Issuu on Google+


Corector: Coordonator: Coperta: Tehnoredator:

Sofia Sincă şi Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Gina Zaharia

Copyright - 2012 Luminiţa Scotnotis Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/


LuminiĹŁa Scotnotis

Prin faptele apei


ridică-te o cruce-a mântuirii de coaste să o leg ridică-te pe soare să te umpli de mine că-mi vine câteodată să inventez un fals în clocotiri de aburi un vals al îndurării să trec cu el prin tine durerea aşteptării ridică-te pe lună să prinzi fiorul nopţii să treci prin rază vie cenuşa mea albastră s-adormi de gât cu visu-ţi durerea cea târzie să nu-l ţii să te ştie destin întunecat ridică-te pe ochii care te-au luminat ridică-te pe stele şi numără pustia pustia celor punţi de mări năpăstuite să vezi comoara lumii în ce adânc se scaldă până la zori să prinzi aleasa nebunie ridică-te pe somnul cu ultima beţie ridică-te pe mine cu-n egoism înalt de spaimă şi de frig când trupu-ţi este cald ridică-te să-ţi vezi oglinda peste iad şi treci ca printr-o urmă de om necontrolat ridică-te pe zarea cu timpul spânzurat ridică-te în aburi de-mbrăţişări marine ridică-te pe valuri să te alergi spre mine

5


de inimă albă dor tropotele cailor mei cenuşă salină de inimă albă scobeşte în os îmi trec genunchii în mătase de umbre pe când brumele pârjolesc răbdarea palmelor şi gândurile ating fiorii toamnei ce-mi leagă spinarea de copacul acela bătrân cu somnul curs în picioarele bondarului cu aripile smulse ştii câte răni se deschid tălpilor când pământul se macină în urma părerilor tale cât o ploaie de urlete arcuite spre cer nu am fost noapte în privire şi nici în miezul uscat negrăitor să-mi prind masca tăcerii de gât să mă ierte Dumnezeu de toate poemele scrise spre a-mi depăna vălul nefiinţării peste toate mările roşii de pe sub carnea zdrobită de necruţătoarea nevoie de pâine să mă ierte şi că sunt robita mugurilor visători o ultimă şansă până să mă tragă prin inelatul trup de şarpe trebuie să mă câştig la o singură mână că şi durerile trec odată cu mine

6


Egoul iubirii Sub freamătul vântului ascult ploaia, iar ecoul vocii tale-mi fuge. Se pierde... Birjarul Drumului mi-l desprinde de cer şi mi-l trage prin cercurile rătăcirii. Într-un petec de lume, sub timpanele mele îşi are popasul, dar văd cum îl pierd ca pe un colaps în miezul depărtării. Şi iar străbat tunete, fulgere şi ploi. Mă agăţ de limba ce-mi dezleagă sunetul iubirii şi „te iubesc-ul” tău mi te pictează în inimă, în minte. Văd culorile ce-adulmecă nisipul speranţei, când tunetele îmi readuc până în cenuşă ecoul vocii tale. Îmi plânge roşul buzelor peste cuvinte şi dorul de tine mă prăvale rănită, în cea mai dureroasă linişte. Adorm sub paşi-ţi grei de ceară cu ochii pe dos... Un vis... Un alt ego se prelinge peste coastele arcuite ale nopţii. Te lasă, cu fulgerul iubirii, să-mi despici zorii. Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară, să te ating, să te ascult. 7


hram al lutului meu poem dedicat poetei şi prozatoarei, Sofia Sincă lumină ciob de ochi divin îţi cântă sopranele la ceruri spre tine stări se-ntrec şi ţin un bob de sunet rătăcit cum graiu-ţi veşnicia crudă în spuma celor mai cuminţi văratice făclii femeie din particule de mir sub văzul tău îmi strâng cenuşa o mână verde din primăvara definită viaţă îţi mângâie pământul ars de timp nu ştiu de-ţi scriu pe nume dar vreau să-ţi spun Sofia că lumea cea din vise te va prinde când te vei scutura de paşi să nu-ţi afunzi drumu-n pustiu clandestină pace pe margine de-apusuri vreau să-ţi opresc însângerarea tăcerii cu azurul căzut eter în umbre să-ţi scriu adevărul cel din podul tâmplei albite în limba mea pe filele inimii mele divină cetate a duhurilor albe te plouă iubirea din ceruri 8


cu linişti de câmpii ruinate să-mi veşniceşti leagănul alegoric Sofia pe crucea frunţii mele-ţi scriu ca într-un calendar fiinţarea orelor tale hram al lutului meu Sofia Prietenie

9


La cina otrăvirii mele N-am reuşit să mă desprind de mugurii vineţii... Mi-aş fi dorit să fi putut atinge măcar cu un deget „Roata Olarului” şi n-ar mai fi existat sub tâmplele mele suicidul. N-aş fi sosit la acest ospăţ... la cina otrăvirii mele, în acest spaţiu alarmant, la această trudă. Mi-e frică de această apocaliptică furtună. Mă tem că-mi va lăsa în lacrimi ţărână. Mă caut, mă privesc şi mă-ndoiesc că aş mai putea respira goana împletirilor de idei. Mă tem că mă vor învălui ceţurile dense. Iar lumina destinului meu se va retrage-n adâncurile infernale şi mă va topi absurditatea. Am să fac plecăciuni până sub pielea Ursului, pentru un strop de vis imaculat. Şi ce rămâne? Ce rămâne de zis, când un nume altoit râvneşte până şi la ultima picătură de gând abraziv!? Am depus câinilor o cerere, pentru o bucată de pâine uscată, sosind la masa lor. Şi mi-e frig până-n suspinul somnului aşteptând să-mi duc zorii sub conştiinţa mea împlinită căci doar un ucigaş de iluzii mă mai poate salva. Nu se va aştepta la o presupusă reverie şi nu va şti că o mişcare necontrolată îl va scoate din minţi şi-am să-i cunosc neliniştea. 10


I-am mai privit în ochi, pentru ultima oară. Am simţit cum se deschide Iadul, mi-a trecut securea morţii pe sub tălpi, iar aripile mi s-au împietrit de uimire. Se învârt de-atunci, prin deşertăciunea roţilor de foc si zbaterea lor împarte căldură. Nu mă mai tem. Am atins cu tâmplele „Roata Olarului” şi m-am găsit... şi mă privesc... şi mă respir. Adevăraţii filosofi nu sunt criminali. Ei nasc idei şi nu ucid speranţe... ele mor ultimele!

11


Neagra sărutare Mor în muguri clipe fără stele, vin apuse dimineţi din nori… alergând o lacrimă-ntre ele, mor şi eu,… A(pus) între culori. Curg cenuşi, în miez de primăvară, în boboci mor florile albastre, se topesc şi visele-ntr-o doară, vin spre noi, prea crudele năpaste. Şi mă dori lumină de uitare, şi te pierd cărunt de prea târziu. Cad pe mine munţi de-nfrigurare şi m-afund sub măşti de cenuşiu. Doar un fulger şi o luminare, la trecutul meu, se-aprind şi cad, ca un râncezit de noapte, care fără vise-n cercuri clipe ard. Se transformă Blândele Fecioare, căutând în mine-un vrăjitor. Se transformă-n neagră sărutare, de negru tainic şi temut amorţitor. Şi ce jale, vai, ce jale mare! Nu pot fi iubit, şi ce păcat! Într-un colţ de noapte-n gemănare, cu negru, de ochi m-au spânzurat. Şi mă dor plutirile hoinare, gânduri ninse încă mă mai dor! Ani topiţi în lacrimă de zare, s-au pierdut prin ceaţa unui zbor.

