată și instalare fatală într-un teribilism al vârstei e surprinzătoare, născând imagini de o forţă neverosimilă și subtextuală: „În orașul ăsta de Revelion te plouă, / închiriezi o cabană la munte / și hotărăști câte zile să stai / cu bazinul lipit de fundul unei fete – / așa se dansează acum.” (p. 24). Glisarea dinspre meditaţie înspre factualul unui prezent real se face firesc, ca într-un film unde imaginea focusează pe nesimţite din planul secund, prin blurarea lui, în prim-plan: „să te-ntristezi, / să-ţi închipui că baţi malurile în Scheveningen, / dar să fii în cameră, în faţa laptopului / și să te masturbezi.” (p. 21). Sau: „Mi-aș putea aminti toate astea într-o plimbare cu bicicleta, / seara, pe malul canalului luminat de terase, / și m-ar cuprinde nostalgia” (p. 16).

Lumea lui Baghiu e o colecţie de inexactităţi metafizice, de nepotriviri contextuale, de proaste plasări într-un scenariu homeric, de regii necunoscute, cărora fiecare dintre actanţi trebuie să le supravieţuiască: „Ai crede atunci că ai de a face de fapt / cu un mic experiment social, un fel de teatru / regizat de Zimbardo care se agită / ca nu cumva să-i moară vreun actor.” (p. 26). În partea a doua (unde Petra), autorul inventariază concret toate elementele care mai pot forma o legătură validă între individ și lumea pe care o simte tot mai străină.

Poetul se agaţă cu luciditate de fiecare senzaţie care îi confirmă inaderenţa, căutând s-o reconvertească în prilej de bucurie a regăsirii. Eșecul e, însă, asigurat. Nimic nu se mai poate salva de la decădere, înfrângere, de la umilinţa lipsei de orizont: „Știu ce ne rezervă viaţa: un viitor anost / pe care îl aștept liniștit, pentru că deseori se arată spontan.” (p. 43) E ușor neconvingător defetismul poetului aici, pentru că lupta pentru clarificarea raporturilor cu singurătatea continuă. Dacă nu e vorba despre o explicabilă schimbare de dispoziţie, atunci cu siguranţă ne aflăm în prezenţa unei ambiţii pe care doar inconștienţa juvenilă o mai ţine trează: „Astăzi / am bătut străzile în căutarea unui loc / unde să nu cunosc pe nimeni / și să-mi fie ușor să intru în vorbă. Nu mi-a fost.” (p. 45) Disproporţia evidentă între efortul producerii unei rezerve de amintiri relevante și rezultatul final al acestei colecţionări de obiecte este dureroasă și

cronică | 37

descurajantă: „Nu e nimic de salvat în lumina palidă a străzii, / singurătatea e lungă și liniștită, / poezie, filme, tone de poezie proastă, / în camera luminată discret, / pentru o singură amintire măruntă / și neimportantă în viaţa de zi cu zi.” (p. 45) Următorul pas? Regresul într-un schizoidism care, fără a rezolva în mod fundamental vreuna dintre dileme, are măcar beneficiul relativ al scufundării în mizeria organică, în degradarea voluntară, în reducerea treptată, până la atavism, a funcţiilor. Nu e salvator, dar e, cel puţin, sinonim cu mediul în care suntem siliţi să ne târâm existenţele: „Orașul meu curat și vestic, / cu palma asta îţi sprijin trotuarele vomând / și sper încă la o ieșire în decor, căci nu mă zbat degeaba poate / și mă voi putea retrage liniștit.” (p. 56); „m-aș da fericit la infracţiuni mărunte / pentru câteva momente de adrenalină, / să sărim în piscină cu paharele-n mână, / iar apa să se-amestece-n sex și-n alcool” (p. 55).

Finalul tuturor acestor lucruri e grandios, impresionant și explicit.

Contemplarea calmă a zbaterilor aduce cu sine o reașezare a omului în rostul pe care poate singur să-l asume: acela al așteptării blânde a unui viitor pe care nu-l putem privi decât ca pe o ciclicitate a monotoniei perpetue.

Poetul face așadar saltul de la revolta mobilizatoare la calmul înţelegerii propriei dimensiuni, într-o confesiune pe cât de simplă, pe atât de emoţionantă: „mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie / și privesc râul / fără să mă lege nimic

38 | cronică

de lumea asta / și de inerţia ei pe care o simt mereu, / mereu ca pe o noutate.” (p. 57).

Vorba cântecului: it wears me out, it wears me out, it wears me out.

Spre Sud, la Lăceni este, așadar, cântecul solitar al ratării ca predestinare. Ștefan Baghiu, bun cunoscător al poeziei ultimelor generaţii, reușește performanţa de a fi, în egală măsură, paseist și revigorant, nostalgic și actual, clasic-blajin și rave-furibund.

Iar poezia pe care o scrie se naște la graniţa dintre psihoza socială a inadaptatului și reacţia tulbure și destabilizatoare a celui care o trăiește.

Nu cred că exagerez cu nimic când afirm că avem parte de un debut spectaculos: o scriitură originală, ingenuă, calculată și manipulator-regresivă, dezvăluind fără dubiu un poet cu totul remarcabil.

Jelena Lengold

J

elena Lengold (n. 1959, Kruševac) a publicat opt cărţi de poezie, două cărţi de povestiri și un roman.

Versurile și proza ei au fost traduse în mai multe limbi (engleză, italiană, daneză, bulgară). Printre volumele de poezie ale Jelenei Lengold se numără: Descompunerea botanicii (1982), Fusul (1986), Trecerea îngerului (1989), Fotografii din viaţa unui kapellmeister (1991), Leii plouaţi (povestiri, 1994), Liftul (povestiri, 1999) și romanul Baltimore (2003). În 2011 i s-a decernat Premiul European pentru Literatură. Locuiește la Belgrad.

poezie | 39

Cea mai frumoasă zi din viaţă Asta e acea zi E astăzi Nu va fi alta mai frumoasă Ocolesc deja pentru a treia oară blocul Și mă întorc întotdeauna în locul în care Buruienile de primăvară miros a pădure Pe drum inventez noi nume pentru tine Ți le voi spune când ne închidem în cameră Și mă întreb din nou, la fiecare ocol, Ce să fac prima dată când vii, Să plâng, să te îmbrăţișez, să dorm poate Sau te voi învăţa în sfârșit să gătești orez Și ziua va fi ţinută minte pentru că Fiecare bob a rămas întreg Și pentru că tu purtai șorţ Iar eu îţi purtam sufletul Îmbrăcat direct pe pielea goală. Și când în sfârșit masa a fost gata, mă gândeam Că e păcat că nu am un pistol Acum ar fi momentul să mă împușc Când totul e așa super.

Stelele Nu vi se pare că el nu e genul de om care ar spune așa ceva iată stau singur și fumez sub stele după a plecat și s-a culcat gol pe pat uitându-se în continuare la cerul nopţii prin fereastră stelele erau atunci la fel de departe ca orice alt lucru pe care și l-ar fi dorit pe moment și ăsta a fost singurul lucru cu care m-am putut lega atunci de el pentru că are întotdeauna un nasture în plus încheiat că vorbește în șoaptă și râde rar cu gura plină

40 | poezie

și totuși iată-l cum rostește ceva atât de simplu sub stele prin liniile telefonice în celalalt oraș în care pe moment acele stele clipesc și se năpustesc asupra mea cu incisivii lor stelari descheindu-mă nasture după nasture și undeva în acea clipă sau poate mai devreme nimic nu mai pare străin de el nici neobișnuit atunci când stă întins gol și privește stelele pentru că același lucru îl fac și eu și lumea continuă să existe chiar dacă mi s-a părut că va exploda într-un milion de bucăţele nerușinate dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat așa ceva.

În vremuri străvechi Se întâmpla în vremuri străvechi înaintea telefoanelor mobile când ceea ce stabileam era bătut în cuie iar răbdarea era nemărginită.

Un om care niciodată nu m-a iubit în realitate, dar iubea ideea iubirii, cu acel om trebuia să mă întâlnesc într-un oraș necunoscut la mare.

Mi-a spus, te astept la 11 la poștă.

Dacă nu vii, te voi aștepta la prânz în piaţa centrală.

Dacă nu vii, exact la ora 1 voi fi la cetate, sub ceas.

Dacă nici acolo nu vii, n-am să te mai aștept.

Mă voi arunca de pe cetate în mare Și-ţi voi urla numele în vânt.

Bineînteles, la 11 eram deja la poștă Și după, acel om și eu ne-am plimbat îndelung prin orașul necunoscut Până ni s-a făcut foame și am cumpărat cornuri și mortadela. Îl privesc astăzi în sveterul cu nasturi, cu o ușoară chelie și mă întreb câteodată Dacă nu veneam nici sub ceas la 1, Cum ar fi explicat de ce n-a sărit în mare.

poezie | 41

Eroii autocontrolului Toţi cei pe care i-am putut iubi au fot eroii autocontrolului cu măsură, decenţi, reţinuţi, fără să exagereze cu nimic, nici măcar cu mine.

Dacă vreodată se întâmpla să uite de sine, o puneau pe seama bunei lor credinţe în dorinţa de a-mi ieși în întâmpinare, dar nicidecum urmând propriul impuls izbucnit de undeva.

Toţi cei pe care i-am putut iubi mă lăsau singură să îmi imaginez locurile lor neluminate, delirul lor în timp ce ei dădeau noi sensuri disciplinei care le promitea o viaţă lungă și o bătrâneţe blândă.

Dacă ar fi să-mi amintesc de ceva în ziua de dinaintea morţii vor fi cele câteva evadări din chenar când mi se părea, pentru o clipă, că aș putea să mă îndrăgostesc de un astfel de om cu adevărat.

Ar fi o reală ușurare Noaptea prin hoteluri, nu pot niciodată să dorm. În schimb îmi adun de obicei spaimele și aștept să iasă o mână de sub pat și să mă apuce de călcâi.

De fapt, ar fi o reală ușurare Ca acest lucru să se și întâmple cândva Acel apel telefonic noduleţul de sub degete sângele din batistă scrisoarea care dezvăluie totul

42 | poezie

neputinţa finală în faţa lumii și în faţa oglinzii și în faţa dumnezeului inexistent care va apărea atunci deodată și mă va mângâia cu blândeţe, așa cum o face de fiecare dată când ne despărţim.

Incontrolabil există acea fotografie făcută în faţa unei cascade enorme el în picioare mănâncă îngheţată și zâmbește cuiva are gulerul ridicat pentru că e soare puternic iar pielea lui e foarte sensibilă din toate astea recunosc doar vulnerabilitatea pielii și forţa incontrolabilă a cascadei chiar dacă nu știu pe ce continent se întâmplă toate astea și ce gust are îngheţata și nu mă încumet să întreb cui i-a fost adresat zâmbetul viaţa deja trăită e mai lungă decât cea pe care o vom trăi zâmbeam și unde trebuia și unde nu trebuia dacă ar fi putut să se întoarcă acolo în fotografie și dacă ar fi putut să privească în spate m-ar fi văzut cum mă prăbușesc de-a lungul cascadei cu faţa liniștită aplecată împăcată în așteptarea acelui ultim val care mă va acoperi ca în sfârșit rătăcirea aceasta să înceteze.

traducere din limba sârbă de Liubinca Perinaţ Stancov

poezie | 43

Nicolae Coande Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa ta

lui Claudiu Komartin

M-am hotărît să-mi schimb mintea în anul când cearcănul generaţiei mele nu și-a mai ascuns arsura și aveam încă „destulă forţă pentru munci grele” mi-am amintit de moartea pisicii prin spînzurare a rezistat proștilor ore în șir stoarsă atîrnată la soare să crească și m-am gîndit că un scriitor trebuie să trăiască să scrie și să moară în singurătate exiști nu te arăţi zăpadă în cărţi dar „să fii scriitor nu înseamnă nimic” – cine va scrie următoarea Ieșire?

Azi cînd beam un pahar de vin și reparam aura de liţă a Fecioarei cu Pruncul sub privirile îngăduitoare ale lui Iosif mi-am dat seama că sînt greșit de la Facere dar nevinovat.

Rătăcit în norii de pe fundul unei sticle golite.

Ce faci tu cu viaţa ta e viaţa ta ce unghi face lumina la întîlnirea cu faţa ta e faţa ta – spre Damasc mergeau ei?

Urme de teniși pe cer. Pămîntul a ars și noi stăm cu toţii în burta lui.

Odoare stinse.

44 | poezie

* Mintea mea e atentă la stînca nopţii dar stînca asta nu e posibilă fără mintea mea. Îmi stăruie în nări colacul de fum al locomotivei bătrîne în copilărie în gara din sat pufăitul ei obosit de mare doamnă silită să iasă la pensie de pe linii secundare.

Aș fi vrut să fie mama dacă nu aș fi avut una din carne.

O pată de cărbune sub ochi. Pe umărul stîng răsar aluniţe.

Unii ar spune luceferi.

Infarct. Cearcăn pe inimă. Muzică de impostori.

Mă gîndesc să cînt prin cîrciumi sordide pentru rumeguș ca-n vremea căutătorilor de aur când pulberea fină le cădea beţie din buzunare iar slujnica îl cernea seara între genunchi. Baie de aur.

Cum e să ai genunchi de femeie? Cap de pisică? Tensiune arterială crescută?

Aud de la mari depărtări umbra mea de copil cum se furișează și îmi sare în spate (îmi închipui o locomotivă bătrînă răscolind prin sîngele meu după un vers ceva mai răsărit).

Venin de rîndunele, vă rog.

poezie | 45

Graţiela Benga

Focul rece

Ștefan Manasia, Bonobo sau cucerirea spaţiului (Editura Charmides, 2013)

C

ontrariant, revoltat, apocaliptic, fantezist, profetic, exuberant, livresc, percutant, ermetic, tumoral, paroxistic – sub toate aceste atribute ar putea fi așezat Ștefan Manasia, definind un poet surprinzător de matur (prin puterea de a intra în fluxul unei viziuni și al unui stil).

Bonobo sau cucerirea spaţiului (Charmides, 2013), cea de-a patra carte a lui Ștefan Manasia (dacă nu luăm în considerare când TU vii – samizdat, 2007) trebuie citită în prelungirea celor care au precedat-o, aruncând un ochi mai ales spre motocicleta de lemn (2011). Încă de atunci dinamica postumană își extindea tot mai mult undele de propagare. Frapant era că, dacă „Levitaţia” fusese ultimul poem din Amazon, în motocicleta de lemn mișcarea esenţială a lumii era căderea – greoaie uneori, încetinită de cupola încăpătoare

46 | cronică

a ignoranţei, sau avântată alteori, ducând balastul enorm al brutalităţii.

Cu intarsii sociale și notabile reliefuri știinţifice, esenţa tare a vizionarismului din Bonobo… e post-apocaliptică.

Dezolantă și devoratoare. În relaţie constantă cu subiectul poetic, ca într-un pact greu de rupt, căderea a dus (și) la… cucerirea spaţiului. Sau, dacă schimbăm perspectiva, la configurarea unei stări (pre)poetice. „Am căzut din Paradis ca să inventăm laserul/ și pasta de dinţi.

V-urile deasupra Londrei. Penicilina./ … și suntem mai vechi decât Egiptul Antic. M-am/ trezit cu fraza asta în minte. Mamifere perfecte/ acoperite de paraziţi, nevăzute-n frunzarele/ Grădinii.”… („Vis de maimuţă”, p. 38) Dar teritoriul din Bonobo… nu e nici intergalactic și nici terestru delimitabil.

Are câteva coordonate (Ostroveni, supermarketuri, Făget, Taipei, tăbăcării

din Bangladesh sau noi cuceriri spaţiale), însă acestea au consistenţa sporilor de ferigă. O iluzie. Se disipează printr-o plutire delicată, dar nu mai puţin ireversibilă. În realitate, concreteţea spaţio-temporală e înlocuită de graficul energetic al involuţiei. De un hibrid tentacular care se întinde pretutindeni, smulgând topocronia din cadrele ei fixe. Alterând umanul și falsificând naturalul. În motocicleta de lemn, se aglomerau reconfigurări sordide și combinări grotești. Nimic nu scăpa contaminării, nici genele umane, nici morala și cu atât mai puţin realitatea socială – periferică, devitalizată, crispată în inerţia ei maculantă. În Bonobo…, dezumanizarea e un proces care-și poartă, ca un spectru, conturul normalităţii. Incapabil să oprească involuţia, acesta amplifică senzaţia terorii, chiar din poemul care deschide cartea: „Rătăcesc printre blocurile Ostroveniului,/ proaspete, colorate,/ văzute prin retina copilăriei. Dar părul meu/ e lung și rărit,/ chipul brăzdat de trecerea vremii./ Am o pelerină uzată./ În mână, sticla farmaceutică arămie./ Scot dopul torn soluţia pe faţă/ aprind bricheta. Părul arde și/ se stinge primul, fără să doară.

Sfârâind,/ scoate zgomote de catran./ Mi se topește lobul urechii drepte./ Pielea deasupra sprâncenei,/ pleoapa.

Prin fantele/ create iese-ntunericul ca dintr-un android.// Am părul scurt, revigorat, rănile se mai estompează. Îndărătul frunţii, junglă. Peste jungla dendritelor, ţipete. Prins în capcană – și-au bătut joc de mine, m-au trimis

iar în misiune. Fac planuri de viaţă, să scap. S-ajung îndărăt lângă puștoaica mea…” („Vis de maimuţă”, p. 11). În versurile lui Manasia, totul e alternanţă de luciditate și viziune, de glacialitate și fierbinţeală. De manie și prospeţime. „Îndărătul frunţii” se află depresii și angoase ireductibile, fermentând destrămător. Dar și imaginea unui revers al infernului.

Așadar, infernul lăuntric se articulează în poeme (și cărţi întregi) despre universul post-apocaliptic.

Decantând moleculele infestate de cele care și-au păstrat limpezimea, poezia se poate opune unui univers contaminat, dezintegrat, condamnat. Interesant este cum consecvenţa proiectului poetic a lui Ștefan Manasia nu-i erodează abilitatea experimentală. De fapt, poetul are o adevărată fobie a stagnării.

Trăiește drama blocajului posibil – nu ca formulă tematică, ci ca imobilitate mentală, capabilă să stingă jarul mocnit din care versul își începe expansiunea.

Or, atât imobilismul mental, cât și jubilaţia rătăcirii în libertatea aiuritoare a formelor sau în hăţișul ermetic al asocierilor sunt evitate prin experienţa orientării livrești. Nu (doar) punctuale referinţe culturale, menite să întregească peisajul post-apocaliptic, se pot decela în Bonobo…, ci o anumită orientare în cultură – ca parte a dramei interioare, încercănate, și ca energie integratoare, nestăpânit asumate. Departe de a constitui o soluţie liniștitoare, livrescul, în toate formele lui insolite, e zăbovire interogatoare. Periodică, trudnică, insomniacă („Pisicile din Hajongard”,

cronică | 47

„Leneșul”), chiar și atunci când îmbracă simplitatea unei poezii-povestioare (formă prezentă și în Cartea micilor invazii, cu Cesare Pavese ca reper cultural).

La Manasia, complexitatea planurilor, arabescurile expresive, imaginarul debordant (care aduc laolaltă „Era mașinilor-sepie”, „matrioșka albastră, carbonică”, mitraliere, jeep-uri, „razia miliţiilor afro-n cartierele coreene”, terenul de fotbal, alge Cladophora, gasteropozi cumulus și toxicomane) se lasă deghizate de o aparentă gratuitate a stilului. Abia perceptibilă, mișcarea expansivă a versurilor conduce, în subtext, la invazia geometrică a unui stil (poetic) care oglindește (confruntă și, până la un punct, igienizează) invazivul registru post-apocaliptic. Alternanţa dintre incandescenţă și răceală dă tonul poemelor manasiene – un foc rece, metal înroșit scufundat pe neașteptate în apă.

Sunet ascuţit, recalcitrant pe care se suprapune un freamăt surd, angoasant.

Adevărata cucerire nu e spaţiului, ci a acestui registru poetic. „Apocalipsa-i aproape, statele-și trimit/ pe staţia orbitală/ aleșii (savanţi, artiști, poeţi, ingineri;/ teologii nu-s acceptaţi). Jos,/ serial killer-ul de puștoaice și canibalul nediferenţiat./ Mânere de cuţit, bâte de baseball, ţevi îndoite,/ cârlige, satâre.

Bile și lanţuri. Ciocane. Încerc/ să mă trezesc – mușchii paralizaţi – parcă/ aș trage clopotele sub ape.” („Maimuţa vine să-și ia craniul”) Din motocicleta de lemn sar în Bonobo… (și) scânteile întâlnirii dintre sălbatic și omul sălbăticit. S-au scris

48 | cronică

multe pagini despre mitul sălbaticului și al lumii sale răsturnate, în raport cu legile cetăţii. Imagine a libertăţii anarhice, nelegiuite, sălbaticul a devenit mai apoi o reflexie a umanului necontaminat de civilizaţie. Însă homo ferus (omul sălbăticit) nu păstrează nimic din frumuseţea crudă a sălbaticului. E fascinat de putere și însetat de acumulare. Etica lui îl exclude pe celălalt, așa cum visul lui înlătură orice „vis de maimuţă” (titlu recurent în Bonobo…). Iar dacă avem în vedere că maimuţele bonobo sunt foarte apropiate de om pe scara evoluţiei, relaţia dintre homo ferus și sălbatic capătă o altă dimensiune. Ireconciliabilă. Sub acest semn al ireconcilierii stă apocalipsa imaginată de Ștefan Manasia. Viziunea lui pleacă din mirajul destrămării spasmodice și alunecă spre o metafizică a sfârșitului. Iar prin lirismul adăpostit de rafinamentul cadrelor de cinema (cu unghiuri schimbate, lumini percutante sau umbre difuze) se ajunge la o ontologie stranie, din care însăși fiinţa e pe punctul să fie evacuată. În urma ei rămân deziluzii, emoţii, melancolie, alienare. Sau false nostalgii, ca în Planeta maimuţelor. Și mai ales spaima de moarte. Explicită și însoţită de revoltă în „European Hard Drinks”, filtrată subtil prin imagini zguduitor acumulate în „Vis de maimuţă (leneșul)”, frica de moarte pornește de la o realitate de substrat, neevidentă, dar determinantă, pentru a se ramifica spre (i)realitatea evidenţelor: „nu știu dacă e doar senzaţia morţii/ duhoarea ca o plăpumioară/ […] soarele cratiţa cu găluște explodată/

peste gurile care au mâncat atâta căcat/ peste pământul pe care marcel moreau/ l-a văzut infestat de oameni // am cordul chircit/ înapoi, înapoi în mlaștină/ către ochii ei verzi/ perfid de reali” („Panica”) Pe cruda realitate a evidenţelor se structurează cea de-a treia parte a cărţii, Zmeie pe cer. De această dată, tăietura expresionistă („Melancoolia”) și structura complicată a poemelor lasă locul unor evocări elegiace, în care ieșirea din contingent e zugrăvită cu o parcimonie expresivă puţin obișnuită la Manasia. „Ești doar un nume pictat pe o cruce de lemn,/ Daniela, sau, dacă-l consideri numai/ pe Iisus băiat bun, nu mai ești nici măcar/ atât. Ascultai Ticket to Ride, atunci, între rafturile// cu Royal Canin și detergenţi, la BILLA; ţineai ritmul/ bătând din mocasini, fredonând din buzele/ senzuale (insesizabilă semipareză): îţi plăcea/ vocea needucată, dură, so childish a lui John,// nu felul cum se alinta Paul. Admirai,/ sunt sigur, filipicele lui Lennon, opiniile/ – ferme și minunate – despre Christos și apostoli,/ nonviolenţa, fericire și bunătate, despre iubire// și Vietnam și CIA și USA. În cabinetul tău, Daniela,/ n-am văzut nici o icoană și asta mi s-a părut/ emoţionant. […] Trei ani. Ca să te scurgi, celulă cu celulă,/ printr-o ireversibilă clepsidră./ Asistentele te-au părăsit// primele: cinice. Trupuri calde sub halatele reci./ Moartea le demoralizează până și pe ele.

Babele/ pe care atât le iubeai, într-un fel de/ maternitate perversă,/ s-au mutat la alţi medici de familie,/ ocolindu-te când treceai […] Mă gândesc la tine

uneori/ și scurm în viscere după sens.

Mă gândesc la tine/ când ascult Lennon.

Luni de zile urmez// tratamentul și ţin hepatomegalia sub control./ Luni de zile îmi mutilez ficatul, ajutat de corbii/ nevăzuţi ai depresiei, dezgustului,/ îndelung terfelitei stime de sine.” („Daniela”) Ceea ce este important în această secţiune din Bonobo… este că, dincolo de întâlniri privilegiate și de rupturi dramatice, există stări, etape de evoluţie (involuţie) interioară, care deschid (închid) ușile dintre lumi. Seninătatea bătrânei din „Zmeie pe cer”, gata să treacă „apa de aur”, e emblematică pentru o ontologie a deschiderii. A chemării înăuntru – căci, înainte de toate, bătrâna i-a chemat pe ceilalţi înăuntrul sufletului ei, înainte să fie chemată ea pe cealaltă lume. Și tot emblematică e frica de moarte a altora (sau depresia ori falsa conștiinţă avută despre ce sunt de fapt) pentru o ontologie a închiderii. Sau a absenţei – întreţinută de perdanta preocupare pentru sine și pentru lumea din imediata apropiere.

Iar lumea din Bonobo…, fals poem SF, cu planurile ei mereu adăugate, cu reţeta junky, cu amprenta dezumanizării și cu focul ei rece, e un mod de a arăta că un poet profund original poate fi, cu asupra de măsură, (și) exponentul timpului său.

cronică | 49

Andrei Dósa

Premii și comparaţii

C

hiar și o trecere superficială în revistă ne arată că în Ungaria există mai multe premii literare decât în România. Aproape toate revistele și asociaţiile de scriitori importante au câte un premiu înfiinţat din bani privaţi. Dar dacă ar fi să ne îndreptăm atenţia doar către premiile acordate de diferite fundaţii independente și către premiile de stat, am observa că Ungaria nu stă prost nici la acest capitol.

Premiile de stat sunt în mod tradiţional reglementate de hotărâri de guvern. În cazul premiului Kossuth (una dintre cele mai importante distincţii), propunerile pot veni din partea guvernului, instituţiilor publice, câștigătorilor din alţi ani ai premiilor de stat, precum și asociaţiilor profesionale naţionale. Propunerile sunt contorizate de către membrii subcomitetelor, iar acestea sunt apoi evaluate de către membrii guvernului (primul-ministru, membri ai cancelariei, ministrul educaţiei și ministrul culturii)

50 | teme

alături de comitetul director. Deși, din punct de vedere formal, cel care acordă distincţia este președintele ţării, în ultimă instanţă guvernul decide cui să i se dea premiul. Valoarea premiului este de cinci ori salariul mediu nominal. Opinia publică este împărţită în ceea ce privește modul în care se face selecţia. Unii sunt de părere că n-ar putea să existe o procedură mai democratică. Alţii spun că guvernul îi favorizează pe cei care convin direcţiei sale politice. Tot cercurile de decizie guvernamentală se pronunţă și în legătură cu premiul Babérkoszorú (Cununa cu lauri), care se acordă în fiecare an pentru doi artiști. Valoarea premiului reprezintă jumătate din valoarea premiului Kossuth. În 1998, fondatorii Digitális Irodalmi Akadémia (Academia Literară Digitală) au acordat câștigătorilor din anii anteriori ai celor două premii calitatea de membru al Academiei: pentru publicarea în format electronic a operelor lor, scriitorii primeau o rentă viageră de patru ori

mai mare decât salariul minim pe economie.

Celelalte premii de stat rămân din ce în ce mai mult în urmă din punct de vedere financiar faţă de cele două premii calculate anual în funcţie de salariul minim. Când, în 2003, Ministerul Patrimoniului Cultural din Ungaria a demarat un proiect în valoare de o sută de milioane de forinţi (aprox.

320.000 de euro), nu întâmplător scriitorii indignaţi au cerut mărirea sumelor ce revin premiilor Sándor Márai și Attila József, în condiţiile în care fiecare dintre aceste premii în parte este în valoare de doar 200.000 forinţi (aprox. 650 de euro), sumă care a fost scutită de taxe abia începând cu 2004. Premiul Attila József a fost înfiinţat în 1950, după desfiinţarea Fundaţiei Baumgarten. La început existau trei grade, dar începând cu 1977 s-a renunţat la acestea. Până în 1992, premiul se putea acorda unui număr de maxim opt persoane, între 1992 și 2000 limita este de zece persoane, între 2001 și 2012 limita ajunge la treisprezece, iar începând cu 2013, numărul maxim al celor distinși scade la șapte. Aceștia pot fi scriitori, poeţi, istorici literari și traducători.

Este unul dintre cele mai prestigioase premii, în ciuda valorii sale financiare scăzute, pentru că juriul este compus din membri ai asociaţiilor de scriitori din Ungaria. Premiul Sándor Márai a fost înfiinţat în 1996. Se acordă doar prozatorilor, pentru întreaga activitate literară sau pentru volumul de proză apărut cu un an înainte, respectiv

scriitorilor maghiari care au obţinut recunoaștere în afara graniţelor ţării.

Juriul este unul mai restrâns (format din cinci persoane), care decernează premiul de ziua culturii maghiare, 22 ianuarie.

De-a lungul timpului, mai multe premii care au fost înfiinţate de către instituţii private, dar care nu puteau funcţiona sub formă de fundaţie, au fost trecute sub administrarea Ministerului Culturii. Asta s-a întâmplat și cu premiul Milán Füst. Se acordă în fiecare an în prima zi a lunii decembrie.

Beneficiarii sunt fie doi scriitori, fie doi poeţi (se premiază alternativ activitatea poetică, respectiv activitatea de prozator). Valoarea premiului oscilează între 200 și 300 de mii de forinţi în funcţie de banii încasaţi din drepturile de autor. Dar în acest caz, finanţarea din partea ministerului este minimă, restrângându-se la organizarea serii festive. Însă alta este situaţia în cazul premiului Ernő Szép, care a fost înfiinţat de sora scriitorului în 1984: Fundaţia Naţională Culturală a fost nevoită să compenseze capitalul iniţial de 200.000 de forinţi. Premiul este înmânat anual autorilor de teatru: autorului celei mai bune piese de teatru apărute sau jucate în anul anterior sau unui autor deja confirmat și unuia care este la început de carieră. În ultimii douăzeci de ani aproape toţi autorii care scriu piese de teatru au fost recompensaţi cu această distincţie: începând cu Sándor Weöres sau Géza Ottlik și până la tineri cum ar fi Kornél Hamvai sau Zoltán Egressy.

teme | 51

În anii ‘80, unul dintre cele mai prestigioase premii era premiul Tibor Déry. Președintele consiliului care acordă premiul, scriitorul Pál Réz, a povestit într-un interviu că la început a sfătuit-o pe văduva scriitorului să sprijine Asociaţiei de Protecţie a Animalelor, deoarece se știa că scriitorului îi plăcuseră foarte mult câinii. Dar văduva a insistat ca banii proveniţi din valorificarea averii să fie atribuiţi scriitorilor. Dar la prestigiului premiului nu a contribuit doar recompensa financiară care pe vremea aceea era una fabuloasă (azi este de 250.000 de forinţi, circa 800 de euro), ci și lista celor premiaţi și a celor care au făcut parte din juriu. Pe lângă asta, în primii ani de la înfiinţare au fost premiaţi scriitori care, în ciuda talentului lor, nu au fost recompensaţi cu premiul Kossuth (Iván Mándy, Géza Ottlik).

Cu toate că valoarea unui premiu nu este stabilită de recompensa financiară, dinspre etica comercială (corporate social responsibility) sau din înclinaţia spre mecenat s-au născut câteva premii care merită măcar o scurtă trecere în revistă. În vârful topului se află premiul Prima Primissima, fondat de omul de afaceri Sándor Demjén, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ungaria. Premiul, în valoare de 50.000 de euro, se acordă anual unor artiști cu rezultate remarcabile. Prima scriitoare care a primit premiul a fost Magda Szabó. Propunerile sunt făcute de 36 de organizaţii civile, care sunt completate de cei 13 membri ai consiliului.

52 | teme

Același consiliu filtrează propunerile.

Un alt premiu finanţat din banii unor organizaţii private a fost Magyar Irodalmi Díj (Premiul Literar Maghiar), care a fost înfiinţat de fundaţia Ungaria în Europa. Premiul era în valoare de 5 milioane de forinţi (circa 16.000 de euro). Fundaţia care acorda premiul a fost înfiinţată de mai multe corporaţii și companii, printre care și compania de asigurări ÁB-Aegon, Philips Ungaria și Westel 900 GSM. Consiliul a invitat mai mulţi scriitori de marcă să facă parte din juriu. Primul căruia i s-a acordat această distincţie a fost Péter Esterházy, iar ultimul, în 2005, a fost Ottó Tolnai. La scurta istorie a premiului se poate adăuga și faptul că în 2002, când au fost distinși trei scriitori, unul dintre ei, István Szilágyi, a refuzat premiul, iar de atunci juriul a decis să nu mai acorde premiul ex aecquo.

Se poate spune că Premiul Literar Maghiar continuă să existe, chiar dacă nu în aceleași condiţii. În 2006, unul dintre finanţatorii premiului mai sus menţionat (compania de asigurări Aegon) decide să înfiinţeze Premiul pentru Artă Aegon, pentru a răsplăti performanţele literare semnificative și pentru a atrage atenţia opiniei publice asupra autorilor. Distincţia poate fi acordată unui poet sau prozator în viaţă, pentru o carte publicată în anul anterior.

Premiantul are dreptul să desemneze un co-premiant din cadrul celorlalte arte.

Printre cei distinși până acum cu premiul se numără scriitorii György Spiró, Zsuzsa Rákovszky, Krisztián Grecsó, respectiv cei propuși de premianţi,

printre care se numără Zoltán Jeney (compozitor), György Pálfi (regizor) și Erzsébet Vojnich (artist plastic).

Premiul Palladium și-a primit numele după statuia zeiţei Palas Atena, ocrotitoarea orașului. A fost înfiinţat de către brokerul Zoltán Péter în anul 2001. Valoarea în bani a premiului este de un milion de forinţi (aprox. 3.200 de euro). Fundaţia care acordă distincţia recompensează performanţele din domeniul literaturii, al artelor plastice și al știinţei. Începând cu 2003, se acordă și un premiu special, pentru creaţiile care nu se încadrează în niciuna dintre cele trei categorii mai sus menţionate. Din 2007, fundaţia acordă și burse de creaţie pentru un număr de șase artiști sau oameni de știinţă tineri, dintr-un fond anual de trei milioane de forinţi (aprox. 10.000 de euro).

Un alt premiu care vizează, de data aceasta în mod exclusiv, tinerii prozatori debutanţi este cel acordat de fundaţia Sándor Bródy, înfiinţat de nepotul scriitorului în 1994. Premiul este în valoare de 350.000 de forinţi (aprox. 1.100 de euro). În plus, fundaţia sprijină financiar apariţia celei de a doua cărţi a autorului. Printre premianţi se numără György Dragomán, Krisztián Grecsó și Dániel Varró (premiu special). În 2012, PEN Club-ul maghiar înfiinţează, la propunerea lui Géza Szőcs, consilierul cultural al primuluiministru Viktor Orbán, premiul Janus Pannonius care se voia a fi un fel de Nobel unguresc. În 2012, premiul cel mare a fost acordat poetului american Lawrence Ferlinghetti, care a refuzat

premiul. Acesta n-a vrut să primească premiul nici după ce președintele Pen Clubului Maghiar a declarat că va retrage contribuţia guvernului din suma alocată premiului.

Din declaraţiile scriitorilor și literaţilor din Ungaria reiese că cele mai mari nemulţumiri ale lor sunt legate de vânzări și de prestigiu. Pentru unii, premiul ideal înseamnă să primești o distincţie care să nu reprezinte neapărat o sumă semnificativă de bani, ci sporirea prestigiului, corelată cu o creștere proporţională a vânzărilor de carte. Alţii se plâng că premiile ajung la aceiași scriitori care și până atunci aveau vânzări bune și sunt de părere că ar trebui să existe și o altă modalitate de recompensare a celor din breaslă.

Sau, dacă acest lucru nu este posibil, ar putea fi înfiinţate mai multe premii care să acorde un sprijin financiar mai consistent (decât cele existente deja) scriitorilor aflaţi la început de drum.

Probabil că există nemulţumiri mai mult sau mai puţin asemănătoare în oricare dintre ţările lumii în care se scriu cărţi și probabil că scriitorii ţărilor respective n-ar fi dispuși să-și revizuiască atitudinea dacă, să zicem, ar descoperi că există multe alte ţări în care banii alocaţi culturii în general și premiilor literare în special sunt mult mai puţini.

teme | 53

Varró Dániel

V

arró Dániel (n. 1977, Budapesta) este unul dintre cei mai în vogă poeţi contemporani maghiari, totodată traducător de poezie și teatru. Remarcat încă de foarte devreme, devine membru al József Attila Kör (Cenaclului József Attila) în 1999 și al Szépírók Társasága (Societăţii de Beletristică). Debutează editorial cu volumul Bögre azúr (Azur de cană, 1999), urmat de Túl a Maszat-hegyen (Dincolo de Muntele-Mânjeală, 2003) și Szívdesszert (Desert inimii, 2007). Printre traduceri regăsim nume celebre precum Shakespeare, Goethe sau Yeats. Dincolo de textele propriu-zise ale traducerilor, cărora le-a infuzat un limbaj contemporan cu valenţe postmoderniste, spiritul său inovator și-a lăsat amprenta pe numeroase spectacole, reprezentate pe scenele celor mai renumite teatre din Ungaria. După nașterea fiului său, Varró Dániel și-a îndreptat atenţia spre poezia pentru copii, cărţile sale păstrând un sarcasm fin, propriu autorului. A fost distins cu Premiul Bárka (2003), Premiul Petőfi (2003), Premiul Cartea pentru Copii a Anului (2004), Premiul József Attila (2005), Premiul Magyar Köztársasági Arany Érdemkereszt (2007) și alte premii pentru poezie și traducere.

54 | poezie

Rendez-vous

Randi

Exprim tot ce-i exprimabil (câtă splendoare: a trăncăni), o, măcar de-aș fi capabil esenţa mea să o pot vădi.

Kimondok minden mondhatót (a fecsegésben annyi báj van), de bárcsak arra volna mód, hogy mibenlétem konstatáljam.

Esenţa ta deopotrivă.

Mănușile, paltonu-ţi striat, bucata-ţi pestriţă-fiţă acele nu-ne-am-mai-terminat

Meg a te mibenlétedet.

A csíkos kabátot, a kesztyűt, a szipli-szeplős részeket a soha-már-be-nem rekesztjük

pe culmea chicotelilor (cum de niciuna nu-ţi cade-n gât?) apoi că acești tu și eu la urma urmei e doar atât?

röhincsélések tetején (hogy nem potyog nyakadra egy sem?) vagy azt, hogy ez a te meg én végsősoron mit is jelentsen.

Ce s-a ales de săruturi.

Avea-vom comună esenţă.

Sunt accidente ori vruturi fuga pe aceeași cadenţă.

Hogy a sok pusziból mi lett.

Hogy van-e közös mibenlétünk.

Hogy véletlenül vagy direkt van az, ha egy ütemre lépünk.

Dragoste-i asta, în fine, (știi: nu-ne-despărţim – răsună – eu-doar-cu-tine-tu-doar-cu-mine) ori suntem doar împreună?

