Labirinturi autumnale

ÎNSEMNE CULTURALE – 2014

Colectivul de redacție: Coordonator – Ion Lazăr da Coza Arhivare, corectare – Vasilisia Lazăr Coperta – Vasilisia Lazăr Tehnoredactare – Gina Zaharia

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2014 http://insemneculturale.ning.com/

Labirinturi autumnale

Însemne Culturale

Concursul de poezie și proză scurtă „Labirinturi autumnale” ~ Preambul ~

= 16 Noiembrie 2014 =

Iată că a sosit clipa mult aşteptată – afişarea rezultatelor Concursului „Labirinturi autumnale”, concurs desfăşurat pe Site-ul literar şi artistic ÎNSEMNE CULTURALE, în perioada 05 octombrie16 noiembrie, 2014. Întâi şi-ntâi să dăm „cuvânt” cifrelor existente la ora acestui bilanţ: – 62 poezii înscrise la concurs, pe parcursul a 30 de zile; – 24 proze înscrise la concurs, pe parcursul a 30 de zile; – 39 membri au votat poezii; – 22 membri au votat (şi) proza.

– 1385 vizite la Regulament; – 1930 vizite pe paginile unde s-au postat poeziile; – 764 vizite pe paginile unde s-au postat prozele; – 3390 vizite pe pagina de votare a poeziilor; – 1001 vizite pe pagina de votare a prozelor.

– 8470 total vizite.

Cifrele, cu toată modestia, sunt impresionante! Şi acum, cu voia voastră, dragi prieteni, câteva păreri post-factum.

Aşa cum am spus, numărul textelor participante a fost fabulos, iar calitatea lor remarcabilă. Grea, foarte grea a fost notarea. Credeam că dacă am zece note la dispoziţie îmi va fi mai uşor. Greşit. Acordarea lor a fost la fel de problematică chiar dacă aş fi avut douăzeci de note, cinci, ori numai trei. Am apelat la toate metodele de triere pe care cititorul din mine le are, căutând să nu fac prea multe şi adânci compromisuri. Prima sită-întrebare a fost cât de tematic este conţinutul scrierilor? Unele texte au abordat doar tangenţial tema, unele au avut toamna ca decor pentru diverse acţiuni şi subiecte, câteva au luat în cheie simbolistică toamna, altele au fost reportaje, descrieri, eseuri sau 5

Însemne Culturale La Ghizunie compuneri autumnale… Ce-ar fi trebuit să votez? Aici, recunosc, am făcut cele mai mari compromisuri. N-am avut milă pentru greşeli ortografice, dar am fost mai „pianissimo” la cele de redactare. Personal, am ţinut cont de o nuanţă pe care o dă DEX 2009 atunci când defineşte poezia, şi anume: POEZÍE, poezii, s. f. 1. Modalitate a literaturii care exprimă mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, (s.m.) al afectivităţii, al rimei, al ritmului etc., multe poezii găsindu-le prea lungi. În balanţă am pus şi originalitatea. Cum concursul a fost cu temă impusă, spaţiul de manifestare a fost mai redus, însă creatorii s-au descurcat regește. Îndrăzneaţă mi s-a părut o proză alergică la punctuaţie. M-am arătat reticent la acest experiment, dar cine ştie dacă o astfel de scriere nu va fi a viitorului… Un caz interesant mi l-a semnalat cineva: într-o poezie, un vers – I-aş fi recitat o poezie din Plaut – e impropriu. Plaut a scris numai comedii. Cel puţin aşa ne spune „gugălul”. Cine a greşit? Autorul? Google? Eu, fiindcă nu ştiu suficientă literatură antică? Cert este că persoana care a descoperit aspectul nu a votat poezia (deşi îi plăcea mult), iar eu am depunctat-o…

Una peste alta, corect ori subiectiv, clasamentul propriu mi-l asum pentru că am fost sincer în subiectivismul meu (!). Însă e bine că părerea mea, ca jurat, a contat doar o cincime din nota finală!

Pentru a alcătui o oglindă cât mai fidelă a concursului, pe lângă notele acordate de către dumneavoastră, dragi membri (şi aici ţin să vă mulţumesc din suflet pentru efortul depus de a vota!), am adus în juriu, alături de un terchea-berchea şi-un încurcă-lume ce sunt, pe un administrator-editor, care s-a dovedit a fi foarte aplicat în comentarii, o numesc aici pe prof. Ana Cîmpeanu, pe un poet-preot la altarul poeziei neo-clasice, Dragoş Nicolae Iordăchescu şi pe mai noul nostru coleg de site, Dinu Eleodor, creator de poezie modernă de un abstracţionism lizibil, cum i-o caracterizez eu. Şi lor le aduc mulţumiri speciale, mai ales că, alături de coordonatoarea Vasilisia Lazăr da Coza, nu au avut voie să concureze, diminuând cu mai multe carate calitatea concursului.

Avem sub ochi cele zece locuri de la ambele secţiuni (poezie şi proză). Fără îndoială, clasamentele au născut şi vor naşte controverse.

Chiar şi laureaţii pot să spună că între ei şi locul doi trebuia să fie un număr mai mare de puncte, darămite concurenţii care nu au luat niciun punct? Acestora din urmă le spun să nu vadă situaţia în violet. La urma 6

Labirinturi autumanle urmei, ca votanţi, am avut doar zece note pentru şaizeci şi două de poezii, şi tot atâtea note pentru douăzeci şi patru de proze. Totuşi nu ar strica şi o analiză autocritică. Interesant, cum spuneam în alt loc, ar fi să vedem fiecare ce şi cum am votat, câte din textele nominalizate de noi au ajuns în topul alcătuit de membri şi în topul final. Mulţumiţi ori nemulţumiţi, vreau să vă asigur, ca preşedinte al juriului, de un singur fapt: din simplul motiv că nu am găsit răspuns la întrebarea „Cui ar folosi?”, rezultatele nu au fost măsluite! Ele sunt cele care sunt!

