Page 1

ÎNSEMNE CULTURALE – 2013


Coordonator: Corectură: Arhivare: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Sofia Sincă Gina Zaharia Corina Militaru Gabriela Grădinăriu Augusta Cristina Călin

Copyright – 2013 – Anca Tănase

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/


ANCA TĂNASE


Anca Tănase Insulele care suntem

Ne-am întâlnit în timp, venind de dincolo de el; purtam pe umeri pulberea grea, strălucitoare, a multor moarte galaxii, arzând din nou, la flacăra din noi; astăzi, cu trupul în amurg şi pulberi stinse adunate, mai suntem doar sărutul melancolic al insulei care eşti tu, al insulei care sunt eu.

5


Anca Tănase De neînlocuit e numele tău

Numele tău, tunet venit din orizont crepuscular şi explodând în mine graba ceasurilor, a drumurilor fără sfârşit, fără „acasă”, a clipelor din care roade Cronos. Am încercat să fac în mine gol, cuib, pentru el dar ar fi însemnat să-mi arunc inima la gunoi, să nu mai respir, să nu mai trăiesc. Numele tău, venit cu tot albastrul din mare şi din cer, cu verdele pădurii, înaltul şi adâncul. Numele tău, corabie nebună plutind pe apa minţii, cu toate întrebările, cu toate răspunsurile, uneşte carne, suflet, minte, ma renaşte. Numele tău, îşi ia alături vântul 6


Sculpturi în lumină şi amândoi, sculptează-n carne stele. Numele tău, e scris în sânge.

7


Anca Tănase Monocolor... sau nu

Cerul începe să-şi stingă culoarea marile păsări argintii emană miros de ghiulele pensionarii devin militanţi ca să-şi completeze pensia lângă o fântână fără apă un bătrân primeşte în dar o pungă cu mălai se bucură, zâmbeşte, arătându-şi dinţii pe care nu-i mai are, mulţumeşte înclinându-se adânc ieri era albastru, sau verde, sau galben astăzi e roşu din cap până-n picioare.

8


Sculpturi în lumină Cronos

În fiecare zi, Cronos sau Timpul, sau Istoria îşi sacrifică sieşi un copil: îl prinde de ceafă, îl aruncă în cuptor şi, când s-a rumenit cât trebuie, îl mănâncă; în urma copilului, dacă a apucat să crească puţin, rămâne ceva: o simfonie, un tablou, o carte sau un alt copil; după un timp, simfonia tabloul cartea devin şi ele cenuşă, dar rămân în Akasha; într-o zi, care nu va fi zi, nici noapte, ci altceva – un netimp, un nespaţiu – Cronos, sau Timpul, sau Istoria, va deveni la rândul său o urmă-n Akasha.

9


Anca Tănase Tăcerea să ne poarte pe amândoi

Ascultă-mă cu atenţie când tac pentru că doar în tăcere îmi poţi auzi inima cum respiră. Respiraţia inimii îţi va spune că mi-am început călătoria spre nori; ascultă şi taci, stridenţa unui cuvânt m-ar izbi de pământ. Priveşte doar, şi citeşte ce-ţi scriu pe zidul diafan, povestea clipei în care se deschid trandafirii-fecioare din Ispahan şi Calea Lactee, acolo de unde vine spre tine unicornul, născutul primei dimineţi a lumii. Între aripile lui vom curge amândoi în tăcere, căzând în sus şi unduind în apa cea mai presus de ceruri.

10


Sculpturi în lumină Cineva cântă la vioară

Prin frig trec păsări verzi. Memoria se încarcă de cărări spre nicăieri sau, poate, spre biserici şi cimitir. Noaptea se umple de vid şi paşi pierduţi; şi inima, de ploaie. Uitarea cotropeşte amintirea. În loc de apă, marea poartă naufragii. Degetele sunt clepsidre prin care curg cuvinte şi speranţe, sau disperări… lunga poveste tristă de-a fi om sau cal în lanţuri; şi peste toate aceste catastrofe cineva cântă la vioară.

11


Anca Tănase Cină

Ne-am aşezat la masă, doi bătrâni; mâncăm tăcuţi, cu gândul la Cina Cea de Taină, la prieteni duşi, părinţi, copii împrăştiaţi; prin casă trece vântul, poartă frunze; în oase creşte frigul… ne va duce…

12


Sculpturi în lumină Rătăcind pe un ţărm

Cobor din soare, vis şi teamă pe coasta uitată de oameni şi de zei marea se oferă nopţii precum o curtezană sedusă de lună dansând, desculţă, pe nisip sub iasomia înflorită ploaia clădeşte ziduri şi tăceri ceaţa-i din ce în ce mai deasă mi-e teamă o teamă albă înserarea adânceşte absenţe în amurg priviri alunecă, şerpeşti ceruri minerale, tarversând timpuri, oameni, umbre orele sunt negre şi reci trupurile pierd încet lumina zăpada şi iasomia ard la fel.

13


Anca Tănase Liberi

Vino cu mine, să regăsim lumina clandestină a uitării curajul de a fi singuri şi liberi, departe de aceeaşi, mereu rostogolire a zilei şi a nopţii vino cu mine să stingem sorii în îmbrăţişări, să ascultăm cum traversează marea albatroşii, cum se apropie, tandră, dimineaţa. Nu-ţi fie teamă, viaţa e doar atunci când sapi mormântul morţii, cand îţi astâmperi setea cu sângele din răni şi carnea sfâşiată renaşte în poeme. Vino cu mine, drumurile sunt largi şi multe, cu fântâni şi pomi, morţii, mai vii ca noi, scăpaţi de frica abisului dintre pământ şi cerul schimbător. Vino cu mine, vom găsi viori la cruci de drumuri, în troiţe vino cu mine… dragostea nu cade.

14


Sculpturi în lumină Absenţă vorace

În lipsa ta, nu sunt decât un orb care contemplă infinitul fără culoare o voce neauzită, în căutarea cuvintelor prin râuri, pe sub pietre un chip fără memorie şi loc în spaţiu păşesc cu grijă, să nu mă izbesc de conturul trupului tău de călător halucinat să nu mă tai în spadele luminii mi-e cald, mi-e frig, dintii zăpezii se înfig în mine şi trandafirii carnivori mă-ntorc în somn să te-ntâlnesc pe punţi de spumă, ridicate pe mări inexistente să-ţi regăsesc răcoarea pielii, tăcerile desfăşurate amplu, simfonii fără culoare şi volum, lumina rămâne în deşertul din oglinzi, o toamnă prematură cu sori în putrefacţie şi greieri morţi absenţa ta clădeşte-apocalipse

15


Anca Tănase Rimă simplă

te-am ascuns, fără să ştii, pe lună am clădit în juru-ţi ziduri înalte, de brumă să nu ştii că există şi alte constelaţii mai luminoase, fulgerând prin spaţii am împletit gratii albastre pentru nori şi păsări şi astre să nu te plictiseşti, dragul meu de atâta lună, de atâta “eu” ţi-am lăsat şi vreo doua-trei sirene să-ţi cânte amintirea de mine şi de pământul îndrăgostit de lună, de tristeţea ei răbdătoare şi bună luna-i mai simplă, stai acolo şi-aşteaptă până se va deschide unica poartă voi veni la tine, în mâini cu flori de fum culese între pământ şi lună, pe acelaşi drum pe care-am mers de-atâtea ori crezând ca vom fi veşnic călători aşteaptă-mă pe lună, pe ultimul drum mă va aduce Caron, vâslaşul nebun.

16


Sculpturi în lumină Turnul Babel

trăiesc prin clopotul bisericii dangătul lui îmi spune când moare cineva atunci, aud cum cad cireşile-n livezi plâns peste ochii închişi zgomote moi, vătuite ale unei agonice armate aud cum peste pietre coboară curcubeul să coloreze somnul celor duşi sau când se naşte cineva spre a reface rezerva de lacrimi a lumii dangătul clopotului îmi spune când fratele îşi vinde devenirea flămânzi, şacalii încep să dea târcoale în rotitoare ape cad biserici în pas de marş vin hoarde de zidari să reclădeasca Turnul.

17


Anca Tănase Întoarcerea lupilor

vin lupii, flămânzii se-ntorc odată cu ei coboară îngheţul izvoarele se ascund sub pământ teroarea aleargă prin sânge intraţi în case închideţi ferestrele şi trageţi oblonul peste voi baricadaţi uşa nu mai aprindeţi lumina pruncilor, ochii lănci de gheaţă le sunt şi dinţii le apar mai devreme pe marginea ferestrei cineva a uitat o carte deschisă şi un ram de liliac tinerii cer timp de iubire bătrânii, de rugă dormiţi, să nu ştiţi că lupii-s aici.

18


Sculpturi în lumină Ţara şi poporul ei

să suspendăm ţara între cer şi pământ sau nici pe pământ, nici în cer cei mai înalţi îi vor izbi câte-o ghioagă în cap cei mai mici îi vor biciui tălpile cei nici prea înalţi nici prea mici de înălţime medie, majoritatea, îi vor bate cuie în coaste ţara va răbda va deschide braţele şi va spune: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!”