Hogy akkor ez most szerelem (tudod, a soha-el-nem-válunk én-csak-veled-te-csak-velem) vagy egyszerűen csak úgy járunk?

poezie | 55

Îţi aminteș

ti

să-i eviţi amint

Eszedbe

sson eszedbe ne ju i, y g o h t, ju e b Eszed gis elfelejten valahogy mé iragasztod, od, k leírod, aláhúz togatsz neki, két haj szamárfülecs re, ateszed a szék , kisimítod, od n e y em előtt leg sz y g o h , é ll e , az ágy m ót a lepedőre m o cs y g e z ts leülsz, kö jed, hirtelen elalszol, elfele d, , zsebre vágo sz ra g lu fe t, a ver, eszedbe ju en össze-vissz ad, b z ö k d e ív sz a tt van nál ed el, hogy o z is h m se y g seho djárt gatod, de min t – o p ta g e m , d pzár kihúzo s ráhúzod a ci d el. el is teszed, é te ol, akkor vesz sz g u y n g e m r miko

e jusson

jut,

hogy eszedbe n

56 | poezie

irea

Îţi amintești să-i eviţi amin tirea uitării sale în tr-u însemnări, su n mod bizar, bli îi faci – până nieri și afișări și urechi de m ăgar. îl aranjezi pe scau lângă pat, să îl n, netezindu-l, ai în orizont, în timp ce tu adormi uiţi d e el subit și de cearșafu l legat cu un nod. îţi amintești, tre îl pui, inima- sari, în buzunar ţi zgâlţâie de stre nicicum nu cr ezi, că e-n po s, sesia ta. îl extragi, îl p alpezi, dar în dat îl plasezi sub închizătoarea ă tras te liniștești câ nd tocmai îl p ă – ierzi.

Vérivó leányok

Fetele vampir

A sápadt vérivó leányok Dobognak rajtam lassu táncot – Ágamra húzott hét gyürük.

Jeges talpuk meleg hasamra, Kell csókjuk is beteg nyakamra, Nem bírok élni nélkülük.

Fetele pale vampir Tropăiră-mă-n dans lin – Pe ram șapte inele-n șir.

Pe burta-mi caldă talpă de gheaţă Bolnava-mi ceafă sărutu-și așteaptă Fără de ele nu exist.

„Ej, mit üldögélsz a téren, Holló Feri bátyám?

Mit a sakkon bezsebelsz, Elveszted a kártyán.

Mit a kártyán bezsebelsz elveszted a sakkon.

Kapros-túrós derelyével Vár otthon az asszony.”

„Ai, ce zăbovești pe câmp Holló Feri, frate?

Tot câștigul de la șah Ți-e năpastă-n carte Tot câștigul de la carte Ți-e în șah năpastă Muierea cu colţunașii Cu brânză te-așteaptă.”

„Mennék haza, mennék, Jaj, csak az az árok…!

Házam körül táncot járnak Vérivó leányok.

Három nap és három éjjel Tőlük nem aludtam – Ki-kivillan foguk éle, Ifiaknak nyakavére Keskeny poharukban”

„Duce-m-aș, duce-m-aș, Of, șanţul de n-ar fi…! Îmi dansează-n jurul casei Fetele vampir.

De trei zile și trei nopţi Slavă lor somn n-am măcar – Tăișul le sclipește-n colţi Sânge din gât de nepoţi Curge-n strâmtul lor pahar.”

„Ej, mit iddogálsz az éjben Holló Gyuri bátyám?

Mit az este innod adna, Hörpintse a sátán.

Ahány este,annyi gyűrű A te nyereséged, Álmatlanul forgolódik Három feleséged.”

„Ai, ce bei în plină noapte Holló Gyuri, frate?

Tot ce tu băuși aseară Soarbă-ţi, dar, o vrace.

Câte seri, atâtea-inele-i Câștigul matale, Insomnii le răscolesc pe Trei muieri de-a’ tale.”

„Bizonyisten, ha lehetne…

Jaj, csak az az átok!

Simogatják nyakamat Vérivó leányok.

„Pe cinstea mea, de s-ar putea…

Of, pactul de n-ar fi!

De-a lungul gâtului îmi simt Fetele vampir.

poezie | 57

Szívem közepében Megforgatott hét tűk – A szemükben hideg érem, Mikor isznak, fogy a vérem, Nincs nélkülem éltük.”

Răsucite șapte ace Mă străpung în plin de cord În ochii lor pudori rapace Bând, sânge-n viaţă se preface Sângele meu – viaţa lor.”

„Ej, mit lustálkodsz a házban Holló Peti bátyám?

Gyermekember fényes délben Nem fekszik az ágyán.

Cseresznyefa kint virágzik, Kint gurul a labda.

Mi remegtet? Mi nem enged Szaladnod a napra?”

„Ai, ce lenevești în casă Holló Peti, frate?

Flăcăiașii-n miez de ziuă Nu stau la o parte.

Ia, cireșul înflorește Mingea-i rostogol Ce te-nfioară și reţine Să fugi în ogor?”

„A sápadt vérivó leányok Dobognak rajtam lassu táncot – Ágamra húzott hét gyürük.

Jeges talpuk meleg hasamra, Kell csókjuk is beteg nyakamra, Nem bírok élni nélkülük.”

„Fetele pale vampir Tropăiră-mă-n dans lin – Pe ram șapte inele-n șir.

Pe burta-mi caldă talpă de gheaţă Bolnava-mi ceafă sărutu-și așteaptă Fără de ele nu exist.”

din volumul Bögre azúr (Azur de cană)

prezentare și traducere în limba română de Mihók Tamás

58 | poezie

Marius Conkan [vom ști că e inutil] Tăiem din noapte ca din aripile găinilor care sar peste gard.

Lentoare și blândeţe pentru corpul frumos lăsat să cadă în menghină. În apa cu mirodenii, în camera ciuntă cu mucegai de cafea pe la uși.

Ecosistem de pizza și muște – porumboaica are ochii de ulei în apă.

Muștele-s cât muștele mari din pustiu, cât fluturele injectat sub sticlă.

Cu poftă privim plantaţia de negi în limbajul sepia.

Când va veni El a doua oară nu vom scrie nimic și vom ști că e inutil.

poezie | 59

[doar o clipă să ne prăbușim] Nu mai e nimic de spălat – infuzii de penicilină, microbii sunt îngeri, tămâia plutește în computere, mii de canalizări transportă păsări spre turbina unde aripile sunt retezate pe timeline.

Pentru puţină lumină de dimineaţă, pentru tuburi de oxigen viu, pentru apa care ţâșnește din pietre direct în hidrocentrale, doar o clipă să ne prăbușim.

[corpul] Poate ninge și nu mai vedem zăpada – corpul donează mercur pentru lobotomia cu frumuseţe.

La asfinţit se lasă iubit mecanic și șterge cu batiste umede transpiraţia de latex.

Când voi mai privi cu stupoare pisica din vârful zadei, râul în care am vărsat motorină și peștii nu au murit?

Mucegaiul de var și praful verzui de pe icoane când pășeam în odaia bunicii și nu mă dezlipeam de lângă vasul cu apă de fântână ca dup-o mahmureală cronică? În corp sunt gene de păianjen și pielea lui e mătase.

Corpul nu îngheaţă în azot lichid și limfa lui e mătase.

Când voi mai simţi răcoarea aspră a muntelui și rugina din borcutul rece, în care maicile pun busuioc

60 | poezie

nu mai are memorie, nu mai iubește și nu suferă.

El produce frumuseţe în utilaje de lux.

[corpul]

și-l toarnă-n sticle pe care scrie apă sfinţită?

Mireasma de pânză mucedă și iarbă cosită când pășesc în odaia bunicii și cosașii cântă pe blidele de lut?

Corpul nu mai are memorie, nu mai iubește și nu suferă.

El produce frumuseţe în utilaje de lux.

Seducţia lui e braconajul, credinţa lui e anticorp.

Când voi mai atinge prosopul de in cu care ștergeam prune roșii, încolţite de viermi, fânul din care culegeam sunătoare și-mi făceam coroniţă pentru ficatul bolnav al bunicii?

Bostanul în care puneam lumânări și fugeam cu el prin livadă să nu-i fie frică seara pisoiului în drumul spre casă?

Corpul mănâncă insecte electrice și defilează în uzine versace.

El are în inimă laser.

Limbajul lui e ser viu, visul lui e hemoglobină.

Când voi mai auzi securea bunicului crăpând lemne verzi și puii ieșind din găoace gălbui și dolofani ca o felie de pepene?

Lâna răsucită cu migală ca un papirus gol și radioul vechi pe care bunica l-a îmbălsămat în macrameuri?

De la etajul unui zgârie-nori de sticlă corpul își fixează luneta spre livada cu nuci înfloriţi și totul se dărâmă.

poezie | 61

Sasha Dugdale

D

escrisă în „The Guardian” ca „unul dintre cei mai originali poeţi ai generaţiei sale”, Sasha Dugdale este și unul dintre cei mai apreciaţi traducători din limba rusă în spaţiul britanic; a lucrat, de altfel, între 1995 și 2000, pentru British Council în Rusia. Volumele sale de poezie, Notebook (2003), The Estate (2007), Red House (2011), au fost excelent primite, precum și traducerile din Marina Ţvetaeva. Din 2013, este redactor-șef al unei dintre cele mai prestigioase și mai longevive reviste de poezie din lume, „Modern Poetry in Translation”, ce l-a avut ca fondator, în 1965, pe Ted Hughes.

62 | poezie

Cântecul unei rătăcitoare Sunt neînfricată. Neînfricarea a fost sădită-n mine Într-o magherniţă-n care se vorbea numai în gângăveli de copil Și în răspunsuri foșnite, ca de păianjen: cuţu-cuţu, tu-tu, uaua Iar bucătăria clămpănea și se zguduia de la fiertura În zeamă de carne. Coca se umfla Carnea colcăia în căldura aceea, și degetele-păianjen, încovoiate Așezau inelul de patiserie peste cheagul clocotitor.

Eram neînfricată, voiam să-mi îmbrac trupul mărunt Să pășesc cu picioare lungi și drepte de-a lungul străzii Înaintea piureului de legume rase, numai bun de servit Înaintea scutecului, vârât sub fustiţă.

Dar oriunde mă duc găsesc același dulce harem Care îmi face greaţă. Mereu aceleași femei trecute și bebelușii Mereu aceeași gângăveală. Simt gustul aceluiași miros de carne De la ferestrele înalte. Privesc mereu aceleași degete bătrâne Împletind coca și recunosc vechiul model de pe inelele pentru aluat. Și când mă-ntreabă „Dar de ce nu te odihnești puţin?” în vreun pat Așa de-ncântător și de plăcut și duios, spun „Da. Chiar sunt foarte obosită.” Și îmi întind, ca în migrena unui vis, membrele Ostenite de-atâta umblat. Da, sunt prizoniera Plăcintelor coapte și-a sobei, a acestor femei și a vorbelor lor Sunt prinsă-n plăpânde îmbrăţișări de copil.

poezie | 63

Zece Luni noi Și-atunci au venit cele zece Luni noi Pline de scânteierea soarelui, și-a serafimului, Și se făcuse lumină cât era noaptea de lungă-n livezi Pe câmpuri și chiar și-n orașe Iar omenirea s-a bucurat, căci în sfârșit era timpul Ca îndoielile și ruina să poată lucra nestingherite În paloarea nopţii. Oamenii s-au bucurat Și au pornit către acele locuri pe care douăsprezece ore de lumină Nu le lăsaseră timp să le prade Și s-au zbenguit împreună pe vârfuri de stâncă Și au privit clocotirea nocturnă a mării, Prilej de sărbătorire până atunci interzis.

Cealaltă jumătate, încă neatinsă, a timpului lumii ieșise acum la lumină Ca pomii să dea mai multă floare și rodul să dea mai repede-n copt Și prin fotosinteză silită să înverzească întregul Pământ.

Atunci s-au răspândit vagabonzii nocturni, devoţii sorilor nopţii, Șoferii de curse târzii, și au tras mult folos Din lumina aceea spectrală în care stelele se topeau și până și din Bătrâna, tihnita Lună, care ţinuse ea însăși, Pe vremuri, o seceră-n coasta soarelui Rămânea doar o umbră goală, diurnă.

Numai câţiva credincioși fideli mai dormeau De mână, strânși unul în altul, Ca și cum de asta le-ar fi depins vieţile, dar și ei știau Că dimineaţa n-avea să le mai aducă nimic Căci ziua nu cunoștea început Nici sfârșit.

64 | poezie

Azil

Pentru Marina

Spui că bătrânii maeștri nu s-au înșelat niciodată, Dar când a vrut Goya să picteze moartea imaginaţiei Nu i-a ieșit decât un câine pierdut pe-un cer galben, meschin Și câinele-acesta, el însuși o creatură mizeră ce-abia se târâse Cale de zece mile pe două picioare, privea înţepenit de uimire Să-l vadă pe omul care din farfuria lui îi dăduse cândva să mănânce Decăzut într-atât.

Așa simţeam și eu zilele astea, pământul spurcat și tot ce crește pe el – Oaspetele-cerșetor alungat de la masă Înaintea propriului câine, până și sfâșierea atât de loială A artei se săvârșea numai pe timp de noapte și în ascuns.

Ca pentru orice Penelopă, armura mea-i resemnarea Deși credeam că voi ridica eu însămi arcul Să trag.

Până la ziuă el s-a făcut nevăzut Și ce să-nsemne toate acestea?

Prostituatele atârnă acum ca niște șoareci de-o bârnă Curtezanii le zac grămadă, neîngropaţi, în curte. Și unii spun c-așa-i mult mai bine Alţii, că-i mai rău.

Deci ordinea a fost restabilită Priveam, înţepenită de uimire.

traducere în limba română de Ramona Hărșan

poezie | 65

Mircea Ţuglea

„Piloţi ai vidului”:

Paul Celan și Nichita Stănescu

Î

n volumul Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană, apărut anul trecut la editura Muzeul Literaturii Române, sub egida Academiei (și din care reluăm anumite fragmente în acest studiu), am documentat rezonanţa extraordinară pe care lirica lui Paul Celan a avut-o asupra gândirii și reflecţiei filosofice. Despre nici un alt poet nu s-a scris atât și la cote atât de înalte, încât întrebarea care se pune este mai ales cum se poate atesta apetenţa neobișnuită a discursului filosofic pentru poezie, de fapt pentru o poezie care ea însăși atinge notele cele mai profunde ale unui demers cu implicaţie ontologică. Răspunsul la această întrebare – documentată prin chiar corespondenţa avută de Celan cu filosofii cei mai importanţi ai secolului trecut, prin studiile dedicate operei sale de către Hans-Georg Gadamer sau Jacques Derrida, ca să nu mai amintim de Maurice Blanchot, Georg Steiner, Emmanuel Lévinas sau Philippe Lacoue-Labarthe – este, credem, el

66 | eseu

însuși evident: niciodată în întreaga evoluţie a liricii europene ea nu a avut un asemenea impact asupra implicaţiilor ontologice ale situării subiectului în lume, precum în opera lui Paul Celan.

Acest poet evreu bucovinean, născut în România, la Cernăuţi, în 1920, care folosea româna ca pe o a doua a sa limbă maternă (româna fiind singura limbă, în afară de cea germană, în care nu numai că a scris, dar în care a și tradus) – este, până una alta, una dintre expresiile maxime pe care le-a dat spaţiul românesc în receptarea universală.

Am prezentat, în acel volum, pe lângă corespondenţa dintre poet și Heidegger sau Adorno, texte care, deja, au o impresionantă tradiţie critică – studiile lui Hans-Georg Gadamer sau Jacques Derrida despre opera lui Celan. Chiar dacă pot avea legătură cu cazurile anterioare (articolul lui Gadamer, de la care pornește analiza sa, apare în același an al publicării Teoriei estetice a lui Adorno), și în mod cert se influenţează unul pe celălalt, ele nu

mai trebuie reconstituite, și nici măcar contextualizate prea mult, tocmai fiindcă au un caracter atât de explicit.

Faptul că în spaţiul românesc aceste studii nu sunt aproape deloc cunoscute (cu atât mai puţin traduse) a impus o pliere voluntară a comentariului peste textul-sursă, rarele cazuri divergente fiind semnalizate explicit și, în multe situaţii, evitate din considerente tactice.

Toate acestea, în încercarea de constituire, pentru prima dată în spaţiul lingvistic românesc, a unui corpus reprezentativ asupra rolului decisiv avut de opera lui Celan în gândirea contemporană, prin experimentarea provocărilor (ca niciodată mai acute) cărora gândirea a trebuit să le găsească răspuns – un răspuns pe care poezia, poate, l-a aflat înaintea ei.

Trebuie să subliniem că, în cazul liricii lui Paul Celan, avem de-a face cu un demers care problematizează condiţia de existenţă a „conţinutului”, posibilitatea expunerii lui, îndepărtarea acestuia faţă de orizontul uman vidat de sens, într-un mod care, nu întâmplător, este similar marilor probleme cu care s-a confruntat filosofia postbelică, și nu numai ea, dacă ne gândim la pregnanţa cu care le-a formulat, înainte de război, de exemplu, filosofia Dasein-ului a lui Heidegger. Această acuitate a textului poetic celanian a fost, probabil, resimţită de Heidegger însuși, dacă ne gândim că, în anii imediat următori sinuciderii poetului, filosoful i-a împru­ mutat mijloacele de expresie, folosite și de el în tinereţe, pentru a-i dedica (sub formă de răspuns acelui „cuvânt ce va să vină

din inimă”) un poem – mai bine zis un „cuvânt înainte” la poemul celanian „Todtnauberg”, scris în amintirea vizitei la „cabana filosofală” a lui Heidegger.

Acest gest, de a dedica un poem unui mare poet, de a-i răspunde cu propriile instrumente, este, după câte știm, singular în întreaga operă și viaţă a lui Heidegger.

De asemenea, este suficient să amintim faptul că, datorită lui Celan, Theodor W. Adorno și-a nuanţat radical celebra sa „sentinţă” din 1949, conform căreia „a mai scrie poezie, după Auschwitz, este o barbarie”, ajungând să discute, în Teoria estetică, apărută postum, în termeni elogioși despre opera lui Celan (de altfel, singurul scriitor contemporan, alături de Beckett, care este menţionat în cuprinsul „esteticii” sale), și integrând-o în marea tradiţie a poeziei ermetice, ca poezie a unor conţinuturi viitoare.

Alţi doi gânditori importanţi, Hans-Georg Gadamer și Jacques Derrida, au dedicat studii consistente liricii lui Celan – iarăși, fapt singular pentru ambii, bibliografia operei lor neindicând nici un alt caz de volum referitor la un singur scriitor. Gadamer întreprinde o analiză minuţioasă, a întregului ciclu Atemkristall (Cristalul răsuflării), considerat de mulţi – și de filosof însuși – vârful creaţiei poetice celaniene, iar Derrida, în marginea unei veritabile mitologii a „datei”, vede în miezul textului lui Celan manifestarea unică și irepetabilă, dar tocmai de aceea dorită în comemorare, a „circumciderii cuvântului”, a acelui

eseu | 67

proces care nu se petrece decât o singură dată. Această situare unică și totodată iterabilă, în „inelul aniversar” al datei comemorate, pe care Derrida o denumește explicit folosind termenul de filosofem, în locul celui de poem, este cea pe urmele căreia am discutat, într-o carte anterioară, despre reactualizarea sensului, prin lirica unui poet precum Paul Celan care, totuși, s-a format în relaţie cu avangardele românești și pe care, oricum, în plan teoretic, acestea erau pregătite să-l dea. Prin implicarea directă în demersul (post)avangardist bucureștean, între 1945-1947, apoi în cel vienez (până în 1948), Celan și-a forjat o poetică acută, idiosincrazică faţă de tradiţie și profund antiretorică, în sensul viitorului autenticism – mai mult, surprinzător de apropiată, cu semn invers, de cea a contemporanului său Nichita Stănescu, angrenat în „poiein” (formularea îi aparţine Ștefaniei Mincu), ale cărui „necuvinte” (1969) urmează „noemelor” (1965) celaniene – este de presupus, precum am mai afirmat, că, dacă Nichita Stănescu ar fi scris într-o limbă de circulaţie internaţională, ar fi avut o receptare echivalentă cu cea a lui Paul Celan. Indiferenţa exegezei românești aplicate (cu minime excepţii), în cazul ambelor destine poetice, apoi faptul că opera celaniană abia dacă este cunoscută la noi, că nu există încă o traducere integrală măcar a poeziei sale, spune multe despre o anumită inconsistenţă în receptare.

La o lectură atentă, chiar și incompletă, asemănările dintre cele

68 | eseu

două poetici, cel puţin la nivel semnificant, sunt într-adevăr frapante, și au mai fost remarcate tangenţial.

De exemplu, celebrul poem celanian „Todesfuge” („Fuga morţii”), vorbește despre „mormântul în aer” în care „nu se zace-n strâmtoare” (ein Grab in den Lüften da liegt man nicht eng) – ce are un echivalent direct în acest „noi avem mormânt în nori / uneori și alteori” stănescian (292). Mecanismul corespunde, în cazul lui Celan, unei inversări specific avangardiste a axelor, spaţiale și temporale, vizibile deja în „naufragiul aerian” al poemelor în proză din perioada bucureșteană, dar păstrat și în lirica de maturitate, prin icon-ul „epavei celeste” care se prăbușește din cer în Atemkristall (Cristalul răsuflării). La Nichita Stănescu, dincolo de tușeele avangardiste asimilate la nivel formal (acele „reci molecule / adeptele lui Hercule”, în ocurenţe multiple, ce provin direct din celebra apostrofă a lui Șuly, „Tu, bercule, ai un tubercul de os, tuberculosule!”), axele spaţiale se rotesc, parcă, într-un sens ascensional, încă din volumul O viziune a sentimentelor: „gândurile ni se fugăreau / pe o aeriană câmpie” (41), delfinul „izbind cu coada aerul lichid” (48), „cerul de ape” (62), „catargul de fum” (70), „înot și zbor în sus” (76), „cerul era în mine și-avea de orizonturi / curbate coastele spre stern” (51), ducând către închegarea apelor (din poemul lui Goethe, care deschide studiul lui Gadamer despre Celan: „Mâna dacă ia din loc / Apa se încheagă!”): „Și deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura /

când mai larg, când mai aproape / ca (de aici „nenăscutele priveliști”, o strângere de ape” (43), și apoi, către „nenăscuţii câini” care îi latră pe mutaţia alchimică: „Totul trebuia să „nenăscuţii oameni”, ba chiar și se transforme în aur, / absolut totul: / „necuvintele”), în timp ce poetica cuvintele tale, privirile tale, aerul / prin lui Paul Celan îi urmează fiindului, care pluteam, sau treceam de-a-notul” aperturii sale, fundamentându-se pe (80). Pare, așadar, că subiectul imersează un spaţiu al absenţei pe care încearcă spaţialitatea, „natura”, străbătând-o să-l reactualizeze, căutând, palpând, „de-a-notul” ca un delfin prin „aerul rămășiţele unui aceluiași spaţiu ontic lichid”, închegând-o în „strângerea de ca și în cazul lui Nichita Stănescu. ape” prin chiar „înotul și zborul în sus”, Ambii poeţi au, cu alte cuvinte, până la transformarea „totului” în aur, în straturile cele mai profunde ale într-o viziune (a „sentimentelor”!) cu scriiturii lor, o matrice, o „priveliște” semn fundamental pozitiv. La Celan, ontologică, comună, pe care unul însă în schimb, subiectul este cel „imersat”, încearcă, încrezător, s-o proiecteze ca să zicem așa, sau străbătut și într-o mișcare ascensională, sau, rănit, dacă nu chiar aneantizat, de cum ar fi spus În dulcele stil clasic, s-o fundamentele dure ale „naturii” – „dulcifereze” (354), în timp ce altul el este cel „naufragiat”, eșuat într-o este angrenat în aventura imposibilă a „groapă Babel” (la Kafka) ce apare și recuperării ei – însă, esenţial este faptul în textele stănesciene, încă o dată, însă, că amândoi o simt, percep, altfel spus, cu semn răsturnat: „Turn al lui Babel, amândoi acel „murmurat” extrem întors cu mănușa / pe dos” (157) – de fin al fiinţei, până și în moarte: „deci piramidă” (!). Chiar „mormintele Nichita Stănescu vorbește, în „murind, în nori” ale lui Nichita Stănescu sunt murmurând” (369), despre același dublate, imediat, de valorizări pozitive: „murmurat al morţilor” („Gemurmel „dar mormânt n-avem acuma / și nici der Toten”) al lui Paul Celan. Iar aceste moarte / și nici moarte”, care descriu un versuri stănesciene: „Răsare obișnuinţa, peisaj esenţialmente vital direcţionat, al legea, idolul / nenăscutul, vag plodul. / unor „nenăscute priveliști” ontologice Este neliniștea care vestește / fiecăruia care devin, pe nesimţite (și trebuie în singurătate că este? // Adică sudul, adică nordul” (397), nu să devină), priveliști reformulează, oare, din „browniene”. Ca să nou răsturnat, „cuvântul concluzionăm, în opinia proscris” celanian, „cu noastră, poetica lui adevărat la nord, clar la sud” Nichita Stănescu își („Nordwahr”, „Südhell”)? trage rădăcinile dintr-un „Laptele negru al spaţiu ontic care precede zorilor” („Schwarze Milch fiindul, intrarea în apertura der Frühe”) din „Todesfuge” existenţei, a limbajului Paul Celan

Niemand zeugt für den Zeugen.

eseu | 69

a devenit, iată, la Nichita Stănescu un / nemirosul, negustul, nepipăitul” „ou negru”: „într-un ou negru mă (126-127), în opera lui Nichita Stănescu. las încălzit” (121), „ouă concentrice, Dacă tot am vorbit despre vid, am putea negre, sparte / fiecare pe rând și în spune că, în măsura în care unul dintre parte”; „Dintr-un ou într-unul mai poeţi se desemnează „pilot al vidului și mare / le nesfârșit te naști, nezburată / al făpturii” (în textul stănescian „Deci aripă. Numai din somn / se poate trezi voi sta”, 237), adică venind dinspre vid fiecare, – / din coaja vieţii nici unul, / înspre „făptură”, drumul celuilalt pare niciodată” (122) – care ascunde, însă, să exploreze exact traseul invers, cel un cer „îngropat” de „carne neagră”: ducând dinspre „făptură” spre vid – „N-am cer. Ce e mai departe de mine însă teritoriul, „priveliștea” parcursă, / sunt eu, negrul și înlăuntrul. / Cerul cum spuneam, le este comună. meu este de carne neagră. Cer îngropat” , tot ul l (155), transformându-se, la rândul lui, u t o c ul, într-un „cer alb cu stele negre, cu bot e cerul gurii a t s i o lungi” (386). Pare că, acolo unde Deci v r-un cârlig d pilot ul t, nt unul dintre poeţi designează golul, prins î n aerul infec i d celălalt designează plinul (sau recele smuls i al făpt urii. cu tănes / caldul, dacă ne gândim că, în „oul vidului ș S a t i Nich negru”, subiectul se lasă „încălzit”) de multe ori cu termeni perfect Și temporalitatea, în expresia ei echivalenţi la nivel semnificant. „Rănile” lui Celan (care, pe urmele cea mai concentrată, aceea a „orei lui Gherasim Luca, înţelegea prin ele fără surori” (ora ultimă, căreia nu-i apertura fisurii ontologice și imposibila mai urmează nicio alta) la Celan, este ei „sutură”) sunt, la Nichita, „de îndată” uimitor de prezentă în opera lui Nichita. umplute c-un „zeu” (în a doua elegie, Recurgem doar la câteva exemple, 104), iar „palparea lor” celaniană se de natură să o ateste: „ora, lovită, se transformă într-o declanșare a viziunii: sparse-n minute” (44), „parcă am căzut „o rană întâmplătoare la mână / mă din ore” (68), „ora se-nclină, bate / cu face să văd, prin ea, / ca printr-un secunde tot mai rare” (91), culminând ochean, / durerile lumii, războaiele” cu extraordinara viziune din „Poveste (54), o crăpare a „sferei de vid” (106), sentimentală”: „Pe urmă ne vedeam în care „ochii din frunte, din tâmplă, din ce în ce mai des. / Eu stăteam la din degete / mi se deschid” (106) – o margine a orei, / tu – la cealaltă, / imaginea degetelor oarbe, care nu mai ca două toarte de amforă. / Numai pot să „vadă”, fiind, precum se cunoaște, cuvintele zburau între noi, / înainte și recurentă la Celan, și, de asemenea, înapoi. (…) / Cuvintele se roteau, se prezentă prin „zidurile tăcerii” între roteau între noi, / înainte și înapoi, / simţuri, prilejuind „neauzul, nevăzul, și cu cât te iubeam mai mult, cu atât /

70 | eseu

repetau, într-un vârtej aproape văzut, / structura materiei, de la-nceput”. Apoi: „dacă fiecare secundă n-ar fi / mereu a trecutului” (221), și, din nou: „cad orele din pom. Ciorchine / secundele în strugure leșină” (223), sau „smulg secundele din oră / și le arăt, bătând” (239), pentru ca, mai încolo, să asistăm la „stingerea secundei”: „se poate stinge pocnind ca un bec / și această secundă știută. / Poate rămâne ca la înec / deasupră-ne, apă stătută”, care se transformă într-un „horn invers, ca fumul în râpă / cu ceru-n prăpăstii atras” (230), într-un peisaj cu „animale înalte, dormind / pe șubredul aer. / Ele își scot pliscurile / în afara atmosferei, / în valuri” (224) – conjugând, deci, într-un același text răsturnarea ambelor axe, cea temporală și cea spaţială. Însă, cu excepţia ultimul poem citat (intitulat, deloc întâmplător, „Timp”), care vorbește explicit despre o „stingere” temporală, orele și secundele par să fie, în textul stănescian, mai degrabă pline: ele „bat” ca o inimă, se strâng „ciorchine”, pot fi „smulse” și „sparte”, iar între marginile lor, ca între „două toarte de amforă” circulă în vârtej cuvintele, repetând „structura materiei, de la-nceput”. La Celan, dimpotrivă: ele repetă, ca să zicem așa, tocmai „nerepetabilitatea” orei finale. Abia mai târziu orele stănesciene se transformă în mărci ale rupturii, ale faliei dintre subiect și obiect, eu și tu, precum în versul „s-au înfășurat în ora / ne-amândurora” (370) – sau devin pietroase, în „carnea străvezie a orelor / e mai pietroasă, cu fiecare oră” (376) ori rigid

geometrizante, precum în „orele mult mai pătrate / îmi lungeau fiinţa, lunga” (378). Aici intervine un alt mecanism interesant, prezent la ambii poeţi, acela de „slăbire” / „dizlocare” a rigidităţii pietrei sau a formei geometrice, care la Celan se manifestă prin „vorbirea către piatră” (în scopul evident de a o face, de fapt, pe aceasta să vorbească), iar la Nichita Stănescu prin versurile „piatra deasupra ei devine moale / și curge în rotocoale la vale” (259), sau „greu este să jupuiești o piatră de sinele său” (262), într-un „chip de piatră solubilă” (348), pentru ca materia să devină, astfel, „pământul, pământul / vorbirii cuiva” (289).

Vorbirea, comunicarea, mărturisirea, limbajul sunt centrale în opera celor doi mari lirici – și nu este cazul să ne mirăm, întrucât ele problematizează, precum spunea Gadamer în interpretarea dată lui Celan, însăși condiţia noastră de înţelegere a orizontului în care suntem (c)angrenaţi. Poate că niciodată, cel puţin în secolul XX, nu s-a pus o atât de mare miză pe problema comunicării, precum în cazul lui Paul Celan și al lui Nichita Stănescu.

Imaginea ochiului din deget, în ultimă instanţă, nu este și ea decât o marcă a unei posibile deschideri între eu și tu, într-un poem intitulat chiar „Pierderea ochiului”: „Și totuși, și totuși / poarta asta, dintre mine și tine, / trebuie zguduită de cineva” (141), sau într-un alt text despre „ideea de Tu” („Lupta lui Iacob cu îngerul”): „Eu sunt numai numele meu. Restul e Tu, i-am zis” (142-145), extinsă astfel la o confruntare

eseu | 71

cu ceea „ce nu ţine de domeniul / comunicării / de domeniul înţelesului”, dacă acceptăm „comunicarea” ca pe o „împărtășire” între două instanţe – și, de fapt, Necuvintele sunt un șir lung de lupte, de „probe” ale comunicării, de „așteptări” ale celuilalt (precum în versul „sunt așteptat de tu”, 165), desfășurate într-o „limbă mută”, c-un „ochi în loc de gură” (153), având „cuvinte oarbe / lent șlefuite de mișcarea mării” (154), asemenea cuvântului „palpabil”, „concreţiune” al textului celanian. Demersul este cauzat, firește, de imposibila dorinţă a „refacerii”, precum în versurile „și tu, o, tu, refacere-n interior, / tu, potrivire de jumătăţi, aidoma / îmbrăţișării bărbatului cu femeia sa, / o, tu, și tu, și tu, și tu” (111), ce reiau aproape ca într-un cadru (cu diferenţele de rigoare specifice poeticii fiecăruia) celebrele, sacadatele linii celaniene din In Eins: „Unule, niciunule, o nimeni, o tu / încotro mergi, unde nimeni n-a tras? / O tu sapi și eu sap, cad în tine, și nu / ne trezește decât inelul în deget rămas”.

Falia dintre sine și celălalt este subliniată foarte clar de Nichita Stănescu ca fiind, în realitate (și mult mai dureros), o despărţire irecuperabilă între sine și eu: „nu pot să înaintez niciunde. / De la eu la eu distanţa / e acoperită de moarte” (155), care, la rândul ei, marchează apusul fiinţei, însă nu și al poveștii/ istoriei: „Ce poveste! / Este / a fost mâncat / de nu este” (339).

Totuși, poezia lui Nichita Stănescu este dominată de un optimism tragic inconfundabil, în interiorul orizontului

72 | eseu

dat, acolo unde cea a lui Paul Celan ţintește către imposibila reactualizare a orizontului însuși, demers, până la urmă, și el de sens pozitiv. Amândoi pilotează prin neant, dar unul pentru a întâlni în concreteţea ei „făptura”, celălalt pentru a străbate neantul în sine, în speranţa că, dincolo de el, mai există rămășiţele „făpturii” pierdute. Numai așa se explică, poate, încrederea stănesciană în „cuvintele fixe” din „vorbirea celor ce nu se schimbă”: „o, voi cuvintelor, cuvintelor / pe care le desfășor mereu / în urmă, ca o locomotivă / sufletul ei negru… / orice corn poate să vă străpungă // cuvintelor, cuvintelor / și orice dorinţă de corn / cuvintelor, necuvintelor…” (227), sau „cuvintele fixe erau trupul lor, / trupurile lor nu erau decât o limbă / vorbind în limba celor care mor / vorbirea celor ce nu se schimbă” (232), pentru ca, în poemul cu același titlu precum cel al volumului (Necuvintele) – acestea să fie metamorfozate în „sânge” și apoi în „sevă”, dar instanţele să rămână, chiar în acest transfer, în mod fundamental singure: „Eu am trecut prin el. / El a trecut prin mine. / Eu am rămas un pom singur. / El / un om singur”. Oare să fie posibilă operaţia miraculoasă descrisă aici, pe care a tot încercat-o Celan: „noi am vorbit împreună vorbirea / acelor trupuri care nu mai sunt” (195)?

Sau timpul, râul, trece „cu existenţă cu tot”, de tot? „Curge un râu undeva lângă noi / șir lung de ochi, șir lung (…) sunt malurile lui. Șir / nesfârșit de ochi privitori / multiplicând luna-n delir / înotând printre nori” (204) – sau, în

textul următor, râul care „trecea foarte repede, deși / numai el era de faţă, tot timpul. / Fiind de faţă el trecea / cu faţă cu tot, astfel / ne sărutam cu gâturile retezate / Cuvintele tale și cuvintele mele / erau lipite, pentru că / locul din care se nășteau / era unul și același pentru amândoi (…) Trecea foarte repede râul, deși / numai el exista / Existând, el trecea cu existenţă cu tot” (205). În această „umbră” a fiinţei credem că evoluează structurile de profunzime ale liricii ambilor poeţi, și de aceea, precum am spus-o, cel puţin în cazul lui Celan, atracţia manifestată de filosofia hermeneutică faţă de opera sa a fost maximă. Se știe că un anume vers, care insistă exact pe această „cât mai multă umbră” (Vorbește – / Însă nu-l despărţi pe da de nu. / Dă-i vorbei tale și înţeles: / dă-i umbră. // Dă-i destulă umbră, / dă-i atât de multă / încât în juru-ţi să nu mai poţi distinge între / miezul nopţii și miezul zilei și miezul nopţii”), a dat chiar titlul unui volum al filosofului italian Vincenzo Vittielo, Non dividere il Si dal No. Tra filosofia e letteratura (Laterza, 1996). Cum ar fi reacţionat oare Vittielo la versurile stănesciene din „Elegia întâia”, „Spune Nu doar acela / care-l știe pe Da. / Însă el, care știe totul, / la Nu și Da are foile rupte” (102)? Întrebarea merită un exerciţiu de imaginaţie, deloc gratuit.

Până acum, într-o lectură fatalmente grăbită, am identificat destule apropieri și chiar suprapuneri între poeticile celor doi – să-i mai adăugăm una, aceea a „mărturisitorului”, centrală, după cum știm, pentru Celan („nimeni

/ nu mărturisește / pentru martor”, în „Aschenglorie”) – pe care Nichita Stănescu o rescrie astfel: „Om este cuvântul care doarme în pietrele omului. / Om este cuvântul care zace în stelele / de deasupra omului. / Om este necuvântul omului. // Om este omul care moare asistat de om. / Om este cel care depune mărturie / despre om în faţa omului” (213). Între „nemărturisirea pentru martor” și „depunerea mărturiei despre om în faţa omului” există o diferenţă de atitudine, nu de percepţie – cei doi mari poeţi au simţit, realmente, cu o aceeași gravitate lucrurile și la modul la fel de profund, au „pilotat” amândoi prin neant ca printr-o apocalipsă aurorală, la Nichita Stănescu, ca printr-o aură neagră a apocalipsei, la Paul Celan.

Note: Întrucât acest articol este scris în Italia, la Firenze, folosim o antologie „de buzunar” a operei stănesciene, intitulată Necuvintele și apărută la Curtea Veche, 2009, în colecţia Biblioteca pentru toţi, cu o prefaţă cam distrată a lui Daniel Cristea-Enache.

Pentru comoditatea lecturii, se indică între paranteze doar numărul paginii din ediţia menţionată.

1

Asemănarea a fost remarcată și de către Giovanni Rotiroti, în studiul său „Ciò che resta dell’enigma dopo l’esercizio critico della traduzione intorno All’elegia prima di Nichita Stănescu”, apărut în Analele Universităţii Ovidius Constanţa, secţia filologie, volumul XVII, 2006, p. 207, în care o compară cu versetul (5,37) din Evanghelia lui Matei: „Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”.

2

eseu | 73

Irina Nechit

Ești aici? În afară de mine, cine mai respiră în cameră?

Cărţile nu au plămâni, clopotul de ceramică stă neclintit, plapuma e bine întinsă, pernele nu se umflă, nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsufleţite în jurul meu, doar masa, divanul, cuvertura moartă, cuierul cu haine spânzurate, pașaportul și buletinul într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră totuși în camera cu un geam spre asfinţit?

A, da, trifoiul.

Nu mai ţin minte de câte ori mi-am luat rămas bun de la el.

Se ofilea încet, îi îngălbeneau toate frunzele, dar îi schimbam pământul și încolţea din nou.

Trifoiul acesta îl am de la mama, într-o zi mi-a dat niște cartofiori, nu știam ce putere au, acum văd cum frunzele tinere apucă soarele de ultimele raze și-l ţin o vreme lipit de geam. În fiecare an trifoiul se usucă, pare un smoc veșted de buruieni, trec zile și săptămâni până găsesc pământ proaspăt, îl mut în alt ghiveci și firele răsar mai verzi ca altădată.

74 | poezie

Norul de frunze fragede se mișcă ușor.

Ești aici, mamă?

Așa respiră trifoiul?

Dacă ţi-aș schimba pământul, ai răsări din nou?