Intenţionăm ca din acest concurs să facem o carte virtuală, pe care să o aşezăm la loc de cinste pe raftul Bibliotecii digitale a site-ului, alături de celelalte bijuterii. Textele, în acest caz, vor fi corectate. În încheiere, cu infinită încântare, salut prezenţa în concurs a trei elevi de la Şcoala Gimnazială Letea Veche, judeţul Bacău, îndrumător prof. Mihaela Ţăranu şi a treisprezece elevi de la Colegiului Tehnic „ Dimitrie Ghika”, localitatea Comăneşti, din acelaşi judeţ, îndrumător prof. Felicia Apreutesei! Peste toate acestea, participarea într-un număr nesperat de mare a concurenţilor, a celor ce-au votat şi a calităţii textelor mă fac să cred că viitorul literaturii e pe mâini responsabile!

Pentru că sunteţi frumoşi, daţi-mi voie să vă îmbrăţişez cu drag!

Felicitări tuturor!

Ion Lazăr da Coza Președintele juriului Cofondator site

7

ﾃ始semne Culturale

8

Labirinturi autumanle

9

ﾃ始semne Culturale

10

Labirinturi autumanle

11

ﾃ始semne Culturale

12

Labirinturi autumanle

Premiul I

̴ secțiunea poezie ̴

Labirinturi autumnale (384 puncte)

Rodica Rădița Răpeanu

Prin zări pustii mă cheamă, cu firea ei zăludă, În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturi, O scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturi Mi-a desfrunzit copacul și umbra mi-este udă.

Plâng fluturii de noapte roind prin insectare, Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumate Îmi plouă cu rugină prin gânduri estompate Nu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare...

Cățele slobozite pe-alei de rug dansează, Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală? Încremenesc de vie, de frig și de sfială Din mâini, cocoșul morții, în aer ricoșează.

De glonțuri purpurii, mor frunzele-n pomadă, Sinoade de prigorii însuflețesc, iar, calea, Fecioare despletite îmi împresoară jalea Se tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă!

Vreau să-mi agăț o șansă de vânătorii ceții, Să-mi lase suflul karmic, în praștiile toamnei. Îngenunchez pe-o armă și cer clemență doamnei, Să-mi ierte nostalgia și frământarea vieții!

13

Însemne Culturale

Premiul I

̴ secțiunea proză ̴

Labirituri autumnale (450 puncte)

Sofia Sincă

Sosită de curând din Grecia, Corina își încărca bateriile prin micul orășel de provincie, alergând spre a-și rezolva niște probleme. Îi era atât de dor de fiecare colț de stradă, mai ales că multe amintiri plăcute erau foarte vii, încă, în sufletul ei. Toamna nu o deranja, nu era nostalgică.

Misterul începutului de toamnă rivaliza cu al său. În zadar ramurile-şi scuturau parfumul, uitând de pasiunea verde a frunzelor crestate, în zadar aburii vibranţi ai brumei, purtați de vântul mușcător, zbiciuiau totul în cale. Ea se bucura și aștepta schimbarea culorilor în bine, așa cum aștepta același lucru și în destinul său. În ultima perioadă avusese parte de multe... „Dacă nu l-aș fi cunoscut pe Costas, nu aș fi renunțat la facultate și acum aveam un rost. Dacă soarele Greciei nu ar fi atât de fierbinte, mult prea fierbinte pentru inima mea... iar vraja patinată a edificiilor nu ar fi fost devastatoare în lumina lunii... El m-a surprins cu garda jos, după idila ratată, în țară, cu Radu. Dar parcă există, acum, loc de lamentări! Ziceam că nu sunt nostalgică și toamna nu mă atinge. Și trebuie să mă grăbesc.”

Iuți pasul mai departe, cu ochii pe frontispiciile clădirilor nou construite, către poliția locală, pentru a-și reface actele. Se părea că nuși mai recunoaște propriul oraș, toate și-au schimbat locul. Îi atrase atenția un afiș enorm, puternic colorat, viu, în multe culori țipătoare, dar fără a se zări vreo discordanță între ele. Culori așezate de o mână cunoscătoare. Scrisul artistic anunța un concurs matrimonial, cu durata de o lună, mai precis în luna octombrie, care dorea să spargă mitul nostalgiei de toamnă și să creeze un fel de primăvară a îndrăgostiților.

Erau selectați, pe rând, băieți și fete, câte o pereche, cazați undeva în pensiuni diferite (nu se divulgau locațiile), fiind supuși la diferite 14

Labirinturi autumanle probe. Concursul avea un regulament strict, cunoscut doar de membri, încheiat printr-un contract. Perechea câștigătoare era aceea care, în decursul lunii octombrie, se căsătorea și căsnicia rezista cel puțin trei ani. În caz contrar, suma oferită drept premiu va fi returnată, la fel contravaloarea cazării, ale celorlalte cheltuieli, plus un procent mare al dobânzii.

