Când macii mor zâmbind by INSEMNE CULTURALE

ÎNSEMNE CULTURALE – 2015

Colectivul de redacție: Coordonator: Corectură: Arhivare: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Sofia Sincă Gina Zaharia Corina Militaru Iris Marinov Ana Cîmpeanu Alexandru Bolache

Mariana Suciu

Crucea, clopotul și cuvintele

am cunoscut teama acum o veșnicie sau poate azi când inima cerne liniștea peste pragul iernii umbra își picură sângele pe spinii ceasului scriu cenușiu iubesc albastru printre sforile dintre prăpăstii mângâi pământul cu unghiile neputinței înfloresc pas recunoscut în palmele tale ființă a nopții sfințind culoarea umerii mei poartă furtuna adăpost glasului care ți-a răspuns aceiași pereți sprijină crucea clopotul și cuvintele prea sărace

Când macii mor zâmbind La Ghizunie

Unicitate

cunoașterea de sine luminează fața întoarsă a lumii se recompune în unicitatea palidă a cuvintelor mulțimi avide descoperă stropii de sânge să înțeleagă nu pot singurătatea silabelor seva chircită în bobul care hrănește trupul necunoscut semnul de întrebare mâna care susține taina ochii grei de tăcere precum pământul acoperă rana detestată de ipocriți iubirea încă mai doare enigma e intrare în spațiile ruinate grăbite surâsuri nu judecați luați cupa întinsă pietrele o sfărâmă

Mariana Suciu

Surpare în seva frigului

lasă-mă să tac în goana catargelor să ard lacrimile sufletul prins între două mări stindard mai apoi surpare în seva frigului contur în mireasma pură a inimii lasă-l linie ce șerpuiește peste harul mușcat legământ cu sunetul morții ultima legătură cu privirea îndesată în tâlcuri nu-i o întâmplare când ancora scârțâie a noapte trudnică destinul e prins în căngi scadența curge candela pâlpâie pentru câtă vreme simbol necrispat îți amintești aurora plânsă se visa pe mijlocul furtunilor brâu cristal de liniște sub larma definitivă lumina deschide un ochi mutilat gărzile zorilor umilite sunt solii ecourilor ce abia mijesc în galere cel singur din adâncuri simte sclavia pânzei veghează ritmul lepădat pe o hartă inutilă încotro corbii se rotesc de-am să trăiesc vreodată înger al meu să nu mă mai lași niciodată să plâng doar să tac

Când macii mor zâmbind

Din aval spre izvoare

Motto: Spirit treaz în veșmânt de etern peregrin, poetu-i profetul dintre margini bizare de lume bolnavă ce rânjește-n declin; e râul ce curge din aval spre izvoare.

Cu ochii minții, reci, secătuiți de vise, privești finalul trist, te-ntrebi de-ai vrea să mori, sau ai murit demult... și-n gropi pe veci deschise îți scrii doar epitaful, înveți cum să cobori. Degeaba în vacarm să 'năbușești oftatul încerci, cum e-n zadar (îndrăgostit de zbor) aripi să vrei să-ți crești, când dur, de prea-înaltul privirilor strivit, te stingi, banal, în dor. Când totuși, prea puțini cu demnitate-și poartă iubirea, în deșert să-ncerci să fii izvor pentru-nsetați pierduți în blestemata soartă, răcoritor liman, cuvânt izbăvitor, îți pare-un dar divin ce te reinventează și chiar de trupu-ți frânt nu poate drept să stea, prin cuget te ridici și sufletu-ți vibrează, iar crucea ce o porți nu îți mai pare grea. Să speri în răsărit când te-nfrățești cu noaptea, cu ochii larg deschiși prin iad să te strecori, să curgi cu ploaia-n lut, să încolțești în cartea ce pentru semeni fi-va pădure, freamăt, flori, e tot ce azi mai vrei. E mult, puțin... îți pare că ești o apă vie ce-n pagini șerpuiești, te sorb pribegii triști, la cumpeni, cu mirare că le-nflorești privirea pe malul din povești.

Mariana Suciu

Rană

semnul inimii întreg sfințit la căpătâiul iernilor care trec prin mine noaptea acestei lumi îl îngheață subit mută înmormântez bucuria în pâinea amară liniște la răscruce absență în ecoul asemănărilor zăvor jumatate de gest răceală silențioasă durere vie scrisoare cândva suflet cad din ochi în lumina zăpezii nimeni e frig uneori strig în mine privesc rană de neatins flacără din ce în ce mai puțin

Când macii mor zâmbind

Furci caudine

Ninsoarea pare astăzi că tremură-n fragmente un vis trădat, alături cu-nfiorații fulgi; se-ngroapă pașii-n iarna durerilor latente iar viscolul îi toarce-n fuioare reci, prelungi. Mă pierd în limpezimea coperților deschise, clipesc arar și-mi pare săgeți că mă străpung, îngenunchez cu gândul în slove dragi, respinse, și recompun înaltul ce nu pot să-l ajung. Privesc în rugă-o mamă cum își răsfață pruncul și-un tată trist alături, cu brațe frânte-n munci, fără speranță oameni cum își înclină trunchiul, orbește când se-aruncă în caudine furci. Și ard cu felinarul la geam, între mușcate, sau poate-n jarul sobei sunt un cărbune-aprins, o lacrimă-n cenușa castelelor surpate, ce-nnobilează ziduri, pe cel sub ele prins. O altă zi... și alta la fel ca ea se scurge... de-ajuns îmi va fi timpul să-mi fac din suflet scări? Să pot sfinți cuvântul în palme demiurge, să-l dăruiesc, lumină, în ochi făr' de cărări.

Mariana Suciu

Petala din parfum

Minune truditoare-n chilie de sihastru, înfiorată umbră ce se-nvelește-n fum, apus timid în noaptea ce-nmugurește-albastru, tandrețea-n scrâșnet – versul, petala din parfum. Atingere profană sau binecuvântare, delir sfințit de-un înger cu-o aripă de scrum, pământ și cer, aproape, redefinind o stare, fântâna cu-nceputuri la capete de drum. Un brâu ce te cuprinde în carele cu stele în nopți ce-ți curg în tâmple nedefinit străfund, o legătură strânsă-ntre cumpene rebele, creație ce-nclină umanul spre profund. Un fir tors cu durere brodează-adânc pe riduri, se-oprește când în ochi tristețea-și rătăcește, gherghefu-i prins de viață, e încastrat în ziduri, să îl desprinzi nu poți, e-o parte din poveste.

Când macii mor zâmbind

Festin

lumina curge în colțuri furișată ca o moarte ascunsă rostită doar de sângele păsării fără urme îți ninge sub pași noaptea prea devreme ultimii copaci-răni fragmente de rugăciune pe umeri nevindecabile tăceri renasc esențe îngropate cândva chemări umplu liniștea cu o cruce între pereți de cerneală se frâng ecouri murdărite de noroiul sufletelor sterpe uneori trăim pe o scenă fără ochi cu urale pulverizate peste sterilul perfect uman rar inimi vremelnice trudite fărâme într-un festin livresc uitat la vedere

Mariana Suciu

Priviri fără podoabe

Pe cer se schimbă straja, coboară printre dealuri ca într-un joc, un astru. Iar noaptea-l ocrotește. Nuanțe-atârnă timpul de freamătul din valuri când din adânc, înaltul, pe țărmuri poposește. Treptat, se-nchid sub ape de sălcii tulburate, priviri fără podoabe... oglinda geme-n picuri, din străvezii cristaluri, de lună tremurate, se recompun armonic nedeslușite chipuri. Făcliile-și dispută, la poarta nopții, cerul, cuprinse-s de frisoane împurpurate-n spaime, se împletește-n gene netulburat misterul, păienjeniș de clipe în desfrunzite karme. Lipsiți de pași, doar ochii le poartă nălucirea, predestinate lacrimi le spală răni ascunse. Disprețul când amarnic le-nsângeră trăirea, își învelesc iubirea în vise nepătrunse. Târziu, stihii răstoarnă, în dezacorduri, gânduri și risipesc în cețuri o șoaptă tremurată; se mistuiesc în piepturi celestele adâncuri, pal, se destramă-n țărmuri povestea-ntruchipată.

Când macii mor zâmbind

Țărmuri din sare și rugi

Sub un colț de amurg, argintiu se sfărâmă o tâmplă, arcuit șade gândul între țărmuri din sare și rugi, în orbite lucește dramatic o lacrimă simplă, universu-i noian de trăiri, pagini albe și fulgi. Pleoapa secundei ca o lamă se ridică și taie inele de ceață din a ochilor placide năluci, irumpe fiorul ce stârnește în suflet văpaie... în urma ce fumegă, tăcerile-s doar nume pe cruci. Împietrită-n genunchi alba noapte târziul își țese, sunetul zvelt ce se-aude e-al zenitului bici, curând, peste umeri vor mâna herghelii ne-nțelese zori reci, cu-ntuneric brodat pe cămașa cu-arnici. Misterioase vârtejuri stârnesc zbor uitat în decoruri, stânci reci renasc în izvoare cu albii săpate de nori, la ceasuri de taină, Dumnezeu tălmăcește ceaslovuri, muritorii,-n zăpadă, răsădesc vechi și sfinte culori.

Mariana Suciu

Vers imperfect

Crescuți printre ziduri cu fațade din trepte, mângâiați cu-ntuneric din arzânde priviri, cicatrici ne sunt pașii, sângerează-n regrete, suferință-i urcușul, cu popas în mâhniri. Rătăciți mai mereu, depărtarea ne crește amintirile-n astre ferecate-n peceți; în spasmele morții, dur destinul jertfește sub coasa-ndoielii muguri orbi, imperfecți. Arareori sinceri, răzvrătiți în contexte, câți mai pot sau mai vor, câți în palme-și mai țin la vedere, cu teamă, îmbrăcat în poveste tot dorul? Și amarul... Bun și rău... râs... suspin... Filigran imprimat cu o rază-n simțire, pe vecie rămâne, semn marcat de divin pe sufletul celui înzestrat cu iubire să ofere, prin versu-i, alba floare de crin.

