Despre pământ - dosar de studiu 2021 - partea 1

Dosar de studiu al caselor cu tehnici din pământ documentate în anul 2021

ediție digitală – partea 1

DESPRE PĂMÂNT.

OAMENI ȘI CASELE LOR DIN BANAT, CRIȘANA ȘI

TRANSILVANIA

Material realizat prin Bursa „Sabin Nicolae Dancu” 2020, acordată prin grijaFilialeiteritorialeTimișaOrdinuluiArhitecțilordinRomânia; mai 2022 – în urma proiectului realizat pe parcursul anului 2021

Autor: Lidia Păcurar

cu sprijinul echipei Despre Pământ: Alina Negru, Ioana Dorobanțu-Gordon, Alexandra Al-Aliwi, Alessandro Serra, Flori Achim, Cosmin Neagu

ediție hardcopy - tipărit la : PrintPress, Timișoara ediție digitală în 4 parți

Mulțumim:

Echipei de voluntari Despre Pământ din cadrul Colegiului de Arte „Sabin

Drăgoi” din Arad – Rasca Giulia-Andreea; Mânzatu Rahela Simina; Cojocariu Alessia; Popa Hannelore; Komaroni Angel

Gazdelor care ne-au primit în casele și gospodăriile lor; Partenerilor și

colaboratorilor de proiect, ateliere și clăci; Voluntarilor de ateliere;

Martin Dan Andrei, Horia și Delia Păcurar; Loredana Gaiță, Cristina Milici și

Robert Jianu, Mihai Silvestru, Arina Maria Gheorghiu, Luiza Cecilia Spiridon,

Adelina Georgiana Ghiura, Teodor Gheorghiu, Dănuț Morodan

Cuprins - partea 1

Scurt istoric al proiectului Despre pământ ................4

Despre pământ. Oameni și casele lor din Banat, Crișana și Transilvania .............................................6

CASE partea 1 – Secusigiu și Dorobanți ................9

Casa cu decorațiuni din Secusigiu..........................11

Casa muzeu din Dorobanți .....................................34

Scurt istoric al proiectului Despre pământ.

Despre pământ se înscrie într-o inițiativă amplă de valorificare a arhitecturii tradiționale, începută în anii 2015-2016 în zona Banatului și aflată în continuă desfășurare și dezvoltare.

Printr-o abordare interdisciplinară, se desfășoară sub forma unei campanii de conștientizare ce include documentarea, practicarea și transmiterea unor tehnici constructive locale cu pământ. Scopul este de a crea o perspectivă contemporană asupra unui patrimoniu răspândit pe tot teritoriul României.

Casa din și cu pământ, atât în regiunea Banatului cât și în Crișana și Transilvania sudică, reprezintă un patrimoniu rural important, despre care se vorbește prea puțin în literatura de specialitate, dar care are potențial de a deveni o veritabilă marcă regională dacă se pun pilonii unei conștientizări la nivelul publicului larg a valorii acesteia. 1

Principala activitate în cadrul campaniei, este reprezentată de documentarea și înregistrarea mărturiilor care atestă calitățile caselor de pământ și diseminarea informațiilor obținute – prin catalogare, relevee, interviuri cu locuitorii și meșterii locali, realizarea de tutoriale (video, broșură sau atelier) și prin publicarea pe pagina de tip web-documentary a proiectului, www.desprepamant.ro.

1 Din descrierea proiectului cultural Despre pământ. Oameni și casele lor din Banat

Despre pământ. Oameni și casele lor din Banat Început în perioada 2015-2016, derulat prin asociația REcult din Timișoara împreună cu partenerii săi, ulterior și cu sprijinul Administrației Fondului Cultural Național, proiectul a coagulat un grup pluridisciplinar și internațional în demersul de conștientizare și de promovare a patrimoniului reprezentat de casele din și cu pământ din zona Banatului.

Unul dintre evenimentele principale ale proiectului este festivalul itinerant Regio Earth. Ediția a doua a festivalului central și est-european a arhitecturii din pământ s-a desfășurat în 2018 la Buzad, în comuna Bogda din Timiș.

La începutul anului 2019 a fost premiat pentru activarea patrimoniului imaterial de către Administrația Fondului Cultural Național și desemnat ca eveniment oficial al Anului European al Patrimoniului 2018.

În anul 2020, proiectul a fost selectat în cadrul expoziției „Enough is Enough” și a evenimentelor conexe ale acesteia în Bienala de Arhitectură din Timișoara – BETA 2020.

Despre pământ. Oameni și casele lor din Banat, Crișana și Transilvania

Activitatea desfășurată din anul 2021 reprezintă o extindere a proiectului Despre Pământ. Oameni și casele lor din Banat la regiunile istorice adiacente (Crișana și Transilvania), dorind să pună bazele pentru o viitoare multiplicare la nivel național a campaniei de conștientizare, valorificare și chiar reinterpretare a arhitecturii tradiționale din pământ.