Ochii alunecară pe cifra ce indica miza: cinzeci de mii de euro. „ Cât sunt de lefteră, m-ar scoate din toate încurcăturile, își zise în barbă, râzând. Dar după câte știu norocul a stat întotdeauna departe de mine și nu pot visa eu la acea sumă. Mai degrabă va trebui să-mi caut un job, să pot ieși din impas. Și asta urgent.” În ziua aceea, a începutului de octombrie, soarele a uitat să apară, iar norii îşi făceau de cap. Lepădau stropi reci ca o bură, într-o plângere ce nu mai contenea. Picăturile despleteau parfumul frunzelor răvăşite prin pădurea din apropiere, într-un miros de praf şi toamnă, dar încă nu reuşeau să schimbe total garda galbenă, nu puteau distruge stoicismul ei. Îmblânzitorul culorii își arăta umil ultimele strigăte amintind că e încă viu.

Doi tineri se plimbau tăcuți, destul de stingheri unul de prezența celuilalt, prin micul crâng din apropierea locației care organizase jocul minții, al voinței și al inimilor. Covorul pastelat foșnea sub pașii lor, molcom, ca și cum nu ar fi dorit să trezească toamna din visare.

Frunzele desprinse din pețiol își îndeplineau rolul de dansatoare eterne.

Ea, o brunetă înaltă, cu un chip extrem de expresiv, ochi mari, migdalați, cu gene dese și întoarse. Sprâncenele puternic arcuite.

Pomeții obrajilor perfecți încadrau nasul fin, iar sub el se afla ceea ce avea mai frumos: buzele cărnoase, aproape exagerat de mari, ce ascundeau două șiraguri de dinți perfect aliniați, de un alb strălucitor, astfel încât zâmbetul îi lumina toată față, întregul univers chiar. Părul lung, negru, bogat, șerpuia pe umeri, pe sânii bogați și pe spate, până aproape de mijloc. Era chipul celei mai fermecătoare Carmen de Bizet.

El, tipul Adamului atrăgător, fără a fi foarte frumos, cu trăsături trase cam din bardă: nas acvilin, șaten, buze subțiri și bărbie ascuțită.

Ochii de un verde-metalic, neliniștiți, ca valurile sub furtună, aveau mai mereu o privire greu de stăpânit. Foarte înalt, atletic și foarte tânăr.

S-au întâlnit în prelungirea curții pensiunii pentru a face câțiva 15

Însemne Culturale pași întru cunoaștere. Parte din program. Tinerii purtau câte o brățară electronică la picior, cu scopul monitorizării permanente, în jocul de-a iubirea.

– Ce faci?... deschide discuția Romeo.

– Intenționez să te cunosc, răspunde Corina. Trebuie să ne cunoaștem!

– Nu acum am întrebat ce faci, ci de revelion.

– Probabil de revelion vom face ceva împreună, încercă să îndulcească convorbirea fata. Iar în gândul său: „Ce îngâmfat e tipul.

Joacă tare! Doamne, dă-mi putere să rezist și să-mi împlinesc țelul!”

Dar el avea cu totul alt gând: „Asta e prea frumoasă... Eu am plecat să mă recreez, am fugit de dragoste, nu vreau să mă îndrăgostesc. Cine mio fi trimis-o pe cap? Îi voi dejuca planurile. Sper să rezist.”

– Câți ani ai? mai întrebă junele.

– 26 bătuți pe muchie. Tu? – Hmm! 23.

– Ce tânăr ești! Și ai plecat să te însori!

– Cine ți-a spus că mă voi însura? „Din nou în luptă cu viața. Lângă acest tânăr mă aflu pe drum paralel, aşteptând sclipirea de moment. Nimic mai greu decât faptul de a-ți condiționa existența, fericirea, de altcineva.” În clipa următoare se auzi în spatele lor un zgomot scurt și zăriră portița de la intrarea în crângul împrejmuit, cum se închide automat.

Romeo alergă, sprinten, să împiedice fenomenul, dar în zadar. O plasă înaltă stăpânea impasibilă, de jur-împrejur o arie destul de generoasă, a pădurii. Băiatul privi mirat spre fata de lângă el, apoi spre gardul din preajma sa. Imediat se auzi printr-o portavoce: „Există ieșire, dar numai îmbrățișați!” Corina porni spre tânăr, dar gestul lui ferm de refuz o opri brusc. Apoi se dezbrăcă de geacă și se plimbă, ascultând foșnetul de sub picioare al stratului îmbrăcat în aur și aramă, târându-și agale haina după ea. Obosită, o întinse pe jos și se aseză comod, răbdătoare, cufundându-se în gânduri adânci, încât aveai impresia că nu va mai ieși niciodată din acea stare. Romeo începu să zgâlțâie gardul din sârmă oțelită, să-l lovească cu picioarele furios, fără sorți de izbândă. Înjură, țipă, se agită prin covorul de frunze, stârnind praful. Totul în zadar.

Bura începu să se risipească, iar soarele, înciudat de atâta așteptare, le 16

Labirinturi autumanle trimitea câte o pală anemică, atât cât să nu uite că există. După un timp în care patrulase de-a lungul și latul gardului, obosit, se așeză și el pe frunzele mărunțite de atâta zbucium, cu spatele la frumoasa Corina. Ea încercă să-l atingă ca din întâmplare, însă bărbatul mânios se retrase electrizat. „Cât de puțin îmi trebuie s-o cuceresc! De ce sunt unele fete atât de vulnerabile? Nu-mi trebuie o ființă de acest gen lângă mine, deși fizic e mortală. Dar nu e bună de cluburi, pare a fi genul de soție perfectă. Sau poate îi trebuie banii... Fetele mereu au nevoie de bani. De ce nu-mi spune, că îi dau eu, fără s-o iau și de nevastă. Mare lucru... alocația mea pe o lună.” O zi întreagă de meditație în mijlocul toamnei nu prisosește nimănui. Fiecare aștepta să se înfăptuiască o minune, dar nu aceeași. Însă, cum natura are tendințele sale firești, consfințite de ea însăși, fără a cere acordul cuiva, pe la lăsatul serii, neliniștitul Romeo înțelesese rostul jocului și rosti poruncitor: – Hai! Corina, docilă, se lăsă moale în brațele lui și simți o căldură binefăcătoare, reconfortantă, pe care n-o mai simțise de multă vreme.