11 12 12


Eu tot mai cred în tine om m-am rătăcit mă sperie timpul locului am crezut în iubire şi vai noapte pustie am crezut în om şi car spinii în tălpi se desprind iluziile de spuma dorinţelor mele am crezut capului cu fruntea înaltă cât un fulger ucigaş şi m-am găsit pe o planetă de petale căzute în suflare de vânt mă-ngrămădesc minutarele inimii în colţuri sufocante aprinse ca torţe vii de nelinişti şi caut să-mi ascund obrazul scuipat de abunde nestatornicii am crezut unui început neînceput am crezut ţie ruptură din vicleniile naturii chip al duselor apusuri şi nu m-am ferit de gropile spuselor vorbe ucigaşe de-atunci zburd pe singurul drum brăzdat de blesteme pentru toate mângâierile apăsate de vicii pe ploile mele te condamn la peticire de răni şi nu mă plâng că mă vei întâlni descreierată 13


pe un platou de argint la cina leilor pe când iepuraşii te vor slăvi ca pe o geneză euro-dâră şi tot veninul turnat pe sânii mătăsoşi să-ţi fericească aripa căzută ca pe o gură deschisă de şarpe muşcând din coada-ţi ancorată la centrul universului am crezut în tine înger cu aură neagră de noapte şi copite de foc te voi umbla prin toate colţurile îngrămădirii mele descreierate până mă vei îngropa în palma ta oarbă cetate a trupului gol şi tot mai cred în tine om tulburător de ape

14


A(pus) pe rafturile secundelor mele… Era prea greu să-i ghicesc gândurile atât de bine ascunse. Mi-l închipuiam ca fiind un Don Quijote, venit să mă iubească. Norocul meu prea mic şi ochii lui de vină, din clipa în care, îmi mirosea trupul a miez de pâine aburindă. Inertă visare… tragică imaginea suferindă, ca nimicul pictat în atingerea udelor îmbrăţişări. Eternul plin… acelaşi gol, începu să-mi sărute coapsele, ca şi cum m-ar fi atins prima oară, lăsând cel puţin un A(pus) pe rafturile secundelor. Era seducător şi toate împrejurările îl favorizau. Plin de sine şi în acelaşi timp, convingător. Ştia că eram specială – ca o lacrimă cursă dintr-o icoană veche, rugându-se iluzoriu să-i cad în palmă. Se-ntorcea oftând ca un adevărat respins de la naştere. Ştiam prea bine, că mă ţinea aproape să-şi găsească iertarea… sfârşit însângerat cu mâini legate de paradisul durerilor mele, adăpostind lumina spânzuratului din el şi câţiva kilometri de noapte. Se întindea pe gura uscată ca un arc de triumf. Veacuri înjunghiate de privirea lui iernatică, străbăteau devoratoare văi de neguri, nicicând păşite de El însuşi. Mă îngrămădea ignorant în smârcul crivăţului galben, ducându-mă într-o insomnie monotonă. L-am aşteptat nostalgică şi l-am iubit nemişcată de zvonurile uitării. De sub limba sinelui, un grai neştiut mă ocolea şi el se-ndepărta venind spre mine cu un tren de gânduri ascunse, ca penumbra tăcută a timpului nostru.

15


Fusese pământul sărutărilor dulci… centrul universului meu perfect. În ochii celor care nu pot să vadă altceva, deveneam din ce în ce mai mică. Dintr-un defect emoţional încet, încet, mă topeam întru gloria amintirilor, legându-mă de o ultimă sâmbătă, fără să ştiu că fantoma sfârşitului, îmi călca, regala tulpină în picioare. Ascultându-i cu atenţie somnul, îi mângâiam neliniştea, iar durerea pe care într-o altă dragoste n-aş fi simţit-o, mă anunţa că se va sfârşi; cu acea mâna ce-şi va lega degetele de cuvânt. Când şi-a dezlipit pieptul de bătăile inimii mele, îl priveam ca pe-o iluzie, prin fereastra tăcerii. Eternul plin, acelaşi gol… A(pus) pe rafturile secundelor mele.

16


Eu, lacrima dulce a verdelui grâu În nopţi cu lună plină, întâiul cer să-l vadă, Ivoriu plâns de soare, peste-a durerii clipă. Prin umede ecouri, trecând tăcut din pripă, de stele mai aproape, mi-e timpul dus să ardă. De teamă-n aşteptare, cu logosul prohod, în misticul altar din zborul orei-vale. Sunt orbul priponit, cu pieptul dur, sub zale de-albastre-nmuguriri, la strana lui Irod. Scăpate ca din beznă, prăduitore-n şoapte, de cârja mea, iluzii se-agaţă să mă soarbă, şi rănile-mi curg cântec, de-atâta moarte albă şi de picioare-s prins în joc târziu de-o noapte. Mă descompun în picuri de clipe efemere, ca frunza fulgerată de-a timpului plăcere, sub mohorâte falduri un zbor firav îmi cere, de-am degete de iarbă să ard între mistere. Acelaşi eu, o clipă… vocală-n cuvântare, balans în ultim sunet, însemn al apei-sare, prin stările nuntite cu razele de soare, topit în pâinea crucii… o urmă de culoare.

17


Abisul unor ceasuri reci Abia-şi mai ţine Slava ale sale îngemănate săbii fără teci, iar ochiul meu închis de-atâta jale, cade-n abisul unor ceasuri reci. Se iau la trântă pietrele-n izvoare, rostogolindu-se spre podul blestemat, duc zvonul dintr-o clipă de uitare, că am murit… şi nu-i adevărat. În lume sunt prăpăstii zdrobitoare care te-afundă uneori pe veci, sau poate, dintr-o adâncă-nfrigurare, te scot la un liman, să te petreci.

18


Rai de zăpadă Ca o pradă smulsă din ghearele spaţiului umed te-ntorc seară de seară, în al iubirii cosmos. Privire cu gest ameninţător! Ţie-ţi destăinui urletele inimii mele, spre tine-mi aplec sprijinul dreptului umăr. Când ziua se ridică de sub pielea ta, iar noaptea se lasă ca piatra sinelui meu, suntem frumoşi, vinovaţi şi vii. În zbor sau pe jos, întorşi sub cămăşile păcatelor, sunete schilodite din umeri... mai prejos de undele străvezii, închipuiţi ai timpului, demascându-ne. Ca o Egretă Vorbitoare, prin care pulsul creierului exploatează respiraţia neatingerilor, pentru o secundă, albisem de frigul ochilor tăi... murisem să mă nasc interior, în felul tău de a simţi. Văzusem un Rai de zăpadă, prin care păşeam picotind 19


sub formele faptelor noastre. Nimic altceva decât acel ceva cu care mă asemuisem... Tu, greutatea umerilor mei, Eu, grija ochilor tăi.