Când macii mor zâmbind

Final necunoscut

La crucea toamnei triste se-nchină doruri grele, bat clopotele vieții în ritm de gând amar, pământul își ridică spre cer brațe rebele, cad frunze mii, surprinse – În suflete? e jar. Zadarnic se trudesc, nu-și vor putea desprinde mantale foșnitoare din pale reci de vânt, sub giulgiul alb de ceață, copacii mor; se-aprinde târziu doar taina sorții – iubirea din cuvânt. Citite, evitate, respinse, așteptate, nonsensuri, poate tâlcuri... sublim ascunse-n har; cuvintele au viață, fior, eternitate, zâmbesc timid iubirii – sunt pietre de hotar. Uitate-n colț, pătrunse-ntr-a ochilor sclipire, rămân doar lacrimi mute când totul pare-n van; un labirint de sensuri (și-un drept la fericire) se-ascund ades în slove – tirani ne sunt și-alean. Se-amestecă-n decoruri, ne-alunecă prin brațe, ne-mbie cu iluzii pe-un prag de anotimp, ne răscolesc în galben, în roșu și-n nuanțe; e o poveste toamna? – nu, toamna-i un răstimp. Ne-mprejmuim cu ziduri, din zile, nopți ori lucruri, convinși că nemurirea nu-i doar un tern statut, uităm de sentimente, le-mpachetăm în trucuri; vom regreta-ndoiala – vom rătăci-n trecut. 16

Mariana Suciu Minuni ce par nimicuri, „nimic” la rang de artă, întoarse-s toate-n lume când dragostea-tăcut; în ruginiu mă-nvălui pe-un rest de arcă spartă, voi eșua pe-o stâncă – final... necunoscut.

Când macii mor zâmbind

Fantasmă

Un chip de oțel bântuie rugul prăbușit în mocninda cenușă; noaptea, captive idei clocotesc în cuptoare nestinse de gând, se strecoară în lacrimi prin a dragostei zăvorându-se ușă, din surâsul sardonic al lumii modelează cuvinte arzând. În fața oglinzii, pe podea, zac nuferi rupți din taina privirii, păcatul de-a fi sincer nu-i de nimeni (ori prea lesne) iertat, mărturie stau inimi mușcate de colții ascuțiți ai mâhnirii; alb și roșu alături, amintesc de-un vis pur, nemilos sfârtecat. Neștiut e peronul din a slovelor gară – pierdut e în suflet, adăpost pentru pași rătăciți, șoapte, inimi sau de dor, poezii ce penița, cu teamă, le gravează pe firavul, tristul răsunet al vieții (ori morții) din trenul oprit pe vecie-n speranțe târzii. Miroase a ploaie, a frunze... E beznă, cu o ciudată mireasmă. Fereastra luminată mai ieri de-un chip slab, obosit, oțelit, e astăzi altarul icoanei rătăcită în durere. Fantasmă, zidită în decorul cu fluturi răstigniți pe munți duri de granit.

Mariana Suciu

Preambulul morții Motto: Drumeț prin paradisul subtilelor dorințe, amarul e prefața ce-nlănțuie-n amurg culorile țesute din dor și suferințe; când patima trudește, tăcerea-i demiurg.

Există ne-nțelesuri ce tulbură adâncuri, se-ntâmplă-n prăbușire 'nălțarea s-o găsești, să dăruiești o lume din frunze, nori și picuri, dar să primești furtuna din gânduri mișelești. O lume deghizată, ce-i preambulul morții, să prind-ar vrea-n capcana mieroaselor rostiri, firescul, cerșetor la ușa-nchisă-a sorții; stilet să-i răsucească în rana din priviri. Acestea toate, poate și alte multe 'cele ce-ți vor strivi genunchii în rugăciuni căzuți, le vei cunoaște tu, trist, omule, când rele, bolnave conștiințe vor arde-n rug virtuți. Privește în ochi șerpii, chiar dac-adânc veninul pătrunde și-ți usucă al sufletului rod. Și de-i muri, ce dacă?... Nu-ți va uita suspinul, pământul, iar pădurea îți va cânta prohod.

Când macii mor zâmbind

Hazard Motto: Cum poate o scânteie să-nsuflețească jarul? Ninsorile, în muguri, să-și regăsească vad? (Așa cum stânca rupe-n dantele albe, valul, în lama neputinței se sting acei ce cad.)

Sărac în clipe, zborul s-a cuibărit în cuget Și-a sângerat, a moarte... Culoarea a brăzdat înaltul suferinței, s-a răspândit în suflet, iar aripile nopții, în vers l-au preschimbat. Ca o mirare-i... Freamăt, ori stranie zvâcnire ce-o simți de parcă-n palme tot trupul ți s-a strâns; te domină, e vrajă, fragilă fericire ce ți se scurge-n vene prin dor, amar și plâns. Un meșter rătăcit, ce-și vinde-n lacrimi arta, surprins-a în cuvinte al toamnei blând parfum, un fantomatic chip și-un felinar la poarta hazardului ce-nclină al vieții noastre drum. E ceasu-n care rana hrănește hulpavi vulturi ce-n piept găsi-vor, poate, un colț de cer pulsând, să-l sfâșâie în sânge; ori crud, în patru vânturi, să-mprăștie plutirea din brațul tremurând.

Mariana Suciu

Exil într-un semn de întrebare

Crizanteme pălesc sub bici dur de-ntuneric, pe alei anotimpuri în nuanțe se frâng, refugiu-n privirea ce sclipește feeric își găsesc, coboară și în lacrimi se strâng. Fragilă, culoarea s-a prelins pentru-o clipă pe buze-mpietrite în grimasa de plâns. Și-a rămas... fără preget – devotată risipă; prizonieră pictând un gând viu, neconstrâns. La ferestre bat vise cu veșmânt de-ntâmplare, pe ruine de zare se-odihnesc rugăciuni, fericirea-i exil într-un semn de-ntrebare când cu sufletu-n palme nu poți trece genuni. Proscrise săruturi înfloresc geamul rece, resemnarea îngână orologiul din turn; pulsează durerea, prin gânduri mai trece doar menestrelul... repertoriu-i, nocturn.

Când macii mor zâmbind

Ochii ploii Motto: Miniaturi create de-o grație divină, însuflețite luturi damnând realități, ne naștem (sau murim) în lumea sibilină, în palme cu pecetea doritelor dreptăți.

Lumini în ochii ploii, mirări ce gânduri fură, halucinante iele pornind bizare dansuri, ademenesc în parcuri, înlănțuie, conjură pribegi să smulgă inimi din ruginite lanțuri. Se-ntrepătrund cu noaptea. Magie, rug și umbre se desfășoară-n taina din picurii de foc; ocrotitoare brațe, ce-alină gânduri sumbre, coboară peste inimi și peste-al vieții joc. Atingerea e blândă, profetică sclipirea ce-nvăluie-n culoare un cer brăzdat de nori, amurg (suspin în picuri) ce mângâie privirea, îți dăruie speranță – din curcubeu, culori. Nostalgic, anotimpul cu umed ritm se frânge în stacojiu și-n galben; când adormitul burg melancolia-și cerne, în soarta care-și strânge tribut din neiubire – dureri prin neguri curg. Atemporale poduri îmbrățișează maluri știrbite de cuvinte ce cu furie-au rupt o pământească dramă, strivind-o între valuri de nepăsare, intrigi... ironic, ne-ntrerupt. Mi-e teamă (sau curajul îmi descleștează glasul), rămân același suflet; cu dragostea-n priviri le dăruiesc în versu-mi, odihna și popasul, acelor ce-și strâng viața, mănunchi, în amintiri. 22

Mariana Suciu

Fățărnicie

Pe socluri de-orgolii, în oglinzi mincinoase, se-admiră adesea păpuși citadine, caractere duale, narcisiste, faimoase, ce-și reprimă angoase prin iubirea de sine. Picurând cu otravă și-mproșcând cu noroaie, semănând îndoieli de sub masca-mplinirii, osanale așteaptă – mincinoase șuvoaie le preschimbă în oaze uscăciunea privirii. Mieros le e graiul, iar gândirea șireată, sub piele de șarpe își ascund răzvrătirea; universu-i dator să se-ncline de-îndată ce apar, radiind (dar, mimând fericirea). Chiar de-i unul pământul, loc avem fiecare, să ne ducem și-amarul, și dorul – menirea, dezolantă-i doar ura, neputința ce doare; fățarnic? doar omul... care-și vinde iubirea.

Când macii mor zâmbind

Candelă

E noapte-n lumea care a osândit visarea, ciocane de tristețe pulsând, priviri strivesc; atunci când fauri tandri își dăltuiesc chemarea în lacrimi, gustul sării e-al buzelor firesc. Secătuite mâini, pe-un colț de viață frântă amprenta și-o așează, pecete într-un vers, cenușa arsei inimi cu ceară o frământă; candela-i tremurândă, dar slova – de neșters. Icoane-adorm sub ziduri, purtând stigmate crude; ecouri când se-anină de-al clopotelor dans, zarafi tocmiți de veacuri să drămuie secunde, durerea-o scad din dangăt, iubirea din balans. Aripi de păsări oarbe se zbat în cercuri strâmte, de parcă cerul nopții s-a scurs tot în priviri; secerători de vise, în snopi prind gânduri frânte, la moara sorții-așteaptă un car plin cu-amintiri. De pașii mei plăti-vor cu sensul vieții drumul, iertând voi trece pragul durerii ce-am ales și-n zbuciumul din suflet îmi voi așterne crudul noian de necuvinte... ce vrutu-s-a-nțeles.

Mariana Suciu

Carapace de lut

Mâini aspre prăvălesc al tăcerilor munte în ecoul poemelor, inimi frânte și seci suspendate-n candoarea cuvintelor rupte, răsădesc flori-de-colț pe abrupte poteci. Iubirea e scribul care umblă prin sânge, cu fiece pas se-adâncește-n idei, abisuri de gând le răzbate și curge pe făgașul ce-ntoarce din drum semizei ce își poartă coroana pe frunți răscolite de patimi (durerea e freamăt, niciodată știut); gratii reci de cinism, fortărețe-mpietrite ei le-așează pe-apusuri, pe ochi calzi fără scut. Pretutindeni tenebre sting destine fragile, impregnate-n exiluri – carapace de lut protejează eternul în cuvinte subtile; nepăsarea-i doar masca unui dor neștiut. Adevăru-i măsura, caldul picur de ploaie cu suflet furtună sub zidire de vânt, ofrandă pe-altarul construit pe o foaie, talisman de iubire transformat într-un cânt.