El, o tresărire și un parfum ce-l învăluia fără scăpare, în afara legământului sufletesc, fără puterea de a se opune. Portița se ridică imediat și plecară spre locul cald, destinat odihnei, rupt total de restul lumii. Lipsit de televizor, telefon, computer sau alt mijloc de comunicare, doar ei doi și câteva persoane care monitorizau jocul. În camere separate, actul sexual fiind interzis.

La începutul fiecărei dimineți urmară alte provocări, cărora erau nevoiți să se supună, fiecare zi fiind diferită de cealaltă. El trebuia să gătească, ea să aducă lemne pentru foc sau apă de la izvor. Ea trebuia să spele, el să calce. Să se încadreze separat în bugetul alocat aprovizionării de la barul pensiunii. Lui nu-i ajungeau banii deoarece cheltuia o mare parte din ei pe țigările neincluse în calcule. Corina făcea economii și-l împrumuta sau îi cumpăra țigări. Operațiunea călcatul hainelor trecuse tot pe mâna fetei, neîndemânarea lui se dovedea a fi greu de suportat. Nu și gătitul. Aici se părea că are pasiune. Convorbirile erau cele de rutină. El atacând, ea aplanând cu multă bunătate și noblețe. În una dintre seri, la o boxă, dintr-o dată se auzi muzică. Ea îl invită de câteva ori la dans. Tânărul nu se arătă interesat. Corina începu să-și unduiască șoldurile lin, domol și 17

Însemne Culturale provocator pe o melodie grecească. Mișcările lascive, pasionale, la început cu calmitatea de dinaintea furtunii, deveniră fulgere desprinse dintr-o vrajă răscolitoare, după ceva timp, impietând liniștea sufletească a lui Romeo. Tulburat, plecă în pas șovăielnic, în timp ce frumoasa Afrodită contină să danseze în același ritm până ce boxa se opri brusc.

Smoala întunericului răscolită de zâmbetul lunii se lăsa greoaie prin labirinturi, spre disperarea fetei. Atunci gândurile o năpădeau fără încetare, adulmecând furtuni de nopţi fără somn. Uneori o prindea dimineața plângând, chinuindu-se să-și ascundă cât mai bine amărăciunea. Doar cearcănele din jurul ochilor o trădau și răutatea lui Romeo.

– Parcă a trecut un autobuz peste tine. Ce ai făcut azi-noapte?

Corina dispărea după o cortină și reapărea, aproape imediat, cea mai frumoasă și mai odihnită ființă de pe pământ. Deținea o artă rafinată a machiajului.

Una dintre probe era supraviețuirea în doi sub limită de timp, în mijlocul pădurii, cu minim de alimente și cu ceea ce oferea crângul.

Soarele blând de octombrie se instalase impasibil, construind sălașe de vis. Tinerii încercară să supraviețuiască într-o poieniță, două zile și două nopți, întrecându-și limitele, împreună la nevoie, separat în gândire. Împrejurările îi obligau să se întâlnească pentru prepararea hranei și noaptea într-un cort ce făcea parte din recuzită. În Romeo se treziră instinctele masculine ce se impuneau față de sexul slab, însușiri pe care nu știa că le posedă.

Focul era specialitatea Corinei, doar ea îl aprindea.

– Ai pupat țigani? întrebă Romeo.

– Am sânge de țigancă. Tatăl meu este țigan, iar mama din viță nobilă. Diferența dintre ei și alte cauze au făcut să mă înfieze. Părinții mei adoptivi, cei mai minunați părinți din lume, s-au prăpădit. Erau de mult pe această lume. „Poftim, mai e și țigancă!” se amuză în sinea sa Romeo și cu toate acestea o privi cu mai mult interes. Astfel recunoscu și mai intens fragilitatea din sufletul fetei, dar și aura de vrajă care o învăluia. Și se trezi întrebând: – Este adevărat că ai secrete? Este adevărat că ești în depresie?

– Și dacă aș fi, ți-ar păsa?

18

Labirinturi autumanle Întrebările rămăseseră fără răspuns. Mai târziu, Corina deschise conversații pe teme de suferință și reușită, despre iubire și dorință, despre vise, speranțe și renunțări. Se izbi de modul simplu și practic al gândirii lui Romeo. La el totul avea rezolvare imediată.

– Trebuie doar să vrei din toată ființa și se va rezolva. Sinceritatea faţă de cei de lângă noi și față de noi înşine ne oferă un suport foarte important și solid. „Eu acum te vreau pe tine, din toată ființa, își rosti în gând, Corina. Ești atrăgător, ai multă masculinitate și caracter puternic. M-aș putea rezema pe umărul tău. Dar am toate motivele să cred că nu se va împlini.”

Ultima probă, în cea din urmă săptămână se dovedi a fi cea mai grea, dar și cea edificatoare. Inima pădurii, scăldată de nuanţele multicolore ale lui octombrie, crease un labirint, unde tinerii trebuiau să se găsească pentru împlinirea destinului. Prin ochii cârpiţi ai ramurilor bătrâne, unduite sub povara vântului, se zărea un cârd de cocori ce zbura spre țelul lor, deja cunoscut. Cei doi se vor căuta, plecând din locuri diferite, tot contratimp, după indicatoare făcute celuilalt, pe bucăți de hârtie puse pe crengile copacilor sau pe trunchiurile acestora.

