Biarritz - RO

Rodrigo Blanco Calderón, Los terneros, 2018 BIARRITZ Nu e un titlu. E singurul punct de referință precis ce mi-a rămas dintr-o călătorie care, dacă n-ar exista umbrela asta pe care încă o mai am, ar fi putut să mi se pară un vis.

Jacques, directorul minusculei, independentei și, desigur, deja dispărutei edituri care mi-a tradus în franceză primul roman, insistase să merg: – Este una dintre cele mai frumoase stațiuni balneare din Franța.

– Suntem în noiembrie, i-am spus.

Jacques a făcut atunci acel gest de falsă nerăbdare pe care îl făcea de obicei când îmi dădea sfaturi și a răspuns: – Amintește-ți că nu mai locuiești în Caraibe. În țara aceasta, soarele și marea înseamnă altceva.

Cu acest argument indescifrabil m-a convins.

Avionul pleca de la Orly la două după-amiază. Am verificat vremea pe internet și am văzut că la Biarritz, în acea zi, probabilitatea să plouă era de nouăzeci la sută.

– Ia-ţi umbrela cu tine, mi-a spus Luz Marina.

– Şi dacă nu mă lasă cu ea în avion?

- Așa crezi?

– Nu știu. Oricum, probabil că acolo mă așteaptă cineva.

M-am hotărât să n-o iau.

Cum era prima dată când călătoream cu avionul din acel aeroport, am plecat de acasă mai devreme decât ar fi fost nevoie. Evident, nu a intervenit nimic şi am avut timp berechet înainte de a intra în sala de așteptare.

Am căutat un loc unde să mănânc ceva și mi-am cumpărat o porție de tortilla și o bere. Mam așezat la masă, am mâncat tortilla și am luat prima înghițitură din băutură. Am scos telefonul, apoi, sorbind pentru a doua oară din bere, mi-am făcut o poză pe care am trimis-o pe WhatsApp fratelui meu, Richard, care pe atunci locuia la Sidney. Deși acolo era aproape douăsprezece noaptea, mi-a răspuns. I-am explicat că plec spre Biarritz ca să-mi prezint romanul.

– Ești cel mai tare, mi-a zis. Şi, într-adevăr, cum stăteam şi beam bere în aeroportul din Orly, așteptând avionul, așteptare pe care ar fi urmat să o repet a doua zi, dar în sens opus, fiindcă era un zbor dus-întors, mă simțeam un scriitor important.

Zborul a durat o oră. La ieșirea din avion încă mai simțeam o ultimă mângâiere a berii, care s-a evaporat cu totul când mi-am dat seama că nu mă aștepta nimeni. L-am sunat pe Jacques. Mi-a spus că i se pare foarte ciudat.

– Notează adresa hotelului și du-te acolo cu un taxi. Ți-l plătesc eu la întoarcere. E mai simplu așa. Hotelul în care vei sta este chiar în fața casei de cultură unde are loc prezentarea. Am aflat asta de la Rafaela, prezentatoarea evenimentului.

Din taxi nu am putut privi cum trebuie orașul, din pricina ploii. Am ajuns în mai puțin de cincisprezece minute. Nu-mi aduc aminte fața șoferului și nici de numele hotelului. La recepție nu era nimeni. Am așteptat zece minute, după care am format din nou numărul lui Jacques. Brusc, s-a aprins o lumină în fundal și a apărut un tânăr. Am întrerupt apelul.

Când mi-a văzut pașaportul, tânărul a început să-mi vorbească într-o spaniolă guturală, franțuzită.

M-am temut că îmi va spune că nu există nicio rezervare pe numele meu. Din fericire, rezervarea era în regulă.

– Domnule Sarcos, directoarea casei de cultură v-a lăsat un mesaj. Activitatea dumneavoastră e programată la ora șase. E suficient să ajungeți cu cinci minute înainte. Sala e vizavi.