20


poetesa nu moare îl vreau pe tata pe tata plămânilor mei şi pe mama îndoielilor mele şi pe ea o vreau dar şi pe fratele meu cel de sânge albastru să strigăm în cor trufie ţie cel care-ai lovit în starea de graţie a poetesei târându-i universul prin catacombe şi care i-ai vărsat cerneala veşniciei peste limbile iadului poetesa nu moare a mai fost ucisă de-o mie de zboruri i-au fost aruncate ideile pe ape în schimbul unui loc cu o treaptă mai sus decât palma ei de cer lăsând invidia să treacă sarea ochilor ei a fost purtată de valuri mistice peste tot universul în toate cele văzute şi nevăzute ştiute şi neştiute până când s-a trezit pe genele ude ale dimineţii ce nu-şi mai alerga timpul plecându-şi ochii îl vreau pe bunicul rodului meu când îşi curge dreptatea prin spinii coroanei să însemnăm pe fila destinului un ocean de cuvinte la ospăţul luminii să ne-mbrăţişăm patetic cu drumul paşilor ce vor să vină 21


până sub cel de-al şaptelea soare poetesa nu moare se teleportează peste încă o viaţă în spaima din sfera jertfirii dezgolindu-şi formele cezara ideilor trece în metamorfoză prin curcubeu nu aţi văzut ploile cum o trag spre cer

22


Mai ştii? Pe scara ce-nchide simţiri la subsol, în doi, sfâşiaţi de-a târziului gheară, depănăm visători al căderii ocol, ne-adăpăm dintr-o clipă pedepsită să moară. Mai asculţi acel cântec în surdină răsfrânt!? Cum se poate să cazi în eternă paloare? Mai simţi pulsul zării însângerat de adânc, cu umede stări în smalţ de uitare?... Mai ştii câte urme lăsat-ai stingher, pe trupul meu fin, pe-o linişte-a mea? În clipa durerii cu stropi calzi de cer, mai ştii câtă ploaie din mine curgea? Cuprinşi de-o ardere fără iertare, presupuşi izolaţi de-al speranţei târziu, amândoi trâmbiţăm în hohot de sare, nisipoasele ore cu zborul pustiu.

23


Ipohondrie Nu-mi visează picioarele Să le potrivesc de sus. Numai păgâne cercuri desfac muguri. Soldaţi pentru drumuri, Oase neîngrijite, Deosebind fiecare Călătorii ostenite. Nu-mi visează picioarele Iar aripi nu-mi cresc. De-a-ndoaselea mă sucesc Şi n-am nicio vină. Se-ncâlcesc durerile în tălpi Formând cercuri străine Cu iz de răzvrătire.

24


Sensuri opuse M-ai găsit, retrăgându-mă-n celălalt eu... de unde adunam gânduri firave trimiţându-le-n amiezile noastre. M-ai găsit, într-o entitate fără nume, unde spiritul crepuscular îţi trimitea starea de drept într-un colţ divin luminat, căci din răni adânci curgeau sunete vii clipocind, În locul în care, toate apele îşi eliberau curgerea, unde toate planetele se sincronizau cu naşterea mea. M-ai găsit în nelumea ta, în constelaţii contopite cu atingerea vrăjilor mele, unde puncte cardinale înving infinitul, în locul în care mă lipseam de mine la punctul unu minus unu... egal veşnicie-canon-sunet.

25


Moartea unui poet Să trec prin mine mai întâi?! Dar drumul e surpat; Aud Ecoul clopotelor: Îmi plâng plecarea... Primul indicator, Călcâi de litere preconcepute; Pasul racului, În ritmul drumului meu. Indicatorul doi, Paznic la graniţa viermilor; Iar Sângele urcă trepte rupestre: Ard ca o torţă spre vârful creionului. Încă respir într-un anonim encefal, Un vierme în miezul lui ADAM.

26


Chintesenţa existenţei Spre uimirea peretelui, culorile pictau o icoană cât întinderea gândului. Adunate în taină privirile ţinteau diversitatea: o naştere infimă patronată de mii de culori. La moarte, în ceas de rugă, refluxul peretelui reflecta meteahna culorii răsturnată-n adânc. Lumânări sub tirania beznei evocau culmea întinderii. Iar zeii, împleteau un cordon eternului „zet”.

27


Aproape tăcut Se ivea doar urma suflului greu cât un veac năruit. Petalele crinilor albi se scuturau amintind de nopţi înstelate. Le aduna din priviri împletindu-le-n ramă căruntă când o singură stea s-a ascuns tremurând lângă el. Pe muchia celui mai aspru destin a păşit atingând cărările cerului c-un deget pe-un capăt iar altul pe-albastru, şi alb s-a făcut sacrificiul lui Digit. Acolo, undeva, peste stele, de mână cu ultimul vis îşi deapănă somnul fără de drum, sau gând, visător prin gol de alb...

28


De inimă sărată Mă dor plămânii, Tată, de-atâta dăruire, căci am băut absintul din cupa despărţirii. Şi încă sunt puternic, acelaşi derbedeu, ce-l ştii de când, părinte, n-ai somn de răul meu. Nu s-a aprins vreodată în Tine nicio teamă şi-orfan de dragoste curată n-am rămas, căci tot ce-i bun divin e fără de-ndoială iar restu' nu-i al tău, ci a lor, cei ce-nşeală. Mă dor plămânii, Tată, de inimă sărată, de vraja amăgirii... prăpăstios coşmar... şi-ngheţ în sine timpul zărindu-mi depărtarea ce nu o pot atinge căci mi-am ucis suflarea. Mă dor plămânii, Tată, de inimă sărată. Aşa numita viaţă, ce fel de moarte-i Tată?

29


vreau să cip-cirip omule cu drept de apărare hei mai lasă-mă în cinstea mea de prunc nealăptat nu-mi tranşa carnea iluziilor cu nonşalanţă aruncă-mă pe malul celălalt nici în măr nu mă mai pot privi îmi cunosc scorojitul tipar şi nu am pretenţii de regină omule legătura dintre înţeles şi ciripit este în verso în ascuţite paloşe mă păsăresc dând din aripi ca un pescăruş pe când orbecăiala ta mă spulberă îndesându-mă în certitudinea leşului sunt o stâncă pustie de vârsta primului baobab de mine s-a împiedicat cenuşa faraonului sneferu hei de ce această maladie incurabilă animalul de mine este liber în zbor monoton tămăduitoarea-mi făclie microscopică e prinsă în coroana ta de rege al părerilor greşite hei omule spărgător al unităţilor de cer nu mă recunoşti de pe strada independenţei sunt vaietul unui coş de gunoi azima pustietăţii pe ecranul unui început gol-goluţ şi vreau să cip-cirip ca un nimeni perfect 30


deschide fereastra peretelui alb iubite prin cerneala verde-a primăverii tale nu că aş fi găsit semnul lăsat de tine am ştiut că-l vei lăsa am intrat pe uşa gândului tău sunt eu iubirea şoptită numai în limba inimii tale închisă ermetic în metafora sublimului sunt aici iubite acoperă-mi drumul cu paşii tăi sau mai bine cu liniştea ta deschide fereastra peretelui alb să ne atârnăm cuvintele de viforul durerilor noastre să ne rostogolim sufletele prin jilave dedesubturi înainte ca din mine să evadeze obezele meditaţii ţi-am adus iubite pietre de soare în palme iar pe vârful degetelor zbuciumul apelor albastre îţi înapoiez gândul uitat din nepăsare la mine numai sparge-mi pământul şi rupe-mi inima cu aceste pietre care sunt de vârsta destinelor noastre voi pleca iubite în cursul firesc al timpului 31


după ce-ţi voi şopti că rămân până la ultima iarnă să ne izbim de zidul cerului la celălalt capăt de fulger acoperă-ţi ochii lasă-mi fiorii să treacă prin tine iubite pieptul universului e deschis şi pentru fluturi