Deceacestezone? Nu doar datorită proximității de punctul zero alproiectului(zonaBanatului) ci și datorită multitudinii de tipologii și tehnici care pot fi întâlnite aici2 și al spiritului viu care poate fi regăsitînmultedintrecase. Unde cauți de fapt valoarea unei construcții din pământ? Tehnicile și materialele înglobate sunt un punct de plecare, dar oamenii sunt cei care o însuflețesc.

Rezultatele proiectului din2021 sunt încursdeactualizare pe platforma web-documentary a proiectului: desprepamant.ro. În completarea platformei vine broșura de față, realizată cu sprijinul bursei anuale „Sabin Nicolae Dancu”, în scopul detalierii celor șase puncte documentate (case și zone).

2 un exemplu relevant chiar în imaginea alăturată, extras din studiile asupra arhitecturii vernaculare ale arh. Călin Hoinărescu

Ce a presupus proiectul din 2021. Din punct de vedere al resurselor umane:

 Coagularea și extinderea echipei Despre pământ, inclusiv cu elevi voluntari

 Crearea unui angrenaj de parteneri, colaboratori și susținători ai proiectului

Din punct de vedere al acțiunilor întreprinse și al rezultatelor:

 circa 25 de zone și puncte vizitate în vederea documentării

 3 ateliere cu tehnici din pământ și o clacă la Buzad

 evenimente conexe și expoziționale (precum evenimentul interactiv din Timișoara de la BNA 2021)

 4(+) trasee culturale în curs de propunere

 materializarea a 6 puncte documentate (case și zone - prin vizite de studiu, întâlniri cu localnici și arhitecți)

Casa cu decorațiuni din Secusigiu

Tipologie: Casa din văiugă și pământ bătut

Proprietar: Oana Popa

Localizare: loc. Secusigiu, com. Secusigiu, jud. Arad

Anul de construire: 1926-1928

CONTEXT – despre Secusigiu

Secusigiu (denumiri anterioare: Zekulzegh, Szekusznik Sekusich3, Zekelzegh, Szunyogzegh4 ; denumiri actuale în maghiară: Székesút, în germană: Sekeschut, in sârbă Секусић)este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Arad.

Localizare. Satul Secusigiu se află situat în partea de nord-vest a Câmpiei Vingăi, la sud de râul Mureș și la la cca. 31km față de Arad și 45 km față de Timișoara. Se învecinează la nord-est cu Munar, la sud-vest cu Satu Mare, la sud-est cu Sânpetru German, toate trei sate aparținătoare ale aceleași comune, iar spre nord-vest cu localitatea Semlac.

3 Alexandru Roz, Kovách Géza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Arad, 1997, p.219

4 Rodica Colta et al, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, vol III, Arad, 2020

Istorie. Urme de locuire se regăsesc pe teritoriul comunei și al satului încă din perioada neolitică, fiind menționată în literatura de profil și în monografiile satului existența locuințor semiîngropate amplasate în apropierea râului

Mureș, iar din perioada daco-tracică este

remarcabilă existența mai multor vestigii, precum și a unor movile de pământ5 . Alte materiale arheologice descoperite împrejur datează din perioadele hallstatiene, dacice, romane și avare.

5 Florin Medeleţ, Ion Buligan, Contribuţii la problema repertoriului movilelor de pământ din Banat, în Banatica, Reşiţa, 1987, p. 163-164

Cu toate acestea, prima atestare istorică datează din 1359 cu numele de Zekulzegh.

La sfârșitul secolului al XIV-lea satul era proprietatea familiei nobiliare Székelyszeg, trecând apoi în proprietatea familiei Huniazilor, urmând ca, spre final de secol XV, părți din sat să aparțină familiei Doczi.

La finalul sec XVI, satul trece sub dominație otomană, apărând în registrul turcesc de dări ca localitatea Szekusznik din nahia Felnac. Ulterior, la cucerirea teritoriului de către austrieci, localitatea apare cu numele de Sekusich în harta realizată de Mercy 6 , atestat cu 35 de case și 17 familii. În 1695 teritoriul este cucerit de austrieci și satul devine proprietate imperială. Când Banatul ajunge încorporat Ungariei, satul devine proprietate a familiei Almásy în 1838.

6 Alexandru Roz, Kovách Géza, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Arad, Arad, 1997, p.219

Populaţia este majoritar română, la care se adaugă maghiari, germani și sârbi, iar din jurul anilor ’70 și rromi. Comunitatea română se coagulează în jurul băștinașilor și familiilor transilvănene stabilite zonă în secolul XVIII.

Urmează în secolul XIX apariția prin migrație secundară a germanilor și maghiarilor. Ca urmare a repatrierilor de la sfârșitul secolului XX, populația germană scade dramatic, ajungând la un număr de doar 46 de oameni în anul 1992.

Meșteșuguri tradiționale, ocupații. Principala activitate economică este agricultura. Ca meșteșuguri tradiționale se cunosc prelucrarea

lânii și a cânepii, olăritul, țesutul, sumănăritul. Industria zonei se extinde la sfârșitul secolului XIX prin două prese tradiționale de ulei (oloniță) și trei fabrici (săpun, unt, sifon).