Când macii mor zâmbind

Iubire fără punct

Hâd gardian, prezentul, se-nchină la-ntâmplare și viața-i doar o zeghe ce strânge-un suflet viu, tăcerea-l împresoară, putință nu-i. Scăpare? E doar cuvântul – cheia spre lumea din târziu. Desferecate umbre, desprinse din strânsoare topesc ciudate lanțuri, chiar tristele ninsori ce troienit-au lacrimi în bulgări mari de sare și-n ger de cuget, vorbe, ce-au înghețat fiori. O clipă totul pare că se transformă-n visul, în care poți s-alegi, iubirea-i fără punct, în fraze curge cerul, prin versuri treci abisul, prietenia-i floare, speranța – coptul fruct. Răsună-n întuneric pe tonuri grave, stihuri, când gongu-și frânge dorul în sunetu-i spartan, un fantomatic ritm, un dans în pas de picuri se-aude din celula c-un gâde, gardian. Într-un contur de noduri, în care țărm e vântul iar soare, e credința în gândul nesupus, un manuscris ți-e pernă, te-acoperă veșmântul deschiselor ferestre... spre-un veșnic stins apus.

Mariana Suciu

Imperiu ruginiu

E începutul toamnei, trist picură-nserarea cu galben cald pe frunte un cer înnegurat, unduitoare crengi prin foșnet cern mirarea copacilor, iar vântul le-ngână-nfiorat jelania ce-i lasă fără veșmântul mândru pe care-l dăruiesc potecilor ce-și strâng durerea în ecoul care răsună sumbru când pași șovăitori răzbat, se-ntorc, se frâng. În simțământul straniu de la răscrucea morții cu-a vieții nălucire, se împletesc pe rând lumina cu abisul, durerea-n pânza sorții, cu stropi rebeli de ploaie un colț de cer arzând. Pe rafturi, într-o casă, la marginea pădurii, așteaptă taina nopții să le-mpresoare blând, povești înveșmântate în haina nemuririi, în vatră, focul vesel; o față... cercetând a cărților magie. Când mâini tremurătoare, desprind câte o filă, se-afundă-adânc în ea, cu suflete și frunze, iubire... sau trădare ce-n lumea de sub tâmple nu mai atârnă, grea. E frig de-acum, în vatră, doar jarul scânteiază și-afară parcă totul se-nvăluie-n apus, prin crengi vuiește vântul, fantasme decupează din norii ce se-nfruntă pe-un orizont răpus. 27

Când macii mor zâmbind Târziul împresoară de pretutindeni parcă, cu întuneric surpă imperiul ruginiu, o lume îmbarcată pe-a vieții neagră arcă plutește-n derizoriu la ceas de veac pustiu.

Mariana Suciu

Poteca pașilor pierduți

Când nu mai pot tăcerii să-i răsucesc fuiorul și-n lacrimi să mai depăn ai sufletului nori, pe-o foaie albă, mâna, răstălmăcindu-mi dorul poveștii îi dă viață, țesând în prag de zori doar din simțire, straie, pentru cuvinte-nchise în nuda întrupare a vieții-n efemer; veșmânt din simplitate, brodat cu tandre vise ce-acoperă durerea, și-nvăluie-n mister amarul, nefirescul, cernita-nchisă zare, deopotrivă noaptea ce-nsuflețește blând nedefinite umbre, fantasme zburătoare și oameni ce se sting cu constelații-n gând. În drumuri largi se-nchid cărările înguste și-ți vor fura privirea sclipind diamantin ilustre frumuseți, cu inimi stoice, auguste, sau strâmbe caractere ce-mprăștie venin; dar niciodată poate nu o să simți mireasma ce-ți înflorea izvorul din sufletul stingher, poteca străbătută de pașii dragi, fantasma amurgului ce-aprinde un colț uitat de cer. Toiag îmi este astăzi doar visul care-și plânge căderi și ne-mpliniri, în versuri, lin, curat; abrupt e drumul, jalnic, dar dragostea nu-și frânge sub crucea deznădejdii un crez pe vieți sculptat.

Când macii mor zâmbind

Cingătoare

Legată-s de mâini cu simțirea, de gânduri cu firul subțire-al tăcerilor seci, perfuzez sentimente timide în rânduri, cald poem se prelinge. Prin venele reci pulsează nuanțe, se aprind toamne blânde, trupul tot e un nai din plămadă de lut; instrument divin ce strecoară-n secunde amalgam de trăire, vers și cânt renăscut. La apus sângerează în arpegii pierdute, ascultat doar de-acei ce cândva au simțit iubirea ce freamată în dureri neștiute și în pași oboseala unui drum nesfârșit. Plec când vreau să rămân, urc atunci când cobor, în tăcere vorbesc, libertatea mi-e-n frâu chiar și-acum când vă scriu, eu, un biet muritor mă-nfășor cu durerea – cingătoare la brâu.

Mariana Suciu

Când macii mor zâmbind

Cutreier prin târziul simțirii ce-mblânzește profundul (zămislit cu înveliș de lut) și-nvăț că nemurirea în dragoste-și zidește cetate, și-n cuvinte – fiorul din trecut. Veșmintele privirii-ncălzesc boabe de rouă, petalele din suflet tandrețea își desprind și-acoperă obrajii, povestea frântă-n două spre buze se prelinge, doi maci tăcuți aprind; în slove măiestrite se-mpurpură culoarea și mlădieri de cuget cuprind rebelul gând. De argintiul tâmplei își sprijină-ntristarea, cu-a inimii bătaie se contopesc, pulsând pe rugul nopții-n clipe. Își unduiesc lumina, și-n luciul lunii-și scaldă sclipirile de jar. Când vântul printre nori le mai măsoară vina cu dragoste se-aprind, în loc de felinar. O vreme,-amestecate, cuvinte, flori și umbre însuflețesc tabloul pustiului din gând... zăpada se așterne, fantasme triste, sumbre acoperă cetatea iar macii mor... zâmbind.

Când macii mor zâmbind

Demnitate

Când ne pictează viața în suflet anotimpuri și leagănă abisuri pe cumpene de dor, povara resemnării ne-o picură în stihuri, atingerea din gânduri ne-o-nchide-ntr-un fior; o poartă-apoi în brațe, însuflețind penița... Și viața,-n efemerul destinului de fum coboară ca o vrajă, alungă neputința iar slovele curg parcă din sânge, pe un drum ce-și desfășoară-n umbra copacilor întinsul, prin frunze ce mustesc de verde dulce-amar. Când în azur își frânge pământul necuprinsul, în palme-nmugurește pădurea de stejar. Și-atunci icoana sfântă, ascunsă în altarul ce-n suflet l-ai purtat (batjocorit de toți), va pogorî o clipă din sacru-n ritualul cuvintelor ce demnitatea le dăruiește porți spre răsărituri, poate; ori poate lacrimi calde să poată să își plângă neprețuitul har, o inimă să-și poarte durerea prin balade sau veșnicia ruptă din pașnic calendar. Pe file albe, astăzi, vă dăruiesc o parte din tot ce-n taina vieții destinul a cuprins. Un cald poem, o cheie, ascunsă într-o carte, o cale spre-n-lăuntrul ce l-ați uitat... aprins.

Mariana Suciu

Fericirea azi cântă... și doare

Menestrel obosit, cu ochi calzi ce desfid ironia, amarul, și plânsul, c-un arcuș mângâiat și-un vers simplu, candid, smulge sorții perfide surâsul. Trece doar uneori pe-ale urbei alei, când spre seară se-aprind felinare. Tânguirea viorii te-nfioară de vrei să-i atingi corzi vibrânde, odoare făr' de preț; el le strânge la piept, e comoară, e viața-i întreagă, al inimii zbor când destinu-i nedrept. Să le-atingi? Nu, nu poți, nu-i de șagă. Prea mulți parcă au râs, s-au cotit, au lovit, dar mai mult a durut neputința, când cu lacrimi în suflet, pe ascuns i-a privit, viclenie citind – reacredința. Când în parc, la apus, rătăcind fără țel, îl salută doar pomi, vânt și prunduri, neștiuți artizani, cu-al naturii penel îi pictează arpegii prin gânduri. Armonii cu peceți de petale căzând se-aud, se deschid blând zăvoare, întuneric vibrează în miresme de tei; fericirea azi cântă... și doare.

Când macii mor zâmbind

Când ning în muguri raze

De aș închide ochii cu fluturii-n secunde, zbătându-se-n priveghiul cuvintelor de dor, himere-mbălsămate-n durerile profunde și-ar impregna amprenta pătrunsă de fior în spațiul gol; ecoul, între cuvinte sparte de gongul ne-mblănzit din miez de noapte trist, orbită de întuneric – pe-apus, în inimi moarte, o viață-nfășurată în giulgiu alb de Crist. Sculptez în agonie povara unui zâmbet întors din nălucirea iubirilor din gând, în hohotul de plâns, plutirea unui cuget rugându-se la crucea neantului flămând. De pașii clipei reci de-aș agăța o scară, să pot nimicnicia s-o trec, smulgându-i timp, aș măcina tristețea zdrobind-o ca-ntr-o moară și-aș semăna tandrețea în orice anotimp. Când ning în muguri raze, zăpezi din calde vise înfiorează-n câmpuri sclipiri ca de mărgean, în flori revarsă boarea, parfum în șoapte scrise; poveste cu un flutur, dansând, nepământean.

Mariana Suciu

Un val necenzurat

Când valul ce-a trezit în zori nisipul și-a regăsit unduitorul dor sclipind în universul fin dar fără viață, chipul și l-a răsfrânt în scoici, rebel vuind. Mărinimos cu tălpi ce-i mângâiară taina, el dăruie mister, albastru cald, abis ce-mbracă răsăritul fără de raze-n haina dantelelor din visul ce mulți l-au vrut ucis. Înlăcrimat ecoul din picături stinghere îmi recunoaște gândul de ploi îndrăgostit și îmi așterne-n cale reîntregite sfere iar curcubeul, punte, spre-un țărm nedefinit. Sunt doar un suflet gol... sau tristă amintire? un pas rătăcitor pe-al vieții țărm barat? Adevărat, dar uneori și cântec, în vers timid simțire ce-n inimi vă pătrunde, un val necenzurat.

