Labirinturi autumnale 2015 by INSEMNE CULTURALE

Coordonator: Ion Lazăr da Coza Redactor și coperta: Vasilisia Lazăr (da Coza) Tehnoredactare: Gina Zaharia Arhivare: Sofia Sincă Asistenți: Ana Cîmpeanu Corina Militaru Alexandru Bolache

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2015 http://insemneculturale.ning.com/

Labirinturi autumnale – ediţia a 2-a – 18 septembrie – 01 noiembrie 2015

Însemne Culturale

Clipele ce nu vor trece-n uitare

Cum bine v-am obişnuit, în urma concursurilor desfăşurate pe siteul literar-artistic ÎNSEMNE CULTURALE, realizăm cărţi virtuale (mici antologii, la urma urmei), pe care le aşezăm la loc de cinste în raftul BIBLIOTECII DIGITALE a site-ului, alături de celelalte bijuterii. La fel facem şi cu Concursul „Labirinturi autumnale – ediţia a II-a”, desfăşurat în perioada 18 septembrie – 01 noiembrie 2015. Textele nu au fost corectate, pentru a se păstra starea din timpul votului. Întâi să dăm „cuvânt” cifrelor existente la ora redactării cărţii. Aşadar: – 39(-1) poezii, votate de 27 membri; – 18 proze, votate de 2o membri; – două eseuri, votate de 17 membri; – două piese de teatru, votate de 16 membri; – 1346 vizite la Regulament + – 4140 vizite pe pagina poeziei + – 1894 vizite pe paginile prozelor + – 364 vizite pe pagina eseurilor + – 379 vizite pe pagina dramaturgiei + – 3582 vizite la Rezultate + – 1219 vizite la diplome = – 12924 vizite total. Cifrele, cu toată modestia, copleșesc! Şi acum, cu voia dumneavoastră, dragi prieteni, câteva păreri generale despre astfel de evenimente. Un concurs la care participăm e totuşi o oglindă. Că ne place sau nu ceea ce vedem, că acceptăm sau nu, aceasta depinde de ego-ul fiecăruia dintre noi! Neîndoielnic, ierarhizările au născut şi vor naşte controverse 5

Însemne Culturale La Ghizunie inepuizabile. Ideal ar fi să le ascultăm pe toate, să le criticăm, să le lăudăm, însă niciodată să le condamnăm, dacă ele nu sunt întreţinute cu visceralitate, cu ură şi părtinire! În alcătuirea cât mai fidelă a clasamentelor, pe lângă votul membrilor, au fost cooptate în juriu, alături de preşedintele concursului, Ion Lazăr da Coza, cofondatorul acestui site, şi Vasilisia Lazăr (da Coza), cofondatoare, o furnicuţă pe cinste (căreia îi datorăm cele zece frumoase diplome oferite, virtual, premianților), apoi pe un administrator-editor care s-a dovedit a fi foarte aplicat în comentarii şi aprecieri, o numesc aici pe prof. Ana Cîmpeanu, dar şi pe Oana Covaci, o poetă cu vers viguros. Lor le aducem mulţumiri speciale! De aceleaşi mulţumiri are parte şi coordonatoarea concursului, prozatoarea Sofia Sincă, administrator-editor pe site. Nu uităm să ne arătăm recunoştinţa, şi în acest cadru, generoşilor noştri sponsori care oferă daruri de suflet premianţilor. Îi numim cu drag: scriitoarea Gabriela Ana BĂLAN oferă un exemplar din elegantul său volum de poezie – „Împăratul de ceară”; scriitoarea Florentina Loredana DALIAN dăruieşte un exemplar din inspiratul său volum de proză – „Aceeaşi lună peste sat”; scriitoarea Maria GIURGIU oferă două exemplare din minunatul său roman – „Ingrid”; poeta Melania BRICIU ATANASIU dăruieşte pentru fiecare secțiune, câte un exemplar din pătimașul său volum de poezii – „Eu sunt Spartacus”; scriitorul Tudor CICU, membru USR, acordă trei exemplare din minunatul său volum de povestiri – „Azaplar”! Pentru că sunteţi tot mai frumoşi pe zi ce trece, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez cu drag! Felicitări tuturor! Ion Lazăr da Coza

Labirinturi autumanle

POEZIE

Însemne Culturale

În vis, Ada Kaleh Melania Briciu Atanasiu pe terasa cafenelei la colțul de stradă din cer departe de oricare apă perfidă toamna și-a imbrăcat șalvarii castanii se infruptă lacom din bucata de soare dulce și lipicioasă ca o baclava m-am așezat pe o aștepare de sare mesele dispersate doar în unghiuri de lumină prea multă prea dureroasă unde cei fără chip își savurează cafeaua le simt doar privirea din spatele umbrei nisipul clipei l-a acoperit viața sub ultima ecluză amintirile nu mai sunt ale mele dar mă bântuie încă frisonul lor jinduiesc la ceva care parcă a fost dar nu va mai fi 8

Labirinturi autumanle e prea grea povara apei și a istoriei pe înserate printre rădăcini contorsionate de lună se va tângui naiul va plânge lăuta lângă acei chiparoși pasionați vor dansa perechi melancolice de migdali și leandri nu am parale de bacșiș doar câteva versuri efendi, pregăteste totuși cafeaua și narghileaua și adu-mi șerbetul de mentă să-mi răcoresc toate caniculele din verile despuiate până la indecență să-mi rămână doar toamnele serioase până la disperare și visul unei insule despre care îmi povestea bunica când ghebele își risipeau aroma sub capacul ultimelor memorii pe plita încinsă

Însemne Culturale

Întors dintre geruri Gina Zaharia E pace-n pasteluri și-un nor se încruntă, Fântânile-s toate fecioare la drum, Coboară-nserarea pe zarea căruntă Și-aduce-a descântec din brumă și scrum. La colț de mesteceni se-ntoarce să-și strige Iubirea de-o vară, s-o strângă la sân, Dar haina-i șireată, rugina-i ajunge În plete, în sânge și-un soare hapsân Pândește-ntre cetini sculptate pe stâncă! În straie de aur, tu tremuri și taci. Mă-ntorc spre tulpină. O rană adâncă Străbate pământul prin lanuri de maci. Ce secetă oarbă mă prinde stângace! 10

Labirinturi autumanle Se cerne văzduhul în lacrimi de lut, Tu-n sorți de izbândă aduni printre ace Un crez botezat dar la oaste pierdut, Sălbatic mi-e timpul prin setea zăludă Port chipul cioplit într-un vis pelerin, Dar iată, o voce străină și crudă Mi-ntinde o cergă și-o cană cu vin, Hamacele vremii-s legate de ceruri, Păianjeni-adorm într-un roșu pustiu. Îți sunt anotimpul întors dintre geruri, Mai lasă-mă Doamne, o creangă să-i fiu!

Însemne Culturale

Prin labirinturi autumnale Gela Enea au căzut şi primele brume abia mai creşte aripa în flanela poveştii zborul abia mai taie felii de priveghi pân’ la cer doicile au uitat în ce grai foşneşte pădurea lustruiesc leagăne cu plânsul acid în fiecare seară vine la masă îmblânzitorul de păsări-bufoni mă întreabă solemn cine sunt cine să fiu îi răspund într-o păsărească de frondă muntele crescut în inimă toamna pe care n-am apucat niciodată să sui candela oaselor luminează pe poale cărări pentru temerarii altui anotimp 12

Labirinturi autumanle precum bunul meu când s-a-ntors din Siberia cu protezele de la picioare tocite şi cu bocancii pe umărul stâng avea o singură-ntrebare de pus dacă duşmanii au plecat toţi unde e gara întrebarea bunului meu s-a lungit peste brazde până-n Siberia răspunsul se coace aici sub coaja cu ţepi a castanei

Plouă cu peratic Lilioara Macovei plouă cu peratic pe-ntinderi cu mireasmă de tandreţe se-nfiorează copacii de la frunză la rădăcină descifrând cântecul anemic al greieraşilor îngânduraţi poate e ultimul, poate… într-un presupus mai târziu se vor aşterne iluzii cu lumină poate… dar azi bat ritmul de ducă crengile cheale, stârnind gânduri măcinate 13

Însemne Culturale la morile mele tocite, e toamna mea cu ploi de tristeţi peste întinderea inimii mele poate numai a inimii mele

De toamnă Dorin Moldovan Iubito, cade frunza în vii și pe alei, Din jilț privesc apusul, ce-i parcă un cuptor, Gândesc cu jind la tine, și-mi zic, dacă mai vrei!? În brațe să îmi vii, căci mie-mi este dor. Tăria și puterea a inimii bătaie Și pulsul dus la maxim ținându-te în brațe, Ferice al meu iris, apride-a mea văpaie, Exultă trup în viață, trăiește în speranțe. Miros de vie coaptă mă face să-ntorc capul Să văd de unde vine acest parfum știut, El vine ca o șoaptă, și-mi spun, că este hapul Ce-aduse fericirea, pe-al nostru drum avut. Pe-alei, pe trotuare, perechi de-ndrăgostiți Zâmbesc și râd de parcă, acuma-i primăvară, O frunză care cade din pomi ingălbeniți Drăguțe-i oferită, postură de ofrandă. Și grupuri mici de vrăbii se-agită zgomotoase Prin pomii îngălbeniți în aste vremi de toamnă, Pe semne, e-o problemă sau sunt orgolioase, 14

Labirinturi autumanle Ori poate au discuții cu-această, toamnă Doamnă. O draga mea, iubito, de-ai fi aici cu mine Să îmi șoptești, mod tainic, de ierni, de veri, de toamne, Cu zilele trăite alături doar de tine Ar fi o desfătare, și n-aș cunoaște drame. Mă uit in sus spre ceruri și caut o mișcare, Trăiesc în suflet, greul, al omului uitat, Iubito,chiar te caut, doresc ca fiecare Minut, al nostru, dragă, să fie memorat.

Toamna cu genunchii la piept Mihaela Aionesei Toată noaptea am întins curcubee cum întind pescarii plase pentru pește să prind o planetă sau ceva care să semăne cu dragostea mea dimineța ai fi sorbit-o fără să știi la cafea să nu-ți mai fie singurătatea atât de dragă și tandră, dar prea curând m-a înghițit o balenă și n-am cum să ies doar scrijelesc pe burta ei de câte ori aș fi vrut să te strig să vii să mă iei din toamna asta nebună care plânge cu genunchii la piept.

Însemne Culturale

Încă o toamnă, Doamnă! Gabriela Ana Bălan Încă o toamnă, frumoasă Doamnă fără noi… tu, eu – îngălbenim Sub poarta norilor, deschisă rană Ce-şi picură veninul într-un pahar cu vin. În oglinda ploii îmbătrâneşte cerul, Un moşneag cu plete gri. Îşi târâie prin ochii tăi toiagul Pe poteci cu frunze ruginii. Miroase a aur cumpărat pe argint, Inele vechi aprinse pe tâmpla timpului. Moartea s-a rătăcit în menuet prin labirint Înfingându-şi rece ghearele în gutui. Oamenii au chipuri de ceaţă, Iubirile, gust amărui. Sunt umbra unui fluture legat cu aţă De coama veştejită a curcubeului. Primeşte-mă în suflet Doamnă Când treci, un fir de vânt uşor Mă joc prin părul tău cu degete de toamnă, Crengi uscate în copacii arşi de dor. Sărută-mă, Doamnă! Sunt o minge de foc. Îţi aduc inima pierdută în palmă, Ia-o şi pune-o la loc! Curând o să ningă din nou. 16

Labirinturi autumanle Strâng soarele în braţe ca un bibelou. Din ultimele raze îmi fac aripi de înger Pe lacul unei lacrimi navighez stingher. Alerg desculţ prin frunze roşii îţi bat timid la uşe, Îmi înfloreşti la piept, un câmp de brânduşe Nu vreau să vină niciodată altă toamnă Fără noi, pe clape de pian, frumoasă Doamnă!

Umbre lăsate de toamnă Trandafir Sînpetru Să fie oare adevărat că totul pe lume se poate măsura toamna , să fie oare adevărat contrariul sau ambele propoziţii să fie false ca moartea sau false ca viaţa, ca frunza , am întrebat filosofii şi m- am chinuit să aflu cu propriile-mi puteri. Mereu era câte ceva să-mi întoarcă privirile găseam tot timpul câte-o ispită, câte-o chemare în lumea aceasta strălucitoare, părelnică, dulce ca o femeie, mereu eram dus, îmbătat, adormit, smuls, ameţit cu vorbe frumoase, cu vorbe urâte, chinuri şi mângâieri. Să fie oare adevărat că aerul acesta există, doar toamna , că totul este fiinţă şi că propria mea carne se scaldă în atmosfera aceasta reală, în claritatea amurgului şi aurorei, în apa aceasta regală pe care- o numim cu cuvinte şi o trăim . Şi voi, copii mei, sunteţi oare reali sau numai un vis al visului meu, umbre lăsate de umbre, şi ele fiice-ale umbrelor, ale toamnelor, nepoate şi strănepoate-ale umbrelor împreunate cu umbra iubirii, şi ea ireală 17

Însemne Culturale ca respiraţia caldă, fremătătoare, a unui zeu. Mi se cască sub picioare frunzele şi încep să plutesc pe aproximări, pe iluzii, pe trainice sau friabile ipoteze, mi se lasă noaptea-nstelată pe ochi, mi se plânge luna grea pe retine, mi se nasc curcubee în catacombele înmiresmate ale memoriei. Şi viaţa mi se trăieşte singură şi mi se moare ca şi cum aş fi prea departe să mă mai văd şi să mai aud şi vânturi trec ca furtunile peste întinderi deşerte, peste obrazul meu lins de lumina incertă venind şi venind din toamnă.

Plouă Dinu Eleodor de parcă aerul este viața unor drumuri cu șanțurile sicrie de lacrimi. Și chiar de va ninge în memoria albului sumbrele fotografii ale plânsului luminii rămân deschise umbrele de putreziciune.

Labirinturi autumanle

Cântec de prigorie Angi Cristea miroase a struguri a tămâie a iarbă crudă vie cântă prigoriile în lan ascuțit buturugi gem sub povara rotundă plouă în surdină lacul se încrețește taciturn mă așez la stativ timpul îmi crește pe umeri retoric luna ca o gutuie se-aprinde atât de galben încât aud picurii ploii mușcând felii din cer /stol alb de cocori/ Sufletul meu țipă în zbor geometric nicio lună nu este atât de rotundă ca dragostea toamna

Să nu aud de murături Constantin Bidulescu A început o altă toamnă Pe jos, de frunze, un covor. Şi vremea parcă te îndeamnă La pregătiri să îi dai zor. Am aranjat azi în cămară 19

Însemne Culturale Ce-a mai rămas din băuturi, S-ajungă pân’ la primăvară, Dar să n-aud, de murături. Eu sunt păţit, acum un an, I-am spus nevestei, fără ură, Să-mi pună soacra la borcan, Că-i cea mai bună murătură. M-a spus şi a venit cu-o gură, De nu puteam s-o mai opresc. – Să-mi spui tu mie, murătură? N-a înţeles că eu glumesc. Acum i-am spus soaţei de-o lună, Că anul ăsta-i diferit, Ea murături să nu mai pună De viaţă grea mi s-a acrit. Şi norii plâng, auzi şi vântul. Iar cerul s-a întunecat De păsări părăsind pământul Ca mulţi români care-au plecat. Mai bine merg eu să privesc Multicolorele păduri Şi-ncet, frumos să-mbătrânesc, Dar să n-aud, de murături.

Labirinturi autumanle

Zbor rebel deasupra unui anotimp frivol Florin T. Roman Motto: “Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin.” Mircea Dinescu Sunt liber, Toamnă, cerul mă ştie pe de rost şi păsările toate îmi freamătă prin sânge, cum m-aş putea întoarce în huma care-am fost când stelele mă cheamă şi doar mormântul plânge? Sunt liber, Toamnă, paşii mi-au aşteptat destul ca să le crească aripi, avânt şi echilibru, de trista-ţi desfrunzire şi spaime sunt sătul: fi-voi de-acuma vultur cu răget grav, de tigru. Sunt liber, Toamnă, liber, cu zborul lin, frumos… Albastrul îmi e tată şi mama o cometă, nu zăbovesc prea mult timp în carne şi în os, mă urc la zenit vesel, dansând în piruetă. Sunt liber, Toamnă, iar la acestă stare ţin, şi chiar de-mi tulburi visul şi-mi chinuieşti genunchii cresc în valoare zilnic întocmai ca un vin pe care-l sorb în taină taţii, bunicii, unchii. Sunt liber, Toamnă, eu în convenţii nu mai cred, deşi zilele tale anoste şi-ascut gheara iar snobii societăţii spre mine îşi reped săgeţile. Şi-n zbor îmi aştept primăvara!

Însemne Culturale

Chintesență Mariana Suciu În putreda mlaștină ce-o numim omenire, anotimpuri caduce clocotesc înfundat, ofilite destine năvodesc cu iubire iluzii ce ne-absolvă de un biblic păcat. Ascuțite neliniști par cuțite-miracol, pân’ la os când despică amintirile vii, corbii aprigi coboară la ospățul-spectacol; sângerânde mistere pier sub cruci pământii. Se prăvale urgia cu parfum de gutuie, stacojiu ne surprinde astrul nopții pe cer; manuscrisu-i fierbinte, palma, gri-albăstruie, tâlcuiri mii ascunde pulsul slab, efemer. De poemul îți curge anacronic prin vene, chintesență transpusă din stelare priviri, între granițe strâmbe renasc vise perene, labirinticul spirit în firești oglindiri. Prăvălită sub plaur, noaptea geme-n rugare, toamna-și cerne otrava printre stropi brumării, sălcii-și plâng neputința, vântul lanțuri nu are, în „bagajul” naturii suntem doar jucării.

Labirinturi autumanle

Regina de ghindă Rodica-Rădița Râpeau Se iţeşte toamna rumenă la faţă de gât cu răpciune Trece urgisită, cu tălpile goale, prin miez de tăciune. Şoldurile-i saltă sub alai de frunze din icuri de piatră Umblă despletită, parc-ar fi ţigancă fugită din şatră! Armăsari de humă tropotesc în juru-i scăpătaţi din hamuri, Soarele-n chindie sângeră de spuză spânzurat pe ramuri. Vântul îi ridică fustele-ncreţite, înteţindu-şi boarea, Ca o hetairă râde-n calea lumii scuturându-şi floarea… Cerul îi dezmiardă faţa măslinie pe genunchii-lunii, Irizări albastre îi zvâcnesc sub pleoape de culoarea prunii Şi-n mojar de aur cu descântătură ierburi meştereşte, Ca loviţi de friguri de copacul-vieţii ne despădureşte! Norii de sineală îşi descarcă plânsul – iar tu stai şi numeri – Ploile de ceară cu lacrimi de zadă ce le ţii pe umeri. Din ulcele sparte la căderea nopţii se preling blesteme, Viața la răspântii şi-a gonit ploierii şi prin situri – geme! Apa-n urlătoare ca o vrajă cade într-un plâns fieratic, Aripi visătoare zac printre scuare pentru-n ochi tomnatic, C-a zburat Icarul de prin labirinturi, ageamiu să prindă Toamna cea desculţă, făr’ de iminei, regina de ghindă!

Însemne Culturale

Stejarul Ion I. Părăianu Sus, pe deal, la cuculie, În bătaia vântului Stă stejarul și mângâie Obrazul pământului. Crengile îi plâng pe poale Sărutând pământul rece, Timpul a venit și doare… La rînd, totul se petrece. Frunzele în ritm de vals Împrejuru-i se disipă; Adevărul e un fals, Când, azi totul e risipă. În izida unui timp De atâția zeci de ani Și-a sculptat alt fel de chip – Voievod – între stejari. E un mic turn de control Pe piscu’-nalt și pleșuv Și-n andante „si bemol„ Își mai strânge ceva-n jur. E fălos! Îl știe satul Ca un semn lăsat de Domnul; Cum împărăția-i altul Nu e gata să-i ia locul. Mugure de vârf înfipit În cupola cerului, 24

Labirinturi autumanle Rădăcinile-n zenit… Spațiu’ larg stejarului. Este toamnă și-i târziu Pentru cei trecuți de-o vârstă; Eu, ca toți, aș vreau să știu Pe stejar cine-l mai mustră? Nu cumva colbul din stele Sau cenușa dintr-un soare Ar putea să-i cadă grele Peste umerele-i goale? Nu. Sub drapel cu jurământ Mai decât un brav soldat Stă planton cu pieptu-n vânt – Monument – lemn înghețat. E martor al vieții noastre… Ne-a ținut la umbra-i verde Nopți de-a rândul, și… albastre; Iar acum, ne poate pierde. S-au dus mulți săteni în timp… El, pe deal, la cuculie, A rămas veșnic înfipt În a țării noastre glie.

Noapte de octombrie Dan Florea Prin visele-mi veline cad stele-nmugurite croind mii de troiene din vălătuci de fum, pe chip mi-așterne luna crâmpeie aurite 25

Însemne Culturale și gândul mi-l citește-n baloane de săpun. O toamnă străvezie sub frunte rătăcește și-n tâmplă decorează fiorul ruginiu, din aripile-i crunte secunda dezlipește o viață tremurândă, speriată de pustiu. Din a timpului frunze – coroană grandioasă, citesc pe fund de ceainic răsfrânte amintiri, arareori o frunză, căzută mai frumoasă, o răsfoiesc în fila trecutelor iubiri. Prin gene-mi fuge luna cu chipu-i plin de vară și țese zvon de primăveri lăuze, broboane hibernale mă-mbracă-n sloi de ceară dar toamna dimineții mă înflorește-n frunze.

Închisul toamnei Constantin Pirlogea Mă închid gratii solare prin norii toamnei blânde pe câmpuri cu miriște și ciulini. Lacrimi reci și calde se înnoadă prin păduri, o teamă ancestrală îmi trezește-acum, vântul ce adie prin pomii de crăciun. Pierdut în cicluri ca niște cercuri concentrice mă ascund în inelele arborelui vieții sufocându-mă. Tot mai multe frunze 26

Labirinturi autumanle veștede-n clepsidră plâng nisipul, trandafirii albi mai îndulcesc dezastrul frunzelor ce cad și un sărut care așteaptă încă pe banca acoperită de galbenul ornat. Sunt închisul toamnei care ard.

Dar ţie n-o să-ţi pese Această poezie a fost retrasă la cererea autorului. „Voi sta-ntr-o zi; apoi, voi trece ape,” ...

Tu, pasăre Adelaida Mateescu Tu, pasăre de sus, cum ne vezi oare pe cei de jos proptindu-ne-n picioare? Ce ştii de dorul meu de zbor şi de tristeţea ce m-apasă când frunza galbenă se lasă sub talpa-nfiptă-n trist covor? Din naltul tău, cum poţi să simţi plutirea frunzelor cuminţi decolorate, resemnate, în pacea lor de-a fi călcate? Mă ia, de poţi, pe-a ta aripă, mă du în zări albastre, 27

Însemne Culturale 'n astre, să nu mai plâng tristeţea lor, tristeţea frunzelor ce mor.

Firul de iarbă simte cum... Dorina Pop Firul de iarbă simte cum S-a cufundat răcoarea iar Astăzi în frunza de stejar. Canicula-i mutată-n scrum. Cu toamna din abecedar Se scrie încă un volum. Firul de iarbă simte cum S-a cufundat răcoarea iar. Vara-i plecată la-anticar, Livada-i plină de parfum; Mă-opresc și eu puțin din drum Și zâmbesc toamnei din chenar. Firul de iarbă simte cum...

Haina poeziei Constanța Popescu Mă doare toamnă atingerea degetelor ude de ploaie albastră, strălucitoare peste pletele mele, 28

Labirinturi autumanle mai fără culoare... mă doare singurătatea din oase, mă doare tăcerea anotimpului din mine. Stau între ieri și mâine, oprită o clipă, la răspântia gestului tandru, durut... întreabă-mă, unde am îngropat atâtea dimineți, unde am așezat fapte din doruri incendiate, cum am omorât tristețea? S-a ântâmplat să ne întâmplăm, când am deschis cartea la un capitol șters. Îl scriem cu litere ude în toamna-n care mă răsfeți Privește-mă în ochi și literele amestecate cu frunzele poveștilor mă acoperă cu haina poeziei șoptită, în taină lângă sobă...

Pășește în siguranță… Mihai Cotea Mă reîntorc în zona de confort. Pășesc pe un covor ud de prea timpuriu, vis ruginiu... Am adormit din nou? Și vara? Nu-mi spuneți c-am ratat, iar, gara... E toamna vieții mele! Momentul părăsirii convenabilei călduri, Momentul învățării... cu frigul altor ziduri. Proprietatea principală a frigului e trezirea. S-a zis cu gluma, miluirea, de-acum începe viața.

Însemne Culturale

Eu, umbra ta Tudor Cicu Și ȋn noaptea asta o să scriu o simfonie pe depărtările tale Și chiar pe taraba acestor vântoase ale toamnei. Ronţăind stele, caii mei ȋncă mai aleargă Sania, prin nămeţi. Eu, umbra ta ȋţi furasem visele și tu mi-ai spus: „- Să faci din ele o salbă Ca pe o neȋmplinire a frunzelor purtate pe cărări”. Atunci, cred, ţi-am arătat Acei lupi ȋncremeniţi după un deal cu troiene Stând și ei la pândă, Atrași de aceleași vise. Dar tu ai râs. Și mi-am zis: „- Sigur. Refuză să se mintă Refuză să-mi ȋnţeleagă teama din ochii ȋnvinși”. Și multă vreme, Ca viscolul nebun pe coama cailor Mi-am lăsat pentru mai târziu cuvintele Să plece odată cu vântul. Și frica. Pe care torţă de foc le-aș fi vrut Să afle lumea. Să strige la unison cu mine: „- Absolut la ȋntâmplare n-ai trecut tu prin viaţa mea, Absolut la ȋntâmplare, Nu ţi-a fost nici măcar dragostea o gură de lup O gură flămândă, Ce ar fi vrut să-mi ronţăie visele ca pe stele Precum caii cu care ȋncă mai alerg În calea ta!”

Labirinturi autumanle

Rondelul nopţilor ce dor Valeria Merca Mi-e toamna vaiet de cocor, Hiadele semn rău trimit, Iar cerul pare de granit În ceasul nopţilor ce dor. Mai toarce ziua din fuior; Cântările-i s-au risipit… Mi-e toamna vaiet de cocor, Hiadele semn rău trimit. Mai poţi să treci nepăsător?! Prohodul frunzei nu-i un mit. În somn prelung te-ai regăsit, Cu moartea stând la vorbitor, Prin toamna vaiet de cocor.

Toamna se scutură visele Maria Giurgiu Ți-au nins anii capul tău Mamă, ochii copilului De odinioară scormonesc Cenușa arselor primăveri Când cireșele coapte îl îmbiau cu dulceața și crud de ierburi nectar dulce surâsuri pe obrazul tău verde Iar tata în șagă semăna 31

Însemne Culturale Țarina cu doine. Azi, toamna a nins pletele vârstelor de aur, au început să se scuture visele copilului odată cu frunzele salcâmilor și plopii au plouat potecile cu flăcări palide iar în sufletul meu cad una ,câte una, iluziile. Alerg după o fărâmă de eternitate e așa, doar o străfulgerare de-o clipă în ochii mei s-au vestejit frunzele troienind cu pulberi stropite de brumă și mărgăritare cărarea printre cruci, îndepărtând sufletul plopilor ce acoperă lespedea, am aprins candelă lângă morminte, lumina-i palidă plânge memoria viselor apuse în toamne veștede și copilul în genunchi adună foile aurii și-își scrie cu suspine dorul pe margini.

Mă iartă, toamnă Angelina Nădejde Mă iartă, toamnă, că nu pot Să te iubesc, dar spune cine Te-ar adora, cu ploi cu tot Şi-atâtea ifose în tine?! Vii când e vara mai frumoasă, 32

Labirinturi autumanle Răcoarea serilor – balsam, Iar floarea nopţii e mireasă, Regina ce-mi surâde-n geam. Şi eu adorm când luna plină Dansează-n rochia de voal Cu paşi mărunţi de balerină, În cânt de greieri… ce regal! Acum, ce-aud? Marşuri funebre, Convoi de frunze tremurânde Hălăduind printre tenebre Cu dor de viaţă sunt flămânde. De ce te-or fi iubind poeţii Şi te vor muză-n poezie? Tu n-ai nimic din duhul vieţii, Eşti anotimp în agonie. Eu nu-s poet, dar daca-aş fi, Ţi-aş scrie poate epilogul Şi printre rânduri, făr’ să ştii, Aş strecura şi necrologul. Mă iartă toamnă, dar nu pot Şi nici nu vreau să te iubesc! Declar deschis, n-am antidot La boala mea, nici nu-mi doresc!

Însemne Culturale

Prin smârcurile toamnei… Camelia Ardelean Prin smârcurile toamnei sihastru călător, Transport cu mine vise când astrul se destramă, În peștera-mi din suflet mai zboară un cocor Și teascul amăgirii mai ține loc de cramă. Aromele împroașcă himere peste tot, Zburdalnicele frunze seduc pământul rece, Îmi dă târcoale vântul din strașnicul complot, Pe crengi ce se răsfiră secunda se petrece. Se-ascunde-n vizuină o vară tremurând, E cerul adăpostul luminii adormite, La ciutura iubirii acum se stă la rând, Se cerne anotimpul prin stele risipite. Presară dimineața o pătură de nor, Se-avântă-n depărtare speranța sidefie, Din loja îndoielii mi-e teamă să cobor, Când aburii tristeții aproape fac orgie. Sub umbre biciuite-s pădurile de ploi, La brațu-nsingurării se stinge pulsul vieții, Prin smârcurile toamnei, simțirea mea e sloi, Din cuiburile goale rămas-au vii pereții…

Labirinturi autumanle

Bibelou pe sobă Alexandru Bolache cea mai frumoasă poezie de toamnă era brunetă și avea ochii căprui îndruma uniformele neuniforme de azi sau aștepta la semafor sub cerul încercănat vremuri mai bune tălpile sale striveau cu un surâs diplomatic boabele de struguri până când se auzeau nechezând pe ulițe buzdugane rătăcite pe alocuri avea părul nins ca un sfârșit de noiembrie cea mai frumoasă poezie de toamnă încăpea în buzunarul secret din inima poetului șoptindu-i vorbe mai dulci ca gutuile coapte pe soba bunicii

Ai tremura frunza mesteacănului bolnav de toamnă? Mihaela Roxana Boboc m-ai lăsa să te scot din gând așa simplu cum visez că-mi ești cu toate nervurile ghem în sufletul meu ai tremura frunza mesteacănului bolnav de toamnă 35

Însemne Culturale să scriu poemul orfan din catrene de dor octombrie își târâie pașii pe treptele din piatră ce copil frumos e în noi când soarele e dincolo de primul cuvânt cu el îmi închizi pleoapele anotimpuri răscoapte îmi trec prin artere poate e devreme să spun iubirii pe nume când singurul alint e această foame de necunoscut dar vezi am început să cred în diminețile de duminică din candelă îmi picură versuri peste tot ce nu poate fi cuprins.

Plimbare în absenţa Mariei Simion Cozmescu nimic neobişnuit la acea dimineaţă pădurea coborâse la marginea oraşului câţiva copaci rebeli intraţi pe străzile unde întunericul adăsta în pâlcuri clandestine norii vălureau pentru întârzierea zilei... şi păsările zburând de aceeaşi parte a secundelor cu el ieşise la o scurtă plimbare se simţea ca un acrobat pe sârmă urmărit de un public ascuns în umbra zdrenţuită printre blocurile şi spinii de mucava ai oraşului

Labirinturi autumanle ,,absenţa ei doare un vid care te strânge...” cuvintele îl izbiră violent se clătină privi dincolo de asfalt şi pietre în hăul cărnos ,,îţi aminteşti cum pulsează o venă sub pielea unui mort ? când ritualul se prelinge ca o transpiraţie rece pe şira spinării îţi pare o farsă o glumă proastă cel drag se va ridica şi ei vor râde smulgându-şi măştile întortocheate întristate îi vei ierta dorindu-ţi să plăteşti oricâtă fericire lumină viaţă se cere din tine rămâi cu o frunză presată peste groapa săpată în pieptul tău groparii au plecat uitând să o acopere lăsând lopeţile şi sticla golită de ţuică bătrână rămâi cu imaginea venei pulsând vineţiu sub pielea rece rămâi...” *** din acea zi de dincolo de gândurile lui din blocurile posomorâte în labirint (vulturi uriaşi având aripile strânse cu pui plecaţi şi ghiare de beton înfipte năpraznic în pământ ) începu să crească o toamnă mai săracă în câini pe maidane mai bogată în strigoi nevrotici pe culoare o toamnă liman pentru copaci migratori ce-şi lăsară frunzele în ea o toamnă numărătoare de asistente în spitale ele întind fără nicio cută impecabile cearceafuri albe pentru cei aflaţi în comă pentru ei poate fi acesta un motiv suficient pentru a trăi? *** 37

Însemne Culturale asistenta cu cearceafurile sub braţ o salută parfumul ei stăruia ca o părere de rău pe epiderma dimineţii Maria luă cu speranţă mâna corpului întins pe pat îi privea vena gâtului care pulsa pulsa transmitea un mesaj din oraşul interzis ei deschise cel mai senin geam din viaţa ei aerul tânăr pigmentat cu voci paşi soare foşnete năvăli răvăşind foile de observaţie *** ultimii trandafiri ai parcului se înălţau în stoluri roşii albe galbene înmiresmate sub cerul mai înalt ca niciodată el îşi continua plimbarea în absenţa ei

Copilul prieten poet Veronica Lerner zi de toamnǎ tânǎrǎ ardoare spre soare apare sub cerul deschis un copil bucurie vis crește cu rǎsfǎţ dojeneli şi iubire 38

Labirinturi autumanle mama îl poartă spre alte ţǎri de cuvinte strǎine eu-tu cu mine-cu tine prieteni metafore poeme cărți filme vârtej galopant prin neant mamǎ sunt aici scrie fiule nu te opri din visat eşti talentat tunet şi moarte în altǎ zi dintr-o altǎ toamnǎ pe mormânt cerul şi-a chircit în mânǎ lumânarea bǎtrânǎ în mereul de-atunci de acum îşi plânge o mamǎ încet copilul prieten poet

Însemne Culturale

Asemeni frunzei Denisa Popa Curea nimic nu înspăimântă nimic mângâierea brumei pe fiecare umbră primeşte ţărâna veşmânt de toamnă o rostogolire în gol asemeni frunzei că nu îţi este teamă de cădere cunoscătoarea dansului autumnal bucură-te priveşte în urmă şi vezi cât de puţine rămân pentru paradis câte mâini sfarmă şi ultima secundă de viaţă ca un puzzle pe care-l refaci de plictiseală cu ochii închişi până când te prinde somnul şi guşti din linişte şi guşti

Fără contur, bolboroseli cu crizanteme Petre Ioan Crețu fiecare eram drumeţii propriei noastre călătorii nu mă întreba încotro chiar nimeni nu mai ştie împingeam în pământ cu talpa aşa a neştire şi parcă mă orbeam de atâtea zor de crizanteme aprind un foc din crizanteme pe un prund sfios cu mult nisip şi în jurul lui poeţi bătrâni şi orbi şi vinul vechi atât atât de mult 40

Labirinturi autumanle că numai încăpeau în bietele poeme e atâta galben crud în crizanteme încât mă fluier lung şi trist cumva eram pierdut printre pubele la masa mea de scris lumină amară aud în cer pendulele subţiri ca nişte tije verzi de crizanteme cum băteau încet în nucul meu bătrân şi nucile-i cădeau rostogolindu-se ca reci blesteme şi deodată încep să scriu gingaşele poeme cu mieji de nucă cu feţi frumoşi cu multe crizanteme apoi mă-ntind năuc în toamna brumărită * şi mă înnoptez tăcut definitiv chiar dacă-i frig şi plouă trist pe străzile pustii e atâta galben crom în vechi dughene căci uf, ce toamnă tristă Doamne ca o ghilotină şi mă strecor tiptil în sticle mici şi moi sub tufa înaltă, verde crunt, de crizanteme dumitriţă tufănică salomii ruje de toamnă aurată mărgărită cătălină tătăişă flori de iarnă * Brumăriţele sunt nişte păsări, brumărită doar o licenţă.