Dacă nu se regăseau, jocul se întrerupea în următorul minut de după gong. Nici fericirea de moment nu-i determina să spună da, la finalul competiției.

Spre a convinge, Corina și-a pus în practică romantismul și scrise primul bilet: „Aștept calea netezită. Arată-mi drumul către tine.” Agăță înscrisul de o ramură destul de joasă pentru a fi sigură că nu va trece neobservat. Înaintă câțiva pași printre copacii înalți și deși, iar pe trunchiul unuia găsi primul bilet al lui Romeo: „Drumul spre inima mea nu poate fi umbrit de secrete.” Era însoțit de o săgeată ce indica tocmai invers calea, față de cum avea ea intenția să pășească. Luă biletul și scrise altul: „Fiecare lucru la timpul său. Jocul de zi cu zi aprinde ruguri!” Puse săgeata spre răsărit, în direcția stabilită de el. În următorul găsi: „Bizarerii feminine.” Săgeata din nou își modifica sensul, neașteptat. Se părea că tonul era la el, iar Corina era nevoită să se lase angrenată în labirint. Agăță, aproape la întâmplare, următorul bilet, fiind sigură că el se orienta mult mai bine și îl va găsi: „Deschide ochii 19

Însemne Culturale și vei vedea, apăsarea din stânga.” Biletul lui întreba: „Din stânga cui?

Ai uitat că nu ești singură în joc?” Urmă săgeata, total derutantă. Nimic nu părea că o mai poate scoate din pădurea în care se afundase, dar nici din propria-i capcană. Prinse cu un bold, totuși, următorul bilet, de trunchiul unui fag: „Întinde mâna și vei simți!”, îndreptându-se după săgeata lui Romeo. „O țintă atinsă este o fericire de moment”, citi pe înscrisul găsit în calea ei. Mintea fetei ameți de lipsa orientării și de sobrietatea frazelor, fapt total neașteptat. Încercă să față față provocării: „Am șuvoi de ținte, cât să te țină treaz toată viața.” În momentul următor își simți umărul prins de o mână hotărâtă. Întoarse capul și întâlni privirea oțelită a lui Romeo. Brațele lui mușchiuloase, pentru prima dată o cuprinseră într-o îmbrățișare adevărată și patetică.

Imediat se auzi gongul.

– Vei zice da? abia șopti glasul cald al Corinei.

– Mă mai gândesc. Am… avem principii și limite.

– În care putem include absolutul...

– Dar al fiecăruia, separat. În dimineața următoare, ultima a celor doi tineri în pensiune, răsăritul de soare se instală la linia orizontului cu raze anemice, marcând trecerea autumnală, rutină supusă naturii. Pe fața Corinei se putea citi apăsare, neliniște, în comparație cu starea degajată a lui Romeo. Ofițerul stării civile era prezent, cu fâșia tricoloră traversându-i pieptul destul de voluminos și, plin de emfază, citi fraza cunoscută de toată lumea, trecută prin acest canon. Ea zise Da, convingător, iar el tot... Da! Spre surprinderea Corinei. Privirile lor se întâlniră din nou într-un mod unic, învăluite tacit printr-o lege statornicită de suflete, fără cuvinte.

Au plecat de mână. Romeo, cu întrebarea vie în minte, îi zise proaspetei sale soții: – Și acum spune: ce ții secret de mine?

– Pe Aida-Sofi, fetița mea de doi ani.

– Nu-i chiar atât de rău! răspunse zâmbind, puțin surprins, fără a slăbi strânsoarea mâinii.

Părăsiră împreună pensiunea, în mașina elegantă a lui Romeo, ce-l așteptă cuminte în garaj toată luna octombrie.

20

Labirinturi autumanle Epilog: Peste cinci ani, toamna desfășură din nou același sublim, peste același crâng, unde se jucau doi copii: o fetiță de vreo șapte ani și un năzdrăvan de băiețel de vreo trei ani, tot un suflet și un zâmbet. Corina era foarte preocupată să-i fotografieze, să nu scape nici o năstrușnicie din farmecul copilăresc. Din dreptul pensiunii, venea Romeo, cu un zâmbet ștrengăresc pe buze și cu un înscris fluturându-l cu multă importanță. Zise ceva, îngână ceva de un act, însă soția sa nu-l luă în seamă, fiind obișnuită cu farsele lui. Atunci bărbatul aduse actul în dreptul aparatului de fotografiat. Respirația Corinei se opri pentru o clipă.

– Ce-i asta?

– Ți-am cumpărat pensiunea, să nu te mai obosești în fiecare an să organizezi sărbătorirea căsătoriei noastre.

Urmă un sărut lung, apăsat, în timp ce copiii înotau în marea de frunze arămii, amețite de octombrie.

Premiul al II-lea ̴ secțiunea poezie ̴

Alt început (309 puncte)

Elena Dulgheru (Giurgiu)

Se năruie în frunze icoanele de verde și umbrele pe ziduri, ca lacrimi, se preling.

Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierde și mie îmi ia totul, cu ce să te ating?

21

Însemne Culturale Risipă de culoare și noi – risipitorii de timp și de lumina prin care am vâslit, golind potirul sorții în jocul întâmplării, nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit.

Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare, de-acum or să colinde prin noi singurătăți.

Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare, triști, vom străbate frigul – străine jumătăți.

De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume, cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit, îngenunchind sub geruri, pe buze cu-al tău nume, să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit. Și verzilor icoane din frunzele de ieri le-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

Premiul al II-lea ̴ secțiunea proză ̴

Prizoniera toamnei (417 puncte)

Gina Zaharia

– Știi că la Muzeul Toamnei se întâmplă fenomene fantastice?