Ploaia se întețea și am hotărât să rămân în camera de hotel. Am dormit două ore. Am visat că străbat stațiunea, prin ploaie, căutând o umbrelă. Nimeni nu înțelegea ce spun, iar eu nu reușeam să mă adăpostesc sub niciun acoperiș. M-am trezit cu zece minute înaintea prezentării. Aveam două apeluri pierdute de la Jacques și un mesaj vocal, cel mai probabil tot de la el. O să-l ascult mai târziu. M-am spălat pe dinți, m-am încălțat, mi-am luat fularul, paltonul și am ieșit pe ușă.

M-am udat doar un pic, întrucât casa de cultură se afla chiar în fața hotelului. Picăturile m-au mai trezit şi, în același timp, m-au făcut să simt că visez în continuare.

Am deschis ușa de sticlă a intrării principale și am lăsat o femeie să treacă. Avea o figură ștearsă și o țigară în colțul gurii.

– Domnul Sarcos?

Femeia și-a scos țigara și mi-a întins mâna.

– Sunt Rafaela. Ce faceți? Ați avut un zbor plăcut?

– Toate bune, mulțumesc.

– Dați-mi două minute să-mi fumez țigara.

– Sunteți spanioloaică?

– Părinții mei, da. Eu sunt franțuzoaică.

– Ok.

– Presupun că vorbiți franceza la perfecție, nu-i așa?

– Je me débrouille– am spus cu un zâmbet forțat.

Nu părea total convinsă.

Nici nu a tras de trei ori din țigară, că a și dat să o stingă.

– Fumați-vă liniștită țigara – i-am spus.

– Nu, fiindcă după aceea lumea își pierde răbdarea.

– Sunt mulți?

– Aproape nimeni. A fost cea mai proastă idee să aleg ziua asta.

M-a deranjat tonul publicitar. Gândul mi-a zburat la Jacques și mi-a venit să-l sun și să-l înjur, însă mi-am amintit că era singurul care îşi arătase interesul pentru romanul meu, ba chiar în așa măsură încât l-a tradus chiar el şi l-a publicat la editura pe care o conducea împreună cu soția lui.

Auditoriul era compus din patru persoane. Trei bătrâne așezate una lângă cealaltă și un băiat de douăzeci și cinci de ani, într-un colț, care părea să-mi fie compatriot.

M-am pregătit pentru ce e mai rău. Totuși, am avut surpriza că Rafaela a făcut o prezentare minunată. Nu doar că citise romanul, dar își și pregătise șase pagini de observații grupate pe teme.

La început a făcut un rezumat al cărții mele, rezumat cum nici măcar eu, până în ziua de azi, n-aș fi în stare să-l fac. Apoi, intercalate între intervențiile mele, venea cu date care demonstrau că înțelesese înșiruirea de indicii și mistere prin care legasem narațiunea principală de cele secundare.

– Există un ultim aspect al cărții tale, pe care vreau să-l evidențiez, a anunțat Rafaela pentru a pune punct dialogului. În clipa aceea, băiatul s-a ridicat și a părăsit sala.

Nu-mi amintesc care fusese acest ultim aspect comentat de Rafaela. Îmi amintesc, în schimb, că a avut tactul să nu încerce să dea cuvântul „publicului”, acel moment jenant în care liniștea se tot adâncește, în timp ce tu, cu un zâmbet, ţii ridicată cortina îndărătul căreia se află fabulosul atelier în care s-a plăsmuit opera oricărui mare scriitor și de care nimeni, în fond, nu e interesat.

Mi-am terminat de băut sticla de apă în timp ce Rafaela își strângea cartea și notițele.

– În ce privește cina o să fiu sinceră cu tine, mi-a spus din senin, tutuindu-mă. Am un fiu care are nevoie de atenție continuă. Te deranjează dacă mă retrag? Poți să iei cina singur?

Nu aveam habar despre ce-mi vorbea.

– Da, bineînțeles. Nicio problemă, i-am zis.