Iar toamnă Marilena Trifan Mai vine o toamnă, ce trist anotimp ! Regretele zac, desfrunzind sentimente, Culori explodează- n tabloul vivant 41

Însemne Culturale C-un ultim efort, lunecând în torente. Septembrie cară nisip în pantofi Privind peste umăr, zâmbind într-o doară, Şoptind : ,, Ah, ce vară mi-ai fost ! Fierbinte, prelungă, sălbatică fiară !” Octombrie duce pe umeri un cer, Granit e şi dens e , anost, fără viaţă, Mai zboară doar corbii vestind auster, Vărtejuri de frunze, spirale de ceaţă. Noiembrie-i blând, înţelept şi seren, Vin îngeri să picure mir şi lumină Vestind ne-ncetat Adevărul Suprem, Şi zbuciumul lumii treptat se alină. În iarnă intrăm cu toţii tăcuţi Şi albul ne sperie, frigul ne doare, Pornim către poartă cuminţi, abătuţi, Purtând în priviri primăveri viitoare.

Hoțul de inimi Cornel Galben Toamna, pe la casieni, Intră hoțul în poieni Și se jură că iubește Iarba care nu mai crește, Florile ce se-ofilesc 42

Labirinturi autumanle Și pegasul arăbesc Ce îl duce iute-n zbor, Mai la vale, spre izvor, Unde ea încă-l așteaptă, Cu privirea ce și-o-ndreaptă Până dincolo de zare… O fi el ori i se pare? Se întreabă, se frământă, Dorurile își descântă Și iubirea se aprinde, Înc-odată o cuprinde, Arde flacără mocnită, Scormonită de ursită, Arde, patimă nebună, Scânteind sub clar de lună, Când doar stelele sclipesc, Hoț de inimi, îngeresc…

Toamnă indiferentă Roza Dinvale O ploaie de toamnă mă-mbracă-n culori Și văluri de ceață mistere creează Rotindu-se lent...coboară din nori... 43

Însemne Culturale Purtată de vânt prin gânduri așază Nostalgice doruri în forme discrete, Balsam pentru suflet și gânduri confuze, Ecouri și urme de fapte concrete, Povești de iubire și aripi de muze. Pastelul tomnatec mereu vernisat, O luptă finală, un ultim avânt Cu lacrimi de ploaie suspină-apăsat O frunză rotită prin aer de vânt.

Ce toamnă... Ica Matei Ce toamnă coboară, cu-mbrățișări umezi şi reci tu-mi vii, doar ca să ai de unde, iarăși, să pleci pe drumul ce lumea mea, de a ta, o desparte zilele curg cu plete lungi de iarnă, de noapte. Ce adânc ploaia-mi brăzdează obrazul şi-naltul ud, veşmântul de frunze parcă-ascunde asfaltul tăcerilor ce le ştim pe de rost amândoi ce toamnă-i de-acuma, şi vara-i străină de noi. Ce dantele de-aramă-mbracă cerul și seara le luminează lăuntrice focuri, povara din nepătrunsul iubirii ce încă mai arde dar, ce ploaie de lacrimi, pe suflete, cade. Ce nord e-n plecările tale, ce depărtări toamnă-i oare, şi-acolo? Străini, pământuri şi mări 44

Labirinturi autumanle te-ademenesc şi-mi fură din tine, câte puţin ce dor şi ce toamnă-mi vei fi, prin anii ce vin...

Se scurge rugina pe filele vieţii... Bombonica Curelciuc Când toamna se zbate în lanţuri de-aramă, Pădurile toate se simt pustiite; Îşi poartă, umile, gălbuia maramă, Pe umărul nopţii plângând, despletite. Îşi leapădă straiele arse în toamnă Şi goale rămân sub a vântului strună; Privesc, cu durere, spre-a cerului Doamnă: Suava, măreaţa şi palida Lună. Furtuna se tânguie-n braţele mele, Dorind să-şi arunce mantaua departe; Prin râpe se-ascunde, privind către stele, Că tare ar vrea de noroc s-aibă parte. Se-ntunecă totul în jur şi în suflet, Iar toamna de aur dansează pe creste; Se clatină-n ploaia cea deasă-al meu umblet, Când eu mă cufund în a toamnei poveste. Scheletice umbre mă prind în capcane, Să-mi sfâşie suflet şi inima trează; Se-ntind către mine precum nişte-arcane, Când versuri lugubre în minte-mi vibrează. Se-ntunecă munţii, se-ntunecă zarea 45

Însemne Culturale Şi piscuri semeţe spre cer se îndreaptă... În sufletul meu răsări-va cărarea Ce mă va conduce spre-o ultimă treaptă. Se scurge rugina pe filele vieţii, Arzându-mi neliniştea-n jarul căinţei; Când suflet se zbate în faldurii ceţii Mă-ndrept, rugătoare, spre crucea credinţei. Pustiul din mine se-mbracă-n aramă, Imploră, azi, Cerul să-i dea o speranţă; Cu-aroma de struguri din tânăra cramă Să scape de teamă şi de aroganţă. Suspin prin hăţişul tomnatic, sihastru, Când ochii mi-acoperă boabe de rouă... Mă-ntorc înspre cerul cu nori de-alabastru, Ca-n suflet să-nvie speranţa cea nouă.

Toamna Vasile Pin peste câțiva centimetri se termină frunza verde și singurătatea are aceeaşi grupă sanguină ca mine iar domnișoara de-alături este frumoasă ca o patrie când a vrut să ascundă mai bine harta denivelărilor creștine maramureșul privirii mele i-a șters ultima rouă din fraza despre războiul trupurilor deșurubate trece lumina ca o împărăteasă de han tătar și copacii au îngălbenit în poziție de drepți și au coborât lacrimile ca niște păsări 46

Labirinturi autumanle

PROZÄ&#x201A;

Însemne Culturale

Țara nemângâiaților Mihaela Roxana Boboc - ”Ce timpuri, Mihai! Îți vine să crezi? - Păi, sincer, parcă am uitat. Dar mai bine. Dacă aș mai fi trăit o zi acolo, lumea asta ar fi fost o barcă scobită din vise. Atât! La primul curent m-aș fi răsturnat și după un timp de abandon, aș fi plutit pe mare, al nimănui. Visul meu dintâi s-ar fi desprins primul, ca un membru amputat. - Mai ții minte care a fost primul tău vis? - Nu e greu. Să fiu îmbrățișat! - Ei, cum, din tot ce ai fi putut să-ți dorești pe lumea asta, ceva atât de simplu și firesc să devină visul cei dintâi? Cum e posibil? - Draga mea, pentru asta ar trebui să mă însoțești în țara nemângâiaților. - Ce caraghios sună! Există așa ceva? - Hai să vezi!” Și am luat-o de mână spre țara din care îmi luasem rădăcinile... Locul nașterii mele. Anonim. Știu doar că m-am născut într-un sat 48

Labirinturi autumanle de munte. Aveam un an când mama a murit și tata m-a luat ca pe un colet prea greu de dus spre orașul lui de câmpie. Un apartament sărac avea să-mi găzduiască gândurile și visele prea greu de purtat. Tata muncea mult. Eu eram copilul cu cheia de gât. Descuiam orice gând dintr-o singură privire. Oamenii mi-au părut dintotdeauna seifuri cu lacăte. Iar eu eram prea curios ce se află pe fundul seifului. Dar ca să ajung acolo, dădeam la o parte emoții, măști, slăbiciuni. Când ajungeam la fund aveam mai mereu o mare dezamăgire. Până la urmă, nu era nicio comoară. Nimic special, două-trei sentimente mascate, o lacrimă în colțul ochiului stâng și atât. Printre colegii de joacă eram cunoscut drept ”ăla fără mamă” sau orfanul. Până aici nimic neașteptat. Nu mă deranja, căci adevărul copiilor e mai ușor de suportat decât minciuna adulților, dar asta aveam să aflu mai târziu. Atunci nu purtam mănuși. Îmi plăcea să pipăi lucrurile, să le simt textura, fie că erau flori, obiecte, sau eu însumi. Vei râde, căci de aici mi s-a tras pățania care avea să-mi schimbe viața. Într-o zi obiceiul meu de a palpa realitatea s-a extins asupra propriului corp. Mi-era frig, dar asta nu era o scuză. O toamnă târzie îmi dădea frisoane și inițial pentru a mă încălzi, apoi pentru a menține starea de bine, mă îmbrățișam și îmi mângâiam brațele în gesturi molcome, calde și materne, cu ochii închiși și bărbia în piept. Așa m-a surprins Mircea, un tovarăș de joacă și m-a privit cu cea mai buimacă căutătură, încercând să așeze în cine știe ce sertar al înțelegerii scena de dinaintea lui. După un minut l-am privit în ochi atât de surprins, încât a fugit. Am fugit și eu după el. Când a ajuns la ceilalți copii din fața blocului, am știut că totul e pierdut. Gâfâind, le-a dat vestea cu aplomb: ”Mihai se îmbrățișează singur! L-am văzut eu cum se mângâia pe brațe” și arăta cu gesturi largi cele văzute la mine. Aveam 8 ani și lumea mea a căzut în genunchi sub tirul privirilor contrariate și ironice. De atunci, pentru toți cei din jur, adulți sau copii, am devenit „ nemângâiatul”. Practic întreaga mea identitate fusese capturată într-un singur cuvânt, și așezat pe un raft sus, acolo unde nu umbli decât în caz de maximă nevoie. De regulă, la curățenia din preajma sărbătorilor. Și atunci doar ca să ștergi un pic praful, apoi tăcere. Să nu crezi acum că Țara Nemângâiaților e un tărâm atât de rece și 49

Însemne Culturale neprimitor. Nu! E doar un loc în care crești, sprijinindu-te de tine însuți. Se vorbește prea mult despre marginalizare. Da, am crescut cu o etichetă care m-a făcut să mă văd un intrus în normalitate. Copiii de la bloc aveau mame, bunici și uneori frați. Și chiar dacă erau probleme într-o familie, ele erau bine cosmetizate în avalanșa întâmplărilor care priveau de regulă pe ceilalți. Cum eram eu, nemângâiatul. O lună de la acel eveniment care mă marcase profund am ocolit scara principală a blocului, locurile de joacă ale copiilor, și orice ar fi putut să mă aducă în centrul atenției. Apoi, concentrat pe școală, am pornit pe drumul meu. Nu ieșeam după ore, preferam biblioteca sau lecturile îndelungate acasă. Tata venea acasă fără chef, deschidea televizorul cu sticla de vodkă în față, până când ecranul îi arăta o lume mai bună. Mâncam hrană rece, conserve, ce prindeam. Nu conta. N-am avut așteptări de niciun fel. Și nu spun doar de dragul detașării de trecut, ci efectiv nu puteam concepe ca viața să aibă mâini de mamă, gust de mâncare caldă sau orice ar fi semănat cu aceasta. Îți închipui ce tresărire am avut în ziua când am întâlnit-o pe Amalia. Ca niciodată, lungisem drumul dinspre școală spre casă, făcând un ocol pe aleea cu castani. Am ales o bancă la întâmplare și efectiv mam prăbușit în unul din acele momente în care toate se rup sub tine și ecoul lor se prelungește sumbru. Să fi trecut o oră, nu aș putea să spun exact cât, mă aud strigat de o voce veselă: - ”Ești nou pe aici? Nu-mi aduc aminte să te fi văzut până acum!” Îmi venea să-i strig un cel mai lipsit de maniere”Și ce-ți pasă?”, dar totuși am aruncat o privire în direcția vocii. ”Doamne, ce ochi negri iscoditori! Și ce claie de păr negru în dezordine!” Țin minte că am început să râd în hohote, fără să-mi pese cine mă privea, până când fata din fața mea, oarecum cătrănită de reacția mea necontrolată, înlocui privirea curioasă cu una de-a dreptul furioasă. - ”Râzi ca un prost!” au șuierat cuvintele ei la urechea mea, și fără să-mi aștepte răspunsul, s-a răsucit pe călcâie și a călcat apăsat peste tristețea mea. De atunci, zi de zi am trecut în drum spre casă pe aleea cu castani, sperând s-o revăd, și aproape îmi luasem gândul, când în ziua primei ninsori din cel al doisprezecelea an al meu, am revăzut-o în același loc 50

Labirinturi autumanle din care doi ani mai devreme plecase nervoasă. Am recunoscut-o imediat, deși trebuie să recunosc că părul ei suferise îngrijiri de care nu avea nevoie, și acum stătea prins într-o coadă de cal strânsă bine în elastice. Avea o înfățișare mult prea cuminte pentru ceea ce-mi aminteam, și culmea asta mă enerva peste măsură. Într-atât, încât m-am oprit în fața ei și i-am ciufulit părul, eliberând coama aceea care cădea atât de bine pe umerii ei. Poți să-ți imaginezi ce-a urmat. O ploaie de cuvinte a căzut fulgerător peste mine. - ”Ești culmea! Nu pot să cred că iarăși tu reușești să-mi strici ziua! Credeam că n-am să te mai văd niciodată!” - ”Aha! recunoști, deci, că te-ai gândit la mine”, i-am întors-o eu, total amuzat de reacția ei. A urmat o nouă furtună, apoi brusc, calmă, sa așezat lângă mine pe banca aceea, acoperită de zăpadă. Am stat așa ca doi proști vreme de un ceas. Ea, așteptând să mai spun ceva, eu intimidat de noua fațetă a lucrurilor. Ningea peste noi, dar fulgii nu reușeau să-mi acopere roșeața obrajilor. La un moment dat nam mai suportat și am vrut să mă ridic de pe bancă. Ea m-a oprit luându-mă de mână și a zis scurt: - ”Mai stai!” Am rămas așa cu mâna ei în mâna mea, fără să spun nimic. Priveam amândoi fulgii până am devenit și noi un fulg. Nu-mi era frig, culmea nu simțeam decât degetele ei apăsând pe nervuri. Într-un târziu, am început să plâng. Era după ce ea se ridicase brusc, și cu un simplu ”Mulțumesc!” părăsise banca de rămăsesem din nou singur. Așa cum mă știam din prima zi a vieții mele. N-am dormit o săptămână după aceea. Sărbătorile se apropiau și au trecut prin mine la fel de banal ca de obicei. O primăvară apoi o vară de neliniște, și încă una...încă două. Era o toamnă cum nu mai fusese demult. Un octombrie cu frunze nuanțate își deschidea brațele spre mine. Aveam cincisprezece ani și nu așteptam nimic. Nici măcar pe fata care mă ținuse de mână fără să mă întrebe care mi-e numele, vreme de trei ceasuri. Ultimii ani trecuseră absent. Copilăria mea se îndepărta de mine, așa sălbatică și neprimitoare cum fusese. Mă chinuiau întrebări despre originea mea. la care nu aveam să primesc răspuns vreodată. Pentru 51

Însemne Culturale tata, asemenea probleme erau din lipsă de activitate, adică la ce bun să discuți despre trecut când sunt atâtea de făcut în prezent. Ce-i drept, devenisem de un pragmatism care mă speria și pe mine. Nu aveam planuri de viitor, totul se petrecea azi, și mai ales, acum. Acum dacă privesc înapoi, îmi dau seama că toate lucrurile care au contat pentru mine s-au întâmplat toamna. Undeva, printre puzderia de frunze moarte, viața a împins la limită cele mai adânci trăiri ale mele. Așadar, mă găseam pe aleea cu castani care îmi obsedase ultimii ani și ale cărei taine le cunoșteam doar eu, centimetru cu centimetru. Măsurasem obsesiv pașii dinspre școala, care funcționa atât ca școală generală cât și ca liceu, spre banca unde primisem prima fărâmă de umanitate. O sută cincizeci și șapte de pași. Atât! Iar de acolo spre casă nu mai conta. Pentru că lucrurile nu se întâmplă decât pe un singur sens, orice măsurare înapoi o consideram inutilă. La fel de inutilă precum trecutul meu. În dreptul băncii am oprit numărătoarea, după obicei, și m-am așezat. În fața mea, un vârtej de frunze își dansa partitura, iar eu priveam distrat jocul. În ultima vreme mă trezeam scriind versuri care nu aduceau cu nimic cunoscut, mai degrabă erau gânduri versificate. La început le-am ignorat, apoi le-am scris totuși pe hârtie, până deveniseră dependență. Măzgăleam la nesfârșit cuvinte și expresii fără legătură, la fel de fragmentate ca și viața mea. Am scos deci, o hârtie și un pix și am scris atât ”Toamna, colivie de frunze”. Nu-mi explic de ce, dar n-am putut să continui. Vedeam frunzele evadând prin dansul lor, aveam imaginea coliviei, cu zăbrele scurte și dese, dar nu reușeam să văd pasărea din colivie. M-a enervat lipsa mea de imaginație și voiam să plec, când o mână s-a strecurat printre mâinile mele și a apucat brusc hârtia. Am tresărit la gestul acesta, cum era de așteptat. Am sărit ca un arc dar mâinile mi s-au oprit în aer, în timp ce din piept, pasărea a ieșit, eliberată de luciditate. Era ea! Mai frumoasă decât o știam și cu o privire mai sălbatică decât aș fi crezut. - ”Carevasăzică, ești poet!” strâmbă din nas. - ”Sunt, pe naiba!” i-am retezat-o scurt. ”Unde ai fost anii ăștia?”, am continuat tăios. - ”Ce mai contează? Acum sunt aici!” și privirea ei deveni blândă 52

Labirinturi autumanle ca în ziua în care mă ținuse de mână. Au urmat ceasuri în care pasărea a rupt colivia de frunze în care mă adâncisem. Apoi luni, apoi ani. Aveam douăzeci de ani și viața mă mângâiase cu poezie și cu femeia frumoasă și sălbatică, care din ziua cu toamnă, se numea simplu, Regina. Umblam împreună prin țara mea, a nemângâiaților și deși nu țiam spus niciodată povestea aceasta, credcă a trebuit să mor de multe ori pentru a putea să învăț să fiu viu. Dar vezi bine, sunt încă aici. Într-o toamnă fără nesaț, evadat din propria colivie. Nu port cu mine decât amintirea femeii care a trecut prin mine ca un fier încins, până a învățat să mă uite. Mi-au trebuit ani să recuperez mângâierile, să nu mai flămânzesc după fiecare pauză de afecțiune. Altfel, suntem cumplit de banali. Dacă n-am avea un vers în noi de scris, un demon de îmblânzit sau un trecut de depășit. În ceea ce mă privește, le-am făcut pe toate. Acum îmi rămâne doar un singur lucru. Să mă bucur.

Însemne Culturale

Copil din flori Tudor Cicu De obicei, toamna când se împărțea grâul la fermă, Paul dădea pe la paznicul fermei, de se strecura printre sacii încărcați și căruțele trase la cântar, trăgea cu ochiul, asculta și, până când paznicul moșmondea cu plaivazul pe caietul ăla cu scoarțe tari, ori se scărpina între timp după ureche tot socotind în gând, adunând cantitățile de pe cântar și scăzând greutatea sacilor, el și făcea socoteala, tot în gând, și striga întotdeauna primul, tare: „trei sute șaptezeci... cinci sute șasezeci și opt...” Asta atrăsese atenția paznicului de la fermă, care se minuna, după ce încheia socoteala, cum de știuse băiatul să facă socotelile fără de plaivaz și hârtie. Nici batjocurile și nici indiferența celor ce așteptau la rând să li se facă socotelile nu-l alungaseră pe copil. După ce-i ieșeau și paznicului socotelile, tot alea pe care le strigase ceva mai înainte copilul, oamenii începuseră a se agita: - Măi copile, pleacă naibii de-aici că, uite, încurcași socotelile domnului Gherasim. Apoi se îndreptau cu brațele întinse către paznic. Se mai rugau odată: „Hai, domnule Gherasim, mai socotește odată, nu 54

Labirinturi autumanle se poate să fi ieșit cum a zis mucosul ăsta! Ce știe el, un copil, colo! Dă-l încolo de copil!” Sperau că li s-ar fi cuvenit mai mult grâu. Gherasim se mai scărpina odată după ureche și socotea din nou. - Nu se poate bre, tot atâta dă! „Asta nu-i lucru curat, zicea. Copilul ăsta nu-i prost deloc!” - și-l punea mai mereu să mai verifice odată ce socotise el pe hârtie. Asta îi apropiase. - Al cui ești, copile? Că nu te știu a fi de prin partea locului. Paul îi spusese ce și cum, că nu se știa a fi avut vreodată un tată, dar mamă-sa era fata unuia de prin sat, iar el era plecat demult de prin aceste locuri și uite că mai venea înainte de începerea școlii pe la bunici. Îi spusese și numele. De-a lui Marchidan, moșu Stan Marchidan. De cum rostise numele moșului Marchidan, lui Paul începuse a-i da târcoale și a-i arunca unele ocheade, un oarecare „uscățiv”, om cam la cinzeci și ceva de ani, care ajuta paznicului să pună pe cântar sacii, să-i dea mai apoi la o parte și să strige la săteni: „Hai, faceți loc, altul bre... Ce vă tot moșmondiți atâta? Mai repede, mai cu vână, bre! Nu dormiți de-a-n picioarelea!” Începuseră să-l îngrijoreze privirile lui ciudate și stăruitoare. Doamne, cum îl mai privea, când el repeta că socoteala lui Gherasim fusese corectă. Alteori, crezând că poate Paul nu-l vedea, ca din întâmplare, se apropia de copil și-i studia gâlma aceea de la gât, un fel de prună abia formată, și apoi își ducea degetele rășchirate de-și freca începutul acela de țâță de sub cămașă, la baza gâtului. În duminica aceea domnul Gherasim lipsea de la barăci (mai pleca omul şi pe acasă), iar Paul trecuse, ca de obicei, pe la el. Uscățivul era însă acolo și-l invită în baracă, să mai stea de vorbă, că poate o veni și Gherasim. Dar Paul, numai de sporăvăiala bătrânului nu avea chef în dimineaţa aceea. Plănuise să meargă pe la paznicul fermei, mai vorbea cu el de una şi alta. Cum nu-l găsise la barăci, dăduse să plece. Dar ţi-ai găsit! Uscățivul îl trăsese în baracă de parcă avea să-i spună un secret. Îl invitase să stea pe o canapea, lângă masă. Îi făcuse pe plac, dar uscățivul întârzia cu ţigara în gură, iar tensiunea sporea dincolo de cuvinte. După ce-şi terminase ţigara, bătrânul trase altă canapea aproape de masă, luase de pe dulapul soldăţesc jumătatea de coniac dintr-o sticlă uitată cine ştie de când acolo şi îşi turnă într-un pahar. 55

Însemne Culturale După ce sorbi fără să se strâmbe, primul pahar, şi-l umplu pe al doilea. Paul îl privea tot timpul încordat la maxim, era ca şi cum la picioarele lui se afla un animal fioros care îl fixase ţintuit lângă perete printr-o privire a dracului de expresivă. - De ce râzi? Nu râsese. I se păruse, doar. Apoi, văzând că Paul făcuse un pas ca să plece, zise: Nu-ţi fac plăcere. Ce să-i faci, m-am ramolit și eu. Ţi-ar plăcea să nu mă vezi. Te holbezi de parcă ţi-aş sta ca o ploşniţă în vârful capului. Şi parcă ai vedea în faţa dumitale o broască râioasă. Sau poate crezi că o fi altceva de capul dumitale. Nu, tinere! Toţi sunteţi la fel. Visaţi cai verzi pe pereţi. Spune drept, ai împlinit treișpe ani? Pe maică-ta n-o cheamă Maria? Una mică, bondoacă? Nu locuiați voi pe lângă fântâna seacă? Aia, de la marginea satului?! Ai?... Ia zi! Paul, îngrozit, căuta în jur un obiect pentru a se apăra în caz că bătrânul avea să întreacă măsura vorbelor rostite. Băuse pesemne şi în altă parte. „Îi ştiu eu p-ăştia. La băutură devin violenţi”, dar era sigur că din prima lovitură îl va doborî. Şi pe urmă? - Și zi, măta nu-i văduvă? Vezi, vorbi mai departe uscățivul. Ce mar costa pe mine, un domn, toţi îmi spun domnu’ Luca (preciză el), ce m-ar costa să-ţi arăt ce am simţit şi cum am dus-o pe vremea când eram tânăr şi în putere... Mirosul de fum trezi amintiri triste în sufletul lui Paul. Mama lui fumase și ea când îl născuse. Avea cam șapte ani când o tuse seacă a doborât-o, ca secerată, la pământ. Bătrânii au tras-o cu gaz, și i-au făcut ceaiuri din buruieni, cum știau ei, dar asta n-a salvat-o. Acum își are locul de veci, undeva în cimitirul de la marginea satului. El rămăsese o vreme să-l crească bunicii. Apoi fusese luat de un unchi al mamei, întrun cătun de la oraș. Mai venea pe la bunici, doar spre sfârșitul vacanțelor. Trecea și pe la cimitir, dar nu își iubise mama, sau cel puțin nu-i putuse ierta faptul că n-a vrut niciodată să-i spună cine-i tatăl lui. „ Lasă! îi zicea maică-sa. Nu merită nici să-i știi numele. Și numai strâmba gura aia, Paul, că-mi aduci aminte de nenorocit. Aia era. Un soarbe zeamă de prună, un nenorocit care nu merită să-și vadă vreodată copilul, mai spunea!” - Ai să râzi când am să-ţi spun ce trecere aveam la femei, dar nici măcar nu merită, continuă uscățivul. Află tinere că nu se afla cineva 56

Labirinturi autumanle mai mândru în şa, ca pe vremea când treceam eu călare prin sat. Nu era femeie să nu ofteze în urma mea. Iar taraful ăla în urma mea făcea moarte de om. Dumneata ştii cum cântau țiganii pe urmele mele? Cu vioara la spate şi arcuşul trecut după ceafă. Şi ţigăncile lor! Eheei!... Când dansau ele în pielea goală nu-ţi mai părea rău că te-ai născut. Mam ramolit acum, zici dumneata, ţi-e scârbă cu mine, nu-i așa? ... Ha, ha, ha! Râdea de unul singur, cu gura larg deschisă, dezvelind nişte dinţi pătaţi de nicotina tutunului inhalat în decursul anilor. Paul ştia că dacă ar fi ridicat o mână, gângania asta uscată din faţa sa ar fi tăcut chitic. - O ţigară? dacă nu te superi! Şi-i întinse una. Paul îi împinse, cu un deget, mâna uscată. Uscățivul se făcu că nu bagă de seamă. Scăpără chibritul cu o singură mână de își aprinse țigara. - Vezi! se bucură uscățivul. Noi doi ne-am înţelege de minune... Să vii și seara, pe la mine... Dacă aduci cu tine un pol, doi, nu ne-ar sta rău. Ajunge de un chef cu lăutari şi o ţigancă arzoasă. Uite pe masă aici o punem, să ne arate buricul. Sau poate găseşti dumneata altceva. Dracu ştie?! Nu eşti băiat prost... Însă, să ştii, fără ţigancă arzoasă nu te las şi să mori. E cadoul meu pentru că ești băiat deștept, semeni cu măta. Îmi plăcea și mie!... Apoi schimbă vorba. Pesemne își dăduse liber la gură, nepermis. Țiganca asta care vine uneori, zău că se merită. Păi când îţi pune ea o ventuză, uiţi cum te cheamă. Uscățivul aşteptă un răspuns, în timp ce Paul paralizat, nu putea decât să se condamne: „Sunt un dobitoc! Mă tem de ăsta, parcă mi-a dat cu spray paralizant, nu pot gândi în prezenţa lui. Ce pot să-i spun?” Totul îi părea atât de absurd, atât de lipsit de sens şi ar fi vrut să plece. Să plece cât mai repede. Ceva nelămurit îl țintuia locului. Privi la începutul acela de țâță de la gâtul uscățivului și deveni mai atent la vorbele aceluia. Uscățivul întredeschise gura să zică ceva. Dădu însă a lehamite din mână. Încercă apoi să râdă, dar văzând pe chipul lui Paul muşchii feţei încleştaţi, înţelese că nu era o glumă şi rămase cu gura căscată, ceea ce lui Paul i se păru din ce în ce mai strâmbă. Şi atunci avu loc incidentul. Paul văzu clar cum una din venele de la gâtul uscățivului se umflase şi pulsa sub cămaşă ca un sfârc de ţâţă. Întinse mâna să pipăie acel loc însemnat, însă bătrânul crezu că acesta vrea să-l strângă de gât şi să-l 57

Însemne Culturale gâtuie ca pe un pui de găină şi îşi feri tot corpul pe spate. Canapeaua se dezechilibră şi bătrânul alunecă pe spate, la podea, odată cu Paul, a cărui mână nu întâmpină nici un obstacol de rezistenţă. În cădere, Paul crezu că bătrânul ridicase braţele pentru a lovi şi încercând să pareze presupusa lovitură izbi violent, cu cotul, falca bătrânului. Se auzise doar un zgomot înfundat, capul bătrânului atinse podeaua şi din buza crăpată a acestuia ţâşni un firicel de sânge. La început se speriase văzându-l cum sta cu corpul inert, căzut la podea ca un sac de cartofi degeraţi. Se învârtise în jurul lui ca un zăpăcit, neînţelegând cum se procedează în astfel de situaţii şi, când realiză grozăvia faptei, încercă să fugă de la faţa locului, dar se răzgândi şi apucându-l pe bătrân de umeri îl trăsese afară din baracă la aer, rezemându-l cu spatele de scândurile barăcii. Înjură tăcut: „Cristosul mă-tii de guşter. Vă ştiu eu… Bețiv ordinar! Tu vorbești de mama, mă, tâmpitule! Mama era o sfântă, așa să știi. Javră ce ești! Ce vrei să spui? Că sunt copilul tău?! Tu, și tată!...” Apoi strigă cât putu de tare, să se facă auzit de cineva: - Mă! Ridică-te, mă! N-ai nimic, nu-i așa? Doar te-ai lovit nițel. Un pic de sânge, dar o să treacă. O să vezi că o să treacă!... Oameni buni! Să mă ajute cineva! Ajutooor!... Paul fugi în baracă, luă o pătură și-l înveli. Turnă și niște apă pe fața uscățivului, apoi îl șterse cu pufoaica la gură, după care porni tot mai repede, chiar alerga către sat. Se mai întoarse o singură dată pentru a-i striga uscățivului: - Stai acolo, să nu te miști, că o să chem pe cineva în ajutor. Poate te răzgândeşti înainte să mori. Eu nu sunt cel pe care-l crezi tu.... Alerga, dar un gând nu-i mai dădea pace: „Nu! E altcineva. E doar un străin!” Își repeta întruna, sperând ca cineva să-l audă și să-l liniștească. Dar satul se întindea înaintea lui cufundat într-o vrăjită tăcere de moarte.