Un înger înalt E ușor să stai la măsuţa neagră cu mâinile pe genunchi, n-ai plătit un leu pentru ea a făcut-o gratis un om de treabă, cine știe de unde a găsit metalul și crucea de fier tot el a meșterit-o și literele de pe tăbliţă tot el le-a scris, tu vrei să mai aduci încoace un înger, dar să fie înalt, să nu crească buruienile peste capul lui, să-l vezi de departe când vii, hai ridică-te în picioare, nu mai încălzi măsuţa neagră cu fruntea, de-o oră bună stai acolo și nu faci nimic, nu-ţi dăm voie să te odihnești, odihna e altceva, altundeva, nu sfredeli cu ochii pământul, nu se odihnește nimeni la doi metri adâncime, ci sus în leagăn de frunze sau și mai sus, pe salteaua norilor, nu pipăi tăbliţa colbuită, vin ploile, o vor spăla cu grijă și nu ne mai aduce la căpătâi un înger de piatră albă, încă n-ai adunat bani pentru înger, oricum, e de-ajuns o cruce, oricum, e de-ajuns o cruce, nu inventa motive să rămâi, hai ieși odată din cimitirul nostru.

poezie | 75

Mirosul soarelui De când eram în pântece vorbeam despre asta, încă nu aveam coarde vocale nu aveam gingii nu știam că există cuvinte, fiecare plutea într-un pântece și vorbea despre asta, încă nu ni se formase cerul gurii nu se vedea omușorul în fundul gâtului nu aveam limbă dar spuneam cuvinte limpezi: va veni o zi va veni o zi va veni o zi și ziua a venit și anii au rămas departe în urmă și toţi plâng deasupra noastră apoi ne lasă la frig spre dimineaţă se duc să doarmă puţin în alte odăi, să se odihnească înainte de prohod, iar noi coborâm încet, ultima dată ne punem în genunchi, ei cred că suntem absolut ţepeni, că stăm întinși cu mâinile pe piept iar noi ne punem în genunchi privind cum răsare soarele, a venit ziua când îl putem vedea fără să deschidem ochii, e atât de aproape că-i simţim mirosul, fiecare din noi își lipește capul de soarele uriaș stăm așa frunte la frunte cu soarele și vorbim despre asta.

76 | poezie

Immanuel Mifsud

I

mmanuel Mifsud (n. 1967, Malta), poet și prozator, este autorul a 17 cărţi, fiind considerat liderul de generaţie al scriitorilor maltezi contemporani. Selecţii din poemele sale au fost incluse în colecţii importante precum: New European Poets (Graywolf Press), The Echoing Years (Waterford Institute of Technology), In Our Own Words: A Generation Defining Itself (MWE), Les poètes de la Méditerranée (Gallimard) și The World Record (Bloodaxe Books). Este laureatul premiilor: National Book Award, 2002, pentru volumul Sara Sue Sammut’s Strange Stories și European Union Prize for Literature, 2011, pentru romanul In the Name of the Father (and of the Son). Volumul km (2005) – publicat în versiune bilingvă, cu traducerile în engleză semnate de Maria Grech Ganado – a fost inspirat de kilometrii parcurși de Immanuel Mifsud în zece ţări europene: Cehia, Franţa, Finlanda, Spania, Polonia, Slovacia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Croaţia și Austria.

Poemul „Un pumn de frunze din Lahti și Helsinki” face parte din ciclul finlandia.

poezie | 77

Un pumn de frunze din Lahti și Helsinki În timp ce privești în neștire pe fereastra acestei camere liniștite, dintr-un hotel de trei stele, cu ochii fixaţi pe un punct îndepărtat pe care doar tu și un stol de pescăruși zgomotoși puteţi să-l vedeţi, sub soarele de la miezul nopţii, în ziua asta care-a dispărut; cu spatele descoperit și cu faţa ascunsă, cu braţele sprijinite de sticlă, draperiile trase și soarele strecurându-se înăuntru pentru a se odihni pe patul nostru, ce pare să aștepte nașterea primei noastre nopţi împreună. În timp ce privești în neștire pe fereastra acestei camere vorbești cu pescărușii cu o voce violet – lângă lacul unde ne-am întâlnit, ai zâmbit spunându-mi că-ţi petreci viaţa plângând: ca pescărușul care ţipă și corzile de violă.

Stai cu spatele la mine, cu faţa ascunsă, și poate că îţi scapă o lacrimă, alunecând pe buzele care încep să tremure. Și poate, nu știu sigur, privirea pe care tocmai ţi-am văzut-o e o privire veche. Asta-i prima oară pentru noi. În camera asta de hotel de trei stele te-am chemat și ai venit… sau așa îmi închipui… în timp ce stai cu spatele la mine.

Privești afară, să vezi cum soarele apune, dar soarele nu mai apune, ci e doar indiscret. Mai mult decât atât, intră și se-așează așteptând ca noi să ne unim, să ne prindem în mreje, să-ncepem să uităm distanţa dintre noi. Și fără să te-ntorci începi să-mi povestești o legendă străveche c-un trandafir alb, care la venirea nopţii se preschimbă într-un tigru negru ce-și urmărește prada-nfometat, apropiindu-se tot mai mult, până ajunge lângă mine și chiar aici, în această cameră, pisica asta neagră începe să mă sfâșie în ritmul pescărușului ţipând.

78 | poezie

În timp ce plângi cu sughiţuri, îmi mărturisești cel mai amar regret: Iubitul meu, dacă aș fi rămas virgină!

Dacă aș fi putut să te ud cu sânge de fecioară!

Liniștește-te, lasă-mă să caut printre violete să văd de fiica mea așteaptă-n tine, purtând un șal negru, în umbra distanţei întinsă între noi, aici, în această cameră dintr-un hotel de trei stele, pot să privesc o femeie cu faţa de copilă care ţipă, dar cu o plăcere neîntinată de sânge.

Soarele privește o femeie cu chip de copilă.

Chiar și pescărușul tânjește să vină s-o-mbrăţișeze.

Mi-ai spus: Sunt copleșită de amărăciune. M-ai așezat sub tine, să-mi arăţi zgârieturile acoperindu-ţi sânii; să-mi arăţi respiraţia ta, când inspirai și expirai – expirai spre soarele ce nu vroia s-apună – inspirai să mă-ntâlnești în tine, în timp ce lacrimile continuau să-ţi curgă, ca nestemate sub soarele de la miezul nopţii.

traducere în limba română de Denisa Duran

poezie | 79

Andrei C. Șerban Școala de donjuani

Alexandru Mușina, Teoria și practica literaturii (Editura MLR, 2013)

V

-aţi (mai) gândit la textul care se îndrăgostește de cititor? Și, când spun asta, nu vreau să invoc clișeul cărţii aflate în căutarea cititorului ideal sau care își alege cititorul în baza unei predeterminări mistice, ci mă refer la textul care, mustind de energie, vine să-și domine lectorii în cadrul unui ritual de seducţie.

Un soi de mână textuală levantină care-l trage, la propriu, chiar și pe autorul său în paginile propriei scrieri.

Pedalând în jurul unei astfel de concepţii, Alexandru Mușina se depărtează de convenţiile truistice ale textului pasiv (în sensul de organism care, deși posedă un anumit grad de atractivitate & radioactivitate, așteaptă, asemenea unei domniţe medievale într-un turn, o cheie de lectură care să-l cucerească), privind poezia ca un element înzestrat cu o oarecare doză de agresivitate ce vine să subjuge cititorul în mrejele unei pasiuni furibunde.

Cu același spirit efervescent, de un sarcasm irezistibil, Alexandru Mușina ne vorbește despre texte (cele poetice,

80 | cronică

în special) cu detașarea aparentă a unui donjuan despre fostele cuceriri. Odată pătruns în spaţiul literaturii, cititorul, care și-a format deja o conștiinţă a actului lecturii, este nevoit să se angreneze într-o escapadă textuală (de sorginte orgiastică), prin care să-și rafineze simţul estetic și chiar tehnica sa creatoare. Constituindu-și articolele în jurul receptării adecvate a poeziei moderne, cu scopul de a încuraja producerea de texte literare (atât în intimitatea spaţiului privat, cât și în contextul instituţionalizat al spaţiului academic), Teoria și practica literaturii (Editura Muzeul Literaturii Române, 2013) ne apare ca un omagiu adus infidelităţii lectorului. Atât cititorul, cât și scriitorul au datoria să metabolizeze cât mai multe texte, însă fără a se poticni într-o mare iubire scripturală.

Literatura trebuie privită ca un spaţiu al pasiunilor pasagere, nu ca un teritoriu al castităţii și al jurămintelor de credinţă. Procesul producerii de texte autentice, vine să ne sugereze autorul, este un merit pe care cititorii/scriitorii

tristani nu îl au. Sau, mai bine spus, un merit cărora tristanilor care nu au fost donjuani le este interzis. Aprofundarea fără explorare, ni se insuflă în articolul dedicat sfaturilor pentru începători, înseamnă limitare și lipsă de tact. Cu toate acestea, experimentele reci, lipsite de afect, se dovedesc contraproductive.

Autorul creează, de altfel, un cult în jurul verbului „a păsa”, reluând, sub o formă upgradată, teoria cu privire la noul antropocentrism configurată în textele din Poezia. Teze, ipoteze, explorări. Miza articolelor prezente în Teoria și practica literaturii tinde spre laicizarea meșteșugului poeziei (de fapt, scrisul privit ca meserie cu care te deprinzi nu este o idee recentă pe care scriitorul brașovean o dezbate), devenind un îndreptar pentru cititorul care vrea să îmbrace hainele de scriitor, cu alte cuvinte, pentru tristanii literari care se pregătesc să devină donjuani.

Cartea nu rezidă, în schimb, doar din materialul pur teoretic în stilul americănesc al articolelor de tipul 10 steps to…, ci și din exemplificarea unui exerciţiu de lectură. Încurajarea producerii de texte literare merge mână în mână cu încurajarea unei lecturi ludice. Textul devine deopotrivă spaţiul sortit indifelităţii și locul care privilegiază lecturi infinite. Bineînţeles, critica literară nu poate empatiza cu un astfel de crez. Poate, tocmai de aceea, Alexandru Mușina nu vorbește despre el ca fiind un hermeneut autentic. Îmi amintesc o întâlnire, în cadrul cenaclului Zona nouă, în care, la aprecierile participanţilor privitoare la importanţa

Paradigmei poeziei moderne în înţelegerea adecvată a liricii contemporane, tăticul Nepotului lui Dracula (chiar în perioada în care ne spunea că definitivase peste o jumătate din roman) afirma despre sine că nu este și nici nu a fost critic literar, ci doar poet. Într-adevăr, cel puţin în cazul de faţă, Alexandru Mușina este, mai degrabă, un poet care face critică, decât un critic care face poezie, în ciuda atenţiei excesive pe care o acordă suportului teoretic dezvoltat în spatele textului literar. Bunăoară, într-unul din articolele dedicate celor care vor să se iniţieze în meșteșugul poeziei, vorbește despre necesitatea aprofundării artelor poetice ale marilor scriitori moderni.

Acesta este momentul în care filiaţia teoretică poundiană iese la suprafaţă. De altfel, majoritatea textelor prezente aici gravitează în jurul ABC-ului lecturii, prin intermediul căruia autorul racordează la contemporaneitate exigenţele unui act literar de calitate. Totuși, atunci când părăsește postura de teoretician, Alexandru Mușina pledează pentru un soi de critică ficţională, oferindu-ne lectura unei lecturi (după cum vedeţi, deja mă feresc de termeni precum hermeneutică sau exegeză) a romanului proustian. În viziunea lui Mușina, graniţa dintre ficţiune și discursul critic este atât de fragilă, încât, în paginile închinate scriitorului francez, acesta își trădează fără să vrea (?) sursa de inspiraţie a discursului personajului Dragolea.

Sincronul care se produce între suportul teoretic (arta poetică) și concretizarea textului poetic se răsfrânge și asupra raportului dintre critică și proză,

cronică | 81

numai, că în acest ultim caz, exerciţiul critic poate genera rezultate neașteptate.

Astfel, dacă aruncăm o privire asupra Nepotului lui Dracula, putem observa cum veleitarismul critic, exploatat ca atare în cadrul discursului personajului principal, generează unele dintre cele mai savuroase pagini ale cărţii. Această atitudine de disimulare a ludicului în cadrul discursului teoretic este, însă, prezentă în aproape toate articolele pe care Mușina le dedică poeziei; dintre metaforele teoretice folosite aș aminti doar de tehnica dansului privită ca o oglindire a deprinderii scrisului. Astfel, critica ficţională nu face decât să ne confirme că textul își justifică autenticitatea doar în limitele experimentului și, deci, a impurităţii generice. În finalul lucrării, pentru a nu se rezuma strict la nivelul discursului teoretic și pentru a dovedi aplicabilitatea fundamentului conceptual, autorul atașează – demonstrativ? – câteva texte poetice în care își concretizează doctrina cu privire la peternitatea privită, într-unul din articolele prezente, ca un fals elogiu adus artificiului, al cultivării propriului corp în cadrul societăţii de consum actuale. Lirica de faţă, fără să-și dezmintă rezonanţele sarcastice, delimitează cele două lumi inconciliabile – natura și tehnologia – care-și fixează câmpul de luptă chiar în individul actual, metamorfozat complet în consumator: „În Supermagazin noi ne petrecem viaţa, / Cu-n cărucior, un card și-un singur ţel: / Să cumpărăm tot ce putem din el.” („Acuma & aici”). Omul privit generic ca un deposedat într-o

82 | cronică

lume a hipermarketizării reinstaurează dimensiunile unei panorame sumbre puse sub semnul robotizării. Corpul devine un ambalaj și, astfel, spaţiile citadine se transformă în gropi gigantice de deșeuri spirituale. Treptat, individul – privit odinioară ca un conglomerat traumatic desfășurat în cadrul unui context biografic – dispare, criza nu mai este resimţită în interior, putând fi conștientizată doar prin detașarea lucidă și atent controlată de convenţiile societăţii. Eul își face tot mai rar apariţia, fiind înlocuit de un noi convenţional și monocrom: „Vom tăia pădurea, vom tatua pământul cu asfalt, / Vom vorbi tot mai mult la telefoane, ne vom uita / La televizor, vom butona la computer. // Viaţa noastră va fi un joc cu tot mai multe nivele, / Vom câștiga, vom câștiga, vom câștiga” („Life & comp.”). Se ajunge la o depersonalizare a discursului poetic, în sensul de renunţare la ideea de identitate protejată de un context al intimităţii. În astfel de situaţii, nici măcar singurele insuliţe poetice care vor să recupereze dimensiunile unei introspecţii nu se pot desprinde de sfera consumerismului: „Casa mea e din cărămidă, privirea mea de oţel, / Sufletul, sufletul de gelatină. / Cărţile sunt covoare, vorbele vaze emailate, / Carnea mea e de plastic, oasele de titan, / Sufletul, sufletul de gelatină.” („Gelatină”). Poetul este la un pas de supremaţie. Și totuși, ne pasă (căci mereu se ajunge în acest punct) atât timp cât mai putem dresa ambalajul să secrete rămășiţele a ceea ce obișnuiam să fim înainte de instaurarea casei de marcat pe post de apanaj al prezentului.

Deși textele poetice nu joacă un rol central în cadrul structurii lucrării de faţă, în majoritatea articolelor teoretice, ele vor să reprezinte o finalitate. Încercarea de a pune actul scrierii sub semnul meșteșugului se relevă prin nevoia de a compensa aparentul hazard al scriiturii cu un fundament teoretic solid. Astfel, în ceea ce-l privește pe Alexandru Mușina, cartea de faţă ne apare ca o introspecţie în cadrul propriului laborator de creaţie, unde ni se prezintă pas cu pas stadiile

(embrionare) pe care textul le suferă pornind de la învelișul conceptual, până la faza ultimă a dezvoltării sale – textul poetic. Cu toate acestea, indiferent de inflexiunile cu iz teoretic adoptate de discursul său, Alexandru Mușina este conștient de infidelităţile sale textuale, glisând permanent înspre teritoriul poeziei, revenind ca un donjuan respectat la fostele sale pasiuni, care încă-l mai așteaptă cu braţele deschise.

Căci, nu-i așa?, textul trebuie să fie cel care se îndrăgostește de cititor.

Dorin Mureșan Parcul Tematic Alexandru Mușina Alexandru Mușina, Teoria și practica literaturii (Editura MLR, 2013)

D

upă cum îi spune și titlul (Teoria și practica literaturii), volumul regretatului poet și profesor Alexandru Mușina, apărut la Editura Muzeul Literaturii Române în 2013, se vrea un compendiu teoretic (preponderent ideologic și parţial estetic) asupra poeziei, și, deopotrivă, o susţinere demonstrativă a acestuia prin intermediul unor texte poetice originale. Ideea mai largă pe care

o urmărește aici fostul universitar brașovean are legătură cu demersurile pe care le-a făcut, de-a lungul timpului, în favoarea scrierii creatoare „ca materie esenţială în programele facultăţilor de litere din România”. Cât despre poemele grupate la sfârșitul volumului, prezenţa lor este justificată de una dintre regulile asertorice emise de Ezra Pound: „Nu crede nimic din ce-ţi va spune cineva care nu a scris în viaţa lui

cronică | 83

măcar un vers valabil.” În ce mă privește, cred sincer că acest volum, nu foarte stufos și nici foarte complicat (prin structură și conţinut), ar merita să fie, în viitor, nelipsitul manual al neofitului într-ale poeziei. Dincolo de teoria nu foarte greoaie care îl validează și îl actualizează, micile picanterii extrase din experienţa profesională, inserate din loc în loc de-a lungul expunerilor, dau vitalitate textului, făcând volumul greu de lăsat din mână.

Alexandru Mușina a militat cu destulă vreme în urmă pentru o poezie a cotidianului. În concepţia lui, chiar dacă omul modern nu mai crede în sacru, iar articolele din întâia parte a cărţii (cele care vizează postmodernismul și prelucrează distincţia dintre poezie și reportaj) vin să explice această idee, el nu și-a pierdut predispoziţia pentru a căuta în lume ceva semnificativ, ceva valoros, ceva de ordinul sacrului. Căci sacrul nu a dispărut, ci s-a topit, s-a ascuns în profan. Rolul poetului este chiar acesta, de a valorifica banalul, de a-l îmbrăca într-o haină poetică, de a etala ceea ce e semnificativ în acest banal, pe scurt, de a transfigura cotidianul prin poezie. Deja o mare parte dintre poeţii contemporani și-au însușit, cu rezultate remarcabile, această perspectivă.

N-aș vrea să redau școlărește, punct cu punct, demersul ideatic al fiecăruia dintre eseurile volumului în discuţie.

M-aș restrânge la o perspectivă sintetică asupra ideologiei societăţii actuale, evidenţiind, deodată cu autorul, rolul poetului și al produsului său în acest context.

84 | cronică

Tendinţa omului (post)modern este aceea de a experimenta noul, de a-l trăi, renunţând la distincţii de tipul antic/ modern în favoarea unei distincţii de tipul interesant/neinteresant. „Poezia exprimă – poate la gradul maxim – ceea ce ne mișcă, lucrurile de care ne pasă” (pag. 12). Astăzi, ne place o poezie scrisă în antichitate nu pentru că avem un sentiment de pietate faţă de cultura antichităţii (vă amintiţi de Vattimo), ci pentru că în acea poezie găsim o perspectivă nouă pe care o putem valorifica, aici și acum, trăind-o.

Este sorgintea unei experienţe noi, interesante, pentru simplul fapt că ea astăzi nu mai există. Așadar, continuă Mușina, „trecutul dispare ca sistem de referinţă, (…) fiind redescoperit ca nou (și există, dar altfel)” (pag. 14).

Trecutul este prezenteizat (Mircea Muthu ar spune „prezentificat”), este așezat, de către societatea postmodernă, în Muzeu. Foarte multă poezie (în general, proastă) se scrie în și din acest Muzeu. Practic, poetul încearcă să comunice ceea ce vede acolo. E ca și cum, atrage atenţia Mușina, ai dori „să concurezi cu Eminescu pe terenul lui” (pag. 16). „Curatorii” acestui muzeu sunt criticii și teoreticienii literari. Însă mai important decât Muzeul, unde sunt așezaţi „poeţii (…) excepţionali (…) selectaţi ca exponate, alături de vârfurile altor funcţii din trecut” (pag.

17), este Parcul Tematic. Parcul Tematic (bunăoară Disneyland) este rezultatul star-system-ului, cel care „reciclează Muzeul” și promovează exponatele din acesta ca personaje, ca eroi. Batman

și Ovidiu sunt puși pe același soclu, unul lângă celălalt, ca personaje, nu ca obiecte de muzeu. Parcul Tematic face trecerea de la sintagma „ne pasă”, la mai superficiala „le pasă”, de la poezie (individuală, scrisă pentru un cititor, adică „ceea ce interesează o singură persoană în momente și locuri diferite”, pag. 19) la reportaj („ceea ce interesează mii de oameni în același timp”, pag. 19) În sensul acesta, ideea de comunitate a dispărut, luându-i locul publicul, „format din anonimi indistincţi” (pag. 20). Dacă poezia premodernă era poezia unei voci care reprezenta comunitatea, poezia de azi se pune „în slujba publicului consumator” (pag.

20), riscând să devină produs comercial.

De aici și nevoia poeţilor de a avea succes. Dar, atrage atenţia Mușina, „dacă succesul e singurul lucru de care realmente îţi pasă, te afli la antipodul acţiunii poetului dintotdeauna” (pag.

21). Din pricina star-system-ului, azi suntem toţi eroi. Principiul după care sunt făcute reclamele este tocmai această denaturare statutară a individului. Ești un erou întrucât cumperi ce e mai bun (adică produsul promovat). Așadar, toţi telespectatorii sunt întru câtva (potenţial) eroi. Centrul s-a mutat, astfel, în interiorul fiecăruia dintre noi.

Sufletul colectiv s-a spart în suflete individuale, iar poezia s-a mutat în centrul acestora. Pentru că poezia „ne fascinează, (…) arătându-ne chiar lucrurile de care ne pasă”, poetul este azi necesar, iar poezia este resimţită ca esenţială. Faţă de formele masive ale poeziei premoderne, poezia de azi,

poezia modernă deci, acuză o „obsesie a intensităţii și preciziei”, este marcată de „psihismul individual” (în opoziţie cu cel al clanului, al comunităţii), se impune structural prin ruptură, prin salt, prin fragmentarism (pag. 25).

Singurul reper pe care îl avem pentru a intui viitorul poeziei sunt lucrurile de care ne pasă.

Ideea aceasta, de erou, de specimen unic, de individ exemplar (noul antropocentrism) există încă de la Marcel Proust. În capodopera sa, „În căutarea timpului pierdut”, „individul postmodern (…) se percepe pe sine ca supraom, dar, totodată, aproape că nici nu există pentru cei din jur” (pag. 28); el „nu mai este decât o urmă scripturală, iar individul un lucru care produce obiecte, care generează semne, într-un efort permanent de a se institui drept prezenţă, dar nereușind să realizeze decât o absenţă semnificantă, cel mult o diferanţă”. Timpul pierdut, timpul trecut devine timp prezent (prezenteizarea). „A regăsi timpul înseamnă a reconstitui nexul semantic, pragmatic, epistemic al trecutului” (pag.

45). Cum? Prin text, prin reconstituire textuală sau prin textuare. Scriitura este azi Dasein-ul heideggerian. „Nu mai avem existenţă, doar texistenţă, pentru că totul e intermediat, iar orice intermediere e, în ultima instanţă, discurs” (pag. 48).

O altă problemă adusă în discuţie privește rolul și locul artistului în contextul actual. Opera de artă, în lumina corolarului ideatic de mai sus, și-a pierdut valoarea estetică, funcţia ei fiind

cronică | 85

aceea de re-amintire, de re-constituire, de prezenteizare. Din acest motiv, opera de artă tinde să se materializeze, să se manifeste in concretum, acum și aici, prin performance, happening, body-art etc.

Sub această presiune de exteriorizare a artei, spaţiile culturale s-au modificat.

Muzeului i se alătură show-room-ul, magazinul și Halda de gunoi. Obiectul cultural a devenit produs comercial, iar „cultura a devenit ceva de grad secund, un spectacol al culturii” (pag.

59). În asta rezidă și tragismul omului contemporan. Întrucât el este adumbrit de spectacol, se izolează până acolo încât interesul i se prelinge înspre o cultură a singurului obiect la care mai are acces (și cel mai apropiat, de altfel): propriul corp. Ce mi se pare interesant în demonstraţia universitarului brașovean e faptul că, dintre formele vetuste ale show-room-ului, el enumeră și cărţile sau revistele, menţionând că, abia acum, în era informatică, omul modern a reușit să le înţeleagă funcţia aceasta, de show-room-uri la purtător. În tot cazul, culturalizarea corpului nu se face dintr-o intenţie intrinsecă, pentru binele lui, ci în virtutea unui spectacol, dacă e posibil chiar televizat. Corpul nostru e important „în măsura în care joacă un rol în proiecţiile fantasmatice ale celorlalţi” (pag. 60). Superb jocul de cuvinte între eternitate și Pet-ul suprem (ambalajul nostru carnal), rezultând peternitatea, adică visul omului modern de a trăi cât mai mult și cât mai spectaculos în corpul său.

Deși nu pare să existe o legătură între prima parte a cărţii și partea dedicată

86 | cronică

scrierii creatoare, ea se învederează tocmai prin aceea că un astfel de context desacralizat și comercializat reclamă o profesionalizare a artistului, în speţă, a poetului, a celui care, prin produsul său artistic, atrage atenţia exact asupra lucrurilor de care ne pasă sau de care ar trebui să ne pese. În consecinţă, Alexandru Mușina a selectat câteva dintre textele în care consideră (nu fără a lipsi argumentarea) scrierea creatoare ca preexistentă meseriei de poet, analizând treptele de dezvoltare a unui scriitor (ucenicia prin citit, mimetism, experiment sau pe lângă un maestru), necesarele distincţii între amatori și experţi, obligativitatea experimentului pentru a ajunge la un produs literar unic și edificator, ca și excelentele reguli, în număr de 23, pe care ar trebui să le respecte orice începător într-ale scrisului. Substanţial și delicios este și interviul realizat de Doina Ioanid, publicat în 2010 într-un număr al revistei „Observator cultural”, și în care sunt reiterate cam toate ideile deja expuse, cu un bonus critic asupra poeziei mizerabiliste din care citez (spre edificarea începătorului, cum altfel?): „Poezia mizerabilistă (…), mai exact ceea ce numim mizerabilism este, de asemenea, o simplificare și o convenţionalizare a realităţii, la fel ca poezia idilică. Sau, mai rău, un jurnalism deghizat în poezie, un Reportaj al mizeriei (să ne reamintim diferenţele dintre poezie și reportaj, amintite mai sus n.m.), e văicăreală cu pretenţii. (…) dacă ea apărea acum 30 de ani, ba nu, acum 70 de ani, avea un chichirez.

Acum e cam târziu, pentru că acest tip de poezie s-a mai făcut, nici măcar nu e original. (…) Acum nu mai are nici un haz, pentru că poezia trebuie să fie tot timpul în avans faţă de celelalte forme de exprimare culturală: jurnalism, film ș.a.m.d. (…) Perspectiva asta mizerabilistă este perspectiva știrilor de la ora 5, senzaţională și stupidă.

Oricum, prea puţini reușesc să realizeze un Teatru al Sinelui cu «tema»: viaţa e de căcat” (pag. 124-125).

Aș dori să închei cu unul dintre poemele care, în concepţia mea, exprimă și întemeiază emblematic poezia cotidianului. În felul acesta, pe de o parte, valorific aserţiunea deja enunţată a lui Ezra Pound, și, pe de altă parte, imit structural chiar volumul acesta al cărui autor, să nu uităm, a fost întâi de toate un foarte bun poet și, abia apoi, (nu accidental, cât forţat de principiile meseriei) un teoretician al textelor sale.

Viaţa mea Trece un camion plin cu verde nisip.

Viaţa mea-i o placă de beton. Sub ea, Furnici și viermi și gândaci negri. Seminţe care N-au să încolţească niciodată.

Frumoasă e șoseaua, cu asfaltu-i indigo, Cu dungile ei albe, galbene. Viaţa mea E-un portbagaj plin cu haine desperecheate, Cu sticle de plastic și bidoane.

Blocul meu are sute de ochi. Mă privește Și nu spune nimic. Viaţa mea E-un bătrânel care se-ntoarce de la piaţă.

Holul e-un pântec de balenă. Din ciment, Din plastic și metal și sticlă. Viaţa mea E-un număr negru pe o ușă verde.

E-o piatră albă c-un nume auriu pe ea.

Alexandru Mușina

cronică | 87

O. Nimigean Studio cu vedere spre poieniţa druidică (fragment) Nu ai de ales: trebuie să recunoști drept patrie o caricatură.

Un plai cu inși extrem de abili și abjecţi. În gurile cărora flutură steaguri. Și cu turme de oi vorace, cu capete de lăcustă. Totul mirosind a odicolon, a tămîie și a căcat. &&& Bate vîntul în poieniţa druidică. Arborele de aramă e o contracţie fluidă de branhii. &&& Bate vîntul în poieniţa druidică. Arborele de aramă e zece mii de păsări care dau din aripi, încercînd inutil să-și ia zborul. &&& Bate vîntul în poieniţa druidică. Arborele de aramă e un recif cu polipi unduitori. &&& Bate vîntul în poieniţa druidică. Arborele de aramă e o operaţie pe cord deschis. &&& Bate vîntul în poieniţa druidică. Arborele de aramă e o dezvoltare a mulţimii lui Mandelbrot.

88 | poezie

&&& Apăruse dintre circumvoluţiuni un animal ciudat, un fel de corcitură între ogar afgan și furnicar. Amușina cu botul lui lung, își tîra crupa plată. Ai încercat să-l îndepărtezi, încet, plin de precauţii, dar încă bîntuie pe-aici. &&& („Ce crezi, vorbesc între ei?” „Cine?” „Morţii.” „Da, acum își povestesc. Eu așa am auzit. Cred asta, că sufletul este nemuritor.”) &&& Ți s-a făcut silă de trucuri, de reflexele înscrise în gene.

Nu vrei să te mai atingi de obiecte, de celălalt, de tine. Un loc difuz, un loc fără dimensiuni (nu trupul).

Să-ţi trasezi teritoriul prin implozie (le vide, le noir, le nu).

La distanţă de pereţii carcasei, sprijinit pe nimic, printre fermionii lui Majorana. (Nu vrei să mai atingi. Să te mai molipsești.) &&& Miros dulceag, de azil. În ciuda odorantelor, a geamurilor întredeschise. Aștepta cuminte, așezată la marginea patului, cu picioarele atîrnînd, cu fruntea plecată. Se îmbrăcase frumos, singură (ţi-au spus). Avea ceva de cuminţenia pămîntului. Cîteva fire albe, strălucitoare, îi ieșeau de sub baticul negru. Îţi venea s-o strîngi la piept ca pe-o fetiţă neajutorată. Îţi venea să fugi. Ai îmbrăţișat-o abia atingînd-o.

Era ușoară ca un burete-de-mare uscat. Fărîmicioasă. Aţi vorbit. Nu-ţi amintești ce. Parcă spunea: „Nimic nu-mi mai face plăcere.” Vă iubeaţi. I-ai făcut la revedere din ușă. Ți-a făcut din mînă. &&& Indicele de fisurare. &&& Cînd nu se mai leagă, stop mașîna! Închipuie-ţi o pisică.

O pisică adormită într-o bălticică de fotoni.

poezie | 89

&&& Omul-detritus. Nu mai vrea nimic. Nu mai poate nimic.

(Oh, man, nu e o chestiune de liber arbitru…) Își oferă dosul ca un cercopitec, pentru a cîștiga bunăvoinţă. Dar, de fapt, imploră inconștient să fie lăsat în pace, cu o felie de pîine în faţă, cu o cutie de coca. Sub pod, lîngă focul de cauciucuri.

Nu plînge decît cînd îi răsucești braţul. Și-atuncea e și mai hidos. Îţi vine să-i fuţi niște bocanci în dinţi. Nu-i e frică decît de skinheads și de găștile de aurolaci. Își trage pînă deasupra sprîncenelor fesul strălucind de slin. &&& Mîncare. Mîncare la discreţie. Acuma sîntem fericiţi. &&& La marginea mării. La marginea podului. La marginea patului. La marginea pervazului. La marginea. În sfîrșit, imponderabil. Mai puţin ţesutul, îmbîcsit de celule. &&& În materia organică plină de programe. Ai împotrivă cancerul și nebunia. Timpul. Moartea. Ai de partea ta un soi de poftă de joacă. (Te miri și tu. Sau dai în mintea copiilor?)

Rîsul. Și plînsul. Tifla. Nenorocirea. Ai împotrivă termita socială. Prostia. Ai de partea ta adevărul. Nu-l cunoști, dar simţi că e de partea ta. Trebuie doar să deschizi ochii. Și gura. &&& Împăratul e gol. Are optzeci de testicule și o zvastică tatuată pe gland. Și secera și ciocanul tatuate pe gland. Și chipul Mîntuitorului tatuat pe gland. Și numele Profetului tatuat pe gland. Și steaua lui David tatuată pe gland. Și Goldman Sachs tatuat pe gland. Și Mickey Mouse tatuat pe gland. Și Răpirea din serai tatuată pe gland. &&& Îţi vor sparge ochii. Îţi vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spaţii ficţionale?

90 | poezie

Zahar Prilepin

Patologii

C

onștiinţa mi-a revenit astfel: parcă mi-au scos pielea moartă, iar sub piele au descoperit ţesut viu, gol, speriat. În același timp cu recăpătarea conștiinţei s-a întors și durerea nemărginită, ca și pielea. Apoi durerea asta, fără să dispară, ci doar diminuându-se, a fost înlocuită cu senzaţia că sunt întins pe o plută. Stau întins, parcă m-aș legăna regulat, mi-e greaţă. În jur sunt aburi și apă caldă, pe care n-o văd. Pe cer nu e soarele.

Mi-am mișcat puţin-puţin capul, ca să văd apa, și am simţit că ceafa mi-e lipită de podea. Chiar mi s-a părut că sunt lipite pletele, deși pe capul meu ras nu există păr, capul meu ras pe scalp și neras pe faţă…

M-am forţat să ridic capul, dar de fiecare dată simţeam cum de pe ceafa lipită se smulgea un ţesut de carne și se întindea câţiva centimetri, de parcă capul meu ar fi fost un balon umflat. Îngrozit, mi-am împins capul spre suprafaţa pe care eram întins, iar ceafa a intrat într-o substanţă moale noroioasă.

Mi-am amintit cum cândva, tare demult, puii vecinei noastre, plimbându-se, au intrat într-un gudron rutier, proaspăt întins. Și-au băgat mai

întâi un picior, apoi pe celălalt, piuiau, încercau să se elibereze, cădeau, își lipeau și aripile, apoi stăteau jos, înnegriţi, clipind neputincioși, neavând putere nici măcar să-și descleșteze ciocurile, și ele lipite. Apoi i-am scos de acolo – eu, prietenul meu și vecina noastră. Ne-am murdărit și noi, iar vecina înjura, prietenul meu plângea de mila puișorilor. Acasă am încercat să-i curăţăm pe puișorii mizerabili și îndureraţi, le descâlceam aripile lipite, le curăţam ghearele, dar oricum au murit cu toţii…

M-am gândit că voi muri, dar nu m-am speriat. „Oboseală dincolo de moarte”, m-am gândit, iar această idee mi s-a părut foarte valoroasă.

Timpul trecea prin mine în mare viteză, se rostogolea și trecea înapoi, mă simţeam ba în trecut, ba în viitor.

Apoi m-am văzut un fluture răstignit sau nu știu ce insectă ordinară, uscată, și am înţeles că cineva se uită la mine.

Am deschis ochii și mi-am dat seama că mi-am revenit abia acum câteva secunde și tot ce gândisem înainte erau doar viziuni care bântuiau în creierul meu. Gândurile mele s-au

proză | 91

întins doar pe perioada când răsunau împușcături, împușca Sanea, foc cu foc, ascunzându-se după fiecare împușcătură după zidul de după fereastră. S-a uitat prin praf spre mine și am simţit privirea lui înnebunită.

– Tu ești? – a întrebat el, straniu, de altfel, intonaţia interogativă de după „tu” a intrat în negură și întrebarea a intrat în gol, a fost lansată niciunde.

N-am răspuns, pentru că întrebarea a dispărut.

Am închis ochii și sub pleoapele încă sub influenţa pierderii cunoștinţei se mai mișcau rămășiţe de vedenii, a apărut un puișor care abia-și căra aripile înmuiate în gudron, a dat de câteva ori din aripi, provocând praf și un val de greaţă, coada lui Desi. M-am grăbit să deschid ochii.

Plăcile ambrazurii erau pe podea.

Peste o placă, care stă orizontal, se văd coatele lui Sanea. O vreme m-am uitat atent la cotul mâinii lui stângi, care tresare la fiecare împușcătură. În capătul îndepărtat al camerei, care nu e în raza mea de vedere, mai împușcă cineva. Îmi mișc irișii cu mare greutate, de parcă ar fi fost ţinuţi de-un magnet în fundul orbitelor.

La picioarele lui Skvoreţ văd mult nisip, probabil c-a ieșit din sacii căzuţi, care stau tot acolo. Observ nu departe de Sanea nisip negricios și lipicios, mă uit la acele bucăţi de nisip și văd o coadă de lichid închis la culoare, care vine de la nisipul murdărit undeva lângă mine, dar nu pot să văd exact unde. Ca să văd, îmi mișc puţin capul, apoi, încreţindu-mă de durere și de la senzaţia neplăcută, mă

92 | proză

mai mișc un pic și, în sfârșit, privirea îmi pică pe băiatul care stă întins lângă mine, cu faţa în jos, un soldat de-al nostru.

Curge de sub el, iar el a murit. Sunt sigur de asta, dar, totuși, întind mâna și ating degetele lui noduroase, întoarse nefiresc.

Simţind frigul și înţelegând imediat că și lichidul de sub capul meu e tot sânge de-al lui, m-am gândit răutăcios: „Ce naiba m-au pus lângă un cadavru?” – și mă ridic în fund, smucindu-mă. Se pare că am ţipat de durere, de la un scrâșnet din creier, iar ochii mi-au fost plesniţi de ceva fierbinte, roșu-întunecat, care s-a împrăștiat încet. Închizând ochii, am scrâșnit din dinţi, simţind în gură un gust de grâu, de fier, un gust acru. Îmi ating gâtul cu mâna, dar îmi trag mâna îngrozit – mi se pare că capul meu e strivit și oasele moi, oasele sparte ale craniului se bălăngăne în toate direcţiile… Îngrozit, gata să urlu de durere, îmi schimonosesc faţa, încreţesc fruntea și doar acum simt că am o cârpă pe cap, capul e bandajat și legat strâns.

Mă uit la mână – e murdară. O șterg de pantaloni.

– Egor! – se pare că ăsta e Sanea, vocea lui. Ridic privirea. Da, el e, faţa lui, îi observ barba rară, oare de ce nu am văzut-o până acum.

– Ce-i cu mine? – îl întreb, mă pipăi cu mâinile, apuc cârpa de pe cap, gulerul desfăcut, nu știu de ce, pieptul, burta, pulpele, genunchii, iar faţa…

– Au tras cu lansatorul de grenade.

Te-o nimerit o placă în cap, probabil… sau poate o cărămidă… te-o nimerit.

N-am văzut. La început am crezut că

tu… gata… Egor.

– Cât e… ceasul? – întreb. Înţelegând că mâinile și picioarele îmi sunt întregi, îmi ating iar ceafa, o ating cu degetele curioase și speriate.

– Ai ceas la mână, zice Sanea.

Mă uit la ceas, dar uit imediat ce-am văzut. Săgeţi, cifre – nici o valoare, nu au nici o importanţă, nu-mi spun nimic…

– A murit cineva?

Sanea spune două nume.

– Și al doilea unde e?

– L-am dus în coridor, zice Sanea.

Cuvintele rostite de Sanea își găsesc loc cu greu în capul meu.

– Pe el… l-au schilodit. Nu poţi să te uiţi la el, zice Sanea.

Cineva continuă să tragă din colţul camerei. Trage foc cu foc, foarte rar, de parcă ar trage la ţintă.

– Zgomotul ăsta e doar în capul meu? – întreb.

– Plouă cu găleata… a umplut râpa.

Probabil că va fi inundaţie.

– Unde mi-e kalașnikovul?