Afară ploaia nu contenea. Am intrat în hotel și la recepție, nici de data asta, nu era nimeni.

Am urcat în cameră. Fără să-mi dau paltonul jos, am ascultat mesajul de pe telefon. Era Jacques,

voia să se asigure că totul e bine și să îmi spună să nu-mi fac griji, pentru că după eveniment, prezentatoarea mă va duce la cină. Îmi chiorăia stomacul. Bucata aceea de tortilla cu bere și visele de consacrare mi se păreau acum o amintire îndepărtată.

Am coborât din nou. Tânărul de la recepție se întorsese. Ploua fără oprire.

– Din întâmplare, nu aveți cumva o umbrelă pe care să mi-o puteți împrumuta? - l-am întrebat.

– O ce?

– O umbrelă.

Nu părea să înțeleagă.

– Un parapluie – i-am zis.

– Ah! D'accord. O umbreluţă.

– Exact.

S-a dus la un depozit și a scos o umbrelă mare, bordo.

I-am mulțumit și am ieșit.

Sigur, mi-am spus, din cauza asta nu mă înțelegea nimeni în vis.

Recepționerul îmi explicase că, pentru a ajunge în centru, trebuie să o ţin pe aceeași stradă cu hotelul vreo zece minute.

Se lăsase noaptea. Ploaia ba se întețea, ba se domolea. Totul era închis. Biarritz era gol. Tot coborând, am ajuns pe malul mării și am privit materia ei neagră. Am luat-o spre un fel de balcon imens, frumos luminat. Plaja se ghicea mai jos la vreo cincizeci de metri. La stânga, era ceva ce părea a fi cel mai important hotel din oraș, mare, luminat și el și gol. La dreapta, un alt hotel, mai modest, dar la fel de pustiu. M-am întors pe strada principală și am mers mai departe.

Aproape imediat, am văzut o piață mărginită de un alt balcon panoramic. În locul hotelului de lux, pe partea asta a malului era o biserică. Lângă biserică, luminile aprinse ale singurului restaurant care părea deschis la acea oră. Dar cât să fi fost ceasul? Am verificat telefonul și am văzut că era doar opt.

Cina era scumpă, dar o să mi-o plătească Jacques. Așa că am comandat specialitatea zilei și o sticlă cu cel mai bun vin roșu.

Chelnerul era spaniol.

Am profitat de ocazie și l-am întrebat de ce totul e atât de gol.

Chelnerul a părut surprins de întrebarea mea.

– E marți. În plus, noiembrie și ianuarie aici sunt luni moarte.

Mâncarea și vinul au fost excelente. O oră și jumătate mai târziu, cu gustul calamarului la grătar încă pe buze, și un pic sau destul de beat, am ieșit din restaurant.

Cădea o ploaie deja mai măruntă. Totuși, am deschis umbrela și am pornit-o înapoi spre hotel. Orașul gol și plimbarea absurdă îmi provocau acum o euforie inexplicabilă, în ton cu atmosfera din jur.

La colțul străzii, înainte de a ajunge la hotel, am văzut un magazin deschis. Era o farmacie.

Din mers, l-am văzut pe farmacist cu un băiat. Când să trec mai departe, l-am recunoscut pe băiatul care fusese la prezentare. M-a recunoscut și el și m-a salutat. M-am oprit și am făcut câțiva pași înapoi.

– Bună seara! Plimbărică, plimbărică? - m-a întrebat. Într-adevăr, era un compatriot de-al meu.

– Da, o plimbărică.

– Și ce părere ai?

Poate pentru că eram beat, i-am spus părerea mea despre toate. A ascultat cu atenție și a spus: – Vrei să vii la mine să bem ceva?

– Sigur, i-am spus.

Băiatul i-a plătit farmacistului și acesta i-a dat o pungă cu medicamente. Am pornit la drum și, după câteva minute, puțin mai sus de hotel, ne-am oprit la intrarea unei clădiri. A ridicat punga și a spus: – Sunt pentru tatăl meu. E foarte bolnav. Sper că nu te deranjează.