Labirinturi autumanle

Ultima toamnă Camelia Ardelean Iris nu iubise niciodată toamna în mod deosebit. Fiind născută vara, adora soarele și căldura. Cu toate acestea, nu o puteau lăsa indiferentă primele zile ale lui septembrie, cu adierea lor plăcută, ca o mângâiere, nici metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau parcă de o petrecere fastuoasă. Mai nou și luna octombrie era la fel de călduroasă și de blândă, încât nu prea puteai face vreo diferență între ele, lucru care o bucura, desigur. Locuia la poalele unui deal și îi plăcea să admire, chiar și numai de la fereastră, când nu se putea altfel, pădurea de stejar atinsă de bagheta magică a naturii. „Câtă frumusețe, câtă măreție! În fiecare toamnă arată altfel, de parcă artistul care a pictat-o ar avea o imaginație fără limite!“, gândea ea visătoare. Așa și era! Copacii se întreceau parcă în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor. Erau brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis, înfrățit în splendoare cu lumina soarelui, până la maroniul roșcat al castanei și cel închis, al frunzelor trecute deja 59

Însemne Culturale în neființă în lumea lor, a copacilor. Era o paletă minunată, care l-ar fi inspirat până și pe cel mai slab pregătit sau fără imaginație pictor. Iris își închipuia cum ultimele păsări călătoare își pregătesc, fiecare la cuibușorul ei, valijoarele pentru lunga călătorie spre țările calde și se amuza, gândindu-se cât de mici și drăgălașe ar trebui să fie lucrușoarele lor, ca să încapă în aceste geamantane miniaturale. Deși nu mai era un copil, în mintea ei găsea încă loc pentru povești, mai ales dacă acestea îl includeau pe Făt-Frumos, venind pe calul său alb, ca să o răpească și să o ducă, dacă nu la castelul fermecat, măcar la o vilă cu piscină, undeva... Iris se mira singură de trăznăile care-i treceau prin cap, cu ochii pironiți pe fereastră, la copacii multicolori din zona verde. - Fata noastră-i tot copil! îi întrerupse tatăl deodată șirul gândurilor, pe un ton glumeț, ușor ironic, așa cum făcea el de obicei, urmărind-o cum desena cu arătătorul copaci și frunze pe geamul de la cameră. Nu știu cum s-o facem să coboare cu picioarele pe pământ, din norii ăia ai ei! Tu ești de vină, că ai răsfățat-o prea mult! continuă el, oftând închipuit și întorcându-și privirea spre mama lui Iris, care tocmai își băgase capul pe ușă, întrebătoare. Iris era singura lor fiică și o iubeau enorm, chiar dacă îi arătau acest lucru în mod diferit. Tatăl jucase rolul de „dur” de când era mică, fiind „paznicul” ei permanent, iar mama, de o blândețe ieșită din comun, încercase mereu să o protejeze, pe cât putuse, de greutățile vieții, să nu simtă sacrificiile făcute de amândoi ca să o crească. Relația lui Iris cu tatăl ei se îmbunătățise abia în ultimul timp, de când aceasta terminase liceul, iar tatăl constată, în sfârșit, că nu mai are motive să o țină din scurt, ca la armată. Ea fusese oricum o fată serioasă (serioasă în sensul de conștiincioasă, că în rest, era o trăznită și jumătate), un „ șoarece de bibliotecă”, preferând să „ronțăie” câte-o carte, în loc să-și piardă zilele sau nopțile prin baruri, cu golanii. - Nu ieșiți la o plimbare, că uite ce vreme superbă e afară? spuse mama. Luați-vă și aparatul foto, poate faceți niște poze! Aș veni și eu, dar trebuie să termin zacusca! Ah... ce idee! sări ea. De ce nu mergeți la pădure, să căutați ghebe? După ploile de zilele trecute, s-or fi făcut destule! Putem pune și la zacuscă, că doar voi o băgați la burdihane, nu eu! 60

Labirinturi autumanle - Mă-ta asta e tare deșteaptă, de-aia m-am însurat cu ea! spuse tatăl lui Iris, pe un ton de seriozitate forțată. Gata, îmbarcarea! Pregătește coșurile și ceva merinde, că tu ești aia rea de foame, nu eu! i se adresă el lui Iris. De bucurie, aceasta începu să sară într-un picior, ca un copil. Ideea de a face o plimbare prin pădurea gătită de toamnă, cu sau fără scop, i se părea genială. Singură nu s-ar fi încumetat, prieteni nu prea avea, fiind cam rezervată de felul ei, mult prea rezervată, din păcate, așa că tatăl rămânea singura variantă plauzibilă. Perioada de acalmie pe care o parcurgeau ținea deja de câteva zile, adică incredibil de mult, lucru care o bucura și o mira, în același timp. O obosiseră „meciurile“ verbale dintre ei, interminabilele discuții în contradictoriu, de parcă întotdeauna trebuia să existe un învins și un învingător. Înarmați cu plase, cuțite, coșuri, mănuși („ca nu cumva să-și strice domnișoara Iris mânuțele gingașe”, nu uită să o persifleze tatăl) și de-ale gurii, cei doi ieșiră valvârtej pe ușă. - Vedeți să nu vă prindă noaptea în pădure! mai apucă să strige mama în urma lor. - Nu, nu, alergăm repede, ca să nu ne prindă! replică tatăl, desigur ironic. Era stilul lui de a vorbi de când îl știa, iar pe Iris o agasa uneori acest lucru, părându-i-se un soi de miștocăreală deplasată. Culmea, astăzi nu mai simți că o deranjează atât de tare, din contră, râse. Tatăl se uită mirat la ea și zâmbi. În timp ce coborau scările, Iris îl privi cu coada ochiului și simți un fior în stomac: era atât de palid și de slab! Doamne, cum de nu remarcase asta? Întotdeauna fusese mai suplu, de felul său, dar acum parcă se uscase pe picioare. Observase că nu mai mânca el ca de obicei, că-și pierduse apetitul acela sănătos, care îi strângea instantaneu pe toți la masă, în jurul lui, dar o puse pe seama țigărilor. O undă de remușcare îi străpunse inima: locuiau în același apartament de atâția ani și nici măcar nu-l întrebase vreodată dacă-i e bine. Se simți brusc egoistă și nu îi plăcu acest lucru. Fusese prea ocupată cu ciondănelile lor cotidiene, ca să mai aibă timp și de alte gânduri în ce-l privea pe tatăl ei, în afară de acela că era uneori un tiran. Merseră încet unul pe lângă altul, fără să-și vorbească, afundați în gânduri. Tăcerea devenise obositoare, iar Iris încercă să grăbească 61

Însemne Culturale ritmul, ca să ajungă mai repede, dar, după numai câțiva pași, simți că tatăl ei începe să gâfâie și se opri. - Ești bine? întrebă ea, ușor neliniștită. Vrei să ne întoarcem? - Nu! replică el, scurt. Am obosit un pic, dar îmi trece. Ce să-i faci, vârsta! se scuză el, oarecum încurcat. Pe Iris nu o mulțumi deloc răspunsul lui. Nu era chiar atât de bătrân, din contră, la cei 50 de ani, era încă în floarea vârstei. - Ar trebui să te lași de fumat! conchise ea cu jumătate de gură. - Ar trebui!... răspunse el, pe un ton care nu lăsa niciun dubiu asupra faptului că nu o va face niciodată. Mai avusese câteva tentative de acest gen și renunțase definitiv la ideea de a mai încerca. Lui Iris i se părea „de o inconștiență crasă” atitudinea lui și nici măcar nu voia să ia în calcul faptul că, a renunța la țigări după 40 de ani de fumat, poate fi o aventură imposibilă. Ea nu avea vicii și îi considerase întotdeauna, pe toți cei care aveau vreunul, oameni slabi și influențabili. Ea se credea, desigur, puternică. Mai merseră puțin, dar într-un rimt mai lent și în sfârșit ajunseră la intrarea în pădure. Iris privi extaziată. Era o splendoare! Felul în care soarele reflecta lumina printre copaci, covorul moale, mai moale decât cea mai fină catifea, în care se afundau când pășeau, perdeaua de frunze în cădere, mirosul de pământ reavăn, rezultat din ploaia ultimelor zile, cerul de un albastru covârșitor, care se ițea, ici și colo, printre crengi, toate acestea o făcură să scoată un „Iuhuuu” prelung, cât o ținură plămânii. Era o fată plină de viață, care se entuziasma de tot ce vedea. Simți brusc nevoia să îmbrățișeze un copac și să-l sărute. Îl mângâie apoi delicat cu degetele și începu să-i vorbească, pe un ton drăgăstos. După aceea, trase cu putere, de câteva ori, aerul proaspăt în piept, își scoase sandvișul și începu să ronțăie cu poftă. - Tu nu vrei? își îmbie tatăl. - Ți-am zis eu că tu ești tot în mintea copiilor! spuse el pe un ton de alint, refuzând-o cu o mișcare scurtă din cap. Nici nu am ajuns bine și deja te-a luat foamea! Foarte bine, îndoapă-te, că dup-aia n-o să mai ai timp! Dacă săruți toți copacii din cale până dăm de ghebe, nu mai ajungem nici mâine acasă! zâmbi el, aprizându-și o țigară. Urmări îndelung, cu privirea, fumul strecurându-se printre copaci, dar îl înecă o tuse cu expectorație, care dură mai multe minute. Tot nu stinse țigara, 62

Labirinturi autumanle desigur. Așteptă să se liniștească și continuă să pufăie. - Dacă vrei să afli, am citit că și plantele simt iubirea! spuse Iris, tot mai neliniștită de accesul de tuse al tatălui. Atunci când le spui cuvinte frumoase, cresc mai repede și mai sănătoase. Or fi având și ele sufletul lor! concluzionă ea meditativ. - Vezi că era să calci pe-o gheabă, cu gândul la buruienile tale! o atenționă tatăl. În timp ce vorbeau, deplasându-se încet pe frunzele umede, ajunseră în dreptul unor tufișuri foarte dese, cu ramuri întortocheate și pline de spini. Pe lângă ele, dar mai ales la rădăcina lor, era o mulțime de ghebe, care de care mai fragede și mai pe vino-ncoa. Îți venea să le mănânci cu ochii. Iris se uită să vadă despre ce gheabă vorbise tatăl ei, dar acesta fu mai rapid și o așeză triumfător în coș. - Vai, ce frumoasă e! Dă-mi-o mie! se rugă ea, de parcă ar fi fost un trofeu de mare preț. - Exclus! spuse tatăl, amuzat de cererea fiicei, ca și când nu toate ar fi mers în aceeași direcție, adică acasă la ei. Uite câte sunt, du-te și culege-ți singură! Hai să facem concurs, să vedem cine culege mai multe! Aceasta se avântă înspre tufișurile cu pricina, încercând să înainteze, dar nicio șansă! Spinii o înșfăcau din toate părțile, ca niște arici uriași, sfâșiindu-i geaca și zgâriindu-i cizmele. Noroc că erau prea ponosite ca să-i pese, le folosea doar pentru mersul la pădure și nu i-ar fi părut prea rău după ele, dacă s-ar fi stricat și mai mult decât erau deja. Se înarmă cu un băț confecționat cu ajutorul cuțitului, dintr-o creangă mai groasă, căzută pe jos și se îndreptă spre tufișurile de spini. Pe care putu, le îndepărtă cu bățul sau le trase în jos, călcând peste ele, ca să-și croiască drum. Tatăl se mulțumi cu ghebele aflate în afara tufișurilor, dacă tot avea de unde alege, fiindcă era o adevărată explozie de ciuperci peste tot. Se așeză ciuci, fiindu-i mai ușor așa, cel puțin nu-l mai îneca tusea și începu să-și umple coșul. - Ai mare grijă, tuță („tuță” era prescurtarea de la „fătuță“, pe care tatăl i-o „administra” lui Iris încă de când era mică), să nu iei din alea bolunde! Uită-te bine să aibă inel sub pălărie, că altfel nu-s bune de mâncat! Pălăria trebuie să aibă puncte maronii deasupra, așa ca asta! și îi arătă lui Iris un exemplar de toată frumusețea, la care ea se uită cu jind. De fapt, ești fată deșteaptă, că semeni cu tată-tu, nu-mi fac griji! o 63

Însemne Culturale măguli el, flatându-se pe sine, în același timp. Iris era mult prea concentrată la cules, ca să mai fie atentă să-i dea vreo replică tatălui ei. Nu voia să-i scape nici măcar una din drăgălașele exponate. Le smulgea cu delicatețe, ca să nu le rupă, apoi le tăia partea terminală a codiței și le așeza cu grijă în coș. Nu uita, desigur, să le sărute și să le mângâie cu dragoste pe căpșor. Tatăl o privea amuzat: - Bine că nu le ceri și iertare! spuse el. - Ba tocmai că le cer, dar în gând! îl contrazise Iris cu nonșalanță. Călugării budiști așa fac, atunci când culeg ceva din natură, ca să mănânce. Ei spun că, dacă îi cerem iertare, natura nu se supără și ne mai dăruiește hrană și în alte dăți, mai multă și mai bună. - Să-mi arăți și mie cărțile alea ciudate pe care le citești, să le arunc! spuse tatăl, prefăcându-se șocat, deși ochii îi sclipeau cu interes. No ce facem, nu mergem acasă? întrebă el brusc, vădit epuizat. Hai să mai lăsăm ciuperci și la alții, care vin după noi! Iris se uită mirată la el. Niciodată până atunci nu plecaseră dintr-un loc cu ciuperci sau cu orice altceva, până nu culeseseră tot ce se putea. Acum, abia dacă umpluse fiecare câte un coș și tatăl deja obosise. „Nu se poate să fi îmbătrânit atât într-un an“, gândi ea contrariată. „Trebuie să-l fac neapărat să meargă la un doctor!“ - Haide să mai stăm! îl rugă Iris. Îți prinde bine și ție aerul curat, că ești intoxicat de atâta fum! Dacă ai obosit, odihnește-te, culeg eu! Tatăl cedă în fața argumentelor fiicei, așa că Iris își urmă aventura printre mărăcini, plină de zgârieturi și cu hainele făcute ferfeniță. Ea nu simțea însă nimic și continua să culeagă, de parcă ar fi fost dirijată de o putere nevăzută. Seara își cobora încet mantia sa cenușie peste natura încremenită, iar liniștea se adânci și mai mult. - Gata, tuță! o trezi tatăl la realitate. Hai să plecăm, că ne-apucă noaptea pe-aici și poate ne-atacă vreo haită de câini vagabonzi! Deacuma dă frigul și nu mai prea găsesc de mâncare, așa că pot deveni periculoși! Argumentul acesta o convinse instantaneu pe Iris. Deși adora animalele, în general, nu îi surâdea deloc ideea să dea nas în nas cu niște dulăi flămânzi, oricât de simpatici ar fi fost. Aveau deja patru plase și două coșuri pline ochi cu ghebe și mai mult de atât oricum nu puteau căra. Se ridică în picioare și scoase un țipăt scurt. Își dădu seama 64

Labirinturi autumanle că era înțepenită și abia își putu dezdoi șira spinării. După atâtea ore de stat aplecată, parcă era ruptă în două, o durea tot corpul, de ziceai că fusese izbită în plin de un microbuz. - Lasă că-ți revii tu, doar ești tânără! o consolă tatăl în glumă și înhăță câte două plase în fiecare mână. Tu du coșurile, că-s mai ușoare! o îndemnă el. Iris îl văzu însă extenuat de povară, abia trăgându-și sufletul și tușind întruna din cauza efortului. Făcură multe pauze până acasă, îngrijorător de multe. Era evident că greutatea îl sleia de puteri. Iris începu să regrete că nu-l ascultase și că nu plecaseră spre casă atunci când aveau pline doar coșurile. Se gândi că probabil e răcit, de tușește atâta și îl îndemnă să meargă la doctor chiar a doua zi. - Oi merge, ce să fac! zise el într-o doară. Da` și doctorii ăștia nu-s mai buni unul ca altul, mai bine-i să te ferești de ei! Ajunseră, cu chiu, cu vai, în fața blocului. Tatăl se prăbuși pe banca de la intrare, cu ultimele puteri. Continuă să tușească din greu și să expectoreze masiv. Iris se sperie, neștiind ce să facă și o sună pe maicăsa, rugând-o să coboare. Aceasta veni repede, îngrijorată și rămase lângă el, pe bancă, mai bine de o oră, până i se mai potoli tusea. Între timp, Iris făcu trei drumuri până sus, ducând mai întâi cele două coșuri, apoi câte două plase odată. În sfârșit veniră și ei în casă. Tatăl nu vru nici acum să mănânce nimic, nici măcar apă nu bău. Cel puțin nu mai tușea. Se apucă, tacticos, să aleagă ghebele. Le controlă pe fiecare în parte, mai ales pe cele culese de Iris, să vadă dacă au inel. Le observă cu atenție pălărioarele și le selectă riguros. Operațiunea aceasta migăloasă dură până către dimineață. Apoi veni rândul mamei să pregătească oalele cele mai mari, ca să le opărească. Le spălă întâi în mai multe ape, abia apoi le puse la fiert. Iris ajuta și ea cu ce putea, fără să simtă oboseala. „ Ce noroc că tata se pricepe la ciuperci“, gândi ea. Avusese colegi la școală care nici măcar nu văzuseră vreodată ghebe în realitate, așa că Iris se considera norocoasă cu un tată expert într-ale pădurii. „Dacă s-ar face odată bine, să mai mergem la cules, până nu se termină toamna!...“ După un an 65

Însemne Culturale Iris stătea cu privirea ațintită în gol, prin sticla fumurie a ferestrei. Primele zile de octombrie erau umede și mohorâte. Vremea se schimbase pe neașteptate. Nori groși, cu figuri înspăimântătoare, ca niște monștri plutitori, de o culoare nedefinită, se înghesuiau unul întraltul, pregătiți parcă să înghită tot cerul. Crengile copacilor, pieptănate de vânt, se izbeau unele de altele, cu un vaier prelung. Frunzele se zbenguiau în aer, ca niște balerine de ocazie, aterizând încet pe covorul multicolor, mustind de ploaia ultimelor zile. În rest, totul era inert, desprins parcă dintr-un tablou tragic, ireal, care nu înceta să se picteze singur. Cel puțin, așa percepea Iris noua toamnă. Începu să deseneze cu arătătorul pe geam, cum făcea deseori. Acum, însă, nu mai avea niciun farmec. Vocea tatălui ei nu mai avea cum să o trezească din visare, cu tonul ei ironic și totodată jucăuș. Îl condusese pe ultimul drum cu două luni în urmă. Murise de „boala aceea“, al cărei nume, mama lui Iris se temea să-l rostească. Nu mai prinse cele dintâi zile ale toamnei, care îi plăceau atât de mult. Ohh!… Dacă ar fi știut din timp că anul trecut se bucura de ultima lui toamnă! Avea atâtea să îi spună, i-ar fi mărturisit cât de mult îl iubește și cât de rău îi pare că au pierdut timp prețios în dispute inutile, în loc să-și deschidă sufletul unul altuia! L-ar fi luat în brațe și l-ar fi alintat ca pe un copil, așa cum își dorise întotdeauna, dar nu o făcuse, de teamă să nu pară slabă! I-ar fi cerut iertare pentru tot, chiar și pentru vorbele nerostite încă! Dacă ar fi știut... Acum știa măcar un lucru cu certitudine: că pentru ea, nicio toamnă nu va mai fi la fel. Oricât de frumos îi va zâmbi soarele pe cer, în inima ei nu va mai fi niciodată senin, niciodată... Odată cu plecarea definitivă a tatălui, îi murise și copilăria din suflet. Pentru ea începea o toamnă lungă și grea, o toamnă care nu avea nicio legătură cu vreun anotimp...

Labirinturi autumanle

Autumnală tocată în fugă Roza Dinvale Ascult Bach în ploaie și ecourile orgii brandemburgice îmi alungă orice senzație de frig instaurând o atmosferă confortabilă deși muzica asta mi se pare protocolară și distantă. Rememorez o imagine din trecut când adăpostindu-mă de ploaie într-un refugiu întâmplător am găsit acolo un viorist amator care îndemnat de atmosferă a început la un moment dat să cânte Balada lui Porumbescu ale cărei acorduri dramatice sunau extraordinar și cutremurător cum nu am mai auzit nici la muzicieni reputați. Și muzica lui Bach se revarsă minimalizând efectele ploii reci de toamnă minulesciană. Vântule nebun, ai ceva de spus de scuturi pomii atât de insistent? Mai bine risipește ceața că n-am mai văzut muntele de câteva zile, sau vrei să mi-l arăți când va fi deja înzăpezit deplasând ceața ca mantia unui scamator? Nu mă supăr că vântul nu-mi răspunde, nici nu caut să înțeleg ceva din manifestarea lui, dar constat că deocamdată s-a liniștit un timp și frunzele ude ale pomilor atârnă palide și triste că au ajuns la sfârșitul vieții lor și probabil vor să mai apuce un dans înainte de finalul vals ce le va duce spre pământ integrându-le în covorul galben-arămiu ca să coloreze această toamnă cu ultimele resurse de imagine. Mișcarea frunzelor din vârful nucului îmi sugerează o moțiune de cenzură în parlament pe care natura o ilustrează perfect, agitație în van a celor ceși simt sfârșitul aproape încercând să mai salveze măcar aparențele. Cele două viori ale lui Bach ale căror acorduri acoperă sunetele ploii mohorâte mă salvează de melancolie și-mi sugerează o încheiere optimistă. Menuetul lui Bocherini se insinuează cu nonșalanță și încredere. Cum să nu-mi placă toamna? Frumoasă mai e și toamna asta chiar dacă plouă!

Însemne Culturale

Atunci era toamna şi floarea a murit Lilioara Macovei Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă... Nu mi-a ajuns primăvara să prind toate florile în cununi şi nici vara să cutreier toate câmpurile cu mii de alte flori şi uite, iar e toamnă. Sigur e prea devreme, dar la câtă bucurie ne aşteptăm din partea ei, merită să o primim oricum. Nu vreau să-mi risipesc timpul decât cu privitul unui răsărit de soare. Armonia cu cerul, frunzele, strugurii, merele şi sufletul meu, o face toamna asta ca niciodată. Nu mai sunt fluturi în zbenguială pe unde nu te aştepţi, nici albine grăbite, nici atâta strălucire de la soare, dar parcă tot mă simt o pasăre care zboară aproape de pământ în dorul verii trecute. Cad frunzele îngălbenite de neputinţa verdelui. Este atâta culoare caldă peste tot, încât ploaia care se anunţă rece şi de durată se va speria. Mi-am luat entuziasmul vântului şăgalnic şi am pornit spre parc. Prind surâsuri de peste tot. Mai deosebite sunt ale frunzelor. Au şi ele răspunderea lor. Îmi duc privirea peste copacii dezgoliţi şi ruşinoşi. Li se ating crengile cu sfială, li se sparg adierile în zgomotele asurzitoare ale străzii. Ce-au fost acum două anotimpuri şi cum sunt acum! Număr şi eu anotimpurile, apoi timpurile şi mă dor ochii de-atâta privit în depărtări. Caut potecile pline cu iarbă verde şi-aud plânsul pădurii. Se caută lemnul pentru viori, se caută lemnul... Aud şi-acum legenda călăreţului cu sabia de argint şi-mi pare că se tot scot pasaje din ea. Cine o fi având nevoie de ele? Cine? Şi mai cade câte-o lacrimă udând batistă cu miros de lăcrămioare. Drumul către parcul altădată al trandafirilor mi se pare lung. Nu mă însoţeşte nicio vrăbiuţă, nu mă mai cunosc nici ciorile care stau fix în vârful copacilor pitici. Am mers rar anul ăsta în parc. Paşii mă duc la vechea bancă. Aici, am contemplat lumea, aici am 68

Labirinturi autumanle ascultat cântecul necunoscutei, aici şi-acum găsesc o femeie odihninduşi trupul. Scândurile băncii par roase de greutatea gândurilor fiecăruia dintre cei ce au stat pe ea. Mă aşez şi eu încet şi fără zgomot. Femeia cu părul albit întoarce privirea şi-mi face semn că pot sta. Forfota din jur nu este atât de stânjenitoare. De undeva, de pe un stâlp, un ceas îmbătrânit de ploi şi vânturi, bate ora fixă. Nu vreau să ştiu că am ajuns la oră precisă, aş intra în calcule şi relaţii matematice şi asta mi-ar mai trebui. Parcul este făcut pentru relaxare, nu pentru stoarcerea minţii cu cifre şi implicarea lor în viaţă, cel puţin acum. Femeia de lângă mine, mă induce în eroare. Se tot uită la mine şi când dau cu ochii de ea, îşi întoarce capul. Este îmbrăcată în negru, dar unul puţin ponosit, are o pălărie neagră cu boruri mici, părul strâns întrun coc îngrijit şi pantofi negri de lac. Este slăbuţă, cu mâini finuţe şi unghii lăcuite. Faţa rotunjoară este de o paloare care îţi sare în ochi. Ochii sunt negri, mari şi daţi cu rimel. Pe genunchi şi-a pus geanta şi-i tot mângâie marginile. M-am uitat mai atentă la ea. Profilul acesta parcă l-am mai văzut, oare unde? Ochii, mâinile... Şi mi-am văzut de admirat peisajul. Un soare blajin şi plin de iubire, îşi trimitea razele spre fiecare dintre noi. Am închis ochii şi mam lăsat cuprinsă de căldura lui. Voiam să-mi orânduiesc gândurile. Mi-au revenit în cap versurile: Şi spune-mi de ce-i toamnă Şi frunza de ce pică... Şi-am întors capul. Doamnă, mă privea zâmbind. Avea o mulţumire a ei şi am surprins-o. - Doamnă, nu vă supăraţi, mă cunoaşteţi? - Poate da, poate nu. S-a uitat fix în ochii mei. În adâncul sufletului ei, simţeam că se petrece un mare lucru. Mâinile-i tremurau a mare emoţie. - Sunteţi din acest oraş? M-am pus eu pe întrebări. - Nu are importanţă. De ce vreţi să ştiţi atâtea deodată? - Nu vreau, dar poate ne cunoaştem şi eu pierd timpul cu presupuneri de altă natură. - Poate da, poate nu, mi-a răspuns din nou doamna şi a oftat 69

Însemne Culturale îndelung. Patru cuvinte repetate şi nu pricep nimic. Mi-am îndreptat privirea spre un ceva anume şi cu coada ochiului mă uitam la doamna misterioasă. Şi-a scos batista din geantă şi cu artă şi-a şters o presupusă lacrimă. În faţa noastră vântul dansa cu toate frunzele ce-i cădeau în mână. Niciunul nu refuză nimic şi veselia asta autumnală era molipsitoare. Un fior mă trecea privind profilul aceste femei misterioase. Când să deschid gura şi să mai pun o întrebare, se întoarse cu faţa către mine şi zâmbind mi-a spus: - Sper că te numeşti Laura. - Da, aşa mă numesc. - Şi ai treizeci de ani. - Exact. - Eşti medic, da? - De unde ştiţi? - Cum să nu ştiu? Şi-am tăcut. Nu făceam nicio legătură cu nimic. Eram într-o poveste, îmi plăcea că era un strop de mister, dar nu intuiam nimic şi apoi, nu voiam să dezamăgesc o doamnă care, desigur urmărea ceva. Îmi era ciudă pe mine că nu întrezăream firul acestei întâmplări. Oricine mă putea cunoaşte şi totuşi... - Mai mergi la concerte la Ateneu? - Mai rar, dar merg. Şi un clic mi-a făcut zgomot în minte. Oare doamna este cumva... - Sunteţi violonista căreia eu îi dădeam mereu flori la terminarea concertelor? Sunteţi mama Anitei? - Crezi? - Da, cu siguranţă sunteţi doamna Gloria. - Eu sunt, dar ştii de când te caut să te găsesc? - Îmi imaginez, să nu spuneţi că de atunci... - Da, de atunci. Mi s-au pus mii de noduri în gât. Nu mai aveam aer şi parcă mă condamnam că am ieşit în parc. Eram în ultimul an de studiu şi după un concert al doamnei Gloria, unde fusesem cu fiica dumneaei, Anita, am mers la un restaurant. Eram 70

Labirinturi autumanle prietene bune şi eram nedespărţite. A rămas să o aştept eu pe Anita la restaurant. Ne vom plănui şederea noastră în acest ultim an de studii. Am comandat o apă plată şi admirăm noua faţă a restaurantului. O bufnitură groaznică şi un scârţâit de maşină m-a asurzit. Ceva parcă ma îndemnat să merg la cel mai apropiat geam fără să ţin seama de eticheta localului. Jos, aproape de trecerea de pietoni, era deja adunată lume. Am alergat până acolo poate dau o mână de ajutor. Mă consideram deja medic şi chiar mă gândeam cum o să fie prima mea intervenţie în domeniu. Am strigat să mi se facă loc şi dând din coate am ajuns la persoana care stătea întinsă pe spate plină de sânge şi cu geanta la un metru de ea. - Doamne, ce-mi dai să văd? De ce ea, Doamne? Era Anita. Am încremenit. Ce fel de medic voi fi dacă voi sta ca stană de piatră în faţa unui accidentat? Anita era prietena mea, nu era străină şi tocmai de asta mai mult poate trebuia să fac ceva. I-am luat pulsul şi era ceva ce nu simţeam. Bătăile inimii nu le puteam percepe. Eram într-o ipostază de pierdută. Am sunat şi eu la salvare şi imediat pe doamna Gloria. La spital, Anita a fost declarată decedată. Când a ajuns mama ei, eu eram fără grai. A înţeles după privire că nu pot spune nimic şi ceva groaznic s-a întâmplat. S-a aflat că Anita fusese accidentată de fostul ei iubit de care se despărţise nu demult. Nu era băut, ci doar se grăbea să-şi ducă mama la spital fiindcă făcuse o criză diabetică. Ce să spui? Cui să ceri socoteală? Cum s-a întâmplat cu adevărat nu am mai vrut să ştiu. De atunci eu nu am mai văzut-o pe doamna Gloria. Nu credeam că îi pot spune ceva legat de nenorocire, pentru că nu ştiam ce anume aş fi zis şi să nu o rănesc şi mai tare. Era toamna şi de atunci nu au trecut decât cinci ani, dar nu am mai găsit din trăsăturile doamnei violoniste, aproape niciunul. Frumuseţea ei pălise de tot şi când am găsit-o pe bancă, mai degrabă părea o femeie puţin pierdută. Mă căutat de cinci ani şi eu care nu aş fi vrut să mai reînnoiesc durerea, nu ştiam că reîntâlnirea cu mine îi poate face dorul de Anita mai uşor. Poate a revăzut-o pe faţa ei iubită uitându-se la ochii mei, poate a atins-o, atingându-mi mâinile mele, poate... S-ar fi bucurat să o ştie medic, Doamne, ce pot să mai spun?Anita 71

Însemne Culturale era viaţa ei. Atunci era toamna...şi-acum iarăşi... Mi-am găsit timp să privesc cum cad frunzele. Cad frumos. Se leagănă în ritm de vals şi-mi trezesc în suflet alte mii de melodii. Parcă e prea devreme să fie toamnă. Parcă... A încremenit toamna în mine.

Note de jurnal pe-o frunză de stejar Florin T. Roman Dacî am socotit ghinii, azî îi Rapşiunii, şinşisprazeşii. Iaca, trecurî doauă saptamâni di la Anu’ Nou, di la Rivelion, cum sa zâşii în lumii. Numa’ că Rivelionu’ lor îi altî datî. Of, rânduielilii aiestea lumieşti! Toamna înşiepii să-şi arati semnilii. A câta toamnî oarii? Iaraşi îngalbiniesc şî picî frunzâlii… Îngalbiniesc ca şî inima me di atâte pacatii... Picî ca şî firâlii caruntii din capu’ mieu, din barba me… O frunzî galbină, o frunzî verdii, un fir carunt, un fir şaten… Cum zâşii Sfânta Scripturî: Omu’ ca iarba, zâlilii lui ca floarea câmpului, aşe va înflori. Că vânt o treacut pasta iel şî nu va mai fi, şî nu sî va mai cunoaştii încî nişi locu’ său! (...) Îi, iaca, mai ghinii di o lunî di zâlii di când o treacut cu turma pi lângî vagauna me Pătru, şiobanu’. Măi, da şi om bun îi Pătru aiesta! Mi-o adus iarî barabulii şî mamaligî, draguţu’, sa am di Nou’ An Bisărişesc. Şî mi-ar hii adus şî urdî şî caş, daca n-ar hii ştiut că io nu manânc brânzî. Da’ şi-o mai îmbatrânit şî iel… Tre’ sî hiii vro doi ani di când nu l-am mai vazut nişi pi iel şî nişi vro altî faţî di mirean… Vai, şi mi-o mai placut când mi-o cantat din fluieru’ aşela… Mi s-o parut ca treşii p’în minii tătă istoria, cu goarnii, cu tobii şî larmî di razboaii, cu doinii şî horii satieşci din zîlii di paşii, cu cântişii di leagăn şî di nuntî, cu boşîtie di-nmormântarii… Poatii că-s ispitii muzâşile aiestea, că tulburî liniştea munţîlor şî-mi prişinuiesc aduşeri amintii, da’ aşe mă ma 72

Labirinturi autumanle mângâii pa suflet… Nu, nu cred că-s ispitii, că doarî şî fluieru’ şî istoria tăt di Dumneazău îs lasatii. Mai ales că mi s-o parut că notilii din fluieru’ şiobanului să-mpleteu cu notii cântatii di înjeri în Rai. Da’ dacă totuşi îs ispitii? Ma tulburî vrajmaşu’ di la rugaşiunii… Ba nu, că doarî Maica Domnului mi l-o trimăs pa Pătru, tocmai în postu’ dumneaii, sî mai stau şî io di vorbî cu suflet di om, sî mai aflu şe sî mai pitreşii p’în lumea aiasta marii, sî-mi aduc amintii di gustu’ mamalijii… Ştiu ghinii că Maica Domnului, draguţa di ia, mi l-o trimăs! (...) Îi noaptii, îi iaraşi noaptii di toamnî, priviesc la şier, ma uit cum sî zgribulesc stelilii pi boltî şî luna îi mai straluşitoarii. Di-amu s-or scurta zîlilii, s-o salbatişii vântu’, s-or pustii copaşii, s-or frigui şi s-or marunţî ploilii, s-o faşii iarî noroialî… Da’ ghinii macar c-oi ave’ la bureţî… Îmi amintiesc că pi la înşeputu’ şaderii mele aişi îmi era tarii fricî în nopţîle di toamnî şî di iarnî, când ploie viscolit şî să bateu pomii întri ii, da acuma nu mai mii fricî, că doară într-atâta vremii m-am facut pretin cu ii. Acuma, când pun mâna me obosâtî pi scoarţa unui copac îmi parii cî dau mâna cu Dumnaezău… Acuma mii mnilî sî rup batăr ş-o crenguţî dintr-un pom, parc-aş rupii un dejât di om. Repidii mai treacu’ şî vara aiasta! Di-acuma în curtea monastirii or înflori crizantemilii, tuberozâlii, hortensiilii, panseluţâlii… Cât tri’ să hiii di frumos, ăi… Că Dionisie, scumpu’ di el, li udî şi li îngrijeştii cu multî dragosti… Dacă o mai ave’ ascultarea gradinăritului… şinii mai ştiii? În lumii sî samânî grâu’, orzu’, sacara, sî coc strugurii, merîlii, perîlii, chiersîşilii, nuşilii, sî culeg papuşoiu’ şi prunilii, curjii mustu’, hierbii ghinu’, sî împlu jâtniţâlii, camărilii şi hrubilii... Pi vremea aiasta, înaintii di-a ma calugări, beam must proaspăt din teasc, culejam prunilii şî faşeam majiunu’ cu mamuca, cu tatuca şî cu fraţî mniei draji. Tatuca, saracu’, s-o dus la şeruri, mi-o spus Preasfânta Fişioarî în noaptia aşeia, când am sâmţît în inimî o adâncî tristeţă şî mai apoi o bucurii marii, diam ştiut că l-o primit în Sânu’ lu’ Avraam. Da’ mamuca şî fraţî, Doamnii, sarmanii di ii, pi undii-or hii şî şi-or faşii ii acuma? Doamnii Iisusî Hristoasî, ai grijî di ii, ocroteştii-i şî-i pazeştii pa ii, dă-lii lor înţelepşiunii şî puterii sa pazascî porunşilii Talii! Maicuţa Domnului, mii tarii dor di ii! 73

Însemne Culturale (...) Mai o ţîrî şî vin la rând Bumarel şî Brumar, cu vremii mohorâtî, cu brumî, cu şiaţî şî cu negurî… da, da’ şî cu Acoperamântu’ Maişii Domnului, cu Cuvioasa Parascheva din Târgu’ Ieşilor (tiii, şi mai di lumii o fi pă la moaştilii dumneaii!), mai apoi S’ântu’ Dimitrii Izvorâtoru’ di Mir, S’ântu’ Dimitrii din Basarabi, mai apoi S’înţî Arhangheli... şi pi la jumatatea lu’ Brumar înşepii, cu ajutoru’ Tatalui Şeresc, şî Postu’ Naştirii Mântuitorului, a Craşiunului, cum îi zâc mirenii... Pa la biserişi şî monastiri să şitesc iară Sfintilii Evanghelii randuitii di S’ântu’ Duh pantru anotimpu’ aiesta, disprii ţarini, cules, recoltii şî bogaţâi: Pescuirea minunatî, Predica di pi muntii cu Iubirea vrajmaşâlor, Pilda Samanatorului, Pilda cu bogatu’ nemilostiv şî saracu’ Lazăr, Pilda samarineanului milostiv, Bogatu’ la carii i-o rodit ţarina, Dregatoru’ bogat şî pazârea porunşilor… Doamnii, Doamnii, câtă înţelepşiunii şî frumuseţî! Poatii mai înţaleg şî bogatanii aieştia câtii şeva, macar aşeia carii mai umblî pi la bisericî, şî-şi mai dischid punjilii catra şei sarmani şî obidiţî. (...) Valeu, şi mî mai dor şalilii di la reuma aiasta pacatoasî…Îi sămn că iar o să ploaii, ploaii reşii şî pacatoasî. Doamnii, iartî-mă, iar am greaşât, că doarî boala şî vremea nu pot fi pacatoasî, saraşilii, numa’ noi, oaminii, suntem pacatoşi, şî ştiu pre’ ghinii că numa’ di la pacatilii noastrii ghin şî bolilii, sa strâcî şî vremea, precum a zâs un sfânt al biserişii, că universu’ aista tăt a ieşât di sub ascultarea omului când omu’ a ieşât di sub ascultarea lu’ Dumneazău. (...) Câteodatî mi dor di oamini, di o casî cu odaii şî şerdac, cu bec, cu covor moalii, cu scaun, cu pat, cu muzicî… Da’ ma trizăsc repidii din visarii şî ma uit împregiur şî văd că aişi am covor mai mândru şî mai marii dicât împaratu’, am covor din miliardii di firii di iarbî şî din miliardii di frunzî, ţesut tocmai di mînilii Bunului Dumnaezău, acoperiş mii şieru’, becuri mi-s luna şî stelilii, scaunii mi-s şioatilii şî buştenii aiştia doborâţi di vânt şi di batrâneţî, ca minii, pat mi-s crenjilii şî fânu’ întins pă vatra din huruba me, undi, iacătă, zac în leneghie, ca o jâvinî, di mai ghini di douazăşi di ani… Iară casî mi-s tăţî munţî aiştia, cu codrii, cu crânguri, luminişuri, dumbrăvi, poieni, lunşi, pâraie, văi şî 74