Deschid încărcătorul cu ochii închiși. Îmi mai șterg o dată palma de pantaloni. Scot din buzunarul încărcătorului pachetul de ţigări. Scot ţigările, una după alta – toate-s rupte.

Sanea îmi pune kalașnikovul la picioare.

Sprijinindu-mă în ţeavă, mă ridic în picioare. Mă car spre ambrazură. Mi se învârte capul și mi-e greaţă. Mă așez în pirostrii, sprijinindu-mă cu spatele de perete. Fumez o bucăţică de ţigară ruptă, fără filtru. Simt imediat tutun uscat pe limbă. Scuip, mai trag un fum, apoi scuip din nou. Trebuie să mă ridic.

Mă mai uit o dată prin cameră, mă

uit la pereţi… la cadavru… la ușile albe, cu vopseaua decojită, ușile sunt blocate.

Cartușele goale stau pe jos, în sânge, lipicioase. Scot piedica kalașnikovului cu greu, încet.

Cineva împușcă din când în când în colţul camerei, șapca neagră e trasă până la sprâncene, văd că e nebărbierit, dar nicicum nu pot să-mi dau seama cine e. Cel care împușcă tresare, văd cum se rupe materialul de la genunchiul lui, dar de ce la genunchi? Cade în spate, dar se ridică imediat, apucându-se de picior, însă e împins în umăr, într-o parte, e împușcat…

Cineva împinge ușa, o lovește, fără să înţeleagă că ușa se deschide spre coridor. Împușcă prin ușă. Întorc kalașnikovul spre ușă, cad cu tot cu armă la podea, neînţelegând nimic, negândindu-mă la nimic, pur și simplu împușcând în ușă, după care…

Ușa se mișcă în toate părţile, zboară așchii din ea. În ea se trage din ambele părţi, noi din interior și cineva din partea cealaltă. Complet asurzit, simt cu spatele cum sună kalașnikovul de deasupra capului meu, kalașnikovul lui Sanea.

Una din scândurile ușii distruse iese, astfel ușa părând semideschisă… „Acum au să arunce o grenadă! Vor arunca o grenadă spre noi!”

Ieșind de sub kalașnikovul lui Sanea, care tot împușcă, nu s-a oprit nici o secundă, alerg pe lângă marginea peretelui spre ușă, lângă ușă caut în buzunarul încărcătorului, unde trebuia să fie o grenadă, dar nu e, nu e, nu-i acolo…

proză | 93

Lovesc ușa, dar lemnul se duce în stânga, nu în dreapta. Dacă cel care a împușcat în ușă e pe partea dreaptă, acum mă va împușca în spate. E în stânga, cu grenada în mână. Dacă el, omul cu barbă neagră, care a aruncat arma automat spre mine cu mâna stângă, deja a tras inelul grenadei pe care o ţine în mâna dreaptă, ea acum va exploda. Îl împușc în abdomen, umplând cu plumb un corp uman viu. El cade, îi văd cizmele pline de murdărie, cusătura lor și grenada, care se rostogolește pe coridor, și mai văd un bărbos, care iese în fugă din camera vecină. Fac un pas înapoi, în sală, încă un pas și locul din coridor unde stăteam acum câteva secunde e lovit încontinuu de gloanţe, fiind distrus.

Se aude un sunet surd – kalașnikovul meu nu mai are gloanţe.

Aud pași, bărbosul vine spre noi, trăgând încontinuu. Aleargă spre noi. Scot încărcătorul gol, care cade pe podea, sărind la aterizare. Întind mâna spre încărcătoarele pline, sunt în buzunarul din spate, întind mâna și știu că nu voi reuși, că bărbosul va intra și totul se va termina aici.

Sanea aruncă o grenadă în coridor cu o mișcare nebunească – așa sunt întorși buștenii în sobă, când te temi să nu te arzi.

Bărbosul care venea în fugă spre noi apare pentru o clipă în dreptul ușii noastre, întorcând ţeava armei spre noi, spre Sanea, spre mine, apăsând isteric pe trăgaciul armei anemice, fără viaţă, fără gloanţe. În spatele omului care se străduiește să ne omoare explodează

94 | proză

grenada, cu un sunet îngrozitor, asemănător cu scârţâitul ușii care se deschide, grenada explodează și bărbosul dispare, deja mort, probabil, cu spatele sfâșiat.

Suflul puternic și greu al exploziei îmi atinge faţa. Sunt viu.

Stau în pirostrii, m-am așezat fără să-mi dau seama ce fac atunci când am înţeles că n-o să reușesc să schimb încărcătorul gol, atunci mi s-au înmuiat, de la genunchi, picioarele.

S-ar putea ca exact asta să mă fi salvat, pentru că cecenul care a intrat în camera noastră se pare c-a reușit, totuși, să tragă o rafală, doar că a trecut pe de-asupra capului meu. Și deasupra capului lui Sanea – mă întorc spre el și văd că și el stă în pirostrii. Ridic încărcătoarele mele, două, legate cu bandă albastră de izolare, și văd că unul dintre ele e plin.

Trebuia doar să-l înlocuiesc cu ăla gol.

Aș fi putut să fiu omorât din cauza unei singure greșeli prostești. Aș fi putut muri și eu, și Skvoreţ, din cauza unei prostii…

– Sanea, trebuie să plecăm… – spun și mă ridic.

– Stai un pic… – Sanea aleargă spre băiatul care stă întins în colţ.

Mă uit pe coridor. În școală se aud focuri de armă, nu mi-e clar dacă masacrul e în interiorul clădirii sau încă nu. De unde au apărut oamenii ăștia pe care i-am omorât? N-or fi venit aici doar ei doi…

– Sanea! – strig. – Ei, ce-i acolo?

Ce-i cu el?

Sanea îl trage pe cel întins la podea, îi verifică pulsul, îi atinge pleoapele.

– Să plecăm! Ne vom întoarce!

– spun, fără să fiu convins că spun adevărul. – Sanea!

Skvoreţ se ridică fără tragere de inimă, ia o cârpă de pe podea, o aruncă pe cel întins pe jos, îl învelește.

– Doar ne ducem o fugă până la „dormitor” și ne întoarcem! – promit eu.

– Tu te uiţi în stânga, eu – în dreapta, îi spun când ajungem în coridor. Îndreptând ţevile armelor în direcţii diferite, alergăm pe coridor. Capul îmi vuiește îngrozitor. Sanea își tot întoarce capul, eu mă uit prostește în camerele de pe partea dreaptă. Undeva pe aici era Monah cu partenerul său și încă niște băieţi – în cealaltă parte a holului. După colţul coridorului e „dormitorul”. „Ar fi trebuit să întreb de „dormitor” prin staţie… că acum vom ajunge acolo și…” „Parcă aici ar trebui să fie Monah”, – mă gândesc, oprindu-mă un pic la o ușă întredeschisă.

– Egor! – strigă Sanea, văzând ceva.

Nu știu cu ce organ, poate cu coasta de drac, înţeleg ce trebuie să fac. Făcând pași turbaţi, alergăm în toată viteza spre capătul coridorului, unde ne lovim unul de altul, riscând să ne rupem picioarele, dar asta deja după colţ. Din cealaltă parte a coridorului cineva împușcă în urma noastră, trage rafale lungi.

– Monah! – urlu.

Nu risc să mă uit după colţ, dar nici nu împușc, fiindu-mi frică ca nu cumva să iasă ai noștri din săli în coridor. Strig: – Monah! Cecenii sunt în coridor!

Monah! Serioja!

Scot staţia din buzunar, o duc la buze, dar nu-mi amintesc indicativul

lui Monah.

– Monah! – ţip în staţie. – Pentru toţi cei care mă aud! Cecenii sunt în școală! La etajul unu!

Sanea îmi arată o grenadă, întrebându-mă încet: „O arunc?”

Dau din cap, fără să fiu în stare să hotărăsc ceva, condus probabil doar de groază.

Sanea aruncă cu putere grenada, auzim cum ea cade și explodează imediat. Se pare că cineva ţipă. … Da, ţipă. După explozie s-a auzit un ţipăt.

– Cecen! – zice Sanea.

Rănitul ţipă cuvinte ne-rusești.

Aud în staţie mai multe voci. Nu le pot distinge… Semionîci, Stolear, Monah – toţi vorbesc în același timp.

Dar deja e bine că-i aud cum vorbesc, asta înseamnă că eu și Sanea nu suntem singuri și că mai e cineva în școală.

Sanea mai aruncă o grenadă pe coridor.

– Monah, ești viu?! – ţip în staţie.

– Coridorul e liber? – aud deodată în difuzor vocea lui Monah, neașteptat de aproape și de clară.

Fără să mă uit, trag o rafală pe coridor, scot capul, mă uit, nu văd pe nimeni.

– Ieșiţi! – spun.

Aproape imediat apar de după colţ, ciocnindu-se de noi, Monah și încă un băiat. În spatele lor se deschide focul și băiatul care alerga după Monah se crispează și cade cu faţa în jos, pe podea. Îi văd spatele găurit în câteva locuri.

– Skvoreţ! Stai aici! – ordon, simţind o vină inconsolabilă și ireparabilă,

proză | 95

pentru că nu fac ce trebuie, că din cauza mea mor băieţi, că am încurcat totul. Îl luăm de sub braţe, eu și cu Monah, pe băiatul împușcat în spate, și-l ducem în „dormitor”.

Aud cum cineva urlă în staţie cu voce înnebunită: – Băieţi, ne predăm! Băieţi, predaţi-vă! Sunt eu… Eu spun, spun!

Ah, în pula mea, nu, nu trebuie!

Idioţilor, duceţi-vă-n pu… „Cineva a căzut în captivitate!”

– înţeleg și în interiorul meu totul tremură și urlă, sufletul meu sensibil e gata să cedeze și să se facă praf… În întâmpinarea noastră aleargă, venind din camere diferite, Semionîci, Stolear și încă cineva.

– Acolo! – arăt spre Skvoreţ, care stă la perete, după colţul holului. Îl lăsăm pe rănit în „dormitor”, cineva se așează lângă el, rupând un pachet medicinal. „Dar postul lui Hasan acum ar putea fi atacat dintr-o parte, cineva ar putea să se ducă la ei din coridor, poate că ei nu se așteaptă la așa ceva!” – mă gândesc. Alerg spre ei, în jos.

Băieţii – Plohiș, Hasan și Vasea, împușcă din poziţii diferite nu spre ușă, ci pe holul parterului. „Ăștia sunt deja și aici! Sunt peste tot! În toată școala!”

Parterul e deja inundat. Apa murdară tremură și se leagănă. În ea cade în continuu nisip și ciment – ai impresia că plouă în încăpere. Apa ridică și mișcă cadavrele care-s pe podea. Ai impresia că cadavrele, plutind, înoată…

– Toată lumea să vină aici! – strigă

96 | proză

Semionîci de sus.

– Plecăm! – le strig băieţilor.

Hasan, Plohiș și Vasea fug de la locurile lor, sărim peste mai multe scări deodată. Se aude o explozie puternică – aud cum sacii, panourile și birourile de unde până acum câteva secunde împușcau Hasan și ai lui au zburat în toate părţile.

Din „dormitor” ies în fugă băieţii, murdari, uzi, negri, nedormiţi, înnebuniţi, seamănă toţi unii cu alţii, de parcă ar fi fraţi.

Mă uit în interiorul „dormitorului”, adăpostul nostru răcit, plin de praf de pușcă și umplut de miros de ars, – cearceafurile și rucsacii sunt aruncaţi pe jos, peste tot sunt presărate gloanţe goale și nisip murdar și plin de sânge.

De la fereastră suflă un vânt ud și urât mirositor. Gloanţele goale se mișcă pe podea și, se pare, scot un sunet ușor și fluierat, de parcă s-ar fi adunat gândacii să se înmulţească. De fapt, slabă nădejde să aud așa ceva acum.

La ambrazura distrusă și desfăcută, de parcă ar fi fost violată, stă Andriuha Calul, care parcă crește din mitralieră, pe care o ţine strâns în mâini și împușcă fără oprire, mâinile lui, chiar și așa, pline de nisip și praf, sunt albe, mâinile lui foarte albe care tremură de încordare.

Unicul care a mai rămas în „dormitor”. Îl strigăm, dar parcă nici nu ne aude. fragment de roman, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche.

traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski

Răzvan Ţupa

Ritualurile

din jurul poeziei românești și lor

contestarea

N

u este un secret pentru nimeni faptul că marea majoritate a poemelor scrise sunt poeme slabe sau texte cu relevanţă restrânsă.

Chiar și așa, până și poemele proaste sunt tot poezie. Și niciodată nu a fost altfel. Partea bună este că până și în cele mai vagi discursuri despre poezie este reflectată mai bine sau mai rău o viziune asupra lumii. Iar premiile pentru poezie arată destul de exact ce nu funcţionează în mediul cultural românesc obsedat, nu doar la nivel oficial, de celebrări și festivisme.

Primele premii pentru poezie ale anului 2014 au dezvăluit intrarea într-o zonă nouă pentru practicile și ritualurile poeziei din România. La Botoșani s-au promis primii pași spre o deschidere a premiilor „Mihai Eminescu” spre prezentarea publică a poeziei tuturor autorilor nominalizaţi. Cel puţin așa s-a înţeles din comunicatul de presă care anunţa gala din acest an. La București, un eveniment iniţiat de curând, „Gala

tinerilor scriitori”, s-a văzut contestat chiar de către cel care a fost anunţat drept câștigător al premiului Cartea de Poezie a Anului. Dan Sociu a notat pe pagina sa de Facebook: „le mulţumesc lui Mihai Iovănel, Alex Goldiș și Bianca Burța-Cernat pentru că au ales Vino cu mine, știu exact unde mergem pentru premiul Cartea de Poezie a Anului (nici nu știam de nominalizare) și mi-ar fi prins bine banii, dar nu pot să iau un premiu de la ICR-ul ăsta și de la Ministerul ăsta al Culturii, ţine de un guvern prea scârbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoși patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (și doctrina social-democrată), a bătut și a hărţuit ţărani și protestatari, dispreţuiește săracii, e arogant și unsuros, crede ca poate face ce vrea din legi și altele, după cum le știm”. La scurt timp, și Andrei Dósa, câștigătorul premiului acordat celui mai bun tânăr poet, a anunţat: „Protestez astfel împotriva actualei

teme | 97

strategii a ICR-ului și a Ministerului Culturii: a ideii de « cultura română e una singură », a lipsei de profesionalism, dar și a mediocrităţii demersurilor noii conduceri ICR, împotriva numirilor cel puţin dubioase în funcţii de conducere, a faptului că în 2013 n-a fost finanţat niciun film din banii CNC etc. Protestez pentru că ceea ce se întâmplă acum e o încercare de a pune beţe în roate anumitor mecanisme care funcţionau cât de cât ok în promovarea culturii române”.

Sunt necesare câteva precizări pentru a se înţelege despre ce vorbim. „Gala tinerilor scriitori” nu este un eveniment mai slab sau mai bun decât majoritatea premiilor literare din România. Același amestec de câștigători care merită premiile și alte figuri împinse de la spate din raţiuni mai mult sau mai puţin obscure, același accent pus pe numele câștigătorului și nu pe sensul premiului acordat cărţii sale și aceleași iluzii cultivate în jurul intereselor culturnice pentru slava șefilor de orice fel.

Bunăvoinţa închipuiţilor Refuzând premiul care urma să fie acoperit din fondurile Institutului Cultural Român și ale Ministerului Culturii, Dan Sociu și Andrei Dósa arată că logica rezervată culturii de către oficialităţi (indiferent de culoare politică) începe să se destrame.

Acordând premii peste premii fără niște justificări oricât de vagi, instituţiile publice și (după modelul

98 | teme

acestora) private se prefac interesate de ceea ce se întâmplă în România din punct de vedere cultural. Desigur, nu se poate spune că vorbim despre programe explicite, dar asta numai pentru că închipuirea culturnică nu își permite să iasă dintre grilajele unei idolatrii speciale.

Ca în orice caz de idolatrie, culturnicii zilei, fie că sunt mici profitori care încearcă să ciupească fonduri publice pentru diferite agenţii sau fundaţii în care ei înșiși au interese, fie că sunt creatori blazaţi care răspund la comenzi nerostite de lăudare a cărţii modeste pe care a scris-o soţia șefului sau a primarului care le este, din întâmplare, și șef, munca lor este mai ușoară dacă se înlocuiesc ideile culturale cu liste de nume. În fond, numele pot oricând să fie schimbate, iar discursul va rămâne același.

Pretenţii iluzorii Încurajând impostura și politica listelor fără justificări, ministere, uniuni și asociaţii susţin, de fapt, falimentul perpetuu pentru demersurile culturale.

De curând, revista „România literară” găzduia un apel pentru ca revistele literare să fie declarate instituţii culturale, în orice caz, pentru finanţarea publică a acestor publicaţii.

Scriitorul Gabriel Chifu găsea astfel argumente pentru propunerea sa: „pentru o zonă importantă a culturii noastre, cultura scrisă, revistele literare sunt o prezenţă sine qua non: prin ele respiră, există literatura română

contemporană, literatura vie. Ele sunt casa care adăpostește literatura română de astăzi”. Desigur, cultura susţinută din bani publici poate să își facă treaba la adăpost de capriciile financiare, chiar dacă poate să fie victimă sigură a lipsei de profesionalism cu stea politică în frunte (cum se întâmplă de un an la revista „Tribuna”, unde redactori merituoși sunt scufundaţi număr de număr între însăilări străvezii cu aer de revelaţie culturală). Din păcate, însă, nici toţi banii din lume nu au cum să compenseze lipsa de consistenţă a programelor culturale.

Cultivarea nevoii În 2013 am lucrat cu Institutul Cultural Român pentru prima dată după schimbarea conducerii. La Berlin am lucrat și am ţinut legătura cu referenţi și specialiști de ale căror competenţe culturale eram sigur din anii trecuţi, în schimb la New York am putut să văd o echipă nouă. Trebuie să spun că în ambele ocazii lucrurile au funcţionat cât se putea de bine, însă nici acum nu pot să îmi înlătur senzaţia că mai ales cei care își fac treaba sunt vulnerabili în faţa toanelor politice. Am văzut cât de ușor a fost în 2012 să se găsească tot felul de campanioţi pentru curăţenie moralizant-tradiţionalistă.

Toate acestea sunt posibile pentru că o parte covârșitoare din banii alocaţi culturii sunt rezervaţi micilor jocuri de imagine (politică sau nu). Abia atunci când instituţiile au putut să beneficieze de finanţări care să le permită să susţină

proiecte și dincolo de jocurile politice (cazul ICR de până în 2012) s-a putut vorbi și despre efecte benefice. Și asta pentru că în România principala activitate finanţată este închipuirea.

Chiar și concursurile de finanţare care au ca obiect susţinerea activităţilor culturale se limitează să strecoare câteva proiecte serioase doar pentru a justifica finanţarea lungilor liste de întreprinderi care doar se prefac a fi culturale. Dacă proiectele serioase ar beneficia de sisteme de finanţare coerente, industria aerelor culturale și-ar pierde scuzele.

Și din nou despre poezie Acesta este și cazul industriei premiilor și revistelor literare. Premii care nu au sens, distincţii fără justificare pot să își explice existenţa numai atunci când sunt acordate și celor care le merită. Și, să fim serioși, nu e nimeni care să nu merite un premiu. Numai motivele sunt mai delicate. Din păcate, cele mai multe motive nu au legătură cu relevanţa literară. Desigur, și relevanţa literară are efectele ei de iluzie. Acum câţiva ani, un juriu din care făceam parte premia, printre alte poeme scrise de liceeni, o serie de poeme care, după cum am aflat mai târziu, conţineau fragmente întregi din volumul de debut al lui Robert Mîndroiu, Efectul de peliculă (Editura Vinea, 2006). Cu toate că și eu și alţi colegi din juriu citisem volumul cu pricina, nimeni nu a sesizat asemănarea. Cum este vorba despre o persoană pe care nu o mai văzusem niciodată înainte de asta și nici după,

teme | 99

judecata a privit exclusiv textele citite.

Nu am cum să spun că iluziile mele sunt mai consistente decât ale altora, dar pe adolescentul care și-a însușit atunci versurile altuia nu l-am mai regăsit de atunci în nicio revistă. Se lăsase păcălit de obișnuinţa de a părea altcineva decât era, a și reușit pentru un moment, dar, după asta, tot propriile puteri literare au contat. Festivităţile la care mai importanţi decât conţinutul cărţilor premiate par să fie organizatorii, finanţatorii, șefii zilei, spun de la sine ce vor să premieze. Acestui sistem i-a spus cineva la Gala Tinerilor Scriitori „NU”.

O tradiţie a protestului prin refuz Așa cum era de așteptat, protestatarilor li s-a servit și veșnicul „cine se cred?”, „ce drept ai tu să contești o întreprindere oficială?” și așa mai departe. Dar refuzarea premiilor nu este un fenomen de ieri, de azi. Cu ani în urmă, criticul Marin Mincu a încercat să creeze tradiţia unor premii „Euridice”, dedicate autorilor douămiiști. Lucrurile s-au blocat după ce Elena Vlădăreanu a refuzat distincţia, explicând că premiul ar trebui oferit unei alte poete. În 2011, Angela Marinescu a refuzat premiul Academiei Române. Chiar dacă motivele ei erau mai degrabă personale, gestul său a tras un semnal de alarmă asupra dezinteresului cu care reputatul for știinţific și cultural își tratează propriile distincţii rezervate literaturii. Și în alte culturi, refuzarea unei distincţii oficiale are o lungă istorie.

100 | teme

Americanul Lawrence Ferlinghetti, figură esenţială pentru Beat Generation, a refuzat în 2012 să fie premiat de guvernul maghiar, reclamând politica de dreapta a guvernului de la Budapesta și tendinţele totalitare de restrângere a libertăţii de expresie și a libertăţilor civile. În 2003, poetul Benjamin Zephaniah a refuzat Ordinul Imperiului Britanic într-un editorial din „The Guardian”: „Eu? M-am gândit, OBE [Order of British Empire]? (…) Mă enervează să aud cuvântul « imperiu »; îmi aduce aminte de sclavie, îmi aduce aminte de mii de ani de brutalitate, îmi aduce aminte cum au fost violate înaintașele mele și cum strămoșii mei au fost brutalizaţi.” În 2006, o poetă din Vietnam, Ly Hoang Ly (n.

1975) a refuzat să participe la premiile acordate de Asociaţia Scriitorilor din Vietnam, comunicând organizatorilor că jurizarea nu pare destul de serioasă și că toţi candidaţii la premiu au remarcat lipsa de respect cu care au fost trataţi.

Până la urmă, premiul pentru poezie a fost acordat în acel an președintelui asociaţiei…

Chiar și refuzarea nominalizărilor începe să fie o practică întâlnită în cazul premiilor importante, în 2011, poeta britanică Alice Oswald refuzând nominalizarea la reputatul premiu T.S. Eliot. Ea a reclamat prezenţa printre finanţatorii premiului a Aurum Funds, o companie de investiţii internaţională. „Poezia nu ar trebui să susţină asemenea firme”, a spus Oswald, care câștigase deja premiul cu câţiva ani înainte.

Secolul XX s-a încheiat cu o serie de

refuzuri ale distincţiilor pentru poezie poate la fel de răsunătoare: Seamus Heaney a invocat motive politice începând cu 1999, când a refuzat să fie numit Poet Laureat. Ascendenţa sa irlandeză nu s-a împăcat deloc cu funcţia de poet oficial al Regalităţii Britanice. Același titlu a fost refuzat, în 1985, de britanicul Philip Larkin, acesta afirmând într-un interviu că, dacă ar trebui să scrie versuri pentru evenimente festive, s-ar trezi din somn urlând. Adrienne Rich a pus același gen de probleme autorităţilor americane.

Dacă în 1973 poeta a acceptat Premiul Naţional de Carte cu condiţia să îl ridice însoţită de alte două poete în numele tuturor femeilor, în 1997 Rich nu a vrut să primească Medalia Naţională pentru Arte, protestând astfel împotriva administraţiei Clinton și notând că arta „nu înseamnă altceva decât o decoraţiune pentru masa puterii care o ţine ostatică”.

Cum se minimalizează protestul Așadar, doi poeţi români au refuzat premiile acordate la Gala Tinerilor Scriitori. Timp de câteva zile, protestul lui Dan Sociu, urmat de cel al lui Andrei Dósa, au circulat prin presă cu reacţii deopotrivă pozitive, dar și de dezaprobare. Dan Mircea Cipariu, cel care organizează de ani buni Gala Premiilor, a explicat oricui a vrut să îl asculte că poeţii au refuzat numai banii asociaţi premiilor și și-a văzut mai departe de activităţi. O parte dintre cei

care au primit și premiile și banii de la Ministerul Culturii la festivitatea din 15 ianuarie au și insistat asupra faptului că este vorba despre bani publici și aceștia nu au culoare politică. Și totuși, problemele politice nu sunt tot ce au dezvăluit refuzurile celor doi poeţi.

Deși conduce o organizaţie de gestiune a drepturilor de autor, Dan Mircea Cipariu a folosit în spectacolul de decernare a premiilor pentru tinerii scriitori texte ale celor care au refuzat premiile, fără să ceară acordul acestora.

Cum legea drepturilor de autor prevede în mod explicit faptul că autorul are „dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștinţă publică” (Legea nr. 8 din 14 martie 1996, art. 10, punctul a), atitudinea președintelui Consiliului Director de la „Opera Scrisă”, Dan Mircea Cipariu, poate părea cel puţin ciudată. „Acum o să vă citesc un poem, « enjoy », din American Experience”, putea fi auzit șeful „Opera Scrisă” anunţând în timpul premiilor, fără niciun fel de acord din partea autorului, Andrei Dósa, care deja refuzase premiul.

Organizaţia pe care o conduce Dan Mircea Cipariu anunţa acum aproape doi ani: „Cei mai mulţi dintre autorii români nu știu că în numele lor se colectează, anual, milioane de euro reprezentând diferite despăgubiri pentru folosirea drepturilor lor de autor. Scriitorii de poezie, de romane, de opere știinţifice, mai cuprinzător spus – autorii de opere scrise, cu ISBN (pentru cărţi) sau ISSN (pentru reviste de specialitate), trebuie

teme | 101

să primească bani din mai multe surse”.

Tot atunci, organizaţia lui Dan Mircea Cipariu a pretins că „opera scrisă.ro s-a născut din nevoia de a propune și realiza un model transparent și eficient de organizaţie”. După aproape doi ani în care prezenţa „Operei Scrise” s-a limitat la răspunsuri în procese intentate de o altă organizaţie la fel de „profitabilă”, copyro, întreprinderea lui Dan Mircea Cipariu nu a dat publicităţii niciun fel de date financiare și singura activitate pe care o anunţă pe propriul site prin comunicat de presă este prezenţa la un seminar din 2012.

Același președinte de la „Opera Scrisă” apare ca iniţiator și coordonator al „Rampei de Jazz și Poezie” din cadrul evenimentului „Strada de C’Arte”. Un eveniment susţinut de BCU și finanţat de Ministerul Culturii prin AFCN în urma unui concurs de proiecte jurizat, printre alţii, de același Dan Mircea Cipariu, după cum se poate vedea la finalul tabelului de jurizare a ariei Educaţie Culturală. De altfel, în plină campanie electorală pentru funcţia de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, Dan Mircea Cipariu flutura steagul transparenţei cu un spor de invidiat. Tot AFCN finanţează și „Agenţia de Carte” a lui Dan Mircea Cipariu, astfel încât site-ul poate să găzduiască lecţia „Cum se refuză un premiu literar” semnată ca editorial de Cornelia Maria Savu, membru în Comisia Permanentă Specială privind Accesul la Informaţii a „Operei Scrise”.

Cum spuneam, evenimentul produs de Dan Mircea Cipariu nu este nici mai

102 | teme

bun, nici mai rău decât marea majoritate a evenimentelor de poezie românești.

Iar această mediocritate este preferata susţinerilor oficiale. Cu cât organizatorul reușește să imprime o amprentă mai apăsată a irelevanţei ordinii participanţilor, o atitudine dispusă să jongleze cu acordarea unei distincţii oricărui autor, fie el relevant sau nu, cu atât proiectul său este mai aproape de lipsa de strategie a oficialităţilor.

Potrivit presei, Ministerul Culturii a finanţat evenimentul lui Dan Mircea Cipariu cu 10.000 de lei. Încălcarea dreptului de autor, mimarea relevanţei publice, deformarea consecventă a principiilor și rezultatelor unui proiect cultural se numesc, așadar, oficial „stimularea excelenţei în cultură” și sunt susţinute exclusiv prin finanţare publică. Înţelegem acum de ce transparenţa este o problemă delicată deopotrivă pentru politicii și apoliticii zilei: circuitul banilor în cultură se bazează pe lipsa interesului oricărei autorităţi care să controleze abuzurile de acest fel, dar și pe ignoranţa bine gestionată de organizaţii care plimbă fonduri și agită principii legate de drepturile de autor în România. Mai degrabă, în acest caz, vorbim despre simularea excelenţei în cultură. Unii se prefac a fi politicieni, alţii pretind că vindecă boli, sunt însăilări care sunt vândute drept presă, judecăţi de gust promovate drept critică. Când se mimează competenţa la toate nivelurile, de ce ar face excepţie poezia? Răspunsul este împrumutat din Matrix 3: pentru că poate alege să se opună.

Ziba Karbassi

Z

iba Karbassi (n. 1974, Tabriz) a crescut în Iran, de unde a emigrat, împreună cu familia sa, în 1989. A publicat cinci volume de poezie în limba persană (toate în afara Iranului), debutând în 1997 cu Un scorpion sub pernă.

O ediţie trilingvă, farsi-engleză-italiană, a apărut în Italia în 2011. Ziba Karbassi a avut lecturi în Europa și America, participând la numeroase festivaluri internaţionale. A lucrat intensiv cu poetul britanic Stephen Watts. Locuiește la Londra.

poezie | 103

Celulele scrisului Ce strop de ploaie mai putem închide și să nu-l lăsăm să ne scape nu mai e nicio lacrimă rămasă pentru sprayurile lacrimogene frate al meu și nicio picătură de sânge care să se scurgă în canalizări puţin mai la

sud de est de noi cei de aici comunitate de invertiţi din atmosfera sterilă a orașelor-defileu hoiturile umflate ale morţilor de sub Shogolle ne stau martore morţii noștri sunt înghesuiţi sub masă & știrile ca rostite într-o limbă încâlcită, ca întotdeauna între dinţii

liniilor albe & excitaţia de presă în formate idioate & cu fiecare râgâială

simţi mirosul de sânge ca o rupere de nori pe o stradă ferită cătușele celui dat dispărut,

podurile închise, drumurile închise ţipetele mele au mai multe muchii decât toate cuvintele astea mai mult sânge negru decât toate nopţile lor de bombardament chemarea

matinală la rugăciune cuvinte care încearcă să evite rătăcirea începe să fentezi gloanţele & zigzag sincopele vocii-sunetului scrâșnetul & la sfârșit ooohf

poate să ucidă eu noi noi Iran cu toate frontierele lui, cu toate regiunile noi cu toate rănile noastre răni care acasă se trag atât de adânc eu noi toţi oameni & răsuflări & drrmm drrmm drrmm bubuituri & ploaie de proiectile (& bmm bmm bmm) mâinile noastre în care nu mai sunt arme gâtlejurile noastre ticsite cu gloanţe eu noi noi Iran noi cu toate rănile noastre răni care acasă se trag atât de adânc & corupţia care vine întotdeauna din economie & trasul pe sfoară & ticăloșirea,

de la piaţa-bazar & copacul pentru spânzurători

104 | poezie

truda narghilelei & dărâmăturile să nu faci nimic e tot ce poţi să faci mai bine

mai bun decât bolboroselile lor de ce ne putem prinde și să nu lăsăm să ne scape nu mai e nicio lacrimă rămasă pentru sprayurile lacrimogene frate al meu ne-au stors ultima picătură din vene pentru conductele de petrol ne-au fiert ne-au fiert sângele gâlgâitor sfârșește postul de dimineaţă îţi punem la picioare Iran al nostru strigătul de revoluţie Revoluţie revelaţie revelaţie

revoluţie revoluţie

revelaţie revoluţie revoluţie

Revoluţie!

traducere în limba română de Rita Chirian

poezie | 105

Liubinca Perinaţ Stancov

L

iubinca Perinaţ Stancov (n. 1969, Timișoara) este poetă, traducătoare și redactor-șef al săptămânalului Uniunii Sârbilor din România, „Naša reč”. A publicat până în prezent șapte cărţi de poezie, cronică literară și eseistică pentru care a obţinut numeroase premii, atât în România, cât și în Serbia. Poemele din acest grupaj fac parte din cel mai recent volum (și primul scris în limba română), Dintr-o răsuflare, apărut la sfârșitul anului trecut, într-o ediţie bilingvă, la Editura Uniunii Sârbilor din Timișoara.

„De multe ori când citesc poezia Liubincăi, îmi revine în cap imaginea pisicilor care, înainte să-și termine prăzile, se joacă minute în șir, le obosesc, le dau impresia că încă mai au o șansă să scape. Cam așa sunt și majoritatea poemelor din acest volum, te conduc până în punctul în care simţi că poţi ieși liniștit, neșifonat, și fix în acel moment totul sare în aer și lucrurile plutesc îndelung, ca într-o scenă celebră din Zabriskie Point, atât cât să nu mai ai idee de unde să le apuci: „narcise galbene/ înfloresc și/ explodează precum grenadele.”

Aleksandar Stoicovici

106 | poezie

Кад Бегеј надође Воде су у граду мутне кад Бегеј надође до оних што су по сто пута умрли и хиљаду се пута вратили.

Kад вода додирне последњу бетонску плочу сети се да си препливао све снове утопљеника. На тим су плочама обележен путокази ка чудним маглама у којима се ни птице не успављују, ни људи. И не шали се тугом овом, муљ ће се у мом оку смрачити пресвиснуће и последња нежност Când crește Bega кренуће водом отрови а срце ће питомо Apele sunt tulburi în oraș мутну воду când crește Bega până la cei ce de sute de ori au murit у себи поновити.

și de sute de ori s-au întors.

Atunci când ultima placă de beton va aluneca să-ţi amintești c-ai trecut înot prin toate visele înecaţilor urmând indicatoarele de pe margini care duc spre ceţuri ciudate în care nu adorm nici păsările, nici oamenii. Și nu-mi vorbi despre tristeţea adâncurilor se va întuneca nămolul din ochii mei se va risipi și ultima tandreţe vor porni otrăvurile iar inima docilă va lua apa pe dinăuntru și o va repeta.

poezie | 107

Жути нарциси

Narcise galbene

Не куца, на небу више не куца сунце. Време пролази као пас и понекад заурла на срамоту. У даљини гори лампа. у кућама трули месо. Од свега смо одустали изгледа. Жути су нарциси процвали и пуцају као кашикаре.

Nu mai ticăie pe cer nu mai ticăie soarele.

Timpul trece ca un câine și uneori urlă a rușine. În depărtare arde o lampă. În case putrezește carnea.

Am renunţat la tot. Așa se pare.

Narcise galbene înfloresc și explodează precum grenadele.

Chenar

Оквир

Vreo șaptezeci de frici îmi lipsesc până la pacea de sub umbră care asemeni unui toc de pantof adâncit în asfaltul fierbinte capătă forma precisă a serii în care moartea era bine dispusă și chiar ne-a zâmbit un pic.

Седамдесет ми страхова недостају до мира зазиданог у сенку што као упала штикла на врелом асфалту поприма тачан улубљени оквир вечери када је смрт била добре воље и чак нам се насмешила на трен.

108 | poezie

Mâna tatălui

Очева рука

În copilărie îmi ieșea să conduc bicicleta fără mâini o bucată de timp și știam că e mâna tatălui acolo.

Altădată am învăţat să înot cu certitudinea că e mâna tatălui acolo.

Mai târziu am adormit pe o limită și m-am trezit cu carnea mea putrezind și tot mărunţișul oaselor înșirat pe asfalt.

Așa am aflat că mâna tatălui te poate ridica oricând din tine însuţi ușor ca din cuvânt.

У детињству ми је успевало да возим бицикл једно време без руку и знала сам да је тамо очева рука. Једном сам научила да пливам сигурна да је и тамо очева рука. Касније сам заспала на црти и пробудила сам се потпуно иструлог меса са поређаним ситнишем костију на асфалту. Тако сам сазнала да те очева рука може подићи из себе лако као из речи.

Она страна земље

Partea aceea de pământ

Линије руку којима се трудиш да покријеш знак толико су задебљане да делују као ножем зацртане сад хиљаду година када сам знала да ћеш доћи и да ћеш ми тражити да пресечем лабаве скеле страхова што цврче на нама окренуте с оне стране земље где се ионакo ништа не дешава.

Liniile mâinilor cu care te străduiești să acoperi semnul sunt atât de îngroșate încât par gravate cu cuţitul acum o mie de ani când știam c-ai să apari și c-ai să-mi ceri să-ţi retez schelele șubrede ale spaimelor ce sfârâie pe noi întoarse pe partea aceea de pământ în care oricum nu se mai întâmplă nimic.

poezie | 109

David Meza

D

avid Meza (n. 1990, Mexic) este unul dintre cei mai importanţi tineri poeţi de limbă spaniolă. A publicat, în 2012, Visul lui Vișnu (El Sueño de Visnu, apărut la El Gaviero Ediciones), iar poemele sale au apărut în Red de los poetas salvajes (Reţeaua poeţilor sălbatici, Mexic), din care a făcut parte o vreme, „Ping Pong Magazine” (Republica Dominicană), Tenían veinte años y estaban locos (Spania), „Chutzpah!” (China) și pe platforma online 89plus Clubhouse (Marea Britanie). În prezent scrie o carte intitulată Trimurti.

Crede în poezie cu toţi mușchii și cu toate oasele. Îi plac magia, cititul și AC/DC.

110 | poezie

Rebeca (sau în gura simetriei)

V

iaţa mea. Viaţa mea nu. Viaţa mea niciodată. Viaţa mea n-a fost niciodată o pasăre cu aripi din care curge lână. Viaţa mea n-a purtat niciodată o coroană de spini pe craniu. Viaţa mea n-a fost niciodată.

Viaţa mea n-a fost și nu va fi nici mâine un fluture prins în părul împletit al unei fete. Viaţa mea n-a fost si nu e nici azi o inimă bătrână de lemn. M-am născut pe 24 iunie într-un an care s-a întâmplat să nu fie ăsta. Tatăl meu se îmbătase cu nichel și era învelit în aluminiu. Mama mea mi-a dat numele de Rebeca și mi-a frecat ochii cu nisip. Îmi e frică. Frica are o coroană de stele. De trei zile visez că mă bate tata. De două zile visez că mama îmi coase gura. Nu mă recunosc.

Mă uit în oglindă și văd un înger care decojește lumea. Am o dorinţă teribilă să îmi strig numele. Am abecedarul tatuat pe glezne. M-am născut pe 24 iunie o mie nouă sute violet. M-am născut într-o prerie cu nebuni și filosofi care plâng pietre și spini și teorii astrogramaticale deasupra unui trandafir. Viaţa mea n-a fost niciodată o pasăre cu organele pline de lână care stă pe structura osoasă a unei stele.

Nu-mi amintesc deloc de casa mea.

Cred că sunt un cal cu mandibula ruptă.

Cred că sunt o fetiţă care poartă stelele lumii ca pe niște cătușe. Cred că am renăscut în ultimii 24 de ani și că mi-am transformat orarul într-o placentă de

petale. Cred că viaţa mea e o pasăre cu inimă de lână și coroană de oase. Dar nu-i așa. Viaţa mea nu-i o pasăre de lână, nici violet, nici roșie, nici verde, nici de pene, nici de noroi, nici tristă, nici de piatră, nici de piatră albastră, nici de lână de piatră. Viaţa mea e o notă de subsol a operei mele. Opera mea e o carte de geografie care s-a transformat într-un fluture. Și fluturele meu are polen și râuri pe aripi. M-am născut pe data de 24 iunie a niciunui an. Sunt o femeie cu 500 de rândunici înăuntru.

Nu îmi amintesc deloc de satul meu.