19


Anca Tănase Plecările părinţilor

Câte plecări, atâtea porţi rămase-ntredeschise spre reveniri şi drumuri care-aşteaptă dar şi plecări când poarta se închide c-un zgomot sec ecoul nu răspunde rămân în amintire privirea, părul alb şi ridurile pielii părinţi, de-atâtea ori daţi la o parte, purtători de-atâta moarte pârjol în urma voastră şi poduri rupte amintirea doare noi, în sicriu, voi, în albastru, plini de îngeri.

20


Sculpturi în lumină Caniculă

zilnic un clopot sună o cădere copac şi om, îmbrăţişaţi, se sting şi mor curcubeul e monocolor femeile îşi lasă pantofii în asfaltul topit merg mai departe desculţe incendiul începe din tălpi bărbaţii respiră cenuşă fructele au gust de pietre veştede precum carnea bătrânilor ne potolim setea cu fiere ninsorile s-au mutat pe alte planete şi împreună cu ele surâsul, copiii, şi jocul.

21


Anca Tănase Dans

cuprinde-mă cu braţe verzi de vară poartă-mă-n dans la capătul iubirii pe ţărm înalt, unde tăcerea şi nisipul clădesc altar de jertfe viitoare când obosim, ne-om arunca în mare şi vom nunti albastru, legănaţi de albatroşii veşnici şi curaţi cuprinde-mă cu braţele de ploaie poartă-mă-n dans pe drumuri albe, către soare când obosim, ne-om arunca-n fântâni şi-nlănţuiţi, vom curge în adânc cuprinde-mă cu braţe de livezi, poartă-mă-n dans prin pomii grei de rod când obosim, ne vom aşterne-n flori şi vom renaşte-n stele şi culori cuprinde-mă cu aripile braţe poartă-mă-n dans prin cerul plin de zbor când obosim, ne-om azvârli în nori frumoşi şi tineri, vom aprinde mereu alţi sori, să lumineze alţi dansatori

22


Sculpturi în lumină Anul 2012, aici (iubire contrariată)

Floarea-cadavru dispare din Indonezia, dar se reface aici, unde cactuşii nu mai înfloresc decât noaptea ascunzându-şi durerea aici, unde lumina e râncedă şi cuvintele tac, sângerând festin pentru vulturi pleşuvi şi aerul, din ce în ce mai agresiv miroase acru aici, unde tâmpla timpului zvâcneşte agonic şi şerpi răsar pe ramuri fără frunze. Într-o poiană prin care nu mai trece nimeni Dumnezeu mai azvârle un buchet de flori proaspete în fereastra fără geam a vreunei şuri roşii, galbene, albastre – steag unei ţări în curs de dizolvare – câte un mac, o margaretă, încă neatinse de pârjol îsi înalţă roş-albul către cer încăpăţânându-se să existe. Din când în când, trece agale un bărbat, rămăşiţă dintr-un alt univers care îşi scoate pălăria în faţa librăriilor sperând că-ntre coperţi sunt pagini scrise sau o femeie înclină uşor din cap cu zâmbet de Monalisă reînviată aici, unde 23


Anca Tănase fântânile sunt ferecate cu lacăt, să nu se fure muşchiul de pe ziduri. Dumnezeule, refugiat într-o şură cu fereastra fără geam mai ai vreo floare pentru noi?

24


Sculpturi în lumină Visul celor de sub poduri

avem un umăr fierbinte pentru lacrimile corbilor şi un umăr rece pe care nu mai are cine să plângă frăţia durerii trage cerul în jos până pe fundul unei sticle de whisky pe străzile duhnind a descompunere François Villon pune, lunatic, aceeaşi întrebare „unde sunt zăpezile de altădată” în anii aceştia care nu mai ştiu să ardă sunt frumoase doar zilele în care furia ne lasă să auzim curgerea sângelui să ne amintim că suntem vii cei care nu am ştiut niciodată cum se ţine o bâtă corect, să lovească năpraznic, ne ascundem sub poduri şi visăm la ziua în care porumbelul alb cu crucea în cioc va trece din nou în zbor razant la firul ierbii, amintindu-ne că Dumnezeu nu poate fi înfrânt de neiubire.

25


Anca Tănase Timpul fără mâine

Iubirea noastră cu gust de mure îşi caută drumul înapoi, spre casă prin pădurea cu copaci de granit copacii o strâng, o apasă undeva, departe, cineva ascute o coasă ochii tăi au culoarea unor iezere triste, mâinile mele nu mai au decât vânt, corbul bătrân ţipă: „atât!” apele se închid peste ziua de mâine aproape, aici, doar tăcerea şi coasa!

26


Sculpturi în lumină Trec trenuri goale printre noi

iubirea noastră-i un delir albastru de trupuri ondulându-se ca valul, de nopţi destrămate de ploi, de potop, pline de ruguri fierbinţi şi îngeri fără aripi nopţi pline de otrava ta şiroindu-mi în vene, în amintiri, în viitor plâns fără plâns pentru grădinile de dincolo de mare prin care n-am trecut pentru frunzele care cad cum cad cuvinte moarte pe ruine umbra lor continuă să se-nfăşoare ca iedera pe inima ta, pe melancolia ta cu aripi rupte plâns fără plâns pentru atâtea trenuri în care n-am suit ca să nu coborâm, pentru păsările plecate să scrie psalmi pe ape, pentru oraşele pe care le inventează lumina în amurg nopţi… şi noi, peregrini ai neliniştii, căutându-ne unul pe altul, orbi, agăţându-ne unul de altul, crâncen, să dăinuim… să dăinuim…

27


Anca Tănase Poemul-lup

Un lup flămând de lună e poemul de lună plină, luminând păcate şi nopţi înfierbântate lup singuratic, dornic să muşte-n carnea cerului adâncă şi albastră, taina aduce-n sânge vuiet şi înfloriri rătăcitor, lup fără somn trezind cuvinte din pietre, oase şi morminte un vânător, hrănit cu dor şi cântec de privighetor.

28


Sculpturi în lumină Marină

o dimineaţă galbenă se-nalţă… în zâmbetul tău se varsă marea şi valul se prelinge sărutându-ţi talpa materia îmi cade pe retină culori solare… miros de grâu şi pietre poartă marea şi insule la care timpul nu ajunge noi, ultimii nomazi ajunşi la ţărm prin nopţi exasperate de nesomn şi crini ucişi în pieţe şi biserici, purtând cu noi ninsori de spini şi înţelesuri ingropate în pietre şi în oase. pe acest ţărm pustiu şi aspru să rămânem…

29


Anca Tănase să devină memorie lacustră fiinţa noastră, invadată de tăceri…

30


Sculpturi în lumină Moştenire

„Deschide radioul” îmi spunea în fiecare dimineaţă singurătatea ta amintirile se împleteau în aburii cafelei şi creştea în tine tăcut şi alb, deşertul şi plecai câte puţin, în fiecare dimineaţă e rândul meu să NU deschid radioul, să privesc cum te-mpleteşti în aburii cafelei să cresc în mine acelaşi deşert şi să ascult cum pleci din nou şi pleci… şi pleci…

31


Anca Tănase Cel care aşteaptă

stelele dintre noi se sting pe rând moare încet tot ce-am trăit deja murim cu ieri, cu azi, cu mâine… dans de fantasme, amintirea încearcă să răscumpere sângele, focul, visul… toate acele cărări neliniştite şi nopţi arzând albastru, copaci desprinşi din ploaie, trandafiri, învolburări de umbre cristaline şi lungi căderi de frunze, paradisuri… ne mai aşteaptă oare azi vreun ţărm? vreo tăcere în care să ne adăpostim ca în fecundul pântece al mării? vreo zare ca un cântec de vioară? mai e ceva ce i-am putea da timpului să roadă, plată pentru o clipă, încă, de zăbavă? vreo duminică frumos împodobită, vreo inimă picurând smirnă, 32


Sculpturi în lumină vreo uşă prin care să nu treacă? sărută-mă, cu steaua care cade, cu apele acoperind biserici, cu fiecare zvâcnire a sângelui în tâmple, sărută-mă… şi în genunchi, să ne săpăm în piatră rugăciunea Dumnezeu aşteaptă…

33


Anca Tănase Corfu, ultima iubire

Cuibărită în palma inimii insula apei cântătoare, insula apei pururi vii Chiparoşii spintecă aerul curg şiroaie arome şi lumini Carnea rotundă, aurie, a cuvintelor se topeşte Flămândă, privirea şi prea-plinul tăcerii dansează cu zeii albaştri, verzi, cenuşii în ape albastre, verzi, cenuşii Priveşti oraşul, pui mâna pe fruntea lui şi-l binecuvântezi: oraşul îţi scoate-n cale o biserică Priveşti marea, pui mâna pe fruntea ei 34


Sculpturi în lumină şi-o binecuvântezi: marea îţi trimite un val Sirenele cântă şi te trag în adânc e bine şi cald în marele uter! Respiri, priveşti, asculţi, iubeşti… trăieşti!