Labirinturi autumanle defileuri! Şi mai di odăi şî şerdaşe am! Cât desprii muzicî, şi poati fi mai milodios dicât foşnetu’ frunzâlor, şiripitu’ pasarelilor, susuru’ izvoarâlor, zumzetu’ albinilor, şuieratu’ vântului, boncanitu’ şerbilor, clipoşitu’ picaturilor di ploaii, freamătu’ codrului, sfâraitu’ lumânării, pocnetu’ lemnilor în foc, clopotu’ biserişii, toaca schitului, cântărilii Sfintiii Liturghii ş’-ale Veşerniei… Of, dac-ar ştii lumea aiasta atâta di grabitî sa sa mai opreascî, sa mai steii o ţârî în loc, sa mai ascultii muzichia aiasta a naturii, a zâdirii dumnezaieşti! Sarmana lumii! Ma-ngrozăsc di şe-aud că sa-ntâmplî în inima ii… că doarî nu ma mintii şiobanu’! Îmi amintiesc cum ni poveste parintilii stareţ, sarmanu’, că în vremurilii din urmî mulţi calugări vor ajunjii ca mirenii, iar mulţi mireni vor ajujii ca draşii… Iaca, amu s-o vârât în oamini atâta urî, duşmaniii, zavistiii, şî nişi macar creştinii nu mai ştiu tăţî di rugaşiunii, di post, di faşârii di ghinii… Încotro sî-ndraptî oarii lumea aiasta? (...) Iaraşi o zânit toamna…De-amu m-or parasî şî păsărilii, s-or pustii tăţi codrii ş-oi ramânii iara numa’ cu corbii şî cu şiorilii, sângur şî în hainî neagrî, ca ielii…îmbucând samânţî şî poamii uscatii, ca ielii… croncanind rugaşiuni şî aşteptând primavara, ca ielii… M-oi mai întâlni din când în când cu tovaraşî şî veşinii miei: lupii şî vulpilii, mistreţî, şerbii şî şiutilii, urşî… Spre ruşânea me, încă ma firesc de urs, cu toati că dupa douazăşi di ani ar cam trebui sa hiu pretin cu iel, ca Adam în Rai, când zânea leu’ la iel ş-îi linje pişioarilii: Stapânu’!... că Adam mirose a Duh Sfânt... Da’ io nu miros a Duh Sfânt, io duhnesc a pacatii şî patimi, vai miii, pustnic netrebnic şi sunt! (...) Daaa, Rapşiunii, şinşisprazeşii. În ziua aiasta, când ieram băiet, înşepiam şcoala, an di an… Doamnii, şî ghinii mai iera când ieram prunc! N-avem alti griji, numa’ învaţatu’ şî jiocu’. Cu toatii că-i greu uniori sa hii şî prunc în trup di prunc. Da’ macar pi vremea aşeia ma jiucam di-a mama şî di-a tata. Da’ acuma, Doamnii, cât di greu îi sa hii prunc în trup di om batrân... Şî cât di duriros! Acuma ma jioc di-a viaţa şî di-a moartea! Douazăşi di ani di pustnişiii…Douazăşi di toamnii… Îi mult, îi puţân, Dumneazău ştiii. Zâlilii trecutii m-o munşit iaraş vrajmaşu’ cu gânduri înaltii, că aş hii om sfânt, că-s plin di vârtuţi, că 75

Însemne Culturale nu orişâşinii sî poati faşii calugăr, iar nişi dintră calugări nu mulţi sănvrednişăsc di blagoslovenia pustnişiii… Şî, vorba şeea şi-am şitit-o pi undiva, p’ân vr’o cartii di poiezâi, că în vremurilii noastrii florilii mai înfloresc numa’ pantru prunşi, pantru îndrăgostâţi şi pantru pustnişi, vorba aiasta îmi vinii în mintii, cu puterii. Ispitî, razboi duhovnişăsc, şi sa-i faşi? Da’ şî miii mni-o dat Dumneazău o flintî cu carii sa trag asupra ispitilor din felu’ aşesta, prin faptu’ că-mi repet iarî şî iarî în gând pilda aşeiea frumoasî din Pateric, carii zîşii c-o fost odatî într-o monastirii un calugăr ieromonah şe s-o dus la stareţu’ lui şî l-o întribat cum trăbuii să hiii un calugăr adivarat. Stareţu’, în loc di raspuns, l-o trimăs în sat, la un priveghi, şi i-o porunşit: -Când ajunji la casa cu prişâna, înaintii di-a înşepii sa şiteşti rugaşiunilii, vremii di-un sfert di şias sa-l ocarăşti cu asprimii pi şel mort, sa-l faşi ghinii cu ou şî cu oţăt. Dupa aiasta, vremii di-un alt sfert di şias sa-l lauzî cu şelii mai alesî cuvintii cari-ţi ghin în mintii. Ai înţales, ăi? A doua zî, dupa şe calugăru’ aşela s-o întors la monastirii, stareţu’ l-o chemat la iel şi l-ontribat: -Ei, cum o fost la priveghi? L-ai ocarât pi mort? –L-am ocarât, parintii stareţ, rău di tot, dupa cum mi-aţi porunşât ! –Şi şi-o zîs mortu’, ăi? –Apăi n-o zâs ninica, parintii, nişi un cuvânt. Stareţu’ o mărs mai dipartii cu iscodirea: -Da’ di laudat, l-ai laudat? –L-am laudat, parintii stareţ, l-am laudat cum m-am prişiput mai ghinii. –Şî şe ţi-o raspuns mortu’? –Nu mni-o raspuns ninica, nişi di data aiasta. –Ei, ghinii, o închiet stareţu’, un calugăr adivarat ş-un creştin adivarat tră’ să hiii, şî când îi ocarât şî când îi laudat, ca mortu’ aşela. Şî iaca aşe, întiparindumi pilda aiasta în mintii, mai fug ispitilii di pa capu’ mnieu. (...) Ieri o fost Înalţarea Sfintiii Cruşi… Am cujetat toatî zâulica la Rastignirea şî la Moartia iubitului meu Iisus Hristos, pantru carii am lasat lumea şî monastirea şî m-am suit aişi, în munţî aiştia, şî carii ş-o dat scumpa Lui Viaţî pantru noi, pacatoşî. Şî mni-or zânit în mintii toati pacatili, mari şî mişi, pi carii le-am savârşât în netrebnica mia viaţî... Of, Doamnii, cât îs di pacatos! Toatî rautatea s-o cuibarit în minii! Bunaoarî, mi-am amintit că-s uşigaş, di când, umblând cu capu’ în nori, am calcat pi broscuţa aşeia, di-am omorât-o, biata fapturî nevinovatî. Mi-am amintit şî că-s lacom din cale-afarî, că în iarna aşeia nu m-am mulţamit cu pesmeţî muieţî, cu jâr şî cu bureţî uscaţî, ca di obişei, şî 76

Labirinturi autumanle când am gasât pi calii darabu’ aşela di brânzî muşegaitî nu m-am putut rabda. Iar pi diasupra mai îs şî minşânos şî faţarnic, dioarişe pi di-o parti li tot spun drajilor di flori că le iubesc, iar pi di altă parti oarii şiam avut în cap când am rupt floarea aşeia frumoasî di-am dus-o la minii în chiliii? Şî iac’ aşe, când îmi dau paşii gândurilii şelii di mândriii, di slavî deşartî, ma iau în primirii şî ma tot framântî netrebnişiilii aiestea pi carii le-am savârşit de-a lungu’ vieţî. Da’ ştiu io ghini că aiestea nu pot hii framântări relii, şî îi dau cu Psalmu’ şinşizăşi înaintii: „Că fărădilejea me o cunosc, şî pacatu’ mnieu înaintea me estii pururea!” Doarî şî Sfinţî Parinţî or zâs că şel şe îşi cunoştii pacatilii îi mai marii dicât şel şe arii puterii di-a învia morţî. Poatii di-aşeia ma cuprindii uniori aşa o paşii… şî-nţaleg mai ghinii versetu’ aşela al lui David carii zâşii că „Inima înfrântî şî smeritî Dumneazău nu o va urjisî”. Aista-i şel mai bun lucru în pustiii: că am vremii şî liniştii sa chibzuiesc la pacatilii melii şî sa ma judic pi minii însumi. Că Domnu’ nostru Iisus Hristos o zâs în S’ânta Evangheliii că „pi şel şe să judicî sângur, Io nu-l voi mai judica”. Iar la S’ânta Spovedaniii le-oi deşerta iaraşi pi toatii pi care leam mai savârşît di la ultima marturisârii. Şî, Doamnii, Maiculiţa Domnului, am aişi şî vremii di rugaşiuniii, sî ma rog şî pantru mântuirea me, da’ şî păntru tăţi oaminii di pa Pamânt, şî ghii şî adormiţî, că pa minii, ca pustnic, nu ma primeştii sângur în Rai, maică… Io tre’ să ma prezânt la poarta Raiului cu mii di sufletii dupa minii, maică… Cu mii di sufletii! Da, da, tre’ să ma rog mult, foarti mult! (...) Am îmbatrânit! Mi-i împovarat şî hoitu’ aista, şî visâlii mi-s ostenitii. Oarii cât mai am pân’ la Tinii, Doamnii? Cât o mai ramas? Câti frunzî s-or mai scutura pisti viaţa me? Di-amu’ nu-mi mai doresc dicât aşe di mult sa sa diprindî trupu-mi cu natura şî sufletu-mi cu ferişirea încât sa nişi nu bag di samî când am paşât Dincolo. Sa-i spunî sufletului meu înjeru’ pazâtor: un urs ţ-o sapat groapa la umbra unui stejar batrân din ţara ta di baştinî şî ţ-o acoperit vremelnicu’ veşmânt cu pamântu’ din cari-o fost plamadit.

Însemne Culturale

Cu toamna în cuget Silvia Giurgiu Pe sub perdeaua diafană se furişează îndrăzneaţă şi indiscretă lumina difuză a zorilor ce coboară precaută de pe munţii maiestuoşi din apropiere. Soarele pus pe şotii se iţeşte ca un puşti curios de după crestele încruntate, trimiţând zâmbete de îndrăgostit câmpiilor unduioase ce îşi pleacă genele verzi şi înlăcrimate cu falsă modestie. Dealurile învăluite în umbrele munţilor încă adormiţi îşi scutură veşmintele ţesute din viţă de vie şi struguri aurii, înfiorate de atingerea vântului alungat de propriile vise. Culori ireale combinate savant de penelul cosmic pe panza naturii, îmbracă pământul în strai princiar, pregătindu-l temeinic pentru marea sărbătoare a culesului. Toamna, suverană absolută peste regatul naturii îşi împarte ofranda supuşilor, cu chibzuinţă şi generozitate. Dimineaţa se lasă convinsă de insistenţele tot mai asidue ale luminii şi deschide larg porţile lumii lăsând parfumurile divine să se reverse ameţitoare peste câmpii. O mâna şovăielnică înlătură delicat obstacolul dantelat ce abia mai ascunde privirii spectacolul în plină desfăşurare, de acum, pe scena vieţii iar privirea se scaldă vrăjită în oceanul insuportabil de frumos al zilei ce abia s-a născut. În fiecare dimineaţă ochii se desfată cu aceeaşi privelişte a munţilor neclintiţi, a dealurilor ce poartă în spate minele verzi şi roditoare din care aurul dulce şi parfumat curge printre viţele îngrijite minuţios pe tot parcursul anului, a măslinilor presăraţi printre bolţile compacte care, de voie de nevoie,permit crengilor hotărâte să îşi etaleze belşugul promiţător. Locuitorii pricepuţi şi harnici ai acestui ţinut au învăţat din strămoşi cum să obţină vinul şi uleiul de măsline de pe aceeaşi suprafaţă de pământ, fără efort sau cheltuială dublă. În casa cea mare se ridică una câte una persianele, se deschid ferestrele ca să iasă umbrele nopţii şi visele întrerupte fug care încotro ca un roi de vrăbii speriate şi scandalizate de tratamentul nedrept. Printre crengile cireşului uriaş, obosit şi palid de atâta trudă, sar jucăuşe păsărele certăreţe, acuzându-se unele pe celelalte de dispariţia misterioasă a roadelor aprinse ce făcuse deliciul fiecăreia în lunile 78

Labirinturi autumanle fierbinţi de vară. Un corb îngâmfat le dojeneşte cu superioritate întrebându-se dacă merită să le explice acelor capete fără creier adevărul despre ,,marele mister" ce le nedumerea atât. După ce reflectă puţin decise că era un păcat nu îşi pună în valoare înţelepciunea, mai ales dacă putea să mai câştige un minim de respect în rândul înaripatelor ce îşi cam permiteau să-l ridiculizeze în ultima vreme. Cu un croncănit autoritar reclamă atenţie totală micilor şi nerespectuoaselor bârfitoare care tresăriră, mai mai să cadă de pe crengi. Deranjate dar îngrijorate se înţeleseră din priviri să-l asculte pe liderul de ocazie. În urma unui discurs lung şi cam plictisitor după părerea generală, misterul cireşelor dispărute fu dezlegat. Aclamaţii zgomotoase încununară cu un succes răsunător discursul marelui orator ale cărui pene negre ca smoala parcă parcă începeau să prindă o tentă rubinie, de atâta mândrie! De o parte şi de alta a uriaşului cireş, îşi trăiau umila existenţă un smochin tenace şi un migdal cam firav. De o viaţă îşi revendicaseră dreptul la aer şi lumina de care fuseseră păgubiţi din cauza vecinătăţii lor cu gigantul locatar al grădinii, dar nu obţinuseră niciodată dreptate. Au fost nevoiţi să îşi extragă vigoarea din adâncul pământului în care au trebuit să îşi ancoreze disperaţi rădăcinile lacome. Smochinul a fost mai insistent şi avea acum o coroană verde şi demnă de invidiat pe ale care ramuri creşteau fructe moi, dulci şi parfumate ce făceau deliciul tuturor. Însă bietul migdal, mai neadaptat din fire, abia dacă îşi putea păstra între crengi câteva frunze anemice şi un pumn de fructe bolnave. Se temea în fiecare an pentru viaţa lui când auzea în grădină huruitul ameninţător al ferăstrăului electric. Din fericire, stăpâna casei avea o fire mai romantică şi adora florile diafane ce îi împodobeau primăvara foarte devreme, crengile golaşe de frunze. Acela era momentul lui de glorie care îi dădea garanţia unei vieţi cât de cât respectabile. Dar mai era cineva mai năpăstuit decât el în grădină, ba chiar se simţea şi el superior cuiva. La umbra lui firavă (dacă umbră se putea numi ceea ce crengile lui golaşe încercau să creeze), creştea de ceva vreme un mic şi timid piersic, ce se ruga în fiecare dimineaţă de el să îşi îndepărteze rădăcina ce-i rănea tulpina. Migdalul ştia ce e durerea, teama şi umilinţa, de aceea încerca cu toată bunăvoinţa să îşi retragă biciul nevolnic ce fără vrerea sa provoca atâta durere micului copăcel. După 79

Însemne Culturale eforturi repetate care îl secătuiseră şi mai mult, a reuşit să îşi îndoaie ghearele urâcioase îndepărtându-le de tulpinita mlădie ce exultă acum de bucurie.

Gânduri şi regăsire... toamna Carmen-Bernadeta Anghel "Doar o jumătate de pagină şi... gata!" Mai trecură câteva clipe... Ionela închise cartea şi o aşeză peste celelalte două. "Am terminat!" Se uită la ceas cu o privire întrebătoare: "Oare mai am timp?" Un scurt calcul, făcut în minte, îi răspunse afirmativ. * "E cam frig... seară de toamnă, răcoroasă... Dar, bine că nu plouă! Totuşi, dacă ploua... Vine autobuzul!" Urcă rapid. Nu era aglomerat şi Ionela îşi alese un loc mai în faţă. Trei staţii şi... coborî. Se uită din nou la ceas: "Ajung! Ajung până la sfârşitul programului!" * - Aţi adus cărţile... - Da, răspunse Ionela. De fapt, aveam termen până luni, însă... plec din localitate şi... - Înţeleg. Doriţi să mai împrumutaţi? - Împrumut, dar numai una, de această dată. Era indecisă. Pusese deoparte mai multe cărţi, dar... Într-un final, unul dintre titluri îi atrase atenţia în mod deosebit. "Am mai citit cândva... în adolescenţă. Cred că aveam paisprezece sau cincisprezece 80

Labirinturi autumanle ani... Tot cam atâţia au mai trecut..." - Vă doresc o seară frumoasă! Bibliotecara îi întinse cartea şi un pliant, adăugând: - Săptămâna viitoare, miercuri, are loc o conferinţă în Sala Mare. Aveţi aici toate datele, poate... - Miercuri... "Cine ştie dacă..." Mulţumesc! * - S-a amânat? întrebă Ionela. - S-a amânat! îi răspunse şeful departamentului în care lucra ea. - Şi... - Deocamdată nu ni s-a comunicat nimic. Oricum, deplasarea va avea loc, numai că, pentru moment, nu-i cunoaştem data exactă. Nu mai pleca. Într-un fel, regreta, pentru că, deşi era doar o călătorie în interes de serviciu, o încânta schimbarea. * "În sfârşit, am ajuns!" îşi spuse Ionela, intrând în casă. Îşi închiriase, de curând, garsoniera. Era mai cochetă, mai spaţioasă decât cea în care locuise înainte, dar şi ceva mai departe de serviciu. Îşi pregăti un ceai aromat şi se aşeză pe canapea. Lumina plăpândă, de veghe, a veiozei, fusese preferată becurilor de la lustră. "Plouă... e sfârşit de toamnă... s-a înserat... Dar aici e atât de plăcut! Numai că, nu ştiu de ce, în clipa aceasta, poate mai mult ca altădată, mă simt singură. În plus, părinţii îmi sunt departe... Fraţi, surori, nu am... Nici prieteni, doar colegi de serviciu... Dar, fiecare dintre ei are propria viaţă... poate, mai animată decât a mea... mai veselă... Numai pentru mine timpul pare să treacă diferit. Diferit... şi, totuşi, atât de comun... A devenit o obişnuinţă să ascult noutăţile celor din jur, să îi felicit pentru realizările lor, în vreme ce, pentru mine... «Bucură-te de starea actuală! Nu-ţi dori schimbări! Dacă apare ceva neprevăzut şi... negativ!» îmi tot repet. Dar, trebuie să fiu sinceră faţă de mine şi curajoasă. Adică, ce mă împiedică să-mi doresc să-mi fie bine? De ce, în cazul meu, schimbările nu ar fi benefice? Vreau să mă 81

Însemne Culturale simt împlinită, sigur, acest lucru neînsemnând că, în momentul de faţă, nu sunt mulţumită de ceea ce am. Numai că..." Se ridică şi se îndreptă spre fereastră: "Plouă!" Se întoarse pe canapea şi îşi luă cartea de pe măsuţa din apropiere. O deschise şi... un gând fulgerător: "Conferinţa! Azi e miercuri... Pliantul... Nici măcar nu l-am citit, la gândul că... Nu ştiu dacă m-aş fi întors până azi. Dar, cum nu am mai plecat în deplasare..." După o scurtă privire asupra lui, pentru a vedea ora de începere, îşi spuse: "Poate ajung la timp!" * "Nu cred că este el. Dar, numele... Şi câteva trăsături..." Încercă să fie atentă la cele ce se discutau în cadrul conferinţei, însă... Cum, din moment ce... "Şi, dacă este el? Şi, dacă este el, iar eu l-am recunoscut, poate că... Acum regret că am venit. Nu era mai bine să fi rămas acasă? Da, poate că îmi doresc o schimbare, de multe ori îmi spun că sunt prea izolată, dar nici pregătită nu mă simt! Parcă îmi este frică să întâlnesc... să reîntâlnesc... Ceva îmi spune să stau deoparte, pentru că, oricum, timpul... Şi, dacă există altcineva care...? Întotdeauna am impresia că... ajung prea târziu... Că pierd... Şi m-am învăţat să pierd! Da, de multe ori tind să cred că e anormal să câştig. Să fiu eu cea avantajată de o situaţie. Să fiu eu!"... - Ionela! Ochii ei albaştri-verzui îl priviră bărbatul care tocmai îi rostise numele. - Ionela, nu mă mai cunoşti? Am fost colegi... în şcoala generală... - Răzvan! Îi rosti numele şi zâmbi discret, dar obrajii... îi reflectară emoţia şi bucuria reîntâlnirii. - Mi-ai făcut o surpriză, Ionela - ai venit la conferinţă! - Şi pentru mine e... Îşi coborî privirea. Aşa i se întâmpla de fiecare dată când întâlnea o veche cunoştinţă - să nu mai poată rosti niciun cuvânt, chiar dacă, în gând, îşi făcea un oarecare plan al discuţiei. - Rămân aici, în oraş, câteva zile. Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim... - Da... 82

Labirinturi autumanle Atât răspunse, dar, poate că în gând... Nici Răzvan nu mai rosti nimic. O privi doar şi nu ca pe o fostă colegă, ci ca pe o revelaţie. - Acum, trebuie să plec, Răzvan... - Te conduc! Avem timp să mai vorbim pe drum... Pe drumul lung, presărat cu bucurii şi surprize plăcute al căsniciei... Pe alocuri anevoios, dar, totuşi, posibil de parcurs, când cele două persoane îşi construiesc, într-adevăr, împreună, universul.

Toamna din sufletul meu Dragna Baciu George ridică cu greutate mâna și o privi în tăcere câteva minute. Încercă din răsputeri să zărească o venă albastră oricât de firavă și subțire, dar nu reuși. Mâna lui părea o ramură de pom înnegrită și uscată secată de sevă și lipsită de viață. Atunci pentru prima dată în viață acceptă ideea că va muri,simplu și dureros înțelese că pierduse lupta . E greu să accepți când ești în floarea vârstei, când ai totul funcție,bani,familie,când ești respectat,admirat și iubit, că vei muri. Era un bărbat puternic ,dusese boala pe picioare,într-adevăr câteodată se simțea amețit,avea dureri de cap,insomnii,uneori chiar stări de dezechilibru dar pusese totul pe seama oboselii,stresului, programului prea încărcat. A realizat că ce se întâmplă cu el este mult mai grav. Întro zi când nu a reușit să-și coordoneze mâinile să ridice stiloul de pe birou, a mers la doctor și după aproape o lună de analize și controale diagnosticul a fost scurt și brutal : tumoare cerebrală malignă, inoperabilă, cu maxim șase luni de viață. Bineînțeles că nu a putut accepta să-și aștepte resemnat sfârșitul și a încercat nenumărate remedii de fiecare dată își spunea că va reuși se mințea că vede rezultate,că azi îi este mai bine ca ieri. Când a aflat că e bolnav era primăvară,toată natura înviată,pomi înfloriți,pădurea verde crud,poieni înmiresmate cum nu poate fi mai crunt să știi că mori și părăsești această lume minunată. Acum era toamnă târzie,vedea pe 83

Însemne Culturale geamul salonului frunzele moarte purtate de vânt,ploaia bătea în geam și cerul plumburiu zăcea apăsător peste toate. Ca orice om în pragul morții își derulă viața de zeci de ori în minte și de fiecare dată același gând îi revenea durerea că nu putuse să-și asume iubirea și să renunțe la tot pentru ea. A întâlnit-o prea târziu când deja avea o familie,copii, casă,avea o reputație și o funcție de conducere pentru care muncise pe brânci ani de zile și nu a găsit puterea să renunțe la toate pentru ea. Apăruse din senin în biroul lui cu o cerere de angajare și prezența ei l-a tulburat așa cum nu reușise niciodată o altă femeie. Era frumoasă,o prezență impunătoare,înaltă,cu forme rotunde de femeie matură,scoase în evidență de rochia înflorată ușor mulată și decoltată doar atât cât să nu devină vulgară. Părul lung negru ,strâns cochet la spate îi scotea în evidență în primul rând ochii mari, migdalați,fața ovală,albă și gura roșie cu buze cărnoase. Acea femeie întruchipa idealul lui feminin la care visase mereu și pe care cu regret îl descoperea abia acum. Primul impact fusese devastator însă cu timpul descoperind-o și ca om înțelesese că ea era sufletul lui pereche,îl completa și îl motiva,îl intriga și îl obliga să-și descopere calități și resurse de care nu se credea capabil. Lângă ea se simțea alt om sau poate că lângă ea era el cel adevărat fără mască și fără ascunzișuri. Lângă ea se simțea tânăr și simțea că trăiește și alături de ea fiecare clipă era neprețuită și unică. Era o fire veselă,optimistă ,romantică,visătoare, îi recita poezii, râdea și vorbea mult,total opusă caracterului lui cerebral,serios,realizat și acest lucru părea că-i leagă mai mult decât orice,ea îl ridica în nori el o aducea cu picioarele pe pământ. Odată erau în mașină și ea a strigat entuziasmată: - Oprește puțin,e păcat să trecem așa repede totul este așa minunat… A oprit oarecum contrariat,se grăbea era obosit,nu avea chef să stea acum și să admire peisajul,dar ea l-a luat de mână și l-a tras după ea până la marginea pădurii. Drumul trecea printr-o vale,tăiată pe la mijloc de un pârâu rece și repede de munte,într-o parte munte,în cealaltă munte. S-au așezat pe covorul gros de frunze uscate și au rămas pierduți privind muntele din fața lor. - Hai să-ți spun un secret! zise ea lipindu-se de el. - Nu-mi spune! Mai ai secrete și eu care credeam că le-am aflat pe 84

Labirinturi autumanle toate…o șicană el râzând. - Răule! Îi răspunse ea alintată,trecându-și degetele prin părul lui. Știi eu mereu mi-am spus că mie nu-mi place toamna. Îmi dă un sentiment de melancolie,mă dor frunzele care cad,strigătul păsărilor care pleacă pe alte meleaguri,iarba care se usucă sub pașii noștri. Azi este prima zi în care simt că toamna este magică și reușesc să-i descopăr minunile. Vezi? Privește pădurea din fața noastră,câte nuanțe, câte culori,amestecate,încurcate,câtă măiestrie îi trebuie unui pictor să poată reda așa ceva… mestecenii sunt galbeni,stejarii roșu-maronii și printre ei din loc în locse înalță semeți și verzi brazii. Doar acum ies în evidență,brazii în timpul verii se amestecă cu verdele celorlalți copaci, toamna însă își arată superioritatea când ceilalți își pierd frunzele și rămân uscați și goi ei luminează verzi și neschimbați sub soarele subțire de toamnă. Și pomii din grădină? Frunzele cad și rămân în urma lor frunzele și rămân în urma lor fructele coapte,zemoase,crengile se înconvoaie spre pământ răpuse sub greutatea lor ca într-o rugăciune smerită. - Hai că m-ai înnebunit,zise el,de unde le scoți tu pe toate… - Trebuie să ai ochi să vezi așa ceva, să vrei să vezi…zise ea lăsându-se pe spate pe covorul gros de frunze aruncându-le râzând în aer . - Cred că datorită ție pot vedea în sfârșit frumusețea toamnei,atunci când ești lângă mine totul este minunat. Viața mea e minunată lângă tine! Strigă ea entuziasmată,ridicându-se plină de frunze în păr și învârtindu-se cu mâinile în aer. Așa era ea,veselă și copilăroasă deși avea deja treizeci și șase de ani părea că sufletul ei rămăsese curat și senin ca al unui copil. Când a aflat că e bolnav primul gând a fost la ea, cum va reacționa când va afla și cum va fi viața ei fără el și a hotărât să nu-i spună nimic. Știa că dacă el nu va mai fi s-o apere va deveni victima hienelor care nu au văzut cu ochi buni relația lor care a durat aproape zece ani așa că i-a făcut transferul la altă societate, în alt oraș cât mai departr de toți și de toate și a obligat-o să plece. Scurt, fără nici o explicație,fără nici o discuție,încercând să rămână rece în fața rugăminților și lacrimilor ei. - E mult mai bine așa pentru toți ! i-a răspuns sec. - Pentru toți? Pentru cine? Pentru voi! Pentru tine,dar eu, la mine 85

Însemne Culturale te-ai gândit? Țipă ea cu fața scăldată în lacrimi. - Pentru tine mai ales o să fie mult mai bine,acum nu înțelegi dar într-o zi o să-mi dai dreptate. Nu a găsit puterea să-i spună adevărul, atunci zisese că spre binele ei,acum recunoștea în sfârșit că nu acceptase gândul ca ea să-l vadă bolnav,el întruchipa pentru ea bărbatul sănătos,viril,puternic și mândria lui nu putea suporta să fie văzut altfel. Acum când în sfârșit s-a împăcat cu ideea că trăiește ultimele zile regreta că n-o are lângă el,să-și i-a adio de la ea și să-i ceară iertare că fusese egoist cu ea și nu găsise puterea să lupte pentru iubirea lor,să renunțe la tot pentru ea să-și recunoască relația și s-o facă nevasta lui. Nu putea să închidă ochii până nu îi cerea iertare că ani de zile a umilito făcând-o amanta lui deși ea fusese singura femeie pe care a iubit-o vreodată. Zgomotul ușii îl readuse la realitate deschise ochii și o văzu pe soția lui cum stă în prag și îl privea tristă,îi făcu semn să se apropie și îi zise cu voce stinsă: - Aș vrea să te rog ceva,știu e cel mai josnic lucru pe care ți-l cer dar vreau să o văd pentru ultima oară pe Andra. Simt că nu pot părăsi această lume până nu o mai văd odată. Te rog nu mă urî,încearcă să mă înțelegi și în numele anilor pe care i-am petrecut împreună și a tot ce ne leagă ajut-mă,oricât de ciudat și nefiresc ți se pare. Soția lui îl asculta tăcută era prea târziu pentru regrete și reproșuri și zise încet privindu-l palidă și pierdută: - O să văd ce pot face! N-a mai adus nici unul vorba despre asta și zilele treceau sumbre și întunecate,din ceas în ceas se simțea mai slăbit și mai stins și în fiecare dimineață se întreba dacă va mai apuca apusul. Și soarele se ridica printre norii cenușii,vântul spulbera frunzele și ridica praful, ciorile croncăneau a pustiu și jale și apoi seara își lăsa pelerina întunecată peste tot și liniștea cobora odată cu luna și el se întreba : - Oare o să mai văd răsăritul mâine? Când a auzit ușa deschizându-se în dimineața aceea nu a deschis ochii,convins că e asistenta sau soția dar dintr-o dată a auzit un țipăt crunt de disperare și groază. Recunoscu vocea și deschise ochii,lângă el era Andra,femeia vieții lui,stătea lângă el cu mâna la gură și îl privea îngrozită. La ea totul era dus la superlativ,intensă le-a fost iubirea, nemărginită dragostea ce i-a purtat și acum profundă și nemăsurată 86

Labirinturi autumanle durerea. Căzu în genunchi lângă patul lui și îi luă mâna în palmele ei calde și moi. O privi câteva clipe era rece și uscată,țeapănă și vânătăși își aminti de mâna lui frumoasă pe care de atâtea ori o sărutase cu drag: - Ai niște mâini atât de frumoase, îi zicea de nenumărate ori,fine cu degete drepte și lungi,mâini de intelectual catifelate și curate. Știi că dacă săruți o persoană în palmă este ca și cum i-ai săruta viața cu trecut, prezent și viitor,îi răspundea ea sărutându-i mâinile înnebunită. - Ce s-a întâmplat cu tine, dragostea mea? strigă ea. Cu ce am greșit eu în tot acest timp cât am fost împreună de ai considerat că eu nu ți-aș putea fi alături la greu. Cum ai putut să mă îndepărtezi de tine exact atunci când aveai mai multă nevoie de un suflet drag alături? De ce ai ales să treci singur prin toate aceste chinuri și pe mine m-ai înlăturat din viața ta? George simțea cum o amorțeală ciudată îl cuprinde și îi răspunse stins: - N-am vrut să mă vezi în ce hal am ajuns…te rog să mă ierți că deși te-am iubit atât de mult nu am găsit puterea să recunosc tot,te-am ținut ascunsă și nu ți-am dat șansa ”să-ți strigi iubirea pe străzi” așa cum spuneai… - Vreau să știi un lucru, pentru mine nu a contat,am pus liniștea și binele tău mai presus de viața mea. Faptul că am avut șansa să te găsesc,să fac parte din viața ta m-a făcut omul cel mai fericit de pe pământ,nimic nu poate schimba asta,eu în sufletul meu te-am considerat bărbatul meu și eu am fost femeia ta puțin îmi pasă că în ochii lumii țiam fost doar amantă. - Nu-ți cer să mă uiți, continuă el,știu că n-o să poți,îți cer să-ți trăiești viața să te bucuri ca și până acum de ea și prin tine să-mi dai voie și mie să merg mai departe… Andra se aplecă și îl sărută pe frunte pe ochi și pe urmă pe gură și el simți aroma buzelor ei cărnoase și dulci și se socoti norocos că acesta este ultimul gust înainte de moarte. - Nu-ți fie frică,dragostea mea,vei rămâne veșnic în inima mea și vei trăi până la ultima ei bătaie… Lasă-ți trupul acesta chinuit și eliberează-te,sufletul tău e mult mai prețios…ridică-te la stele… îi sărută și mâna plecă împleticit fără să mai privească înapoi,ieși pe hol și o văzu pe soția lui rezemată de perete scăldată în lacrimi: 87

Însemne Culturale - Iartă-mă,dacă poți, iartă-mă pentru tot și pe mine și pe el… Când ieșea pe ușa spitalului sufletul lui se ridica la stele… Mergea plângând prin ploaia rece,lacrimile se amestecau cu picăturile și deodată o frunză mare de carpen,galbenă în formă de inimă purtată de vânt s-a oprit exact pe gura ei ca într-un sărut . - Ciudat,șopti ea,luând frunza și privind-o cu atenție,pe aici prin zonă nu sunt carpeni sau tu mi-ai trimis-o iubire ca dovadă că-mi vei fi mereu alături și nu m-ai părăsit de tot. Băgă frunza cu grijă în geantă și se pierdu prin ceața care o învălui pierzându-se printre necunoscuții care nu-i înțelegeau și nu-i vedeau durerea. A venit toamna,acoperă-mi inima cu ceva, Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta Mă tem că n-am să te mai văd uneori, Că o să-mi crească aripi ascuți până la nori,[...] Emoție de toamnă” Nichita Stănescu

Dialectica toamnei Mihai Cotea Toamnă dragă, nu mă trata cu spatele. Așa ne-a fost vorba? Parcă ne împăcasem… din copilărie te-am simțit ca pe o doamnă rece, o prezență indiferentă, deși, uneori, nu păreai tocmai neatentă la ce mi sentâmplă, participai. În copilărie îți simțeam prezența în aerul respingător al clasei unde învățam, în batjocura colegilor pentru care deveneam din nou o țintă ușoară, în pretențiile profesorilor. Școala în Capitală s-a dovedit a fi o corvoadă pentru că eram ”prea specială”, vedeam ceea ce alții nu vedeau, iar de asta s-a ocupat mama... Trăiam visul ei, viața-n Capitală. Tratamente în Capitală, terapie capitală… decapitată… așa am ajuns în momentul de față. Au trecut 10 ani de 88