Visez. Nu îmi amintesc nimic din copilărie. Visez. Viaţa mea nu a fost niciodată. Am descoperit că poezia e un tablou care se pictează fără pensule, un dans care se dansează fără corp, un sărut care se dă fără buze. Am descoperit că poezia e un joc în care e interzis să folosești reguli; că poezia e a înţelege că avem pieptul plin de licheni, zăpadă, apă, pământ și seminţe care strălucesc ca soarele; că poezia e un stol de rândunici care îţi trezește corpul pe dinăuntru și pe dinafară; că poezia e a povesti cu porumbeii pe acoperișul catedralelor.

Am descoperit, poate, că de fapt poezia e. M-am născut pe 24 iunie o mie nouă sute lemneș’trei. Mama mea și-a rupt dinţii pe o parte. Am fost aruncată într-un leagăn de paie. Aveam unghiile de la picioare albastre și rulate ca un pergament. Tata a fost mândru de sexul

poezie | 111

meu până când a descoperit că sexul meu era o constelaţie de floarea-soarelui. În dimineaţa asta m-am decis să scriu fără poezie, fără tratate, fără agrafe de hârtie,

fără birouri, fără viaţa mea sau un roman, doar să scriu. Doar să-mi frec ochii cu o pană ca să văd lumea plină de raze, și una din lacrimile mele va fi de cerneală.

Pentru generaţiile viitoare (Un manifest) Vreau ca moartea Mexicului să fie frumoasă Vreau ca moartea lui să fie frumoasă și inexplicabilă ca păsările Vreau ca trecutul să fie o întâmplare nemaivăzută inventată în viitor Vreau ca numele meu să fie viaţa Vreau ca America să-și dea drumul și să ne arate că e marginea unui OZN Vreau ca sexul meu să fie viaţa Vreau ca tradiţia literară a oamenilor să fie mișcarea cometelor Vreau ca ţara mea natală să fie viaţa Vreau ca scriitorii să urce înapoi în copaci și să rearanjeze constelaţiile

în ordine alfabetică în fiecare noapte Vreau ca poeţii să nu se mai numească poeţi și să se numească vise, și visele să se numească stele sau licurici sau pâraie sau triciclete Vreau ca tinereţea să fie un avanpost al lumii, nu un avanpost al anilor Vreau ca poezia să se confunde cu proza și proza cu un tratat știinţific

și ăsta cu un nou sistem planetar Vreau ca poziţia mea socială să fie viaţa Vreau ca poeţilor să le fie frică de nemurire și de stabilitate Vreau să fiu cunoscut ca universitar, nu pentru că sunt la universitate,

ci pentru că sunt în univers Vreau ca poemul să fie confundat cu un tratat filosofic sau cu un tratat politic sau cu o căprioară care a fost rănită în mijlocul pădurii Vreau ca naţionalitatea mea să fie viaţa Vreau ca acest manifest să fie distrus de oricine îl citește și înlocuit cu unul mai sincer și mai frumos Vreau ca grupurile literare din zilele noastre să privească împreună munţii și râurile și supereroii din spaţiu Vreau ca artiștii să-și arunce operele în mare și să înceapă să scrie

pe corpurile lor Vreau ca vârsta mea să fie viaţa Vreau ca literatura universală să fie numită istoria pre-literaturii din viitor Și vreau ca cele mai frumoase poeme ale generaţiei mele să fie scrise

pe pereţii metroului

112 | poezie

Luis (sau principiul singularităţii) O să mergem la mare. Lui Luis îi e frică de fluxul ei lichid și constant.

Marea o să pară un animal imens și înspăimântat. O să fie liniștită și imediat după aceea o să se spargă ca marmura. O să ne înece picioarele în nisip cu sunetul valurilor ei. Pe mine o să mă facă să râd și să alerg pe plajă.

Luis o să se lupte cu ea până târziu.

O să facă trei răni cu sabia lui. După

aceea, obosit, o să se întindă pe nisip.

O să ni se pară un loc perfect în care să trăim. Luis o să spună că din poziţia asta stelele și visele au aceeași înălţime.

O să învăţăm răbdarea plantelor ei; curajul peștilor ei; vitalitatea cântecului ei; și furia păsărilor ei când se luptă cu marea pentru hrană. O să vorbim cu marea la apus. Ea o să ne-ntrebe de părinţii noștri și noi o să tăcem.

Leonel (sau la marginea visului) (IV) Dintr-o infinitate de moduri de a reproduce (a interpreta) lumea, niciunul nu e cert. Tăcerea (precum cea de sus, de exemplu), e un alt mod de a o reproduce.

Tăcerea (chiar și atunci când nu are cuvinte) e plină de ele. Toate semnele sunt în mintea mea fulgi de zăpadă, lumea întreagă e o furtună. A filozofa (ca și a poetiza și ca toate modurile de enunţare posibile) înseamnă a crea păpușele de zăpadă. Privesc furtuna de fulgi și știu că până la urmă zăpada o să se facă apă. Mintea mea e un viscol de gheaţă care își învârte fulgii graţioși pe cer. Păpuși de zăpadă, păpuși de zăpadă. Tăcerea (care e și ea o păpușă de zăpadă) reproduce lumea ca pe niște floarea-soarelui atât de albastre, iarna. Între timp mintea (creierul meu), va fi minte: se va putea lipsi de gânduri, dar lângă fiecare călugăr va fi o păpușă de zăpadă. Dacă nu o păpușă, măcar un viscol tăcut. Inevitabil (îmi spun liniștit), destinul omului este acela de crea literatura. Nu ne putem apropia

altfel de lume. (Atunci Dumnezeu, Marele bulgăr de zăpadă (în întregime literatură, ca noi toţi), își asumă riscul de a dezvălui (până în pânzele albe) prezentul). „Umanitatea”, o mică istorie literară. Nici măcar mintea nu poate atinge mintea, pentru că e ca și cum ai pune o oglindă în faţa altei oglinzi.

Omul e (pentru om) ori o furtună de zăpadă, ori nimic. Mai mult, copila mea, tu știi că „nimic” e fulgul meu de zăpadă preferat. „Nimic”, „Dumnezeu” sunt niște fulgi de zăpadă pe genele ochiului meu drept (Atunci, copila mea, te uiţi cu tandreţe în oglindă și vezi doar o furtună de zăpadă). „Nimic”, „Dumnezeu” sunt niște fulgi de zăpadă pe genele ochiului meu drept și, în zilele triste de vară (când uit că totul e literatură), fulgii ăștia se transformă în picături de apă și seamănă foarte tare cu plânsul.

traducere din limba spaniolă de Cătălina Stanislav și Vlad Pojoga

poezie | 113

Marius-Iulian Stancu

la grande bellezza La Grande Bellezza (2013). Regia: Paolo Sorrentino

la început este viaţa, sunt cadrele în care aceasta pulsează. și parcă, vrând să ne amintească de clasicele cinematografiei italiene, cu inevitabili precum antonioni sau fellini, paolo sorrentino mizează și el pe capacităţile de seducţie ale frumuseţii clasice, ale armoniei care vine din voluptate, ca apogeu al vieţii, cu accente alternând între hedonisme estetice și carnale. aici este comedie, opulenţă, este glamour – sunt oameni într-o lume a reprezentării, cei care prin teatral căută inventare de sine. aici, frumuseţea este întotdeauna materială, păstrată în muzee, referent mumificat care să ţină încă povestea. la început, corul feminin transformă tragedia existenţială a turistului asiatic într-un spectacol de operă prin care șirul raţionamentului deductiv – conștiinţa faptului că vom muri – este fisurată la modul artistic. pentru că neajunsurile morţii vin nu atât din faptul că ar fi ceva monstruos, un eveniment îngrozitor, ci pentru că este nonfigurativă, abstractă, adică plictisitoare.

114 | film

la grande bellezza este până la urmă un film despre romanitate, despre ce ar mai putea să însemne ea, a unei clase sociale aflată într-un declin evident care încearcă să reflecte o estetică de clasă de vizitat (ca la muzeu), dar de nereprezentat (roma e orașul unei specii pe cale de dispariţie). unii au numit filmul lui sorrentino un la dolce vita tehnicolor, însă personajele sale principale nu mai sunt imaginile juvenilizate ale starurilor din anii ‘50-‘60, cu tinereţea ca referent central. jep gambardella, cum îi spune și ramona la un moment dat, nu mai este un tinerel. declinul poate că e elegant, dar este totuși declin, cu toate că bătrânii vor să-și trăiască și vârsta a patra. în romanul lui sienkiewicz, quo vadis, avem prezentată poate cea mai frumoasă sinucidere din întreaga literatură; cu patricianul moare o civilizaţie, dar, chiar și cu artificii stilistice, consecinţele unei morţi reprezintă până la urmă o apocalipsă, ceva moare pentru ca altceva să o ia din loc (pentru autorul polonez era creștinismul).

este nevoie de moartea femeii pe care jep a iubit-o cu adevărat în tinereţea reală (nu una regenerată cu apă vie, adică excesiv), dar care l-a părăsit inexplicabil, de întâlnirea cu urâţenia sfintei (tot creștinismul), ca ideologia trupului „controlat, cultivat și manipulat” (dale b. martin, the corinthian body) să fie pusă la îndoială, ca indicatorii de statut să fie, dacă nu inversaţi precum în retorica paulină, măcar fisuraţi prin tratarea în cheie ironică. e vorba despre o cultură și o civilizaţie (europeană?) aflată în blocaj (ca și jep gambardella, nu își mai poate scrie povestea). aceasta încă trăiește după imagini care încearcă să reflecte ideea și nu vrea să știe că o existenţă supraindividuală nu a existat niciodată, că frumuseţea-în-sine (la grande bellezza) e lipsită de principalul ei atribut metafizic – nu durează.

film | 115

Athena Farrokhzad

„Îmi doresc să nu mor

”

într-o societate capitalistă

P

e Athena Farrokhzad nu ai cum să o ignori. Nu doar pentru că este poetă, critic literar, traducătoare, pentru că predă cursuri de scriere creativă sau pentru că este activistă.

Nici pentru că în 2013 a publicat o carte elogiată de critica literară: Vitsvit (Albdinalb). Pur și simplu prezenţa ei contaminează lucrurile, le îmbibă cu pasiunea ei pentru literatură, oameni, pentru viaţă.

Emanuela Ignăţoiu-Sora: Cartea ta de poezie se numește în suedeză Vitsvit (tradusă în românește prin Albdinalb). De ce acest titlu?

Athena Farrokhzad: E un titlu inventat de mine, dar care e format din cuvinte deja existente. „Vit” e un cuvânt comun din limba suedeză care înseamnă pur și simplu „alb”. Întreaga carte este o poveste despre albeaţă și alb: al pielii, al limbii, al zăpezii, al laptelui, etc. Cuvântul „vits” mai înseamnă și „glumă”. „Svit” e un cuvânt care îmi place foarte mult și care desemnează o suită ce poate fi muzicală sau poetică. În același timp, cuvântul înseamnă și rană sau consecinţă a războiului. Toate aceste sensuri se regăsesc în carte. Dar ce îmi place cel mai mult la acest titlu

116 | interviu

este aspectul fonetic: faptul că același cuvânt, „vit” e repetat de două ori, ca un fel de bâlbâială. Iar mie mi se pare că toată cartea e un fel de bâlbăială, ca și cum cineva și-ar repeta traumele fără încetare și fără să poată să spună altceva.

E.I.S.: Erai foarte emoţionată la lansarea cărţii tale, Albdinalb (apărută în 2013, la Editura Pandora M, traducători: Svetlana Cârstean și Raluca Ciocoiu). Ai putea să ne spui povestea acestei traduceri?

A.F.: Am cunoscut-o pe Svetlana la Stockholm, în cadrul unui atelier de traduceri organizat în fiecare an de ICR Stockholm. Acolo am lucrat împreună timp de două săptămâni: Svetlana a tradus din cartea mea în limba română și eu am tradus din cartea ei în limba suedeză. Ne-am împrietenit foarte repede și, la sfârșitul atelierului, ne-am zis că nu vrem să ne oprim; că vrem să traducem cărţile în întregime. Și, cum le stă bine unor femei încăpăţânate ca noi, am reușit ce ne-am propus: cartea Svetlanei, Floarea de menghină (în suedeză Skruvstädsblomman), a fost lansată în Suedia, în septembrie. Iar acum a fost publicată traducerea cărţii mele. E ciudat. N-am avut deloc cele mai bune condiţii de lucru: nu suntem din aceeași

ţară, nu vorbesc românește, eram foarte ocupate amândouă. A fost un efort, dar ne-am și amuzat. Atunci când lucrăm, când avem un proiect spunem că vrem să-l ducem până la capăt, dar când ajungem acolo ne întrebăm: și acum ce urmează? De asta i-am spus Svetlanei: ce mai facem acum? Ar trebui să scrii o nouă carte, i-am spus. Din fericire, chiar asta face acum.

E.I.S.: Spuneai că traducerea este cea mai mare recompensă, chiar mai importantă decât un premiu sau alte distincţii.

A.F.: Atunci când scriem și lucrăm cu anii pe un text, cronicile pot fi elogioase, să zicem, dar cu o traducere e altceva. O traducere e un semn de dragoste, cel mai mare cadou pe care ţi-l poate face cineva. Atunci când traduci, trebuie să devii, să te îmbraci în textul celuilalt, trebuie să îi acorzi din timpul tău, din gândurile tale, din corpul tău și am sentimentul că uneori traducătorul cunoaște mai bine textul chiar decât scriitorul însuși. Am lucrat îndeaproape cu traducători care puneau tot timpul întrebări: de ce acest cuvânt, de ce această imagine, și uneori nici noi nu știm.

E.I.S.: Am putea spune că o traducere îi prilejuiește scriitorului o lectură îmbogăţită a propriului text?

A.F.: O traducere este cea mai atentă și mai critică lectură a unei cărţi.

Când scriem, anumite lucruri se neutralizează, se naturalizează din cauza faptului că lucrăm atâţia ani la un text; într-un fel nici nu-l mai vedem, așa că, da, traducătorul te forţează să-ţi vezi textul din nou.

E.I.S.: Nu crezi, prin urmare, în ideea de traducere ca trădare…

A.F.: Avem o întreagă ierarhie în lumea literară: scriitorul, editorul, criticii, traducătorii, etc. De obicei, scriitorul este considerat a fi în mijloc, iar toţi ceilalţi sunt în jurul său. Dar, din punctul meu de vedere, fiecare carte e un act de colaborare. Cartea nu ar fi ajuns în această formă dacă nu ar fi fost prietenii mei, poeţii, editorul care a recitit, cel care a făcut paginaţia – pentru că și el a făcut o traducere vizuală.

E.I.S.: Ai vorbit despre faptul că scriitorul nu este singur în alcătuirea unei cărţi. Putem identifica, așadar, o tensiune între nevoia de a avea control asupra textului și nevoia de a te distanţa de acesta?

A.F.: Până la urmă eu am luat ultimele decizii în legătură cu această carte, care e prima mea carte individuală de poezie, dar am mai scris și înainte în colaborare cu alţi poeţi. De exemplu, cu un grup de poezie, care se numește G=T=B=R=G; împreună cu prietenii mei, Linn Hansén și Kristofer Folkhammar, am publicat o carte despre orașul Göteborg. În acel caz am luat deciziile împreună, dar acum, pentru Albdinalb, am luat deciziile singură. Când scrii la un text, acesta îţi aparţine, e al tău ani buni, îl păstrezi aproape de tine, ca și cum ar fi un bebeluș, dar în momentul în care îl publici nu îţi mai aparţine, nu mai e al tău – ceea e un pic bizar. În momentul publicării, oamenii încep să se intereseze de ceea ce faci și exact în acest moment îţi pierzi interesul pentru carte. E bizar pentru că atunci când publicăm trebuie să ne reprezentăm cartea, deși chiar atunci ne distanţăm de ea.

E.I.S.: Cititorul face și el parte din această lume care înconjoară o carte. Ai în gând un cititor ideal pentru cartea ta?

interviu | 117

A.F.: În primul rând eu m-am văzut întotdeauna mai întâi ca cititor și abia apoi ca scriitor. Așa că dacă mă întrebi ce îmi place mai mult: să citesc sau să scriu – o să îţi răspund fără ezitare: să citesc. Așa am devenit poet, citind. Mă identific, prin urmare, mai mult cu cititorul, decât cu scriitorul din mine.

Dacă îmi spui „ţi-am citit cartea”, mi-e mai ușor să înţeleg perspectiva ta de cititor, decât a mea ca scriitor. Și eu îmi critic cartea la fel ca un cititor: „dar ce e asta, n-ar fi trebuit să scriu așa!”

Dar de fapt ce ne întrebăm mereu în legătură cu cititorul este dacă scriem pentru cineva pe care îl cunoaștem sau pentru cineva pe care nu îl cunoaștem.

Povestim cuiva care știe deja sau cuiva care nu știe despre ce e vorba? Sunt două moduri diferite de a povesti și am vrut să le folosesc pe amândouă în carte. M-am întrebat adesea pentru cine povestesc. De altfel, întrebarea apare în carte – personajele tot întreabă: pentru cine povestești? Despre ce? De ce? De ce povestești așa? Și asta pentru că până la urmă cuvintele sunt ca un câmp de luptă despre cum să redăm povestea acestei familii. Familia își dispută felul de a se povesti, de a fi povestită.

Dar apoi mi-am zis: poate că de fapt scriu pentru cineva care nici măcar nu există. Scopul unui text este și de a inventa un cititor, un cititor care să nu fi existat înainte de acest text.

Literatura nu e doar despre povești, descrieri de lumi, ea chiar mișcă lumea, o impinge înainte; și îmi place să cred că textul meu mișcă lumea în acest sens: că cineva care nu existase înainte poate să apară datorită acestei cărţi; un cititor care poate să se nască cu această carte

118 | interviu

și apoi să se întoarcă împotriva ei, să spună: „eu nu sunt de acord cu ce spui acolo”. Mi-ar plăcea foarte mult ca acest cititor neinventat încă să aibă afinităţi critice. Cronicile importante pentru mine nu sunt cele care descoperă ceva prin carte, ci care adaugă ceva istoriei, care împărtășesc experienţa. Îmi place când cineva îmi spune: „ţi-am citit cartea și e chiar povestea vieţii mele” – cineva de la celălalt capăt al lumii, de exemplu.

E.I.S.: În legătură cu asta, cartea ta povestește despre celălalt. Critica literară a identificat teme ca: identitatea, imigraţia, rasismul – teme extrem de actuale în Europa occidentală.

România, însă, nu cunoaște aceste fenomene la aceeași amploare ca în Vest – ceea ce face oarecum dificilă înţelegerea unor subiecte ca răscoalele de la periferii din Franţa, Suedia. Ai putea să ne prezinţi pe scurt cadrul în care au loc astfel de evenimente?

A.F.: Rasismul are legături intime cu umanismul european, cu colonialismul și asta începe timpuriu, prin secolul al 16-lea și poate chiar dinainte, când europenii voiau să cucerească lumea și pentru a justifica asta au inventat un sistem: ideologia rasismului. Unii intelectuali chiar au construit teorii elaborate pe acest subiect, ca Linné, care a fost unul din primii frenologi și care a clasificat rasele la fel cum a făcut-o cu plantele.

Suedia e văzută de obicei ca o ţară foarte liberă, democrată, echitabilă, dar nu prea se știe, de exemplu, că în Suedia a existat un Institut de cercetare biologică a raselor (Rasbiologiska institutet) – a fost printre primele de acest gen din lume și era bine văzut datorită afilierii cu Universitatea din Uppsala. Asta

indică de fapt că rasismul are rădăcini puternice în societatea suedeză. Să nu mai vorbim de grupurile minoritare: populaţia sami în nord, romii care trăiesc în Suedia de mult timp – dacă îi întrebi pe ei, nu cred că îţi vor spune că Suedia e o ţară echitabilă.

Apoi, prin anii ‘50-‘60 am început să avem imigraţie în Suedia: lucrători care veneau din Iugoslavia, din Turcia, din Grecia, Italia. În anii ‘80 au fost mai mult emigranţi politici – ca părinţii mei – sau din cauza foametei și care veneau din Orientul Mijlociu, din America de Sud, din Africa. Și putem spune că asistăm la o luptă încleștată în societate.

Avem dezbateri frecvente despre rasism, integrare, dar eu nu cred în integrare.

Pentru mine asta face parte din discursul rasist. Nu cred în Statul-Naţiune, în conceptul de integrare – asta ar însemna că există o cultură dominantă în care ar trebui să mă integrez, iar eu nu sunt de acord cu asta. Nu fac parte din cultura dominantă, ci din culturile mele: feminină, a poeţilor, a activismului – cred, de exemplu, că am mai multe în comun cu tine sau cu un revoluţionar din Algeria.

Rasismul e o ideologie extrem de puternică. În Suedia avem acum, în Parlament, un partid de extremă dreaptă, fascist (care se numește Sverigedemokraterna) și, din păcate, numărul susţinătorilor crește constant.

De exemplu, o mișcare suedeză fascistă a manifestat acum câteva luni pentru a-i susţine pe cei de la Zori aurii din Grecia în privinţa Nopţii de Cristal (sau Noaptea sticlei sparte), când, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938, casele și magazinele evreilor de peste tot din Germania au

fost sparte; mulţi evrei au fost atunci bătuţi sau uciși. E înspăimântător, dar din fericire am organizat o contra-manifestaţie importantă. Legile de imigraţie s-au modificat și ele. Tatăl meu, care a fost prizonier politic în Iran, n-ar mai fi primit acum în Suedia.

Dar sunt și oameni care se organizează și care luptă împotriva acestor tipuri de derapaje.

E.I.S.: Ar fi posibil un dialog? Cu atât mai mult, cu cât e vorba de lumi diferite, dar care trebuie, totuși, să-și împartă resursele și chiar teritoriul.

A.F.: Nu cred într-un dialog cu rasiști sau cu fasciști pentru că nu e vorba de lipsă de informare: există suficiente informaţii despre sexism sau despre rasism. E vorba mai degrabă de o ideologie, de oameni care beneficiază de anumite situaţii pentru că, într-adevăr, așa cum spui și tu, e vorba de o luptă pentru resurse, iar ei știu că trebuie să renunţe la anumite lucruri pentru ca imigranţii să nu mai fie atât de săraci sau atât de discriminaţi. Până la urmă resursele nu sunt infinite – doar că ei nu vor asta.

Cum spune primul vers din cartea mea: „Familia mea a ajuns aici într-o tradiţie marxistă”, iar eu fac parte din această comunitate de revoluţionari. Dacă îmi ceri o soluţie aș zice că trebuie să schimbăm societatea din temelii.

E.I.S.: În România suntem mai degrabă reticenţi la marxism din cauza istoriei noastre recente.

A.F.: Înţeleg lucrul ăsta, chiar are sens, de fapt. Peste tot prin Europa de Est e la fel din cauza trecutului comunist, doar că eu vin din altă tradiţie. Noi am încercat să facem revoluţia, dar nu a mers, așa că noi încă mai credem în ea.

Așa cum e și în cartea mea:

interviu | 119

„Tatăl meu a spus: Când dăm după puteri și primim după nevoi/ Mama mea a spus: Când dăm după puteri și primim după nevoi/ Fratele meu a spus: Când toate nedreptăţile și istoria însăși vor lua sfârșit/ Bunica mea a spus: Când vei avea aceeași vârstă ca mine/ Atunci toate nedreptăţile și istoria însăși vor lua sfârșit”.

Cred că, din păcate, trăim într-o lume în care noţiunile capitaliste sunt naturalizate. Așa am ajuns să credem că e obligatoriu, că lucrurile ar trebui să stea într-un anumit fel: că ar trebui să muncim până la moarte, că trebuie să fim competitivi, că trebuie să vedem suferinţa oamenilor din stradă și să o acceptăm. Eu zic că toate astea nu sunt necesare, că nu e obligatoriu ca lucrurile să stea așa, că există alegeri și că pentru o schimbare e vorba într-adevăr de cum distribuim resursele la nivel naţional, mondial, etc.

E.I.S.: Când ţi-am citit cartea, am avut impresia că familia funcţionează acolo ca o oglindă (de altfel, coperta ediţiei suedeze seamănă cu o oglindă) sau ca un ecran unde se reflectă marile convulsii ale societăţii. Cum ai ajuns la această formă a cărţii?

A.F.: Făceam deja parte dintr-un mediu literar, scriam texte, dar mai mult academice, politice, nu prea personale. M-am străduit din răsputeri să nu scriu această carte, dar am avut mereu sentimentul că mă prinde din urmă, că aleargă mai repede ca mine.

Abia când am început să scriu am reușit să realizez ceea ce am trăit. E ca și cum am privi și am spune: chiar așa a fost?

Forma e strictă: prologul (ca monolog al eului poetic) și restul (ca dialog al familiei). În ceea ce privește familia, cred că e ceva special cu această instituţie

120 | interviu

a societăţii, în sensul că într-un fel e foarte politizată și că toate problemele de la nivelul societăţii se regăsesc în familie. M-a interesat foarte mult să observ cum problema migrării se vede în mediile cele mai intime, în familie, cum problemele din societate determină relaţiile și cum strategiile sunt diferite chiar dacă e vorba de aceeași familie.

M-am gândit la carte ca la un album de familie, un album foto, pentru că ai eul poetic, subiectul care povestește, cel care apare doar în prolog și apoi eul dispare, dar rămâne într-un fel ca cineva care aranjează pozele, cineva invizibil care alege și le pune în ordine, chiar dacă nu e o ordine cronologică.

E.I.S.: Vorbeai la un moment dat de alegerea dificilă pe care ai resimţit că o faci de-a lungul scrierii acestei cărţi între solidaritate și sentimentul de a-ţi trăda familia.

A.F.: A scrie înseamnă să trădezi.

Pentru că atunci când scrii povestești, iar ceea ce povestești cere un preţ. În carte, mama este cea care vorbește despre asta: „Mama mea a spus: Cine va fi trădat într-un poem despre trădare”. Lucrul ăsta trebuie asumat pentru că sunt mulţi scriitori care vorbesc în cărţile lor despre iubite, familie, etc. și apoi spun: e doar ficţiune. Eu am avut mereu senzaţia că trădez pe cineva, dar, așa cum spune Svetlana, e vorba de plăcerea de a trăda, pentru că știm că avem puterea de a trăda atunci când vindem ceva pentru a câștiga altceva.

E mai dificil însă când faci parte dintr-un grup care nu e dominant în societate. În cazul ăsta, trădarea și solidaritatea au o altă încărcătură.

Dar, în același timp, textul este foarte solidar cu acești oameni. Mai ales în

cazul mamei, pentru că e vorba de niște cuvinte dure, dar în același timp e și mândrie acolo, mândrie a bunicii, a tatălui, etc. Iar eul cărţii e solidar cu lupta pe care o duc membrii familiei.

E.I.S.: Sartre spunea: „Literatura vă aruncă în luptă (…) chiar dacă aţi început de bună voie sau silit, oricum sunteţi implicat”. Te înscrii și tu în această tradiţie a scriitorului militant, angajat?

A.F.: Asta înseamnă de fapt să scrii. Nu e vorba de artă pentru artă, concept de care puţin îmi pasă. Trăim într-o lume foarte crudă. Și dacă nu facem eforturi să schimbăm lucrurile, arta nu are nicio valoare. Dar nici nu putem spune că scriitorul poate să schimbe prea multe.

De asta e important să facem și altceva, în afara literaturii – activism, de pildă, pentru că literatura poate fi politizată, dar tot literatură rămâne, e doar hârtie, iar politica înseamnă și distribuirea de resurse. Trebuie să conștientizăm, prin urmare, limitele literaturii. Uneori am impresia că poeţii, cei din avangarda suedeză mai ales, cred în puterea imensă a poeziei. Cu cât poezia e mai marginalizată, cu atât se crede mai mult – enorm – în puterea poeziei. Cu cât locul poeziei în lume se micșorează, cu atât devine mai uriaș gândul că poezia are un potenţial imens pentru o schimbare radicală. E ceva bizar aici.

Eu cred că dacă respectăm cu adevărat literatura trebuie să îi recunoaștem și limitele.

E.I.S.: Te proiectezi în viitor? Și dacă da, în ce fel? Cum este Athena ideală?

A.F.: Nu am multe visuri în ceea ce mă privește. Ce mi-am dorit dintotdeauna a fost să citesc, să pot să îmi câștig traiul din asta, să călătoresc, să pot să discut despre literatură, să creez medii

estetice, politice, să fiu într-un mediu militant.

E.I.S.: Se poate spune, așadar, că trăiești deja visul Athenei.

A.F.: Da, posibil. Pentru că visul meu a fost foarte simplu, până la urmă. Și dacă pot continua așa pentru tot restul vieţii mele sunt fericită. Visurile mele de azi se leagă mai mult de oamenii din jurul meu sau de societate, unde sunt o mulţime de lucruri care nu merg. Îmi doresc să nu mor într-o societate capitalistă. Ăsta e, de fapt, visul meu: ca într-o zi, chiar dacă ar fi ultima zi din viaţa mea, să trăiesc într-o societate care să nu fie capitalistă.

E.I.S.: Mai mulţi scriitori români au participat în septembrie la Târgul de carte de la Göteborg și avem semnale care indică o prezenţă puternică a literaturii românești în Suedia. Cum se vede literatura română din Suedia?

A.F.: Înainte de a veni în România, m-am gândit mereu la România ca la o ţară literară. Anumite ţări europene, ca România, Polonia, Irlanda sunt ţări ale poeziei. Și sunt câţiva scriitori români foarte cunoscuţi, ca Mircea Cărtărescu, Herta Müller, Paul Celan (iar eu îl ador pe Celan – sunt acum într-o perioadă celaniană). În plus, ICR-ul suedez face multe lucruri. Chiar cred că este institutul cultural cel mai activ din Stockholm. Mergem des acolo pentru dezbateri, lecturi, etc. Au iniţiat acum editarea de poezie contemporană, așa că poeţii români încep să fie cunoscuţi în Suedia. Eu am început să cunosc un pic literatura română, mai ales poeţii. Svetlana Cârstean e bineînţeles preferata mea, dar îmi place și Nora Iuga pentru un mod de a scrie care e naiv și precis în același timp.

interviu | 121

Sorin Despot

crezul castorului de clădire cu cît ești mai priceput în a-ţi folosi cuvintele, cu atît mai mari sînt șansele tale de îmbogăţire. întreabă un vînzător, un artist de stradă, un entrepreneur. cum vorbești subiectului modelează rezultatele interacţiunii. ce-aţi zice dacă am schimba felul în care comunică afacerile? dă unei companii un slogan puternic și obţii un trimestru rotofei, învaţă o companie să comunice cu publicul și va avea o identitate, o voce proprie, aspiraţii și năzuinţe, un viitor. compania cîștigă dimensiuni umane. viziune, claritate, pîrghii motivaţionale adaptate angajaţilor, argumente. scrie subiecţilor ca și cînd i-ai privi în ochi, zîmbește-le, mîngîie-le creștetele în timp ce le subtilizezi beregatele. mereu tînără, compania ta se va îmbăia în sînge de subiect mulţumit. intră în rol, rămîi loial definiţiilor și arborează-le mai presus de orice. aprinde în angajatul tău flacăra succesului și instinctul său criminal întru cîștigarea, mulţumirea, păstrarea și eterna-i exsangvinaţie. (amin)

122 | poezie

@ Viitorul poeziei va fi epic sau nu va fi deloc.

Elena Vlădăreanu îi dăm înainte prin pămîntul mișcător de după saskamaya ne oprim numai să bem și s-alimentăm imaginaţia băștinașilor cu istorisiri meșteșugite despre cele întîlnite în urmă pe lîngă cheile nerei dădurăm de-un fierar chelios cu burta cît sacii de rafie în care matale cari nutreţ la orătănii și vocea încercată dar dulce ca melasa cu care îl amesteci se făcea că fata fierarului umbla în pădure la cules de bureţi cînd dinspre lacul dracului auzi strigătul sfîșietor de acvilă al unui pui de om și fugi într-un suflet să-i cunoască baiul nu mică îi fu mirarea să găsească acolo în tufele de zmeură din preajma văzduhului lichid nemaivăzut de limpede învelit într-un batic negru brodat c-un craniu în flăcări un bebeluș se apucară de căutară zile de-a rîndul din poartă în poartă să găsească bunăoară o lăuză fără prunc vreun oarecare zvon ori vreun semn dumnezeiesc din care să-și tragă nădejdea nu găsiră așa că fierarul și fata lui singuri din vremea cînd muica le-o fugit cu un toboșar cercelat și tatuat din inima banatului se hotărîră a-l crește mare pe băiat mata ai fi făcut aidoma fără îndoială că ești om ca lumea dar nu știu mulţi ce-ar fi păstrat pruncul după grozăvii ca acestea ce urmează a ţi le povesti mardare pletosu se făcea că era dimineaţă și fata fierarului era bolnavă la pat continuă mardare de unde am lăsat în timp ce mă strecor afară fierarul avea gospodărie mare și nu-i putea rămîne la căpătîi

poezie | 123

a stat el ce a stat dar lemnele nu se sparg singure tataie nici animalele nu merg să-și toarne furaj a lăsat-o pe fată să doarmă acolo cu pruncul alături în copăiţă și-a mers la trebi și acuma mi se ridică părul pe mine cînd mi-l amintesc pe fierar cum plîngea și suspina și se văicărea istorisind printre lacrimi ce a găsit la amiază în odaia scundă și întunecată a fiică-sii nu știură nici unul să își explice cum sau de ce dar acestea ce îi fură date fierarului să vadă ar face orice bărbat în fire să tremure ca vergeaua dacă nu să-și piardă minţile cu totul fata îi zăcea aproape moartă pe dușumea cu coapsa sfîrtecată de vătraiul încă înfipt în carne și peste groaza lui de tată hohotele de râs ale pruncului bălăcind în copaia plină de sînge mardare se bălăcește în privirile hulpave îmbibate de teamă ale familiei ce ne găzduiește în această a o sută nouă zeci și treia noapte a cruciadei noastre motorizate prin europa treisprezece oameni își odihnesc căștile pe ghidoane și calcă în ghetele lor înalte încărcate de catarame mari și lucioase prin nămolul gălbui al ogrăzii din coapsa munţilor banatului – va urma –

124 | poezie

le i să i l a

n expu

să lupt să regret să renunţ

n

m să tez

ă con

taminez să

a du nm ed

DA Sigur că

fiecare detaliu

Îmi amintesc

nici un detaliu

să mă co n d im e

NU Sigur că

DA Sigur că fiecare detaliu Bagă-ţi degetele în priză apoi supravieţuiește cît să înceapă iară să te enerveze frecvenţa cu care te surpinzi blocat cu precauţia temătoare a boșimanului în faţa unei sacoșe de plastic cum te holbezi la periuţa electrică dimineaţa iar tălpile tale au descris pe dușumea semicercul din preajma pervazului acolo dintotdeauna tronează lustruit toasterul cineva obișnuia să își refacă machiajul acolo în bucătăria micuţă și afumată de la ultimul etaj al blocului comunist Prefă-te că aluneci într-un mușuroi de furnici nu ești un prefăcut și găsești ridicole precauţiile furnicile în șir indian care cuceresc hotărît cadenţat ordonat crestele platanilor N-am uitat NU Sigur că nici un detaliu Atunci am aflat ce prag trebuie să depășească durerea Pentru a-mi îngenunchea brutal capacitatea de a uita tot Am descoperit o formă inovatoare de urgenţă m-am apucat în compensaţie de fumat iar de ceva timp mă gândesc să revin la bunele obiceiuri să mă dedic și tot restul să mă condimentez să mă contaminez să adun medalii să le expun să lupt să regret să renunţ pentru că nu există capăt

poezie | 125

Alex Dimitrov

A

lex Dimitrov (n. 1984, Sofia) a emigrat în copilărie din Bulgaria în Statele Unite, petrecându-și copilăria la Detroit. A studiat la Universitatea din Michigan, unde a urmat cursuri cu poeta Anne Carson, apoi a absolvit în 2009 masteratul la Sarah Lawrence College. În același an, a fondat un salon de poezie gay, Wilde Boys, la New York, unde a avut invitaţi precum John Ashbery, Louise Glück, Gabrielle Calvocoressi, Dorothea Lasky sau Timothy Liu. Dimitrov a publicat în câteva dintre cele mai prestigioase reviste din SUA și a primit în 2011 Premiul Stanley Kunitz acordat de revista „American Poetry Review”. A debutat cu un volum în format electronic, American Boys (2012), urmat de Begging for It (2013). În 2014 a lansat proiectul multimedia Night Call.

126 | poezie

Plecând din oraș cu Allen Ginsberg Allen Ginsberg, te-am întâlnit în toaleta unei benzinării undeva în California, iar eu nici măcar nu conduc și nu visez. Mi-ai cerut numărul de telefon, ţi-am cerut o ţigară. Era seară în New York unde amândoi eram morţi, și America era frumoasă și plină de sânge, ca un copil.

Nu fumez, am spus, dar acolo-i un război și acolo-i și iubirea mea, și în toaleta asta nicio oglindă deci ce urmează? Când voi putea intra în supermarket să cumpăr ce vreau cu farmecul meu personal?

Unde pot găsi cei mai buni blugi ca să-mi vând cartea?

Dacă plecăm de aici în noaptea asta, să nu plecăm fără să ne iubim.

Hai să săpăm un cimitir ca o vară în mâinile noastre. Și pe toţi oamenii care vor trece și ne vor binecuvânta corpurile – să-i luăm cu noi, Allen Ginsberg, să nu-i lăsăm niciodată să doarmă.

Dormim puţin și trăim Ce zi, nu?

Ziua de naștere sau de moarte a cuiva, da, ziua aia, azi e o zi extraordinar de tristă.

Christopher, nu vezi că ne-am putea îndrăgosti atât de repede dacă te-ai întâlni cu mine să bem ceva la șase?

Toţi prietenii mei sunt faliţi și singuri.

Fumează acum în gecile lor de piele, încercând să spună ceva despre un sărut dintr-un poem sau poate dintr-un roman. În afară de prietena mea, Rachel, care nu fumează și scrie despre tablouri și lucruri frumoase – Rachel!

Nu știi că ești persoana mea preferată din toată lumea.

poezie | 127

Nicio altă lume în afară de asta, pe care o cunoaștem atât de bine pentru că suntem în ea.

Da, iarna se apropie din ce în ce mai tare și azi, în cea mai tristă zi, Fifth Avenue e rece și plânge ca poetul blond care-și soarbe cafeaua lângă Universitatea New York.

De ce ar asculta de omul care-i spune că nu are de ce să fie trist pentru că-i tânăr?

Astăzi e o zi oarecare, iar locul în care trăim e un loc oarecare.

Niciodată nu voi trece peste faptul că toate clădirile se aprind noaptea, și că noaptea vine în fiecare noapte și o lăsăm să plece fără niciun regret.

Dormim puţin și trăim.

Asta facem.

Nopţi cu oameni, zile fără Cum ţi-aș putea descrie sfârșitul?

Drumurile spre ieșire erau ude.

Podele, paturi, pereţi – imposibil să nu se sprijine de ceva.

Cine a sunat. Cui îi pasă. Am băut ceva singur la bar.

O fustă lungă de pe bulevard ţi-a amintit de mama ta.

Mirosul din mașină l-a dus înapoi într-un loc unde lăsase ceva negru.

Fiecare dimineaţă-i un pic diferită, nu-i așa – nopţi cu oameni, zile fără.

Așa că s-au trezit și n-au mai vrut nimic așa aproape de ei.

Nimic alături de orice-ar fi fost acolo.

Eu, eu am mai băut ceva singur la bar.

Nu cred că merităm nimic pentru suferinţa noastră.

Dar am un vechi eu care vrea… lucruri, lucruri.

Nu-i amuzant, a zis – nu, nu pot să-ţi spun… așa că pune-ţi gura aici sau pleacă.

Un anotimp, altul, e-mailul fără subiect de la tine și de ce limba – noi toţi suntem în mare parte neputincioși – poate fi un loc unde să te dai bătut sau să renunţi la.

128 | poezie

Fiind o persoană. Fiind o persoană. Fiind o persoană.