35


Anca Tănase Vin către mare, vârcolacii

Marea clatină ape violet le-mpinge, le trage, în clocot de clopot vârcolacii se înalţă spre lună… octombrie, în livezi de portocali seamănă noapte şi frig tablou monocrom… pinii clatină ape de jad… nisipul şi vântul şi ploaia, bici şfichiuind pe spinările verii urlă-ntre ziduri vânturi captive, dărâmă statui… caii sălbatici îşi scutură coama, tobe demente răpăie-n gol, acoperişuri roşii sună vânăt… pe străzi calcă greu bătrâni timpurii, dalele albe strălucesc ivoriu… frumuseţe severă 36


Sculpturi în lumină de os dezgolit pictori solari îşi suflă în pumni, flămânzi de culori… vârcolacii se înalţă spre lună…

37


Anca Tănase Izbeşte-mă de mare (Corfu, eternel amour…)

Izbeşte-mă de mare, o voi lăsa să-mi creasca-n carne grote, adăpost vapoarelor. Izbeşte-mă de mare, până când oasele vor picura azur… sirenele, purtând pe braţe leşuri sidefii de marinari, vor aşterne pat din plete verzi. Izbeşte-mă de mare, o voi lăsa să crească-n mine pescăruşi, şi chiparoşi, să culeagă nopţi… spirala fricii se va resorbi şi lumina va umple pururea înaltul şi adâncul.

38


Sculpturi în lumină Mai vine poştaşul

de la un timp, poştaşul sună doar o dată nu-i mai răspund şi trenul pleacă, plin de poveşti nepovestite cine s-asculte? nu mai sunt în sobă lemne, nici bunici să depene fuioare şi poveşti nu mai ţâşnesc din degete izvoare doar ecouri… vagi… şi amintiri închise într-o pâclă cenuşie clipuri de clipe calcinate frigul coboară-n greieri, viaţa se retrage în scorburi, cu sihaştrii şerpi leneşi doar mai trec, arar, prin sânge nu plânge! stai la uşă, să-i deschizi poştaşului.

39


Anca Tănase Pastel de toamnă

e ora-n care vântul începe să danseze, beat de culori şi frunze, de cai vânând câmpia simfonia răsună-n crizanteme şi coame despletite e ora să ne prindem în marele şuvoi să curgă iar, fierbinte, printre noi, spaţiul zvâcnind de doruri şi de ploi… zănatice iele cu tălpile goale ne-or ţese-n vestminte descântec de lună în noaptea nebună în temple dărâmate se despleteşte vântul… statuile sunt sparte şi-n catedrale verzi suntem săgeţi în arcuri întinse spre amiezi pământul, preot tânăr, slujeşte în altar dansează, dansează vântul hoinar suntem iar vii, cenuşa mai aşteaptă, nu-i încă ora trecerii prin poartă putem să ne întoarcem în lupii de antan, 40


Sculpturi în lumină lupii frumoşi şi veşnici, cu colţi de chihlimbar putem să ne întoarcem cu toamna şi cu vântul…

41


Anca Tănase Copac

Dumnezeu vegetal, înverzeşte pentru hiene şi pentru îngeri Creşte spre Cruce, prin palme, prin sânge Nunteşte-n furtună: veninul e miere şi apa e vin Supremă kenoză, coboară-n călăi şi-n victime: gemeni! Adună în palmă cărările toate: pelerini şi gloate Suprema kenoză ne-nvie prin moarte.

42


Sculpturi în lumină Nunta cu marea

Marea e Venus, VICTRIX pat de nuntă, şi sicriu pentru somn lung, înconjurat de păsări şi avioane prăbuşite încă din pântecul matern marinarii-şi visează adormirea în apele ei, cu ochii plini de peşti lascivi, corăbii şi perle visătoare provă cu provă, marea le deschide braţe de val şi spumă şi-i învaţă să despice cu pieptul uragane să râdă şi să sape cărări spre curcubeu îi învaţă frumuseţea tăcută a vântului îngenunchiat, rugându-se în resturi de biserici fluxul şi timpul nu aşteaptă în adânc, ating esenţa lucrurilor, simplă: echilibru, puritate şi linişte 43


Anca Tănase drumul e unul, singurul, din ĂŽntuneric la lumină.

44


Sculpturi în lumină Ultima ploaie torenţială

La întâlnirea verticalelor, a mea şi-a fulgerului, va veni o ploaie torenţială, finală atunci va fi plecarea… straturile de sare adunate cu fiecare privire înapoi se vor topi… în urma mea, orchestra va cânta aceeaşi amplă simfonie poeţii, în Cetate, vor săpa, să scoată poeme din asfalt, în lipsa pădurilor… în albiile secate să strecoare luna, argintul ei să curgă în cuvânt eu, voi continua să-ţi scriu pe nori, şi să-ţi trimit în cale câte-o frunză, să-ţi fie 45


Anca Tănase sare şi argint şi ploaie… Neuitare

46


Sculpturi în lumină Involuţie

gândim în dreptunghiuri, în triunghiuri şi-n romburi otrava străveche se întoarce în mere degetele se prelungesc cu gheare hip-hop, rap hard rock hard work tobe, tobe, tobe… au existat cândva nişte păsări, le spuneam ciocârlii, sau Mozart, Chopin… au existat şi viori, şi nişte copaci pe nume Stradivarius „îţi mai aduci aminte, doamnă", domnule? „sara bună” „bună ziua” „la bună vedere” doamnă, domnule… „bună” „servus” „hello” tu, măi, băi… 47


Anca Tănase „îţi mai aduci aminte, doamnă”, domnule mesele rotunde şi scunde, aproape de pământ şi de pădure? mâncarea cu gust de vară în străchini de lemn şi timpul fără grabă? triunghiuri, dreptunghiuri, colţuri, frângere.. cercul zace undeva printr-un pod şi jocul la fel doamnele, domnii sunt colb…

48


Sculpturi în lumină Şontâc

Ca să ajungă la capătul străzii, are nevoie de timpul-durată (a dura, durare) Cineva tastează greşit şi durare devine durere, durare + durere = îndurerare… dacă ar corecta, s-ar transforma în „îndurare” dar pentru a afla îndurare mai are mult de mers şontâc-şontâc… capătul străzii e departe… răbdare, răbdare!

49


Anca Tănase Moartea pilotului

ţi-a fost căderea într-un miez de noapte, ca a unei stele obosită de eternitate sau de prea multe morţi prăpastia primeşte, de-a valma, vulturi şi piloţi rămâne, însă, zborul!

50


Sculpturi în lumină Clopote în dungă

sună-n dungă, tot mai tare, alarmate, alarmante, clopotele… ia-mă de mână, îmbrăţişează-mi spaima, şi să mergem, poate vom găsi o punte întreagă, pe care întâlnirea să fie cu putinţă şi adevărată iar moartea, uşoară în amurg

51


Anca Tănase Lupta pe care nu vreau s-o câştig

las cerul să-şi despletească ploile asupră-mi las fulgerele să cadă în jurul meu şi accept că unul mă poate nimeri nu îmi astup urechile când tună: e un avertisment… toate sunt un mod de a mă lua la trântă, sperând că înfrângerea mea va fi victoria îngerului!

52


Sculpturi în lumină Temeri

fiecare vrea să lase ceva în urmă un copil, un poem, o icoană… ne e frică de moarte, de noapte, de frigul ajuns la inimă… e şi acesta un soi de botez, întors… primim toţi acelaşi nume: Toma!

53


Anca Tănase Părinţii noştri, regii Lear

Ţi-e frig în noi, părinte Lear, coroana grea şi sceptrul sfărâmat în ochii tăi, lumina naşte stele moarte de nesomn şi umbre, adâncind absenţe… te rogi, fără să ştii în care zare zeii, umili şi obosiţi s-au risipit Muntele, e doar o piatră crescută monstruos palatul, un imens labirint şi tu, un strigăt mut, un torent de tăcere prin temple-aleargă vântul… te rogi, măcar un fiu să se întoarcă… în scrin aşteaptă mantia, inelul şi sandaua în grajd, viţelul îngrăşat…

54


Sculpturi în lumină Poezia, animal de pradă

pândeste, prinde clipa, se năpusteşte… camera devine ghioc auzul nu mai prinde decât vuiet de mare, de vânt, de cuvânt pe trup îţi înfloresc stigmate sângele miroase a fân, şi mărul devine iar „frumos şi bun la gust” eşti prizonier, un minotaur blând, îndrăgostit de labirintul său şi fiecare vers e-un pas spre muntele-tron pe care veghează, solar, leopardul zăpezii

55


Anca Tănase În cerc, plecări şi reveniri

noi vom pleca olarul, va continua să-nvârtă roata şi ceasuri moi să curgă înspre ieri cu râs, cu plâns, înmormântări şi naşteri până-ntr-un când, pe lună nouă, uşori de lut, cenuşă, dar grei de dor şi constelaţii vom reveni… meteoriţi, comete, poate umbre, pe vechile faleze-nsingurate… şi iar vor curge greieri, păsări, vapoare, înserări… într-un târziu, cuprinşi de frig, ne vom adăposti sub lumânări, agonizând şi aşteptând să ne destrame iarăşi ploaia, vântul, să ne ardă, până la scrum, cuvântul şi să urcăm, din nou, pe-aceeaşi Cale