– Cum așa? se miră David, în timp ce schița un desen cu mulți cocori. Își ridică privirea, dorind să dea importanță cuvintelor mele, deși îl pufni râsul.

Abia trecuse de amiază, iar cerul se înfuriase, răspândind fuioare 22

Labirinturi autumanle cenușii. Vântul le fugărea trufaș, lăsând impresia că vrea să le facă în ciudă. Pete vineții se cuibăreau în hamacul culorilor mai puțin răsfățate. Începuse să-mi fie frig și mi-am încheiat hanoracul. Am măsurat terasa în lung și-n lat, cu brațele încrucișate. Din când în când îl priveam pe furiș. Părea concentrat asupra pânzei de parcă o spărgea și o cosea cu fire asortate. Uneori înclina capul, schimbând unghiul. Îl înclinam și eu.

Din tablou se revărsa un pârâu. Mă repezeam să-l strâng, dar cel mai bine îl înfășuram ca o binecuvântare…

– Vreau să înțeleg ce e dincolo de imaginația pictorilor, deci, și a ta?!

– Ei, e lumea în faze speciale, mi-a răspuns, dând drumul unui cocor spre vârful unei păduri de brazi.

Eram pe terasă. Îmi plăcea să stau lângă David ore întregi, să-i urmăresc privirile cum alunecă pe șevalet, să-i las gândurile să se rătăcească fiindcă totdeauna cerea timp în care să-și coordoneze inspirația.

– Hai, mai așază un cocor acolo, și îi arătam cu degetul o pată verde-închis, de parcă aș fi dorit să mă pun bine cu acest anotimp în care fiecare suflare își deretică prin hambarele sinelui.

– Acela are mai multă lumină, dar e marginalizat de crezul care clocotește în strâmtoarea de după-amiază.

Nu înțelesesem nimic, dar nici n-am cerut explicații.

David își ridică privirile de pe schiță și surâse.

– Ești acolo, femeie-cocor, dacă asta vrei să afli. Te vei învârti în jurul lunii. Cum mai știi tu să străbați cerul cu pacea, fie și numai într-o singură aripă, ciugulind cămașa norilor!…

Nu l-am lăsat să continue.

– Știi că muzeul de toamnă e abstract? File suprapuse, cataloage strident împăienjenite și un coordonator excentric. La noapte aș vrea săl vizităm.

M-am apropiat de el și l-am sărutat. Îmi dăduse de înțeles că dincolo de lume e un mister pe care vrei să-l păstrezi în căni de lut, să-l faci să te caute, să se înfurie, să-l înnebunești. ***** Trecuse de miezul nopții. Strada sfida întunericul și împărțea 23

Însemne Culturale bacșiș ploii. Aveai senzația că are un singur sens, nu-l puteai devia, însă puteai fi trubadur ori un semn de trecere pe tabla unui începător de exerciții nautice.

David râdea și-mi povestea că de mic a știut să-și fixeze talpa întro evadare specială. Mă enerva cumva. Subestima dorința mea de a fura puțin aura artiștilor și de a marca doar copacii care-și vor fi încuiat ozonul într-o nucă.

Ușile erau larg deschise. O mulțime de admiratori, ca o mare de somnambuli pretențioși. Ne-am amestecat printre ei. O senzație plăcută îmi cuprinse inima. Tabloul lui era acolo. Pe simeze și pe terasa noastră de acasă. Același. Neterminat. Numai că aici era un fel de rege și mă chema. Avea o creangă dezbrăcată și un pârâu șugubăț peste care se pălmuiau, de zor, așchii de ceață.

De cum l-am zărit am zis că-i al nostru. L-am prins pe David de mână și am pătruns în acel cadru. Am dat de un mic imperiu, ușor dezordonat, și o avalanșă de frunze bătrâne. Am intrat în ele până la gât. Înotam împreună, căutând un deal ceva, să ne ducă în cârcă.

Pentru că citisem destul despre scriitorul anonim, l-am invocat ca pe un idol. Știam că hrana cea mai gustoasă e la masa lui. Și, tot acolo, o cutie cu zăvoare. Trebuia doar să ghicești codul și să ai norocul de a se declanșa faza lunii pline, în pieptul tău. În schimb, puteai risca să te tratezi cu leacuri amnezice.

Apoi am întâlnit un fenomen al fântânilor. Toate erau pline, unele cu senzații domnești, altele serveau vin la crâșmele inimii, iar câteva erau împletite cu fire de borangic. Așa e, va să zică, în mintea artiștilor!

Mâna lor poate fi sărutată cu plecăciune, e un fel de baghetă. Dacă ai norocul să te atingă, înseamnă că un înger ți s-a așezat pe umăr. Eu am avut. Mi-era foame pentru că toți cărturarii erau flămânzi. Mi-era seară pentru că toate malurile își înălțaseră gâtul să fure bruma de pe cugetul omului simplu. Mi-era toamnă pentru că lăsasem corabia inimii în derivă și lovise un colier de stânci. Dar aici nu era vreme pentru orânduieli. Toate se petreceau prin prisma unei căderi din turnul penultimilor cascadori. Până și albinele glumeau pe seama uimirii mele.

Sculptau în trunchiuri de copac și își instalau stupii acolo. Făceau parte, desigur, din compania lui David. Începusem să cred că, într-o altă viață, mă voi naște înainte de eclipsa cu efect de bumerang, din care vor fi 24

Labirinturi autumanle plecat, acum, cocorii…

David se înțepase într-un ghimpe. Șchiopăta. Soarele își întinsese aproape tot arcul. I-aș fi pus un lanț, să-l dau mai încolo, să mă furișez în rândul întâi ori de câte ori vreau să discut despre discul de platină al imaginației brute.