Așa a întrebat studentul cum ar putea să-și termine poemul.

Ce ar ajuta? A întrebat de două ori.

Eu. Iarăși eu. Am băut zdravăn de câteva ori singur la bar (și-mi pare rău că nu-ţi voi scrie niciodată înapoi dar îţi spun asta aici în faţa nimănui și a tuturor).

Fii propria ta închipuire.

Eu. Înapoi la mine. Am ajuns acasă, într-un apartament îngheţat: uși, ferestre, cărţi deschise. Personaje, noi toţi: peste tot. Mi-am dat jos hainele și am fost o persoană. Într-o cameră rece cu o lumină oarbă.

Un subiect gol.

Ceva nou Cel mai bun motiv ca să trăiești e că nu există niciun motiv ca să trăiești.

Am mers la apartamentul tău târziu în noapte.

Florile pe care nu le-am sădit au început să fie flori, și eu am fost o culoare și după aia nu am mai fost.

Conrad a zis: lasă trenul să te ducă oriunde, treci de toate vechile bariere. Am lăsat trenul să mă ducă oriunde am trecut de toate vechile bariere. Cu tine îmi plăcea să nu fiu niciunde și cu tine acum nu trăiesc niciunde.

Cel mai bun motiv ca să pictezi e că nu există niciun motiv ca să pictezi.

Keith Haring a scris asta, ar putea fi despre noi.

Intru în biserici și intru în baruri: simt timpul oprindu-se.

Ca să simţi – nu te poţi opri la un moment dat.

Oprește timpul. Timpul te oprește pe tine.

Nu-i ceva religios. Nu-i prostesc, așa ca noi.

Hai să trăim într-o dimineaţă de duminică fără să ne placă halatul, fără cafea sau portocale – tot ce face el e să se uite cum vecinii lui își plimbă câinii.

Nimeni n-o să te lase să treci dacă nu-ţi plimbi propria tristeţe.

Nimeni n-o să te lase să-l atingi dacă ești măcar un pic om. Într-o vară ne-am plimbat prin toată insula Manhattan,

poezie | 129

eram animalul nostru de companie.

De la Inwood la râu la mica ta dorinţă. Și tu. Tu, tu, tu tu poţi citi versurile astea în orice ordine pentru că nu vreau să mai las nimic pe dinafară și aici nu mai e nimic.

Cuvintele sunt doar cuvinte. N-am ajuns niciunde.

Ceva nou – tot ce trebuie să simt simt de două ori și risc a treia oară să. Ceva nou – cum aici înseamnă mai mult fără noi.

American Faith Te întrebi dacă orașul ăsta o să te omoare.

Felul în care băiatul ăla trist pe cocaină își leagănă picioarele care-i atârnă pe marginea unui alt acoperiș și melodia ta preferată de vară se termină sau începe – e prea puţin ca să conteze.

Viaţa cuiva este o lumină roșie sau albastră undeva în depărtare.

Nimic din toate astea n-o să te dezbrace așa cum ţi-ar plăcea ţie. Știi că ai venit aici din motive greșite, așa că spune-mi, dacă New York era un cuvânt, cuvântul ăla ar fi bani sau ambiţie?

Dacă ești norocos, dragostea te va face să uiţi de unul dintre ele.

Te gândești la asta în timp ce privești cum o persoană frumoasă îţi pune o pastilă în gură și în corpul tău o senzaţie temporară. Și dragostea – iarăși dragostea – ca o sirenă de noapte, trece.

De ce să intru în detalii?

America e despre a găsi ceva la care să te închini.

traducere din limba engleză de Florin Buzdugan

130 | poezie

Teodora Coman

Hacking poetry Florentin Popa, Trips, heroes & love songs (Casa de Editură Max Blecher, 2013)

F

actorul de inovaţie al artei contemporane, inclusiv în literatură, mizează pe efectul de provocare, de bulversare a cititorului printr-o „violenţă socratică”, o necesară dezvăţare de inerţiile și rutinele receptării cu eficienţa unui șoc electric. Titlul volumului lui Florentin Popa, apărut la Casa de Editură Max Blecher, fixează tocmai ţintele de atac, punctele vulnerabile ale conceptului de poezie, care poate – și trebuie! – extins dincolo de ce au reușit până acum poeticile noastre performative sau experimentale. Poetul își asumă ipostaza unui hacker care face (ab)uz de abilităţile digitale prin malfuncţionarea/ virusarea automatismelor lingvistice de maximă plictiseală și securitate, experimentând satisfacţia unor poeme concepute ca fișiere corupte. Strategia îi reușește de minune prin proteismul textelor, asigurate de mai mulţi factori: vocea dublată de varianta prelucrării pe sintetizator, manipularea abilă de registre lingvistice prin reciclarea în stil junk art, emoţia jucată și dejucată continuu, tehnica juxtapusă mnemotehnicii, hiperspaţiul care absoarbe spaţiul, provincialismul cojilor de seminţe și al

gărilor insalubre asincron erei cyber, biografia topită în self-media, cu toate tehnicile de post-producţie (slo-mo, fast-forward, decupaj, montaj, détourage etc.), scenarii de animaţie în regim hiper-.Tot acest arsenal computaţional determină satelizarea realului; poemele din primul ciclu (sycorax, enceladus și deimos sunt denumirile unor sateliţi relativ recent descoperiţi) se situează explicit în zona perifericului, a marginalului. Astfel, se inversează raportul cu centrul și cu înaltul supralicitat. Visului colectiv megaloman al cuceririi spaţiale i se opun urmele unui uman infantil, contemplat haosmic într-un hiperspaţiu lipsit de repere. Cosmosul, în realitate ostil, negru, lipsit de aer și de fascin, a fost cucerit mult mai eficient și loisirist în virtual.

Florentin Popa vine pe urmele marii utopii expansioniste, pulverizând-o în microutopii reziduale, cu propulsii/ ejectări deturnate în dejectări/dejecţii: „hiperactivi și sălbatici ca și cum am fi fost singuri în școală/ încet, planeta ne prefăcea în zeamă/ și nimeni n-a băgat de seamă// apoi desprinderea aia futută/ și drumul cu hurducături fără centură/ prin centura de asteroizi/ și căderea

cronică | 131

în gol arzând prin atmosferă/ și visele suprasaturate de culoare/ și patul nopţi și luni în șir udat/ și mama, care ne-a bătut și ne-a certat// fără să știe că nu-i decât apă/ adusă de pe planeta pișat.” („fericiţi atât de fericiţi”). Schimbarea de optică este vizibilă și în frame-ul miopiei, care reduce la minimum distanţa de real, observat/filmat cu acuitate la scara insignifianţei sale spectaculare: „picături de apă în vârfurile ascuţite ale gardurilor/ pe sârmă ghimpată fără să se spargă/ cobor scările cu două degete pe balustradă// încă cu ochelarii permanent aburiţi/ părul ud tăindu-mă pe ceafă pe sub guler/ încă un scuipat rotindu-se deșirându-se/ de la etajul zece al blocului-turn”.

Multe dintre texte sunt colate în viteza trailerului cinematografic al unui apocalips sci-fi care își decupează mostrele hibride prin tehnotaţie. Între dezumanizarea prospectivă – marcată de „sfera laser cu o mie de sfârcuri”, „calmarii cibernetici” – și reumanizarea retrospectivă prin miturile copilăriei, se ivesc limburile virtualităţii, marcate în cifrele codurilor de programare: „au început să ude străzile cu apă melcii/ amăgiţi se târăsc spre mijlocul șoselei/ pe linii albe/ închide geamul/ adormi lângă mine hard-diskul va toarce ca o bunică/ ledurile verzi vor pâlpâi adevărat grăiesc ţie/ îţi voi căuta aluniţele și le voi învăţa/ minţindu-mă că o fac ca să te deosebesc/ de geamăna ta malefică// și cochiliile trosnesc” („unu doi doi șapte”). Avem de-a face cu o subiectivitate-flux, care curge eficient și pe sens, și pe contrasens, și în trecut, și în viitor: „dincolo de william wallace strigând libertate cu maţele răscolite/

132 | cronică

de trinity mutind străpunsă de trei bârne de titan în tăcere fără fluturi/ de lumină undeva un terminal scrie sending sigkill to all/ processes/ și atât doar atât/ marian și george citesc cel mai futut număr din cutezătorii/ cu pif răpit de extratereștri care vor să-l transforme în castravecior/ și futulemumancurdenaziști pilot de iar stancu locotenet-comandor/ și ștefan cel mare cu excalibur în mână în spaima tătarilor/ și acel marte cu zombie și overmind și un corp ceresc decolorat” („data stelară 23081986”). Limbajul lui Florentin Popa coboară ostentativ în colocvial, în argou, în obscenitatea de tip graffitti sau (auto)erotică, trece în libertatea neobstrucţionată de standarde a chatului, în confesivul siropos al manelei, în jargonul computaţional, în performativitatea jam session-ului și a stand-up comedy-ului. Cuvintele acţionează ca „ostensori”, etalând disponibilitatea inepuizabilă de a fuziona imprevizibil, dar inteligent în contexte insolite, hibride:” ești prea tare băbuţă de la chioșcul de pe strada islaz/ și chestiile tale din aluat sunt prea bengă/ (chiar dacă nu-s de azi) / în jurul tău se face 1993 când evenimentul zilei/ avea bulina aia mare roșie în loc de logo/ și timpuri noi nu erau așa vechi/ mă cheamă luuuuuca prizez aurolac/ și soarele desenat de mine suferă de un bruxism ușor/ în jurul tău totul are 8 biţi – și toţi virginii suduie și-ţi/ dau burete îmbibat în oţet, căci din sfârcurile hd/ a rămas un pixel amărât – și îngerul strigă:/ APAASĂĂĂĂ-L!” („babămănăștur”).

Dacă la început textele încă decupează realul în mostrele lui timbrate, în mania/maniera ingenuă a

clasării și colecţionării de către copiii din perioada comunistă, pe parcurs sintaxa trece în zapping după principiul „Nothing is true, everything is permitted.”

Această nouă entitate poetică, de tip Conglomerus, de o voracitate uimitoare, poate la fel de bine să se contracte într-un punct autobiografic (drumului Câmpina-Cluj): „un imperiu de pisici întinse la soare mestecându-l cu ochii mijiţi/ o hoardă de aur – risipită – de monede de-o sută/ o escadrilă de samare de ulm, de mâţișori de plută/ o federaţie klingonă de guguștiuci ce-aleg stafide din corn, liniștiţi/ cu dunga aia în jurul gâtului sfidând ghilotina/ trotuarul sclipește – în asfalt au pus mică/ și fug înspre gară, e unu și mi-i că/ pierd trenul de Cluj careva/ să zică.” („câmpina (2)”).

Florentin Popa nu mai are răbdarea dezamorsării prudente a mecanismelor textuale, ci scurtcircuitează limitele discursive, mizând pe efectul exploziei de lumini generate de răceala orbitoare a ecranului, de nuanţele electrice ale ledurilor, de holograme și manipularea undelor laser, în urma cărora „cerul e 100% soare”, cu un „soare citric”.

Rezultatul este (auto)supralicitarea senzorială și mentală („creierul ăsta mă va ucide cu incandescenţă”), o „tripare” de natură tehnologică în proximitatea simulacrului, cu perfecţiunea și calvaria lui: „aprinde lanterna subţire și dă-mi să o ţin/ floare de fosfor verzui, căci lumina e morfină”. Ai de ales, de pildă, între love bites și love bytes (ultimul ciclu, „fiinţe perfecte”). În ciuda acestui delir computaţional, se simte singurătatea și exasperarea de re(cu)perare a eului în experienţele

de alteritate în cyberspace: „flo bunul meu domn tu înţelegi/ e fetișul suprem am încercat cu profile/ de facebook am încercat cu modele de/ pe pachete de ștrampi am încercat cu/ mona fata de pe sticla de spirt am/ încercat cu chinezoaice fără sâni pozând/ în rochii pastel ca niște pui ologi de/ vrabie am încercat cu finlandeze smântânii/ de pe lookbook.nu și am scormonit sub/ frunze după poze pierdute am căutat în sertare/ mirosea a nasturi și săpun rânced dar/ ăsta e fetișul suprem îmi dau drumul/ atât de tare când știu că nimeni nu le-a avut”. Așadar, esteticul, sau atât cât a mai rămas din accepţia lui comună, e conceput în termeni de control operaţional, de manipulare digitală.

Ceea ce îl diferenţiază pe Florentin Popa de poeţii dark ai postumanului este asumarea noii ontologii a hiperrealului, cu o lume mai mult tastată decât testată, cu teleprezenţe confiscând tot mai mult prezenţele. Schizoidia devine, în virtual, o formă de putere prin intermediul avatarurilor, al fake-ului identitar, a cărui tentaţie duce, inevitabil, la ostentaţia narcisică și a lipsei de finalitate: „nu asta am vrut să mă fac când voi fi mare, asta mă va face mic/ o labă cu mâini degerate care nu se mai termină odată.” Protestul faţă de lumea confiscată de computer cade în derizoriu în condiţiile în care toţi „suferim” de simptomele aceluiași consens halucinatoriu. În simulacru, perfecţiunea e, de fapt, de-săvârșire.

Trips, heroes & love songs rămâne insulară în practicile poetice ale ultimilor ani și obligă la o regândire a poeziei în toate aspectele sale.

cronică | 133

Gellu Naum Athanor & other pohems Calypso Editions, 2013

translated by Martin Woodside and margento

“

In the history of radical modernism and of Surrealism in particular the time has come for a reading of the second generation of Surrealist poets spread over multiple cultures and continents. It is in this sense that the presentation here of the poetry of Gellu Naum both serves this end and allows us to see a work of poesis remarkable enough in itself to call for our total attention. In Athanor & other pohems, there is a thrill of discovery in the presence of a mind and voice that brings new complexities and tonalities toward the rebirth of something that we thought we knew and that even now astounds us.”

Jerome Rothenberg

“

In the beginning, there were several prizes in the Cosmic Lottery that were won by poets. Gellu Naum won a telescope-microscope made from angel dew that was invisibly inserted behind his eyes. Over the course of a lifetime he viewed love, friends, fruit, weather, and writing through that angelic instrument. The poetry of Gellu Naum is the script that inscribes Romania, the country lucky to have had him, onto the angelic map of the Cosmic Lottery.”

Andrei Codrescu

134 | prezenţe

Marin Sorescu Erratum till paradiset Ellerströms, 2013

„

traducere de Dan Shafran

Marin Sorescu este un clasic modern. A fost tradus în suedeză de mai multe ori, iar noul volum Erată la paradis reprezintă rezultatul a mai multor ani de muncă pentru traducătorul Dan Shafran. Ceea ce m-a atras în mod deosebit este marea secvenţă pe care Sorescu a compus-o la începutul anilor ‘90 când era internat în spital și știa că urmează să moară. A dictat acest pasaj soţiei sale. Părea să fi uitat cu desăvârșire de tot ce înseamnă formă poetică și a compus plonjând direct în necunoscut. Sunt lucruri de o mare forţă creatoare. Uităm atât de ușor că mulţi au făcut literatură de pe patul de moarte mai bine decât cei care au ajuns pe prima pagină a ziarelor. Christian Gidlund a aparţinut unei tradiţii puternice, iar Marin Sorescu a fost unul dintre cei mai buni predecesori ai săi.”

„

Magnus Ringgren

Poezia suprarealistă se dovedește remarcabil de reușită în limba română.

Poeziile românești ale lui Paul Celan nu fac decât să sporească în luminozitate odată cu trecerea anilor, iar versurile timpurii ale lui Marin Sorescu (1936-1996) le răspund cu aceeași căldură. Unde suprarealismul devenise curând, în multe alte locuri, rece și programatic în politica sa cu privire la vise, poezia lui Sorescu este de o nervozitate înflăcărată și de o disciplină nesigură de sine.

Versurile sale timpurii dovedesc un lirism inversat, în care eul se dizolvă în natură într-o manieră romantică, dar cu abordarea ludică a modernismului dinainte – a suprarealismului și a absurdismului.

Poezia « Scoica » din 1965 începe cu un eu care s-a ascuns într-o scoică, dar a uitat în care dintre milioanele de scoici de pe fundul mării. Astfel, opera privește din diferite perspective sentimentul căutării în zadar a ceea ce este « eu »: « Uneori mă gândesc/ Că m-a mâncat un pește uriaș ».”

Henrik Petersen

prezenţe | 135

Octavian Soviany Pepel, prah in revolucija Inštitut IRIU, 2013

traducere de Aleš Mustar

Volumul lui Octavian Soviany, Pepel, prah in revolucija, a fost publicat de Inštitut IRIU, editură lansată de curând și centrată de la început pe poeţi contemporani din toate colţurile Europei, traduși în limba slovenă. Versiunea originală a cărţii (Pulberea, praful și revoluţia, Casa de Editură Max Blecher, 2012) primise în 2013 premiul revistei „Observator cultural” pentru poezie. În aceeași colecţie a editurii Inštitut IRIU au mai apărut volume semnate de poetul irlandez Desmond Egan și de maltezul Immanuel Mifsud.

136 | prezenţe

Mariana Marin La dote d’oro Pavesiana, 2013

traducere de Clara Mitola

„

A avut o viaţă scurtă (1956-2003), dar și un rol foarte important în generaţia aceea de poeţi care s-a confruntat într-un mod nou și radical cu realitatea românească din ultimii ani ai regimului comunist.”

„

Andrea Inglese

Istoria a dovedit că suferinţa, demenţa comunistă pot naște poezie adevărată. Protestul Marianei Marin a fost poate cel mai viguros în întreaga poezie a direcţiei optzeci. Originalitatea acestei poezii se naște nu numai din talent, dar și din asumarea, deloc comodă, a suferinţei unei lumi pustiite de rău și minciună. Efortul autoarei de a lua asupră-i această suferinţă nu putea să rămână fără urmări. (…) Poezia Marianei Marin a parcurs un drum continuu spre purificare. Năzuinţa ei a fost și a rămas aceea de a păstra frumuseţea, conștiinţa morală deasupra timpurilor.

Dacă poezia poate face acest lucru, atunci Mariana Marin a reușit.”

Andrei Bodiu

prezenţe | 137

Alda Merini

„

Născută la Milano în 1931, Alda Merini a publicat primele poeme în adolescenţă – era la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, iar sărăcia extremă și trauma personală au condus la o scurtă ședere într-un ospiciu.

Printre mentorii și prietenii săi apropiaţi din acei ani se numărau Salvatore Quasimodo, Giorgio Manganelli și erudita Maria Corti, iar în 1954 Pasolini a scris cu acuitatea-i caracteristică despre forţa dezarmantă și « vocea monstruoasă » a « puștoaicei milaneze », așezând-o alături de Campana, Trakl și Rilke într-o « descendenţă orfică » ideală. La vremea aceea, Alda Merini era deja măritată și mamă a două fiice. Curând, vechile răni psihice s-au redeschis: societatea refuză să vadă conflictul mocnit din inima unui poet altfel decât ca pe ceva patologic, iar după ani de izolare epuizantă – izolare de prietenii ei, într-o căsnicie care îi cerea o « normalizare » a tensiunii dintre tandreţea sfâșietoare a maternităţii și natura chtoniană a darului ei, Alda a fost clasată ca « bolnavă mental ». Între mijlocul anilor ‘60 și 1979, a fost internată în azilul milanez Paolo Pini, cu câteva scurte perioade petrecute acasă, în care a dat naștere altor două fiice. Descrie lungul chin pe care l-a trăit în L’altra verità. Diario di una diversa (1986), nu doar o rememorare percutantă a aventurii sale existenţiale, dar și un document al poeticii sale mesianice, bazată pe credinţa în puterea sacră a cuvântului de a converti și cele mai degradante experienţe umane în căi de a fi mântuit. În volumul La Terra Santa (1984) se apropie de iconografia catolică, alăturând strălucit elegiacul și aserţiunea ireverenţioasă, ceea ce l-a făcut pe Manganelli să o numească « La Bakunina ». La începutul anilor ‘80, după moartea primului ei soţ, Alda Merini se recăsătorește și locuiește cu soţul său, poetul și chirurgul Michele Pierri, în Taranto până când este din nou internată după o cădere psihică. Se întoarce la Milano în 1986, unde, în pofida dificultăţilor de natură financiară și personală, reușește să reia legăturile cu prietenii săi de aici, găsind puterea de a o lua de la capăt, de a avea noi colaborări cu artiști și muzicieni, de a da un nou avânt scrisului său. În anii următori a publicat numeroase volume de poezie, printre care Clinica dell’abbandono, Vuoto d’amore și Ballate non pagate, primind mai multe premii importante și nominalizarea la Premiul Nobel pentru literatură din partea Academiei Franceze. La momentul morţii sale, în 2009, Alda Merini era unul dintre cei mai iubiţi poeţi din Europa. A primit funeralii naţionale în Domul din Milano.”

Cristina Viti

138 | poezie

Perché amo gli animali Perché amo gli animali? Perché io sono uno di loro.

Perché io sono la cifra indecifrabile dell’erba, il panico del cervo che scappa, sono il tuo oceano grande e sono il più piccolo degli insetti.

E conosco tutte le tue creature: sono perfette in questo amore che corre sulla terra per arrivare a te.

De ce iubesc animalele De ce iubesc animalele? Pentru că eu sunt unul dintre ele.

Pentru că eu sunt numărul indescifrabil al firelor de iarbă, spaima cerbului care aleargă, sunt marele tău ocean și cea mai mică dintre insecte. Și cunosc toate fiinţele: sunt perfecte în dragostea asta care gonește pe pământ să ajungă la tine.

Io come voi Io come voi sono stata sorpresa mentre rubavo la vita, buttata fuori dal mio desiderio d’amore.

Io come voi non sono stata ascoltata e ho visto le sbarre del silenzio crescermi intorno e strapparmi i capelli

Eu ca și voi Eu ca și voi am fost prinsă în timp ce jefuiam viaţa, izgonită din ce speram a fi dragoste.

Eu ca și voi nu am fost ascultată și am văzut gratiile tăcerii crescând în jurul meu și smulgându-mi părul

poezie | 139

Tu non sai Tu non sai: ci sono betulle che di notte levano le loro radici, e tu non crederesti mai che di notte gli alberi camminano o diventano sogni.

Pensa che in un albero c’è un violino d’amore.

Pensa che un albero canta e ride.

Pensa che un albero sta in un crepaccio e poi diventa vita.

Te l’ho già detto: i poeti non si redimono, vanno lasciati volare tra gli alberi come usignoli pronti a morire.

Tu nu știi Tu nu știi: sunt mesteceni care își înalţă rădăcinile noaptea și nu ai crede vreodată că noaptea arborii umblă sau se transformă în vise.

Crede că într-un arbore e o vioară a dragostei.

Crede că un arbore cântă și râde.

Crede că un arbore stă într-o crăpătură și apoi devine viaţă. Ți-am spus deja: poeţii nu se mântuiesc, trebuie lăsaţi să zboare printre arbori ca privighetorile gata să moară.

Făclia Un falò Ho acceso un falò nelle mie notti di luna per richiamare gli ospiti come fanno le prostitute ai bordi di certe strade, ma nessuno si è fermato a guardare e il mio falò si è spento.

140 | poezie

Am aprins o făclie în nopţile mele cu lună să chem oaspeţii așa cum fac prostituatele pe trotuarele anumitor străzi, dar nu s-a oprit niciun om să privească iar făclia mea s-a stins.

canzone d’amore per Giuliano Gritti Il mio vecchio che sembra un ragazzo e che tante volte avrei voluto uccidere per gelosia e amore.

Il mio vecchio che mi ha celebrato come venere e mi ha messo su tutti i giornali.

Il mio vecchio con cui ho fatto numerosi viaggi e che non tornerà più Dovrebbe dire a certe donne che i suoi bianchi capelli sono quelli del divino apollo che incanta tutte le donne e che io dafne mi nascondo tra i rami degli alberi per non essere presa dalle sue braccia.

Lui ha percorso mari e monti per conquistarmi ma io sono un tronco di puro silenzio e non gli farò vedere il fogliame.

Il mio uomo che è bianco di capelli e giovane di anni mi ha sempre portato lontano e non ha mai ritratto queste fanciulle che credono che un uomo, un uomo divino possa un giorno baciarle sulla bocca.

cântec de dragoste pentru Giuliano Gritti Bătrânul meu ce seamănă cu un băiat pe care de atâtea ori aș fi vrut să îl omor din gelozie sau din dragoste.

Bătrânul meu care m-a venerat ca pe venus și m-a făcut să apar în toate ziarele.

Bătrânul meu cu care am călătorit mult și care nu se mai întoarce

poezie | 141

Ar trebui să le spun anumitor femei că părul lui alb e părul divinului apollo care vrăjește toate femeile și că eu dafne mă ascund printre crengile arborilor să nu fiu luată din braţele sale.

El a traversat munţi și mări să mă aibă dar eu sunt un trunchi de pură tăcere și nu îl voi lăsa să-mi vadă frunzele.

Bărbatul meu cu păr alb, și totuși încă tânăr, m-a dus întotdeauna departe și nu s-a uitat niciodată la fetele astea care speră că un bărbat, un bărbat dumnezeiesc ar putea într-o zi să le sărute pe gură

Canzone triste Quando il mattino è desto tre colombe mi nascono dal cuore mentre il colore rosso del pensiero ruota costante intorno alla penombra.

Tre colombe che filano armonia e non hanno timore ch’io le sfiori…

Cântec trist Nascono all’alba quando le mie mani Când dimineaţa e sprintenă sono intrise di sonno e non ancora trei porumbei se nasc din inima mea alte, levate in gesti di minaccia… în timp ce culoarea roșie a gândului se învârte fără oprire în jurul penumbrei.

Trei porumbei care ţes armonie și nu se tem că i-aș putea atinge…

Se nasc în zori când mâinile mele sunt scăldate în somn și nu încă ridicate în gesturi ameninţătoare… traducere din limba italiană de Ilinca Pop

142 | poezie

Rita Chirian

Binecuvântat fii, orfelinat

Aurel Onișor, Semnul la care te vei opri să bei apă (Casa de Editură Max Blecher, 2013)

S

emnul la care te vei opri să bei apă este o culegere de poezie postumă a lui Aurel Onișor, apărută la Casa de Editură Max Blecher, în 2013 (un alt volum, Iată cina. Iată taina, a fost publicat, cu nesemnificative ecouri – volum îngrijit de Nicolae Avram – în 2007), unul, poate, dintre cele mai interesante și mai originale volume de versuri, aș risca să spun, ale ultimului deceniu.

Cu atât mai importantă este această apariţie cu cât Onișor s-a sinucis la 27 de ani, în 1994. Autodidact, șomer, proletar, rătăcitor, bolnav (și maladiv), un federeu îndrăgostit de poezie, un periferic villonesc – sau poate că poezia a fost îndrăgostită de el. (Mă tot întreb cum ar fi arătat poezia noastră dacă Onișor ar fi scris și publicat constant în anii ‘90.) Și ce minune ca același infern

al casei de copii să nască doi poeţi cu totul și cu totul atipici: Nicolae Avram și Aurel Onișor.

Sentimentul pe care îl ai la finele lecturii este că Onișor a văzut. Sau ochiul acela l-a văzut pe el. Nu aș conduce imaginarul lui Onișor pe drumul fără întoarcere al neoexpresionismului – oricât ar fi el de întunecat și de atroce –, deși există într-adevăr un impuls electric care, de la text la text, augmentează impresia unei trăiri cvasireligioase, iluminative, ca în cazul ambivalentelor personaje dostoievskiene, deopotrivă îngeri și demoni. (Mă tot feresc să afirm că poezia ar avea ceva de-a face cu transcendentul, cu harul & inspiraţia, a.s.o., însă aici, în poeţi, în sinucigași, trebuie, pesemne, să existe o scânteie infernală: laolaltă, teroare și fascin, exsanguinaţie și delicateţe.

cronică | 143

Iar poezia lui Onișor despre asta vorbește: despre negru și despre întuneric, despre o durere fără nume și fără seamăn. Cu graţia unui Nijinski dansând deasupra leșurilor. Cu majuscule care n-au ajuns în punctul în care să fie propriul lor pământ mișcător – chiar dacă majusculele ne par, atât de des, ridicole.) Volumul, fără îndoială, își apropriază cititorul de la primele texte, prin atmosferă, prin intenţia criptării, prin sincopare, prin sintaxa frântă = asfixie și neputinţă a expulziei) și, poate, mai ales, prin biografia care pare să nu fi fost nimic altceva decât o consecuţie (tocmai ea!) a textului, și prin gustul aspru pe care ţi-l dă viaţa făcută una cu poezia.

Iar cu adevărat surprinzător este faptul că, pe întregul parcurs al cărţii, devine evident că notaţiile lui Onișor sunt departe de ceea ce ar scrie un poet care crede (mă îndoiesc că Onișor a crezut despre sine că ar fi poet) în propria vocaţie taumaturgică ori compensatorie; adeseori, textele sale par să fie rezultatul versificat al unui imperativ, ca și cum de (trans)scrierea efectivă ar depinde abstracţiunea cochetă care trebuie să pară poezia, ci însăși existenţa. Pentru că existenţei (lui) mizere, alcătuite din străzi deschise și din tuneluri închise, din coridoarele lungi și întunecate ale orfelinatului, din tovărășia pegrei, trebuia să i se supravieţuiască – iată ironia splendidă!

– într-un fel sau altul și, lipsit de „program”, de „conștiinţă estetică”, de egolatrie – precum iedera care înghite zidurile mâncate de timp –,

144 | cronică

Onișor scrie – ca-n actele faustice, cu onestitatea și starea de alertă care trebuie s-o fi erodat, în ultimele luni de viaţă, și pe Sylvia Plath: când textul pe care-l scrii are anvergură testamentară, de o duritate pe care „vitaliștii” nu o pot resimţi. Că poate fi o greșeală de receptare translatarea biograficului în constelaţia textuală e dincolo de orice îndoială. Dar a te preface, obiectiv și condescendent, că nu plusezi (pulsezi?) în interiorul textului lângă inima care încetează să bată e deopotrivă o eroare. Nu știinţifică: umană. Nu se poate citi poezia lui Aurel Onișor fără survolul biograficului, mai cu seamă că textele adunate în semnul la care te vei opri să bei apă fac parte, realmente, din sfera celor care dau seama, ontologic și contra cronometru, despre câteva majusculaţii deloc de bonton în minimalismul ultimelor două-trei decenii de poezie: Pocitania, Primejdia, Moartea.

Despre încleștarea pe care o presupunea raportarea lui Onișor la poezie și la actul scrisului stau mărturie rândurile pe care le semnează Nicolae Avram în deschiderea acestui volum.

Sunt amintite pendulările între spitalul de boli nervoase, hiatusurile depresive, convulsiile unei existenţe materiale precare, drama maritală; deasupra meschinăriilor celor într-un mod fatal legate de o mână de pământ se găsește conversia posibilă (și sperată?): „mă scurg de pe cerșetorul rotunjit/ ridic mâna/ doarme/ interval unde poetul duhnește liniștit/ forme transpirate gonește la intersecţii// acest

hohot desparte copilul de scutece// mâna mea/ copilul meu/ mâna mea așezată în biserică/ lumânare// cad îngenuncheat și mânios/ bolborosind” („Bolborosirea toamnei”). De altfel, apropierea de poezie (ca apropierea de moarte) trebuie să fie invers proporţională cu apropierea de materie sau de contingent; de aceea, versurile lui Onișor sunt o invocaţie a lui dincolo și un refuz obstinat al ordinii și al sistemului oricărui aici – un „nu pe această lume”: „fragmente de alb/ coboară din gări/ o fată fumegă/ naște grâu// toată noaptea înoată un cuţit// nu știu cât de drag voi fi morţii/ ochii îmi mârâie/ și sunt atâtea flori// ea cântărește descompuneri mai înalte/ chiar judecându-mi hainele și boala/ mă ștampilez cu cosmosul ratat// uneori apărem nu pe această lume” („Nu pe această lume”).

Inconsistenţa, articulaţiile slăbite ale lumii acesteia unde totul este „șovăielnic”, „bolboroseală”, „cloceală”, „vânătoare”, „zbatere”, „vorbire”, „fierbinţeală” sunt, desigur, de extracţie ultim-bacoviană. Ce lipsește din această scenografie expresionistă este detașarea și dezlănţuirea diluvial-escatologică a râsului – ori măcar masca celui care frânge legăturile cu obiectul repulsivităţii.

Secvenţele care supravieţuiesc sunt glosolalii concentrice, cuvântul alcătuind, ca-n blestem, alte mii de spaţii concentraţionare, burţi spintecate până la înmuierea mușchilor, până la demascarea artificiului contrariant și până la înfierarea caraghioslâcului ubicuu – imposibile: „nunţi pe scrum/

dezmăţ alb// ecoul urcă turbat o mănăstire/ în seara fluturilor sparţi/ copilul e sinistru și sapă/ mai multe paturi rotindu-se// aur în ștreang/ sare și glorie// vegheaţi// din scutece scâncesc/ șobolani” („Sare și glorie”).

Sinestezică, dar prin asta, amalgamată și incomprehensibilă, lumea poeziei lui Onișor se desface în fâșii de o picturalitate halucinantă: „am aprins o lumânare pentru frigul nostru”; „port în ochi o baltă parfumată (…) trebuie să-mi sărut toţi prietenii”; „singur în spaţiul cărnii/ luciu imens al mormintelor”; „perversitatea celor buni mână pietrele”. Damnat din stirpea lui Mazilescu, Aurel Onișor este un autor care merită cu prisosinţă un restitutio. I se va găsi acum, cu semnul la care te vei opri să bei apă, un loc în lumea care l-a rejectat, deși nu cred – iar mâna asta a fost câștigătoare – să-și fi dorit să fie un nume de serie.

cronică | 145

Paula Erizanu Murga, Zorika, iPAD-ul lui Mircea Ivănescu și Radu Vancu beţișorul cu care scotoceai în pământ ore-ntregi Tamagotchi, animăluţul din segmente negre, ca un mp3player, care ţipă la adunarea de dimineaţă la grădiniţă, ţipă să îl hrănești, să îl duci la baie, să-l crești, altfel moare doamna Antonina nu înţelege Dar sunt și amintiri adevărate când îţi omori păpușa, îi arunci capul într-un coș de gunoi, mâinile-n alta, picioarele pe fereastra mică de sus Dar sunt și amintiri adevărate când mama găsește păpușa când mama învie păpușa o face la loc.

Minimax. Dar sunt și amintiri adevărate când te simţi spioană când te simţi Thomas când vrei să fii Batman și sari de la balcon o colecţie de păpuși fără cap. HBO Dar sunt și amintiri adevărate pentru Simba, câinele-leu, nu pentr-o pisică, un cocker spaniel rus cu ochi triști, plini de jale, de-o lună.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru Simba: ursoaica, jucăria mea cea mai veche, care i-a devenit mamă.

146 | poezie

WC-ul din care iese o mână. unchiul burlac cu ursoaica-n mașină /La studii.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru băiatul cu faţa de porţelan pân-o găsește pe Sveta.

Amintiri adevărate. Iepuroaica cu sutien roz.

Dar sunt și amintiri adevărate pentru colega mea de cameră de cămin pân-o găsește pe Graighagh: ursuleţul care se crede buburuză. Marienkoffer. Și poartă noroc.

Dar sunt și amintiri adevărate când taci, când taci, lângă prietenul tău și mergi cu mașina în iPAD Paul & Paul Drum drum drum Nici nu mai trebuie să spui tu Drum drum drum Pentru că e o mașină adevărată, o mașină din iPAD, care face singură Drum drum drum Dar sunt și amintiri adevărate Murga Zorika iPAD-ul.

& aș putea să mă angajez ca făcătoare de declaraţii de dragoste, ar trebui să existe această meserie pentru unul dintre cel mai importante lucruri din lume work in progress

poezie | 147

voi faceţi ceva important și e greu dar voi faceţi ceva important și totul a început din ambiţia ei din dragostea și responsabilitatea voastră pentru mine dragostea e responsabilitate e aproape zosima tu ești atât de bun atât de bun cu mine cu mama cu oamenii adevăraţi la pat sau pe moarte tu ești atât de bun și mi-e rușine pentru nerecunoștinţa mea pentru maimuţa turquoise pe care mi-ai adus-o de la Frankfurt când ai plecat prima dată, când eu vroiam încă o barbie stupidă iubirea mea recunoștinţa pentru voi eu suntem work in progress încă și voi le spuneţi părinţilor voștri să vândă pământul să scape de griji și eu mă duc și voi vă duceţi la cules struguri și iubiţi pământul și tu îmi spui că el seamănă cu mama ta. mama și tu îmi spui că eu seamăn cu mama ta. tata și plângem și plângi când îţi dai seama că mama ta nu a văzut niciodată marea și plângem și plângi când îţi dai seama că tot ce ai știut până acum nu e că nu știi că nu înţelegi nimic că nu ai niciun punct de reper după atâta sistem după jumătate de viaţă și plângem și plângi pe umărul meu și eu nu voi uita nu voi uita niciodată și plângem și plâng și plângi și plângeţi și ucidem ucidem ucidem ca să mâncăm ca să nu ne mănânce ca să mergem mai repede pe șosea și plângem până devenim mici, până toată apa pleacă din noi și suntem 30% suntem mici și boţiţi și vedem cât de mare e pământul cum ne face să ne iubim și vom deveni mai buni vom iubi vom fi recunoscători acum plângem

și deshidrataţi vom iubi totul voi viaţă

148 | poezie

Dirk van Bastelaere

„

Dirk van Bastelaere s-a născut pe 23 octombrie 1960 la Sint-Niklaas. A debutat în 1984 cu volumul Vijf jaar (Cinci ani), încununat anul următor cu premiul pentru cel mai bun debut din Flandra. Încă de la început se numără printre poeţii cei mai devotaţi direcţiei postmoderniste din Flandra, publicat cu precădere de reviste ca « Yang » sau « freespace Nieuwzuid », la care a lucrat ca redactor, alături de Stefan Hertmans și Erik Spinoy. Ani buni, Van Bastelaere a fost în centrul mișcării poetice, nu numai cu poezia sa, ci și cu eseuri și poziţii polemice. În viziunea sa poetică, poemele nu trebuie să emoţioneze, ci să stea la pândă. Pentru el, poezia este un studiu asupra limbii, asupra interacţiunii sale cu lumea și cu eul. Asta nu însemnă că realitatea este absentă din poezia sa, dimpotrivă, vizează întreaga realitatea, indiferent că aparţine high sau low culture. Dar aceste referinţe nu atestă o lume familiară, dimpotrivă, o pune din nou în discuţie. Cele mai importante eseuri ale sale au fost reunite în Wwwhhooosshhh – Over poëzie en haar wereldse inbedding (Wwwhhooosshhh – Despre poezie și întruparea ei pământească, 2001). Alte volume de poezie sunt Pornschlegel en andere gedichten (Pornschlegel și alte poeme, 1988), Diep in Amerika (Adînc în America, 1994), Hartswedervaren (Întîmplările inimii, 2000) – pentru care a luat Premiul Trienal al Culturii Flamande – și De voorbode van iets groots (Vestitorul a ceva mare, 2006).”

Jan H. Mysjkin

poezie | 149

Fabule ale sfintei inimi

[1] Zilele alea am mers cu bicicleta pe munte. Urcam, coboram. Simţeam o mare poftă de mai mult și atîta timp cît, prin mirosul lor gemînd de rășină, te împiedicau să privești albul imaculat al piscurilor, pinii înfăţișau această problematică din plin. Deasupra liniei copacilor, acolo simţi că ești liber.

Luîndu-o pe cărarea stîncoasă, Iisus călca întruna pe tivul hainei.

A ratat punctele de aprovizionare. A fost singurul biciclist mergînd pe jos.

Vîntul îi sfîșia hainele. Prin părul lui hoinărea fulgerul. Am luat-o cu toţii în direcţii diferite.

Cînd a ajuns pe vîrful golaș și înzăpezit, Iisus s-a întors năucit de uimire.