56


Sculpturi în lumină Încă un Crăciun (părinţilor mei)

ninge frumos şi alb în ani târzii şi-n ochii goi şi în fântâni mormintele se umplu de colind şi inima, de iesle şi biserici în trup de căprioară, copilăria îmi surâde-a plânge miresmele vă recompun făptura… din albastru să-mi trimiteţi dar: un transplant de inimă inima unui copil încă neconceput o coală albă, să rescriu povestea vieţii lângă voi… rugaţi-vă cu magii şi păstorii, să am şi eu cărare către Iesle

57


Anca Tănase Declaraţie de dragoste

„Îngerul meu” îi spunea tata mamei, încercând să stăpânească durerea apoi o ruga să plece puţin, să rămână singur cu golul mama îl asculta şi pleca, într-un fel de anticipare a morţii – un soi de repetiţie generală – până-ntr-o zi, când casa a fost mai încăpătoare şi goală mama a şters praful, ocolind cu grijă colţul în care stăteau ghemuite zecile de ani a continuat să zâmbească din respect pentru ceilalţi, pentru sine şi ca omagiu până într-o altă zi, numai a ei… astăzi se plimbă iarăşi amândoi mână în mână, cutreierându-mi rănile

58


Sculpturi în lumină Apocalipsa vine când tac poeţii

Ninge amarnic frigul în cuvinte încep să se retragă reflux fără flux descoperind cochilii în care marea nu mai cântă… cioturi de dinţi, încremenite guri într-un strigăt ca o scorbură fără fund, un întuneric fără noapte, un gol, prea plin de sine-însuşi… culorile se sting rămâne griul, non-culoarea zilei în care vânturile vor scăpa din lanţuri şi caii şchiopi se vor visa galop atunci poeţii se vor drapa în negru şi înstrunându-şi lira vor mai cânta o dată, o virgulă, un punct

59


Anca Tănase Martorul in memoriam, Ioan Alexandru

Poruncă înaltă l-a trimis în lume, să fie rug şi martor, vas ales modelat din lumini şi cuvânt Poruncă înaltă l-a trimis în lume să redea orbilor vederea să destupe fântânile auzului să ne înveţe, re-înveţe tot ce-am uitat… cum plânge focul, cum arde apa, cum clopotele şi lumânările se nasc din aceeaşi lumină, lină… Poruncă înaltă l-a trimis în lume să ne scrie cu dalta în oase şi carne rugăciunea, rugăciunea-urlet, rugăciunea-şoaptă, rugăciunea aceea la care nici Dumnezeu nu îndrăzneşte să nu răspundă Când mâncaţi, frângeţi pâinea şi gândiţi-vă la frângerea lui când beţi din izvor, îngenuncheaţi şi sărutaţi apa care l-a oglindit 60


Sculpturi în lumină Poruncă înaltă l-a trimis în lume să ne re-înveţe că în ochiul furtunii suntem liberi, în ochiul cutremurelor, al vulcanilor, al exploziilor, în ochiul chiar al morţii, fruntea ne creşte până la cer devenim noi-înşine incendii, potop, cutremur şi cutremurare căci el, martorul, ne ia de mână, ne ia de inimă şi ne poartă pe scara lui Iacob

61


Anca Tănase Umbra şi numele ei

Ceea ce există cu adevărat nu poate fi comparat, nici cumpărat ceea ce poate fi atins, mirosit, gustat, nu există cu adevărat adevărat este numai cuvântul, când îşi cere dreptul la naştere întru aşternere pe zăpada hârtiei şi a mieilor adevărat este doar sângele scurs în pământ, din care cresc fluturii şi aştrii, „luminătorii cei mari şi cei mici” sângele, din care se hrăneşte tot ce a fost, este şi va fi… adevărate sunt: întâlnirea pe o punte instabilă, trecerea şi clipa trecerii, umbra şi numele umbrei: SINGUR

62


Sculpturi în lumină Apa uitării, Lethe

Am cules semnele de punctuaţie, le-am strecurat ca pe aur şi am păstrat doar punctele-puncte… suspensia, răgazul, fraza neterminată, uşa deschisă spre voi, să intraţi în joc… Completaţi cum doriţi şi puneţi punct. Vi-l las vouă, punctul. Eu mă instalez în răgaz, îmi aştern umbra asupra copacilor să se încarce de verde, asupra lebedelor, să se încarce de cântec las privirea să devină ninsoare, până când albul izvorăşte culoare şi fluturi. Eu mă instalez în răgaz, să dorm în sămânţa culorilor, în adâncul fierbinte al ploilor străbătute de păsări, avioane, înăltări şi căderi. …în răgazul timpului leneş, singurul care opreşte implacabilul marş al furnicilor, le toceşte rozătoarelor dinţii, 63


Anca Tănase dezgroapă delirul din materie amorfă… În timp ce voi alergaţi către punct eu mă instalez în răgaz, departe de Lethe.

64


Sculpturi în lumină Răscumpărare

Dumnezeu a creat marea, apoi lebedele, să lumineze marea Adâncul mării e oul furtunii, pedeapsa pentru tot ce călcăm în picioare, pentru inima devenită sârmă ghimpată şi ghiară Dar lebăda înclină gâtul-val, cântecul şi liniştea cântecului… lumina din aripi se răstoarnă pe ape, nunta răscumpără piatra, pelinul…

65


Anca Tănase Aceasta nu e poezie

Aceasta nu e poezie …ci doar un strop de cotidian, banal şi sec, cum seacă e – în cea mai mare parte – şi trecerea prin timp S-au aşezat lângă mine, în autobuz, amândoi: bătrânul şi bastonul său. M-a rugat să-l ajut să coboare la prima. Mi-a spus că are 91 de ani, e veteran de război şi a suferit „Nu ca să mă laud vă spun toate acestea, dar am suferit mult şi nici nu prea mai văd” Curând, poate între două staţii… sau, poate, în alt autobuz se va aşeza lângă mine numai bastonul!

66


Sculpturi în lumină Ce frumos ne odihnim

Ce frumos ne odihnim noi doi, când apusul ne prinde pe-o coamă de deal… mai sună un bucium, mai întoarce o vreme străveche, când turmele-stele împrăştie lumina, agonică sub vânt târziu, îngreunaţi de gânduri, coborâm târând cu noi tristeţea, ca pe o mantie regală eu mai rup câte-o floare tu îmi reciţi poeme despre melancolia florilor în vaze… eu o arunc, învoaltă şi curată, ofrandă pe pragul unei morţi somptuoase… ştiu şi eu un poem despre o punte străjuită, la un capăt, de „a gândi”, la celălalt, de „a trăi” şi despre nehotărâre… la mijloc, puntea e ruptă dar noi, ne odihnim atât de frumos în tristeţe… 67


Anca Tănase Biografie

Eu, sunt o roată. Tatăl meu se numea Pygmalion. Obtuză, încăpăţânată, aveam tendinţa să devin patrat. Cu răbdare, tata îmi şlefuia mereu asperităţile. Umerii i se încovoiau spre pământ. Într-o zi, cineva l-a întrebat pe tata cum se numeşte şi tata a răspuns: Sisif. În clipa aceea, bolta cerească a coborât pe umerii lui. ps. zambiti, va rog!

68


Sculpturi în lumină Atenţie

Privesc cu atenţie în jur… când obosesc, îmi îndrept privirea spre ceea ce nu se vede îmi exersez auzul în clatinarea firelor de iarbă spre a învăţa s-ascult ce nu se aude Când tâmplele-s pe cale să se spargă precum paharele, mă deschid tăcerii şi merg… urmez sinuozităţile drumului drumul dansează Eu, cuminte, pun un picior în faţa celuilalt şi tot aşa… dar, de fapt, dansez cu drumul… Mă va recunoaşte doar cel care, la rândul lui, dansează…

69


Anca Tănase „Definitiv”, cuvântul-ghilotină

Apa, salcia şi banca de sub salcie ne aşteaptă să reaprindem din adânc incendiile de ieri… azi, umbrele au toate-acelaşi nume: „definitiv”, cuvântul-ghilotină păpuşarul smuceşte sfoara, taie-n carne vie îngustă-i puntea zilei între nopţi… înfriguraţi, ne strângem în de noi sărutarea are gust de-adio plutesc pe ape nuferi răcoroşi curge ziua, geme… e şi acesta un dar, darul de-a şti că eşti nimic, în crunta fragilitate-a clipei frumuseţea ne lasă câteodată s-o atingem dar niciodată 70


Sculpturi în lumină s-o apucăm, s-o ţinem… ne clătinăm peste abisul dintre gânduri Apa, salcia, banca ochii tăi, ochii mei… oglinzi, în oglinzi, în oglinzi…

71


Anca Tănase Pomul şi Crucea

Roadele pomului cunoaşterii erau „frumoase la vedere şi bune la gust” dar în miezul pomului se cioplea Crucea în centrul Crucii, inima omului – altă cruce – Când cunoaşterea se va topi în Cunoaştere taina va deveni transparentă şi în crucea inimii din centrul Crucii va răsuna Oda Bucuriei!