32


ritualul pânzelor albe de câte ori mă cert cu timpul se-ntorc nisipuri în clepsidră ah îmbătrânesc misterios odată cu ochiul de apă priveşte copile norul acela cu trenă e umbra destinului meu râu de sânge în curcubeul tăcerilor rupte din ramurile gândului şi trupu-mi se topeşte în ultimă cenuşă sunetul lirei în goană de vânt îşi întoarce nisipul peste nopţi odată cu ritualul pânzelor albe aşteaptă copile să vezi cum în piatră se toarnă cetatea şi va ninge şi va ninge cu astre peste cruci de cuvinte pe când ursuleţii de pluş vor dansa pe ecourile elegante ale cascadelor gri cioburi de lumină tresar la cântecul cocoşilor dimineţile nu mai revin de-a lungul dorului cuci cenzuraţi se-nchină-n eter copile viaţa e o ceartă cu timpul 33


vreau un mâine cu străzi netede văd un mâine într-o amiaza necoaptă o aglomerare de orgolii globulare parcă ar întinde plasa cavalerilor spânzuraţi de palmele pătate îmi pătrunde orgastic în creier resemnarea aşa a fost scris dar de cele mai multe ori am nevoie de un oraş cu străzile netede şi de acei îngeri dezertaţi din toate lumile robotizate la început îmi ieşeam din frâie mă desprindeam de asfaltul plin de gropi prin care la prima ploaie de toamnă înotau scheletele morţilor ca şi cum ar fi fost ciocoi de ape şi mă-ntorceam în locul unde o atingere divină îmi lovea palmele cu flori împărăteşti eram aproape de luceafărul blând în josul coborârii lui toate organismele vii palpitau la lumina privirii iar în esenţa celor nouă personalităţi ne-am asemăna cu viitorul eu îmi trăiesc cea de-a treia personalizare că până la iarnă se mai deschid câteva gropi am nevoie de un ecou lapidar 34


pe unda căruia să mă teleportez în ultima încătuşare trebuie să aprind luminile stinse de adânc pentru facerea nuanţelor spiralate mâine voi sparge oglinda şi-mi voi scobi noaptea în miez

35


te voi da copacilor goi dacă ieri îţi repetai absenţa în toamna asta nu-ţi mai reculeg vina îţi las desprinderea de trunchi liberă acoperă-ţi truda cu iarba cerului nu-ţi cerşi drumul dorinţe înnoptate vor purta necunoscute urme vezi câtă spaimă-i în neliniştea lumii un zeu nu are trebuinţe în ziduri şi măşti el poate înfrânge moartea crucificând-o pe înseşi braţele sale puternice în toamna asta te voi da copacilor goi ridică-ţi orizontul şi speranţa altui capăt în felul în care se rostogoleşte soarele peste gemetele fântânilor seci mai e o singură punte între maluri şi te voi răpi din mărul cu miezul stricat cele mai calde iubiri au limbile tăiate te-am pierdut nu te mai recapăt dar te voi strivi cu dinţii cuvintelor până îţi voi paraliza privirea pe axul asfaltului 36


zăpada se topeşte indiferent de loc un zâmbet nu aşteaptă o zi însorită şi niciun răsărit trucat în toamna asta te voi da zborului să te multiplici în perle de timp

37


pe clapele imaginarului călăi ai cetăţii otrăvesc urletul gleznelor căzute camuflaţi în cuibul gândului dezbat problema sărurilor aici nu vor birui în faţa învăţăturii rămân reptile au tot ciopârţit fundalul sunetelor puse în cerc de efemere anotimpuri şi tot nu s-au oprit în mişcări neapărate pe clapele imaginarului curcubeul se revarsă sub ploile inimii metamorfoză neuronică suflet apăsat de bătăliile stigmatice ale minţii îşi cere osânda infernul continuă cursul pustiu şi gol de sine relaxat cu unghiile-nfipte în galaxii de sticlă până la nordul ochiului deschis sunetul cristalin spărgându-se în mii de cioburi sărate săgeţi de foc înfipte-n muşchii credinţei ard carnea vânătă şi cad într-o pană albastră descreţind umbrele din colţurile duminicilor atârnate de pieptul singurătăţii călăii lepădaţi de uşoarele forme dau cu barda în tălpile cerului cenuşă de raze celeste contur pe dantelata rochie de noapte a morţii 38


înving seceta coborârea e udă speranţa îmi lasă urme de aştri pe gene şi cânt şi cânt din toate instrumentele universului pentru un soare cu dinţi

39


Încorsetat de pâcla tiparelor străine Din eroare, voi deveni un tip de credincios împărtăşit cu o bucată de jar stins în zeamă de ceapă. Vă voi explica cum e cu pierderea de sine… Jertfelnica imagine la ore de răgaz nelocuite. Nu-mi va fi teamă de necunoscutul marginalizării… Voi dărui aceste gânduri urmelor imperiale, iar mâna de pământ ars va fi întinsă de-a curmezişul reuşitelor voastre. Flămând eronat, omul biciuit de depărtare… a despărţirii vină, va asista personal la moartea sinelui. Imaginându-vă că locuiţi în mine, aţi încerca să ştiţi cu adevărat ce gust are durerea când un întreg bloc de gheaţă este căzut peste sânge?... La un impas, în chingi de miere, cu umbra candelabrelor sub aceeaşi terapie, se va prelinge cel din urmă gând al existenţei mele. Învingător desemnat la pierderea de sine; cel vinovat de despărţire... eu. Cărând munţi de spini pe umeri, încorsetat de pâcla tiparelor străine, voi sări din os în os până voi recăpăta imaginea celui ce-am fost…

40


în formă protestantă nu mai sunt fiinţa dreaptă sunt pădurea uscată dumnezeirea mucegai atunci când rup înţelegerea cu moartea cinci zile şi cinci nopţi nu mai călătoresc o haimana în exersare mă scap de mine de trei ori şi de fiecare dată mă tem de utopia devenirii extreme nu mai sunt eu empatia lumii mă judecă o doamne şi când mă gândesc câte lacrimi ai vărsat să-mi adapi cenuşa îmi vine să mă îngustez în toate încheieturile zilelor mele şi tot nu m-aş lămuri de ce sunt expusă la iertare silabă în tortura căderii e doar un templu al jocului meu nu mai sunt eu necuvântarea fluturelui roşu m-a căsăpit vremea locuirii în melancolie de zbor pumn de ceaţă sub roata destrămării la amiaza unei nebunii nu mai sunt eu dezgolită de insomnii