Arhitectură. Evoluția gospodăriei în Secusigiu. Compartimentarea tipică a gospodăriei este formată din curtea mică (aria mică - cu deschidere la drum printr-o poartă mică pentru oameni și o poartă mare pentru căruțe), curtea mare (aria mare – de obicei reprezenta curtea din spate) și grădina.

Tradițional, curtea mică era delimitată cu un gard de stobori (pari de lemn legați între ei printr-o împletitură de nuiele). Acesta a fost înlocuit treptat cu gardul de pământ bătut și mai târziu cu cel de scânduri sau cărămidă.

Grajdul era tipic construit în continuarea sobei mici (camera mică), însă după primul război mondial acesta a început să se construiască preponderent într-o clădire separată ce mai putea

să conțină o bucătărie sau chiar camere de locuit.

În mijlocul curţii mici, perpendicular pe casă, se găsea cotarca iar dedesubt cocinile pentru porci.

Șopronul (pentru căruțe și unelte agricole) era de obicei construit sprijinindu-se pe casă.

Grajdul / ștălogul pentru cai și vite, cotarca, cociniile sau cotețele de păsări puteau fi găsite în unele gospodării și în curtea mare.

Grădina era partajată în continuarea curții mari, prin împrejmuire cu pământ bătut sau nuiele, mai târziu cu gard de sârmă.

Gospodăriile aveau aceleași dimensiuni și compartimentări, fără diferențe semnificative între etniile română, sârbă, maghiară sau șvăbească.

Tipologia caselor. Casa tipică a zonei a evoluat în timp atât ca material de construcţie, cât şi ca aspect şi mod de amenajare a spaţiului. Prima vatră a satului a fost alcătuită din zamoinițe7 , case semi-îngropate în pământ. După eliberarea zonei de către austrieci (sec XVIII) noile case au fost construite la suprafață, dar materialele au rămas preponderent pământul în ceea ce privește pereții (pământ bătut sau văiugă) și trestia pentru acoperiș. Abia după 1900 au început să apare case de cărămidă și cu acoperiș de țiglă.

Podelele au apărut sporadic în perioada interbelică; astfel, în recenzia caselor din 1934 în Secusigiu existau 180 camere podite și 1200 cu pământ bătut8 .

Sobele (camere) se despărțeau cu o tindă astfel: soba mare (către uliță) și soba mică (către ocol,

Elena Rodica Colta , „Dicționarul istoric al localităților din județul Arad”, vol. III, fragment: “Monografia comunei Secusigiu”, coordonatorii volumului: Sorin Bulboacă, Doru Sinaci, 2020

8 Ghenadie Ilie, Monografia comunei Săcusâgi, 1930-1935. manuscris,cap. Statistica imobiliară şi mobiliară, p.3

uneori cu o vatră deschisă în spate)9. Mai târziu, acestor sobe se adaugă și cămara și pivnița (podrum). De-a lungul caselor se întindea un târnaț deschis (prispă); cu vremea el este închis jos cu scânduri sau cărămidă și în partea de sus cu sticlă (după modelul german). Deasupra târnațului, acoperișul era prelungit și susținut cu stâlpi de lemn, care au fost treptat și ei înlocuiți de cei de pământ bătut și cărămidă.

După primul război mondial, în toate satele comunei şi la toate etniile, au apărut şi primele case găzdăceşti. Acestea erau puternic influențate de casele germane din Banat: camerele erau molărite, târnațul cu ieșire la strada și podit cu gresie, ușile cu deschidere la stradă aveau sticlă colorată sau mată și ornamente florale. Tot în acea perioadă apar și casele mari ridicate pe colț și casele late, paralele cu ulița (primele influențe urbane).

Faţadele erau tipic cu două ferestre înguste

zidărie decorată. Culoarea varului exterior era cel mai adesea alb sau galben. Numele proprietarului, anul construcției sau renovării era trecut pe fronton (aici fiind mai vizibilă amprenta etnică, fiind scrise cu caractere chirilice în cazul caselor sârbești și caractere gotice pentru celelalte etnii).

9 N.A. – din interviurile realizate pe parcursul proiectului a reieșit că în alte sate din aceeași zonă a Banat-Crișanei, denumirile de soba mare și soba mică/ sobița erau utilizate pentru a denumi casa mare ( a nucleului familiei) și casa mică (uzual a seniorilor familiei/ bunicilor)

Mai târziu, după mijlocul secolului XX apar casele din cărămidă, construite în vinclu, cu ferestre cu trei canate și camere paralele cu strada. Culorile exterioare se schimbă și ele, casele nou construite fiind văruite cu bej, gri și verde.

Arhitectura ultimelor decenii este inspirată din urbanul cotidian (case mari cu multe camere, etaj și ferestre din termopan), iar multe dintre vechile construcții sunt modificate masiv sau demolate. Cu toate acestea, mai pot fi văzute și astăzi case cu pământ bătut și acoperiș din trestie, case găzdăcești din văiugă sau cărămidă arsă și cu frontoane baroce, case late de dimensiuni mari –acestea dând peisajului cultural local o impresionantă valoare patrimonială, precum și o sursă de documentare a evoluției arhitecturii locale pe o întindere de peste trei secole.