72


Sculpturi în lumină Bătrânul devenit poet

cel care, pe pragul nopţii, începe să scrie poezii e-un suflet generos nici n-ar putea să fie altcumva deschide larg fereastra şi le dă drumul… porumbei călători fără o ţintă-anume. Când obosesc, se-aştern pe-un pervaz; dacă fereastra se deschide, le lasă sub icoană dacă nu, lumea e largă… plină de ferestre şi cărări de aer, diafane… se va deschide, totuşi, o fereastră şi un surâs de sfânt, într-o icoană…

73


Anca Tănase Măciniş

Se construiesc biserici şi cârciumi, cu osârdie parade gay şi procesiuni cu prapuri Sâmbăta se împarte colivă bătrânii se preling pe lângă ziduri, învinşi de friguri galbene, albastre înspăimântaţi de ţipătul pustiei aşteaptă semn de peste mări şi ţări semnul e tocmai lipsa semnului: uitarea Zilele cad în gol, ca bolovanii fluieră vântul prin buzunare mai urlă-o salvare, se prăvale un pom, e febră în aer şi în cimitir Oraşu-i o moară

74


Sculpturi în lumină Café frappé în Kerkyra (Corfu)

Esplanada… alături, Thalassa, cer răsturnat timpul îşi suspendă zborul În paharul cu café frappé cineva, poate un chelner iubitor de oaspeţi a strecurat un strop de bucurie, o bucurie cât marea, cât toate mările Acolo, la marginea Thalassei, cuprinşi în bucla cristalină, noi doi am fost şi cer şi mare… Bucurie…

75


Anca Tănase Ascultare

„Cunoaşte-te pe tine însuţi!” cumplitul semn de exclamare e-atâta spaimă aici, în apa tulbure a râului ce sunt, atâta urlet din rărunchi şi dans cu lupii, colţi rânjind la lună miasme urcă din adânc ce demoni oare vor scăpa din lanţuri? ce trăsnete vor încerca să-mi spintece lumina? Mătrăguna coboară-n sânge deşertul nu mai înfloreşte mi-a furat cineva glanda lacrimală? Sunt corb, sau vultur? paloş în cădere pe-un gât curat şi alb, un pui de crin? Ce sunt? Necruţătoare poate fi oglinda lumina neagră, lucifer… Îmi amintesc… sunt Cine, nu sunt „ce”. Vocea loveşte iar în toaca inimii, adânc: „Vindecă-te mai întâi pe tine însuţi, doctore!” 76


Sculpturi în lumină porunc-aceasta poate-i mai uşoară de ştiu ca boala-i întru sănătate că „veghe”, nu înseamnă doar lipsa somnului, ci şi-alt cuvânt pentru „trezie”, pentru lumina clară, vie Porunc-aceasta, pe deplin, e: „Fie!”

77


Anca Tănase Învaţă-mă să mor

Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor când îmi strecori un vers în cana cu ceai despre pelerinajul la Compostella, cel atât de dorit, pe care nu l-am făcut niciodată Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor în timp ce îmi spui o poveste despre Orinocco, uriaşul, purtător de zei, hoituri şi vapoare, cel ce-şi are izvorul în inima ploii Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor când cade trăznetul în munţi şi ciobanii, încărunţiţi de drumuri în căutarea oilor pierdute se strâng îngânduraţi, sub semnul crucii Dacă mă iubeşti, învaţă-mă să mor cu surâsul pe buze, când viscolesc cireşii floare albă, splendida floare a lipsei de măsură, a rodului bogat ce va să fie. Învaţă-mă să mor, când vântul încă îmi trece, jucăuş, prin păr să mor, fără să-mi pese de mâna descărnată ce-mi smulge măruntaie Învaţă-mă să mor, Voi şti că mă iubeşti!

78


Sculpturi în lumină Noi, trecătoare şi veşnice păsări

În aripi, zbaterea e scrisă. Mereu, pasărea încearcă să străbată marea, deşertul viu de spume şi albastru. Scrâşnesc furtuni. Pasărea cade. Luciditatea clipei o doboară. Contra-timpul. Devine statuie de sare şi-alabastru, legată-n lanţuri de mătase. Amintiri atârnă greu. Faruri triste în calea armadelor învinse Curgerea continuă. Ne mai omoară corbii uneori. Dar mirul, impregnat în oase, ne renaşte. Din noroi. Crini, luminăm. În spini, cenuşa redevine torţă. Vom fi din nou ce-am fost dintru-nceput: Regi. Preoţi. Ungere divină.

79


Anca Tănase Frumoasa risipire, de tine, de mine

Vino, a sosit momentul să ne risipim în ape şi-n lumina lină, unica, cea care, luminând, alină: preschimbă geamătul în şoaptă, aduce briza în furtună, otrava-n miere o întoarnă; pe frunţile înnegurate, crinii-i adună în cunună Mângâie crucile-n răscruci transformă fier în aur pur, vindecă rana cu azur, coboară stele-n închisori Urmăritori şi urmăriţi am fost, pe rând, şi ucigaşi de stea, cuvinte şi culori mereu, cumva, neterminaţi dar năzuind, mereu, spre viul adânc, adevărat şi sfânt Dar peste răni a coborât „lumina lină, luminând” ni le-a spălat, le-a sărutat, a plâns cu noi, şi-ntr-un târziu, ne-a înălţat în curcubeu, şi-a murmurat: „Voi sunteţi Eu!”

80


Sculpturi în lumină Agapé

S-a sfătuit cu Sine-Însuşi Unul în Treime şi a rostit cuvânt: lumină! a pornit săgeata să spintece nimicul din rană au ţâşnit izvoare: lumina, apa, spaţiul, timpul cu mâna Fiu şi mâna Duh a luat ţărână şi-a suflat creind o veşnicie vie: om l-a lăsat să se joace şi omul s-a jucat, numind fără să ştie că piatra avea să-i fie pernă râul, lacrimă mărul, otravă floarea, spin timpul s-a rotit pentru cădere până-ntr-o zi, când Dumnezeu a pus pe masă pâine şi vin din pâine-au ţâşnit raze aerul s-a umplut de aripi miroseau a lumină, piatră, măr şi floare omul a zâmbit numele şi-au regăsit fiinţa şi timpul s-a rotit pentru întoarcere 81


Anca Tănase Aparenta linişte a nopţii

În miezul nopţii există un centru al tăcerii-adâncite până la explozia timpanului un vortex de foc şi lumină atunci se trezesc tamburine subţiri şi greieri ţâşnesc din pereţi, din podele, din coame de cai răsucite pe stele antene fragile viori pipăie aerul vibrează ca o coardă de arc vântul smulge penumbre melodia creşte în trupul de linişte al celor fără somn în oraşul populat de cadavre ambulante ei, veghetorii, avarii, rapacii, sălbaticii oameni jumătate de lup ei, care-ar muri bucuroşi pentru o clipă în plus, pentr-un cuvânt regăsit până acolo unde până dincolo de fără ezitare, de bună voie şi-ar da ochii ofrandă arzândelor ruguri daca astfel putea-vor să vadă Principiul îşi fac rănile cuiburi pentru larvele morţii ca fluturii zilei de mâine să poarte pe aripi numele lor şi poemele scrise în aparenta linişte a nopţii 82


Sculpturi în lumină Unica spaimă a cascadei e odihna

Menirea cascadei e căderea în despletire de coame şi plete, splendoare efemeră a unui voal de spume, euforie a saltului mortal flacără lichidă, cascada nu doarme, nu-şi conservă energia, cade, cade într-una, fără să tragă în cădere nici pasăre, nici vânt cascada e dreaptă, abruptă, ea nu înfăşoară cuvintele în vată, nu pune-n lanţuri nici lumina-mamă, nici curcubeul-tată inconsistenţă aparentă care spulberă stânca, bici care loveşte sângele în coaste, să-şi reia galopul prin artere, bisturiu care taie ce trebuie tăiat, curăţă ce tebuie curăţat, spală rana, o închide, vindecă râde, strigă, hohoteşte, cântă pe arcuşul luminii trecându-şi vuietul în sânge cascada e încăpăţânarea de a trăi în pofida

83


Anca Tănase Sărbători laice

Astăzi e sărbătoarea pământului, mâine, a apei… poimâine, mai găsim noi ceva, fără legătură cu oasele acelea străvechi, mirosind a tămâie şi smirnă. Disciplinaţi, importanţi şi patrioţi, stingem lumina la ora stabilită, bem apă cum bunicii beau cândva agheasmă, mâncăm o bucată de pâine fără cruce şi ne bucurăm de sărbătoare!. E atâta linişte când nu mai tună nimeni : „Vreau să Te văd!”, când urletul, cutremurul fiinţei se adânceşte-n piatră ca în vată… Ne-am făcut datoria! Liniştiţi şi cuminţi, ne întoarcem la pădurile absente de ieri, de alaltăieri, de dinaintea naşterii noastre topoarele freamătă… mai sunt câţiva pomi undeva, „Şo” pe ei! Adevărata sărbătoare a materiei e fluierul sculptat într-o tibie, sunetul ondulat şi prelung pe care dealurile se urcă la cer, încărcate de laptele turmelor Adevarata sărbătoare a materiei e mama purtătoare de prunc la icoană, piatra şlefuită de genunchii bătrânilor habotnici, 84


Sculpturi în lumină gura care sărută cu sfială o floare sau un zid de mânăstire Adevarata sărbătoare e mormântul, athanorul tainic în care se pregăteşte hrana pământului şi aurul cerului!.