41


mă trag într-o ureche planetară fără unelte sau războaie şi totuşi aş fi şi n-aş fi o formă protestantă a vieţii o doamne sunt oarbă de cât răsărit ai curs în dimineţile mele îmi vine să mă aşez întuneric în piatră ca izbândă a împăcării cu sinele

42


prin cascadele sângelui o doză de gri însemnul amorţirii ca să-ţi pot rosti numele străfulgerat graţia celor trei zeităţi se vor aduna tristeţile într-un răcnet bătrân înghiţit de malul surpat al suferinţei astrele şi întunericul ochilor închişi rumegă vidul semizeu al principiilor şi al raţiunii îmi voi agăţa cearcănul orei de noroiul sclaviei tale o dată ca să-ţi îndes cenuşa în barbă când pământul şi cerul vor defila cu leii din cuşcă prin cascadele sângelui iar mâine să-ţi leg năframa albă de toiag eternitate efervescentă pentru legile deconectate de la adevăr ofertă murdară masacrul orbirii naturala ură păgână îşi lasă amprentele pe toţi îngerii căzuţi la ora rugăciunii o doză de râs cu plâns arbitrând gurile fiarelor sfârtecătoare de labirinturi mă scufund în iarba cerului fără de bărci salvatoare într-o fuziune spaţială eclipsă de sori şi nimic nu mai ating nisip cărămiziu secetă îmi arde gura 43


până la reîncarnare nu te mai pot venera şi nu vei mai avea un nume să te strig în taina semnelor te voi chema cometa sentimentelor mele cerul îşi strânge aripile în sarcofagul adormirii până la reformarea spiritului fragil la răsărit sau la apus în straie de negru semizeu al risipei de spaţiu şi timp durerea nevorbirii mi-a răvăşit liniştea

44


când hopurile cresc până sub unghii sunt udă şi cerul aproape tăcut îmi prosferiseşte un semn de iubire străbat neînţelesul stării şi mă-ndărăt în mugurii lucidităţii dorul de forma farmecului înşirat pe culme fragilă îmi dărâmă acoperişul cu degetele înlănţuite de zori ating veşnica sare şi mă sparg în cioburi divine (des)făcând pumnul de gheaţă voi trăi în spicul gândului furtuna iar timpu-mi îşi va închina labirintul unui vis de dincolo sunt verde în iarna miezului iar în sabur albastru primăvară nu ştiu din ce colţ să privesc lumea când hopurile cresc până sub unghii roua plăzmuită din durerea robiei trece prin noaptea de dincolo cu toată suflarea unei victorii îmi leg libertatea de pulsul zidului şi mă teleportez în reflecţia luminii adună spuma şoaptelor mele şi de vor fi flămânzi hrăneşte-ţi pruncii ochiul divin e deschis către orice faptă răsplata va fi pe cântarul dreptăţii

45


sunt udă balada plutirilor în van rugată să sosesc la îmbarcare

46


aberaţii imperfecte şi vidul are oaza lui de linişte pe marginea legată de necapăt în coaja dimensiunii în chezăşia scindată sub ţărâna crinului alb cu dublurile din podul orelor şi orbita inelată se-ncape în genune pe însemnele corăbiilor scufundate şi valurile au chemarea lor mi-e de o linişte ca de o veşnicie şi nu-mi dorm lianele de dinăuntruri în faptul renunţării uliţele de după ceafă tratează cu discreţie rănile palmelor decojite cetatea prafului de cretă în carne vânătă se zbate descântată de limba raiului se împrăştie într-un motiv al salutului si nimic nimic nu există decât într-o spinare de măsură a minciunii ţi-e urma fără de pustie şi lava fără de sfârşit când îţi lepezi aburii peste sâmburii universului iar din starea ţesută de nemărginita plutire vor încolţi muguri torizi şi îngerii au liniştea lor când neliniştea doare privesc întrebători focul şi seceta din culmile pumnului de ţărână în veşnicia slovelor se-nchină ca la un zeu şi caii au iertarea lor de ordine divină 47


când flămânda ispită aleargă tropotind prin iarba osândirii timpul vinovat se sparge în crustaceele limbii şi eu vreau liniştea mea cât să mă curăţ de colbul ochilor

48


în tranzit spre miezul universului pe tâmpla sculptată ca un rai de zăpadă braţele altarelor se deschid mângâieri crestate de luceferi magi printre jumătăţi de umbre înveşnicite de ridurile ultimului curcubeu o altă transfigurare în trupul de fecioară aripa ce defineşte drojdia fluidă a pielii o acoperă arginţii grei creionează incubaţia invocată de rumb de rădăcinile agăţătoare ale spovedirii mă alătur îngerilor primari trăgând pânza albă peste nucleul developat de fulgere apele botezului îmblânzesc fiara facerii şi pruncul adoarme atât cât să-şi spânzure cenuşa de soare în echilibru cu adecvatele secunde ale imposibilului orice plecare are un capăt de risc instabila distanţă de după noaptea rătăcirii mugurul se-nnoadă de rădăcina timpului convenţie imaginea necoaptă şi clişeul prima depărtare braţele copacului se-nfing în repaus apoi îşi sparge podul tâmplelor în transigenţă autoritară 49


autonomie in mizerabila diversiune sub lumina unui cântec de leagăn vâslind cenuşa spre labirintul topirii ca un sisif fecioara se urcă pe zidurile resemnării înfruntând uraganul corbii de după candela multiplicându-se

50


Sclavul Plânge aurora înspinată, cu lacrimi uriaşe de foc… Sub coama Leului trudit, sicriul bobului de mac… sclavul supus zicerii: Eşti prea mic, pentru-a simţi moartea spicului de grâu! Încă mai port leşul mortului sub ceafă şi văd ca prin ceaţă deasă mulţimea, aşteptându-mi cealaltă moarte… ultima noapte. Plânge aurora înspinată! Apoi, secetă… Schimbarea la faţă... întruparea clipelor de zăpadă, pentru graiul izvoarelor cu gura întoarsă.