Când macii mor zâmbind

Țărm interior

sub ghilotina pleoapelor lumina jertfită tremură în ultima umbră câmpuri umede descifrează cântecul încorsetat al greierilor îl învăț traversând transparențe fierbinți pe cărarea deschisă în inima nopții prin partea stângă a zbaterii sorb ecoul altei vieți dintr-un pocal înverzit pe o rază rebelă cu picătura prelinsă din călimara cuvintelor povestea curge palpabil în gând pasăre înveșmântată în boabe de rouă am găsit sufletul sprijinit de muțenia buzelor un déjà vu oglindit de o aripă frântă învelind un țărm interior tremură temătoare mărturie în manuscrisul trupului mistuitul vis alunecă-n coșmarul literelor dezvelind geamătul fracturat într-un ipotetic mâine se leagănă iluzia pe o coală albă de timp între două lumi întunericul e cămașă de forță ursitoare evadate din fericire în orizonturi oarbe l-au aruncat în liniștea ochilor rânjind ordonate cifre anunță sfârșitul unei lumi nenăscute în golul de la marginea vieții cad cu ultima lacrimă... sunt acasă

Mariana Suciu

Parfumul unui gând dăruit

prin plete de lună cerul își frânge chipul în lumea absentă săgeți ude sparg singurătatea ferestrelor tresare în palme sângele buzelor pecetluite în zboruri ce separă cenușa de fulger se întorc în spatele ușilor chei răsucite-n cuvinte te privesc prin fâșii de-adevăr cocorii se întorc atingând noaptea cu aripi de liniște înjunghiată iau forma urmelor din suflet condeiul picură drama în reflexii cu leziuni deschise puls frânt în ruga ochilor figurine de ceară unduiesc sfârșitul pe creasta norilor ultimul curcubeu își întinde pânza femeia din sufletul ploii pictează cu miresme de liliac ritualul mareelor mov explozii de culori absorb aerul... iubirea înflorește tăcut în parfumul unui gând dăruit

Când macii mor zâmbind

Amurg

În ochi, amurgu-și țese firescul, din tăceri și înțelept simțirea și-o poartă printre lacrimi; trădate picături le-adună-n colț de cer iar inimile frânte,-n durerea fără patimi. Sub legământ păstrează în amintiri culoarea și o preschimbă noaptea-n cuvinte luminând, descoperind secretul din univers: candoarea, în armonii albastre... în versuri; cald și blând. Penița-nsuflețită, remodelând surâsul din noaptea ce surprinde nisipul înflorind, cu marea-mbujorată va-mbrățișa apusul, cu freamăt din adâncuri, dantele vălurind. Când slovele te-mbracă, ți-s hrană și alean, vremelnicia vieții zadarnic te pândește; când dăruiești iubire nimic nu e în van chiar dacă e tristețea, cea care-o înflorește.

Mariana Suciu

În poezia iubirii e toamnă

torențial culori vuiesc în căldura palmelor spectacolul adâncului sufocant leagănă pulsul în răsăritul inundat de cuvinte la moara din gând depărtarea macină labirinturi de ceață între limitele aceleiași vieți sângele murmură între puncte tunete muribunde planează perfect în lacrimi făcute nod sufletul dăruiește păsări ce-și cresc aripi în zâmbete surprinse în ținutul norilor zboruri arse cad în scenarii gri nasc munții liniștea cerului purpuriu se revarsă în vârful degetelor inima anonim conturată în poezia iubirii e toamnă

Când macii mor zâmbind

Esențe de cuvânt

Între coperți, ascunsă, îmbobocește-o lume și-n ochi îți picură parfum de timp; răsfrânt, te înfășoară-n raze, sau înflorește-n brume albastre, fine, triste... esențe de cuvânt. Închise între spații cu vieți, dureri, destine sau picături de soartă, într-un tablou abstract, te-nvăluie misterul; sclipiri diamantine o clipă-ți luminează al nopții tragic act. În tremur cald de suflet ți-absoarbe întristarea și păsări albe-ți zboară în ochii stinși de dor, ferestrele-s deschise, înseninată-i zarea iar gândul ce-o străbate, atotcuprinzător. O carte? E iubire ce pe retină-și frânge speranța, neputința de-a mai schimba ceva. E suflet care plânge, e freamăt, cântec, sânge; e liniștea și visul ce l-ai trăit... cândva.

Mariana Suciu

Balansând neputința

în mecanismul înflorit al coșmarului ticăie boabe de rouă balansând neputința literele îmbracă cu tine iluzia respirației strivite orizonturi surpă în curcubeu ireale poeme torente agățate de cer readuc la viață pustiuri cu lacrimi îți dezvelesc zâmbetul pe coala albă mirată de sinceritate erezia luminii – suferință luând forma muchiilor pulsează inegal gânduri nerostite în liniștea zidului orele iau forma umbrelor pianul vechi curge-n culorile toamnei cu vântul învolburandu-și șoaptele peste cuibul norilor alerg prin lumea cu lanțuri neîncăpătoare la piept strâng malul alb-negru născut din armistițiul durerilor mușcate de soartă aburul respirat îmi arde venele minutelor obosite încă o zi vindecăm noaptea sensurilor acompaniind aritmic sfârșitul mugurilor de viață

Când macii mor zâmbind

Ultima durere

Cu dangăt trist și jalnic, un clopot c-un răvaș, sihastră-ncrâncenare spre cer ’nălțând o rugă, se-aude înspre seară din sufletul ocnaș în ultima durere, ce l-a tocmit drept slugă. Călcându-i zboru,-n aripi i-a strecurat cătușe și-n locul nemuririi i-a picurat venin, târziul, să-i adoarmă speranțe nesupuse și-n loc de cer albastru, străjer, i-a pus suspin. Ar fi știut el oare, s-aștearnă peste noapte catifelat covorul petalelor din gând? Sau poposind pe roua iluziilor coapte, ar fi-nflorit, în șoapte, culori de dor vibrând? Zadarnică-ntrebarea, cum e zadarnic visul atunci când resemnarea-i osândă, ruginind în lanțurile vieții iubirea și surâsul; zadarnice sunt toate când te trezești, murind...

Mariana Suciu

Ecoul din colivie

cazi prin ochii mei odată cu tristețea în trupul amestecat cu sângele nopții când amintirea e vie mâinile te risipesc prin transparențe curg în cascade culori de liniște înfiorate singurătăți veghează taina cuvintelor ca o flacără cu aripi de fier aș fi vrut să fiu pasăre la vremea răscrucilor iubind ecoul din colivie privesc celălalt capăt al neputinței care ne unește îi simt sub pleoape zbătându-se nemăsurat dorul de noi în ne-nțelesuri tresare această primăvară duplicitară mi-a adâncit rănile strângându-mi genunchii în colțurile vieții am adunat sufletul încărunțit în litere confuze frângând lumina captivă din ultima tăcere se preling gratiile aceluiași suflet

Când macii mor zâmbind

Firimituri la masa zeilor

cenzurat zâmbetul a căzut în fiecare picur al hohotului de plâns gustul iluziei a-nchis drama în călimara cu șiraguri de cuvinte risipite curg lacrimi albastre evadate din apocalipsa inimilor rupte imensitatea porților le-a zdrobit culorile s-au prelins în secvențe de lumină firimituri la masa zeilor (poate) inseparabile reflexii între două gânduri dezbrăcate de zbor îmi închid pleoapele ce dacă mă condamnă să fiu ultima umbră privindu-mă-n ochi cobor brațele și descifrez resemnarea așteptând să-mi înjunghie noaptea în ritualul fâșiilor de viață am să strig totuși amintirea alergând într-un poem cu tălpile goale mă voi regăsi într-o rază de soare

Mariana Suciu

Elixir din blândețe

Confesiuni de petale în balade cu ploi, alintate de buze picături de tristețe brodează-n amurgul dantelat dintre noi sentiment picurând elixir din blândețe. Când viața firescul și-l pierde-n căderi, iar cuvintele-s păsări prinse-n capcane, orele amare se transformă-n dureri agonizând printre-ale sorții șicane. Nevăzute condeie scrijelesc amintiri pe-a inimii nedreaptă, impusă tăcere, acolo păstrate-s în adânc năluciri, în parfum de trecut învelite-s mistere. Nu doare speranța ce se stinge tăcut, nici povara-nlăcrimând a iubirii sclipire, poate, doar adevărul simțit dar pierdut, în amara, perfida, sortita-mi menire.

Când macii mor zâmbind

Cuvinte rebele

motto:nu exist... dincolo de oglindă rămân un fior înghețat poate ochi așezând zâmbetul la poarta cerului sau poveste alunecând printre rânduri zadarnic agăț poezia de colțul lunii soarta își strânge ghearele pe cumpăna ceții se leagănă lanțul fântânii...

uneori cioplesc înlăuntru adânc lumea mea-ntr-o fierbinte tăcere fâșie desprinsă din condei tremurând recompusă-n cuvinte rebele tristeți văluresc fără vad la apus le-am aflat demult într-o seară când plângeam într-un vis și priveam pescăruși cum se leagănă pe-a bolților scală în culori nebunești necuvinte îmbrac blestemate de fluturi pe pleoape să rămână pe veci în al ochilor tuș înmuiate în taine uitate far'să știu când din larg înălța-se-vor zei întregind al nopților freamăt cu alai de clipe galopând prin idei așezându-ne-n versuri un capăt de-albastru furat dintr-un gând nesupus cu poruncă să-nflorească povara poate-atunci regăsind sentimente-n genuni destrăma-vom în noi primăvara 46

Mariana Suciu la fereastra deschisă din gândul tăcut când viața te va pierde-n uitare afla-vei iubirea din templul pierdut în ochii cu lacrimi din soare