Labirinturi autumanle atunci. Când? Nu m-am simțit vreodată acomodată pe deplin cu acest oraș. Îmi lipsea trecutul… trecutul frumos. Că tot veni vorba de trecut, mama nu a trecut niciodată peste acel eveniment ce ne-a schimbat destinul. Și-a dorit cu ardoare să trăiască aici, dar nu a luat în calcul toate variabilele. Mulți ani a avut coșmaruri și trăia cu spaima reîntoarcerii lui Silviu. De fapt, n-am știut niciodată dacă el a murit sau nu. Pentru mine era mai puțin important, oricum eram traumatizată… dar și dopată, prelung, mulțumită ei. Mi-a găsit un psiholog bun, aici, care m-a pasat unui psihiatru. La înțelegerea dintre el și mama s-a decis să urmez un tratament medicamentos. Multă vreme nu m-am mai simțit, aproape nu mă percepeam. Dar ce contează? Totul e spre binele meu… Toamna a fost și-o șansă pentru mine. Așa l-am cunoscut pe Victor. Nu credeam să întâlnesc atâta independență concentrată și naturală întro persoană. Eu, spre deosebire de el, eram ținută-n dependență de medicamente și de frică. Sau astea, de fapt, sunt una singură? Doar cu el am reușit să renunț la ambele și să fiu eu. Acum… plec. Cel puțin așa ar trebui. Încă nu m-am decis cum să-i spun mamei asta… urma să încep o facultate, să am o carieră… urma să-i trăiesc în continuare visul. Dar m-am trezit! Cu Victor sau fără, am reușit să deschid ochii și să văd lumea din jur. Și eu pot contribui la ea, fără acordul mamei. Mi-e dor de casă… poate acolo mă voi îndrepta prima dată. Am sosit într-o vară și pornesc la drum toamna. Uneori îmi pare că timpul a fugit. Ce bine era dacă comprimam 10 ani în 3 luni de vară… asta nici măcar eu nu pot. El și-a pus la punct motocicleta iar traseul se va forma pe parcurs. Sunt entuziasmată! Ce poate fi mai emoționant decât imprevizibilul? Poate mă arunc prea dintr-o dată în valuri, dar simt nevoia unei răcoreli. Să mă spăl cu apa rece a vieții și să-i respir frumusețea. La drum! Dragă mamă, știam că nu voi avea curaj să-ți spun aceste lucruri în față, așa că am ales calea mai ușoară. Nu, nu sunt o lașă! Te rog să m-aștepți. Am să-ți explic și verbal, dacă dorești, decizia mea…dar când mă întorc. Am plecat să-mi trăiesc viața, am plecat să-mi cunosc viața. Niciodată nu mi-am putut-o închipui, nici măcar decela… nu, nu ești tu 89

Însemne Culturale de vină. Am citit undeva de liberul arbitru, poate ar fi trebuit să-l trezesc și eu din când în când. Acum am făcut-o! Nu te supăra pe mine! Voi veni înapoi, dar numai după ce voi fi liberă din strânsoarea îmbrățișării destinului. Nici pe el nu-l știu, pornesc să-l cunosc. Poate voi da de Adelina și-ți voi face o surpriză plăcută la întoarcere. Povestea ei a rămas neclară, chiar și pentru mine. Desenul din tren a ales să tacă în toți acești ani. Nu, nu-ți face speranțe! Nimic nu-i sigur, dar voi încerca. Prima oprire: casa părintească. Apoi… drumul vieții. Nu știu cât va dura, dar voi fi bine. Victor e alături de mine și împreună vom da de capăt explorării noastre ca persoane. Să ai grijă de tine și să mă aștepți! Eu sunt liberă și fericită acum. Fii și tu ca mine! Hai să ne eliberăm de chingile trecutului nefast. Plimbare plăcută! Te iubesc! Niculina. Trebuia să plec de acasă, simțeam tot mai tare mâinile conștiinței în jurul gâtului meu. Aveam mustrări câte-n lună și-n stele, eram conștientă că nu scăpasem de povara primită. Dacă toate ar fi decurs altfel în acea zi… dacă bunica nu m-ar fi dus acasă atunci… ce vorbesc eu aici? Parcă nu mi-aș cunoaște karma… E prea devreme să vorbesc despre asta. Intru, iar, pe un teren minat și mă vreau vie pentru această călătorie vitală mie. Îl găsesc pe Victor robotind în jurul motocicletei făcând ultimele pregătiri și verificări. Mergem pe motocicletă, să fie circul complet. Nici nu aș fi putut altfel din momentul în care am spus ”da” invitației aventurierului meu drag. - Ce i-ai spus mă-tii? Așa e Victor, un monument de sensibilitate. Nici nu știu dacă de asta aveam eu nevoie acum, sau de o mână fermă care să mă susțină și să mă direcționeze corect. Inițial am ezitat, m-a luat prin surprindere, deși tipul e ușor previzibil. Apoi, îi răspund timid: - Nu i-am spus nimic. I-am scris. Știi, scrisul lasă loc de mai multe cuvinte, de interpretări pentru că blochează schimbul de interogații cu celălalt. I-am transmis gândurile mele și am amintit în treacăt și de plecarea noastră. 90

Labirinturi autumanle - În treacăt? E bine, înseamnă că nu-i va sta inima-n loc, nu? E-n treacăt… Adoră umorul de limbaj și jocurile de cuvinte. Ar fi trebuit să-l angajeze la o televiziune neinspirată pe post de editor, ar fi făcut bani frumoși... - Mergem? Cum facem? - Conducem. Nu te entuziasma că n-ai să ajungi la ghidon, de-asta sunt eu aici. Să înțeleg că vrei să ne oprim mai întâi la tine acasă, așa-i? - Drept! Vreau să o văd pe Adelina și de data asta nu mai e nicio mamă care să mă oprească. - Mama mă-sii! - Ce? Victor își scoate, nervos, capul de la indicatoarele motocicletei. Cu o față roșie, ca de rac, face un semn, copilăresc, de împotrivire, cu pumnul și mă lămurește: - Pana prostului. Trebuia să merg de aseară să alimentez. Acum suntem norocoși dacă mai prindem colțu’ pe țoacla asta cu motor. -Semne bune… După ce i-am dat țoaclei cu motor, după cum îi spunea Vic, să mănânce, am pornit la drum. L-am rugat să treacă prin fața blocului meu în drum spre șoșea. Nu e ușoară desprinderea, n-a fost nicicând. În trecere prin fața blocului, am zărit-o pe mama la fereastră. Avea o privire din care n-am putut să culeg nimic. Drumul până la ieșire a fost specific Capitalei. Cu ambuteiaje, claxoane, înjurături printre dinți și-n afara lor, ”motofobi” și oameni care ne admirau de pe drum. Mai există speranță cu cei din urmă… Pe autostradă ne-am oprit la un popas. Victor se face că-i e foame. - Lămurește-mă și pe mine, Niculino, încotro? Ideea a fost a ta, eu am pus motoreta la bătaie, dar… ceva nu-mi spui. - Am să-ți spun. Ai răbdare. - Când? Am și eu păcatele mele, dar nu ți-as da apă la moară neștiind ce vrei de fapt. - Acum ți-ai dat seama? - Că nu știi ce vrei? - Nu, că am plecat în derizoriu amândoi. Nu te teme, când ajungem 91

Însemne Culturale la casa părintească am să-ți spun totul. Ai încredere puțin și mai dă-mi timp. Vic era ca un leu în cușcă. Nu-i plăcuse ce auzise, dar nu puteam povesti acum totul. Ar fi fost în stare să facem cale întoarsă. Nu-l știam de laș, altfel nici nu l-aș fi ales pentru expediția mea, totuși, ce e uman, va rămâne așa. Eu, însă, am mai mult animalic decât uman. Nu m-am vindecat. - Mergem?, zic eu. - Deja? Nu ne-am oprit nici 5 minute. - Vorba lungă sărăcia omului. Hai, hopa sus! Dorința mea de aventură e insațiabilă, strigătul pământului unde am fost născută rage mult prea tare pentru a mă face că nu-l aud. E în fiecare dintre noi, e parte din mine. A mă întoarce în locul unde m-am pierdut pentru prima oară înseamnă o regăsire simbolică. Nu mai pot fi eu, cea de atunci, amăgirea nu-și are rostul. Capitala și anii și-au pus amprenta peste mine. Uneori îmi pare că gândesc ca mama. Nu! Îmi pare că sunt ca mama, la felul de a gândi nu știu dacă are rost să mă hazardez. Încă mai cred că mi-a rămas ceva special în mine, deși nu știu de ce sorginte e. Mi-e frică. Aș putea afla orice acolo. Frica la mine nu e ca la majoritatea celorlalți, nu paralizează, excită! Mă face să devin mai curioasă și să mă răsfăț cu senzația ei. Reușesc să devin una cu ea în ritualul contopirii noastre și ne servim una din cealaltă. Ce rămâne la finalul ospățului? Firimituri, ca de obicei. Nu ne săturăm niciodată îndeajuns una de cealaltă. Cel mai probabil, tot frica m-a mânat să încep acest turnir al regăsirii mele și al cunoașterii oamenilor, excursia. Mi se pare mai normal să încep de unde am rămas ultima dată. La figurat vorbind, la fel ca și Adelina, și eu am rămas uitată în oraș. Temporal, mă găseam în suspensie în toți anii care-au trecut. Nu știu ea… Cum va fi reîntâlnirea? Mă va recunoaște? Pălăvrăgeala cu glasul sângelui nu e de mine.Când glasul sângelui tace, povestea vieții mele zace…Am rămas mută în fața sorții până astăzi. De azi îmi recuperez glasul, îmi dreg vocea și emit pe alte tonalități. Emit predestinatul.

Labirinturi autumanle

Când vine toamna la Curtis de Vado Maria Giurgiu Am iesit la plimbare pe aleile parcului mare, din spatele castelului medieval urmată de Figaro, brakul german, care abia sosită în casa doctorului Terențio m-a adoptat. La venirea mea în casa aceea, stăpânul său a făcut prezentările și făcând parte din familie, natural că mi l-a prezentat și pe Figaro. El drept salut de bun venit, dorind să-mi arate simpatia ce i-am trezit, a sărit în brațele mele și mi-a lins obrazul pe neașteptate cu limba lui lungă și plină de bale, că m-a lăsat încremenită de surpriză și șocul provocat de cordialitatea-i excesivă. Privirea mea mută alerga după ajutor de la unul, la altul din ceilalți membrii ai clanului Terențio, neștiind cum să fac să mă debarasez de namila de câine care mă folosea fără jenă pe post de pe fotoliu înainte de a fi terminate prezentările de rigoare. Era un animal frumos impunător ca mărime, de culoare gri cu pete mai închise la culoare pe burtă, blana lucioasă cu păr scurt, coada scurtă și dreaptă bot lung cu dinți puternici urechile mari și blegi și o figură flegmatică ,de câine fără complexe. Eu dimpotrivă începusem să mă simt foarte stingherită și complexată ,trezindu-mă așa, tam-nisam cu el în brațe. Stătea nepăsător ca un pașă pe genunchii mei ce tremurau de frică și de toate căldurile ce simțeam că mă asaltaseră, copleșită de acea instantanee familiaritate. Mauro fiul doctorului un tânăr simpatic de vreo douăzeci de ani mi-a zis râzând cu gura până la urechi, văzând că în ciuda insistențelor tatălui său, Figaro nu dorea să se dezlipească de mine: - Iris, cred că într-o altă existență Figaro te-a iubit iar acum e fericit că te-a regăsit! De obicei nu se comportă astfel cu persoane necunoscute. Ai câine acasă? - Nnu! Am pisică! am îngăimat eu. Între timp doctorul a trebuit să ia namila în brațe să o dea jos de pe mine și l-a trimis afară, căci el era tentat să vină iar. De atunci între noi s-a născut prietenia. Eu a trebuit să accept favoarea neavând încotro. Până atunci nici nu fusesem conștientă cât de atrase erau animalele de mine. Figaro m-a ajutat să mă lămuresc. 93

Însemne Culturale Era sfârșit de septembrie, eu fusesem angajată pentru a asista pe Ivana, mătușa doctorului, femeie în vârstă care suferise un accident și avea nevoie de asistență. La fel ca Figaro și Ivana m-a întâmpinat favorabil. Mergea în cârje și nu dorea să o scot la plimbare în căruțul cu rotile. Detesta să o vadă lumea astfel și decisese să nu iasă pe afară, până nu va reuși să se vindece, să scape de cârje. Când aveam pauză ea m-ă îndemna să vizitez parcul castelului medieval din apropiere care în această perioadă de sfârșit de octombrie e un spectacol demn de admirat. Mi-a explicat cu lux de amănunte cum să ajung în parc, să fac o plimbare pe aleile sale pictate de cel mai neîntrecut pictor în a distribui culorile autumnale pe pânzele naturii, măria sa crăiasa Toamna în persoană. Mi-a vorbit cu atâta patos despre minunata priveliște a parcului acela în această perioadă a anului, că mi-a trezit dorința de al gusta cu proprii mei ochi. După prânz se retrăgea în camera sa, privea un timp la televizor sau citea, apoi făcea un pui de somn, eu în acest timp fiind liberă să fac ce cred. Într-una din zile i-am ascultat sfatul și am plecat să mă plimb în parcul castelului ,,da Curtis de Vado”. Figaro se atașase de mine, de când venisem, foarte mult. Toți din casă priveau acest lucru ca o ciudățenie însă acceptaseră unanim, inclusiv eu. Când ceialți lipseau, el mă urma în micul parc cu arbori sau pe aleile grădinii lor iar Ivana îmi spunea să-i permit câinelui să mă urmeze și în parcul castelului în plimbările mele, lucru pe care l-am acceptat bucuroasă. Plimbarea alături de un prieten fie el și câine, fiind de preferat solitudinii din punctul meu de vedere.Cel puțin aveam cui adresa o vorbă. Astfel se face că el acum îmi călca pe urme răscolind covorul frunzelor veștede, neliniștit de mirosul urmelor de mici sălbăticiuni ca: iepuri, arici,veverițe fazani și chiar vulpi ascunse prin desișul pădurii. Figaro în ciuda taliei mari era un câine tânăr și uneori doctorul când mergea la vreo partidă de vânătoare cu amicii începuse să-l ia cu sine, împreună cu alți doi câini din aceeași rasă, mai bătrâni antrenați bine pentru vânătoare. Aceștia erau ținuți în cotețele lor afară în grădină, nefiind așa sociabili precum Figaro cu străinii. Uneori îi lăsa liberi și dacă la început mă temeam de ei, după ce am ieșit de vreo două ori în grădină când era și stăpânul lor prin preajmă s-au obișnuit cu 94

Labirinturi autumanle prezența mea și cum el m-a asigurat că nu-mi- vor face nici un rău chiar dacă voi ieși singură, eu m-am încrezut și am îndrăznit. Nu s-au lipit de mine precum Figaro însă nu-mi făceau probleme. Parcul castelului din Curtis de Vado e străbătut de un râu și de pe balustrada de lemn construită în spatele morii de apă situată în extremitatea nord estică a să, m-am oprit să privesc și să ascult armonia locului, zgomotul curgerii apei, jocul păstrăvilor mari cu spinările negre ce săgetau prin valuri, printre vegetația acvatică și pe sub maluri, zbenguitul a două vidre care lunecau furișat pe lângă mal puțin mai departe de locul unde mă aflam, aproape de vâltoarea de lângă podul din fața morii acolo vegetația acvatică fiind mai bogată. Începuse să sufle deodată dinspre vest un vânt rece care se întețea, scuturând și contorsionând ramurile bătrânilor arbori din parc și de pe maluri. Mă felicitam că îmi luasem cu mine mantoul călduros de lână, astfel puteam să mai rămân, în ciuda vântului rece și să mă bucur de spectacolul idilic. Mă răvășea cu furie cum făcea cu arborii și roțile morii care începuseră să se învârtă mai repede, întețindu-se gâfâitul răgușit al angrenajului care le ghida. Figaro alerga ca un zănatic incitat de mici vietăți sau el știa de ce, prin tufișurile de pe mal. Eu priveam fascinată zborul cohortelor de frunze galbene aurii sau roșietice ale copacilor bătrâni, unii scorburoși precum gura știrbă a unei bătrâne ,,Befana”(vrăjitoare legată de ritualul Bobotezei în Italia) duse de curenții râului în cârdășie cu Bora, vântul rece și încrâncenat împotriva a tot ce-i stătea în cale. Plutea în vârtejuri dezorientate podoaba arborilor maiestuoși ai parcului, precum uriașe stoluri de păsări, unele de mărimea unor minusculi colibri, altele de dimensiunile unor păsări mai mari cu aripile înmuiate parcă într-o baie de aur și flăcări. Platanii, gorunii, arțarii magnolii,plopii, toți bătrânii străjeri ai parcului, ca și sălciile de pe malul râului își ascundeau umilința plecându-și dureros crengile dezgolite cu brutalitate. Nemilosul și prea zănaticul venetic ce se dezlănțuise în vârtejuri amețitoare, pornit tocmai din lăcașul lui ascuns în apele mării printre colțurile stâncilor de la Trieste, le smulgea, fără milă podoabele și demnitățile, în ciuda încrâncenării ramurilor zbuciumate de cruzimea ,, zgripțorului” luptând în zadar a i se-mpotrivi. El se distra făcându-le să sufere, văzând cum frumoasele lor mantii 95

Însemne Culturale se așterneau pe jos troienind potecile și luminișurile pacului sau erau duse departe, plutind pe oglinzile verzi translucide ale râului, ale cărui unde aleargă necontenit în pas cu mersul timpului și mereu în aceeași direcție precum clipele. Există pe râu în mijloc, un vad mai larg, moara de apă de care am pomenit și o mică insulă unde se poate ajunge pe podul din scânduri care începe de lângă moară lăcaș al păsărilor din parc. Moara bătrână datând din evul mediu, este obiectiv turistic, e funcțională și constituie piesă de muzeu. Roțile mari cu structură și palete din lemn se învârt în huruitul necontenit, al mecanismului de ghidare, acționate de debitul apei care în acel loc formează o vâltoare. În trecut aici veneau femeile de la castel și fetele din împrejurimi de înălbeau rufele și lâna. Îmi povestea bătrâna Ivana cum veneau la scăldat în verile toride și flăcăii încercau să le spioneze trupurile goale ascunși bine în parc, în ciuda faptului că fetele făceau pază strașnică ca să-i împiedice. E un loc frumos, apărat de privirile indiscrete, perdeaua de vegetației luxuriante favorizată de apa râului formând o perdea naturală. Odinioară, cred că străjerii parcului secular și malurile râului au ținut umbră în verile calde și au încântat sufletele multor solitari ca mine sau au adăpostit îndrăgostiții din părțile locului, fiindu-le martori muți ai iubirilor tainice. Ehe! Dacă arborii și undele acestea ar putea vorbi, multe ar avea de povestit. Zgomotul necontenit al roților și felul cum se înfruntă cu debitul apei îmi amintesc de orologiu din turnul medieval al castelului care și el este o bucată de istorie, are propria poveste și e o atracție turistică, deasemenea și castelul, deschis toate duminicile pentru a fi vizitat. Insula pe lângă faptul că e un habitat al multor specii de păsări și mici animale e și un loc unde cresc plante rare considerate ,, specii protejate de lege” locul chiar e declarat ,,rezervație protejată de lege”. Tocmai priveam vidrele cum se zbenguiau unduindu-și corpurile alungite și lucioase, înotând într-un continuu du-te vino pe lângă maluri. Le zărise și câinele și se perpelea să le ajungă alergând pe mal și mârâind supărat. În parc este interzis vânatul.Locul e un colț de rai și o adevărată oază necontaminată în mijlocul acelui mic burg medieval, însă marcat de avalanșa necruțătoare a civilizației moderne. 96

Labirinturi autumnale Se scurseseră clipe multe de când noi hoinăream pe aleile parcului și pe malul apei iar Figaro fiind cam descoperit cu blana lui scurtă și lucioasă pentru a înfrunta îndelungă vreme furia dezlănțuită a burascăi (vântul Bora) s-a lipit de piciorul meu cu capul său pleoștindu-și mai mult urechi lungi și blegi, semn că ar vrea să-l însoțesc acasă. Cred că îi trecuse cheful de alergătură sau poate că i se făcuse foame,fiind mai mult de trei ore de când plecaserăm de acasă în plimbare. Eu aveam liber până la cinci și era abia patru însă frigul mă cam răzbise și pe mine, așa că am ascultat rugămintea lui mută și am plecat de pe pod către casă printre copaci pe aleile cu tufe de trandafiri dezgolite de frunze și petalele florilor pe jumătate, care-și plecau capetele umilite la trecerea noastră, de goliciunea lor. Le-am mângâiat o clipă cu privirea umilința asigurându-le că totul trece, chiar și acest vânt nemilos. Ele au prins curaj și întindeau brațele timid să mă agațe de mânecile mantoului meu de lână ca să le mai țin de urât un pic, însă le-am făcut semn cu capul către tovarășul meu și au înțeles. Le-am promis că ne vom revedea în curând. Când am intrat pe poarta casei Figaro a năvălit spre ușa de la intrare înaintea mea. A început să scheaune și să râcâie nerăbdător ușa. Nu ajunsesem eu destul de aproape când ușa s-a deschis și în cadrul ei, silueta slabă și înaltă a doctorului și-a făcut apariția exact la timp ca labele lui Figaro s-ăl îmbrățișeze lingându-i mâinile și fața aplecată asupra lui să-l ia în brațe. De aceea devenise el nerăbdător să ne întoarcem acasă. Cunoștea ora când se întorcea de la muncă stăpânul său. Eu înțelegeam abia acum misterul. Am salutat pe doctor și i-am povestit pe scurt,despre hoinăreala noastră în parc apoi l-am lăsat în compania lui Figaro. Între timp eu am pus de cafea. Lui i-am turnat licoarea neagră cu miros îmbietor în ceașca de pe birou și am urcat la etaj să o beau pe a mea împreună cu Ivana pe care am bucurat-o relatându-i în detaliu despre capriciile lui Figaro și suferințele străjerilor parcului. Evident pe lângă descrierea în cuvinte i-am arătat și cele câteva fotografii făcute de mine cu mașina fotografică de care nu mă separam niciodată în peregrinările mele. Îmi place să imortalizez imagini frumoase ca să le pot revedea în momentele când singurătatea și nostalgia încearcă să mă agaseze cu umbrele sale. Mi-am propus să vin cu prima ocazie când va fi deschis să vizitez și castelul. 97

Însemne Culturale

Decor Bianca-Ştefania Biliboc Am pornit la plimbare pe poteca care murea... Din loc în loc, băltoace mari de apă acopereau pământul ca mărturie a norilor grei ce încă își mai vărsau stropii reci. Florile, ce odinioară fermecau prin mireasma lor, stăteau acum obosite la margine de drum. Corolele căpătaseră o nuanță ușoară de gri. Smaraldul ierbii arsese de la interior spre exterior. Se transformase într-un maroniu pal ce încerca parcă să-și recapete verdele pierdut. Totul era gol și trist, la fel și ceea ce urma... Pădurea, cândva mândră, se rușina acum de pierderea suferită. Podoabele sale formau un mozaic gigantic ce semăna cu un foc roșugălbui mistuitor. Rămăseseră în picioare doar trunchii copacilor, zvelți, asemenea unor străjeri neînfricați. Micuțele zburătoare simțiseră moartea care amenința firea și plecaseră spre locuri mai însorite. Cele care nu reușiseră să plece își găsiseră adăpost prin scorburile copacilor goi. Chiar și viețuitoarele mari au fugit la timp din calea urgiei ce urma să se dezlănțuie. Onomatopeele care animau cândva pădurea își pierduseră subit glasul. Peste tot domnea o liniște apăsătoare, ca de mormânt. Doar vântul mai șuiera fioros din când în când, îngrozind natura și tot ce se afla în ea. Toate acestea mă fascinau. Era tristețe în suflet, era tristețe afară. Luminișul din codru zăcea și el trist, visând parcă la vremuri demult apuse. Întreaga vegetație care îl împodobea pierise. Nu mai rămăsese nimic din măreția de odinioară. Stătea în paragină asemeni unui castel din timpuri antice. Chiar și lacul își pierduse albastrul azuriu. Era acum aproape negru, ca un abis, dornic să înghită tot ceea ce se apropia de el. Totuși, o rață sălbatică încă mai plutea înfrigurată pe lac. Deodată, un stol a apărut de nicăieri, iar rața și-a urmat surorile întârziate spre miază-noapte. Am rămas lângă lac. Noaptea, căzută ca o săgeată, a învăluit totul pe nesimțite. Liniștea apăsătoare continua să stăpânească împrejurimile. Vântul se întețise și lovea cu putere tot ceea ce întâlnea în cale. Întunericul nopții trecuse greu, ca durerea pierderii unei 98

Labirinturi autumanle persoane dragi. Dimineața așternuse un strat de brumă rece peste frunzele moarte. Totul murise. Murise pentru a putea reînvia. Tristețea din suflet, tristețea de afară căpătaseră o aromă dulce-amară, de gutui și mere coapte. Venise TOAMNA...

Și frunzele plâng Paula-Ionela Panaite Vibraţie. Agonie. Suspans… Întreaga natură era în aşteptarea verdictului. Din colţul sumbru al ferestrei priveam actul toamnei: un corb cu aripi frânte zburând într-un ritm iambic, sălbatic, tăind orizontul purpuriu. Îl mistuia grotescul păcat, necurata desfătare a naturii, mult prea adormite. Prin sticla geamului, uşor prăfuită, urmăream un dans al morţii. Sărmana vietate se ridica spre cerul odinioară albastru, iar acum, pătat de o ceaţă nostalgică, căuta disperat scăparea. Cu o cruzime nebună Porţile Divine îl aruncară înapoi, izbindu-l de pământul gol, printre frunze uscate…În câteva secunde o ploaie înceată şi nesigură apleca crengile goale peste trupul neînsufleţit, într-un semn de regret. Erau suspinele celor care au vrut să plângă si nu au mai putut. Așa că toate durerile lor, la ceas de taină, îngerii le-au purtat pe aripi și le-au dăruit încet Divinității. Mi-a amintit de tine acel rămas-bun sfâşietor. Te aşteptam la asfinţit de atâtea săptămâni. Vroiam să te mângâi cu atingeri de satin şi să învelesc cu tine crengile schelete ale copacilor muribunzi. Să te veghez. Să redau naturii pulsul organic al iubirii noastre. Nu te-aş fi lăsat să cazi, te-aş fi primit în împărăţia sufletului meu, te-aş fi făcut regină, iar glasul meu ţi-ar fi fost candelă în nopţi reci, triste de toamnă. Îmi aduc aminte de mistuirile vântului, de palele cu prăfuiri de jăratic, de biciuirile acelea neîngăduitoare care îţi dezgoleau trupul de frunzengălbenite şi care mi-au brăzdat scoarţa arămie cu cicatrici ale durerii conabii. Eu nu am uitat. N-am putut să dau uitării mirosul de scorţişoară din părul tău şi nici gustul copt şi dulce de gutuie pe buzele 99

Însemne Culturale tale moi. Oh, taină crudă a iubirii…. pe câte cărări întunecate mi se abate sufletul….Oh, Cerule…cât mi-am dorit… Te vedeam atât de dulce şi de nevinovată încât mi se părea că orice privire a mea vătăma fiinţa ta de porţelan. Erai o cântare de piculină într-un amurg violet, iar eu eram gelos pe razele astrului palid care îţi mângâiau chipul, pe adierile reci care te înfiorau şi chiar pe clipirile care îmi furau crâmpeie ale dăinuirii tale. Atât de fragedă într-o toamnă aşa de rece! Aş fi vrut să fac din noi un sacru Templu al Iubirii, unde sufletele vibrează la unison, într-un ritm leneş. Erai o felie de Septembrie, unsă cu liniște. Îmi era poftă de viață…Te-am aşteptat să vii, să dansăm sub ploaie, însă e prea rece să zbori, iar eu nu am aripi să vin după tine. Afară nu mai e viaţă, e o prelungire nostalgică a morţii, un concert de simţiri frânte şi regrete. Copacii, astrele şi norii îşi scriu povestea pe Zidul Plângerii. Poate vor fi citite de îngeri…. poate le va fi iertat păcatul de a rămâne fantasme albe. Ce mult regret că nu ţi-am scris…..Mi-e dor de mine, de noi, de viaţă. Nici un semn de tine.. doar frunze. E o toamnă târzie în sufletul meu, un amurg pustiit de memoria ta dulce. În curând va fi Octombrie, luna noastră. Eu nu te mai aştept…..tu nu mai vii…

Leul furnicilor Mihaela Suciu Salut! Hai, chestionează-mă!... Chiar?... Știi, m-am împăcat?... O, nu! Să lăsăm trecutul, să vorbim despre ,,azi”. Înțelege că m-am împăcat cu mine însumi. Măăăi, m-am iertat de ne-fe-ri-ci-re! Acum sunt... am uitat! Râzi de mine?... Sunt, sunt... senilă, pardon, senină. Am păstrat strictul necesar, în vise aduc pe cine vreau, în realitate mă vizitează ,,nimeni”... Eiii, nu mă dau rănită!?... Rănile? Da, există, tu nu ai? Dar ale mele n-au decât să-și facă suma decepțiilor, dacă vor. Sunt ,,majore”, deci se oblojesc singure. Stau fără griji, mă simt eliberată, iar motorașul funcționează – ceas: Tic-tac! Tic-tac! Apropo, vreau să te întreb ceva... Da, desigur, simt, tot timpul am comunicat empatic, dar mi-ar plăcea să-mi confirmi verbal. Greșesc? ,,Prostia e 100

Labirinturi autumanle atunci când ai răspuns la orice, iar înțelepciunea este atunci când ai o întrebare pentru orice”... Da, Kundera... Nu zău? Hi! Hi! Nici eu! Bine, tac!... Să cuget? Ha-ha! Normal, altfel n-am exista: nici eu, nici tu și nici Descartes. Nu?... Da, am. Identitatea mea e modelată de timp; am lăsat în urmă susurul prunciei, clipoceala copilărilei, cascada adolescenței, pragurile din amonte cu vâltorile lor, iar acum, am trecut ultima frontieră, sunt identică cu mine, am ajuns la șes și curg molcom, văd detaliile, lucrurile mărunte... Am timp! Da, măi, o dau cotită, să nu ajung prea repede la revărsare... meandric chiar: tîîîrș, tîîîrș, mă trezesc că analizez diverse obiecte și mă întreb nedumerită:Oare, ce-mi trebuia? Tîîîrș, tîîîrș, merg în alt loc și-mi amintesc. A! Da! și fac o buclă, și mă întorc de unde am plecat. De, toamna vieții!... Ha! Ha! Nu crede tot, exagerez, sunt sprintenă ca o ,,babă tânără”... Poftim? Cum o să fiu la centenar? Simplu, HB... Ei, creion HB!? Sau poate mă vezi ,, oale și surcele”? Apropo, o epigramă: ,,Epitaf unui înțelept: Că fi-va oale și surcele/ E necăjit cum altul nu-i:/ Toți proștii, vor sorbi din ele/ Nu din... învățătura lui.” Eiii, poți să-mi spui autorul? Lasă Google, cauți pe urmă, să revenim la HB. Explicit înseamnă: ,,hoașcă bătrână”... Râzi? Scuză-mă! Sună! – Sună și sună! Da, ce sună? Ciuli urechea. De la ușă nici un clinchet. O fi telefonul mobil? Deschise un ochi: beznă! Se dezlipi și perechea lui: beznă! Bâjbâi prin așternut și-și găsi deșteptătorul sub pernă: mut! Nedumerită: O fi sunat și nu l-am auzit? Văleuuu! Dacă am întârziat? Ei șiii... Zâmbi, amintindu-și că, de fapt, era la țară. Rutina serviciului – rugina neoronilor! Scleroza, fato! Azi, fără șefi, sarcini, dispoziții... Faci ce dorești! Dacă plouă, stai în pat... Păi, de-o săptămână plouă, cât mai zaci? Prin geana cerului se strecura tip-til o lumină difuză. Se crapă de ziuă! Doamne, să nu crăp și eu de ,,stătut”! și dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, astăzi, voi picta!... Uau! deja miroase a dimineață proaspătă. Ce bine e ,,acasă”! Căldura sobei, mirosul de lemn ars și aroma cafelei se îmbinau perfect cu optimismul Eleonorei. Privi depărtările. Cu pensonul a trasat șerpuitor coama dealurilor, iar pe tușa conturată, zorii ghiduși au picurat cu pipete subțiri picături minuscule ce-au difuzat în roz pal pe fundal. Ceșcuța de porțelan o îmbia. A băut doar un strop de cafea. Era 101

Însemne Culturale prea fiebinte! De afară, s-au auzit câteva note dulci. O mierlă își cânta bucuria, dis-de-dimineață. În trilul ei ascendent, un tainic dor își lua zborul. Pictorița de ocazie, în plin avânt, a trasat câteva linii – un portativ și un soare cocoțat pe el, înroșit precum reșoul uitat conectat la priză. În cer foc, pe apă fum! Cip-cirip! Cip-cirip! s-au băgat în seamă un grup de vrăbii gureșe, dornice să participe și ele la concert. ,,Voi, ciocul mic!” soprana n-a terminat uvertura – le-a alungat deschizând larg fereastra. Ele s-au zburătăcit, iar ea s-a delectat pictând și sorbind cafeaua. În aroma aburindă, treptat, treptat, o nouă zi prindea viață și la fel, prin detalii și culoare, acuarela. La orizont, sprijintă de zidurile roase de umezeală se ridica, cătinelcătinel, gâfâind, o cetate gârbovită de ani. Pe metereze, rând pe rând, sau ivit coșuri mari, pline de roade, care mai de care. La urmă, agățânduse cu mâinile-i vânjoase, o zdrahoancă roșcată s-a urcat pe culme. Femeia cu părul arămiu, obrajii bucălați, rumeni și pistruiați, cu mâinile în șolduri s-a apropiat de prima coșarcă opintindu-se s-o prăvălescă cu piciorul. Avea un picior butucănos precum stejarul din Borzești, iar la orice mișcare de balans, sânii generoși mustind de viață intrau în tangaj. Răsuna valea de glasul ei: ,,Luați și mâncati! Acesta este trupul Domnului care se frânge pentru voi; – să faceți lucru acesta spre pomenirea Lui.” și roadele se rostogoleau... coș după coș... Cu gura căscată, pământul hămesit a înghițit pe nemestecate prima ofrandă – cartofii. Știuleții s-au răspândit pe ogoare. Perechi-perechi sau cocoțat pe strujeni, atârnându-se cu capul în jos. Ieșiți din pănușe, pe jumătate, li se zărea smocul mătăsos tuflit în creștet – ultima tendință de frizură nonconformistă. Rânjeau cu gura larg desfăcută, de jurîmprejurul coceanului, dezvelindu-și dinții gălbui înșiruiți bob cu bob, bătându-și joc de ceilalți concurenți la maraton – bostanii portocalii – care abia își trăgeau sufletul. După atâta alergătură, se odihneau pe burtă cu vrejul în sus, precum purceii. Ceața se risipise. De-a lungul râului, grădinile se îmbulzeau disputându-și verdețurile și legumele proaspete ca niște precupețe puse pe harță. Pe margine, timide, livezile își întindeau mlădios ramurile alegând cu grijă fructele. Printre ele, strecurându-se ca un șarpe, vițade-vie a adunat pe furiș ciorchini de struguri copți, gândindu-se că mai încolo, când o da frigul, îi va ademeni în jurul butoiului pe cheflii... 102