Bibliografie.

 Monografia comunei Secusigiu, autori: Rodica Colta, Doru Sinaci

 „Dicționarul istoric al localităților din județul Arad”, vol. III, fragment : Monografia comunei Secusigiu”, autori: Elena Rodica Colta, coordonatorii volumului: Sorin Bulboacă, Doru Sinaci,2020

Sursăweb:https://bibliotecaarad.ro/monografii-comunasecusigiu/

 Alexandru Roz, Kovách Géza, Dicţionarul istoric al localităţilordinjudeţulArad,Arad,1997

 Florin Medeleţ, Ion Buligan, Contribuţii la problema repertoriului movilelor de pământ din Banat, în Banatica, Reşiţa,1987

GhenadieIlie, MonografiacomuneiSăcusâgi, 1930-1935

DESPRE CASĂ

Casa și gospodăria. Localizată înspre sud-vestul satului, gospodăria este compusă din mai multe construcții organizate în jurul curții și o grădină amplă în continuarea acesteia.

Casa mare, realizată în stilul baroc-rural și amplasată la colțul a două străzi, este unul dintre modelele de case găzdăcești din sat.

Fațadele dinspre stradă prezintă elemente ornamentale tipic baroce – fronton cu forme torsionate, pinioane cu motive vegetale, pe când camerele de locuit conțin decorațiuni pictate direct peste tencuiala din pământ. O particularitate a casei, pe lângă picturile de la interior, o reprezintă inscripția de pe fronton unde este notată o poreclă a familiei păstrată încă din perioada dominației otomane (Berbece) în locul numelui acesteia.

Casa mică, având camere de locuit și mai multe anexe pentru gospodărie și animale este amplasată spre est, distanțat față de vecini conform normelor de construire austriece din secolele anterioare (distanțe impuse între construcții pentru prevenirea propagării unor eventuale incendii).

Ambele case se deschid înspre curtea principală, amenajată cu flori în spațiile de primire. În această curte, perpendicular pe stradă, se realizează accesul principal (de primire).

Pe vremuri gospodăria avea două porți – cea actuală, în ciuda dimensiunii utilizată doar pentru accesul oamenilor, și o poartă secundară amplasată în continuarea casei mari înspre strada secundară, pentru care și căruțe:

„Bunica avea flori în față, nu-l lăsa pe bunicu’ să intre cu căruța peste ele”10

Cotarca închide curtea înspre nord și conține un porumbar la partea superioară și fostele cocini și adăposturi pentru găini la partea inferioară. În spatele acesteia pornește grădina.

10 Extras din interviu cu Oana Popa, mai 2021

Tehnici. Materiale. Arhitectură. Cele două case ale gospodăriei prezintă o combinație structurală din văiugă și pământ bătut, având însă fațadele principale din cărămidă arsă. Materialele pentru construire au fost procurate local, direct de către meșteri și de către străbunicul familiei (întemeietorul gospodăriei) – pământ din marginea satului („la gropi”), nisip și piatră din zona râului Mureș (în apropierea satului) și din satele Lovrin și Periam.

Fundațiile inițiale, păstrate în mare parte, au fost realizate din cărămidă arsă.

La ambele construcții, acoperișul cu învelitoare din țiglă este realizat în trei ape. Proveniența țiglei utilizate inițial este de asemenea locală, din zona Periam.

Casa mare conține trei camere de locuit, bucătărie, pivniță și târnaț cu trei intrări cu arcade, șopron (fost grajd) adosat casei și cu acces în pod.

Tehnicile de tencuit exterioare și interioare diferă: ciment cu var la exterior (cu precădere fațadele spre stradă), amestecuri succesive de pământ și pleavă înăuntru.

Cu toate acestea, interiorul casei este cel care impresionează, fiind cel mai puternic decorat. Deși în zonă se foloseau în principal zugrăveli cu humă11 , la casa mare au fost aduși meșteri de proveniență germană (staționați atunci în zona Periam, Variaș sau Lovrin12) pentru a folosi tehnici picturale direct peste tencuiala din pământ, atât pe pereți cât și pe tavane. Picturile realizate de aceștia, vizibile și acum, sunt păstrate originale de circa 100 de ani, iar tehnicile folosite sunt tip frescă la camera dinspre stradă și imprimerie cu șabloane la celelalte două camere. Tehnica imprimeriei era realizată cu pigmenți și straturi separate pentru fiecare motiv decorativ în parte:

11 Informații adunate în interviuri cu localnici, mai 2021

12 Proveniența exactă a meșterilor nu a putut fi determinată, fiind bazată doar pe istorii orale ale membrilor familiei

„[…] era o frunză, de exemplu; era un șablon pentru frunză și se pornea de la culoarea închisă

către culoarea deschisă. […] P’ormă era trandafirul, să spun galben. Sau era roz, sau era.. codița maro. Deci, pentru fiecare culoare și pentru fiecare figură era un șablon. Se punea primul șablon - se dădea cu vopsea. Se dădea al doilea

și [tot așa] până la final.”13

În prima parte a secolului XX era decorat și târnațul (prispa), dar aceste imprimerii s-a pierdut treptat din cauza expunerii la intemperii.