Când macii mor zâmbind

Cuvinte cu lacrimi uscate

se prăvălesc în suflet aripi foșnetul negru al secundelor îmbracă privirea în căderea îngerilor zidurile aleargă spre lumina tăiată în două respirația strigă trăgând după ea nori cu colți albi rănind cu nepăsare inimi bătând într-o scânteie încep numărătoarea inversă cu tâmpla lipită de genunchii încă verzi la sfârșit te mai privesc din brațele întinse dar nu vezi decât jumătatea cuvintelor înscrise în amurgul ce și-a ratat șansa în valea plângerii rădăcinile lor trec prin mine le aud încetinindu-și seva când Dumnezeu renaște sentimentul în fiecare surâs revărsat în sufletul ochilor de mâinile tale stingând noaptea în cerneala gândurilor mă simt ca o lume pulsând într-un bob de nisip pe malul unui vis nenăscut în singurele cuvinte cu lacrimi uscate te mai aștept

Mariana Suciu

Rana unei tristeţi

sub clopote grele de linişte în tremurat văzduh ochii deschid ferestrele mâinilor care plâng la ceasul rugăciunii îmbobocită pe buze e rana unei tristeţi

Când macii mor zâmbind

Infinitul de verde

cicatrizate ramuri unduiesc nefiresc albastrul înălțimilor ude le alunecă lumina în pocalul mugurilor rătăcitoare prin frunze taina rădăcinilor amare dăruind cuvinte zidesc cetatea degetelor albe în iarba ce ți-a ascultat pașii desfrunzind dorul în rana ochilor deasupra pădurii e ora când privighetoarea sfâșie lumina lunii nuanțele freamată în ceasornicul frunzelor infinitul de verde

Mariana Suciu

Inima, o stradă cu sens unic…

inima o stradă cu sens unic la ora de vârf când disperarea circulă în voie fără lacrimi am plecat doar duhul tristeții e călăuza ce știe (nu-i așa?) că sub arcadele timpului înfloresc fântâni cu degete mângâietoare izvorând cuvinte ai putea poposi între două bătăi mi-a spus între un tic și un tac e liniște când o să îți tragi sufletul pe umerii ei spinii crucilor îți vor alinta trupul cu rugăciuni încolțind în fiecare rană suferința are aceeași culoare nu te îndepărta prea mult totuși pe strada cu sens unic locuiește o inimă

Când macii mor zâmbind

Răspuns

împrejmuită făclia sângerează cu lumină la porțile nopții gândul e o rană închisă în cuvinte nu găseşti zâmbete lăsate la întâmplare poate doar sufletul uitat uneori pe buze răspuns sfidând orizontul în derivă îşi îneacă corăbiile în soare

Mariana Suciu

Fereastra dinspre răsărit

impulsul plutirii în ceaţa viselor nenăscute s-a oprit pe buze iluzia nu ştie să respire fără muşcata înflorită la fereastra dinspre răsărit a inimii orizontul e doar ţipăt atârnând de cer izvorul de lacrimi cu reflexii schimonosite în vârtejul fiorilor privirea e rădăcină pulsând în ritmul inimii scrâşnetul cuvintelor într-o viată absurdă mă învelesc cu prăpastia despletită la picioarele vieţii singura amintire îmbrăţişată e teama ce o aprind la capătul nopţii în care nu îţi mai aud glasul mai înfloreşte şi-acum muşcata e la aceeaşi fereastră dinspre răsărit...

Când macii mor zâmbind

Ofrandă

Tu, ce cuprinzi cu gândul nedefinitul suflet ce-atât de greu şi-amarnic e judecat de toţi şi cerul pentru-o clipă îl laşi să îl atingă chiar dacă niciodată mai mult nu o sa poţi, când raza lui timidă-ţi va-ncălzi destinul iar vântul toamnei blande-ţi va dărui plutiri să laşi pentru o clipă cuvintele să-i ţeasă din sentimente calde un strai cu amintiri. Chiar de va şti că iarna îi va aduce vifor iar geru-i va străpunge neîntregitul scut, departe nu-şi va ţine plăpânda răsuflare, el va-ncălzi iubirea cu al iertării trup. Şi într-o zi când glasul robit de nerostire nu va mai fi în stare alăturea să-ţi stea, pe drumul vieţii sprijin nu căuta vreodată decât în acel suflet, pierdut, ce te iubea sfidând şi lumi şi reguli în universuri mate, ca să-ţi arate drumul ce l-ai pierdut cândva, doar el va fi ofranda pe-altarul neiubirii ce-şi va păstra puterea de-a te reinventa.

Mariana Suciu

Prizonieră

Cu paşi tăcuţi coboară farsa sorţii în braţe mângâieri de geamăt slut şi condamnat un suflet trist tresare în zboru-închis din carcera de lut. Ea, inima, a înflorit o noapte, în ochi fierbinţi o rană sângerând, pe buze o zadarnică speranţă; captivă-a raţiunii, surâzând. Priveşte şi respiră prin petale de flori ascunse-n toamne seci si reci şi iartă când iubirea închide poarta punând tribut durerea pe poteci. Fior purtat în lacrima absurdă stă o-ntrebare fără de răspuns şi-i poartă rana dorului strivită de răsăritul cel pe veci ascuns.

Când macii mor zâmbind

Floare de cais

Pe tâmplă, înmiresmat, un semn că mai exist când buzele-ţi mi-ating tăcutul gând rămâne; rătăcitoarea şoaptă mă doare-nfiorând tăceri sculptate-n clipe cu mângâieri divine. Apusul e în paşi ademeniţi cu-ntoarceri, la hanul vechi din suflet e veşnicul popas al celor ce hotare le curg de-un veac prin sânge, limanuri nevăzute ce-atinse-s doar c-un pas. În armonii sclipirea şiragului de gânduri împrăştia-va dorul în vers simţit de doi, în braţe-mi curge darul nescriselor poeme iar pe obraz mi-e viaţa, în ochi furtuni şi ploi. În ziua când din lacrimi va înflori ninsoarea din stranii măşti căzute, un chip păşind din vis va întregi din cioburi, destine nesupuse, blândeţea-ntruchipată în floarea de cais.

Mariana Suciu

Cortegiul nopţii

cu fir de zare ţes gând poveste umbrei închisă în cerneala timpului seva literelor murmură durerea versului ars îi sorb ultima picătură de lumină imperfectă ziua o trec prin crusta culorilor trupul căzut întregeşte cortegiul nopţii

Când macii mor zâmbind

O bucată de suflet

Pe drumul pe unde am respirat lumina răcorindu-mi gândurile la umbra cuvintelor, în loc de peniţă, o bucată de suflet îmi pare că strâng acum între degete; sentiment pur curgând peste a zâmbetului rană mă înconjoară tăcut, fragil si parfumat ca o primăvară, alunecându-mi în silabe muguri îmbrăţişaţi...

Mariana Suciu

Anotimp ucis

rătăcesc paşi pe strada ultimelor cuvinte sufletul nopţii închide rana tăcerii în rugăciune al doisprezecelea ceas a rămas într-un înger e-ngropat anotimpul ucis avea ochii deschişi

Când macii mor zâmbind

Nopţi albe

pe marmura rece şi albă zace lumina dimineţii reci adieri îi sorb durerea din inimă plecările şi-au făcut casă în oameni fără suflet locuiesc aşteptări cu chipul tandreţii măşti la capătul vieţii viscolind cu nepăsare o uşă închisă îmbrăţişează întunericul la îndemână a mai rămas plecarea şi el într-un colţ în pânza de păianjen încremeneşte trupul gol al tristeţii s-a stins în genunchi liniştea se va aşterne curând pe marmura rece vor înflori nopţi albe

Mariana Suciu

Fior de tăcere curgând

aprind lumina deasupra dimineţii în loc de culori tremurul cuvintelor l-am agăţat de gene într-un colţ inima împarte iluzii îmbrăcată în cămaşa fără urme de lacrimi e timpul unui necuvânt acum înţelesul se bea egoist îngenuncheat lângă asfinţit din cupa unui surâs privindu-te e de-ajuns pentru o primăvară unde tălpile escaladează seninul gândurilor împietrite în rugăciune le-am fost altar fior de tăcere curgând

Când macii mor zâmbind

În sufletul nopţii

frumoasă neexistand realitatea o privea pe sub gene teama călătorea tatuată pe fluxul dintre două lumi izvorul rănit pe muchia cuvintelor îi mângâia palmele cu ţipete prelungi se năştea în sufletul nopţii ploaia

Mariana Suciu

Întunericul bate în clopote

în jur e târziu de astă dată sau de fiecare dată rânjind ademenitor liniştea e în mine inutil drumul nu există viaţa e doar minutul în care iremediabil cineva îţi calcă în piept respiraţia resuscitată va dura prea puţin zâmbetul e clipa în care uităm de ce alegem o formă pentru suflet ce înseamnă că nu poţi să te sprijini de colţul gândurilor într-un cerc vicios aş curge odată cu lacrimile daca aş şti să ard întunericul bate în clopote spre nicăieri mă îndrept sau spre lumea întoarsă pe dos mi-e totuna...

Când macii mor zâmbind

Adoarme o zi

mă ridic dar mă pierd în golul privirii singură cad târziu să mai ocolesc nu pot cicatricile de tăceri le desprind dureros lipite pe tălpile celor care mi-au călcat în suflet au rămas în gerul tremurat de ochii închişi adoarme o zi de care mă tem să trec nu ştiu când sufletul din lacrimi seamănă cu tine

Mariana Suciu

Mâini desculţe

până la capăt tot ce-am gândit dacă treci colţul inimii ai să vezi viaţa durează doar cât iubeşti ai putea crede dar durerea nu-i doar iluzie întotdeauna conţinutul acestui cuvânt se revarsă peste imperfecţiunea vieţii (te întrebi) regăsindu-te în cuvinte devii îţi aminteşti şi priveşti înainte prin ele tu crezi eşti tot dar n-ai timp să citeşti atingerea nu ştii cum să o scrii pe marginea nopţii e-un drum mâinile desculţe îşi închid paşii în suflet

Când macii mor zâmbind

Ritmul inimii într-o rugă

poezia e ritmul inimii într-o rugă cand sufletul nu mai e îndeajuns timpul se-opreşte cuvintele tresar în conturul unui pas visând clipa desculţă prin gânduri vioara zideşte noaptea cuvintele în sunete însufleţite prin mine mai răsar stele departe se aude furtuna

Mariana Suciu

În fiecare spin curg petale

îmbrăţişarea era pictată pe suflet de cuvânt privind am simţit rugămintea culorilor le-am deschis porţi pulsând se-adăposteau în fiecare spin neştiut uneori curg petale în lumina frântă „de prea multă culoare nu poţi muri” mi-au spus închizând ochii de-atunci le sorb agonia ascunsă în nuanţe am plâns

Când macii mor zâmbind

Depărtarea gândurilor alături

între valurile degetelor unduindu-şi cuvintele m-am lovit de culoarea ochilor tăi într-o tăcere înfloreau catarge în irişi plutirea pierdută în noi corabia respiră furtuna acestei lumi din adâncuri te fură când ceasul orizontului îngheaţă depărtarea gândurilor alături de inima fără port să nu te temi eşti acasă în trupul fiecărui gând au încolţit visele ploii în sensul vieţii suflet sub tălpile hazardului cine mai măsoară eternitatea?