85


Anca Tănase Jazz

Oraşul, marea, nisipul… Jazzul cuprinde tot: maidane, cactuşi trişti, ghivece fără floare. Respiraţia rece a neoanelor, omul singur în mulţime, veselia calpă a reclamelor. Câini ascunşi sub poduri, zdrenţe de inimi, lună spartă în betoane păpuşi stricate… Jazzul cuprinde tot: fumul albastru al ultimei ţigări, ţipătul tăcerii, ochii celei care îşi tricotează singurătatea pentru frigul de sine-însăşi în seri cu vânt şi spulber de zăpezi. Jazzul e plânsul timpului şi-al lumii.

86


Sculpturi în lumină Pământul după noi

Noi am plecat demult înspre lumină pământul se roteşte mai încet albastrul e numai zdrenţe cenuşii copacii cresc cu crengile-n adânc florile nu mai au corole, ci tăciuni nimeni nu mai încearcă să mute munţii în lanurile de zgură nu se mai coace grâul şi-a stins lumina! În apartamentul de la etajul IV plânge-un copil, mama coboară în memorie să caute-o poveste altundeva, doi tineri încearcă să dezgroape din cenuşă un viitor sau, măcar o poezie fără colţi şi unghiuri ascuţite cuvintele-s puţine şi pauzele dintre ele, lungi Dac-am putea 87


Anca Tănase să reclădim tăcerea tandră de mai ieri, cafeaua aromată şi voioasă precum o vrabie gureşă în zori şi grija de-a mai fi doi, încă o zi, şi încă… Noi am plecat demult înspre lumină să mai privim o dată înapoi pământul se roteşte tot mai încet şi ninge, ninge în miez de vară peste umbre se construiesc morminte suprapuse în cimiterele de ieri, grădini cu pomi în floare, lumânări şi păsări Să mai privim o dată înapoi acolo unde-a fost pământul e-acum un gol, un gol… şi ţipă!

88


Sculpturi în lumină Cuminţenie Ce copil cuminte ai fost tu, mama! Mi-ar fi plăcut să te cunosc atunci! În fotografia îngălbenită te vezi ca-ntr-o oglindă cu argintul smuls ca o reflexie a cerului în apă, dar cuminţenia ta e atât de clară! Târziu, foarte târziu, într-un târziu la fel de obosit ca universul ai devenit copilul bătrân, însingurat şi trist al copilului tau aşa, ca o stradă dintr-un oraş medieval cu iedera potopind ziduri absente sau ca un clopot fără limbă, plin de rugăciuni şi sfâşieri tăcute ca pauzele lungi dintre cuvinte Îţi mai trecea din când în când o pasăre prin ochi, un zâmbet ciudat şi nişte zori care nu mai ştiau cum să răsară… soarele îţi apunea în palmă odată cu “înger, îngeraşul meu” şi două aripi mici se pregăteau să crească, mama, să te poarte într-un ou de aur, să renaşti din alte valuri şi alt cer, cuminte…

89


Anca Tănase O pasăre pe-un ram de felinar

O pasăre pe-un ram de felinar Ca să rămâi în viaţă, întinde-te gol pe un gheţar să-ţi scazi temperatura, rugul interior. Pune căpăstru hergheliei de vapoare ţâşnind din ochi, întoarce săgeţile pornite spre insule albastre, unde Soarele răsare, zilnic, dintre crini. Ca să rămâi în viaţă, omoară cântăreţul, omoară pasărea aşezată pe-un ram de felinar, omoară gitana şi fustele ei învolburate, omoară poetul, cartea şi vioara. Ca să rămâi în viaţă, omoară visatorul si speranta omoară-i tigrului alb zapada, omoară hohotul de ras si plansul. Dar dacă vrei să trăieşti, topeşte, cu pieptul tău, gheţarii, fără să stingi rugul din tine: aţâţă flacăra mereu şi bucură-te, arde! Dacă vrei să trăieşti, lasă caii în spume să alerge unde vor ei, fără căpăstru: dă-le doar apă şi jeratic. Dacă vrei să trăieşti, 90


Sculpturi în lumină cântă, chiar dacă din gât ţâşneşte sânge, dansează, fii tu-însuţi dansul care învolburează fustele gitanei. Dacă vrei să trăieşti, orb fiind, citeşte; cântă la vioară, chiar dacă drumul duce nicăieri; scrie poezii, fie doar pentru felinar şi păsări. Dacă vrei să trăieşti, fii somnul visătorului şi visul, fii speranţa, fii norul care-i ninge tigrului alb zăpada, râzi cand mori, şi plângi de bucurie.

91


Anca Tănase Cineva, cândva, undeva

Cineva, undeva, cândva, m-a învăţat ca la primul gong de primavară să merg în mijlocul câmpului cu pieptul deschis în calea copitelor să mă rostogolească printre colţii firavi ai ierbii să mă azvârle dintr-o floare într-alta în pocnet sec de muguri pe care numai noaptea îl aude fără să ţip adânc şi prelung spre înaltul din mine fără să cad în şanţul curat în care nu a căzut încă niciun beţiv şanţul pregătit dintotdeauna pentru şuvoiul de sânge al crucii şant de irigaţie pentru copite şi câmp hrana de taină a lepădării de sine pieptul deschis în calea copitelor e talantul înmulţit la fiecare gong dreptul de a cădea în şanţul de irigaţie spre-a fi la rându-mi hrană pentru copite şi câmp

92


Sculpturi în lumină Voinţa golului

a oricărui gol este de a fi umplut cu ceva fie şi numai cu sine-însuşi golul meu îl umpleţi tu şi floarea de cireş care topeşte zăpada curăţă rugina desţeleneşte norii şi poartă negrul înspre roz şi alb orice gol tânjeşte după plinătate – niciodată invers –

93


Anca Tănase Morminte la marginea mării

Înger cu aripile desfăcute veghează mormintele de la marginea mării. Norii atârnă, zdrenţe din mantiile unor regi exilaţi aici, la marginea mării, unde a luat sfârşit călătoria, aici, unde vaietul exilului nu conteneşte nicicând. „Nimic nu se sfârşeşte cu adevărat” şoptesc sirenele,fecioarele-zâne, îndrăgostitele, ucigaşele, cele care omoară cântând, cele care sugrumă cu cântecul pletelor, cele din ale căror degete ţâşnesc şuvoaie de smirnă. Dacă pietrele cu patru braţe care vă apasă şi-ar lua zborul, v-aţi ridica din nou, frumoşi, uşori şi liberi, botezaţi cu nume noi, de constelaţii, iluminaţi de adevărata cunoaştere a drumului care doar el contează, splendida ţintă a lipsei de tinţă. Aţi bea curcubeul precum cafeaua, v-aţi potoli foamea cu albastru, drumul v-ar fi leagăn, pat şi casă, moarte frumoasă numai a voastră, a celor care v-aţi preschimbat rădăcinile în aripi, respiraţia în vânt, privirea, în fântână. 94


Sculpturi în lumină Ca un fluture din crisalidă ar ieşi îngerul din piatră, bucuros de lipsa de ţintă a drumului care merge numai în sus şi,împreună-călători, – înger şi regi luptători, cu braţele-paloş şi rana, cunună – spre viul izvor, din Câmpul Stelei, pururi vii.

95


Anca Tănase Pătimirea Celui care a iubit fără măsură

E sărbătoare astăzi afară din cetate poporul îşi trezeşte leii şi curge către Cruce Legea e aspră, dar e dreaptă! Cum a-ndrăznit Acesta să ne iubească-aşa, nemăsurat? părinţii nu i-au spus nimic despre cumpătare, prevedere, provizii albe pentru zile negre? atâta darnică risipă ne-a umilit. Poporul curge înspre Cruce fremătând foamea şi febra cresc, anticipând plăcerea Răstigniţi-L! Răstigniţi-L! Doar pe cruce va fi asemeni nouă! Să bea şi El oţet şi să mănânce 96


Sculpturi în lumină fiere! Vârâţi-I şi-o suliţă în coaste, să fim siguri că nu ne va mai putea sminti! Sătui acum şi liberi îşi duc spre casă leii ghiftuiţi cu carne şi cu sânge fără să ştie că răstignind Iubirea, vor fi siliţi să-nveţe cu moartea, pre moarte să calce!