13 Extras din interviu cu Florentina Augusta Popa, mai 2021

Alte elemente de remarcat în cazul casei mari sunt tâmplăriile păstrate de asemenea originale: uși din lemn cu ochiuri de sticlă mată și cu motive florale, rolete și obloane fabricate la începutul secolului XX în Arad.

Casa mică prezintă două particularități interesante, pardoselile și fostul cuptor cu afumătoare.

Casa mică este formată pe modelul anexelor care s-au dezvoltat în secolul XIX-XX, în care ștălogul

și cămara se află într-o construcție care conține și camere de locuit și un târnaț deschis, cu stâpi decorativi din lemn. Diferența față de modelul local este că, în acest caz, construcția s-a ridicat tot o casă de locuit și nu peste o serie de anexe.

Anexele gospodărești au fost adăugate ulterior, în extinderea construcției noi, fiind vizibile diferențele

în dimensiuni și tehnici.

Pardoselile camerelor de locuit, păstrate originale de la începutul secolului XX, sunt realizate din plăci hexagonale din ceramică și pământ. Vechiul cuptor, amplasat în bucătărie, era realizat pe un model vernacular: cuptor și loc de șezut încălzit la parter, afumătoare cu horn în pod. Din acesta s-a păstrat doar afumătoarea, din cărămizi de văiugă zidite boltit.

OAMENII ȘI CASELE LOR. ISTORIC

Gospodăria se află în familia doamnei Popa de patru generații, urmând o succesiune adesea pe linia maternă.

Istoria caselor pornește în 1913, când străstrăbunica familiei a primit de la părinți terenul împreună cu o construcție de dimensiuni reduse (pe locul actualei case mici).

În anul 1926, urmașul ei a pornit construcția casei mari, care s-a finalizat în 1928. Din dorința acestuia, la un moment dat pe frontonul casei a fost trecută porecla familiei în locul numelui:

„Fiecare în sat are o poreclă. Fiecare, da, și nu-l știe nimeni după numele de nume, numai după poreclă –„a lu’ cutare”. La noi [ …] legenda spune că unul din strămoșii noștri lucra la moșia unui spahiu – era un administrator [..] în perioada când a fost și Timișoara pașalâc și noi am fost la turci. Și nu știu ce n-a vrut să facă respectivul străbunic.

[Ca pedeapsă], în toiul verii, l-au învelit într-o blană și l-au ținut o zi întreagă la soare. În momentul când i-au dat drumul, de zăpăcit de

căldura aia înnebunită, l-a lovit pe vizirul respectiv în stomac. Și acela ar fi strigat: ‚Tu dat la mine ca un berbec’. Și așa ne-a rămas – a lu’ Berbece. „ 14

Tot atunci a fost trecut și anul de construcție care, deși unul dintre obiceiurile din zona Banatului este de a modifica anul de pe fronton la fiecare renovare a fațadei15 , a rămas neschimbat.

14 Extras din interviu cu Florentina Augusta Popa, mai 2021

15 Informații adunate în interviuri cu localnici, perioada 2018-2021

Ulterior, a fost construită și casa mică pe locul fostei construcții primită de stră-străbunică. În acest moment grajdul de iarnă a fost relocat din spatele casei mari în anexele casei mici, a doua poartă a fost închisă iar în locul lor a fost făcut

șopronul.

Datorită perioadei istorice, casa mică a fost cea mai îndelung locuită, deși primirea și cazarea eventualilor oaspeți s-a realizat aproape

întotdeauna în camerele pictate ale casei mari. Tot camerele pictate sunt și cele mai prezente în istoria orală a familiei, toți membrii având amintiri

și povești cu acestea pe care le împart cu plăcere celor care le trec pragul.

MAI MULTE DESPRE..

O documentare fotografică detaliată a casei cu decorațiuni și a gospodăriei din care face parte se regăsește pe platforma web a Flori Achim – artist plastic și fotograf

https://achim.xyz/secusigiu/

CasamuzeudinDorobanți

Tipologie: Casa din pământ bătut

Proprietar: Almási Lorand si Vajda Anna Noémi

Localizare: loc. Dorobanți, com. Dorobanți, jud. Arad

Anul de construire: sec. XIX, an incert

CONTEXT – despre Dorobanți

Dorobanți (denumiri anterioare: Irathws, Kis Iratos, Kisiratos, Iratoșul Mic) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Arad.

Localizare. Satul Dorobanți se află în vestul județului - la cca. 26 km de municipiul Arad și 3 km de granița României cu Ungaria - și la întrepătrunderea zonelor de câmpie ale Banatului

și Crișanei, fiind vizibile influențele geografice și arhitecturale ale ambelor zone.

Istorie. Localitatea are o istorie bogată, începând încă din perioada neolitică.