Mariana Suciu

Respir cu privirea

legată de pietre fără aripi la marginea lumii respir cu privirea agăţată de tălpile norilor strivesc parfumul în cascada cuvintelor risipite fire de gând aurit pe buzele întunericului inima se-oglindeşte în truda degetelor lanţul pietrelor fără aripi în suflet scriu acum zborul

Când macii mor zâmbind

M-am născut ploaie

în gând îngenunchez cum altfel să-mi amintesc de ce oare sau cine sunt acelaşi suflet râzand şi plângând în frânturi de vis m-am născut ploaie absurdă risipită stângaci am fost templu între două lumi închise cuvintelor rugăciune târziu picurând am tăcut...

Mariana Suciu

Reinventând lutul

într-un colţ al cuvântului prizonier te-ai lăsat pradă ultimei măşti nici măcar culorii din asfinţit nu-i întâlneşti zâmbetul în vers de-ai vrea să-mi alungi viaţa în albul palmelor coborând aş fi om reinventând lutul în miresme s-aştept braţele care au vrut sa plângă dezmierdând silabe te întâmpină toate te simt brăzdând cu uitare zăpezi mă iartă că nu le-am spus că nu mai crezi în anotimpuri ar fi vrut să păstrezi mugurii înflorindu-ţi cuvintele în suflet

Când macii mor zâmbind

Văzduh de oţel

să înec un tremurat în văzduh de oţel încremenit? am încercat... veşmintele se-amestecau cu albul pielii în ploaie se năşteau cuvinte le-am decupat umerii să nu simtă greutatea tăcerilor nedumerite de-atunci cad prin iertări le-am regăsit sub degete undeva la marginea neştearsă a lacrimii li s-a desprins vina alunecând printre întrebări le-ating furtunilor nesfârşitul

Mariana Suciu

Roşii trandafiri sălbatici

aparent înflorind trandafiri din trupul nopţilor m-am întors singură în pământ reavăn curgând zăpada în petale boabe de rouă risipite pe umeri aceleaşi anotimpuri căzând în gol nişte păsări sângerează din aripi zborul curge prin întuneric rănile se-nchină pietrelor calde la căpătâi le veghează culoarea îmbobocită pe altarul tăcerii roşii trandafiri sălbatici

Când macii mor zâmbind

Într-o salcie pe malul ucis

destin? nu ştiu doar alunec pe geana sculptată de frig lumina doare devorată de lacrimi fără cuvânt aşezată pe ultimul zâmbet târziu şoptesc răspunsuri căzute în torţe luminând nepăsarea atârnă de tâmple un munte de-ntuneric se ofileşte în floarea-de-colț trupul acesta de lut furat din veşnicie cresc acum într-o salcie pe malul ucis de înălţimi în căuşul obosit al nopții închiriez lacrimi gândurilor le suprapun degete din ramuri nu pot fugi

Mariana Suciu

Cuvintele fluturilor din palme

am revărsat pajiştea cu flori în cuvintele fluturilor din palme le citeşti zborul adânc în condei le simţi tresărirea de-ai fi ştiut să înclini seninul ţi-ar fi căzut în suflet nedumeriţi de-albastru şi-au înmuiat aripile în privire ştii? acum ţi se sprijină de lacrimi...

Când macii mor zâmbind

Rostogolind seninul

desprins de pe buze pământul îmi alunecă prin braţe rod copt de cuvinte tresare în firul ţesut strigătul mâinilor frământă lumina singurului anotimp îi sunt nume cu acelaşi suflet îi dau sa bea apă cum altfel aş putea atinge ploaia când nu mă vezi în genunchi rătăcesc printre norii lumii tale rostogolind seninul în picurii de viaţă

Mariana Suciu

Târziul din gând

frunzele curg prin inimi de paltini spirite zăvorâte în muguri trezesc gândul ramurilor spre cer îşi îndreaptă nefirescul surâs înălţat printr-un gest dezmorţind netimpul uitat prin unghere şoptind ne-nţelesul în al iernilor sens vremelnic se-aştern primăverile-n noapte visele prind putere prin iubirea din vers strecurat în privire timid e un verde cenuşiu înserarea îl alungă-ngheţând lumina la capăt de anotimp ce aşteaptă căldura să-i adoarmă târziul din gând

Când macii mor zâmbind

Clipe-n oglinzi

într-un colț îmblânzit de rotundul pleoapelor zidesc o lumină templu de cuvinte nescrise altar de liniște albă luminând în tăceri izvoare dureros văluresc amintiri trudite în zâmbetul pietrelor le învelesc gheața alunecând săruturi în albii doar nopți mai curg într-un mâine reflectat de clipe-n oglinzi te regăsesc în spatele ușilor zăvoare închid dimineața sub cioburi de lună adoarme sufletul ce și-a visat zborul

Mariana Suciu

Vântul albastru

neexistând în zâmbetul memoriei căutând viața și-a pierdut pașii în sufletul cuvintelor mângâind tăcerea nu știe să își ia la revedere poveștii i se închid pleoapele peste umerii tăi înnegurați de povara ultimului dor plângând ți-am lăsat mâinile amintire la marginea gândului înveșmântate în mângâieri căzute pe țărmul ultimului apus luminează două lacrimi râd de durere alunecă peste vise până in adânc nisipul vieții fardate cu oaze încercănate cu verde topit destin îi picură transparențe agățate de clipe pictate rădăcini se înfig în vântul albastru ascultă cerul cand îmi atingi degetele șoptind într-o seară timpul le-a dăruit veșnicia...

Când macii mor zâmbind

Chei pe suflete

contur de zile deghizate în ore risipite chipuri încrustate în linişte piramide de cuvinte dincolo de nisipuri hăituite eternităţi rătăcind în clepsidre sparte adorm păsări costumate absent în respiraţia aripilor frânte jumătaţi de-amintiri declarate vieţi desculţe picături în furtună uşilor închise lumi diferite le desenează chei pe suflete hotare de trupuri zidite dincolo de tăcere

Mariana Suciu

Aripi de cer coborând

plutește efemer ora e respirată de timp pulverizat univers bântuie suflete unite prin strigăt devin scuturi în izvoare de lumină își călesc dur cuvintele străine par gândurile tăcute devreme adorm picături furate tic-tacuri rup bătăi încleștate pe inimi înghețate silabe acoperă versul rănit de arcușul viorii atârna sunetul fără cântec rătăcit într-o dimineață murise povestea rămâne înveșmântată-ntr-o lacrimă între zi și noapte citită plecare pe o piatră din zidul tăcerii ude 81

Când macii mor zâmbind privesc capătul neatins al luminii va deveni dragoste stinsă pe altarul degetelor iertând nu pot fi decât noapte îmbrățișând pământul cu aripi triste de cer coborând

Mariana Suciu

Neinventat decor

piatra chip dezgolit de mângâieri alunecă prin transparenţe avide numărători se prind în hora picăturilor legate la stâlpul cuvintelor fără scăpare sunt lanţuri îmbrăcate cu zale de mătase în inimi condamnate priviri îşi mângâie sentinţa trecută în noapte brazda tăcerilor te-acoperă cu stele încolţite neguri adorm descălţate de zbor rătăcind într-un gol esenţe durute îşi curg seva fără odihnă va răsări cândva sărutul prins în colţii iernii muşcând viaţa din adâncuri rana îşi vindecă degetele prin alb înflorind minunea ninsorilor zbor în rodul tremurând în lumină ascultă paşii frunzelor prin ramuri fără noapte răsăritul ar fi doar o iluzie – neinventat decor

Când macii mor zâmbind

Mâinilor le cresc vise

pe umeri apasă orizontul înnegurat zâmbetul nu e decât ţărână pe buzele îngheţate pe marginea cerului se scaldă chipuri într-o amintire rămasă dintr-un zbor o aripă îmbrăţișează furtuna alunecă la marginea tăcerilor semănate de vânt flămând violetul îi strivește plutirea absurdă pătrunde în răvășit anotimp căzut în genunchi resemnaţi prizonieri copacii îi ascund prăbușirea mâinilor le cresc vise-n atingeri stingând somnul în secunde îţi ning amintirea potecii spre gara cuvintelor îi lipsesc pașii nu uita felinare aprinse în suflete fulgerate de-ndoială gândurile le vor ascunde cerul sub cristalul iubirii

Mariana Suciu

Moşul din vis

pulverizat sub pielea universului sunt om întind mâna temător aşez pe frunți coroana cerului zâmbeşte iarna sărbătorile ajung acasă înghețul aşteaptă la uşă prima oară e linişte există poveşti dincolo de mine mai crezi iubirea şi răbdarea rămân daruri în lumea mea zăpada aşează darul inimii calde priviri în ochi de copil adorm Moşul din vis aşteaptă...