51


hazardul morilor de zăpadă împărţim monedele strivite de maluri şi nu văd în ce parte a gândului stai zbătându-mă în străfunduri învăţ să aleg ieşirea în sinele căutărilor braţele cenuşii ale învinsului deschid pereţii brumelor din nucleul sângelui alb un zgomot puternic îmi sparge dimineaţa ca pradă celor mai grei soni de drum împărţim aceeaşi palmă de dor care se dezveleşte până la întuneric şi nu te-mpreunezi visului meu te văd ca un crai în armură de fulger ţintind ideal depărtarea în diagonale zăvorâte munţi de lumină leagă simfoniile datate zodiilor noastre lutul şi sculptorul vor pleca ne vor trece prin ochiul negru de corb să-mpărăţim somnul din cupolele uitării şi ne vom contopi aburii în plutiri abstracte izbindu-ne de o pantă în reproş să zidim drumul astrelor înainte de apus te las să-mi ucizi îngerul cu palmele deschise în hazardul morilor de zăpadă norocul uitat în fapt de orchestraţie

52


ceruri vor ţâşni din toate încheieturile strivite de aburii stingerii şi ne vom împărţi în aceeaşi măsură vibraţia aşezându-ne sub piatră lunecăm din acelaşi colţ umed al pământului între ceruri curgându-ne nisipuri în clepsidră

53


durerea topirii ciute magice pe versanţii aburilor senzaţia udă îmbracă ochiul duhului de mii de ani corabie de sunete pe valurile cuvântului edenul limbii îşi va întoarce grădina cu braţele-n umbre degerate şi cine va mai cânta durerea furtunii cu visul cerului fără să-l fulgere cenuşa ning chinuite amintiri peste apuse primăveri şi cine mai şopteşte durerea topirii şi zborul rănit al frunzelor păsări cu priviri legate de cuibarele arse dumnezeu frământă lutul pe tâmplele îngerilor ca un joc nesfârşit când steaua pustiită îşi cânta disperată prăbuşirea nopţile sparte în umbre degerate zăvorăsc clipa prelinsă pe vârfurile albe iar degetele mâinilor neobişnuite îşi leagă însângerările mântuirii de atingerile ecourilor zidite în albastru şi alb mister al fiinţării

54


Cauper Cade neantul pietrei peste fruntea plânsă de alintul dulce-al strigătului mut, sorbind ploaia cald-a stelelor pierdute şi-un ocean de perle dintr-un ochi demult. Cu abisul Lui, arzând molecule de neexistenţă… Sunt aici – lagăr al ochilor mei! Prin colb princiar mărunţindu-mi pumnii un gând de iubire sărută secunda… O lume în care pietre se topesc şi eu vin fantoma prinsă-n dreptul pâinii de-a fi mai amară de la cruntul ger… Atâta putere fără luminare, în fulgi de dorinţe ceaţa o aprinde, că aş curge-n semne, zborul răvăşit de un vânt-culoare! O, durere vie cât un continent! Bule de zăpadă curg pe osu-mi alb, m-aş trece în ziduri îngropându-mi teama… Geana măgulită de-ntoarse ecouri mai presus de ape, printre sacre sensuri. Pe obrajii galbeni zări se contopesc cu blândeţi divine din interior, plămădindu-mi colbul pentru alba pâine să hrăneasc-o foame: a mâniei gol. E o palmă caldă…Copilul visează, e un foc nestins între El şi mine.

55


În Limba Română Curat-necurat... prin altarul simţirii, vii ca un demon de stinse ecouri. cu-n râs orbitor din negura firii, prin tainice spaţii, cazi ca din nouri. Să mă îngropi mai jos de cuvânt, ucide-mă blând într-o eternă visare, măcar să nu ştiu de ce, până când vrei să mă duci într-o lungă uitare. În albe cavouri... cuvintele-mi cad, ţâşnite mălin din gânduri-podoabe. Străine, şi visele-n rimă îmi ard şi buzele-mi merg pe tandre silabe! De-mi zideşti hăulind eterna sudoare, sub limba ta rece de neagră magie, eu torn a mea viaţa, în cruce de sare, să nu o-nţelegi, să nu te mai ştie... În adânc reproş să-ţi ieşi din genune, să cauţi să scapi de limba-ţi păgână. Să n-auzi nicicând, cuvânt spus de tine, să-nţelegi neînţelesul în Limba Română.

56


Fără voinţă Din uluirea vieţii, întinşi pe coasta zării... teribil în memorii hidoase trupuri cad. Pe ceruri desenate de zgura aşteptării, şi în prezent dorm vise ca în zadarnic vad. Pe-ale inimii liane, nebuni în miez de seară, dintr-o neştearsă ură prin defilări inferne, se-nalţă iluzoriu urcând munţii de ceară cu un regret etern ţâşnit de pe sub gene. Din aburiri polare, zăpada vieţii creşte; cad suferinzi de griji ca pietrele-n pustie, privaţi de apărare la zidul ce vorbeşte, se pierd în rătăcire să prindă o beţie. Pentru a fi iertaţi, nepăsători suspină, ca-n drama emerită cu îngerii de gumă. Închid sub grele lanţuri o flacără divină, abdicând fericiţi la stropul de lumină.

57


Exişti şi exist… Sub cearcăn de vise zdrobite, cu trup zburător ce atârnă-n abrupt… adâncul de cupru ce-nchide amurgul de flacără vie, tărie deşartă… viteză de sunet, exişti ca un gol veritabil! Potcoavele-ţi albe tocite-s de Frâul ce-n ultimul strigăt să arzi te struneşte... Fantasma poemului veşnic mascat, cu gerul şi-a morţii mânie loveşte. Străpungi ca un fulger sub aripa-mi dreaptă, şi cad pe o muchie-a-nchisului ochi. Pe Sus rătăceam, când tu, înţelept, O Cale Lactee sorbeai. Legându-te veşnic de şoaptele mele, exişti Sarcofag al Scrumului Alb! Adânc întru toate măsluieşti în eter, un joc melancolic de zi rătăcită. Exişti şi exist… a duhului humă!

58


Copilul şi insomniile tăcerii Curg ploi ale stărilor stinghere şi copilul se roagă sub zidul aplecat de griji în noaptea visului său numără stelele căzute în candela plânsă de ochiul tăcerii bat clopotele tâmplelor arse de sori se umblă pierdut pe sub urme crăpate de efectul onctuos al neadevărului cad în metanii încinsele drumuri pentru iertarea durerilor lui copilul se-ncape în iarba uscată şi firele-l duc prin lumi neştiute e-acolo mireasma dorului scursă cu trena zăpezii pe umeri plecată dormind între ceruri respiră şi ea pădurea albastra în pilde uitate de-acolo copilul îşi capătă hrana când mintea-i se-mbată în foame de vers cu Zeus ciocneşte o cupă de zboruri pălite şi verzi de-acolo în aburi de neguri coboară cu fruntea înaltă 59


în sub privire adânc şi-n degete sacrul îi ţese o ţară prin care să umble cu tălpile-n vânt să prindă la vorbă cocoare şi vulturi când mlaştina morţii absoarbe trăirea şi caii şi câinii în tropot de ape s-alerge prin contrast de timpi şi-ntors ochiu-i plânge că e doar un vis dar visul se-ncheagă din tot ce e plâns

60


din ordin divin candid şarpele orbecăind prin cascadele misterului va înlesni drumul cocoşatului sub nuanţele sidefate ale curcubeului nu-şi va atinge umărul drept până-n capătul inimii frumoasa bestie tăinuindu-l ca o înţeleaptă nălucă răzbită de încercările ce vor să nu se sfârşească mai în groapa sângelui mai în arşiţa însetării slăvita supunere se vor rămâne să adune rămăşiţele eclipsatelor minţi lăsându-şi pieile rănite să se sfâşie până la invocarea despicării de trup sub privirile lumii secretând infinit se vor trezi în cataclism de imagini prin constelaţii vamale în răstimp şi veţi muşca din mărul trupului tot din necredinţă asta fu voia lui din dorinţa de-a le arăta slăbiciunile