Labirinturi autumanle Șșș!!! – foșnea, întorcându-se cu prada, un rug cu miros de busuioacă. Se cățără și se târî pe sub streașină etalându-și ca un banner, rodul cu pupile negre cuibărite în căușul frunzelor. Ochișorii aceia au fost primii admiratori ai tabloului. O bobiță vigilentă, una mai acră, cu ochi critic, se împăună descoperind o carență: – Fetelor! Peisajul nu-i complet. Lipsește ceva... băncuța de la poartă! Eleonora își strâse lucrurile și se grăbi să plece, haihui. Păcat, să piardă o zi însorită! * Bătrâna a împrăștiat câteva grăunțe orătăniilor și s-a grăbit spre micuța care se ridicase pe vârfuri să deschidă clanța: – Eli, n-ai voie să ieși pe uliță! – De ce, bunico, mă fură țiganii? – Nu, dar te poți rătăci! Să nu te temi de țigani! Sunt consătenii noștri. Trăim laolaltă civilizat, nimeni nu fură pe nimeni, fiindcă fiecare își cunoaște locul și rostul. Ne respectăm! O să-l rugăm pe bunicul să-ți facă o băncuță pe care să stai, să privești, să dai binețe și lumea să te cunoască. Pe urmă poți ieși pe poartă, bine? – Da, dar te rog să mă îmbraci frumos, cu hainele de la serbare. La punctul de observație, construit de curând, pieptănată cu un moț legat cu fundiță roșie, cu rochița albă și pantofiori de lac, Eli stătea santinelă uitându-se atent, peste gard, când în dreapta, când în stânga: Nimeni, pe uliță! Ba nu... o mogâldeață se apropia șchiopătând. Era încă departe când ea începu să strige și să dea din mânuțe: ,, – Săru’ mâ-na!... Săăă-ru’ mâââ-na!...” Până să se apropie omul, mai, mai, să-și piardă glasul. Era un moș. – Bună, prințeso! Cum te cheamă? – Săru’ mâna! Eli! – A cui ești? o descusu omul. – A lui tati și mami, răspunse fetița și nerăbdătoare turui vârsta și unde locuiește, așa cum învățase la grădiniță. – Da, pe tati cum îl cheamă? Eiii! Întrebarea asta o cam puse pe gânduri, nu era instruită cum să 103

Însemne Culturale spună, dar își aminti cum îl striga mami și răspunse ușurată: ,,– Vasilică!” – Bravo! Deci ești nepoata lui moș Toader. Asta, chiar n-o știa, dar se grăbi să răspundă, nu cumva s-o dibuiască moșul: – Daaa? A! Da, da... În acea vară, Eleonora învățase toate răspunsurile posibile, cunoscuse vecinii apropiați și pe cei de pe celelalte ulițe. Era expertă în cuibare; imediat ce cotcodăceau găinile, țuști! după ouă. Nu se mai temea de gâștele leșești, cu gâturi lungi, care sâsâind se apropiau amenințător, fiindcă ea le punea la respect cu ,,nuielușa fermecată” dată de bunica. Tot cu nuielușa mâna și vaca spre grajd, când se întorcea de la izlaz, pe înserat. Cunoștea fiecare colțișor din ogradă, grădina de zarzavaturi și nu era pom din livada din spatele casei, de care să nu se fi aninat. Seara, bunicul îi citea povești cu miros de gaz lampant. Ziua, ,, Peripețiile furnicelului Ferda” se împleteau perfect cu explorările ei din jurul mușuroaielor și la fel ca-n desenele cărții, lumea minusculă a gângăniilor se lăsa descoperită: furnici cu aripi, greieri, gărgărițe și alți gândăcei, chiar și leul-furnicilor. Știați că leul-furnicilor este numele unei mici insecte care sapă gropițe în nisip unde se ascunde și așteaptă prada? Nuuu? Ei bine, Eli la dibuit. A văzut cum furnicile trecând pe lângă o mică adâncitură, în formă de pâlnie, își pierdeau echilibrul și ,,monstrul” le prindea între fălci. Uneori, acest prădător feroce arunca în direcția prăzii nisip, pereții alunecau și implicit se prăvălea și insecta. În cădere, aceasta nimerea drept în mandibulele puternice. Harșt! O trăgea leul, iar după ospăț apăreau doar carcasele ca niște trofee pe margine. L-a căutat și pe Ferda, dar nu exista nici o furnică cu băsmăluță roșie la gât. ,,Posibil, ca zburat!” – s-a împăcat puștoaica. * Eleonora atentă să nu se înțepe în tufele de porumbar și-a croit drum peste calea ferată. S-a oprit o clipă și-a privit nostalgic de-a lungul ei: Cândva, aceasta era linia vieții în palma de pământ strămoșească. A luat-o de-a dreptul prin grădini, sărind pârleazurile 104

Labirinturi autumanle păstrate între haturi din moși, cu sfințenie, de actualii săteni. Pe poteci, toamna își împrăștia generoasă parfumul cu esențe suprapuse în trei note distincte: la bază – iarbă strivită, la mijloc – arome de fructe, iar nota de vârf avea o ușoară tentă de fum – lemn ars. O adiere călduță, torcea fuioare din hogeaguri. Printre ramuri și după trunchiuri se zăreau pitite căsuțe sfioase. Cele noi aveau un port simplu, cele bătrâne își etalau cochet dantelăria de lemn sub streașină și în pridvor. Câteva ,,vai de mama lor!”, părăsite și pricăjite, priveau chiorâș cu un ochi de sticlă opac, curioase să afle cine-i străina care le invadase teritoriul. Orășeanca a deschis portița ce despărțea via și livada de ograda lui Chibrit. Rapid, a închis-o la loc, trântind-o cu zgomot, buf! la auzul lătratului gros. Se temea de câini. Un bărbat voinic, între două vârste, veni spre ea și o invită: – Poftiți, intrați! Câinele e legat. – Bună ziua! Am cam dat buzna, scuze! Eu sunt Eleonora, nepoata lui moș Toader. – Bună Eli, nu mă recunoști? Sunt Nelu. Mă bucur să te revăd. Hai, în casă! Ea s-a oprit pe prispă. Pe covorul din cordele viu colorate, un pumn de nuci îi făceau cu ochiul. Mai erau câteva coji împrăștiate și un maldăr de pietre plate. El se scuză: – M-am luat cu spartul nucilor – că tot e sărbătoare – și-mi făceam planuri când să mă apuc de cules via și mai ales cu cine. L-am rugat pe vecinul de vizavi, fără serviciu și fără pământ, cu vreo cinci copii mărunți – ,,anul și cârlanul”, că nu le mai știu numărul –, să mă ajute șii plătesc. ,,– Băi, mai bine crăpăm de foame cu ajutorul social, dar eu slugă la cei cu pensie nu mă bag”, așa mi-a spus. – Nelu, hai să stăm aici, îmi place soarele și dacă-mi dai nuci e și mai bine. Casa lui Chibrit era tare bucuroasă că pe prispa ei, doi prieteni vechi, un bărbat și o femeie spărgeau nuci și discutau, vrute și nevrute, ca și cum nu s-ar fi văzut de ieri, de aseară. Peste gardul nou, din scânduri geluite, a apărut un cap: ,,– Neluuu, mi-e foame!” Bărbatul i-a făcut semn prietenei din copilărie să n-o bage în seamă că e nebună, dar femeia a insistat: ,,– Ve-ci-neee, mi-e foameee!” Enervat, el s-a răstit: ,,– Taci, fă, doar ți-am dat!” și ca să fie 105

Însemne Culturale mai convingător: Zbag! o piatră spre gard. – A! de asta ai grămada de pietre, aici? întrebă Eleonora. – O, nu! Vezi bolovanul din ogradă, ăla din vârful movilei? Azi nu se lucrează și mă distram zvârlind cu ,,chetre” să-l ,,chitesc”. Mai ții minte, întrecerea noastră la gârlă, când jucam ,,broasca”? Aruncam razant piatra, să vedem de câte ori atinge și sare pe luciul apei. – Da, îmi amintesc. Când reușeam trei ,,broaște” mă dădeam mare! Hi! Hi! – se distră ea. – Lasă, te dădeai mare și când veneai la scăldat, cu fetele. De departe te recunoșteam după colacul de înot ce-l purtai făloasă. Noi, băieții, eram bucuroși că nea Ion ne dăduse camera de la roata tractorului și încăpeam mai mulți pe ea. Ha-ha-ha! Mai este ceva de povestit, eu și ceilalți ,,juniori” nu eram defel dumiriți de costumul tău de baie. Ne întrebam... așa ca proștii: ,,– De ce porți sutien, dacă nu ai țâțe?” Ho-ho! Acum văd că... și Nelu nu mai continuă vorba, dar o privi cu interes. Limbajul neaoș și căutătura lui au pus-o în gardă. S-a simțit stingheră... Oare e prea transparentă bluza? Ce naiba se uită așa curios Nelu, ăsta? A îmbătrânit și cine știe ce-i mai trece prin cap, doar e bărbat! Ete, na! Decolteul meu a ajuns pista de aterizare a privirilor lui, ia s-o... – Mulțumesc de primire, Nelu! Ne mai vedem! El a rămas locului. Ea se îndepărtă repejor străbătând curtea. Când a ajuns în vârful movilei, la coborâre s-a auzit vocea nebunei: ,,– Omoar-o, Nelu!”, iar acesta a pus mâna pe o piatră și ,,zvîîîr!” cu ea în timp ce printre dinți rostea: ,,A naibii, plăcere! O nebună și-o muiere; Una pleacă, alta-mi cere!” Eleonora a dat să privească peste umăr, însă n-a mai apucat. Picioarele i-au fost secerate, iar în aceeași clipită s-a auzit pocnetul pietrei în gard și un zgomot înfundat de țeastă lovită. Dai în una, crapă alta! Ca un scurtcircuit, impactul o năucise pe Eleonora; Soarele a dat în clocot? Ce plutește, acolo, roșu cu picățele? O! E minuscula eșarfă a furnicelului! Ferda, unde ești?... Fer-daaa!... Liniște. După un timp, nu știa cât trecuse, a deschis pleoapele. Deasupra ei – ,,monstrul”. Leulfurnicilor cu forme umane o privea cu ochii ieșiți din orbite, căutând un licăr de viață. În mâna dreaptă ținea un obiect cu o formă 106

Labirinturi autumanle nedefinită; probabil o piatră! sau poate nu, dar mai bine mă feresc... însă trupul nu i-a răspuns și-a urmărit cum brațul lui drept se îndoia din cot și c-o mișcare lentă, de parcă nu se mai termina, se ridica spre... Plutea între două lumi, oscilând între vis și realitate. ,,Omoar-o!, omoar-o!...” și ,,O-o-ooo!” – în ecou. A închis ochiii:Doamne, fă să fie repede și lasă-mă să mă scald în ochiul tău azuriu. Lasă-mă să mă răcoresc, simt că-mi explodează... Sfântă Paraschieva, iartă-mă! N-o să mai ajung la ziua ta... Întâi octombrie – Acoperământul Maicii Domnului – cu o adiere blândă, întomna natura, molcom și firesc. Paradoxali erau doar ei, doi: ,,ea” – neclintită, cu pleoapele lăsate și împăcată cu sine; o clipă de acalmie și ,,el” – disperat, așteptând răspunsul apelului. Cu mâna dreaptă, îndoită din cot, susținea telefonul mobil în apropierea tâmplei: Țîîîrrr!... Țîîîrrr!... – și pe urmă, sugrumat de emoție, abia reuși să rostească: – A-alo! Se-ser-viciul de-de urgență 112?... Sssunt Nelu...

Căutătorul Angela Dina Caut. Destinul m-a repezit în obstacole dure, de maximă fiabilitate! Le-am surmontat! Sau am căzut alteori?! Succedare între degringoladă şi ruinare, reiterate, aţâţătoare perindare… Aud zvonuri. Schimbările vieţii? Mă-mping spre-un culoar… Întreaga fiinţă se întreabă. Ce?! Aspir din spaţiu aşteptată lămurire. Rămân pentru-o clipită nemişcat. Un clic pornit dinspre tâmplă ţiuie degrabă… Şi poartă cu el cascada sangvină. Activat, reacţionez. Conştientizez ad-hoc: impas! Efect declanşat! Scanez atingerile scânteii mentale! A brainstorm! Choose! Ochii minţii descifrează ecranul. 107

Însemne Culturale Incitat, decid: spre Labirint! Iau startul! Ţâşnesc. Îndemn s-ajung. Din eter, o voce-mi dă sfat: din patru, alege ieşirea prielnică! * În livadă, la Bunu’, rămas cu fructe e doar nucul. Pe jos apar zvârlite în fiece zi mingiuţe pudice în coajă cafenie, ferfeniţită parcă în zbateri lungi. Le judec, le cuprind în alint… Mă surprinde o zvârlugă ce-mi cade în creştet. Şi hohot de râs plăcut şi uşor se iscă îndată. Bunicul e-aproape ! Când a venit? - Ce caţi în livadă? mă-ntrebă sositul. Mărunţit e de vreme, gândesc în clipită. Oftez de durere, încolţit de regret. Bravez ca un pici: - Bunule, vreau să bat nucul ăsta! Trist zâmbeşte şi-şi ascunde trăirea. Un fior îi crestează durerea pe faţă. Şi-aruncă pe dată-nlăcrimatul azur al privirii deoparte. Îi mângâi cu ochii părul şi cimpii albi şi pufoşi din barbă, luxuriantă invazie de colilie… Dibuiesc prăjina printre ierburi arse de toamnă şi, neostoit, dau în crengi. Nucile cad speriate de băţ sau de gândurile mele?! - Cum e cu şcoala? mă văd iscodit, prins în gând. Mi-ai promis izbăvire, nepoate! - Peste-o iarnă voi fi medic! Sigur îţi voi găsi leac! - Mai ţii minte, copile, pe când erai ca şi-acum la sfârşit de vacanţe, ce frecţii-mi făceai cu frunte de ţuică la păgânele astea de oase?! - Cum nu?! Ai nădejde în mine! Şi fericit de promisiune întăresc bătăile. Nucile cad mai des, apoi din ce în ce mai puţine… Şi-n urmă, aud îngrozit un trosnet de vreascuri… o bufnitură surdă… un icnet prelung… apoi un veac de tăcere… Şi-o suflare, o adiere trece peste-obrazul meu întors peste umăr… Bunu’ căzut nu zice o vorbă. De pe chipul destins un surâs îmi trimite, mulţumit că durerile lasă-n urmă… * Aici nu mai vreau! Despărţirea de Bunu’ port veşnic în piept! 108

Labirinturi autumanle Lacrimi am în privire… îl văd, îl visez… Aprig o temere dă să-ncolţească. Din faţă, din spate, adunate atingeri mă-mbracă-n corset… subţiată mi-e fiinţa… secat îmi e pasul… taina mă-ngheaţă… Inima, deloc înfricoşată, spre gând trimiteo poruncă: Mai caută! * Ajuns cu trenul dis-de-dimineaţă, pornesc per pedes din Predeal. Aerul rece mă-nfioară de plăcere! Exclusiv orăşean, sunt în al nouălea cer! Echipat comod şi potrivit muntelui, tai în singurătate serpentinele. Cuprind cu ochii nemărginirea verdelui vârstat de-acum de insinuantele nervuri roşiatice, cafenii, galbene… Bitumul străpuns de erori asfaltice se ruşinează şerpuitor, cernit înaintea mea. Un soare timid mângâie firea c-o lumină galeşă, îndemnându-mă spre visare... Arar, insidios mă depăşesc echipaje pe roţi, dup-avertizări de claxoane gălăgioase, dureroase atingeri aduse calmei austerităţi montane. În urmă-le, câte-o crenguţă-două îşi scutură teama într-un mic nor de cetină smaraldină… Paşii-mi cântă egală măsură în corzi de violoncel. E uvertura pentro mică vacanţă feeric-autumnală. În perindarea de peisaje, înregistrez o peliculă în minte şi-n suflet… Lacom savurez întinderea de frumuseţi! Lăsate în urmă, avid peste poate, absorb altele noi fără nici o măsura! Imponderabil mă simt! Plutesc între cer şi pământ, gata-gata să mă cred fir din firea divină! Ajuns la Trei Brazi, cuprind fermecat preajma… Miresme şi cromatică dau veste c-a venit toamna… Răgazul înfericirii mele va să se dilate odată ajuns la Poiana Secuilor. Traseul mă coboară printr-un drumeag maroniu de pământ, pătruns pe-alocuri de vârfuri de piatră lustruită de ploi şi smocuri de iarbă, oaze de verde persistent până-n iarnă şi dincolo… Dar şirul visării se rupe. Alături de cărăruie, la câţiva coţi în josul curmăturii, o tânără îşi priveşte a durere şi neputinţă glezna, pesemne luxată… 109

Însemne Culturale Grăbesc pasul, atras de imperiul necesităţii de-a da un prim-ajutor, mai ales că un scâncet subţirel de suferinţă mă-ndemnase. După imobilizarea piciorului chinuit, sunt medic doar, port în spinare fata - o iubitoare de solitudine şi munte - înapoi la Trei Brazi, de unde o încredinţez unei Salvări pentru îngrijiri la Predeal. N-o slăbesc din ochi de-atunci, îndrăgostit nebuneşte de dânsa de la prima vedere… Şi-mi răspunde, acceptând în scurtă vreme să-mi fie pereche… trăind, aşa cred, o frumoasă poveste în doi. Totuşi minunea se destramă ca ceaţa de peste crestele brazilor… Cantonamentele sale, gărzile mele şi nu ştiu mai ce se duelează întâmplător. Din tăcuta şi neaşteptata confruntare, doi învinşi apăruţi se-înstrăinează irevocabil şi pentru mereu, căci după divorţ drumurile noastre nu se mai întretaie… Zidesc în amintiri miracolul iubirii mele, neputând s-o-nlocuiesc vreodată, lăsând să treacă ani de tăcere… şi chiar de aşteptare… * M-avânt. Alerg. Pereţii-n zig-zag m-absorb, mă incită! Panoplie de toamnă-i drapează, legată prin fire de funigei deşiraţi din ghem străveziu. Amestec de tonuri îmi mângâie ochiul. Eterice-arome dansează în jur. Le-aspir. Mă pătrund. Perfidă narcoză! Absorbţie olfactiv-oftalmică, monitorizare perfectă, îmi încurcă dezideratul! Imposibilă ieşire! Nu m-aşteaptă nimeni! Mai departeee!!! * Împătimit de mare, aleg o promenadă în zona Corbu. S-a iţit de neunde, rapid ascensionând spre locul dintâi între staţiunile de tip european… Plaja lată, lacurile vecine, repere turistice şi-o infrastructură modernă, toate mă cheamă… Tentat grozav mă simt, aflând că lagune neştiute de mine, de alţii, sunt mulţime pe-aici. Ce-aş vrea să le-admir! E-o zi liniştită. Încep cu plaja. Marea, oglindă salină! Un cer ca de vară se-arată prielnic ocean străbătut de corabia Zeului Soare. Doar alaiul de pescăruşi ce mă-nsoţeşte dă veste parcă de grija toamnei… 110

Labirinturi autumanle Rari călători încredinţează că au dreptate. Nisipul pe ţărm e arămie pudră. Descălţat, iau în tălpi atingeri îmbietoare. În piept mi se-mplânt-o plăcere adâncă indusă de aer… de mireasmă de alge… Lenos mă desfăt, negăsind clipei nicicum azi pereche… Încet în mişcare, plutesc… Mă simt într-o buclă de timp solitar fericit. Odihna se frânge! Tumult de zbateri din cer spre pământ… Nojiţe de cnuturi îmi ard trup şi suflet… Vederea mă lasă… orbit sunt de-o rafală, vânt şi nisip perfid pătrund, se strecoară prin pori… Alerta sonoră creşte dublată de vuietul mării… De când s-a stârnit?! Şi marea, cumintea de pân-adineauri, e-o făptură nebună. Războinica poartă o platoşă de valuri spumate, măreţe, cu ea vrea să înfrunte, pesemne, atacul venit dinspre cohorta negrie de nori! Ison le ţine chiar Zeus cu fulgeru-n mână! O creastă de val aduce ţărmului ofrandă un trup într-o plasă de ierburi, de alge. Puţinii pe-aici devin mulţime de oameni, chemaţi dentâmplare… Ce nebun să facă surfing pe-aşa timp? Dibuiţi un salvamar! Chemaţi 112! Oare trăieşte? De unde să fie?! N-avem nici un doctor?! Aflat de mult lângă trupul zvârlit de furia mării, mă ridic. Ca la şcoală îmi salt braţul rostind abulic Prezent! Fiinţa întreagă îmi urlă! Un răget de fiară îmi vine să scot! Năstruşnica forma inertă este-aşteptata… iubita-mi… soţia… Cui pot s-o revendic?! Mi-e luată! E dusăăă!!! Mutată în sufletu-mi lărgit de durere, tornada de-afar-a plecat! E linişte-acum! Mă doare tăcerea. * Liniile frânte derutant mi-nhibă avântul. Şi-n spaţiul lipsit de orizont trec prin ameţitoare-ncercare… Omit să iau seama. Invizibil obstacol! Impactul mă doare, dar şi mă deşteaptă! Lumina zvârle în lături negura! Gigant mi se pare un zid ce m-aşteaptă. Pătruns e de-o bortă. Şi ea se lărgeşte… M-absoarbe… Acolo să vreau? Nici gând! Trec un ocean de tortură de atunci! Să merg mai departe! 111

Însemne Culturale * Peisaj de toamnă târzie… cer neguros, înţesat de ceaţă. Printre case, o livadă subţiată de foamea de spaţiu. Împodobite ca de-un Crăciun păgân, crengile poartă păpuşile-mpenate negrii, lucitoare în griul apusului, croncănitoare, jalnic înfometate… Stau pe-o bancă, bătrân întristat de drum neprielnic prin viaţă, cu gândurile şi sufletu-n palmă. Scos din visarea-mi de-o pală de vânt, zăresc o cioară poposită în iarba uscată. Uimit, o văd cum se luptă să spargă c-o piatră o nucă. Ialunecă ghiara pe piatră… nuca-nviază… fuge zglobie… şi pasărea ţopăie aţâţată… ciocul, gogeamite menghină, o-apucă… poc-poc!! Nuca se face în două. Speriată niţel de recul, hămesita deschide a zbor scurt perechea de aripi. Cu greutate m-aplec şi i-apuc ofranda… Tare-aş vrea să aflu, să ştiu ce-i de făcut în această toamnă pustie! Duc înspre ochi o jumătate din fructul poprit… şi-acolo mă văd pe mine, trup minuscul, zbârcit şi-ncovoiat a bine ca-n pântecele cald şi prielnic al mamei… * Ezitări debuteaz-alarmant. Imprevizibil! Mă regăsesc. Aici mi-e pe plac! Aici am curaj s-o iau de la capăt, împlântat în etern miez de toamnă…

Mă întorc în toamnă Elena Mirca Mă lovesc de scările reci, de arţarii de la colţul barului ce-şi mai perindă ultimele frunze pe băncile fără scânduri şi cărarea ce duce spre clădirea cenuşie unde mă întorc în fiecare toamnă. Vin spre locul unde ţipătul se ascunde în pernă, boala nu se 112

Labirinturi autumanle vindecă, speranţele sunt din ce în ce mai mici. Tu m-ai aşteptat sub aroma salcâmilor, eu mă întorc abia în toamnă. Venim din lumi diferite, cărând desagele grele, încăieraţi în propria luptă pentru existenţă. Eu din hăul întunericului cu ochii sticloşi, rânjind colţii la fiecare foşnire a vieţii, nu pot să-mi controlez reflexul apărării, au rupt demonii din coaste până am sălbăticit fără a mai putea desluşi culorile. Am supravieţuit printre cei stăpâniţi de vicii ce şi-au hrănit poftele pe spatele obosit, mi-am pierdut chipul din oglindă, vocea, indentitatea... viaţa mă-mbrânceşte des sub coaste, mă pierd printre voci străine... dar mă regăsesc pe această cărare unde clădirea spitalului oncologic are lanţurile ei, ochii tai,vorbele care au topit nesiguranţa, vin peste ani, pe betonul unde inima a-nceput să se trezească la viaţă, pe verdele în care mi-am desfăcut aripile, vin, să-ţi ascult vocea, strâng lacrimile, culeg zâmbetul, înaintez pe coridorul în care ţi s-a topit umbra, ajung la salonul unde erai când m-ai strigat, deschid uşa în care-ai bătut îndrazneţ cu mesajul nebuniei de-a iubi, chiar şi-atunci când lichidul din şira spinării curgea în căldarea din proceduri, când în pupila ochilor, rosul îşi făcea cuib, ai ştiut să mă iubeşti din iadul tau, oare ce puteam spune eu, între două respiraţii de viaţă, disperare şi teamă, când între două iaduri creştea o planetă a speranţei, un singur cuvânt prin care neam iubit într-o zbatere de inimă, dragostea nu are timp, ea pur şi simplu vine cărarea unde m-am regăsit... tu.

E clar? Nadia Urian - Dimineaţă,la ora şase,să fiţi la medic,la etajul doi!,le spune recepţionera,celor cinci-şase ,veniţi să-şi petreacă câteva zile la tratament şi odihnă,departe de casă şi grijile ei ,sperând să-şi găsească alinare la durerile ce-i încearcă în anotimpurile reci ale anului.Ba mâna, ba piciorul,ba coloana,ba genunchiul.... Aceştia se uită cu toţii,unul la altul,fără să adauge nimic,siguri fiind 113

Însemne Culturale ca aceasta a greşit şi ora,precum greşise şi numere de camere,trecute invers,pe fişe,... nume de persoane sau date. Se vedea de departe că era începătoare într-ale calculatorului,care “nu-i primea”datele înscrise de tastatură. Nimeni nu spune nimic,se mai aşază încă o dată pe muşamaua colţarului,din hol,să-şi mai tragă sufletul .Suiseră scările,trăgând după ei geamantane şi sacoşe...sau...picioare bolnave. - N-aţi văzut aici,pe colţar,un telefon mobil?întrebă un copil de cinci-şase ani,ce fuge grăbit printre oameni,pipăind canapeaua. - Nu,n-am văzut!Ce telefon?întrebă o doamnă ,speriată,ridicânduse brusc ,de jos. - Mi l-au ascuns...au zis că ...aici...! Spaima de pe chipul copilului nu dispare decât în clipa în care apar încă trei copii,mai mari decât el,unul strecurându-şi mâna pe sub muşamaua ruptă ,în dreptul spătarului,scoţând de-acolo, un telefon scump,mare,alb,din acela ce costă mult mai mult decât o bicicletă bună. - Ai văzut că e aici ? Femeia înlemnise.Stătuse,fără să ştie,pe telefonul băiatului,ascuns aici ,în glumă.Numai că gluma nu era una ieftină...iar postura femeii, deloc simplă,dacă băiatul nu-şi găsea jucăria. - Măi,voi nu aveţi unde să vă jucaţi în altă parte?Ia,da-ţi-i drumul de aici!strigă într-un târziu,recepţionerul,ca şi cum nu-i văzuse până atunci. Un bărbat cât uşa,venea ducând în mână o sacoşă,jumătate din mărimea geamantanului cărat de..doamna...soţia dânsului. - Ce să-i faci?zice domnul,ducându-şi mâna îndoită ,la spate. Coloana,doamnă,coloana,nu mă lasă...Pentru ea am venit.Am mai fost aici,de vreo trei ani şi mi-a făcut bine tratamentul. Dacă n-am mai venit...,iată-mă!Sunt îndoit precum semnul întrebării,doamnă! Soţia lui tace.Parcă nu mai vrea nici să-l audă.Transpiraţia îi curge, picături, pe nas, coborâtă de pe frunte. Abia sosiţi din toate colţurile ţării,oamenii au aşteptat să mai treacă încă cinci minute,ca să înceapă”ziua hotelieră.” Cine?Câţi?De unde?Ce fel de oameni? N-aveai de unde să ştii,decât că sunt mulţi şi de toate vârstele,dar, 114

Labirinturi autumanle mai ales,de vârsta a doua.Copii puţini,iar tineri...deloc.De unde boală,la ei ? La toate aceste întrebări aveam să aflăm răspunsul a doua zi,nu la ora şase, ci la şapte. - Hai ,să vedem!Ce-i la uşa doctorului?Bem cafeaua ,în fugă şi coborâm,cu liftul. - Apasă,d-nă,pe buton!Mult!Mult,d-nă,că ni-l fură alţii,care ţin degetul pe el!zice o doamnă ,care nu dorea să fie deloc draguţă,după expresia feţei. - Patru,doamna!Cinci suntem prea mulţi !Coboară ,doamnă!strigă o femeie de 50-60 de ani.Uite la ea!Nu vrei?De ce? - Hai,ţaţo,hai jos!zice ea ,trăgând-o dupa ea pe colega ei de cameră. - Uite la ea!zice cea rămasă în lift.N-a mai călătorit cu liftul,în viaţa ei!Auzi! Fără să se cunoască una pe alta,cele două,din lift,continuă discuţia: - Apasă pe opt! - Ba nu,pe patru!Nu aşa e ordinea? - Bine!Apasă ,dar nu ştii să porneşti liftul!Nu vezi?De ce ţii degetul pe buton?Aşa se face?Unde te crezi? - Taci,fă!Eu n-am mai pornit liftul?De unde mă cunoşti mata pe mine?De unde mă cunoşti?Îti permiţi să mă înveţi,când eu,de o viaţa, doar cu asta mă ocup? - Ia mâna!Ia mâna după buton!Nu vezi?Rămânem blocate !Oleooo.. soro! Cea singură,ce să facă?Tace şi se vâră în colţul cutiei-lift şi... tace. Imediat,coboară,fără să mai ureze nimănui:O zi bună! - Proasta!Uite le ea!Femeie bătrână şi n-a mai urcat cu liftul! La etajul cinci,la uşa doctorului,zeci de oameni stăteau pe canapele, pe calorifere,iar pe mijloc,alţii,pe cele două rânduri,aliniaţi,ca la şcoală, aşteptând să intre în cabinet. Cu toţii,gălăgioşi,ca în prima zi de cazare.Niciunul nu dorea să piardă procedura pe ziua respectivă,nici rândul ..nici ora.Dar... - Bună dimineaţa!Aici e domnul doctor? - Da.Aici.Aşteptaţi şi d-voastră,cum aşteptăm şi noi ! - Bineînţeles! Răspunsul dovedea faptul că recepţionera nu greşise când spusese 115

Însemne Culturale şase şi 30 minute,că la şapte, deja era aglomeraţie. Linişte şi ...gălăgie.Care-cum,trezit de tot sau pe jumătate,fără să fi mâncat ,cei mai mulţi vin să-şi încerce norocul. Deodată,uşa se deschide şi iese doctorul.Un tip înalt,obosit şi nervos,nebărbierit,cu urme de indiferenţă pe chip,încearcă să-şi menţină calmul: - Bună dimineaţa!Eu consult de la ora şase.Vă rog să faceţi linişte! Luaţi un pix şi faceţi ,vă rog,o listă,cu numele şi numărul de ordine al fiecăruia,în ordinea în care aţi venit! - Cum,aici nu-i o asistentă?Noi ne ocupăm de asta? Dar,nimeni nu-i răspunde.Domnul întinde hârtia iar o doamnă începe să scrie,după cum i se dictează. - 27,Bolnav Vasile! - Nu Bolnav,d-nă!Botnav!Că,bolnavi suntem cu toţii,altfel,n-am veni aicea! Doctorul deschide uşa. - 28.Mai mulţi nu consult azi.Atât!Restul,mâine! - Cum vine asta?Cum?Ştiam eu ca asta-i o cazemată comunistă! Ştiam eu!Doctorul face legea aici?Sun eu la Bucureşti,îndată!adaugă , dezamăgită,doamna care ar fi urmat pe listă. - Auzi,aşa ţara,aşa conducatori,aşa un popor!Oricâţi am avut,nici unul n-a fost bun!Acum,ăsta e un mototol.Uite,să vină aici şi să facă regulă! Ne-a dezamăgit,complet!Să facă ordine în ţară,domnule! Venim ,în prima zi de concediu şi deja e brambureală!Uite,dincolo,la cel de vis-a –vis,e domnie!A ...ştiam eu!Aici...ştiam eu...de- ban- dadă! - Hei,domnu!Unde te duci d-ta?strigă un domn înalt...la 60 şi... de ani. - Sunt angajat al hotelului ,d-le !Am de vorbit cu doctorul.Ce,vrei să stau la uşa?E treaba matale,cumva? Domnul intră pe uşa.sigur pe el,dar,nu uită să poftească ,în faţa,o duduie frumoasă,ce purta un halat alb,scurt,precum fustiţa de pe ea. În cabinet a dat jos halatul şi şi-a scos trimiterea ,ca doctorul s-o scrie în registru. - Păi,hai,mai accept,dacă eşti angajat aici,dar,altfel,nu. Habar nu avea de adevărul de dincolo de uşă. 116

Labirinturi autumanle Pe hol,discuţia se încinge.D-şoara iese.Lumea murmură. - Vasile!Vasileeee...!doctorul n-a înţeles scrisul de pe listă. Deodată,în cabinetul doctorului au apărut...trei... Vasile.Atâţia erau pe hol. - Mai sunteţi?...întreabă doctorul,nedumerit.Cum să vă consult pe toţi trei,deodată?Vasile Petca.Rămâi !Eşti primul. - Restul? - Afară! Aşteptaţi afară,că n-am aer! Cei doi Vasile ies. - Câţi ani ai,Vasile?îl întreabă o doamnă ,puţin distrată de situaţie. - 70,doamnă.Arăt? - Nuuu!Te ţii bine ! - Femeia,doamnă !Femeia şi...amantele !Coridorul răsună de laudele lui. L-am recunoscut repede.Era cel căruia îi căra soţia bagajele,ieri. Numai că,acum îl ajunseră blestemele ei.Spatele..sau...ce?..nu-l lăsa să se ridice nici azi,să stea la rând. Stătea tot ea,epuizată de atâta alergare.Abia sosise,căci fusese până jos,să-i aducă bolnavului pachetul cu...cinci-şase sandvici-uri. Cu toate astea,lui îi ardea de glume: - Auzi,doamnă,pe aia o ştii? ”Vezi,babă,acul?” ,,- Îl vede dracul!’’răspunde doamnă,distrată,cunoscând poezia. ’’- Dar,sula o vezi?’’ ’’- Dar,ce,îs chioară?’’răspunde doamna.Apoi,aşa,ca pentru ea, uitând că o aud şi alţii: - Dar,eu n-am mai văzut-o demult..... - Ce se întamplă aici?întrebă o doamnă ,venită abia atunci.Cum se procedează aici? - Aici?Te scrii pe listă,doamnă!Pe lista trei şi aştepţi calm,calm, doamnă!Calm.Cu răbdarea,treci marea! - De unde să deduc eu ce-mi spuneţi d- voastră?N-am chef de nervi,de luni dimineaţa!Pleacă,dând din mâini,lehămetită,refuzând să audă orice fel de explicaţie. - Auzi,unii şi-au greşit staţiunea.Trebuiau să-şi trateze întâi capul, nu reumatismele. 117