Când macii mor zâmbind

Flori de crin

mătasea te-nvăluie perfid; sufletul tău parfum de crini ce-ţi bântuie tandreţea adoarme-n toamne răsfrânte din sublim acoperind ferestre de abisuri cu tristeţea croită după taine, va curge cu-ntuneric dantelă-nşelătoare împresurându-ţi vrerea; îmbracă-te cu atingeri durute-n neatingeri purtate-n bucuria stingherelor himere respiră în uitări ce-ngenunchează gânduri trăieşte-n răsărituri căzute în apus încrâncenat urcuş din coborâte vise păstrându-şi forma, paşii, pe drumul nesupus cuvântul scut durerii sfidând al sorţii geamăt flămând fior infernul închide-l în priviri culege-vei zăpezi din mlaştina absurdă în care de tristeţe murit-au flori de crin

Mariana Suciu

Plângând, Dumnezeu

surprind albul degetelor devenind suflet sărut cenuşa ploilor stoarse de pleoape calc bătăile inimii cu paşii amintirii ciobite adâncuri strălucesc pierdute, e noapte depăn lumina agăţată de vise pierdute ţes clipe îmbrăcând maluri oarbe ce plâng în tăceri peste flori alerg, vântul usucă suspinul nesfârşit e amurgul pe care uneori îl aleg culori se împrăştie-n cântec de şoapte cernute veşnic de sita căderii în noi cu tribut de amar ne-aminteşte destinul necruţător întuneric va închide zăpezile-n ploi adormite de braţe coborâte-n uitare necuprinse rămân zările gândului meu lin zgomot de valuri despărţind universuri pe care într-o zi, plângând, le-a creat Dumnezeu

Când macii mor zâmbind

Flori de gheaţă

pulbere, anotimp frânt în cuvinte întâia dată pe buze noaptea coboară îmbrăţişând picături de lumină, fiori aprind în cântecul lebedei negre ninsoarea tresare în vis amprenta lipită de suflet la capătul mâinilor întinse stă doar plecarea eterna umbră ţese întuneric – capcană printre ruinele apusului de lacrimi dorm tăceri simt paşi în clipe ce nu ne aleg, îi învăţ, dor de vise ucise pătrunde prin gânduri sub albastru te scriu acum răsărind în priviri învelesc în nuanţe drumul ce se zbate-n secunde pasagere zăpezi cern uneori flori de gheaţă în palme şoptind triste poveşti se-aştern brodând înălţimi născute pe buze, iernile înfloresc copaci pierduţi în absenţele verzi

Mariana Suciu

Zăvor peste suflet

arse pe buze rămân cuvintele străine răsărituri curg pe tâmple într-o zi nisipul clipelor se va aşterne peste necuprinsul rătăcitului anotimp nemuritor e gândul sigilat în tăcerea inimii neadormite priviri prinde-n capcane de vise copaci eram, peste lume ne întindeam rădăcinile; transformaţi în umbre ascultam cum creşte tăcerea. împletim nădejdi în cuvinte, tremurăm gânduri închise rămân, zăvorul e tras peste suflet înconjurat de-ndoieli sub palme plânge izvorul tristeţii îi şopteşti, făra de sens, te-ascultă pribege fiinţe, ofrande în tăcute destine pe chipuri adevărul e liber, îl ascundem sub zâmbet. înserări ne coboară-n uitare, drumuri ne-aşteaptă... cu ochi închişi mă sărută de-adio, lacrima ta.

Când macii mor zâmbind

Doar vis

străine umbre tremură în spatele degetelor pereţii ascund anotimpuri târzii; uitate prin dureri ce curg în vise secate privirile îşi aştern culorile în vers ard vise-n cuvinte, cenuşa e-n suflet caut printre aparente nuanţe de gri între alb şi negru cărarea e îngustă printre ziduri ninge acum cu tăceri în căuşul palmelor adun tresăriri sculptate în forme de gând, desperecheate clipe rătăcind seara mă strigă prin somn mă întorc, în amintiri se împrăştie noaptea înălţimi amuţesc în abis. pierdut printre ore pe braţe doarme acum timpul ascultă! picurii ploii îngână bătăile inimii flăcările colorează fantasme, ochii zâmbesc... e doar vis

Mariana Suciu

Răsplată

uitat de vară, prea alb e dorul de soare goliciunea gândului rătăcind depărtarea înlăuntru îşi adună icoanele, în pumni strâng noaptea ce priveşte în mine, ştiu... plâng pe tâmple doare timpul, am vrut să uit nenăscută a murit bucuria în lacrimi amare într-o zi glasu-mi va arde zidul de la marginea lumii prea târziu vor răsări dimineţile, secată vor găsi veşnicia uneori strigătul va pătrunde prin vuietul vântului atunci doar voi privi lumina, cuvintele vor fi trepte ce coboară în necuprinsul inimii, drept răsplată o să vă las iernile, ce vă vor ninge pe pleoape cu sufletul meu

Când macii mor zâmbind

Lipseşte un mâine

oră târzie; lipseşte un mâine rămas agăţat de aripile ude undeva la marginea orizontului marea de linişte l-a aruncat în apusul cuvintelor, tace. întrebări, zâmbetul din oglindă e tot ce ai, priviri reci nasc pe frunte mărgăritare clipe cern lumina lunii adânc în ochii tăi, coboară ţărm învelind misterios seara puţinul e fereastra deschisă în jocul vieţii oricât de veşnic doare între noapte şi zi mereu va fi iarnă citești povestea, zăpezi, cad altă tăcere adoarme fără culoare e frig în ochi mai citeşte doar visul singur aşteaptă acel mâine care într-o seară târziu a devenit trist, niciodată...

Mariana Suciu

Anotimpuri, altfel

în jocul clipelor a rămas doar o lacrimă. lângă sufletul călător, printre umbre aşez zâmbetul, îl îngrop, apoi le acopăr cu zăpada oglinzii rămân doar eu în faţa ultimului cuvânt aştept, tăcerea lui răsfrântă pe buze mă învaţă puterea gândurilor niciodată spuse împart strigătul la doi dureros învăţ să mă sting în sclipirea mută a ochilor dincolo de noapte mă aşteaptă liniştea degetelor prin care curge iubirea toamnei le învelesc în şoaptele inimii şi-aştept. ştiu, într-o zi din dragostea lor va înflori primăvara

Când macii mor zâmbind

De ce?

himere crescute-n cuvinte versurile ard alungate în suflet, tăcute. privirea tulbură ceasul stelelor, drum deschis în târziu înţelesul se bea din cupe amare. călător, am construit cu zgomotul paşilor iluzii pierdute în puterea mâinilor zidindu-mă în momentele toamnei; adăpost pentru zâmbetul abandonat singur am înflorit tandru noaptea. orele aleargă, seninul e împovărat de-ntrebări. privesc, lângă mine vorbele îşi adorm strângerile de mână, prea tăcut transformăm călătoria spre moarte în lumânare arzând. distanţe coboară în gânduri timp pierdut pe nicăieri. pe-acelaşi drum vom trece lăsând uitate bătăile inimii şi-apoi o să ne întrebăm: de ce moare apusul în clipa când soarele şi-a pierdut răsăritul?

Mariana Suciu

Mi-e toamnă

chemarea frunzelor, auzi? vântul le destramă cuvintele şi ele curg în singurătatea zării ploi inundă veri amintirea muşcă cu dinții toamnei ruginiul inimii, e frig lumina ochilor coboară în adâncul privirii plec aşteptând nesperat anotimp e gândul respiră căldura inimii din târziul rămas fără timp ascult, desfrunzite şoapte se sting în privirea lunii rânduri de cuvinte se pierd în izvorul buzelor, taci călător împletesc liniştea pe cărările destinului, mi-e toamnă lumina de la capătul drumului mă priveşte din inima ta doar eu mai alerg pe malul nopţii unde primăvara stă îngenuncheată

Când macii mor zâmbind

Tăcerea cuvintelor

la masa tăcerii cuvintelor iau loc culori de gând; nuanţe de alb şi albastru împrumutate din zborul pescăruşilor glas de valuri lovindu-se de maluri argintate de dor înrămate în raze de lumină petale de suflet se strâng în flori de tristeţe acoperind cu miresme născute în univers interior apusul care coboară în suflet drumuri duc către ţărmul mării, pumnii sunt plini cu nisipul clipelor visate prelingându-se printre degete nemiloase de timp amintiri rămân pierdute printre stelele nopţii, paşi tăcuţi trec spre orizontul umbrelor sperând...

Mariana Suciu

Cristale

sunt doar tăcerea decupată din perechea de aripi care îşi arde zborul în necuprinsul inimii adâncul cerului din răsăritul privirii şi-a închis strălucirea în colţul unui anotimp nenăscut încă amurgul adoarme clipe; scriu în imagini alunecând în vise tăcute povestea picăturilor de rouă rătăcite cristale zidite în gând fragment de rază remodelându-şi umbra mă sting în petalele nopţii la sfârşitul paşilor deveniţi ecou în lumea cuvintelor amare

Când macii mor zâmbind

Dincolo de surâs

sprijin tăcut pentru tristeţea ochilor arzând, căldura obrajilor mărturisinda dovadă a cuvintelor ghemuite în suflet alunecare lină printre zidurile frântelor destine ploaia amestecă vocea clapelor cu tremurul inimii, amintire-ncrustată în pecetea buzelor pierdute dincolo de surâs.

Mariana Suciu

Picături de cer

distanţele citesc bătăile inimii aşezate în rânduri scurte acoperind lumina degetelor arzând pagini de suflet respiraţia gândului curgând prin tăcerea lunii acoperă zorii cu liniştea cuvintelor oprite să îţi adoarmă sărutul în veşnicia sufletului devenit poezie limite rătăcesc în ceaţa tăcerii picături de cer se sting în amurgul privirii doar vântul mai şopteşte povestea inimii pierdute în versul uitat de cineva plângând la picioarele toamnei

Când macii mor zâmbind

Poveste

ultimul zbor poartă cu el acelaşi vis. prin fereastra deschisă sufletul priveşte căutăndu-şi lumina în nemărginirea privirii uneori lumea e doar un strigăt ecou de paşi pierduţi în zgomotul ploii poveste de noapte aşezată trist în lacrima gândului tău liniştea vorbeşte în plutirea fiecărei frunze cântecul inimii tandră atingere se stinge tăcut în picături de rouă alunecând lin pe geana amintirilor

100

Mariana Suciu

Destin

la marginea zidului respirând gânduri, suflete desprinse din alcătuiri efemere de lut ard cuvinte pe altarul destinului. atingeri de tristeţi regăsite în sunetul clapelor alunecă pe ritm de note murind, în pustiul de lumină al palmelor calde. cândva, sub tremurul genelor vor locui copaci înfloriţi la capătul toamnei, inventând dimineţi într-o poveste rămasă uitată pe pagina nescrisă a unui gând... doar singuratica noapte mai plouă depărtarea 101

Când macii mor zâmbind în flori tăcute de vis aşternând liniştea în faţa paşilor pierduţi la răspântia aripilor albe.