61


frontul întâmplărilor (fragment din raiul nebuniei mele) ca o briza apolitică tunete-mi readuc fulgerul morţii cu tălpile pe viaţă fiinţa blândă întârzie timpul cel ce va să plece şi se fereşte de capătul unei întrebări dumnezeu ce ia de la mine orice om are grijă de un prieten luându-i în schimb dreptul de-a fi liber când paşii mă plimbă pe ai umbrei umeri îmi aşez dimineţile peste soare cu rădăcina-n izvorul destinului lampadarele lumii mă prind plutire sacră chemată-n spaţiul putred ciută în pledoarie vrăjită îmi lepăd fulgerările inimii când suspină căprioara în privirea-i blajină râuri îşi întorc oglinzile fată-n faţă cu pietrele rostogolite-n eter iar lupii-şi urlă luna dilatată de spaima însingurării la zidul hăului raiul

62


independenţă de iubire şi atingerea apogeului din mine tipărite pe o plăcuţă vie de o nebună fiară visare nisipuri haotice înghit ceruri cardinale eu nu admit sunetele sufocante ce coboară-n păsări să le consume soliditatea tiparul coborârii e ca o recompensă pentru infiniturile ascunse după cadavrele limbii şi nu înţeleg de ce timpu-şi ascunde setea de gol în cristalul apelor roşii eu îmi asum firea hidoasă şi conceptul straniu şi nu pun lanţuri niciunei lumi

63


epistola x pentru zethus mâine frică azi culoare pe sub călcâie râncezit praful anilor doar lemnul îşi va întinde palmele raclă deşertăciunii ca un pelerinaj al tăcerii în principiu să memoreze seceta mereu printre nopţi inelate de argila roşie scoarţa mânjită şi roasă de pustă în ecou macerând acordul înserării azi lumină din lumină mâine lumină în lumină atât de viu şi nu înfrigurat doar ud în stropii imenşi de gând în nucleu fulgerat de geneză sub tâmple de neguri închis după gratiile infinitului şi surpatele drumuri azi o firimitură de taină greu de pătruns mâine un dezghiocat sâmbure de apă epistola descifrată x 64


meditând ascuns până dincolo de materie sensul celor patru puncte cardinale azi arcadă în torţa gândului cumplit destin mâine scânteia sărită departe de focul timpului în puls de adevăr

65


cu pleoapele inundate de linişti celui ce m-a zidit în umbră mi s-au încâlcit degetele ioane pe o palmă de pământ şi Ideile s-au deschis într-un bulgăre de apă şi nu ştiu cum să mă scutur de bolovani şi de spini capetele-mi în croşet pe o batistă albă pentru noaptea cea veşnică voi fi mângâierea ta caldă atinsă de gheţari nu te grăbi să mă găseşti că-ţi vor amorţi gleznele deja ostenite să nu-mi spargi aburii ioane că te voi păstra să mă-nalţ prin izvoarele rănilor tale până peste cap şi să nu plângi când ne vom regăsi de prea multă linişte ioane mă îmbrac cu amintirea de tine s-au spart zorile ioane dau târcoale surprinzător de însângerate fumegând vecii înlănţuite sub bolţi de nisip bronzului secerat de arşiţă

66


te chem la spânzurătoarea iubirii de mine în potop clandestin de rugăciuni fii darnic şi răsfaţă-mă cu mila luminării cerurilor noastre zideşte-mi suferinţa veacurilor în duminicile tale şi te bucură ioane tu mi-ai deschis drumul iar eu am învăţat să mor ca să te pot trezi în cuvânt deschide-ţi pieptul ioane să vezi cum îmi cresc albastrele ape în palme de-atâta linişte albă

67


Basmul efemer Din clipa despărţirii-n hău, în gânduri ard să mă ascund. Să ning albastru-n părul tău, cu aştri ochii să-mi inund. Purtat de valuri Karmă vagă, să-ţi dau un biet sărut de ger, blestemul care ne mai leagă să-ncap în basmul efemer. Să te conduc din zarva lumii, sub pleoapa rece, un mister. Să-ţi caute-n palmă nebunii, nevinovat, sfârşit stingher. Din rostul vieţii, preacurată, în febra gleznelor îmi cazi. Cu preţul insomniei ...toată, prin cercuri albe-mi vii şi azi. Eu sunt pustiu, tu îmi eşti oază... în frâu spre trecerea slăvită, pe strunele ce mai vibrează, prin constelaţia vrăjită. Îmi bea din adevăr lumina, să mă petrec cu tine-n Rai, şi-apoi ne vom vărsa ţărâna, într-un suspin prelung de nai.

68


în roşu sedentar toride straturi cineva calcă pe clapele cuibului mătăsuri rebele ale palmelor ating ecoul fascinaţia venerată de greieri un alt fel de ocean lăuntric îşi creşte pulsul într-un zăvor oglinda afundată de primejdii fă linişte în amiaza orbului din cerc suspendat cu ochii pe dos el păşeşte lumina în forme şi sunete asceza descreşte în balanţă escorta alunecării pe cant arginţi biografici meşteresc peştera sărăciei fila ultimei răni pe clapele clavirului supus unui singur anotimp scoate praful din ochiul întunecat al răsăritului la ora modificării mă voi sacrifica reflecţia ecoului în roşu sedentar va pluti pe o singură noapte fă linişte în amiaza orbului el creşte şi descreşte albastru în alb

69


înflorire gri de colţ ceaţa calcă puntea peste care picioarele şi gândurile trec inventat să părăsească orice spectacol înainte ca scena să cadă venitul să vadă îşi întinde rădăcina în pacea mortului înnămolit de spectrul purtat în sclavia crucii un înger emfatic îi vâsleşte durerea de viaţă cu patima infinitului este inventat să se numească zbor arbitrat la oră refuzată pe rampă de sunete între naosul ochiului de fum şi cel al beţiei de moarte lovit de bastarzii ţărânii prizonierie încununată cu taina singurei salvări de la subjugarea gloriilor se deschide înflorire gri de colţ nu e fulger sau tunet să-i ocolească arşiţa dar este inventat să pulseze inamic al căderii

70


dăruindu-se fără de aşteptări se trezeşte înainte de a visa o linişte legată de ape