Nici curte domnească. Nici loc al sensibilităţii. Nici păsări puternice și ascetice. Niciodată nu l-a dezamăgit cineva mai mult decît Rilke. În acel moment, Iisus a văzut dantura albă a Tatălui Său aruncîndu-și sclipirile în vale. În chip de mesaj, dinţii Săi formau cuvintele YOU SUCK. La fel de prăpădit ca și starea lui de hărăzire Iisus a despărţit în slavă de marmură albă a figurei sale două coaste, arătîndu-și, în timp ce sîngele îi clocotea în cutia sa toracică și se revărsa ca un șuvoi de noroi distrugînd un sat de munte, Sfînta Inimă naţiunii care se uita la televizor.

Am văzut grinta unui copil care se tîrîie toată viaţa prin canale.

Nu era un Iisus. Nu era Iisus de pe Corcovado. Nu Domnul Nostru Iisus Care Ne Vorbește.

Era un munte care erupea din toată fiinţa sa de munte

150 | poezie

[3] La vremea aceea, Iisus trăia în inima Anei lui Iisus, în chicotelile lui Myriam sau în rochiile cu flori ale lui Pipilotti Rist. Nemișcat stătea culcat în pat.

Dormea un somn la fel de adînc ca Groapa Marianelor. Albă era camera, cu o fereastră (condamnată), o ușă (baricadată), un pat (sub tensiune) și o toaletă (plină de beton). Camera zumzăia. Afară, timpul gonea ca lumina care se deplasează de la o nova la alta.

Cunoștinţele se dublează, și într-adevăr: „Avem un iisus.”

Umanitatea, un dat zoologic.

Armenia. Kampucea. Rwanda.

Bizantinism, Rococo, pensiero debole.

Noi arăm și iar arăm rahatul de a fi.

Flăcări invizibile lingeau degetele de la picioare lui Iisus și în aceste două mii de ani, inima lui, cu inexorabilitatea unei stalactite, în Sfînta Crăpătură a întunericului, a bătut o singură dată

[4] La Viena, Iisus a locuit în apropierea baritonului și a sopranei. Baritonul făcea caca și soprana se lăsa purtată de vocalizele ei care valsau precum glicina în primavara înflorită, dar pentru Iisus astea erau o razie, un dragon chinezesc pe străzi, un fitil sfîrîind ca fulgerul prin lume, un atac asupra fiinţei sale și a golului care-l constituia. „Eloi, Eloi,” striga el în receptor, „don’t fuck with me.” Dar Tata nu era acasă, și Iisus nu s-a simţit bine. „Orice distracţie este un drac,” a strigat Iisus, alb la faţă, după care și-a trimis năvalnic mînia prin pensiune ca pe o echipă de salubrizare. În seara aia, a stat, cu un aer rătăcit, la Oper, unde în timpul pauzei, Sfînta lui Inimă în simplitatea desfășurării sale

poezie | 151

a dat un spectacol colorat, cu scenă lirică, nenumărate inflexiuni vocale, un text furat de la Jan Fabre și o sală arhiplină, pe cînd în Viena se comiteau jafuri și crime

[5] Fiecărei zile îi ajunge suferinţa sa și, prin urmare, Baselitz a pictat rechts und links eine Kirche (ulei pe pînză, 1987). Albastrul lui a fost fundalul pentru blondul unei păpuși care capătă trup și întruchipează dorinţa de a … (completaţi dumneavoastră).

Nici Iisus n-avea habar.

He was having a bad trip.

I se părea că se uită la lume fără decodor. În apropierea Frankfurtului, a părăsit Bundesbahn-ul și, în costumul său elegant, a-i fi zis că ieșea din Corporate Wars. DAX-ul pompa capital de la un capăt la altul al lumii, dînd o căldură asemeni celei generate de un accelerator de particule, dar Iisus nu se simţea bine în pielea lui. Îi clănţăneau dinţii la vederea lui Wilden, de parcă l-ar fi lovit mîna lui Dumnezeu, asuda din greu, apoi a pornit în căutarea porţelanului alb și răcoritor al unei săli de baie, și-a adresat un cuvînt imperios și-a căcat sufletul afară din trup.

Sfînta Inimă s-a cufundat într-o sărbătoare de sunete

[7] A fost vara bandanei și Iisus a fost la modă. Gata cu Omul Patimilor. A vrut să scape de acea mantie din loden.

152 | poezie

„Life’s a beach,” a spus calm și hotărăt. „Începînd de azi, sînt Bărbatul care întruchipează Cool-ul în Occident.” Și-a trosnit degetele și a pus mîna pe a sa Gucci. „Moacă de pisălog” „Udătura pulii.” „Poponarul naibii.”

Din podea s-au ridicat vocile. Zidurile au devenit sînge stînd în picioare.

Cristalul lustrei tremura. Cineva a rîs în hohote, încît Iisus a crezut că-i vorba de-o clismă.

Să fi fost asta intrarea în scenă a jouissance, voluptate psihotică de neîchipuit, sau Fiul Omului era pradă unei confuzii semiotice? „Jacaranda.” „Huhediblu.” „Bwana Kitoko.”

Semnele locale nu i-au atins sufletul. „Dar doamnelor, a spus Iisus, adulmecînd o pereche de chiloţi primită prin poștă, Eu sînt mîntuitorul dumneavoastră. Apa de trandafiri și plăcerea ochilor dumnevoastră. Starea de încordare a clitorisului dumneavoastră.”

Făcîndu-și sînge rău din cauza nivelului său de Cool, Iisus ieși în balcon și-și arătă (încă o dată) inima poporului belgian.

Tot ce sîngera, ţîșnea și mișca acolo erau viermii, sub forma unui cadavru de pasăre.

Dezosat.

Prins în gelatină. (din volumul Hartswedervaren, 2000)

traducere în limba română de Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin

poezie | 153

Ioan Es. Pop Ieud bez wyjścia i inne wiersze Pogranicze, 2013

traducere de Joanna Kornaś-Warwas

Antologia în limba polonă Ieudul fără ieșire și alte versuri de Ioan Es. Pop a apărut anul trecut în traducerea Joannei Kornaś-Warwas, care a mai transpus în polonă cărţi semnate de Gellu Naum, Max Blecher și Mircea Cărtărescu. 200 dintre exemplarele volumului Ieud bez wyjścia i inne wiersze sunt numerotate și au apărut cu desenele lui Wiesław Szumiński, restul tirajului fiind lipsit de intervenţii grafice.

154 | prezenţe

Svetlana Cârstean Skruvstädsblomman Rámus, 2013

traducere de Athena Farrokhzad

„

În această carte personajul este nestatornic și temporar, iar cititorul nu recunoaște asemănările și asociaţiile.

Descrierea este înlocuită de contemplare. Pentru că este vorba despre deschiderea și lărgirea orizontului. Ce este poezia?

Ea trebuie căutată în locul gol, în interval. Acolo unde lumea este întreagă și intactă nu este loc pentru poezie. Armonia și ordinea nu pot crea poezie bună, pur și simplu. Chiar și un poet atât de disciplinat ca T.S. Eliot este cu adevărat genial atunci când existenţa i se năruie, când lasă haosul să intre în viaţa sa. Chiar dacă « eul » poeziei este abstract, e suficient de concret pentru a deţine un corp precis conturat care execută diverse activităţi (…).

Corpul se întruchipează din diverse perspective: ca instrument de muncă, ca entitate biologică, ca obiect estetic, ca subiect al unei continui uimiri, ca esenţă a schimbări (…). Poate că asta este și imaginea poeziei, loialitatea faţă de singurătate. Să citești este o ocupaţie mult mai socială decât să scrii. În plus, aceste poezii îl aduc pe cititor la fel de aproape de zâmbet ca de lacrimă, precum în orice poezie bună.”

Björn Kohlström

prezenţe | 155

Doina Ioanid Rythmes pour apprivoiser la hérissonne l’Arbre à paroles, 2013

La demoiselle de massepain Atelier de l’agneau, 2013

traduits par Jan H. Mysjkin

«

Doina Ioanid est inimitable. Elle utilise des mots quotidiens et elle y fait tout à coup briller, au milieu de leur troupe, un mot superbe et rare. Ou bien elle évoque la crasse, la vieillesse, la pourriture, avec des accents d’une innocence renversante. Il faut s’y faire. La poésie de Doina Ioanid s’attrape comme un virus, quand on l’a simplement parcourue, on y revient, quand on l’a lue vraiment, on sait qu’on ne l’oubliera pas, qu’elle restera dans nos bagages, sur les rayons de nos bibliothèques, dans nos pensées. Donnez-nous encore ! »

Marie Etienne

156 | prezenţe

«

La poésie de Doina Ioanid présente une extraordinaire unité formelle : elle se compose exclusivement de poèmes en prose de deux à vingt-cinq lignes, souvent sans titres, à la syntaxe très fortement narrative, mais au service d’une rédaction presque toujours délirante, où le surréalisme semble connaître une nouvelle jeunesse. La récurrence de personnages de sa famille invite à lire ces textes comme les fragments d’une autobiographie fantastique, moments de la vie d’un ‘moi’ menacé de toutes parts, en proie à des cauchemars inquiétants, parfois presque insoutenables. Doina Ioanid ne parle que de cela : des blessures que les êtres s’infligent les uns aux autres, d’une inquiétante étrangeté fatale à tous les rapports humains. Il en résulte une œuvre assez noire, mais très personnelle, où un petit rire se fait parfois entendre derrière les situations les plus inquiétantes, comme si l’auteur se réjouissait de nous avoir pris dans ses filets et donné le frisson. »

«

Jean-Yves Masson

Un onirisme délirant et éveillé, une douce folie imprègnent l’écriture de Doina Ioanid. Cette folie jaillit de l’ordinaire et la poète en a conscience même si elle n’y a pas toujours prise.

Ses mots surprennent par leur puissance de couleur et de texture : ils effleurent le lecteur de reliefs palpables et apposent devant ses yeux des couleurs à l’intensité crue. Les délicates histoires de Doina un peu tristes ont un air fragile alors que de transparentes mais solides enveloppes les protègent. Photographies se mettant en mouvement, un peu hors temps parce qu’à la fois souvenirs et visions futures, elles parlent de la douleur et de l’étrangeté d’être et racontent la poète qui se transforme et devient ce et ceux qu’elle regarde et ressent. »

Rita Baddoura

prezenţe | 157

Nicolae Coande Evenimentul poeziei lui

Traian T. Coșovei

C

ând te otrăvești de tânăr cu doze suple, consistente de poezie, nu se poate să nu capeţi înfăţișarea celui Otrăvit în clipa când otrava se termină: o ultimă clipă, Otrava și Otrăvitul se privesc drept în ochi (e o influenţă, dar nu mai știu a cui).

Pe Traian T. Coșovei l-am întâlnit o singură dată, în holul întunecos al Uniunii Scriitorilor, unde câteva secunde, după lumina din curte, ești nevoit să-ţi potrivești privirea, într-o clădire pierdută azi pentru scriitori.

Deși nu am fost decât de câteva ori în locul ăsta, îmi pare rău de fostul sediu al scriitorilor – măcar pentru faptul că acolo am întâlnit și eu, cândva, câţiva scriitori pe care îi citeam din tinereţe.

Traian T. Coșovei era unul dintre ei. Da să iasă, i-am spus cine sunt și i-am spus că îi admir poezia, insurgenţa, supleţea ei hăituită de ogari subţiri. Mi-a mulţumit cu ochii plini de zâmbet, cu un soi de tremor al corpului, ca un tânăr neprefăcut care primește cinstit laudele – nu a apucat să devină iezuitul propriei lui glorii. Îmi plăcea la el până și părul „arzând ca un războinic pe rugul de gheaţă al stelelor”. El însuși

158 | eseu

un războinic cu armură fragilă, „așezat pe o valiză de lemn, așteptând pustiul să vină”. Tonul adolescentin al primei lui cărţi stăruie până azi („această lume de nichel care nu-mi seamănă”), iar poemele din acea carte de debut, Ninsoarea electrică (1979), par flori cu tije înalte cărora trebuie le schimbi mereu apa pentru a rezista vederii. Căci la debut, Traian T. Coșovei este încă un poet ceremonios, cu poeme-grenadă al căror cui nu se lasă încă rupt.

Explozia, când se produce, e a unui morman de frunze lovit de vânt, nu a vulcanului care scoate foc și cenușă din adâncuri. Curios, dar poeţii încifrează cu nepăsare cel mai bine în versurile lor posibile chei de decodare pentru viitorii critici literari sau doctoranzi harnici. Așa se face că un vers ca acesta: „părând că exprim ceva, sau numai/ căzând mort cu gura deschisă” descrie teatralitatea poeziei sale de atunci, ca și puritatea care sfidează o lume de „roţi dinţate” care i se propune, în care până și iubita are „prea mult fier pe ea”, se anunţă „copilul de fier al viitorului”, iar poetul, ca un „pepene verde într-un poligon minat”, trăiește deja „cu

capul înfipt în norii de gheaţă/ ai anului două mii”. Teribilă premoniţie.

Aș spune că în poemele acestei prime cărţi poetul de-abia e atent la el însuși, grăbit cum e să încapsuleze în versuri toată frenezia și melancolia lumii, în care totul e primit cu generozitatea unuia care posedă „nervul subţire al dragostei”. Tonul este stănescian, prin facondă și gesticulaţie, poetul închipuie și el delfini care dau trup secundei, îl emulează pe maestru până și în sentenţele tip „până la urmă spui DA și NU, alergi de unul singur”, însă când nu te aștepţi apare fisura: „Cea mai mare partea timpului/ o petreceam urmărind reclamele luminoase:/ […] « Numai consumând suc de roșii puteţi deveni populari »”. Asta nu putea imagina în poezie Nichita Stănescu, oricât de mult s-a jucat el în viaţă. Intercalarea ironică în poem a reclamelor vremii sale cenușii este un truc amărui al generaţiei sale, o formă de tandră ironie, deloc maliţioasă faţă de „La Belle Epoque” (numită de el așa într-un poem ca „Nu mai îmi pare nimic”). Este și o formă a atenţiei faţă de sordidul și sărăcia epocii, în care se poate totuși scrie, râde, iubi și visa: „Bine de noi, rău de Concernul Lockheed!”. Și totuși, în ciuda risipirii de imagini multicolore, a aglutinării spumoase a „fustelor colorate ale silabelor”, din poezia sa vie, impetuoasă iţește capul otrava: „apoi i-am întins inima mea ca pe un animal obosit” sau „trupul meu îmbătrânit sub șenila evenimentelor” sau „ca la zidul morţii mă las dus de o roată/ care se întunecă și se luminează/ o dată cu trecerea timpului…”. Un eveniment care urma să apară din viitor.

Îmi iau libertatea să descriu puţin ceea ce înseamnă eveniment în interpretarea lui John D. Caputo, într-o carte concepută împreună cu Gianni Vattimo, După moartea lui Dumnezeu. Pentru Caputo, postmodernismul este o filozofie a evenimentului, acesta definit drept „ceea ce caută să se facă simţit în ceea ce este prezent”. Așadar, evenimentele nu ar fi ceea ce se întâmplă acum, în accepţiunea curentă a termenului, ci „ceea ce ne solicită de departe, se apropie de noi, ne prelungesc în viitor, ne cheamă acolo, provocări și promisiuni având structura a ceea ce Derrida numește neprevăzutul care va veni”.

Potrivit lui Caputo, există un moment când ceva se aprinde în sufletul nostru adeverind ceea ce Meister Eckhart numea „mica scânteie”, adică punctul din sufletul uman unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Caputo, pentru care hermeneutica radicală este o metodă de a pune constant sub semnul întrebării discursurile teologice înalte, îi opune Hipernaraţiunii Religiei, una, în Occident, a violenţei și a vărsării de sânge, tocmai delicateţea evenimentelor, acei puieţi firavi și delicaţi care trebuie ocrotiţi și salvaţi de voracitatea marilor teorii atotcuprinzătoare, ca și de dogma leneșă, dar opresantă. Iisus a fost de partea săracilor și a celor dezmoșteniţi pe pământ, chiar dacă mesajul său ţintește Împărăţia Tatălui și nu aderă la nici o ideologie a lumii de aici.

Așadar, nu les grands récits, marile modele de înţelegere și interpretare a istoriei, despre Lumea ca lume, ci o promisiune, dar nu una exclusivistă, ca pentru poporul ales, ci pentru toţi

eseu | 159

indivizii umani care cred în fragilitatea sacră a vieţii și în legământul care eliberează pentru noi energiile ei. Dar evenimentul este și destabilizare a lucrurilor stabile, cele în care aroganţa și-a făcut cuib – acele actualizări ontice, cum le numește Caputo, care fac din Deus omnipotens un Idol intratabil, iar din Biserică o instituţie a puterii absolute. Rugăciunile și lacrimile potenţează evenimentul; nu ne rugăm pentru ceea ce există deja, ci pentru ceva care vine din viitor și ne așteaptă deja, o incandescenţă care promite „flacăra eternă a evenimentului care arde în interiorul numelui lui Dumnezeu.”

Cel mai mare eveniment, în accepţia lui Caputo, este însuși numele lui Dumnezeu, ceva care nu este blocat, finalizat, ci în perpetuă devenire, un foc care mocnește, strălucește și ne cheamă repetat. În așa ceva constă forţa rugăciunii: ne adresăm cuiva care nu se arată niciodată și astfel este întreţinută dorinţa de Dumnezeu, acea stare formulată de Augustin („Ce iubesc eu când iubesc pe Dumnezeul meu?”) și care e la adăpost de „soarele ofilit al cunoașterii”.

Cam lungă (trebuia să fac și eu pe deșteptul!) halta mea, dar era cumva necesar ca să pot spune asta: alături de generaţia sa, Coșovei a militat, prin poezia scrisă și prin texte teoretice, tocmai pentru abolirea acelei Hipernaraţiuni a Religiei Înaltei Poetici care o precedase și care încă eredita în masă poeme scrise de cei pe care Mircea Cărtărescu i-a ironizat ca fiind „izmeniţi amatori de orfisme”.

Schimbând ceea ce este de schimbat, în așa ceva constă forţa oricărei poezii

160 | eseu

înnoitoare: ne adresăm cuiva, prin scris, care atunci când vine ne rămâne la fel de necunoscut, dar cheamă evenimentul – și poezia din acei ani a lui Traian T. Coșovei a fost un astfel de eveniment, un puiet firav și delicat pe care timpul nu l-a ofilit, ba chiar l-a ocrotit.

O reinventare a sentimentului se vădește în poezia sa din volumele prime, chiar dacă poetul simte cum feelingul obosit al epocii tocește elanurile și graţia întâlnirii cu iubirea, ca în versul reiterat „Ah, ticălos de sentiment cu mâner”, unde ceea ce trebuie să fie neîntrupat primește o utilitate demnă de un atelier imund. Oricum, abundă „stările de spirit”, așa cum abundă versurile stranii în care poetul își vede tinereţea de undeva, dintr-o margine sau dintr-un viitor calm, pacificat de violenţa trăirilor: „tinereţea mea e un boier Moţoc cu cap demontabil” sau „tinereţea mea e ca femeia despre care/ unii spun că va sfârși pe străzi dosnice” sau „tinereţea mea va arde cu flacără albastră/ în orașul părăsit de stafii” sau „când ești tânăr totul se uită repede/ ca o călătorie cu trenul” sau „tinereţea mea e o literă zgâriată în peretele/ camerei de gazare”.

Fermecătorul poem „Sfârșit de secol frumos” reprezintă ruptura cu stilul calofil de până la el, e un fel de amprentă a viitorului TTC, în care ultima strofă, ca o marcă a tuturor posibilităţilor latente ale poeziei sale, dă măsura celui care avea să devină liderul unei generaţii: „Era un sfârșit de secol frumos –/ o dimineaţă un aide mémoire –/ când încă totul e bine, totul e frumos, / cu puţin timp înainte ca ziarele să sosească/ pe sub dunga de

IATĂ, ACEASTA ESTE ORDINEA – ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU… ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU… IATĂ, ACEASTA ESTE ORDINEA – ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU… ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU… IATĂ, ACEASTA ESTE ORDINEA – ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU… ÎNTÂI TU, APOI TU, APOI TU, ȘI TU ȘI TU ȘI TU ȘI TU…

lumină a ușii.” Când liniștea puietului numit poezie nu este tulburată de larma lumii avidă de bârfă, scandal și zorzoane idioate: „… iar deasupra,/ ah, deasupra este o dorinţă de fast, de grandoare,/ de aceea li se pun mărgele și cailor…”. Când încă Socrate nu-și băuse „liniștit otrava în Place Pigalle”, în cinstea Ei. Faţa luminoasă

a poetului ne zâmbește, încă, din Marea Fotografie: „Vopsea albă pe faţă,/ să par cât mai viu,/ vopsea albă în păr, să par cât mai tânăr,/ vopsea albă scurgându-se pe un peisaj cât mai alb – să pară totul cât mai adevărat!”.

Evenimentul poeziei lui Traian T. Coșovei vine din viitor către noi.

Ninsoarea electrică Trec printr-o ninsoare albastră, nehotărîtă ca printr-un coridor unde păsări mecanice plîng pe umerii mei cu lacrimi electrice.

Trec și păsările mă poartă la gîtul lor suspendat între două întîmplări, cu inima bătînd între două ecouri (și prăbușit între două trupuri, aidoma unui strigăt între două guri înfometate de mine și așteptîndu-mă și dorindu-mă dintr-odată). Știu, știu că totul e foarte tîrziu, că totul se zbate între două discuri electrostatice, dar ce-mi spuneţi voi? Îmi arătaţi o alcătuire de roţi dinţate și pîrghii și-mi spuneţi: Iată, aceștia sînt părinţii tăi; Iată, aceasta este inima ta – ia-o și poart-o mai departe peste cioburile acestei aparenţe… Îmi arătaţi ploaia săpînd în calul de bronz și-mi spuneţi: Iată, aceasta este ordinea – întîi tu, apoi tu, apoi tu, și tu și tu și tu și tu…

Trec și deasupra mea stelele fixe susţin aerul între două bătăi de aripi egale lăsate pe umerii mei de păsările transparente ale somnului (între două ecouri, între două bătăi de aripi egale văd secundele electrice strălucind, apoi înnegrindu-se, umflîndu-se și așteptîndu-mă și dorindu-mă dintr-odată), în timp ce eu, în faţa fulgerelor de magneziu încerc să strig, părînd că exprim ceva, sau numai căzînd mort cu gura deschisă.

Traian T. Coșovei

eseu | 161

Diana Marincu

4 expoziţii

Î

n urma celui de-al treilea open-call problemele incompatibilităţii cu natura adresat tinerilor artiști aflaţi la sau, dimpotrivă, ale nostalgiei după ea, început de carieră din România, relaţia dintre viaţă cotidiană și religie, Salonul de proiecte a deschis un nou mistică, fantasme. Printr-un performance sezon de expoziţii în care artiștii selectaţi în cadrul vernisajului, Florin Flueraș au ocazia să își realizeze proiectele. și Alina Popa au lansat o platformă Cea mai importantă discursivă numită Dragoș Bădiţa, platformă de susţinere a Daniel Djamo, Florin Unsorcery, bazată pe producţiei locale de artă Flueraș și Alina Popa, concepte și practici contemporană, Salonul de Monotremu, [Perplex], ca Second Body, Dead proiecte (iniţiat de Magda Thinking, Eternal Sillyconductor Radu și Alexandra Croitoru Feeding Technique, în 2011) urmărește crearea „orientate într-o unui cadru instituţional direcţie diferită atât cât mai solid (cu ajutorul de religia capitalistă financiar și logistic oferit contemporană cât și de de MNAC), asumându-și Salonul de proiecte, București, re-vrăjirea nostalgică 20 februarie – 13 aprilie 2014 în același timp o mobilitate a lumii și naturii” conceptuală care nu privilegiază vreo – scriu cei doi artiști în prezentare. direcţie tematică sau vreun mediu de Sillyconductor a construit pentru exprimare artistică. Selecţia proiectelor această expoziţie un dispozitiv sonor i-a fost încredinţată artistei olandeze multifuncţional, Pianosaurus, o lucrare Nicoline van Harskamp. interactivă bazată pe un software Expoziţia, deși nu și-a propus iniţial anteprogramat prin care publicul poate unitate și compatibilităţi perfecte între controla manual volumul, lungimea, artiști, are un aer omogen și clar, eliberat timbrul, tonalitatea, viteza și octava de orice ornamente estetice. Fiecare unui sunet. Daniel Djamo expune un lucrare păstrează foarte limpede, caiet de cheltuieli ţinut de o bătrână, nealterate, ideile și percepţiile artiștilor cu notaţii zilnice ale celor mai detaliate despre tensiunile din societate, cumpărături, emoţionant prin exactitatea

Ziua dezvrăjirii

162 | expoziţie

și inutilitatea lui. Monotremu prezintă o instalaţie precară și directă, din oale și polonice care funcţionează pe post de clopote de biserică, din seria „Kit de supravieţuire”. Dragoș Bădiţa proiectează un film despre un lac numit Laguna Albastră și încercarea de a ajunge la esenţa existenţei, golită de atribute și proiecţii mentale.

Grupul [Perplex] a gândit pentru această expoziţie un proiect de design realizat de un birou fictiv de arhitectură numit ICD care susţine complexul de inferioritate al unei culturi precum cea românească.

Ziua dezvrăjirii se plasează într-un contrast puternic faţă de acumularea vizuală tipică unei „expuneri”, impunând o pauză în excesul de imagine cu care ne confruntăm zi de zi – o pauză în care te poţi juca cu Pianosaurus sau poţi încerca metoda de cunoaștere Unsorcery.

expoziţiei precedente. De fiecare dată când o expoziţie este strânsă, istoria ei rămâne în fotografiile documentare sau amintirile celor care au văzut-o. În rest, spaţiul galeriei își activează aproape instantaneu un sistem de „igienizare” și autoregenerare prin ștergerea urmelor anterioare. Dialogul dintre două expoziţii consecutive prin intermediul spaţiului care le-a găzduit dă ocazia atât celor care se ocupă de conceperea unei expoziţii, cât și celor care o privesc, să reflecteze asupra actelor de distrugere și reconstruire a unei naraţiuni prin intermediul artei.

Nu este o temă confortabilă nici pentru unii, nici pentru alţii și, de aceea, creează emoţii și îndoieli foarte puternice. „Oceanul” cuprinde un flux de instalaţii, video și print, urmărind dispunerea anterioară a lucrărilor lui Mirutziu, iar spaţiul galeriei este proiectat pe un perete, formând o altă imagine, imaterială, a George Crîngașu he Ocean and the treia după cea invocată ca Friendly Shore, fantomă a trecutului și expoziţia personală după cea reală în care ne a artistului George mișcăm. Metoda sampling Crîngașu (născut în 1988, folosită de artist permite absolvent al Universităţii mixarea unor elemente și de Arte din Cluj), s-a manipularea fragmentelor deschis la Galeria Sabot de realitate, alterând până din Cluj pe 14 februarie, la confuzie reperele vizuale Galeria Sabot, imediat după expoziţia lui originale. A doua parte Fabrica de pensule, Cluj, Alex Mirutziu, Each a expoziţiei, „ţărmul 14 februarie – 29 martie 2014 thought’s an instant ruin with prietenos”, cuprinde partea a new disease. George Crîngașu a gândit „stabilă” a propunerii lui George intervenţia lui în prima parte a spaţiului Crîngașu, o „ancoră” într-un univers galeriei, asociată „oceanului” din titlu, magic, ordonat și foarte tentant, o în dialog cu fantomele sau reziduurile alternativă la realitatea tot mai instabilă.

T

The Ocean and the Friendly Shore

expoziţie | 163

E

xpoziţia Un libro di specchi este critic, responsabilitate și anonimat.

Construcţia expoziţiei urmărește urmarea rezidenţei de o lună în România acordate de nctm e l’arte un cadru similar unei scene din care (Italia) și tranzit.ro / București artistei personajul principal lipsește. Masa Valentina Vetturi (născută în Italia, în de lucru, scaunele, fâșiile de tapet 1979). Valentina Vetturi lucrează în scrise și oglinzile creează o atmosferă general cu text, performance, instalaţie foarte teatrală, în care „recuzita” capătă și obiect, puse în relaţie cu viaţa valenţe metaforice. Pentru a compensa cotidiană sau contextele familiare absenţa subiectului central, vizitatorul cărora le întrerupe fluxul firesc se agaţă de detalii disparate care ar putea introducând elemente perturbatoare, contura portretul scriitorului-fantomă.

Paginile din oglinzi ale cărţii așezate subversive.

Proiectul Un libro di specchi a pornit pe birou sunt în fiecare zi întoarse una de la o colecţie de povești despre câte una, pe toată durata expoziţiei, ghost-writers („scriitori-fantomă” tradus dând la iveală texte noi despre mot-à-mot), adunate în urma dialogului acest personaj. Fragmentele portretului cu diferiţi scriitori care lucrează pentru sunt atent selectate de artistă, cu politicieni, studenţi, alţi scriitori, vedete multă empatie și sensibilitate, fără etc., oameni care nu au timpul sau a dezaproba sau a încuraja practica scrisului la comandă, tot talentul necesare acestei mai răspândită în activităţi. Fie că este Valentina Vetturi societatea de astăzi, ci vorba despre discursuri, mai degrabă teze de doctorat, ficţiune indicând literară sau autobiografii, o auctorialitate incertă, ghost-writer-ii urmăresc, multiplă, difuză, contra cost, indicaţiile tranzit.ro / București, ce poate cuprinde comanditarului și își 25 februarie – 16 martie 2014 o sumedenie de asumă aparent altruist curator: Raluca Voinea personaje.

– sau doar cinic – un drum discret în spatele scenei. Cu toate acestea, cel care deţine controlul în final asupra cuvintelor, informaţiei transmise cititorilor și valorii textului este exact „fantoma”, „subalternul”, vocea fără corp. Cele două voci, cea care scrie textul și cea care și-l asumă, odată suprapuse, pot fi un prilej pentru a discuta despre raportul dintre vizibilitate și putere, subiect și obiect, obedienţă și spirit

Un libro di specchi

164 | expoziţie

D

an Beudean (născut la Cluj în reprezentată metaforic de o întindere 1980, absolvent al Universităţii de sare, obsesia navigatorilor pentru de Artă și Design Cluj, secţia pământul zărit la orizont este sugerată grafică) este cunoscut publicului în de un acvariu cu pământ, valurile primul rând datorită lucrărilor sale mării de o bară de metal îndoită și în desen – imagini adesea fantastice mișcarea navei pe apă de legănarea pornind de la o percepţie exacerbată constantă a becului din mijlocul galeriei. a realităţii. Pare uneori că lentila prin Fiecare element al expoziţiei este care privește Beudean lumea din jur esenţial în compunerea spaţiului și este atât de pătrunzătoare, încât poate oferă indicii despre micro-universul lui capta ceea ce nouă, celorlalţi, ne scapă. Magellan. Dispunerea atentă a luminii, Ceea ce vede el, dincolo texturii și materialelor Dan Beudean de orizontul vizibil formează un decupaj al al lucrurilor, include unei vieţi singuratice, în straturi suprapuse ciuda distanţelor parcurse de mitologie, istorie, și aventurilor trăite. mistică, pop culture, Readucerea o anatomie stranie în prezent a figurii Lateral ArtSpace, Fabrica de Pensule, Cluj, a societăţii de ieri și azi, lui Magellan vine, poate, 7 februarie – 1 martie 2014 dar și a universului său dintr-o fascinaţie a intim. artistului faţă de ceea ce mai înseamnă Pentru artist run space-ul Lateral, astăzi o călătorie în jurul lumii și, de ce Dan Beudean propune o instalaţie in nu, o nostalgie paradoxală faţă de un situ care reconstituie ficţional cabina trecut care nu-i aparţine, inaccesibil lui Ferdinand Magellan din perioada în autenticitatea sa și totuși atât de expediţiei sale în Filipine. Marea este magnetic.

Magellan’s Cabin

expoziţie | 165

SubNord Un cerc de creative writing organizat sub egida Centrului Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud.

SubNord. Miercurea, de la 5, etajul I, CJC. În sala din dreapta sunt lecţiile de canto, în cea din stânga, pictura. Pe singurul dulăpior din sala îngustă e locul în care n-ar vrea să ajungă nici un autor. E zona cărţilor pe care nu le mai vrea nimeni. Am adunat deja trei volume de poezie.

SubNord. Ne distrăm. Nu e nimic de învăţat de aici, dar nimic nu rămâne fără urmări.

Dan Coman

Raluca Boantă

R

aluca Boantă (n. 1996) este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Naţional Andrei Mureșanu din Bistriţa. Prima lectură a Ralucăi din cadrul întâlnirilor SubNord a fost primită cu entuziasm: era evident pentru toată lumea că textele acelea proaspete, atent construite anunţau un talent și o inteligenţă poetică extraordinare. Poemele din „Poesis Internaţional” fac parte din volumul ei de debut, Imediat, carte care va apărea anul acesta și care propune un discurs poetic coerent și consistent, o voce deopotrivă fragilă și precisă, senzuală și sofisticată, prietenoasă și discretă. Nu mă îndoiesc de faptul că Imediat va fi unul dintre cele mai importante debuturi ale lui 2014.

166 | poezie

am crescut mi-am desprins cozile am făcut un playlist nou am trimis scrisorile uitate prin genți am răspuns la smsuri am dus gunoiul am pus tablourile pe perete nu mai voiam să merg la școală mă dureau șalele dormeam cu jaluzelele trase m-a prins rușinea m-am închis în casă și am sărbătorit

atît de multe lucruri pot fi auzite într-o încăpere pe pereți stau întinse lucrările școlarilor și ne privesc ca pe o generație defăimătoare ca și cum n-avem noi habar cum trebuie dus numele mai departe în mijlocul încăperii suntem noi restul și tragem unii de alții cu ce apucăm ne desfacem fundele de la gît cu buricele degetelor supravegheați ca oamenii care parchează în locuri special amenajate în mijlocul încăperii suntem noi restul iar adevărul stă întins pe perete

nu am văzut-o în videoclip dar am știut că e acolo se auzeau clickuri și i s-a mulțumit oficial mîini am dar mi-ar prinde bine niște degete ca alea nu am avut niciodată un pian în casă dar am avut o chitară și o vară întreagă m-am visat concertînd

poezie | 167

apoi am hotărât s-o vînd să-mi cumpăr cărți și chitara încă mă așteaptă acasă în weekenduri iar cărțile n-au venit nici ele mi-am făcut tot felul de liste când mi s-a spus cît de deranjantă e neliniștea mea mi-am trosnit închieturile în joacă și am rîs toată seara pe marginea unei polemici dintre tinerii poeți romîni am căutat poze pe google urmărind niște degete care să se potrivească

vine de departe e studentă și are în fiecare zi ceva nou pentru mine o să gătim pe skype rețete de pe internet comand ceva în cazul în care se aburește webcamul sunt mai tînără ea îmi vrea binele așa că o să dormim devreme nu-i rău deloc o să-i cer să respire în difuzor și apoi să se mute la perete

odată am vrut să mă mut la iași poate acolo copiii fumează cu părinții poate acolo oglinzile nu se sparg și nimeni nu numără anii de ghinion de pe covor poate de acolo se fuge mai ușor la mare și costumele de baie-s mai ieftine autobuzul o fi mai ieftin și el odată mi-ai spus că iași nu că mai bine vii tu la cluj

168 | poezie

Pavel Tomuţa

P

avel Tomuţa (n. 1995) este elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional Liviu Rebreanu din Bistriţa. Muzician fără aspiraţii și pasionat de fizică doar în sezonul olimpic, singurul băiat din SubNord și singurul dispus să experimenteze la nivelul formulei, cu o rezistenţă perfect controlată la orice sugestie, cel mai tăios comentator al textelor celorlalţi, cu un talent formidabil de improvizaţie, dar cu o nepăsare pe măsură, Pavel vine acum cu câteva poeme cerebrale, reci, aseptice, atent calibrate, aflate la intersecţia Coșa-Niţescu-Văsieș. Dacă-l vor mai interesa pe autorul lor, textele acestea ar putea să reprezinte un foarte promiţător început.

poezie | 169

Pace și tăcere Am cules poamele Domnului și mi-am amintit de grădina de la ţară cum stăteam acolo atunci când a adus bunicul bancheta trabantului ziua eram speriat de avioanele cu reacţie sau de dinamita lucrătorilor de la carieră cerculeţe se ridicau în aer când mă prindea mama fumând pe bancheta roasă cu o bucată de carne așteptam câinele să scape din lanţ iar el scăpa în dreptul casei hambarul plin cu găleţi cenușii trei saci de ciment copilul de lumină trecând prin pereţii găuriţi spre spectacolul din grădină

Zi de lucru broaștele orăcăie pulsând pământul sub ele lanul de grâu s-a uscat o rândunică pe cornul de fildeș cântă între mesteceni omul cu furca-n mâini întoarce fânul pe dealuri vântul aduce numai praf florile mor vechea mlaștină arsă în fân sângeriu soarele cu capu-n jos în căldare

170 | poezie

Încerc să conving o fată

1.

Mergeam la ciuperci cu mașina, la bază urcam debranșaţi de net în vârf motorul respira în locul nostru iubita stătea pe burtă să asculte pământul eu, undeva lângă i-am zis să mă anunţe dacă aude ceva după un pumn de pământ strâns bine mi-am dat seama

3.

Am sărutat-o pe frunte și am oprit radioul I-am întins o cană cu apă ea a plâns și mai tare Îmi zicea să nu o sărut dar am făcut-o din nou apoi i-am luat mânuţa și i-am strâns-o puternic îi plăcea să fac asta „undeva în adâncul pădurii e un lac, iar în lac e casa bunicii, vrei să mergem?”

2.

Când am lămurit fata că nu e de glumă am fugit în lanul de porumb norii veneau I-am pus mâna pe umăr ea se agitase în liniște apoi am sărutat tulpina unui porumb încă verde „draga mea, încă iubesc asta mai mult decât pe tine”

4. era un pas de la porumb spre mal sau frunze a spus că mă place așa cum sunt iar eu am tăcut

poezie | 171

n i t r a m o K Claudiu o, n i n s o m l A George Sefardul

71-1995 e poezie 19 0 13) d ie g lo to n rd e. A ralela 4 5, 2 Fotoliul ve (Edit ura Pa lmosnin o,

George A

F

ericit poetul despre volumele căruia scriu cu entuziasm câţiva excelenţi cititori de poezie, fie ei poeţi, fie critici, și care poate fi recitit extensiv la câteva decenii de la momentul de maximă intensitate al scrisului său.