Arheologii au găsit obiecte arheologice de origine neolitică, dacă, romană, precum și vestigii ale popoarelor migratoare; prezența triburilor sarmatice și ale civilizațiilor din epocile bronzului și cuprului este atestată de descoperiri arheologice din anii ’60 iar prezența migratorilor în zonă în secolele al V-lea și al VI-lea este atestată de o necropolă gepidă tot în teritoriul comunei Dorobanți.

Prima atestare istorică a zonei că fiind locuită a fost în 1418 când localitatea se numea Irathws.

Pe vremea ocupației turcești (în 1552), actuala localitate Dorobanți apare menționată cu denumirea de Iratos (locul acelei vetre de sat dispărut în urma războaielor). Ulterior, în 1772, autoritățile habsburgice au menționat zona ca pustă nepopulată, deși în 1787 apare denumirea de Kis Iratos pentru o așezare cu 3 case.

Abia în primele decenii ale secolului al XIX zona a început să fie din nou populată când, în 1819, autoritățile habsburgice au colonizat în Dorobanți populație maghiară din zona Cenadului și din partea de nord-est a Ungariei. În acel an în zona s-au stabilit zeci de coloniști cultivatori de tutun. În perioada interbelică, Dorobanți a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică continuă și avea statut de comună separată aparținând județului Arad. Între anii 1969 și 1989 a fost

anexată din punct de vedere administrativ orașului Curtici, dar a redobândit statutul de comună în 2004.

Principala ocupație a populației a fost încă din perioadele vechi agricultura, fiind menționabil secolul al XIX-lea când au venit cultivatorii de tutun care au tras după ei și dezvoltarea economică a localității.

Populaţia. Ocupații. În Iratos trăiau 113 familii în 1552, rămânând doar 4 în 1785.. În urma repopulării din sec. XIX, a urmat o creștere relativ constantă ajungând la 1635 de locuitori în 2011. Etnia dominantă numeric a rămas din acea perioadă până în prezent cea maghiară.

Puncte de interes. Tradiții și obiceiuri. Sunt de remarcat și de o importanță majoră pentru sat biserica barocă din 1803, punct de întâlnire pentru localnici și de atracție pentru turiști străini, și apele termale care au fost folosite din perioade vechi atât pentru agricultură cât și recreație.

Totuși, „brandul” localității Dorobanți este țitera –instrument muzical cu coarde ciupite. În trecut instrumentul se spune că ar fi fost găsit în fiecare casă. În prezent, cei mai talentați localnici interpreți la țiteră fac parte din Formația de Țiteră

Rónasági iar în sat a ajuns să se organizeze una dintre cele mai mari tabere de muzică populară maghiară din vestul țării.

bătut (predominant) sau văiugă, așezate perpendicular pe stradă.

Fundațiile se realizau fie din cărămidă, fie din pământ bătut, sau o tehnică combinată între acestea două. Acoperișul cel mai des folosit era din stuf, fiind treptat înlocuit în secolul al XX-lea cu țiglă.

Casa tradiţională. Primele case din zonă erau de tip bordei (conform unor descoperiri din perioada anilor ’70, în grădina unei case din Dorobanți).

Ulterior, s-a dezvoltat tipologia caselor din pământ

În Dorobanți și satele învecinate, încă se pot distinge tipologii diferite între casele diverselor etnii16: cu fronton la stradă la casele nemțești, cu acoperiș teșit la casele românești, cu acoperiș în două ape cu cornișe ieșite față de planul fațadei principale la casele maghiare și sârbești. Tipologia dominantă satul Dorobanți este cea maghiară.

Bibliografie.

 „Dicționarul istoric al localităților din Județul Arad”, Vol. III, fragment: „Dorobanți”, autori: Sorin Bulboacă, coordonatorii volumului: Sorin Bulboacă, DoruSinaci,2020

 „Lönni vagy nem lönni” – monografie comuna Dorobanți,autor:SarusiMihály,2015

 Monografia ”Curtici – oraș european”, coordonator: Sorin Bulboacă, autori: Emil Arbonie, Daniel Covaci, Dan Doba, Radu Hord, Flavius Lazăr, Răzvan Mărtoiu, Gheorghe Mocuța, Dănuț Morodan, LadislauPiklor,2018

Sursă web: https://bibliotecaarad.ro/monografii-orascurtici/

16 Informații preluate din interviu cu Dănuț Morodan, co-autor al monografiei orașului Curtici, iunie 2021 – despre diferențele între arhitecturile tipice localităților Macea, Dorobanți, Curtici și Sânmartin, provenite din originea etniilor întemeietoare ale localităților; informații în curs de corelare cu surse scrise și documentare din teren

DESPRE CASĂ

Tehnici. Arhitectură. Construită undeva la sfârșitul secolului al XIX-lea, gospodăria este formată din casa-muzeu, o cămară cu acces în pod, grajd pentru animale, curte și grădină.

Casa este reprezentativă pentru tipologia arhitecturală locală: amplasată perpendicular pe stradă și cu o planimetrie tip vagon cu 3 încăperi, accesul făcându-se prin cea din mijloc (unde se află și alimentarea cuptorului care încălzește

camera de la stradă). Prispa este deschisă și susținută pe stâlpi din lemn cu motive decorative florale.