Însemne Culturale - Doamna e nervoasă,intervine o alta ,mai tânără,cam la 35- 40 de ani.Eu am mâncat şi pot să aştept,cât doresc.Sunt singură în cameră, deocamdată. La masă,tot singură...Dar,am nimerit cu trei domni... bineee!Bine!O grijă numai, am!Pe cine îmi vor trimite în cameră?Că, dacă îmi pişcă o... babă...Offff!!! Din spate,un domn ,venit cu soţia ,tuşeste scurt.Era mai mult decât ţăran,ai fi zis ...şofer,după mâna stângă şi obrazul stâng ,prea bronzat, faţă de celălalt,dar,avea o soţie...modernă,cocoţată pe nişte sandale, numai curele,până sus,pe pulpa piciorului,pe tocuri înalte,ascuţite,tare nepotrivite pentru o staţiune de odihnă. Iar,tălpile,crăpate adânc,unghiile picioarelor neîngrijite, dovedeau pe deplin că , săraca de ea,abia a aruncat sapa din mână.După câteva zile,însă,era schimbată,în bine. La ţara,nu prea ai timp pentru dichisit... - Cine a intrat,fă?Doamna de acolo?Dar,ce vrea?Să îl intrebe ceva , pe doctor?Eeee...! În clipa aceea,un domn voinic intră pe uşa doctorului,o ia pe doamna de braţ şi o scoate,pe hol. - Dar,ce doamna,noi suntem proşti,cu toţii?Noi aşteptăm degeaba? - Dar,n-am făcut nimic!..Nimic...Ce-am făcut,de fapt?Doream să întreb ceva... - Fără discuţii,doamnă,noi suntem aici,de la ora şapte. Între timp,un domn încearcă să se ridice de pe băncuţă,dar,nu reuşeşte.Încearcă să-şi îndrepte mijlocul. - Vai,domnu,dar,de ce nu folosiţi bastonul?V-ar fi mai uşor!Aşa e tare greu!Se poate? - Offf !Cum,doamnă,eu de aceea am venit la băi !Să mă îndrept !Şi vreau să păcălesc lumea , să par mai tânăr ! - Eee !Bătrân,bătrân,da,ai mânca mere din sân,nu ? Domnul râde şi râde şi doamna.În sfârşit,o vorbă a detensionat atmosfera.Dar,nu mult. Pe scări veneau doi,soţ şi soţie,certându-se tare,fără să ştie că holul are atâta rezonanţă şi totul se aude: - Ce,măi ,eu n-am muncit o viaţa ?Eu n-am dreptul să vin la băi?Tu vii în fiecare an ,singur şi acum,de când am venit,numai nervi îmi faci, zilnic!Crezi că mai vin eu cu tine?Veci!Mă duc singură,o să vezi! 118

Labirinturi autumanle De cum dau cu ochii de atâta lume,cei doi,încremenesc.Cearta lor deja fusese auzită în tot etajul. Vecinii de camere ai celor doi nu erau siguri că aceştia sunt sau nu , aceiaşi cu cei pe care îi auziseră certându-se până târziu,de răsuna coridorul: - Hai,tu,dă-mi o pupă!Hai,nu fii rea!O pupă,haiii!... - Ba nu!Nici nu mă gândesc! Lângă uşă,o doamnă înaltă,plictisită şi nervoasă,rea, după chip şi gesturi,începe să se certe cu cei care stăteau la rând.Lângă ea,o alta,mai nervoasă.Atunci,nu înţelegeam de ce.Peste câteva zile,am înţeles uşor. Doamna îşi purta,nu doar bătrâneţea,în baston ci îl trăgea,de braţ,pe fiul ei,handicapat, nu doar fizic .Îl adusese la băi,sperând că îl vor ajuta să umble,uşurându-i povara grea ,a bătrâneţelor.Îl aducea şi îl ducea la masă,încercând să –l mai corecteze, la cei 30 şi... de ani, ai lui.Cum să nu fie nervoasă?Se certa oriunde,oricând şi... cu oricine.Dar,vecina ei o întrecea: - Domnule,dă-te din uşa ,că nu mai avem aer!Mi-aţi luat tot aerul! - Auzi,doamnă,zice domnul,soţul ,noi nu ne ştim certa.Noi venim de la ţară.Acolo e multă linişte!D-ta unde erai dimineaţa,la ora şapte, când am venit noi?Noi suntem sătui de aer,de atâtea ore!Caută- mă pe listă şi vezi,la numărul 14.Acolo mi-e numele!Al d- voastră unde e? Omul n-o văzuse pe acolo,dar o lăsase în pace,până atunci. - Ce,ştiu eu!Umblaţi cu şmecherii!Ştiu eu! - Ce şmecherii?Înăuntru e prietenul meu... Domnul venise cu o familie prietenă,cu care sosise,împreună.Dorea să spună că şi ei sunt martori, că nu e nici o şmecherie,la mijloc. - Aaaa!Aşa spune, domnul meu,că îl cunoşti pe medic şi că eşti prieten cu el!Poftim,nimeni nu mai zice nimic! Celuilalt,în sinea lui,îi venea să plângă,îi venea să râdă...Îşi spune, buimăcit: Unde dai şi unde crapă! Pe cine să mai convingă de contrariul situaţiei? Doar pe el trebuia să se comvingă, că n-a greşit... staţiunea.Atât. Pe coridor,liftul se deschide şi coboară un domn şi o doamnă. - M-aţi furat,m-aţi furat,domnu! - Doamne iartă-mă,doamnă,eu n-am furat pe nimeni,niciodată! - Cum,n-aţi furat?M-aţi furat la butoane,la lift!Aţi ţinut mâna pe 119

Însemne Culturale buton!Aşa aţi făcut! - Eu am apăsat numai pe buton,doar,n-am furat pe nimeni! - Urcaţi?întreabă unul, ce voia să treacă pragul liftului. - Da,la opt. - Eu,la cinci. - Da,dar suntem prea mulţi.Nu vedeţi?Doar şase persoane pot urca! Ultimul care urcase era un domn şi o doamnă. - Coboraţi,d -le!Nu se aude? Domnul stă liniştit,uitându-se insistent la soţie,care abia îşi îndoise genunchiul,păşind în lift.Dar,întelese repede.Cum liftul nu porneşte, păşeşte cu spatele, afară, pe hol. Soţul doamnei rămâne,zâmbindu-i fericit coechipierului său,mai harnic,un domn la ...70 de ani. Acesta,fericit,nimeni nu ştia de ce,îl întreabă: - Ce faci,domnu,dai răul afară din lift? - Da,îl dau!Nu e femeia cel mai mare rău ce stă pe spatele bărbatului? Faţa lui era numai bucurie.Nimeni nu putea înţelege cauza. - Pălinca ei de... pălincă!vine să explice o voce de femeie,ce părea că înţelege multe din cele ce se întâmplau acolo. - Cum nu-i vezi,cum coboară, jos,în faţa hotelului,la femeia care vinde nu doar prune ci şi zeama lor! Aşa că,nu te mai miră nimic! Pe coridor, o doamnă nervoasă,ţipa cât o ţinea gura: - Protecţia consumatorului!Anunţ protecţia consumatorului! Aceeaşi debandadă şi aici, ca şi în sala de mese.Trebuie să aştepţi...Să tot aştepţi..!Nici o ordine! Acolo,era să intru eu la servit,în locul ospătarului. Ospătarul a intrat în locul bucătarului,care îi abandonase,în plin sezon.Era plătit prost. - Aici,cât pe ce să mă fac asistentă,să fac eu ordine, la uşa doctorului. În clipa aceea,doctorul iese nervos din cabinet,izbind uşa,puternic, de perete: - Linişteeee!Linisteee,măi,ce dracu!Să nu vă mai aud!Altfel,închid cabinetul şi...plec.Consult doar jumătate!Ne-am înteles?Linişteee!!!E clarrrr? 120

Labirinturi autumanle Nimeni nu mai scoate o vorbă .Se face linişte.Au înţeles repede, totul.Totul. Doar ochii li se mişcă miraţi,purtaţi ,când la unul,când la altul.... E clar!!!!

Prețul alb al toamnei Gina Zaharia Toamna se prezentase la apel parcă prea devreme. Cerul îşi scutura des lacrimile sale, dând clipelor aspect trist şi incomod. Se instalase, aici, un iz de pustietate. Puţinii turişti din staţiunea de la poalele muntelui preferau să-şi petreacă majoritatea timpului în adăpost. Rari erau aceia care se încumetau să urce printre poteca dintre stânci, unde, la câţiva kilometri pe dreapta, se afla un centru de colectare al lemnului. La poale, cărarea se bifurca. În dreapta era pădurea, unde se putea pătrunde pe drumul forestier. Înainte - şoseaua ce ducea spre sat. Un sat cu o mână de oameni, harnici şi devotaţi tradiţiei de tăietori de lemne. * Cei doi prieteni nu se întâlniseră întâmplător în acel loc şi la acea oră. Trebuia să stabilească ceva foarte important, dar cu urmări diferite pentru fiecare dintre ei. Vladimir era un bărbat de treizeci de ani, robust, cu privirea mereu întunecată. Părul blond, lung, prins la spate, mustaţa stufoasă şi neîngrijită, dădeau feţei o expresie posomorâtă. În general era taciturn, dar la nevoie îi sărea repede țandăra. În cei câţiva ani petrecuţi afară reuşise să strângă ceva avere şi se număra printre persoanele înstărite din sat. Pe de altă parte, Enache era o fire veselă şi prietenoasă. Avea mulţi prieteni şi tot atâţia duşmani. Era scund de statură, şaten şi... mai mereu 121

Însemne Culturale ordonat. De curând se împrietenise cu Anda şi hotărâse să pună capăt burlăciei. Aşadar, Vladimir stabilise acestă întâlnire. Aici, la intersecţia celor două drumuri, în amurg. Enache se prezentase la timp, dar și-a jurat că pentru ultima oară. Pe suflet însă îi apăsa povara beţiei albe. La început a fost curiozitate, apoi s-a instalat obişnuinţa. Dar de când a cunoscut-o pe Anda, a descoperit că viaţa avea farmec şi fără acest ajutor artificial. Așadar a hotărât să-i restituie prietenului său cele câteva pliculeţe cu heroină nevândute. Şi gata, nu se va mai atinge nicicând de izvorul falsei fericiri! Când primi vestea, Vladimir nu se arătă deloc surprins. Bănuise de ceva vreme că Enache va refuza să-i mai vindă drogurile. Anda era fiică de preot şi una dintre cele mai solicitate fete din sat. Şi el avea, desigur, o parte de vină: nu respectase procentul conciliat în vederea vânzării de droguri. Schiţă un zâmbet în colţul gurii, apoi bătu de câteva ori din piciorul drept, îndepărtând o piatră de pe marginea drumului, de parcă aceasta ar fi stat în calea afacerii pe cale de a se pierde. Cu siguranţă că în mintea sa se năşteau şi mureau, pe loc, mii de idei. Se lăsase liniştea. Un copil trecu în fugă pe lângă ei. În depărtare se auzea tuşind motorul unei maşini. – Nu-mi poţi strica planurile, întrerupse Vladimir tăcerea. În tine am avut mare încredere. Şi am nevoie urgentă de bani. Sâmbătă la club, vei vinde tot. – Înţelege-mă, insistă celălalt, nu mai vreau o viaţă murdară. O să mă însor, iar Anda merită un trai curat. Uite! Și îi întinse câteva pliculeţe cu heroină. Am vândut douăzeci şi şase. Ai aici banii. Scoase un teanc de bancnote de cincizeci de mii. Bărbatul întinse mâna, luă banii şi îi mirosi lacom. Îi puse în buzunarul interior al sacoului maron cu dungi negre şi, închizând uşor ochii, privi în zare, apoi continuă: – Măcar o lună. Până vei termina marfa. – Nimic. Am hotărât. Într-o lună mă voi însura deja... – Cu mama natură, poate! mai zise Vladimir, şi scoase din buzunarul gecii un cuţit a cerui lamă i-o înfipse de câteva ori în piept. Sângele ţâşni lacom. Enache se prăbuşi, scoţând un ultim oftat. 122

Labirinturi autumanle Vladimir îi aruncă o privire care îl convinse că prietenul lui aterizase deja pe lumea cealaltă. Fugi câţiva zeci de metri, apoi se opri brusc. Simţi ceva. Dar martorii erau cu toţii muţi. Pădurea şi zidul de piatră de la marginea drumului. Ploaia şi păsările din crânguri. Pârâul cel leneş de la miazănoapte. Şi un copilul zdrențuros, apărut din senin și pironit în faţa acelei privelişti înspăimântătoare. Mut şi el, ca o statuie. – Tu cine eşti? aproape urlă Valentin. Copilul se trase un pas înapoi, speriat. – Spune, altfel vei avea aceeaşi soartă! zbieră criminalul. Cel mic începu să tremure. Apoi încercă să scoată câteva sunete, dar corzile vocale nu-i îngăduiseră acest lucru. Şi schiţă un gest cu mâinile, dând de înţeles că într-adevăr era mut. – Aşadar nu poţi vorbi. În regulă. Cine ştie de unde te-ai pripăşit pe aici?! Poate cerşeşti prin staţiune... Scoase din buzunar un pliculeţ pe care îl deschise. Luă mâna copilului şi îi puse în palmă puţin praf alb. – Gustă, îl îndemnă. Şi să uiţi definitiv ce-ai văzut astăzi, aici. Cel mic nu înţelese. Vladimir îi duse palma la gură. Apoi, aşteptă reacţiile puştiului, reacţii care nu întârziară să apară. Chipul i se luminase şi ochii începură să-i strălucească. Pădurea întreagă se învârti cu el şi într-o clipă zbură pe un întreg curcubeu... Apoi porni vioi spre locurile unde luminile începeau să se aprindă, una câte una, ca o chemare. Spre staţiunea de la poalele muntelui. O stea în plus se cuibări pe cerul vast, printre alte milioane... * Misiunea poliţiştilor nu era deloc uşoară. Crima de la marginea drumului nu avea nici un indiciu. Corpul bărbatului fusese găsit abia a doua zi de muncitorii care se îndreptau spre pădure. Iar ploaia de peste noapte ştersese toate urmele. Enache zăcea cu pieptul în sus, cu ochii mari, deschişi, pe care se întipărise spaima de dinaintea morţii. Nu existau martori şi nici bănuiţi. Comisarul Stanciu Radu şi echipa pe care o conducea cercetaseră întreaga zonă. Nu găsiră nici corpul delict, deşi se constatase că decesul provenise prin înjunghiere, obiectul crimei fiind probabil un cuţit cu lama de aproximativ 8 cm. 123

Însemne Culturale Răscoliseră satul şi staţiunea. Nimeni nu văzuse nimic. Trecu încă o zi şi nicio noutate nu se adăugă în dosarul denumit “Crima de pe deal”. Cerul se înseninase, iar o boare de vânt rece învăluia pământul. Sus, pe culme, o mogâldeaţă aştepta. Sărise zidul de piatră şi se cocoţase pe creastă, măsurând cu privirea depărtările. Era desculţ, cu mâinile pe genunchii care se zăreau sub pantalonii găuriţi. Comisarul îl zărise acolo, slab, palid, dezamăgit şi resemnat. Se aşeză lângă el. Copilul se retrase, speriat. – Nu-ţi fac nimic, zise blând poliţistul. Simţi privirea puştiului înţepându-l, aproape cu ură. Nu pe el îl aştepta acolo. Nu imaginea acestui om i se fixase în memorie atunci când foamea şi frigul pieriseră ca prin minune. Rămase nepăsător la toate întrebările poliţistului. Din motive numai de el ştiute. Nici înmormântarea tânărului n-a adus, deocamdată, nimic nou: jalea specifică ceremoniei, prieteni îndoliaţi, duşmani prefăcuţi, cu toţii luându-şi adio de la el. Zdrenţurosul aştepta la capătul aleii mila creştinilor. Aştepta şi mai căuta încă pe cineva. Pe bărbatul robust, cu părul blond şi prins la spate. Cel care avea un leac mai eficient pentru cei de teapa lui. Îl zări printre zecile de persoane şi ieşi în calea sa, trăgându-l de mâneca pardesiului. Privirea lui Vladimir se întunecă. – Pleacă, zise scrâşnind printre dinţi. Ce vrei de la mine? Copilul se agăţă cu neruşinare de el, cerând insistent acel ceva. Schiţă un gest spre gură, apoi flutură mâinile prin faţa ochilor ca-ntr-un tangou şi în cele din urmă arătă spre deal. Toţi cei de faţă rămaseră pe loc. Poliţiştii urmăreau atenţi fiecare gest al copilului, iar în mintea lor se urzea deja deznodământul acestui caz. Aşadar, sus, pe culme, Vladimir era cel aşteptat de puşti. Şi tot acolo, sus, se înfăptuise această crimă. Iar celui mare îi era teamă de cel mic şi neputincios... Îngrozitor de teamă. Atât de teamă, încât o rupse la fugă. Zadarnic însă. Oamenii legii îl aşteptau la capătul drumului. Şi îi schimbară numaidecât sensul... Între timp, toamna mai cernea o lacrimă... 124

Labirinturi autumanle

ESEURI

125

Însemne Culturale

Albinele mele și umorul lui Gogol Tudor Cicu Sunt în prisaca mea de la Negoșina, un cătun de munte și odată cu intrarea ȋn toamnă, zgomotul specific al albinelor care vin și pleacă, ȋn zbor, sunt ca acele zgomote învelite „în mohair”… despre care spune, undeva, poetul Dorin Tudoran. Încerc să-mi imaginez de ce spunea Gogol în „Serile în cătunul de lângă Dikanka”: „Cât de frumoase și pline de farmec sunt zilele de vară în Malorusia!”. Și iată, colac peste pupăză (cum ne scrie din prisaca sa) le-a mai scos la iveală și un prisăcar. Ce bazaconie, dragă cititorule, o mai fi și asta? Ce fel de seri, rogu-vă? Păi, poți să gândești ca Gogol, numai că te afli într-o prisacă? Gândirea n-a adus nimic nou pe lume, decât pe ea însăşi; care este o altă lume. Nicolai V. Gogol e cel despre care, urmaşii săi spuneau: „Noi toţi ne tragem din mantaua lui Gogol”. S-a născut în localitatea Sorocinţii Mari, gubernia Poltava, în 1809, iar una din povestirile care m-au fermecat în adolescenţă s-a numit chiar „Iarmarocul din Sorocinţi”. În tinereţe, scriitorul de mai târziu, se întâlneşte cu poetul Puşkin şi vor 126

Labirinturi autumanle rămâne prieteni. O prietenie de bun augur literar, ceva cunoscut nouă ca fiind legătura dintre Eminescu şi Creangă. Gogol se va dovedi un maestru al rostirii cuvintelor în frază, aşa cum se aşează pe o pânză şi culorile unui pictor de geniu. „De ce oare, măi frate, e atâta harababură în capul tău?” – mă urmărește o frază de-a sa. Păi ce legătură au albinele mele cu râsul lui Gogol? Între râsul în hohote şi truda scrisului, unde pui suflet, nu-i decât un pas fiindcă tot ce izvorăşte ca „din glasul poporului” nu are cum nu intra în veşnicie. Din glasul poporului său a răsărit „umorul gogolian”. Creionând sugestiv portrete, Gogol a întruchipat prin contrast, adevărate tipologii de personaje şi caractere puternice. Să ne imaginăm că într-un imperiu ţarist persoanele incomode luau drumul ocnelor siberiene şi că alegerea sa de către Dumnezeu a fost făcută cu o misiune pentru poporul său, atunci, avem tabloul întreg al unui martir al creaţiei. Păi boieri dumneavoastră?! Și albinele mele trudesc. Și prisaca mea e o lume, nu chiar ca-n „ Iarmarocul de la Sorocinți” dar, o lume a copilăriei mele. Și în orice parte te-ai uita, nu dai decât de un singur Dumnezeu al copilăriei, cum ar fi spus Cioran despre o expunere în oglinzi, a unui copil cu celălalt copil. Păi, bine a făcut Gogol de ne-a scris, în hohote de râs, din prisaca lui! Scriitorii n-au dreptul să tacă. Ei trebuie să comunice şi generaţiilor care vin, ce au pătimit. Şi, astfel, nimeni nu trebuie să uite. Cum au lăsat apostolii, scris, după pătimirea Mântuitorului, la fel trebuie să facă şi scriitorii cu Istoria lor, ei fiind apostolii neamului. Dacă statuile lor, ne lasă să ne punem singuri întrebările de care avem nevoie, scriitorii de azi trebuie să lase prin mărturia lor răspunsurile pe care ni le-am fi pus despre oamenii şi faptele celor despre care scriu. Dar, hai dumneata, cititorule, de așează în locul statuilor, Omul: „căci el e singurul care are îndoieli”, cum îmi sugerează Octavian Paler, aducând gloria cuvenită Omului, când caută a-ţi aduce laude şi lauri imaginari, ori, şi mai insistent, caută să te atragă şi să te pipăie cu degetul să vadă dacă nu eşti o fantomă, o stafie (sau şi mai rău), un moroi. Mărturisirea reginei Carmen Sylva, asemuită și ea unei albine a scrisului, care-i oferise o ceaşcă de ceai lui Eminescu (citez): „Avea vocea răguşită, dar duioasă,ca a turturelelor spre toamnă... Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac” Apoi, continua regina: „Mi-am dat foarte bine seama că din tot 127

Însemne Culturale ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere – ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”. Toate astea par acum himere îndepărtate. Dar am toate motivele să cred că oamenii (în general) cred în himere, din dorinţa de a afla că ele au existat cândva, că au fost adevărate şi pe vremea lui Heracle, dar şi-n ziua de azi sunt la fel, ori, că în sfârşit a venit vremea ca omenirea de care vorbea Eminescu să se pregătească tot timpul pentru astfel de încercări ale vieţii. Şi să-şi pună întrebări. Tărâmul fără de Moarte numit literatură, (ca un înger păzitor) îmi spusese, în subconștient: „Tu ţi-ai ales meseria asta. Văd că te chinui, dar tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. E seară. De-acum va înceta şi larma „greierilor” prin copaci, a vietăţilor sub cântecul cărora îmi petrec şi eu gândurile, ca un ecou al decroşării, sfâşierii. Nu cumva visez ca și Gogol în prisaca lui? Și credeți cumva că vă spun niscaiva basme? Păi, îmi suflă Gogol la ureche: „Și se mai spune că basmele mint! Pe dracu mint!” Și mi-am amintit de visul din care s-a trezit Gavrilescu din „La țigănci” a lui Mircea Eliade. „Hildegard? – exclamase el lăsând să-i cadă pălăria din mână. ” „- De când te aștept, spuse fata apropiindu-se de el. Te-am căutat peste tot!”. În partea a doua a cărții „Serile în cătunul de le Dikanka”, începând cu prima povestire „În noaptea de ajun”, începem să credem că Gogol avea năzăriri. Păi cum așa? Unui prisăcar nu-i este dat a vedea decât albinele sale, nicidecum moroi ori zgubilactici drăcușori. O, sărman copil! Din copilărie ți-a fost dat să ai doar năzăriri, cum mă avertizase tata, cândva, la mormântul fraților mei decedați din pruncie. Tabloul copilului pierdut printre acele morminte, doar cu căpătâiul de lumânare între degete, a fost înlocuit de tabloul celui aplecat peste coala de scris, a omului care scrie. Dar, mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Închid ochii, în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne o vreme suspendată în aer. Oare, ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică, cu care, pe atunci, imaginaţia lucra fără nicio chemare? Ce simplu ar fi să înalţ acelor clipe un poem… Un poem gogolian! Aşa cum o făcea Zaharia Stancu când îi spunea ciocârliei să-i cânte un cântec de aur: „Stau lângă soare şi eu, nu ard, nu m-aprind, / Stau lângă soare şi cânt, / Grâul se scutură greu, pe pământ…”. De aceea, mâna stă 128

Labirinturi autumanle suspendată în aer. Şovăie… Poemul acesta s-a mai scris. Dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare, ce mi-aş dori? Ştiu şi eu, că o lume pe care scriitorul ar vrea să o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de acolo, de sus, spre ea. Lumea asta va fi ca via, pe care ai sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei, pe care ai îngrijit-o cu propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul poetului amintit. Măi ce de gânduri mă asediază, odată cu venirea toamnei! Ca ȋn final, aici, ȋn prisaca mea, să mă simt ca un lup hăituit de ambele părţi: scrisul și farmecul gogolian pândind lacătele sufletului, cât și vicleanul gând ascuns pe marginea acestei coli de hârtie, la un loc ȋnger și drac, fiecare, trăgând sforile, precum acest vânt neprielnic întoarcerii albinelor către stup.

129

Însemne Culturale

Amalgam Iulia Mazilu Perioada prin care trecem fiecare, de epuizare energetică, emoţională, imediat atribuită divinităţii… altfel sacralitatea s-ar pierde în banalul efemerităţii, are ca rezultat un tumult al spiritului. Acesta se trece prin sita realităţii şi se filtrează îndeajuns, încât noi, oamenii, să o putem suporta. Se administrează sub formă de licoare dezumanizantă. Asta e toamna. Nu îi putem atribui o anumită stare, căci are o multitudine de tonalităţi, dar îi putem atribui emblema eligibilă de treaptă de tranziţie. Este ca o perioadă absentă din graficul trăirii. Încercăm să îi dăm un sens, altfel nu am împlini condiţia de fiinţă umană. Dar poate că nici nu ar trebui să îi căutăm unul. Este o perioadă de refacere sufletească, o escapadă a spiritului în neant, o nevoie. Ni se adună duhul într-un gând, iar acesta se înghesuie în străfundul interiorului nostru, în încercarea de a se feri de vibraţia cu tonuri grave, acumulată, aşteptând dispersarea acesteia. Rare sunt momentele când lăsăm în voie urmarea acestui curs. Ne implicăm mereu fiinţa însetată de noimă în acest proces lugubru şi 130

Labirinturi autumanle dezechilibrăm balanţa straşnică a firescului. Credem cu convingere că guvernăm orice ne aparţine. Aşa e toamna. Interiorul se transpune în exterior, iar tot ceea ce ne înconjoară devine palid. E o iluzie că noi suntem cei influenţaţi, când de fapt noi transformăm întregul cu care venim în contact. Este realitatea interioară - un mod de a ni se explica prin natură şi prin modul ei de a se reface periodic, faptul că sufletul nostru este dependent de o asemenea vindecare ritmică. Face parte din ciclul unanim al persoanei, al fiinţei, implicit al naturii. În jurul nostru plutesc doar suflete dezechilibrate. Parcă suntem sub efectul opiumului: suntem aţintiţi cu exactitate într-un gol. Suntem siguri de propriul simţ, dar în realitate doar pendulăm ameţitor între fiinţă şi nefiinţă, rugând parcă să ne fixeze o forţă exterioară. Acum, în acest moment de slăbiciune, orice schimb energetic stingher nouă ni se pare benefic, pentru că nu mai suntem conştienţi de propriul flux. Şi aşteptăm...poate că toamna, cu aşteptarea şi nebuloasa ei e un purgatoriu al stărilor noastre. Nu ştim dacă spre iad ori spre rai, dar în ce iad mai putem păşi care să fie identificat mai bine decât toamna? Aşa că rămânem ancoraţi aici, până când suprafaţa ni se va arăta de bunăvoie, căci pentru rai nu avem pretenţii, iar iadul nu poate fi mai întunecat decât licoarea otrăvitoare a stărilor mizerabile ale toamnei. Şi ne trezim într-un final şi realizăm că toamna nu-i decât o stare tranzitorie ce ne ajută să purcedem în finalizarea unor stadii incipiente ale unor simţiri intrate, poate, în putrefacţie; o senzaţie mortuară care ne ajută să înviem un paradox, nu-i aşa?

131

ﾃ始semne Culturale

DRAMATURGIE

132

Labirinturi autumanle

Punctul Ana-Cristina Popescu Personajele: Tătulea, Agrişan, Mască, Trifoi, Pitic, Baltă, Profesorul, Fratele, Sora, Bătrânul, Maria, Sonia, Lola, Asistentul social. Actul I Personajele: Profesorul, Tătulea, Agrişan, Mască, Trifoi, Pitic, Baltă, Sonia, Maria, Asistentul social. Decorul: O sală de clasă, câteva bănci cu scaune aşezate pe două rânduri în linie dreaptă, o catedră aşezată în faţa băncilor, în punctul dintre cele două rânduri, o tablă, pe catedră o trusă de geometrie, cretă, burete. (Elevii sunt în bănci şi răsfoiesc caietele de matematică.) Pitic: Sunt prea grele formulele acestea. Nu o să le pot memora 133

Însemne Culturale niciodată. Iarăşi o să primesc un trei. Trifoi: Eu am avut noroc ieri. S-a sunat de pauză când trebuia să răspund. Agrişan: Iarăşi tu, Trifoi, tu şi norocul tău. Pitic: Nici cu tine nu ne este ruşine. Eşti ca agurida. Agrişan: Te-ai găsit tocmai tu, Pitic, să faci observaţii! Pitic: Agrişane, Agrişane, aguridă din cap până-n picioare! (Agrişan se ridică din bancă şi se repede la Pitic. Mască, colegul de bancă a lui Pitic se postează impunător în faţa lui.) Agrişan: Nu te amesteca, Mască! Mască: Fierbe mândria în domnişorul crescut cu lapte şi miere. Agrişan: Te roade invidia că nu au şi părinţii tăi o vilă? Mască: Pe tine te mănâncă spinarea! Agrişan: Cred că pe tine te roade stomacul de foame! (Cei doi sunt la un pas de a se lua la trântă.) Baltă: Încetaţi! Agrişan: Că spune Baltă? Baltă: Eu zic să puneţi punct disputei şi să repetaţi la matematică, că vine profesorul şi vă ascultă. Mască: Nu are rost să-mi irosesc energia pe unul ca el. (Se aşează în bancă.) (Toţi îşi aruncă privirile în caiet. Agrişan se întoarce la locul lui dezamăgit, pentru că nu mai i se acordă atenţie.) Agrişan: Nu am cu cine să port o discuţie în clasa aceasta. Mască: Ei, cum să nu ai? Toată ziua te ascunzi cu Sonia pe sub copacii din parc. Sonia: Nu cred că este problema ta prietenia dintre mine şi Agrişan. Agrişan: Nu merită să te cobori la nivelul lor. Mască: Care nivelul lor? Tăulea: Aud paşi pe coridor. Trifoi: Vine profesorul! (În clasă intră profesorul.) Profesorul: Bună ziua! Elevii: Bună ziua! Profesorul (privind tabla): Tot neştearsă găsesc tabla. Agrişan? Agrişan: Prezent! 134

Labirinturi autumanle Profesorul: Şterge tabla! Agrişan: Nu sunt eu responsbil cu serviciul în clasă astăzi, e Maria. Maria (Merge să şteargă tabla.): Mă scuzaţi. Profesorul: Mai repede! (Maria şterge tabla şi se reîntoarce în bancă. Profesorul ia compasul de pe catedră şi se apropie de tablă, dar Asistentul social intră în clasă.) Asistentul social: Bună ziua! Mă iertaţi că vă deranjez. Aţi putea să veniţi două minute până la mine în birou, domnule profesor? Profesorul: Aş putea să refuz? Orice solicitare a anui asistent social e sfântă. (Profesorul părăseşte sala de clasă luând cu el compasul.) Agrişan: Dorea să facă un cerc. Ne omoară cu cercul. Tătulea: O să facem noi cercul până se întoarce profesorul. Agrişan: Nu avem compas, Tătulea! Tătulea: Nu avem nevoie de compas. Agrişan: Nu? Tătulea: Mască! Mască: Ascult. Tătulea: Scaunul! Mască: Scaunul meu? Tătulea: Da. (Mască se ridică şi îşi ia scaunul pe sus. Tăulea îi ia Soniei elasticul ce-i lega părul, fără să-i ceară voie şi fuge în faţa clasei. Mască era deja acolo cu scaunul.) Sonia: Cum îţi permiţi? (Se duce să-şi recupereze elasticul, dar este oprită de Trifoi ce se aşează ca un stăvilar în faţa ei.) Trifoi: Unde domnişoară? Sonia (încercând să treacă de Trifoi fără rezultat): O să cer să fiu transferată într-o altă clasă. Agrişan: Eu zic să renunţi la elastic. Nu poţi recupera nimic de la ei. Sonia: Ai dreptate. (Se reîntoarce în bancă.) (Tătulea leagă cu ajutorul elasticului o bucată de cretă de piciorul scaunului. Face pe tablă un punct cu o altă cretă, pe urmă cu ajutorul noului compas desenează un cerc pe tablă.) 135

Însemne Culturale Agrişan (dispreţuitor): Se cred isteţi! (Tătulea şi Mască se reîntorc în bancile lor. Sonia îşi primeşte elasticul de la Mască ce elibereză piciorul scaunului de povara bucăţii de cretă.) Mască (aruncând elasticul pe banca Soniei): Să-ţi prinzi pletele până nu vine profesorul cu mustrările lui! (Sonia îşi prinde părul. Mască se aşează şi el pe scaun.) Profesorul (intrând în clasă): Mă scuzaţi. (priveşte tabla) Aţi desenat cercul! Cum aţi reuşit? Maria: Tătulea a fixat un punct pe tablă, pe urmă ... (este întreruptă de profesor) Profesorul: Aşteaptă! Tătulea? Tătulea: Da? Profesorul: Te duci acasă. Mama ta se simte rău. Tătulea: Mama? Profesorul: Nu este cazul să intri în panică. (Tătulea părăseşte sala de clasă.) Tătulea: Bună ziua! Profesorul: Să ne întoarcem la punctul nostru. Punctul este o noţiune abstractă. În cazul de faţă este o urmă lăsată pe tablă. (Maria ridică mâna.) Profesorul: Da, Maria! Maria: Orice lucru porneşte dintr-un punct. Profesorul: Da. Dacă doresc să trasez o dreaptă de la catedră până în spatele clasei, fixez prima dată două puncte. În cazul cercului o să trasez trei segmente, dintr-un punct în alt punct. (Profesorul fixează cele trei puncte şi desenează un triunghi.) Agrişan: Un triunghi! Profesorul: Punctul nu are dimensiune. Astfel dintr-un puct am obţiunut o mulţime de puncte, pe urmă o figură geometrică. Maria: Punctul este şi el o figură geometrică? Profesorul: Da, Maria. În cazul figurii geometrice de pe tablă vorbim despre punctul lui Gergonne, un triunghi înscris în cerc. Sonia: Să defineşti un punct? Punctul lui Gergonne? Profesorul: Punctul lui Nagel care prezintă tot un triunghi înscris întrun cerc, punctul lui Miquel, al unui patrulater. Cu ajutorul punctului 136