M-am gândit la problematicul fiu al Rafaelei. Acum nu mai sunt atât de sigur că numele prezentatoarei era într-adevăr Rafaela. Nici numele băiatului nu mi-l mai amintesc.

– Nu, deloc. Tu ești sigur că nu e nicio problemă dacă vin?

– Nici vorbă. Haide.

Apartamentul era la primul etaj și de asta tavanele erau atât de înalte. Salonul era plin de cărți și machete de avioane atârnate de fire invizibile.

– Mă întorc imediat, a spus băiatul. Și a luat-o pe un coridor care ducea spre camere.

Am auzit o conversație. O femeie de vreo patruzeci de ani, neagră și îmbrăcată cu un halat, a ieșit să mă salute. A intrat în bucătărie, și-a turnat un pahar cu apă, a trecut din nou prin sufragerie, a făcut un gest de politeţe și a dispărut pe coridor.

– Asistenta și cu mine avem grijă de el, a spus băiatul când s-a întors.

– Și nu mai are pe altcineva? am întrebat.

– Nu. A fost greu, dar nu mai e mult.

Tatăl avea cancer. Nu a vrut să facă chimioterapie. Ei, practic, erau în așteptare.

De aproape o săptămână, tatăl își pierduse mințile. Metastaza îi invadase creierul. Perioadele de conștiență erau scurte. Bătrânul își petrecea o bună parte din timp dormind sau scoțând gemete, țipete sau plânsete.

– Singurul lucru care îl liniștește sunt masajele Yazminei. Și îi mai place să i se citească.

– Ce îi citești?

– Romane de război. Dar nu-i mai plac nici alea. Eu îi caut mereu lucruri noi. De aceea, când am aflat că vii să îți prezinți cartea, am venit să văd despre ce e vorba.

– Cred că ai fost dezamăgit.

– Deloc. Dar, din ce am înțeles din dialogul vostru, romanul tău e cam complicat. Iar tatăl meu, când nu înțelege ceva din ce îi citesc, devine agitat, începe să se vaite și izbucnește în plâns.

Băiatul a deschis o sticlă de vin și mi-a spus povestea scurtei lui vieți. Probabil că mi-a povestit și despre tatăl lui, dar nu-mi amintesc nimic. De aceea uneori mă ia groaza când mă bântuie gândul că totul a fost un vis, atât acea călătorie, acea noapte, cât și cărțile pe care le-am scris datorită ei.

La jumătatea celei de-a doua sticle, bătrânul a început să se plângă. Băiatul s-a ridicat dintr-o mișcare.

– Mă întorc imediat.

Mi-am turnat în pahar și am început să studiez avioanele. Erau machete de aparate de zbor din cel de-al Doilea Război Mondial.

Fără să îmi dau seama, gemetele se stinseseră. Se auzea doar vocea băiatului, care părea că-i spune ceva tatălui său. M-am tolănit pe canapea și am continuat să aștept. Trecuse jumătate de oră și băiatul nu se mai întorcea. Nu i se mai auzea nici murmurul vocii. M-am ridicat, am pus paharul pe masa din sufragerie și m-am apropiat de coridor. Prin întuneric am urmărit lumina care ducea până la camera bătrânului. Camera nu avea ușă, doar o perdea. Am tras-o puțin și am văzut spectaculosul pat de spital și grilajul nichelat de la capete. Trusa de perfuzie și canulele care pătrundeau în pielea bolnavului. Aproape de pieptul lui era băiatul adormit deasupra unei cărți. Eram pe punctul de a face cale întoarsă, dar scârțâitul parchetului m-a dat de gol. Tatăl și fiul s-au trezit.

– Cât e ceasul? a întrebat băiatul speriat.

– Nu-ți face griji, tocmai plecam.