Pereții exteriori, de o grosime substanțială (cca. 70 cm), sunt clădiți în tehnica de pământ bătut, adus de la gropoaiele din Curtici. Aceștia se ridică peste fundații în tehnică combinată din cărămidă

și pământ:

„[…] se făceau niște juguri - niște palănci și care aveau ancore făcute anume [metalice] și propte.

Atunci, între ele băteau pământul - cu niște maiori17 le zicea, niște dispozitive de bătut pământul. Se punea un strat, se bătea, se uda puțin. Pe urmă se ridica mai sus, se punea alt strat. Aici, când s-a făcut casa, patru căruțe au cărat într-una pământ proaspăt.”18

„[…] în fundație tot din pământ bătut merg [..] dar în schimb acolo [au și] cărămidă... distanță de o cărămidă, liber, altă cărămidă. [...] Fundația are trei rânduri de cărămizi: [..]un rând de cărămidă,

17 maiori – regionalism pentru mai, instrument pentru compactat pământul

18 Extras din interviu cu Lorand Almasi, noiembrie 2021

un rând lipsă [și] o cărămidă între astelalte două. Și așa, trei rânduri sunt din cărămizi din acelea mari, nu mici19 cum sunt acum.”20

19 Notă: cărămizile arse utilizate în zona vestică a României în sec. XIX aveau alt modul decât cele utilizate pe piața actuală; întâlnit a fost un modul de 300 sau de 270x130x40mm, cu unele variații în funcție de regiune, fabrică, etc

20 Extras din interviu cu Lorand Almasi, noiembrie 2021

Pereții interiori conțin și tehnica de văiugă, cel mai probabil realizată în Curtici21 .

Tencuielile sunt din amestec de pământ și pleavă, aplicate peste saltele din trestie și finisate cu var în spațiile interioare; către exterior finisajul este în tehnică de „stropeală”, păstrat din perioada 19821983.

21 În sec. XIX și XX, în Curtici se fabricau cărămizi nearse din pământ, văiuguri sau văioage în termenii locali, în special de către comunitățile rrome așezate în marginea satului

Pardoseala este păstrată din pământ, pentru întreținerea ei venind regulat femei localnice care o muruiesc22 cu un amestec de balegă de cal și pământ, iar acoperișul casei este din stuf, pe modelul tipic zonei.

22 Termen pentru procedura de adăugare a unui strat/ completare și finisare cu amestec cu pământ pentru pardoseli, pereți etc.

OAMENII ȘI CASA LOR MUZEU

Casa a ajuns în posesia familiei Almási în sec. XX. Doctorul Almási Béla, pasionat de artă și istorie, a întemeiat un muzeu privat de istorie, arheologie locală și etnografie maghiară, deschis publicului începând din anul 2003. Urmașii lui, Lorand și Anna Noémi, continuă să deschidă muzeul la cerere. Pentru menținerea spiritului casei, aceștia continuă reabilitările ei cu metodele tradiționale locului și, unde e posibil, cu meșteri și lucrători ai zonei.

Muzeul figurează în ghidurile maghiare de turism sub numele „Almási Béla” Tájház és Múzeumi

Gyüjtemény (Casa tradițională „Almási Béla” și colecția muzeală).

MAI MULTE DESPRE..

Informații despre muzeul amenajat în interiorul casei se pot regăsi pe platforma programului

„Lada cu zestre” , un proiect derulat de Consiliul

Județean Arad împreună cu Centrul Cultural

Județean Arad cu scopul identificării și promovării

valorilor culturale din județul Arad.

https://ladacuzestrearad.ro/dorobanti/

Index imagini – partea 1

DESPRE PĂMÂNT 2021

Scurt istoric al proiectului Despre pământ

pag. 4 – descrierea etapelor Despre pământ în 2018; sursă : www.facebook.com/desprepamant

pag. 5 – parteneriat Despre pamant/ AFCN

sursă : www.facebook.com/desprepamant

Despre pământ. Oameni și casele lor din Banat, Crișana și Transilvania

pag. 6 – extras din studii asupra arhitecturii vernaculare ale arh.

Călin Hoinărescu (din arhiva digitală a Teodor Gheorghiu)

pag. 7 – img. 1 – hartă a punctelor documentate – Despre pământ.