97


Anca Tănase Am început să număr invers

De la un timp, culorile, toate culorile violente, paşnice, fierbinţi sau reci, poartă în ele un strop de negru – o gaură de vierme – Cineva a început să-mi sape un tunel în piept se apropie de omoplaţi… curând, va zbura pe-acolo un fluture de noapte Mi se va întinde oare vreo mână de lumină? Tu ştii…

98


Sculpturi în lumină Casă bătrână cu bunică

Universul se-adună, se strânge în sine şi vine tiptil la pragul bunicii şi casa şi bunica sunt din pământ şi scunde, amândouă casa zâmbeşte din muşcate bunica, din ochi şi din obrajii plini de soare, vânt, şi brazde întoarse îşi şterge mâinile pe şorţul mirosind a pâine caldă şi se strecoară prin grădină, lin, spre poarta niciodată încuiată vin nepoţii… se şterg cuviincios pe picioare de oraşe, asfalt şi depărtare şi ca într-o biserică, sărută mâna care i-a învăţat să se închine se bucură muşcatele, ferestrele şi ochii!

99


Anca Tănase Înlănţuiri

De poţi să te arunci în moarte ca-n iubire din sânge îţi va creşte o vioară şi din vioară un trandafir spre-a-i împlini, privighetorii, rostul de-a-nlănţui, în cântece, tăcerea sângelui care se varsă-n marea nebunilor frumoşi, îndrăgostiţi de propria rană, singura care ştie să cânte astfel încât să le redea orbilor vederea, surzilor, auzul, muţilor, glasul, Tatălui, pe fii!

100


Sculpturi în lumină Cineva acolo sus ne iubeşte

Puterea îmi vine de sus, din susul în care mama a primit în posesie o fâşie de cer, de unde veghează ca o leoaică blândă, ca Chomolungma, înfăşurată într-o zăpadă castă, Zeiţa-Mamă a pământului care sunt -cotropit de sete pământ-; şi când ciutura mea devine sită, roagă norii să-si încline puţin găleata; când lichenii îmi sugrumă pădurea crescută din umeri, armura veche roasă de rugină, încă impregnată de zgomote vagi de bătălii, roagă păsările să mă cureţe, atât cât să mai pot împinge bolovanul la deal – zadarnicul bolovan al experienţelor din care nu învăţăm nimic, decât cum să ne sfârtecăm mai bine unul pe altul şi fiecare pe sine-însuşi – o zi şi încă o zi; când ţipătul se instalează în cuvânt ca într-un fotoliu vechi şi confortabil, roagă frunzele să îmi aştearnă o rugăciune uitată, la picioare: „Tu, care n-ai pierdut amintirile, trimite-mi câteva seminţe de mac, să nu mai doară nesomnul!” 101


Anca Tănase Caii, doar caii

Caii albi, caii negri, caii cu stea în frunte, ne bântuie ziua, ne bântuie noaptea, cu vise cu tot îşi răstoarnă galopul în noi până când devenim lăncii, aruncăm strigăt la cer: „Fă-mă din nou, fă-mă galop, să nu îmi mai pese de timpul iubirii, de timpul durerii, de timpul muririi.” Caii albi, caii negri, caii cu stea în frunte spulberă zapada, răscolesc pământul, sfâşie lumina… planetele îşi uită orbita, sar de pe axă. Nebunie a fugii, de dragul fugii! Pur-sângii trag după ei vântul, gândul se târăşte ca melcul, cuvintele nu-şi mai au rostul! Galopul re-creează universul! 102


Sculpturi în lumină Cutia cu amintiri

Am regăsit cutia cu-amintiri din podul vechi paianjenii plecaseră… în urma lor, doar pânza, fragilă şi periculoasă… Lumina tremura… Am deschis cutia… ce greşeală! N-am mai plecat… sunt tot aici, în vechiul pod!

103


Anca Tănase Povestea poveştilor arabe

Şeherezada-şi deapănă povestea… În noaptea părului, gâtul alb luceşte stins… la uşă călăul e treaz... Şah Riar ascultă… fără răgaz, Şeherezada din carne toarce firul… ape clare suie din adânc… cactuşii, floarea îşi deschid… Printre odoare, perne, covoare zburătoare se nasc poveşti, înlănţuite precum mărgăritarele pe aţă… Şeherazada luptă pentru viaţă. Şah Riar ascultă… leul se face miel, sângele – miere. Şeherezada-şi deapănă povestea… şalul Penelopei, variant-arabă! Când oboseşte, 104


Sculpturi în lumină dinspre palmieri vin adieri să-i răcorească fruntea-nfierbântată… Şah Riar zâmbeşte… povestea se deapănă şi azi!

105


Anca Tănase Un cerşetor citea o carte

Pe o aceeaşi bancă, într-un acelaşi parc, un cerşetor citea mereu, aceeaşi carte… aştepta ziua în care, din senin, un vifor să-l poarte către mare – galop de val, galop de vânt – acolo, printre cai-de-mare şi corali este un templu fără zei, cu poarta larg deschisă pentru cei trişti şi singuri, care au drept singură avere, o carte – nu contează care – Un clopot răguşit, lipsit de rost, continuă să anunţe alunecările-n adânc, printre culori şi peşti şi nuferi stranii ai unui „ev aprins” în focuri reci. Acolo, cerşetorii, marinarii, aventurierii, toţi căutătorii aşteaptau în tăcere să renască, spre a citi, mereu, aceeaşi carte!

106


Sculpturi în lumină Ai dreptul

să spui: „lumea e frumoasă”, chiar dacă n-ai văzut-o; cum ar putea, un dar, să fie altfel? să spui: „iubirea e tristă”, chiar dacă n-ai cunoscut-o; cum ar putea fi altfel, când tristeţea este podoaba ei cea mai de preţ? să spui: „viaţa e scurtă”, chiar dacă n-ai cum s-o măsori. Viaţa nu poate fi altfel decât „scurtă”, mult prea scurtă, pentru frumuseţea aproape insuportabilă a lumii şi poemele născute din fecunda tristeţe a iubirii. să spui: „eu sufăr”, ai dreptul, acest drept divin, pe care ţi l-au dat Fiul şi părinţii – Viaţa şi Pământul!

107


Anca Tănase Cafeaua de dimineaţă

Ne bem cafeaua, încă, împreună prin ochii tăi trec zdrenţe ceţurile nopţii zâmbeşti… şi cerul începe să coboare încet, să nu ne sperie… e-acelaşi cer, sau altul? La acest ţărm al mesei, eu mă gândesc la mâine, un „mâine” îndurerat, ca o poveste de Christian Andersen vorbim… cuvintele sunt pietre, îngreunate de prea mult „ieri”, de spaime şi regrete; eu mă sprijin pe „încă, împreună”, ca pe-o prispă un amurg, agonizând prelung. Mă înfăşoară o respiraţie rece, aripă ruptă-a lunii într-o mare moartă… eternitatea e aici, cu surâsul ei de stele stinse, această primavară care-a pierdut cărarea, ramasă-n iarnă ca-n insectar, un fluture. Nu mai bea atâta cafea, îmi spui cu surâsul tău obosit de oboseala planetei, cafeaua e drog… Cafeaua e doar luciditatea noastră cea de toate zilele, îţi răspunde sinucigaşul din mine, amara şi neagra luciditate a celor pentru care visul 108


Sculpturi în lumină nu mai e decât o frunză căzătoare, un stilou în care s-a uscat cerneala, o gură fără dinţi care nu mai vrea, nu mai poate şi nu mai ştie să surâdă, doar să hohotească, la fel în râs şi-n plâns. Cerul s-a aşezat în ochii tăi, cuminte… cafeaua, în căni, mai păstrează un strop din taina nopţii… beau la răstimpuri lungi, te privesc, ma înec privindu-te, mă îmblânzesc şi-mi pierd luciditatea… ne bem cafeaua, încă, împreună...

109


Anca Tănase Mântuitoare, poezia in memoriam, Ştefan Afrimescu

Marea e la locul ei valul, sarea, depărtarea tac şi aşteaptă ce, pe cine? reversul plecării nu e întotdeauna întoarcerea viaţa e un drum cu sens unic valul cutreieră deja printr-un alt sânge, poate albastru, sânge de poet însetat şi flămând de planete, de pietre, de gol şi de plin, de zborul cometei, de aversul monedei rămâne un vers întrerupt la jumătate, un cuvânt care se cerea rostit, nişte iubiri pe nume Morgana, o sonerie amorţită de inactivitate, clanţe ruginite, un câmp devastat de bătălie şi-a luat cu el însă, toate rănile, toate tranşeele, toate căderile prea omeneşti, solul fertil din care a crescut poezia, talantul curat 110


Sculpturi în lumină înmulţit cu zece, o sută, o mie, nepreţuitul dar întors Dăruitorului.

111


Anca Tănase Nu moare, Don Quijote

Nu moare cel cu pieptul deschis înspre vânt, din al cărui pumn încleştat ţâşneşte o lance, cel pentru care va exista oricând măcar o moară de vânt cu 1000 de capete nu moare, acesta îşi strânge tâmplele în palme până le face izvor pentru el, piatra înfloreşte, copacul şi pasărea cântă la fel, planetele sunt fructe comestibile, „frumoase la vedere şi bune la gust” anotimpurile, sunt cărări prin copilăria culorilor marea, poate fi purtată cu evlavie în căuşul palmelor să ude deşertul nu moare, acesta! se mai clatină câteodată când cade o stea, i se mai rupe şi lancea, dar are armă călcâiul 112


Sculpturi în lumină acoperit cu frunză şi rămâne-n picioare căci undeva, mereu, există o moară.