Labirinturi autumanle geometric pot să fie definite drepte, plane, spaţii, hiperspaţii. Pitic: E ciuadat punctul acesta, domnule profesor! La limba română punctul marchează o pauză în comunicare. Profesorul: Are multe puncte matematica. Pitic: Mai multe? Profesorul: punct aderent, punct circular, punct de contact, punct de maxim, punct de minim, punct singular, puncte ciclice, puncte reciproce (este întrerupt) Pitic: Nu, nu, nu, prea multe, mult prea multe. (Profesorul ia o coală albă de hârtie de pe banca unui elev, un creion şi desenează un punct. Ridică coala.) Profesorul: Ce observaţi? Maria: Un punct pe o foaie albă. Agrişan: Un cerc. Pitic: Pe dumnevoastră, domnule profesor? Profesorul: Pe mine? Unde mă vezi pe mine? Pitic: Într-un punct. Am învăţat să privesc dincolo de punct. Când am studiat poemul Scrisoarea I de Mihai Eminescu am descoperit că tot ce există a luat fiinţă dintr-un punct ce a început să se mişte. Prin urmare toţi ne avem începutul într-un punct. Până şi matematica, materia ce nu e prietenă cu mine îşi are originea într-un punct. Dacă privim dincolo de punctul fiecărui lucru o să desoperim înţelepciunea lumii. Orice linie pleacă dintr-un punct. Orice fiinţă urmează o linie, o traiectorie în viaţă. Adesea făpturile se învârt în jurul aceluiaşi punct, trazează cercul, iar ele sunt punctul. Agrişan: De când eşti aşa filosof? Pitic: E opinia lui Tătulea. El mi-a explicat acest aspect. El mi-a spus ce v-am comunicat astăzi într-o zi când l-am ajutat să facă mâncare pentru fraţii lui, pentru că mama îi era la muncă. Când mâncarea a ajuns în punctul de fierbere Tătulea a început să vorbească despre punct ca despre o noţiune abstractă, nedefinită. L-a întâlnit mereu în bucătărie când ţinea locul mamei şi a descoperit punctele fizicii, punctul de evaporare, punctul de topire, punctul de condensare. (Discursul lui Pitic este întrerupt de sunetul clopoţelului ce anunţa pauza.) Agrişan: Era limpede că nu-i gândirea ta. 137

Însemne Culturale Profesorul: Mergeţi în pauză! Ne reîntâlnim peste zece minute. Actul II Scena I Personajele: Tătulea, Lola, Sora, Fratele Decorul: Imaginea unui parc toamna, o alee, bănci. (Tătulea se află în parc pe o bancă.) Tătulea: Şi totul a plecat dintr-un punct. Eram la şcoală. M-au trimis acasă şi de acasă la spital. Mama s-a depărtat de mine, s-a îmbolnăvit. De atunci au căzut zeci şi sute de frunze. Toamna se rotea în jurul meu. Eu eram punctul. Pe tata, pe tata l-am văzut ultima dată când am avut şapte ani, atunci când s-au născut gemenii, fratele şi sora. Nu ştiu unde a plecat. Mama nu mi-a spus. Mama, de ea am grijă de mai bine de trei ani. E la pat. Am devenit stâlpul casei. Nu am mai putut merge la şcoală. Trebuia să am grijă de toţi. Fraţii mei sunt încă prea mici ca să se descurce singuri. Muncesc, muncesc cu ziua. Nicio zi nu seamănă cu altă zi. Când are cineva nevoie de o mână de lucru mă cheamă. Eu mă duc. Ieri am întâlnit-o pe Sonia. Mi-a spus că s-a certat cu Agrişan. Era foarte tristă. Mi-a dat întâlnire astăzi în parc. O fată să-mi dea întâlnire? Poate e ceva modern. O aştept de o oră şi nu a mai ajuns. Din câte ştiam e dintr-o familie bună şi totuşi nu-şi respectă o promisiune. Mi-a promis că va veni să mă întâlnescă în parc. Ea a fixat punctul de întâlnire. Nu mai vine. E aşa pustiu parcul! Nu a trecut nimeni pe aici de mai bine de un ceas. Probabil i-a speriat ruginiul toamnei. Atâţia copaci şi atâtea frunze moarte, cine să se mai piardă într-un punct neînţeles? (Se uită în stânga şi-n dreapta.) Nu vine. Probabil a intervenit ceva. (Tătulea observă o fată.) Vine cineva! Poate e Sonia. (Fata se apropie de Tătulea) Nu e Sonia. Lola: Bună ziua! Tătulea: Bună ziua! Lola: (arătând spre bancă) E liber? Tătulea: Da. Lola: E frig afară. Tătulea: Atunci ce faci afară? 138

Labirinturi autumanle Lola: Mă ascund. Tătulea: Te ascunzi? Lola: Cei de la asistenţă socială au venit la mine acasă să-mi ia copiii de care am grijă. Mă consideră o femeie cu principii nesănătoase. Copiii au fugit să se ascundă în oraş. Până la urmă cei de la asistenţă socială au renunţat să-i mai caute. Le-am promis că o să vin să-i întâlnesc într-un punct, atunci când o să fie linişte, iar punctul e acest parc, această bancă. Acum o să-i aştept. Tu ce faci în parc pe frigul acesta? Tătulea: Am aşteptat o fată. Lola: Am văzut o fată. Tătulea: Unde? Lola: A trecut pe o alee secundară. Era cu un băiat. Vorbeau despre cineva Tătulea şi râdeau. Tătulea: Eu sunt Tătulea. Lola: Eu sunt Lola. Tătulea: Ce vorbeau despre mine? Lola: Nu am dat ateţie discuţiei. Cred că pe fată o chema Sonia, aşa i-a spus tânărul. Tătulea: Era Agrişan. S-au împăcat. Lola: Pe Sonia o aşteptam. Tătulea: Pe tine. Lola: Pe mine? Tătulea: Da. Am venit să caut pe cineva care iubeşte copiii, pe cineva care să mă ajute să am grijă de fraţii mei, pe cineva ca tine. Lola: Eu? Cum au putea să ai încredre în mine? Tătulea: E încercarea vieţii tale, e punctul din care poţi să porneşti pentru a demonstra că eşti fata pe care o aşteptam. Lola: Dar eu nu aşteptam pe nimeni. Niciodată nu am aşteptat pe nimeni. Nici nu-mi amintesc punctul din care-am plecat în lume. Eu nu mi-am cunoscut părinţii. Am crescut la orfelinat. Acum ajut pe cei lipsiţi de dragostea părintească, pe cei care îmi seamănă. Îi ajut cum maş ajuta pe mine. Tătulea: Pe mine cine mă ajută? (În parc apar doi copii. Se propie de banca celor doi.) Tătulea (către copii): Ce e cu voi aici? Ce face mama? 139

Însemne Culturale Fratele: E bine. Am venit să te chemăm acasă. Sunt două ore de când ne-ai lăsat singuri. Tătulea: Am găsit-o pe Lola. Ea o să fie sora voastră mai mare. O să se ocupe de voi în absenţa mea. (către Lola) Ei sunt Fratele şi Sora. Lola: O să-i iau la mine când tu eşti ocupat cu munca. Tătulea: Mulţumesc. Lola: O să-i trimit la şcoală. Mie mi-a fi plăcut să fac şcoală. Tătulea: Şi eu am iubit învăţătura. Şi astăzi mai citesc câte o carte când am timp. Sora: Mie nu-mi place să citesc. Punct. Lola: Oamenii cu şcoală sunt educaţi. Fratele: Ce înseamnă educat? Lola: Manierat, politicos. Sora: Mie îmi place să mă joc. Lola: Eşti încă un copil. Sora: Sunt un copil şi punct. Tătulea: (către Lola) Crezi că te-ai putea ocupa de ei? Lola: Da. Tătulea: Mulţumesc. Eu o să plec. Mă duc să caut o posibilitate de a face şi astăzi rost de pâine. Scena II (Lola rămâne cu Fratele şi Sora. Copiii se aşează lângă Lola pe bancă, unul la stânga, altul la dreapta.) Fratele: Nu m apă. Lola: Ți- sete? Fratele: Da. Sora: Nu am mâncare. Lola: Ți-e foame? Sora: Da. (Lola a deschis geanta ce a ţinut-o strâns în braţe şi a scos o sticlă de apă şi mâncare.) Lola: Geanta era pregătită pentru copiii mei, dar ei s-au rătăcit pe undeva. 140

Labirinturi autumanle Sora: Ai copii. Lola: Mulţi. Fratele: O să ne jucăm cu ei? Lola: Acum nu mai sunt. S-au pierdut ca un punct în văzduh. De astăzi voi sunteţi copiii mei. Sora: Mai avem o mama. Ce bine! Lola: Da. Sora: Şi când n-o să pot adormi seara o să-mi spui poveşti? Lola: O să vă învăţ să vă gândiţi la un punct, la punctul vostru. Fratele: E ca atunci când numărăm oile? Lola: Da. E ca atunci. (Copiii încep să mănânce.) Actul III Personajele: Bătrânul, Tătulea, Lola, Invitaţii, Agrişan, Sonia. Decorul: O sală de dans, pe margine mese, scaune. (Invitaţii dansau. După ce muzica s-a oprit s-au retras cu toţii la masă să servească un aperitiv.) Agrişan (întreabă pe un bătrân ospătar): Cine s-a ocupat de toate? Bătrânul: Lola. Agrişan: O cheamă ca pe femeia aceea de avea grijă de copiii ce spălau gemurile de la maşini. Bătrânul: Şi voi în loc să-i miluiţi pentru efortul depus ce făceaţi? Agrişan (râzând): Îi fugăream. Bătrânul: E aceeaşi Lola. Agrişan: Am fost chemat de nişte oameni ai străzii la bal? Bătrânul: Au aflat că ai probleme financiare şi s-au gândit să te ajute. Agrişan: Ei? Bătrânul: Tătulea a muncit mult. Tot ce vezi e rodul muncii lui. Sonia: Şi tu ai risipit avera părinţilor tăi. (Se aude un vals. Tătulea şi Lola încep dansul.) Bătrînul: Le stă bine împreună. Sonia: Ce legătură au ei doi? Bătrânul: Sunt soţ şi soţie. 141

Însemne Culturale Sonia: Dacă l-am lăsat să scape din laţ. Agrişan: (către Sonia) O să pui punct discuţiei acum! Sonia: Acesta e punctul tău de vedere. Agrişan: Eu nu mai pot să stau aici. Sonia: Eu rămân. Bătrânul: Aveţi un pachet, un mic ajutor din partea organizatorilor. Agrişan: De la ei? Nici dacă mor. Sonia: Primesc eu ajutorul. Bătrânul: Imediat. (Părăseşte sala şi se întoarce cu un pachet ce-l dă Soniei. Tătulea şi Lola încă dansau. Pe pachet era un punct.) Agrişan: Un punct. Probabil e punctul din care Tătulea trasează cercul ca la şcoală. Şi când stai să te gândeşti totul începe dintr-un punct şi nu ştii unde acel tot îşi găseşte finalitatea. Sonia (râzând): Suntem nişte puncte. Agrişan: Nişte puncte, frunze pierdute în toamnă. Bătrânul: Ei au fost nişte puncte şi au creeat împreună o piramidă. (Tătulea şi Lola dansau. Agrişan cu Lola au părăsit sala de bal cu un pachet de la cei pe care i-au dispreţuit cândva.)

142

Labirinturi autumanle

Soacrele Ion Nălbitoru Comedie într-un act Personajele: Ion (parlamentar), Maria (soția), soacra mare, soacra mică, socrul mare, socrul mic, procurorul, mascatul I, Lenuța, Dom major, adjunctul, Dracula Un dormitor cu un pat matrimonial în centru. De o parte şi de alta câte o noptieră şi câte o veioză. La colţuri flori naturale de ornament. (Cei doi soţi sunt în pat: ea în cămaşă de noapte roz, el în pijamale crem) ION : (o sărută uşor) Cât de frumoasă eşti / Ca o zână din poveşti! MARIA : Întotdeauna m-ai vrăjit / Ca un tânăr iscusit, / Cu vorbe dulci amăgitoare / Şi adesea cu o floare, / Când timid mi-o dăruiai / Şi mâna mi-o sărutai! ION: (o mângâie pe păr) Şi-mi dădeai buzele dulci / Pe sub umbra de sub nuci! MARIA : (se ridică din pat şi cu braţele desfăcute se roteşte extaziată 143

Însemne Culturale prin cameră) Printre arinii din zăvoi / Ne purtam turma de oi / Către creasta munţilor / Pe la umbra stâncilor!... ION : (ridicându-se uşor din pat) Ce vremuri am petrecut / Atunci tare de demult... MARIA : (continuă să plutească ca-ntr-un balet) Pe cărări rătăcitoare / Urcam turma de mioare / Pân’ la plaiurile alpine / Unde iarna iute vine! ION : Iar în hăuri mai la vale / Ni se deschideau în cale / Prăpăstii ameţitoare / Şi cascade urlătoare! MARIA : Iar în lacuri de cleştar / Stele oglindeau în ape, / Licăreau tăciuni de jar / Şi misterele în noapte! ION : Lăsam oile la vale / La păscut lângă izvoare / Şi intram în peşteri reci / Cu sute, mii de lilieci! MARIA : Iar în nopţile cu lună / Urlau lupii pe la stână! / Alteori ieşeam în zori / În tril de privighetori! ION : Ţinutul nostru e un plai... MARIA : Este-un colţişor de rai! ION : Dar vremea aceea a trecut / Munţii s-au sălbăticit... MARIA : De când ne-a intrat în ţară / Democraţia de afară... ION : Las-o încolo amăgirea / Că ne strică amintirea! (de afară se aud zgomote şi bătăi din ce în ce mai puternice în poartă) ION : (liniştitor) Sunt băieţii de la străzi / Se-mpărţiră în brigăzi. / Fac trei gropi, astupă două / După o metodă nouă! MARIA : O fi vreun prăpădit / De soartă urgisit./ A veni iar să cerşească, / Fără să muncească. ION : M-am săturat de pomeni / Că-ţi vine să-i şi blestemi. MARIA : Îşi cresc copiii săracii... ION : (a lehamite) M-am săturat, m-apucă dracii! (din nou se aud bătăi în poartă) VOCEA DE AFARĂ : Sunteţi înconjuraţi! / Deschideţi, ce aşteptaţi? / Ascultați ce vă ordon / Am ordin de la procuror! / De nu veţi descuia / Cu forţa vom intra! MARIA : (speriată) Dragă, le arde de glumit / Sau chiar au înnebunit? VOCEA DE AFARĂ : Atacaţi obiectivul / Să nu scape individul! ION : (hotărât să iese afară) Am să le zic două cuvinte / Să mă ţină bine minte! / Iar de sunt cumva golani / Am să le dau şi ceva bani! 144

Labirinturi autumanle MARIA : Dă-le şi nişte valută / C-au familie amărâtă! ION : Am să le dau casă pe dată / Să nu-mi mai calce pe la poartă! / Şio biserică în sat / Că pe săraci nu i-am uitat! (la ieşire Ion se loveşte piept în piept cu părinţii săi) SOCRUL MARE : Fiule, hoţii sar gardul în curte / Cheamă poliţia mai iute! SOACRA MARE : Sunt cu scări şi cu frânghii / Şi alte năzdrăvănii / Că nici faţa nu le vezi / Sunt mascaţi, ce nu mă crezi? ION : Luaţi arma de vânătoare, / Trageţi pentru apărare! MARIA : Voi sări să vă ajut / Şi cu puşca să-i împuşc! SOACRA MARE : (ironică) Ce noră curajoasă / Mi-ai adus în casă! / Numai că-i mironosiţă / Şi la treburi nu m-ajută! SOCRUL MARE : (cu admiraţie) Ce deşteaptă şi frumoasă / Miaduseşi o noră-n casă, / Chiar dacă-i din vârf de munte, / Ştie cum să ne-ajute! SOACRA MARE : Ia, n-o mai lăuda atât / Asta-i tare de demult! / Şi de când a fost mireasă / Nici n-a măturat prin casă! / Stă în pat pân' la amiază / Şi mă-ntreabă când cinează !? SOCRUL MARE: Fă muiere, ia mai taci! SOACRA MARE : Te ia o mie de draci! SOCRUL MARE : Ptiu! Când o văd înfuriată / Sar gardul, nu ies pe poartă! SOACRA MARE : Să se trezească în zori / Cu cocoşii cântători! / Sămi servească la pat ceaiul, / Că de nu eu iau vătraiul! SOCRUL MARE : Dar avem servitori în casă! / Ce face nora, ce-ţi mai pasă? MARIA : Are dreptate socrul meu. SOACRA MARE : Ţine cu tine mereu! / Dar mi-l prind la colţişor / Şi ţi-l liniştesc uşor / Cu furtunul din grădină / De se vaită-o săptămână! ION : (împingându-i de la spate) Haide, cearta lăsaţi / Şi-n pod iute vă urcaţi! SOACRA MARE : Printre şoareci, şobolani / Să ne ascundem de golani? SOCRUL MARE : Hai muiere, las-o baltă / Cred c-au rupt deja o poartă! SOACRA MARE : Bată-i Dumnezeu să-i bată / Să ne lase fără poartă!? 145

Însemne Culturale (socrii mari ies) MARIA :Uf, am scăpat de soacra mea! / Mă-ngrozesc când dau de ea... ION : Ăsta-i felul, n-ai ce-i face / Şi te rog s-o laşi în pace! (de afară se aude zarvă mare şi bubuieli în poartă; pe uşă năvălesc părinţii Mariei) SOACRA MICĂ : (punându-şi mâinile în şold) Ce ginere prăpădit / Stă în pat pironit! / Când erai mare "ciobanul", / Nu dormeai ca bolovanul! / Dar acuma te-ai ajuns, / Nu mai ai turmă de muls! ION : Voi m-aţi luat de lângă stână, / Unde era brânza bună... SOACRA MICĂ : Şi de rămâneai oier / Tot îţi luam elicopter! ION : Că ţi-am luat fetiţa dragă, / N-avea cine s-o aleagă! MARIA : (lovindu-l de câteva ori cu o pernă în cap) Prăpădit, nenorocit, / Ai uitat cât m-ai vrăjit? / Zi şi noapte îmi şopteai / Cât de mult mă iubeai? / Câte-n lună, câte-n stele / Îmi vorbeai în versurele!? / Sau de astea ai uitat? / Am să-ţi sparg o pernă-n cap! SOCRUL MIC : Lăsaţi ginerele-n pace / Ăsta-i omul, n-ai ce-i face! ION: Tată socru, tu eşti bun / Dar pentru soacră sunt nebun! SOCRUL MIC : Hai s-o ascultăm / Că de dracul dăm! MARIA: Lasă-i mamă, n-au habar / Ce e-n gospodărie / Știu doar de la bar / Ameţiţi acas' să vie... ION : Ne cinstim ca-ntre bărbaţi / Cu tata socru, ca doi fraţi! SOACRA MICĂ : Tu să taci acum din gură / Că ţi-am dat o fată bună! ION : Eu mi-s ginere deştept, / Sunt om mare-n parlament! SOACRA MICĂ : Speri că dacă eşti patron, / Am să-ţi cumpăr avion? / Te-nşeli ginerică dragă, / Cu mine sigur n-o să-ţi meargă! ION : Mamă soacră, ai promis, / Pe cuvânt că n-a fost vis! SOACRA MICĂ : Uf, ţi-oi da elicopterul, / Să se laude oierul! SOCRUL MIC : Fă nevastă, n-ai habar ,/ Acum este mandatar! ION : (cu mândrie) Nu mai sunt badea oier, / Astăzi sunt domnul bancher! MARIA : Mamă, tată, ia plecaţi, / Afară sunt câţiva mascaţi... SOCRUL MIC : Numai să îndrăznească, / Mă-ta o să-i ocărască! SOACRA MICĂ :Las' c-o chem şi pe cuscra, / O armată vom făcea! SOCRUL MIC : (cu umor) Să-l chem şi pe cuscru meu, / Să fugim, ce Dumnezeu! SOACRA MICĂ : (ironică) Aşteaptă-l pe la chindie, / Ca să-ncingeţi 146

Labirinturi autumanle o beţie! MARIA : Tată, iar o faci de oaie / Şi cădeţi printre butoaie! ION : Să nu-ncurci soiurile de vin / Am să vin să te susţin! MARIA : (furioasă) Ba tu stai cu mine-n casă / Că de-aia ţi-am fost mireasă! SOACRA MICĂ : Dar pe urâţii de mascaţi / De ce nu îi alungaţi? ION : (împingându-i către uşă) Luaţi-o amândoi pe furiş / Până sub acoperiş / Că mascaţii sunt nebuni / Nu au milă de bătrâni/ Și sunteți în toamna vieții/ Nu în anii tinereții! SOACRA MICĂ : (ofensată) Stai băiete, ce-ţi veni? / Singurei noi vom ieşi! (ies ) (Deodată năvălesc doi mascaţi cu pistoale automate) PROCURORUL : (apare din urma mascaţilor) Nu mișcați / Că de dracul dați! / MASCATUL I : Domn procuror / Îi mai las sau îi omor?. PROCURORUL : (către Ion)Dumneata eşti infractor / Cel mai mare din popor. (către mascaţi) Pe el să mi-l păziţi / Iar cu doamna nu glumiţi / Că femeia-i înşelătoare / Când te loveşte, rău te doare! ION : Domn procuror, am o întrebare: / Aveţi mandat de arestare ? PROCURORUL : Încă nu îl am acum / Dar soseşte, e pe drum! MARIA : (către soţ) Să-ţi spună dragă motivul / De ce te-acuză individul? PROCURORUL : De un domn eşti acuzat / Că în munţi l-ai sechestrat! MARIA : Noi nu suntem criminali! MASCATUL I : În schimb sunteţi plini de bani !/Lui tata i-a făcut o casă / Spaţioasă şi luxoasă! ION : Şi care-i răsplata ta ? MASCATUL I : Dacă mişti te-oi împuşca! ION : Execuţi ca un robot / Nu te doare nici în cot! MARIA : Unii ştiu doar ca să mintă / Şi primesc şi câte-o mită ! PROCURORUL : Nu cunosc Mitologia / Eu îmi fac doar datoria. / Procurorul hotărăşte, / Judecătorul pedepseşte! ION : Am să sun doi avocaţi ! PROCURORUL : Sunt ca tine de bogaţi! / Nu se dau afacerişti / Dar de lege-s ocrotiţi! / Fără nici un comentariu / Depinde de onorariu / Atunci limba se dezleagă / Şi-ţi vorbesc o zi întreagă! 147

Însemne Culturale (Doi poliţişti năvălesc în cameră cu pistoalele în mâini) DOM MAJOR : Mâinile sus, palmele la ceafă! / Hai, mişcaţi-vă odată! PROCURORUL : (uimit) Dom Major, ai înnebunit? / De unde dracul ai sosit? / Tu eşti normal la cap / Sau eşti cumva beat? ADJUNCTUL : (cu emfază) Domn procuror, cum vorbeşti? / Cu şeful meu ai s-o păţeşti ! DOM MAJOR :Te afli în sectorul meu / Suntem colegi, ce Dumnezeu ! PROCURORULI : Sectorul vostru e afară / Nu aicea în cămară ! DOM MAJOR : Ne-a sunat de la 112 / Şi venirăm amândoi ADJUNCTUL : C-au debarcat teroriştii / Peste gard ca alpiniştii! PROCURORUL : La telefon cine-a sunat / Pe mine nu m-a întrebat ? ION : Eu, Ion parlamentarul / Că i-aţi călcat subit hotarul! DOM MAJOR : (se apropie de Ion) Aha, acum îmi dau seama / M-aţi trimis undeva... la mama! / ION : M-acuză c-am sechestrat / O femeie şi-un bărbat. ADJUNCTUL : Femeile au mers cu noi / Până în vale la zăvoi. DOM MAJOR : Ne-am agitat de pomană / Că a fost o simplă pană! PROCURORUL : Atunci se complică treaba / Sper că n-am venit degeaba / Cu dotare militară / Pentru o glumă aşa banală!? / Mi s-a spus că pe mandat / E vorba d-un sechestrat!? DOM MAJOR :De era de-atunci săracul / Până acuma îl lua dracul! ADJUNCTUL : Nemâncat şi ne băut ... DOM MAJOR : Cu siguranţă ar fi murit! ADJUNCTUL : Şeful, cum procedăm / Noi pe cine arestăm? DOM MAJOR : Că tare mai eşti de cap, / E normal, pe vinovat! ADJUNCTUL : E un caz hotărâtor, / Îl arestez pe procuror! PROPCURORUL : Adjunct, cum îţi permiţi / Onoarea să mi-o insulţi?/ DOM MAJOR :Vrei să zbori chiar din oficiu / Din minunatul tău serviciu? / Arestează-i pe mascaţi / Ăştia-n negru, coloraţi! PROCURORUL : Şi mă rog, cum procedaţi / Nu vedeţi că-s înarmaţi? / Şi au arme cu foc greu / Sunteţi orbi, ce Dumnezeu!? DOMN MAJOR : (scoate cătuşele, către mascaţi) Vă rugăm nu ripostaţi / Fiindcă sunteţi arestaţi! PROCURORUL : (cade pe fotoliu uimit) N-am crezut c-ar exista / Aşa ceva-n ţara mea! (apare soacra mică val vârtej cu o mătură în mână) 148

Labirinturi autumanle SOACRA MICĂ : (uimită) Aoleu, măicuţa mea / A sosit poliţia! MARIA : Mamă, de unde apăruşi? / Nu urcaşi pe-acoperiş ? ION : Mamă soacră, ieşi afară / Şi ascunde-te-n cămară ! SOACRA MICĂ : Draga mamei, sunt bătrână ! ION : Doar nu te trimit la stână! SOACRA MICĂ : (cu mătura ameninţând) Ce afaceri discutaţi / Cu aceşti domni aşa mascaţi ? ION : Mamă soacră, te rog frumos... PROCURORUL : Lasă bre mătura jos ! SOACRA MICĂ : Măi, a dracului de treabă / Îmi năvălirăţi în ogradă / Şi-ntr-o zi aşa frumoasă / Îmi dădurăţi buzna-n casă ! / (plesnind cu mătura în mascaţi ; le scapă armele) Să vedeţi ce-nseamnă-o soacră / Atunci când e-nfuriată! DOM MAJOR : Ce femeie furioasă / Aşa ceva rar în casă! ADJUNCTUL : De-aş avea soacră şi eu / Ar fi vai de capul meu ! SOACRA MICĂ : (îi doboară cascheta şi-i răvăşeşte părul cu paiele de la mătură) Domnule caschetă-albastră / Nu-ţi găsişi nici o nevastă? / Nu şti cum îi cu muiere, / Să te scarmene pe piele? / Uite acuş, acuş, acuş / Mi te perii niţeluş! PROCURORUL : Este grav ce aţi făcut / Uniforma aţi lovit! DOMN MAJOR : Lasă-l mamaie !/ O să faci pârnaie ! ADJUNCTUL: (îşi adună cascheta de pe jos) Vai de capul meu / Ce mare tămbălău ! SOACRA MICĂ : Dar ăştia cu ciorap pe cap / Parc-ar fi din neam de drac! / Le mai dau o bidinea / Să le sară vopseaua! (se năpusteşte iarăşi peste mascaţi) Vă arăt eu arestare / Cu mătura pe spinare! (mascaţii fug pe uşă dar năvălesc înapoi alergaţi cu mătura în mână de soacra mare) DOM MAJOR : La calm vă invităm / Şi-o declaraţie vă luăm. SOACRA MICĂ : (îl loveşte de-i sare cascheta) Ce vorbeşti domnul “acuză” / Ţi-am dat un burduf de brânză! ADJUNCTUL : Aşa-i şeful, tu ai luat ? / Mie doamna nu mi-a dat! SOACRA MICĂ : (năpustindu-se cu mătura ) Am să-ţi dau şi ţie acum / De nu poţi căra pe drum ! ION : Lasă-l mamă că-i păcat / El nu este vinovat! SOACRA MARE : (continuă să alerge mascaţii) Cred că dacă-s 149

Însemne Culturale tinerei / N-am să pun mâna pe ei? DOMN MAJOR : Vai, de al său ginerică! / La cât e de afurisită! ADJUNCTUL : E rea ca o leoaică / Aprigă ca o drăcoaică! SOACRA MICĂ: Să vorbeşti încă mai poţi? / Ai să pleci doar în chiloţi ! (şi-l lovește cu mătura) ADJUNCTUL : Şeful, astea două ne omoară! DOM MAJOR : Haide să fugim afară! PROCURORUL : Nicăieri voi nu plecaţi / Vă ordon să le-arestaţi! SOACRA MICĂ : Ce ziseşi, domn „ordonare”? / Te mănâncă pe spinare? (se ia după procuror; acesta fuge afară) (pătrund socrii) SOCRUL MARE : Văleleu ce tămbălău / Se iscă-n palatal meu! SOCRUL MIC : Fă muiere, aici ce faci ? / Te ia o mie de draci ! SOACRA MICĂ : Îl apăr pe ginerică / De mascaţi nu-mi este frică ! SOACRA MARE : Şi de vă-nfoiaţi la noi / Vă cocoşez pe-amândoi ! SOCRUL MIC : (către poliţişti) Întreb domnii cu emblema / Să-mi spună care-i problema!? SOCRUL MARE : Ce cauţi în casa mea? / Azi pe dracul l-ati vedea! ADJUNCTUL : In persoană l-am văzut / Cu-aşa soacre de temut ! DOM MAJOR : Eu vă-ndemn la calmitate, / Fără bâte nu se poate? ADJUNCTUL : De voi scoate acuş pulanul... DOM MAJOR : Vrei să-i vină-n cas’ tot clanul ? SOACRA MARE : Cuscră, pe mascaţi să-i măturăm / Afară din cas’ săi dăm! (se năpustesc amândouă cu măturile pe ei. Ies afară) SOCRUL MARE : Hai cuscre de grab’ afară / Astea două îi omoară! (ies în grabă) (pătrunde procurorul fluturând o hârtie) PROCURORUL: Am mandat de arestare / De la domn judecător / Acuzat de sechestrare / Ion, pericol din popor! ION:Mă voi plânge în senat/ M-aţi atacat fără mandat!/ Nu-i constituţional / Să te legi de un cioban ! MARIA : Auzi ce calomnie / Să te legi de ciobănie ! DOM MAJOR : Asta este înscenare, / Se-ncalcă legi justiţiare ! PROCURORUL : (cu braţul întins) Afară că mă enervez/ Și acum vă arestez! (poliţiştii fug) (pătrunde Lenuţa) 150

Labirinturi autumanle PROCURORUL: (prezentând-o pe Lenuţa) Doamna-i martor ocular / Ce atârnă la dosar! LENUŢA : Ia te uite cine e !?/ Scumpa noastră Marie ! MARIA : Sosişi pe nepusă masă. / E cam deranj la noi în casă. LENUŢA : Vino dragă să te pup / Că nu te-am văzut de mult ! (se pupă) / Şi pe tine Ion deştept / Tot mai eşti în parlament ? (se pupă) ION : Dar ce credeai că am plecat ? / Patru ani ţine-un mandat ! PROCURORUL : Asta nu-mi convine mie / Relaţii de prietenie. MARIA : Ai ajuns o mare doamnă / Nu mai bagi lumea în seamă! LENUŢA : (privind în jur) Dar ce furtună furioasă / Se abătu la voi în casă ? ION : Pentru nişte reclamaţii / Ne sosiră-n cas’ mascaţii. PROCURORUL : Dar lipseşte sechestratul! ION : Dacă vine dă de dracul ! LENUŢA : N-aveţi ce mai ancheta / Nea Ion are dreptate / Reclamantui haimana / Şi umblă în libertate. / Eu datoria mi-am făcut / Dragii mei, acum vă pup ! PROCURPRUL: Dacă vrei mai stai un pic / Pân’ acas eu te conduc! LENUŢA : Bagi avansuri, va să zică! / Să merg cu tine îmi e frică! PROCURORUL: Te invit doar la cafea / Jur, altceva n-oi făcea! LENUŢA : Atunci de ce dracul să vin? / Doar ca să îmi fac venin!? (iese) PROCURORUL : (cu admiraţie) Asta-i fată cu tupeu / Să te ferească Dumnezeu / Dacă-i cazi în pat vreodată / Pleci ca oaia deşelată! MARIA : Aşa-s bărbaţii, derbedei / Cu ochii după femei. ION : Îi apucă aventura / Chiar pe plaiul lui Dracula! (deodată intră un bărbat palid ca ceara) DRACULA : Care ţinutul mi-l jigneşi? / Poate vrei să o păţeşti! / Ăsta-i plaiul românesc / Peste care eu domnesc! / Ioane, vezi ce faci în parlament / Că fac din tine-un schelet! / Sau poate chiar o mumie / Care peste veac să ţie! PROCURORUL : Ăsta este sechestratul? ION: Ba eu cred c-aţi dat de dracul! MARIA : Iată omul Domnului! ION: Speranţa săracului! MARIA : Tu Ţepeş din mormânt / Să faci un legământ / Cu domnii de 151

Însemne Culturale la palat / Să scoată ţara din rahat! ION: Le facem un loc de veci / În ogor printre dovleci / Şi din vrej nişte veşminte / Pentru domnul preşedinte / Şi-o căciulă dintr-un miel / Pentru domnul premier / Că amândoi ne-duc de râpă / Cine dracu-i mai ascultă!? DRACULA : Politicieni cu chip senin / Aduc ţării doar venin./ Dar lasă-i în plata mea / În curând dracu-i va lua! PROCURORUL: Eu sunt nevinovat / Fac ce mi s-a ordonat... DRACULA : Sunteţi pe plaiul meu frumos, / Voi judecaţi-mi sănătos! ION: Pentru a noastră împăcare / Desfund butoiul cel mare / Şi ce chef vom mai trăgea / Până când se va-nsera! DRACULA: Culoarea roşie să fie / Din româneasca noastră vie! ION: De golim acel butoi / Îmbătăm pe ăst strigoi! DRACULA : Ăsta credeţi chilipir / Să turmentaţi un vampir? / Ha, ha, ha? N-ai tu atâta vin / Să-mbeţi neamul de vampir! (din culise se aude o sârbă) ION : Hai în crama strămoşească / Să-ncingem hora românească! (se prind cu toţii în horă) Veselia este-ntruna / Peste plaiul lui Dracula! (prinşi în horă ies pe uşă) (pătrunde soacra mică) SOACRA MICĂ : (se jeleşte ţinându-şi capul între palme) Ionele, mamă Ionele / Te-arestară în izmene / Nici pe ochi nu te-ai spălat / Şi te luară-ncătuşat! / Deşteptul mamei dintre fraţi / Te săltară cu mascaţi. / Doamne Sfinte Dumnezeu / Unde-i gineric-al meu? / Îl părăsişi pe-al meu oier / Cui mai dau elicopter? SOCRUL MIC : (năvăleşte în încăpere) Fă muiere, ce jeleşti? SOACRA MICĂ: Măi bărbate, prost mai eşti! / Ce face-a noastră Mărie / Cu Ionel în puşcărie? SOCRUL MIC : Ehe, heee, ce mai petrec / Şi degustă vinul sec! / Deja o luară pe ulei / Şi se pupă între ei! (deodată în cameră năvăleşte socrul mare urmărit de soacra mare cu o mătură în mănă) SOACRA MICĂ : Vai, cuscră ce s-a-ntâmplat ? / Cine mi te-a-nfuriat? SOACRA MARE : (alergă cu mătura după soțul său) Uite-al dracu de moşneag / Mi-arătă al său toiag! / Uite-a dracu pacoste / I se făcu de dragoste! / Şi i-oi da cu mătura / De şale l-oi îndrepta! / Că-i e gândul 152

Labirinturi autumanle doar la pat / Şi nu pot să fac curat! SOACRA MICĂ : Auzi măi bărbate? / Ăsta tot mai poate! SOCRULMIC : Ţi-e gândul la răsturnat! / Mai bine-ai face curat! SOCRUL MARE : Haide cuscre fuga-afară / Astea două ne omoară! SOACRA MARE : (lovindu-şi bărbatul cu mătura) De îmi fugi iar la butoi / Îţi mai ard un măturoi! SOCRUL MIC : (zâmbind) Unde alergi aşa, bădie!? SOCRUL MARE : Uite dup-o comedie! (femeia continuă să-l alerge şi din când în când îl loveşte cu mătura, iar ceilalţi doi râd în hohote) CORTINA

153