Banat + Despre pământ 2021; img. 2 - hartă a acțiunilor DP 2021 (sursă: desprepamant.ro și Lidia Păcurar)

pag. 8 – img. 1-6 – echipa DP 2021 (sursă: echipa DP și Ovidiu

Micșa); img. 7-18 –parteneri, colaboratori și susținători DP 2021

CASE

Casa cu decorațiuni de la Secusigiu

pag. 10 – decorațiuni interioare realizate cu șablon (Flori Achim)

pag. 11 – casa mare (Flori Achim)

pag. 12 – strada principală din Secusigiu, intrare dinspre Munar;

sursă – google street view

pag. 13 – locuințe în stil baroc rural pe strada principală din Secusigiu, zona centrală; sursă – google street view

pag. 14 – img. 1 biserica catolică din Secusigiu; sursă – google street view; img. 2 – locuințe în stil baroc rural pe strada principală din Secusigiu, zona centrală;

pag. 15 – strada lângă gospodăria 195 (Flori Achim)

pag. 16 – img. 1 – plan de situație tip al gospodăriilor din zonă (Lidia Păcurar); img. 2 – casa mica și anexele ei, organizare și arhitectură tip (Komaroni Angel); img. 3 – anexe tip la casa mică (Flori Achim)

pag. 17 – cotarcă (Komaroni Angel)

pag. 18 – img. 1 – stâlpi prispă, din lemn, decorați (Rasca Giulia); img. 2 – stâlpi prispă, din cărămidă (Komaroni Angel)

pag. 19 – gospodăria 195, imagine tip la stradă (din arhiva fam. Popa)

pag. 20 – img. 1 – schiță plan de situație al gospodăriei 195 (Lidia Păcurar); img. 2 – casa mare, vedere dinspre stradă (din arhiva fam. Popa)

pag. 21 – img. 1 – casa mică cu flori (Flori Achim); img. 2 - prispa casei mari (Komaroni Angel)

pag. 22 – fațadă posterioară casa mare, înspre șopron: img. 1 –detalii văiugă și tencuieli (Flori Achim); img. 2 - văiugă pe fundații din cărămidă (Komaroni Angel)

pag. 23 – prispa casei mari (din arhiva fam. Popa)

pag. 24 – img. 1 – detaliu șablon cu trandafir (Komaroni Angel); img. 2 și 3 – detalii decorațiuni tavan și pereți în camera 3 (Flori Achim)

pag. 25 – img. 1 – detaliu tavan camera 2 (Flori Achim); img. 2 –camera dinspre stradă, cu decorațiuni în frescă (din arhiva fam. Popa); img. 3 – detalii decorative camera 2 (Komaroni Angel)

pag. 26 – img. 1 și 2 – camerele 2 și 3 (din arhiva fam. Popa);

pag. 27 – detaliu pereți camera 2 (Flori Achim)

pag. 28 – detaliu pereți camera 1 (Komaroni Angel)

pag. 29 – detaliu pereți camera 3, cu urme strat inferior cu tencuială din pământ (Flori Achim)

pag. 30 – img. 1 – schiță a evoluției casei mici, din studiu asupra

pereților și acoperișului (Lidia Păcurar); img. 2 – afumătoare în pod (Lidia Păcurar)

pag. 31 – pardoseli în casa mică (Flori Achim)

pag. 32 – fronton cu porecla familiei (Flori Achim)

pag. 33 – img. 1 - fotografie de familie în fața casei cu decorațiuni, cca. 1950 (din arhiva fam. Popa); img. 2 - vedere dinspre curte

înspre prispa casei mare (Flori Achim)

Casa muzeu din Dorobanți

pag. 34 – vedere dinspre poartă înspre prispa casei – sursă: ladacuzestrearad.ro/dorobanti/

pag. 35 – stradă tipică, intrare dinspre Macea; construcții din văiugă

și cărămidă arsă; sursa:google steet view

pag. 36 – stradă tipică, intrare dinspre Macea; construcții din pământ bătut; sursa:google steet view

pag. 37 – strada înspre primărie; case pe tipologie maghiară; sursa:google steet view

pag. 38 – img. 1 – stradă din Dorobanți la 1985; img. 2 - casa Karoly

Horvath din Dorobanți; sursa: „Lönni vagy nem lönni” – monografie comuna Dorobanți, autor: Sarusi Mihály, 2015, pag. 1462 și 1438

pag. 39 – stradă din Dorobanți la sfârșitul satului, cca. 1980; sursa:

„Lönni vagy nem lönni” – monografie comuna Dorobanți, autor: Sarusi Mihály, 2015, pag.1460

pag. 40 – vedere dinspre curte – sursă: ladacuzestrearad.ro/dorobanti/

pag. 41 – stâlpii decorativi ai prispei și acoperișul din stuf (echipa Despre pământ)

pag. 42 – vedere a prispei și a accesului dinspre curte – sursă: ladacuzestrearad.ro/dorobanti/

pag. 43 – img. 1 - grosime perete și fereastră (echipa Despre pământ); img. 2 – detaliu cornișă la stradă (echipa Despre pământ)

pag. 44 – img. 1 – tencuieli din pământ (echipa Despre pământ); img. 2 – pardoseală din pământ (echipa Despre pământ)

pag. 45 – detaliu acoperiș din stuf (echipa Despre pământ)

pag. 46 – img. 1 – exponate ale muzeului etnografic pe peretele din pământ; img. 2 – tavan cu grinzi din lemn și trestie (echipa Despre pământ)

pag. 47 – detaliu prispă (echipa Despre pământ)

Material realizat prin Bursa „Sabin Nicolae

Dancu” 2020, acordată prin grija Filialei

teritoriale Timiș a Ordinului Arhitecților din

România;

Timișoara, 2022