– Să ne așezăm, m-am adresat lui David.

Imediat se pornea un loc arid, de parcă ar fi fost desțelenită o grădină antică. La câțiva metri de noi patrona un lac și el pictat cu talent. Deodată, am făcut ochii mari. Din apă se ivi un trup de femeie.

Pe brațe ducea un paner cu inițialele mele. În coș – câteva gutui și o hârtie mototolită pe care cineva scrijelise ceva: prizoniera de toamnă a evadat?!

Era tânără și o invidiam pentru asta. Stăpână pe gesturi, se apropie de David: – Ai aici zarul pe care mi l-ai dăruit în târgul dintre anotimpuri. Și cele două monede din care ai alungat pajura… Apoi, îi întinse mâna.

David o prinse fără ezitare. Aveam impresia că e o strângere reciprocă, simțeam asta. Doamne, am zis, de ce privirea mea cade ca o binecuvântare peste ei când aș putea să ridic un zid astfel încât ea să rămână de partea cealaltă?

Pe ușa unei colibe, apărută de nicăieri, se zărea focul într-o vatră.

Asta îmi mai trebuie! Poate e și o cană de vin, ceva, acolo! Când am privit mai bine, rochia tinerei era la fel cu rochia mea. Pe ea se așeza mai bine, dar și eu o purtam cu mândrie. Abia atunci am realizat că miera frig. Chipul lui David se lumină dintr-odată. Îi căuta privirile, parcă se temea să nu dispară, iar ghimpele acela i se mutase în inimă.

– Te doare? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns.

– Te doare? l-a întrebat și ea.

– Rău, a zis.

Apoi s-a îndreptat spre mine. Am numit-o femeia fără nume. Avea privirea senină și i-am zărit ceasul de la mână. Mi-am amintit că și mie îmi dăruise tata, demult, unul asemănător. Un fior îmi trecu prin inimă.

Ceasul meu dispăruse. M-am fâstâcit și nu am îndrăznit s-o acuz de nimic.

– Dar pe tine te doare? a mai zis, privindu-mă în ochi.

25

Însemne Culturale – Eu am lăsat durerea la intrare, știi… e ca la circ, cred că sunt fericită.

– Lasă asta. Spune drept: cine a lăsat poarta deschisă și de ce? Tu m-ai chemat, nu-i așa? Îți eram datoare dintr-o primăvară în care ai investit în mine.

Amândoi mi-erau dragi. Aveam impresia că o diademă se tot plimba pe deasupra lor. Îi vedeam bucurându-se și le trăiam bucuria. O vedeam alintându-se și o admiram, o simțeam trădându-mă și eram convinsă că David îi aparținuse de-o viață.

Brusc, se făcu dimineață. Soarele se răsfăța, frângându-și razele de stânci. Se zăreau carele cu mere traversând dealuri și viile golașe amestecându-și corzile ca un cântec de bețiv. Un câine ciobănesc își plimba mioarele, iar sus de tot, la poalele cerului, câțiva ulmi își verificau înălțimile. Pădurile făceau inventarul vreascurilor și al noilor chiriași. Am făcut stânga-mprejur și m-am frecat la ochi. David dispăruse. Nici tânăra aceea nu mai era.

Am început să-l strig. Vântul se arăta distrat și o mulțime de castane se agățaseră de rochia mea. Mirosea puternic a crizanteme, însă nu le zăream.

După câteva minute, din pragul colibei, a apărut ea.

– Du-te, mi-a zis, te așteaptă!

– Dar e al tău, am replicat, eu împletesc coșuri pentru ghebe, știi câte încap în toamna mea?

– Ai plâns. Șterge-ți ochii. David e al meu numai în fotografiile cu parfum de ieri, al tău e în cea mai adevărată secvență a inimii, iubirea. Întinde mâna!

Am întins-o.

– Vezi? Linia vieții mele se prelungește în palma ta, mi-a zis, crezi că poți sărăci doar pentru că i-am mai făcut, o dată, cu ochiul?

Am început să râd: – Stai, învață-mă să zâmbesc și eu ca tine.

– Cum? Ai uitat? Așa l-ai cucerit pe David. M-a iubit pentru asta, te iubește pentru că ai știut să-i împlinești existența. Inima nu are toamnă. Dacă ai știut să contabilizezi bine toate culorile, îți poți hrăni sufletul cu ele de câte ori vrei. David e autograful vieții tale. Nimic nu 26

Labirinturi autumanle poate fi mai adevărat decât încrederea că-ți aparține, că nicio nuanță nu poate fi falsă atâta timp cât punctele cardinale le-a învățat pe de rost.

Apoi dispăru, odată cu lacul din care venise.

David mă îmbrățișa și râdea. Știa că port în piept un crez uriaș.

Din când în când mai creiona câte o stare și îi dădea strălucire. ***** Toate diminețile mele sunt la fel de brumate. Cei mai frumoși ani locuiesc în preajma muzeelor. Au curte comună și o ieșire pe deal.

Ascult cerul cum își duce rugăciunea prin cristale de suflet, sunt fan al albumelor cu frunze de stejar. Dacă îți voi povesti, cititorule, că port cămașa de anul trecut, să mă crezi. Înseamnă că nu am terminat de țesut…

Premiul al III-lea ̴ secțiunea poezie ̴

Inculpată toamnă (303 puncte)

Angelina Nădejde

Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă, Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram, Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă, Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam.