Pentru că, oricât de „tăcută” îi e prezenţa în literatura anilor ‘70 și ‘80 (și în anii de după Revoluţie), poezia lui George Almosnino (1936-1995) primește de la prima carte publicată, Laguna (1971), aprecieri superlative și cronici scrise empatic și aplicat de către Florin Mugur, Gheorghe Grigurcu, Dinu Flămând, Constantin Abăluţă, Liviu Antonesei, dar și de o tânără poetă încă nedebutată, Mariana Marin. Era anul 1980 când aceasta scria despre Nisipuri mișcătoare (1979) în revista „Amfiteatru”: „Toată această carte este impregnată de o durere surdă care, fie că însoţește stările de revoltă, fie că rezolvă un demers ironic, fie că se lipsește de orice strategie și tactică retorică, unește un poem de celălalt, obligând la o lectură profundă,

172 | note

adevărată”. Să primim, așadar, cu bucurie și gratitudine antologia Fotoliul verde, care cuprinde o selecţie întinsă din cele cinci cărţi publicate de acest poet original și introvert, un excelent text introductiv semnat de Eugen Negrici, apoi o evocare a figurii poetului din perspectiva soţiei sale, Nora Iuga. George Almosnino este un poet senzorial și prozaic, un spirit meridional care ar putea fi apropiat de poeţii „intimiști” ai epocii, de poeţii obiectelor (Vasile Petre Fati, Constantin Abăluţă) și, până la un punct, de onirici (Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Nora Iuga), toate aceste influenţe și opoziţii reciproce definind câteva dintre direcţiile cele mai interesante din poezia anilor ‘70. „Voluptatea subestimării” a acestui autor cu o gesticulaţie redusă la minim, obosită și vulnerabilă, îl apropie într-o oarecare măsură de umilinţa bine cântărită a lui Umberto Saba, sau de acea „discreţie absolută” pe care critica a găsit-o în poezia lui

Mircea Ivănescu. Melancolia sefardului Almosnino se colorează diferit decât la Ivănescu, gestul banal, monotonia, prozaismul, tușele chagalliene („și eu deasupra așezărilor fericite în patul meu trec mările” e, poate, emblematic) sunt tratate mereu într-un decor auster, cu „frânturi de pantomimă” și „scurte erupţii vizionare curmate la fel de neașteptat cum s-au ivit” (Eugen Negrici). Fără podoabe inutile, această poezie e încărcată de o tristeţe adâncă, întreruptă de învolburări tăcute, de mici implozii aproape insesizabile din afară. În plus, poemele lui Almosnino vorbesc în limba unei vechi înţelepciuni, aceea a hakham-ului sefard, astfel că profilul acestei poezii este asianic, interiorizant și citadin, iar ca posibil precursor poate fi citat Kavafis, însă cu discontinuităţi și retrageri permanente, o poezie ca un

munte măcinat, amintind de învăţăturile lui Avicenna despre relaţia dintre suflet și intelectul uman. „Sufletul omului este ca o tablă ștearsă și are o facultate prin care este dispus să primească forme sau intenţii ale lucrurilor” și „intelectul este în act atunci când sufletul este desăvârșit de cunoașteri sau de intenţiile lucrurilor inteligibile” spune Avicenna, iar aceasta e o cheie de lectură în care poate fi citită Fotoliul verde, antologie care permite în sfârșit o reconsiderare a poeziei lui George Almosnino, al cărui ultim volum, Marea tăcere (1995, ieșit din tipar la scurtă vreme după dispariţia poetului), demonstrează rafinamentul unui discurs în care cuvintele își păstrează, ca în toată opera poetică pe care o avem în față – întinsă de-a lungul unui sfert de secol –, aura de mister și tăcere.

: v i s e f n o c Un ţa i d ă B u r t i Dum sive (Edit ădiţa, confe

Dumitru B

O

carte care merita mai multă atenţie, dar a apărut și s-a mișcat cu mare discreţie (așa cum i se potrivește unui confesiv adevărat) este al cincilea volum al lui Dumitru Bădiţa.

ura Vinea,

20 13)

Bădiţa nu mai publicase poezie din 2010, când Invitat la Săvârșin, carte-hibrid, bine scrisă și inteligent construită, a fost una dintre apariţiile notabile cu care Casa de Pariuri Literare

note | 173

și-a început activitatea editorială. În confesive, Bădiţa adună texte pe care le știam încă din toamna lui 2009 (pe o parte dintre acestea le citise la una dintre primele ediţii ale clubului de lectură Institutul Blecher) și mă miram că amână atât de mult publicarea lor. Cartea nu are stridenţe și este, ca toate cele patru volume de poezie ale autorului (despre primele două, unghii foarte lungi și cumsecade (2005) și Poeme prerafaelite (2008), am scris la vremea apariţiei lor), un proiect coerent, de sine stătător, pe linia poeziei cotidianului, ironică și conștientă de pericolul asumării zgomotoase a vreunei poze sau scălămbăieli poetice. Pe scurt, confesive este o plachetă care îi cere cititorului atenţie și sagacitate. Personal, lectura cărţii mi-a retrezit interesul pentru distincţia polemică pe care o făcea Robert Bly în The Dead World and the Live World, unde opunea conștiinţei poetice ce are în centrul căutărilor (și al expresiei) ei news of the human mind

174 | note

(unde intrau poeţii confesivi) pe aceea care prezintă news of the universe (o opoziţie redusă foarte simplist în poezia românească a ultimelor decenii în termeni de minimalism vs maximalism, sau biografism vs neoexpresionism – vorbe aruncate cu ușurinţă de critici cu lecturi sărace). Știri dinspre universul înconjurător, oricât de banal și de la firul ierbii ar părea, răzbat în fluxul poetic al lui Bădiţa, ceea ce îl îndepărtează de cohorta confesivilor vorbăreţi și neinteresanţi care au năpădit, cam după 2000, poezia românească, refuzând cu grimase și ochi daţi peste cap orice formă de depășire a condiţiei lor poetice.

Reactiv, sarcastic și virulent fără isterii și cutezanţe false, Bădiţa e unul dintre poeţii care își urmează proiectul și își tratează temele, în ciuda umorului și autopersiflării, cu gravitate și cu constanţa unei inteligenţe ce reușește să lase, la capătul fiecărei plachete pe care-și pune semnătura, impresia bravurii, în ciuda refuzului net al oricărei bravade.

Marc Vincenz

M

arc Vincenz s-a născut în Hong Kong, în punctul culminant al Revoluţiei Culturale, din părinţi de naţionalitate elveţiano-britanică. Poemele și traducerile sale au apărut îndeosebi în mediul online, dar și tipărite în reviste precum „Washington Square Review”, „The Bitter Oleander”, „Canary”, „Exquisite Corpse”, „Tears in the Fence”, „Guernica”, „Spillway” etc.

Cărţi recente: The Propaganda Factory, or Speaking of Trees (2011), Pull of the Gravitons (2012), Gods of a Ransacked Century (2013), Mao’s Mole (2013), precum și volumul bilingv Additional Breathing Exercises / Zusätzliche Atemübungen (2014), apărut la Editura Wolfbach din Zürich. Marc Vincenz își petrece timpul între Reykjavik, Zürich și New York.

poezie | 175

Copilul din flori post-nuclear Ea spunea adesea că dacă nu ai fi trecut prin război nu ai simţi lumea ca o creatură fragilă ce este, precum fluturele singuratic, pasărea sau șoarecele gudurându-se tragic de-a lungul acelor distanţe goale. & în timpul Blitz-ului, noapte de noapte stingerea somnul familiei îngropat, încă întărit în armătură, cerul dezmembrându-se în timp ce radioul pârâia White Cliffs of Dover & ploaia nu a lăsat niciodată curcubeie, nici măcar în zilele de Duminică.

Copil fiind, îmi imaginam că era ca și cum ai asculta stelele formându-se, nașterea galaxiilor, un concept romantic ce mi-a tot sfârâit pe undeva prin craniu. În mod normal, el ar interveni aici cu ochelari cu lentile groase odihnindu-se asemenea unei berze pe vârful nasului său îndoit ca un gând întârziat; el ar fi lipit constant de Telegraph-ul său după cum a promis să fie înaintea Times-ului; el ar spune, O, lumea metaforic, un șoarece prins în farul strălucirii solare, nici o pendulă cu tic-tacul său liniștitor, nici o soţie de fermier cu cuţitul ei de tranșat, doar milioane de rozătoare certându-se pentru o bucată de paradis ceresc. Unde naiba este acel prinzător de șobolani?

Ea și-ar învârti ochii în cercuri cosmice, apoi continuă să împletească căciuli de lână pentru nepot sau nepoată, sau chiar pentru câteva babete adormind precum găinile în sanatoriul din josul străzii.

Peste ani, e prea târziu să le întrebi despre război au devenit quasari, s-au dematerializat în spaţiul subatomic; azi un nor de ciupercă atomică de cincizeci megatone împroașcă plutoniu de-a lungul unei mări de gheaţă Sovietice & un nud pe nume Natasha fără vlagă după sex, îmbujorată, aţipind lângă mine, în timp ce eu mă holbez în întuneric, lumea e sigur o tragedie, însă afară o negură de fluturi tremură înaintea lunii.

176 | poezie

Creier de maimuţă Am mâncat în secret creier de maimuţă doar să vedem ce gust are, ca și cum ne-ar putea aminti de tine; și deși tradiţia străveche spunea să se lege primata aleasă într-o cușcă cu dimensiuni precise din care să iasă doar craniul ras, sparge țeasta cu un ciocan auriu, în timp ce ea ţipă și scâncește, implorând să se dea timpul de la început; o experienţă, mi s-a spus, ca nicio alta, l-am servit prăjit în usturoi și ceapă separat de corp, înmuiat în oţet de orez. Ţi s-a făcut rău după, te-ai luptat cu febra timp de zece zile și nopţi, umezind cearșafurile cu toxinele tale.

Am știut că vei trăi.

Ai vrut să mori. Îmi aduc aminte dimineaţa în care febra a izbucnit era dimineaţa în care virusul H5N1 s-a răspândit în toată ţara, toată lumea purta măști albastre și nu ne mai temeam de poliţia secretă.

Infiltraţie & când tu Piotr te-ai holbat la mine fără ezitare direct în ochi mi-ai oferit un whiskey de malţ stropit sau nu cu un pic de sifon soţia ta încreţindu-și buze noi pe șampanie a spus că totul se prelinge pe sub fundaţii nu poate lăsa acţionarii să afle ori fabrica se va închide i-am întors zâmbetul & am cinstit în sănătatea noastră – Lumea era mare & cancerul era peste tot în carnea, în pâinea, cerul, pământul neclintit doar în Islanda vulcanii te vor prinde

poezie | 177

& apoi era Ying capul fabricii cu telefonul albastru lipit de urechea sa – el ce s-a ridicat din pământul comunist prin câmpurile de flori sălbatice ale statului pe lângă gărzile imperialismului în viitorul strălucit al capitalismului El cel ce a cumpărat o casă pentru tatăl său apoi mergând de-a lungul firului până la al doilea nu, al treilea văr, unchi al fratelui vitreg al surorii sale Nimeni nu păcălește legea Nimeni nu îndeplinește toate obligaţiile morale Pentru ce naiba avem avocaţi?

Pentru a găsi o intrare fără a trezi suspiciuni De-a lungul parcursului, fii câine dacă vrei să te guduri Fii curvă dacă vrei să fii futută Dincolo de toate, nu lăsa nimic să stea în calea propriilor mâini ale progresului Într-o zi, mai devreme sau mai târziu, vei avea nevoie de propria ta curvă Ajută să scapi de monotonie & așa a fost, așa s-a ajuns ca apele reziduale să depășească constituenţii de bază ai vieţii și Jupiter să iasă pe la celălalt capăt al robinetului scurgându-se ca stropii unui bătrân în chiloţii murdari & amândoi aţi spus că în momentul în care cineva a observat că tu vei fi pensionat bucurându-te de viaţă, o grădină de ierburi și flori mâncare bună undeva pe o insulă din Pacific cu papagali & pești spadă de apă adâncă & ceruri fără nori de un albastru clar până în ultima zi a morţii În acea noapte eram foarte amețit de votcă când o fată cu sâni precum pepenii mi-a tras-o cât pe-aci să mă omoare traducere din limba engleză de Marius Surleac

178 | poezie

n a m o C n a D l l a W e h t n ro o r r i M , r o r Mir , g h inga pe

n Nina Coma

M

înţelesul

-am tot gîndit dacă să scriu sau nu despre cartea Ninei Coman, ghinga pe înţelesul tuturor, apărută anul trecut în colecţia Clandestin a editurii Charmides. Pe de o parte, reţinerea mea venea din faptul că nu puţini dintre cei care au vorbit despre cartea tinerei autoare s-au grăbit să mi-o atribuie. La început, recunosc, asta m-a distrat, deși o minimă atenţie la jocul propus de bistriţeancă ar fi fost suficientă pentru a dovedi că cei care spuneau asta se înșală. Apoi, cînd, așa cum fac de obicei, m-am consultat cu prietenii mei vizavi de intenţia de a scrie despre volum, au reacţionat neașteptat cu toţii: nu. Nu face asta, o să se interpreteze. Nu te va crede nimeni, se va spune că vrei să-ţi faci publicitate, că e doar un nou joc de-al tău etc.

Dacă m-am hotărît, totuși, în cele din urmă să scriu despre debutul ei, e pentru că, asumîndu-mi orice risc, vreau să lămuresc o parte din speculaţiile făcute pe seama autoarei/autorului acestui volum și, mai ales, pentru că, la relectură, acest experiment propus

13)

rmid es, 20

it ura Cha tuturor (Ed

de Nina Coman, chiar dacă interesant, mi se pare totuși lipsit de consistenţă. În afara jocului în sine, adică citind poemele separat de cele din ghinga sau din volumul Dianei Geacăr, frumuseţea bărbatului căsătorit, valoarea lor este, în cel mai bun caz, mediocră. Nina Coman nu reușește să-și facă auzită vocea și în afara jocului, ratează construirea unei voci autentice, puternice, sigură pe sine, așa cum, probabil, și-a propus.

Se poate lesne observa în ultimii ani o modificare a discursurilor poetice în cazul debutanţilor. Nivelul mediu al cărţilor de început a crescut, fără doar și poate, foarte mult. Accesul direct la literatura care se scrie acum în lume, mai ales prin intermediul revistelor on line, cluburile de lectură, în special cele care au loc cu regularitate (și aici mă refer, în primul rînd, la Institutul Blecher și la Nepotu’ lui Thoreau), dar și atelierele de traducere la care-au participat mulţi dintre tinerii poeţi, mai ales prin contactele cu autorii contemporani și, implicit, cu ceea ce se petrece, de exemplu, în literaturile

note | 179

nordice sau cele de limbă germană.

Toate acestea au influenţat foarte mult noile generaţii de scriitori. Nu în ultimul rînd, mai toţi dintre debutanţii ultimilor 4-5 ani scriu pe un model de mare succes, impus de cărţi precum cele ale lui Dan Sociu sau Vlad Moldovan. În totală divergenţă cu structurile grele, arborescent-suprarealiste și vizionare ale direcţiei neo-expresioniste, linia aceasta minimalistă, cu efuziuni biografist-autenticiste, are mare trecere la tinerii scriitori. Într-o proporţie covîrșitoare, debutanţii ultimilor ani aderă la acest model. Prima explicaţie, valabilă în mare măsură, e aceea a apariţiei unei noi sensibilităţi, a unui mod radical diferit de a vedea, a gîndi și a acţiona, implicit asupra discursului poetic, pe care tehnica autenticistă se pliază foarte bine. La o relectură compactă a celor mai importante debuturi din ultimii, să zicem, cinci ani, se poate observa cum, treptat-treptat, se conturează o astfel de poezie, generată de mecanismele și structurile discursului minimalist, confesiv și post-confesiv care au început să miște plăcile de bază ale discursului liric.

O altă explicaţie e legată de tehnică.

Inteligenţi și buni cititori, tinerii poeţi adoptă discursul autenticist (și) pentru că pare cel mai la îndemînă. Spun pare, pentru că această ușurinţă de suprafaţă a construirii textului induce de multe ori în eroare, întinzînd capcane din care e foarte greu, mai apoi, de ieșit. Pare mult mai simplu, mai la modă, mai în spiritul timpului să scrii așa. Tehnica se învaţă, iar cea propusă pe linia autenticistă e, evident, mai ușor de aplicat decît, să zicem, modelul neo-expresionist.

180 | note

Îndemînarea nu lipsește tinerei generaţii, nici talentul și inteligenţa, dar, paradoxal, vocile care poartă ca pe un steag de luptă tot acest discurs de tip nou au devenit deja uniforme.

Valoarea lor medie a crescut substanţial, dar tonalitatea e, mai mereu, egală, nediferenţiată. E parcă tot mai dificil de întrezărit voci specifice, de aceea, deocamdată, lipsesc vîrfurile. Și asta pentru că e tot mai dificil ca volumele care apar azi să se facă auzite dincolo de subiectele și manierele comune, de structurile aproape identice ale textelor. De la Niţescu și Drăgoi, la Buzu sau Florentin Popa, poezia celor mai tineri autori atinge, repet, un foarte bun nivel tehnic; e o poezie curată, fără stîngăcii, sigură pe sine, construită corect și energic. Dar, și aici e cel mai mare pericol al discursului practicat de ei, nedepășind, decît în puţine cazuri, marginile tehnice trasate de modelul cel mai clar din ultimii 10 ani, dat de triada Sociu-Chiva-Vlad Moldovan.

Foarte puţini sînt azi cei care mai riscă să încerce modelul „maximalist”. În primul rînd, nu mai e la modă. Pare a nu se potrivi deloc vremurilor această poezie gravă și „elitistă”, care necesită efort de lectură, coborîri în (alt) infern (decît cel casnic-cotidian impus de minimaliști). O poezie, cum de atîtea ori i-am auzit pe tinerii poeţi, old fashioned. În plus, în acest tip de poezie orice gafă e imediat observabilă, discursul nu se mai poate susţine doar cu biografii, iar tehnica nu se poate prelua doar din mers, improvizînd un discurs cu accente postautenticiste.

Exemplul cel mai concludent de ratare cauzat de utilizarea modelului

autenticist-minimalist, pe o structură/ inteligenţă artistică deloc compatibilă cu așa ceva, mi se pare debutul în poezie al lui Bogdan Coșa, care ratează tocmai pentru că nu reușește să depășească suprafaţa generată de o tehnică nespecifică autorului, în care poezia nu absoarbe discursul pe care e construit poemul, ca să-l parafrazez pe I. Mureșan, dînd naștere unui construct strîmb și impropriu, de diletant.

E capcana în care, din punctul meu de vedere, cade și Nina Coman.

Subiectul gîndit de ea e unul cît se poate de simplu: o femeie de 40 de ani, soţia neglijată a unui cunoscut poet cu care are doi copii, încearcă să își trăiască viaţa nefericită pendulînd între școală și bucătărie, între bărbatul tot mai absent și cei doi copii care cer tot mai multă atenţie, între mișcările străine ale oamenilor din parc și mișcările neutre ale propriilor rufe puse la uscat, toate acestea cu repercusiunile firești – depresie, izolare, angoasă.

Doar că, și aici e partea interesantă a proiectului, totul e construit numai din rescrieri. Autoarea anunţă încă din titlu cartea pe care e hotărîtă să o valorifice. În sensul ăsta, ghinga pe înţelesul tuturor conţine indicaţia clară despre volumul-oglindă pe care se fundamentează discursul poetic. Acel pe înţelesul tuturor nu vine din încercarea de a explica ghinga, de a o face mai lizibilă, cum greșit a înţeles Raluca Dună, ci se referă la faptul că e cît se poate de evident și pe înţelesul tuturor că jocul își propune din start o reformatare și o restructurare a discursului din ghinga. Primul semn că în asta constă proiectul vine explicit într-unul dintre

poemele de început. Dacă în ghinga apar versurile următoare: „toţi îmi spun dan. și eu: dan. dan, trebuie să ai grijă”, Nina Coman le preia imediat, precizîndu-și răspicat perspectiva: „toţi îi spun dan. și eu: dan. dan, dormi liniștit, nu-ţi face griji” („pînă la tavan”).

Ceea ce a înţeles Nina Coman și a încercat să aplice în jocul său e că, pentru a fi credibilă, pentru a face vocea autentică, trebuie obligatoriu să infuzeze discursul cu elemente cotidiene, biografiste, coborînd astfel discursul suprarealist-autist din ghinga în zona imediatului, eliminînd imaginile expresioniste și construcţia stufoasă, pe baza modelului minimalist cu care se lucrează, de regulă, în poezia cea mai nouă. Exemplul cel mai potrivit al modelării, plierii discursului pe tehnica autenticistă îl regăsim în poemul „echilibrul”. Mai întîi, ghinga: „aș putea spune că m-am mai îmblînzit:/ respir pe deasupra lucrurilor/ și acestea puţin, doar foarte puţin se clatină/ și îmi ating faţa./ îi salut pe ceilalţi cu vechiul gest/ deși asta pare să-i sperie cel mai mult/ în pămînt după treizeci de ani s-a luminat/ dar nimic n-a fost de văzut./ numai ea s-a bucurat și și-a mirosit pe ascuns corpul./ într-adevăr: m-am îmblînzit mult./ o burtă sănătoasă începe de pe-acum să-mi acopere tremurul./ ceilalţi s-au apropiat la o sută de metri de mine fără să strige/ iar peste umărul iubitei mele, mai elegant decît o eșarfă de noapte/ trupul iubitei mișcă într-un perfect echilibru./ m-am îmblînzit cu desăvîrșire. sunt liniștit:/ nu am făcut pe nimeni să mă caute și acesta este un lucru bun (…)/ după treizeci de ani un soare mărunt cît inima unei albine/ se

note | 181

rostogolește prin pămînt întărindu-l/ iar roiurile de papagali ţîșnesc și umplu golurile făcute de morţi”.

Iată acum rescrierea Ninei Coman: „aș putea spune că m-am mai liniștit:/ soare-n balcon, cîteva muște, vocea de la etajul de jos fredonînd./ respir pe deasupra rufelor întinse la uscat/ și acestea puţin, doar foarte puţin se clatină/ și îmi ating faţa./ copiii-s în parc, rotesc pietricele și păpădii./ îi salut c-un gest scurt, asta pare să-i bucure mult./ sub toboganul verde un cîine s-a scuturat de cîteva ori și și-a mirosit corpul./ într-adevăr: m-am liniștit mult./ prind cu o singură clemă trei perechi de chiloţi,/ bucheţel de mușeţel lîngă buchet de mentă,/ la uscat cu capul în jos./ un tată plictisit s-a așezat pe banca de sub nuc,/ picior peste picior,/ aprinzînd o ţigară./ peste umărul lui/ tricoul albastru mișcă într-un perfect echilibru./ întind și ultima bluză, alung viespea de pe lighean./ sînt liniștită./ nu am mai făcut pe nimeni să mă caute și acesta este un lucru bun” („echilibrul”, pag. 46).

Prima parte a cărţii e construită, așadar, integral pe această schemă.

Nicidecum, așa cum au încercat unii dintre critici să sugereze, pe un discurs intimist, confesiv, de autoanaliză erotică (Șt. Baghiu dixit), cu influenţe din Ana Dragu, Ion Mureșan sau Teodora Coman. Jocul din acest volum de debut e din start asumat, trimiterile sînt la vedere, dar, din păcate, vocea pe care izbutește să o facă auzită Nina Coman nu se poate desprinde de convenţia pe care a fost construită, nu are forţa necesară de a-și dobîndi un timbru propriu, cu adevărat autentic. Nici nu știu în ce măsură e posibil așa ceva,

182 | note

pornind de la datele mai sus amintite, doar aplicînd o tehnică nouă unui discurs poetic deja existent.

Dar autoarea nu se oprește aici. Pe neașteptate, din vocea scăzută, blazată, cenușie a primei părţi se desprinde, în partea a doua, o alta, mai rece și mai analitică. Femeia neglijată și singură are o aventură neașteptată, dar îndelung gîndită („dragoste cu program/ năvalnică și precisă ca orice lucru impecabil gîndit” – „intrarea în joc”), cu o tînără poetesă, fostă amantă a soţului-poet, autoare a unui volum care construiește/vorbește tocmai despre această relaţie. E, acesta, un ultim gest de revoltă care poate reechilibra viaţa și care, aflăm la finalul „noilor comenzi”, tocmai prin manifestarea lui diferită, salvează căsnicia („pînă spre seară, cînd se va umple casa din nou/ voi purta cu încredere biluţele vaginale pe care/ printre hohote de rîs și atingeri/ m-ai învăţat să le folosesc/ timp suficient ca să crească/ bucuria de a-l revedea” – „noile comenzi, biluţe & dragoste”).

Povestea propusă de Nina Coman se schimbă radical (sau ar vrea să o facă) odată cu aducerea în scenă a acestei noi cărţi-oglindă, ale cărei poeme vor reprezenta de-acum baza rescrierii.

Trimiterea la cartea Dianei Geacăr, frumuseţea bărbatului căsătorit (deși nici unul dintre comentatorii acestei cărţi n-a observat modelul), e, și ea, evidentă în construirea celei de-a doua jumătăţi a volumului. „Noile comenzi”, un poem în 6 părţi, nu reprezintă decît o nouă modificare a perspectivei, păstrînd însă aceeași voce scăzută, minimalistă. Trimiterea la cartea poetei târgoviștene o găsim în

chiar debutul poemului: „frumuseţea lui este frumuseţea bărbatului căsătorit, dragostea mea” – „intrarea în joc”.

Trimiterile, referinţele la poemele Dianei Geacăr din frumuseţea bărbatului căsătorit, sînt, iar, cum nu se poate mai clare: „să facem ca în poem (s.n.) – am reușit în sfîrșit să o spun./ te-ai întors imediat, mi-ai atins umerii/ obrazul ţi s-a fărîmiţat de palma mea./ mi-ai ridicat rochia” – „noile comenzi, 5. adevăr la sinaia”. Și iată acum pasajul de la care pornește rescrierea: „Se-ndreaptă spre ușă, atinge clanţa/ apoi se-ntoarce, îmi atinge umerii/care se fărîmiţează la pieptul lui/ îmi ridică rochia” – frumuseţea bărbatului căsătorit. Sau: „am vrut plăcere, frumuseţea ei a venit la timp” – ghinga pe înţelesul tuturor, pag.

64; „ai vrut pasiune, frumuseţea lui a venit la timp” – frumuseţea bărbatului căsătorit. Întreaga poveste e și aici generată doar de construcţia în oglindă, fără ca Nina Coman să reușească desprinderea și valorificarea efectivă a procedeului: „dar noi ne-am întîlnit mai demult/ la romexpo/ (…) voiam să-ţi descopăr frumuseţea/ să-ţi analizez fiecare por (…)/ o surpriză frumoasă/ (…) te-ai așezat la o masă liberă/ am numărat patru cești de cafea/ fără zahăr/ (…) da, chipul lui frumos și rătăcit/ se aplecase spre cineva de la masa noastră” – „noile comenzi – romexpo”; „te văd cu ea de mînă. o surpriză frumoasă/ am poftă să-i studiez fiecare por. să-i descopăr totuși frumuseţea./ mă așez cu grijă la o masă liberă./ după încă o cafea, apoi încă una (…)/ văd chipul lui frumos și rătăcit, aplecat peste un murmur…” – frumuseţea bărbatului căsătorit.

Rescrierea e, așadar, fundamentul cărţii de debut a tinerei autoare.

Metoda e una, repet, interesantă, dar ea are sens numai în măsura în care jocul e transgresat, e depășit radical, iar convenţia de început e lăsată în urmă, rezultînd un text de sine stătător, a cărui valoare stă nu în metodă, ci în conţinut.

Or, în cazul acestui volum, valoarea proiectului nu trece dincolo de limitele proiectului. Deși apelează la toate mijloacele de lucru ale biografismului, autenticismului, tocmai asta nu reușește autoarea: să fie autentică, să facă auzită acea voce singulară, indiferent de tonalitate, care dă forţa unui poet. Nimic autentic pentru că totul e construit artificial, iar valoarea poemelor nu mai rezistă dincolo de modelele folosite.

Singurele poeme la care nu există nici o referinţă clară și care par a nu mai fi rescrieri, ci construcţii de sine stătătoare (desigur, toate în interiorul poveștii și pe aceeași tonalitate) sînt și cele mai reușite din volum. „Grădina cu flori” sau „în grădină” sînt poeme foarte frumoase, puternice și expresive, singurele care oferă speranţa că, dacă se va desprinde de jocurile acestea postmoderniste, Nina Coman ar putea fi un poet interesant și, vorba faimoșilor noștri cronicari, un autor a cărui evoluţie e de urmărit și pe viitor.

note | 183

Contributori Graţiela Benga (n. 1972) este critic literar, absolventă a Facultăţii de Litere și Filosofie, Universitatea de Vest din Timișoara. Doctor în filologie (2007) și cercetător știinţific la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu” din Timișoara, Graţiela a semnat numeroase cronici în revistele literare și a publicat două cărţi: Eliade. Căderea în istorie (2005) și Traversarea cercului. Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade (2006).

Dan-Liviu Boeriu (n. 1981) este unul dintre cei mai atipici cronicari ai ultimilor ani, făcând figură de cititor vorace și selectiv, iar constanţa articolelor sale (printre altele, semnează de la numărul 2 / septembrie 2010 al revistei „Poesis internaţional”) și maniera echilibrată în care își conduce discursul îl recomandă ca pe una dintre vocile cele mai credibile dintre comentatorii & cronicarii literari actuali. Trăiește la Salonta.

Florin Buzdugan (n. 1991) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi. În 2012 a debutat cu placheta mai mult de trei cuvinte. În prezent urmează studii de masterat la Universitatea București.

Rita Chirian (n. 1982) a publicat volumele de poezie Sevraj (2006, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), poker face (2010) și Asperger (2012). Contribuţii în revistele literare cu cronici de carte, eseuri și traduceri din limbile franceză și engleză.

Rita este doctor în Litere și președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Sibiu.

Nicolae Coande (n. 1962) a fost privit de unii comentatori, încă de la primele sale cărţi, ca o revelaţie a poeziei postdecembriste. În margine (1995), Fincler (1997), Fundătura Homer (2002), Folfa (2003), Vânt, tutun & alcool (2008) și Femeia despre care scriu (2010), excepţional antologate în VorbaIago (2012) și Persona (2013) l-au impus ca pe unul dintre cei mai originali poeţi ai ultimelor două decenii. A mai publicat volume de publicistică și interviuri.

Dan Coman (n. 1975) a absolvit Facultatea de Filosofie la Cluj (1999). A debutat în 2003 cu volumul de poezii Anul cârtiţei galbene, pentru care a primit cele mai importante premii de debut din România. Au urmat volumele de poezie ghinga (2005) și Dicţionarul Mara (2009), antologiile d great coman (2007) și erg (2012), volumele de proză Irezistibil (2010) și Parohia (2012), precum și o antologie a poeţilor tineri (împreună cu Petru Romoșan).

Cărţile sale au fost traduse în germană (ghinga, 2012) și slovenă (Zacatek, 2012).

Teodora Coman (n. 1976) a publicat poezie și cronică literară, debutând cu placheta Cârtiţa de mansardă (2012), pentru care a primit mai multe premii și care a adus-o în atenţia cititorilor ca pe una dintre cele mai originale voci din ultimii ani. În „Poesis internaţional” a scris despre cărţi semnate de Andra Rotaru, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Răzvan Ţupa, Gelu Diaconu ș.a.

Marius Conkan (n. 1988) este doctorand al Facultății de Litere din Cluj, cu o teză despre lumi alternative. A publicat poezie, studii literare și cronici în reviste, debutând cu volumul de poezie Soporia (2009). Au urmat Ţinutul Celălalt (2011, împreună cu Ruxandra Cesereanu) și Extazul Sfântului Markon (2012).

184 | contributori

Sorin Despot (n. 1985) a debutat în volum ca urmare a câștigării concursului de debut al USR, publicând apasă (2010), pentru care i s-a decernat Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Pregătește o revenire spectaculoasă, după ce în ultimii ani a experimentat o gamă largă de forme și substanțe poetice.

Andrei Dósa (n. 1985) a absolvit cursurile masterului de Inovare Culturală (anterior Scriere Creatoare) din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania” din Brașov.

Traducător din maghiară și engleză, a debutat editorial cu volumul Când va veni ceea ce este desăvârșit (2011, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru debut), urmat doi ani mai târziu de American Experience.

Denisa Duran (n. 1980) a studiat Litere la Universitatea din București, apoi a urmat cursurile unui master interdisciplinar la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii. Denisa a lucrat ca traducător, jurnalist și coordonator la Institutul Cultural Român. A publicat (sub numele Denisa Mirena Pișcu) volumele de poezie Pufos și mecanic (2003, Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor in București), Disposable People / Omul de unică folosinţă (bilingv, 2009) și Sunt încă tânără (2012).

Paula Erizanu (n. 1992) studiază la Londra, după ce a urmat, între 2009 și 2011, cursurile „King William’s College” din Isle of Man. A publicat Aceasta e prima mea revoluţie.

Furaţi-mi-o (2010), un jurnal al evenimentelor de la Chișinău, din aprilie 2009 („revoluţia tinerilor”).

Ramona Hărșan (n. 1983) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania”, unde a urmat cursuri doctorale cu o teză despre literatura lui Mircea Nedelciu. A publicat articole și studii literare, precum și traduceri din franceză (Faïza Guène, Abdellah Taïa) și engleză.

Emanuela Ignăţoiu-Sora (n. 1981) a absolvit Facultatea de Limbi Străine a Universităţii din București. A continuat în paralel cu studii de Lingvistică romanică și de Drept în Franţa. În 2010 a obţinut doctoratul în Drept de la European University Institute din Florenţa.

Doina Ioanid (n. 1968) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii București. A debutat în volumul colectiv Ferestre ‘98 (1998), girat de Mircea Cărtărescu. A participat la volumul experimental 40238 Tescani (2000). A publicat volumele de poezie Duduca de marţipan (2000), E vremea să porţi cercei (2001), Cartea burţilor și a singurătăţii (2003), Poeme de trecere (2005), Ritmuri de îmblânzit aricioaica (2010). A tradus poezie și proză din franceză și din neerlandeză (împreună cu Jan H. Mysjkin). Este secretar general de redacţie al revistei „Observator cultural”.

Claudiu Komartin (n. 1983) a publicat volumele de poezie Păpușarul și alte insomnii (2003, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut), Circul domestic (2005, Premiul Academiei Române pentru poezie), Un anotimp în Berceni (2009) și cobalt (2013). Coautor, împreună cu Radu Vancu, al seriei de antologii anuale Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). O selecţie din poezia sa a apărut în limba germană, în traducerea lui Georg Aescht: Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen (2012). A tradus poezie și proză din franceză, engleză și italiană.

contributori | 185

Diana Marincu (n. 1986) a absolvit Facultatea de Arte și Design la Timișoara și este doctorand la secţia Istoria și Teoria Artei din cadrul Universităţii de Arte București.

Curator și critic de artă, Diana face parte din consiliul director al Fabricii de Pensule din Cluj.

Mihók Tamás (n. 1991) este absolvent al Facultății de Litere (Universitatea din Oradea), specializarea română-engleză (2013). Bursier ACBS la ELTE Budapesta timp de un an (2013-2014), la Departamentul de Limba și Literatura Română. A debutat, după două plachete în regie proprie, cu volumul de poezie Șantier în rai (2013).

Doris Mironescu (n. 1979) este lector universitar în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Doctor magna cum laude cu teza M. Blecher – dincolo de realism, transformată în studiul Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei (2011), pentru care a primit Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române.

Dorin Mureșan (n. 1977) este licenţiat al Facultăţii de Istorie și Filosofie din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai”. A publicat mai multe volume de poezie și proză, printre care Poemul delahoya (2011) și romanele Orașul nebunilor (2011) și Gestul animalului mort (2012).

Jan H. Mysjkin (n. 1955) este un poet și traducător belgian de limbă neerlandeză. A debutat în 1985 cu volumul Vormbeeldige gedichten (Poeme exemplare), urmat de alte titluri, traduse în mai multe limbi. A tradus poezie flamandă în limba franceză și, în colaborare cu Doina Ioanid, poezie românească în neerlandeză și în franceză. Lui Jan îi aparţine versiunea neerlandeză a romanului blecherian Întâmplări în irealitatea imediată (Avonturen in de alledaagse onwerkelijkheid, 2010), pentru care a primit în 2011 premiul pentru traducere la Festivalul Poesis de la Satu Mare.

Irina Nechit (n. 1962) este absolventă a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat din Moldova. A publicat șase volume de poezie, cel mai recent, Copilul din mașina galbenă (2010), confirmând talentul prodigios al unuia dintre cei mai buni poeţi români din Basarabia postsovietică. A mai publicat volume de dramaturgie, publicistică și interviuri.

O. Nimigean (n. 1962) este un cunoscut scriitor și publicist, membru fondator și președinte al grupului Club 8 de la Iași. A publicat cinci volume de poezie (Scrieri alese, 1992; Week-end printre mutanţi, 1993; adio adio dragi poezii, 1999; planeta 0, 2002; nicolina blues, 2007), două romane (Mortido, 2003; Rădăcina de bucsau, 2010) și un volum de publicistică (împreună cu Flori Bălănescu) și a coordonat câteva importante antologii, cea mai cunoscută rămânând Ozone Friendly. Iași. Reconfigurări literare (2001).

Vlad Pojoga (n. 1993) este student la Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Membru al grupării „Zona nouă” și redactor-șef al revistei omonime, Vlad a tradus din limba engleză mai multe romane de Chuck Palahniuk, făcându-se remarcat totodată ca unul dintre cei mai energici și mai ambiţioși poeţi tineri încă nedebutaţi în volum.

Ilinca Pop (n. 1993) a publicat poezii și traduceri din limba italiană. Este absolventă a Colegiului Naţional „Ion Neculce” din București, iar în prezent studiază Arhitectura la Universitatea „Ion Mincu” din București.

186 | contributori

Zahar Prilepin (n. 1975) este un romancier și jurnalist rus contemporan, artist rap și activist politic, autor a douăsprezece cărţi, dintre care patru cunoscute romane – dintre acestea, în românește a apărut în traducere Sankea, iar Patologii (2005) va vedea în scurt timp lumina tiparului, în traducerea lui Mihail Vakulovski.

Marius-Iulian Stancu (n. 1982) a fost prezent cu texte în antologia Ziua cea mai lungă (2011) și a publicat volumele de poezie Întoarcerea în pivniţă (2011) și electric & more (2013).

Cătălina Stanislav (n. 1995) este elevă în ultimul an la Colegiul Naţional „Octavian Goga” din Sibiu. Membră a cenaclului și a grupării „Zona nouă”, Cătălina a publicat proză scurtă și a colaborat cu traduceri din limbile spaniolă și engleză.

Marius Surleac (n. 1982) a urmat cursurile Facultăţii de Fizică de la Iași, apoi a terminat un masterat în Biofizică și Biotehnologie la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. În prezent urmează studii doctorale în Bioinformatică la Institutul de Biochimie al Academiei Române. A publicat volumul de poezie Zeppelin Jack (2011).

Andrei C. Șerban (n. 1990) este cea mai organizată minte critică a cenaclului și grupării sibiene „Zona nouă”. A absolvit Facultatea de Litere și Arte a Universităţii „Lucian Blaga” și semnează cronică literară în „Euphorion”, „Zona nouă” și „Poesis internaţional”.

Mircea Ţuglea (n. 1974) a absolvit în 1996 cursurile Facultății de Litere a Universității „Ovidius” din Constanţa și este, din 2007, doctor în Litere la Universitatea București. A fost bursier Herder la Universitatea din Viena (1996-1998), la recomandarea lui Marin Mincu. A publicat două volume de poezie: Proezia (1996) și Mircea Ţuglea (2001), precum și volumele de critică: Paul Celan și avangardismul românesc. Reactualizarea sensului (2008) și Lirica lui Paul Celan și gândirea contemporană (2013).

Răzvan Ţupa (n. 1975) a publicat volumele de poezie Fetiș (2001, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut), Fetiș – o carte românească a plăcerii (2003), Corpuri românești (2005) și poetic. cerul din delft și alte corpuri românești (2011). A participat la numeroase ateliere și festivaluri internaţionale, a fost redactor-șef al revistei „Cuvântul” (2006-2008) și a organizat, între 2005 și 2010, „Poeticile cotidianului” și „Ateliere relaţionale”. Este, de asemenea, autorul documentarului poezie. puterea (2009).

Mihail Vakulovski (n. 1972) este doctor în filologie la Universitatea București (2002) și autorul mai multor volume de poezie, proză, critică, interviuri și traduceri din limba rusă (Vâsoţki, Okudjava, Harms, Victor Erofeev, Sorokin, Kononov ș.a.). Fondator, împreună cu Alexandru Vakulovski, al revistei „Tiuk!”. Cele mai recente cărţi publicate: Portret de grup cu generaţia „optzeci” (interviuri, 2011); Biblidioteca (roman, 2012); Riduri (poezie, 2013).

Radu Vancu (n. 1978) este lector universitar la Facultatea de Litere din Sibiu. A publicat șase volume de poezie, iar pentru cel mai recent, Frânghia înflorită (2012), a primit distincţia „tânărul poet al anului 2012” la Gala Tinerilor Scriitori. Este, de asemenea, autorul volumelor de critică Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute (2007), Eminescu.

Trei eseuri (2011), Mistica poeziei (2013) și Poezie și individuaţie (2014) și coautor al seriei de antologii Cele mai frumoase poeme (2011, 2012, 2013). A tradus în limba română volumul selectiv Cântece vis de John Berryman (2013).

contributori | 187

Tipﾄビit la S.C. MEGA PRINT S.R.L. strada Parcul Feroviarilor nr. 3 Cluj-Napoca, judeﾅ｣ul Cluj