102

Mariana Suciu

Dans

în camera goală, pereţii se ascund în spatele colţurilor unde respiră speranţa, umbră a nopţilor lungi de unde nu mai există plecare. cerul străin, e gheară rănind tăcerea florilor oarbe ce înfloresc îngropând vise sub tremurul inimii, şoaptă ce moare la marginea nopţii închizând zgomotul paşilor în nisipul unde marea îşi plânge visul prin rănile gândului ucis. înflorind slove purtăm pe cărări neştiute frumuseţea neliniştilor din întuneric de gând, dansăm împreună 103

Când macii mor zâmbind dansul vântului prin culorile toamnei şi adormim clipe în ierni în care paşi confuzi îşi îngheaţă urma la răscruce de lumi căutându-se.

104

Mariana Suciu

Veşmânt

Contur de palme risipit în degete albe suspendate de amintirea gândului, desenează ploaia sufletului murind sub veşmântul cuvintelor. Picătură în dimineţile paşilor desculţi căutându-şi calea ating norii în zbor de clipe fără limite de albastru, pătrund în cer de suflet şi privesc stelele în ochi; lumina cuvintelor ploi de gând care nasc surâsuri, lacrima ce mângâie obrazul, tu.

105

Când macii mor zâmbind

Infinit de alb

vis rătăcind la hotarul cuvintelor nemărginire aşternută pe zidul tăcerii eu, pagina albă pe care literele au culoarea răbdării scriu întristarea în veşnica rugăciune a ochilor, îngheţ în absenţe secundele separatelor ţărmuri, pulberea stelelor oglindindu-se în paşii picurilor de ploaie, sărutul clipelor aşternut pe ninsoarea florilor de cireş. rezonanţe de priviri tăcute mângâie corzi de suflet tremur de floare devenit vânt, 106

Mariana Suciu îmbrăţişare... nălucă desenând pe buzele nopţii sângerânda povară a infinitului de alb.

107

Când macii mor zâmbind

Liman

există un loc unde priveşti ca să înţelegi şi unde asculţi ca să poţi citi un loc unde nu trebuie să vorbeşti ca să nu pari vulnerabil şi nu trebuie să taci ca să nu dezvălui un liman o destinaţie e locul întâlnirii cu tine însuţi un loc unde trebuie să ajungi ca să poţi pleca... din nou.

108

Mariana Suciu

Extreme

Paleta de culori de pe şevaletul destinului a îmbrăcat îndrăzneţ nuanţe de speranţă în universuri de gri. Inima a colorat-o în alb asemeni pânzei de pe catargul vasului care îşi poartă visele în zgomot de gând plutind pe mări de cuvinte. Alegi... culori. Întuneric şi foc, lumina... e zăpadă? Construieşti ziduri întinzând mâna spre cerul visului, secunde şoptite colorează tăcerea cu frânturi din sufletul tău. Simplitatea lacrimilor gustă picătura durerii rătăcind prin nisipul nescriselor cuvinte. Popas al tăcerilor sufletul obosit de atâtea căutări îmbracă mătasea visului şi îşi ascunde durerea printre paşii timpului; pagini nescrise, amar... 109

Când macii mor zâmbind

Scut

Scutul inimii mele e blândeţea ascunsă în cuvinte care au culoarea lacrimilor. Pastelul florilor din infinitul de iubire păleşte trist în grădini de suflet răvăşite în furtuni de vise pierdute; îngeri trişti privesc cerul cu ochii amintirii în care albastrul nesfârşit era vis împărţit la doi.

110

Mariana Suciu

Exil

Îţi dau întâlnire la capătul cuvintelor despărţite de punctul nopţilor albe. Respirând într-un strop de lumină exilat pe umărul copacilor îţi voi privi lumea ascunsă din sufletul sfărâmat şi îţi voi răsări lacrima tăcută pe cerul viselor mele; rază luminând depărtarea fărâmă de soare într-un gând îngenuncheat.

111

Când macii mor zâmbind

Colţ de albastru

Într-un colţ de albastru te scriu cu vârful degetelor îngălbenite de trecerea toamnei şi îţi aşez pe buze mângâierea rândurilor mute să îţi vorbească despre nopţi în care te învelesc cu aripile gândului şi îţi adorm în suflet fluturi de zăpadă răniţi de taine neştiute si purtați de inimă in şoaptele întunericului ascuns.

112

Mariana Suciu

Cuvânt

Singur cuvântul mă ascunde în tine. Frântură de lumină în târziul profund, îşi întinde mâinile albe dincolo de norii inimii tale, schiţând speranţa în pustiul gândului unde siluete pierdute cern culorile toamnei. Poate când în suflet îmi vor înflori picurii ploii te voi găsi deasupra cerului meu culegând lumina şoaptelor pierdute în amintiri durute la poarta închisă a timpului, chemând umbrele serii la graniţa răsăritului unde nu există uitare.

113

Când macii mor zâmbind

Oglindă

E versul adesea leagănul inimii; fantasmă a iubirii înflorind irişi în nemărginirea privirii, otravă dulce picurând raze de lună în apusul regretelor târzii, lumină curgând în clepsidrele nostalgicelor şoapte, dăruire îmbrăcată în straiele lacrimilor descătuşate, oglindă a nălucirilor din gând... ......................................... şoaptă caldă adormind furtuni tu, vers, unic trubadur al sufletului meu...

114

Mariana Suciu

Necuprins

Te naşti din şoapta gândului unde cerul nu are limite iar nopţile ascund printre perdele de timp albastre unde, curgând nedescifrate vise. Tăcute mâini, tumult de doruri mângâietoare ating şoaptele toamnelor târzii cu palide culori rătăcite în pulberea curcubeului. Din şoapta valurilor purtând întristatul suspin adună necuprinsul inimii şi lasă-l să poarte praful stelelor în răsăritul iubirii, ancoră a răspântiilor, în portul colţului de suflet.

115

Când macii mor zâmbind

Iluzie

Nopţi urcând în zgomotul ploii cu succesive bătăi de aripi, ating absenţe zăvorâte printre şoaptele viselor fără nume; clipe se frâng în furtuna gândului ascunzând oftatul în picăturile inimii rătăcind pe alei osândite să asculte doar paşii himerelor îngenuncheate. Îţi desenez pe privire nostalgia florii sărutând depărtări cu mireasma tăcerii şi răvăşind gânduri în labirintul umbrelor unde secundele aşteaptă răspunsul iluziei născute din taina zborului mut.

116

Mariana Suciu

Culori de gând

Răsar în tăcerea secundelor care îmi ascultă sufletul zâmbind; nu mă întreba despre mâinile care spun totul când îşi pictează liniştea cuvintelor pe chipul timpului pierdut printre anotimpurile inimii. Surprind şi păstrez amintiri amestecând culorile gândurilor ascunzându-se în raze de lună cu urma paşilor revenind în tăcerea păsărilor care şi-au purtat zborul în privire aşteptând să renască în apusul căzutelor frunze pe cărările toamnelor pustii.

117

Când macii mor zâmbind

Numele dimineţii

Privirea alungată să trăiască la capătul orelor lipsite de lumină, priveşte zidul unde soarele se prăbuşeşte zvârcolindu-se în geana lacrimilor; călători printre zidurile lumilor noastre împărţim clipe născute din mângâieri de umbre, siluete străbătând confuz ploi înţepenite între cuvinte însetate de cer, scriind despre un azi care ieri adormea cu numele dimineţii pe buze.

118

Mariana Suciu

Paşi

Nerostite trăiri îşi plimbă urmele prin sufletul fără voce în care speranţe uitate îşi privesc zâmbetul îmbrăţişând respiraţia buzelor tăiate în jumătăţi de cuvinte respirând iluzia numelui tău. Frunze căzând în urma paşilor rămaşi fără culoarea privirilor, acoperă singurătatea aleilor goale cu anotimpul norilor, urme fragile scuturând lanţul lacrimilor în ţipătul zărilor şi lăsând drept semn şirag de gânduri, mărgăritare desprinse din răsărituri furate, prinosul inimii sărutând poemul ochilor tăi.

119

Când macii mor zâmbind

Necunoscuta

Ţi-a privit tristeţea mângâind cu raze de suflet abisul durerii în care neiubirea îţi coborâse singurătatea. Tăcerea aducerilor aminte îţi picurau pelinul şi ambrozia deopotrivă în veşnicia cuvintelor; lacrima neplânsă a ochilor tăi cobora pe geana zorilor în leagăn aşteptând să-ţi adoarmă durerea în şoaptele blândeţii alunecând pe strunele iubirii din gând. Acum? E doar o necunoscută ce poartă strâns la piept în clipele deznădejdii triste absenţe şi dantele de lacrimi cusute cu fir auriu pe margini de apus...

120

Mariana Suciu

Prag

Citeşte gândurile încă nepătrunse, şoaptele lor se întorc fără cuvinte apoi pleacă în ritmul ploii strigând liniştea împrăştiată de vântul trist. Trăind într-o amară picătură lovind cu respiraţia camera goală din suflet scrisoarea inimii se scrie prin labirinturi ocupate de şoapte pierdute în ochi îngenuncheaţi. Întotdeauna dincolo de apus noaptea îşi cântă neterminatul cântec dezlipind frunze ghemuite pe pragul stinselor vise, plâns prăbuşit în ritualul tăcerii din lumea poveştilor devenită cer, taină vrăjită a cuvintelor ce nu spun nimic...

121

Când macii mor zâmbind

Ştiu

În seara asta închisă în neantul ochilor plimbându-și iluziile pe muchii tăioase de gând îmi vezi cuvintele îngeri trăind în întuneric sorbind de pe buzele copacilor răsăritul șoaptelor ascultând muzica toamnei? Aripi deschise când luna își oglindește sufletul gol în frânturi de lumină îndrăgostită de sunetul valurilor, zborul lor se întoarce din povestea zâmbetului pierdut în îmbrătișarea liniștii din fiecare seară în care chipuri si inimi iau forma paginii albe pe care sufletul își asterne răspunsul la întrebări pierdute la marginea ploii sărutând durerea lacrimilor grele. Dormi? Ştiu… E târziu...

122

Când macii mor zâmbind