Bătrânul a început să mormăie și să se vaite. Băiatul s-a ridicat în picioare, iar cartea a căzut pe jos. M-am apropiat, m-am aplecat și am ridicat-o.

– Pământ al oamenilor, am citit. E una dintre preferatele mele.

– Tatăl meu o adoră. Cum a fost pilot...

Bătrânul a început să se plângă și mai tare, aproape urlând.

-Mai dă-mi zece minute și te conduc. Ca să nu o trezim pe Yazmina.

– Lasă-mă să îi citesc. Pot? – Dar chiar nu trebuie să o faci.

– Nu, dar vreau să o fac. Cam pe unde ați rămas? Și am început să îi citesc bătrânului. Băiatul ne-a ascultat câteva minute și apoi s-a retras.

Lucrurile au decurs întocmai cum îmi explicase băiatul. Bătrânul rămânea tăcut, cu ochii întredeschiși și parcă suspendat de cuvinte, în timp ce asculta povestea despre piloții și beduinii care conviețuiau în deșert. În schimb, când Saint-Exupéry devenea descriptiv sau începea să explice funcționarea motorului avioanelor ori regulamentul serviciului poștal aerian, tatăl începea să se tânguiască și să geamă, căci în pragul morții nu putea să piardă timp cu nişte amănunte tehnice și nici să-și permită luxul de a amâna esența unei povești frumoase, care era ca o gură de aer proaspăt într-o noapte ce putea oricând să fie ultima.

– Mulțumesc, a spus dintr-o dată.

Era o voce de piatră. Bătrânul părea conștient și acum mă observa.

– Cu plăcere, am spus, închizând cartea. Știu că am schimbat câteva cuvinte cu tatăl băiatului. Totuşi, nu mai rețin decât răspunsul pe care mi l-a dat la singura întrebare pe care i-am pus-o.

– Și cicatricile? Sunt din război?

Avea două cicatrici identice pe fiecare braț. O linie dreaptă, verticală, de vreo zece centimetri, care începea sub umăr și ajungea până puțin deasupra antebrațelor.

Bătrânul a întors puțin capul și uitându-se la partea din corp spre care arătam, a lăsat să-i scape un zâmbet.

– A fost o promisiune. Ca să mă las de băut, a spus și a adormit.

Când m-am întors în sufragerie, am văzut că sticla și paharele fuseseră strânse. Băiatul stătea pe canapea.

– Înainte nu era așa, știi? Îmi citea părțile tehnice și mereu sărea peste pasajele cu reflecții.

Doar ca să îmi demonstreze că Saint-Exupéry a fost un pilot care mai și scria. Și nu invers.

– Taică-tău e fără îndoială un om înțelept. Sigur a avut o viață foarte interesantă.

– Un ticălos de ultima speță, nimic mai mult.

– Nu mă îndoiesc. Povestea cu cicatricile și promisiunea e impresionantă.

– Ce poveste?

I-am povestit scurta conversație pe care o avusesem cu tatăl lui.

– Ți-a spus el asta?

Eu am căscat și i-am făcut semn că da.

– Pe bune?

Băiatul s-a scărpinat în cap și m-a însoțit până jos la ieșire.

– Cât a fost pe picioarele lui, tatăl meu a fost un bețiv incurabil, a zis băiatul.

Am ridicat din umeri.

– Poate se referea la altceva, am zis ca să nu tac.

Dimineața următoare, am încuiat camera de hotel și am coborât cu micul meu bagaj. Tânărul de la recepție nu era acolo. Am agățat cheia la locul ei pe panou și am pus umbrela pe tejghea.

Afară era un soare strălucitor, de parcă ploaia și frigul de cu o zi în urmă n-ar fi existat niciodată.

M-am întors, am luat umbrela, am deschis-o și am luat-o pe jos prin Biarritz, spre centru.

Acolo, așa speram, sigur voi găsi un taxi care să mă ducă la aeroport.