113


Anca Tănase Fii tu culegătorul

Întinde mâna culege-mi sângele cum culegi grâul împrăştie-l la răsărit şi la apus să se înalţe, să coboare cum respiră valul să înveţe desfăşurarea în fuioare de lumină să coboare-n maci şi să surâdă în surâs, cunoaşterea-i deplină lasă-l să curgă liber pe cărări, vin de viaţă pentru păsări, cuvinte şi culori privind la soare, poate va orbi ei şi? n-o să mai vadă noaptea din oglinzi când sângele e liber, depărtările se-adună ca florile-n buchet sevele, sunt inimi în copaci şi omul, află cine este şi de unde vine

114


Sculpturi în lumină Bătrânii sunt trecut sperând la viitor

Prin minte trec peisaje, chipuri – vechi picturi, straturi de praf peste culori – omul stă cuminte în celulă la adăpost, căci astăzi a vorbi este deja un fel de moarte anticipată a gândi, o rană supurând zăpezi murdare i s-au strâns în păr şi praf, munţi de praf pe tălpi şi cărţi în cadrul uşii, Eccleziastul, însoţit de un ciopor de umbre vinete cu zâmbet rău îi aduc aminte că într-o zi devine pătrată, roata, se opreşte şi începe nemăsurat, să crească zero, nimicul-izvor şi groapă, deodată umărul stâng îl simte puţin mai negru, puţin mai greu inima, încearcă să se mute în dreapta, sub umărul albului, acolo unde mai există urme de roşu, galben, verde şi albastru şi un “poate” plin de speranţa 115


Anca Tănase unei renaşteri viitoare în maci, soare, iarbă, cer…

116


Sculpturi în lumină Bătrân (II)

e cel care învaţă să înoate de unul singur în apele tăcerii, mişcându-şi alene braţele – vrejuri de viţă uscate – către un ţărm rămas în spate, un spate greu ca o galeată goală – golul atârnă cel mai greu – Bătrân e cel care bea un strop de vin să-şi încalzească sângele, sperând să-l audă cum curge, să-şi amintească de vărsarea fluviilor în mări Bătrân e cel pentru care Galileo Galilei a fost un zălud care credea că totul, întotdeauna, se învârte o fi aflat între timp că orice îşi are şi reversul!

117


Anca Tănase Acest scaun

pe care stau, alcătuit din aceiaşi atomi care compun pădurea şi privesc, până când privirea încrâncenată reuşeşte să taie încă o fereastră în perete, două, pentru aviditatea nepotolită a ochilor să pătrundă lumina, chiar confuză ca aurul neseparat încă de filon, lumina pe care o lacrimă, o singură lacrimă omenească o va spala dumnezeieşte, va face transparentă, îi va da gustul acela numai al ei, gustul amărui de migdală tânără, gustul de pasăre contopită cu zborul şi mirosul de vânt care se lasă călărit de gând, eliberare a culorii din curcubeu şi sens al fluidităţii universale statuile coboară de pe soclu, încep să curgă printre oameni visul, să se prelingă în trezie şi în aceasta împletire, disperată ca o iubire-n agonie, omul, el, nu mai curge… împietrit de propriu-i mister, caută cu privirea punctul fix 118


Sculpturi în lumină – statuia din el-însuşi – şi strigă, strigă, până când din el răsare dimineaţa şi noaptea se îneacă în propriu-i urlet.

119


Anca Tănase Centaurul… şi tânăr, şi bătrân

Picioarele, croite special pentru galop scot scântei din scântei, incendii părul, o coamă-n care noaptea agaţă stele bete de dans şi cântec, vârtejuri, roiuri de universuri noi, naştere continuă într-o mână, centaurul închide soarele şi luna în cealaltă, o clepsidră în piept, străfulgeră stoluri de păsări cu aripi largi, cât zarea în spate, atârnă greu, Sisif ochii, unul râde, strigă, să-l audă şi raiul şi infernul celălalt tace-adânc, a moarte pe-un umăr poartă cerul, pe celălalt, pământul – pildă de răbdare 120


Sculpturi în lumină şi resemnare contrariile se întâlnesc în talie mijlocul care leagă ieri de mâine, susul de jos, viul de neviu.

121


Anca Tănase Instantanee

Dimineţi de cenuşă ceaţa se strecoară şerpeşte, într-o tăcere de cuţit înfipt până-n plăsele cade o ploaie fină, îngreunată de memoria atâtor ruguri pe care-au ars de-a valma astronomi şi vrăjitoare. Sub nuc, bătrânul şi câinele marea a murit odată cu Hemingway. Oraşul îşi inchide uşa către verde vuieşte ca un tren dezlănţuit pe şine fără mecanic trozneşte din încheieturi se lungeşte, lăţeşte, înalţă poţi auzi cum cresc zidurile. Sculaţi-vă, fete cu aripi la umeri, împingeţi orizontul, altminteri perna va sufoca tot capul care a dormit pe ea. Sculaţi-vă, înaripatelor! 122


Sculpturi în lumină Megalopolis

O inimă din care cresc tornade, vuiet de tren dezlănţuit pe şine fără mecanic şi gri, mult gri, un continent de gri prin care defilează, hoarde, adolescenţi buimaci, abia ieşiţi dintr-un război civil calcă apăsat fachiri moderni, indiferenţi la rănile din talpă alunecă graţios printre cuţite fără să le pese că timpul e-o spargere continuă de ceasuri cu cadrane de cleştar din când în când, le mai trimite teiul câte-o floare, în semn de compasiune, o floare albă, mirosind a lună şi-a cerul care, deşi însângerat, îşi mai păstrează încă albastrul nobiliar din evul frumos şi liber al cailor cu aripi bătrânii se preling sub poduri şi-n canale şi aţipesc, visează revărsări de spume - valuri cu coroană pe vremea lor, se numea Thalassa o respiraţie amplă, nezăgăzuită azi, se numeşte Marea Moarta se învelesc cu zdrenţe din poezii uitate şi se-ncălzesc 123


Anca Tănase strângând în braţe contururi ale unor trupuri dispărute pe strazi pluteşte miros plebeu de transpiraţie şi cârnaţi şi galbenul livid al halbelor cu bere nu mai ştie nimeni că un oraş, oricât de mare, are şi porţi…

124


Sculpturi în lumină Mame şi nori într-o zi de vară

La capătul privirii trec turme de viţele la primul lapte pasc iarbă albastra, sunt frumoase ca mamele tinere eliberate de durere durerea a trecut în ţipătul pruncului şi va sta acolo, nestingherită, până intră în gară ultimul tren Mama surâde… poate pruncul ei va fi pescar de culori sau sculptor de poeme în gheaţă poate pruncul ei va atinge piatra şi va ţâşni izvor poate va înălţa troiţe la răspântii de păsări sau va mulge viţelele frumoase din Calea Lactee Mama surâde… trenul e departe!

125


Anca Tănase Un altfel de “If”, al celor cinci plus două simţuri

Există un miez fierbinte în cuvânt, un cuptor în care tăcerea se coace ca cireaşa, de unde putem să o extragem, reinventăm, reînvăţăm, cum reînvăţăm înotul, mersul, văzul, auzul, tactilul, gustul, mirosul Căci Dacă uităm să mergem, la ce bun drumul, drumurile cu toată splendoarea lor, cu aventura, cu castanietele care trezesc furtuni daca uităm să mergem, vocabularul uită alergarea, trece în frunte târâtoarea. Daca uităm înotul, marea se retrage, răsăritul şi apusul vor fi doar o-ntrebare, aceeaşi, iar răspunsul, un ţărm pe care nu mai trec decât cadavre de corăbii. Dacă uităm vederea, pierdem cartea, trandafirul, oglindirea în ochii celuilalt, ne pierdem centrul. Dacă uităm auzul, pământul 126


Sculpturi în lumină pierde ploaia, vioara, strunele, iubirea şi corbii vor avea acelaşi nume: „Nevermore”. Dacă uităm tactilul, mătasea degetelor devine raşpel, cleşte, piatră pe care apa n-o mai poate îmblânzi. Dacă uităm mirosul, al laptelui de mamă şi de stele, al coasei, în lanul de grâu şi sub pământ, al trupului cald în aşternut, pierdem anotimpuri şi potentiale universuri proaspete. Daca uităm gustul, nu vom mai pune sare în mâncare, şi părinţii nu vor mai şti că îi iubim. Din toate aceste motive şi multe altele, trebuie să reînvăţăm tăcerea, scara pe care urcă şi coboară îngeri.

127


Biografie

Eu, sunt o roată. Tatăl meu se numea Pygmalion. Obtuză, încăpăţânată, aveam tendinţa să devin patrat. Cu răbdare, tata îmi şlefuia mereu asperităţile. Umerii i se încovoiau spre pământ. Într-o zi, cineva l-a întrebat pe tata cum se numeşte şi tata a răspuns: Sisif. În clipa aceea, bolta cerească a coborât pe umerii lui. ps. zambiti, va rog!

Sculpturi în lumină  

Sculpturi în lumină, Anca Tănase, poezii

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you