71


mă dau pe durerea dezbrăcată de cuie paşi în setea ierbii prin păienjenişul vremii modelând lutul oricărui vis mai am de trecut o fugă mă cheamă apa în fapta curgerii în nuntirea inimii sunt ceea ce secunda arde detronarea sinelui timpul îşi pătează trecerea călcând pe ultima zbatere de aripă la zid întuneric licornul sângelui îşi schimbă culoarea mă dau pe durerea dezbrăcată de cuie şi nu port haină întoarsă decât cerul înfipt în podul palmelor şi pământul urlă din gura ochiului acoperit de lumină mă dau pe drumul duminicilor orfane să nu port rănile ruşinii în seceta universului arde ecoul ultimului încătuşat mă scurg în bruionul celei mai adânci chemări şi mă plouă sunetul în picături de cuvânt urmă mă dau arbore substanţei prozodice cu funcţie revelată evidenţa funcţiunii dialogând relativ absenţa 72


ne(locul) care te locuieşte celei ce cunoaşte calea însetată de cer vii să smulgi prada din ghearele furtunii tăinuind eternitatea între oglinzi deschizi ochiul zborului răpit de nouri tăiată de focurile durerii mâna vindecată de cerneala albastrelor lacrimi îţi mângâie zăpezile aşezate la tâmple magia doare dar şi fericeşte ne(locul) care te locuieşti clandestin corbul te dă sclavă în josul fierberii pentru o clipă pasăre cântec a toamnei îmblânzeşti foamea de iluzii niciodată îndeajuns ca să-nverzeşti dimineaţa în osul alb îţi cer să-ţi scuturi imaginea în diamante cosmice te dă în descompunere sânge al pădurii în care rădăcinile dor răspândeşti foamea celuilalt gol călcând pe clapa înflorită a liniştei te alergi pe liane mistice o dată cu deschiderea greşită înăuntru iar pe cealaltă margine cu privirea cursă în subconştient 73


să dăm luciul apelor curate în cristalinul adevăr al cuvântului găsindu-ne palmă în palmă femeie din fecioară să ne recunoaştem căderea înainte de asfinţit

74


La vremi de-nălţare Când laurii slovei mă ştiu pe de rost, Să nu mă spulberi în cenuşi vorbitoare Că-mi nărui secunda cu tot ce au fost Cântările stării la vremi de-nălţare! De steiul uitat în seceta pleoapei, Atârnă un strigăt gâfâit şi prelung Că-n zări fulgerate de sângele apei, Se sparge ecoul sub brazdă de-amurg. Acolo-mi port vina... Izbăvitoare clipă, Cu arşiţa pe buze şi iarna de sub tâmple! Pe strunele calde cu timpu-n risipă, Ca-ntr-un rol trucat va să mi se-ntâmple... Să port dintr-un caz o vrajă, un gol, Să mă-ntrec în mine, prinsă-n nămol, La un timp anume neîncăpător. Atât de departe... în alint domol Ţine-mă pe gene, e aşa uşor, Ca şi cum o zare poartă-n piept un nor... Un decor în brumă, gri înşelător, Harpa desenată de-un necruţător. Adevăr-lumină: moartea ce-o să ţină O mână întinsă către o cortină. Şi-n final, cartuşul nopţii ce-o să vină Să se-nfigă-n ridul descreţit de tihnă. În seceta nopţii, strigoii să latre Prinşi în gropi de ape, să se răcorească, Să oprească focul grijilor din vetre, Un neam de imagini să nu mai topească.

75


Răsărit cu dinţi ca de crocodil Să-mi mai ocolească gingaşa privire, În care o mierlă îşi dă duhu-n tril Să danseze îngeri pentru pomenire. Răsună al limbii mele grai străvechi Din petala caldă a macului fin. Continent trăsnit până la urechi De fulgerul vremii cu-n bici de pelin, Apleacă-te-un ceas între ghilimele Să-nţelegi o dată rostul crucii mele, S-asculţi cu sfinţire cântul celor iele Ce vin către tine cu-n mănunchi de stele! Să răsune-al limbii mele grai de perle Până în timpanul Văduvelor Negre, Decojindu-mi carnea de călita-mi piele Să petrec cu morţii moartelor integre.

76


sursa poem dedicat luminii te-am citit negreşit într-o rază de albastră însângerare divină şi te-am pus ca o briză-ntr-o frază de plutire pentr-o pace ţărână te-am atins cu credinţă ascunsă să te ştiu sub privirea mea sursă de sare-nchinată aprinsă şi cursă în bobul de cer cu-o aripă smulsă te-am întins pe o raclă-a cenuşii uneori mult prea arsă şi ea să te prinzi ca-ntr-un cerc al cătuşei fără drum f��ră timp când te-or vrea în numelui pietrei cu cimitirul scris şi groapa ţi-e deschisă ca o carte că te-am ţinut când totul era prins de vijelii ce drumul ni-l desparte ţi-am lăcrimat iubire peste gânduri s-alergi spre mine fără de chemare ţi-am aşezat a vieţii simple rânduri sub trista lor privire de-ndurare de dragoste de dor de nebunie albastră de un verde înzestrată ce l-am turnat în ora mea târzie să-mi fii cuvânt iar eu arta trădată te zbor un vis o noapte se dilată în magice senzaţii ochiu-mi cade să mai îngheţ în mine câte-o dată de vrajă năruită-n cioburi fade 77


iubire încercată de pretenţii prin degete te-alerg ca pe o zare tu prinsă de lumină şi detenţii te urc în veşnicii pe drum de soare te-am alergat dar azi te las oricui va vrea să-ncremenească întâmplare de-a te citi ca să mai bat un cui în pasul meu de om ca de-o visare

78


Nu pot să fug! Înfierbântă locul plângerii de jale, pune-mă-n ape, de asta-ţi este vrerea. Ţine-mă aproape de rugul urmei tale, şi-ngroapă-mă sub muntele din vale. Nu pot să fug, salvează-mi tu căderea! Oblon stelar mă-nchide-n a ta vină… nu pot să fug din lagărul visării. Penumbra ramelor boltite de lumină, tăiş prin cadrul larg, ca fulgerul îmi sună. Nu pot să trec prin haosul trădării! Tăcut mister mi-apasă greu în stare şi-n fumul nevăzut al clipelor sonore. Un vis sosit prin gânduri mă mai doare şi nu e loc nicicând de-un pas-uitare. Mi-e somnul vocea ta ca cearcănul de ore! Din cele şapte ceruri, un semn, un vis tăcere… pumni de tăciuni mă macină-n icoane. Salvează-mi tu căderea, căci pasul tău mă cere şi leapădă-mă-n râne la marea înviere… Răcoare infinită, peste plutiri platane. La ora duhului, muţie însetată de colbul dintr-o taină – rugăciune, din unghiile smulse până în Rai mă poartă, Răcoare infinită, să mă topeşti deodată! Umplând grăbit lacuna ta, minune!

79


Alter Ego Nu sunt ceea ce pot fi... Nu mă aud, dar mă scurg cuminte prin urletele destinului. În goana asfinţitului grăbită... fluturii secundelor mele stau de strajă, ţinând părţi din eu la vama necunoscutului. La stânca veche e rece şi mă doare că sunt... Întru beţia la balul fantomelor cu frigul în os şi braţele goale. Nu mă ştiu, dar mă tem să mă întorc în omul negru... Destin al oglinzilor. Nu mă văd, dar mă simt cenuşă în oală de lut. Prin văi astrale timpul mă cere cu-n dor sălbatic şi-o spaimă de adânc. Eu... Doar o umbră-nchisă în nebunia mea, eu... Libertatea de-a mă elibera... O primăvară virgină pe umeri mi-ar fi o povară... 80



Prin faptele apei