Aspră şi haină îţi reverşi amarul În furtuni turbate, ploi răstite, reci, Uneori îmi pare nesfârşit coşmarul, Parcă trec prin mine stol de lilieci.

27

Însemne Culturale Te prefaci adesea plină de candoare Și aduci cu tine daruri fără preţ, Eşti, pe drept, bogată, dar amăgitoare, În privire-ţi aflu un imens dispreţ.

Doar poeţii-ţi cântă nesfârşit în strune Peste anotimpuri mi te fac regină, Eu te-acuz, șireato, de infracţiune, Avocaţi îmi caut fluturi de lumină.

Tu s-aduci dovada că eşti inocentă, Voi fi iertătoare, cum îmi stă în fire, Dar măcar o dată, blândă, indulgentă, Iartă-mi trandafirii trişti, de la jertfire.

Premiul al III-lea ̴ secțiunea proză ̴

Cerceii cu agate (395 puncte)

Cristu Georgi

Camera lui era o închisoare de cum deschidea ușa întunericului și până când razele insistente ale răsăritului, strecurate printre trei drugi metalici care străjuiau fiecare fereastră, insistau să-i străpungă pleoapele îmbătrânite înainte de vreme.

Pe timpul zilei era o debara pentru haine, cărți, reviste, cutii de pantofi și pizza, hârtii scrise pe jumătate din care nici el nu putea citi mare lucru, pachete goale de țigări, chiștoace și sticle pline cu aer, încolonate fără nicio regulă lângă peretele din stânga ușii.

28

Labirinturi autumanle Convenise cu proprietarul imobilului – acum un bătrânel simpatic care-i fusese maistru pe când lucra la atelierele gării, prima lui slujbă – ca în ultima săptămână a fiecărei luni, sâmbăta, să-i plătească chiria. În urmă cu o zi, împlinise trei luni restante la plată. Nu-i mai rămăsese nimic în buzunare pentru cerșetori ori pentru cutia milei. Aflat la ananghie, nu reușise să găsească de lucru, dar nu renunțase la idee. Era genul de bărbat cu care nu ți-ar fi convenit să faci armata sau să pleci la război: lipsit de inițiativă, retras, șters, cu fața părăsită de orice expresie, indiferent de ceea ce se petrecea lângă el sau altundeva.

Prin geamurile întunecate, luminile din gară îl priveau cum dormea respirând liniștit, ca mai apoi să cutremure perdelele cu sforăitul îngrozitor. Tuși zgomotos de două ori, apoi de trei, și se trezi. Încălță papucii cu talpă grea și intră în întunericul băii. Bău toată apa din paharul care de obicei se afla pe noptieră. Îl așeză pe etajera oglinzii odată cu ultimul flash al tubului cu neon ce se hotărî să lumineze continuu. Putea privi în oglindă fața nebărbierită și plină de riduri adânci. Mai tuși o dată, de două ori, de trei ori. Cu siguranță se va lăsa de fumat. Erau îndeplinite toate condițiile: venise toamna; nu mai avea bani; credea că va muri de cancer la gât. Acest ultim gând îi alungă toate speranțele de mai bine.

Se lungi pe pat – era prea obosit ca să refuze singurul lucru care i se oferea gratuit: somnul. Încercă să se abandoneze în mai multe poziții relaxante, dar rețeta lui, de astă dată, nu avu succes. Deschise larg una dintre cele două ferestre. Bănui că aerul curat și răcoros îi va face bine.

Cântecele greierilor talentați, ai unei veri jalnice pentru agricultură, se auzeau încă destul de clar. Dar putea fi numai rodul imaginației sale bolnave. Gândul morții îl neliniști, mai avea multe de făcut, nici nu învățase să trăiască. Avea senzația că înghițea din ce în ce mai greu. În definitiv, nu avea multe după care să regrete. Tuși din nou. Oare cine sar gândi la el după marea plecare, măcar în treacăt? Nimeni!

Ba nu, ar putea exista o singură persoană. În urmă cu mulți ani, poate prea mulți, îi promisese că îl va aștepta la fiecare întâi octombrie în locul în care se văzuseră ultima oară. Tot era ceva! Îi plăcea să creadă că ar putea fi adevărat, lucru care îl mai liniști. Se cunoscuseră când erau foarte tineri, apoi a fost iubire. Multă! Despre căsătorie nu putea fi vorba. El fusese obligat să plece iar ei, imposibil să-l urmeze. A rămas 29

Însemne Culturale în orășelul acela de munte unde nu se întâmpla nimic în afara ploilor torențiale. Ploua cu broaște trei anotimpuri pe an.

Se simțea singur și nerealizat. Nu știa unde ar fi trebuit să caute lumea aceea înțelegătoare. A greșit acordând credit maxim puterii cinstei și a modestiei? Plătea datoriile lui sau ale altora?

Nu se mai gândi la nimic. Se ridică din pat odată cu primii zori și deschise cu grijă ușa dulapului de haine – scârțâia neplăcut și nu dorea să-și deranjeze vecinii. De pe raftul de sus scoase o cutie albastră de pantofi și o așeză cu atenție pe pat ca și când trebuia neapărat să-i facă inventarul. Dădu deoparte tot felul de acte, facturi, chitanțe, fotografii personale și numără cele câteva bancnote adăpostite sub ele. Era mica lui comoară. Un zâmbet discret i se lipi de buzele groase, semn că și-ar putea pune în aplicare planul lui îndrăzneț. Așeză cu grijă banii pe noptieră și puse cutia la locul ei. Da, va pleca la întâlnire. Dacă îl va aștepta lângă statuia din fața gării, conform promisiunii, viața lui se va schimba. Nu îndrăznea să gândească nimic mai mult. Punga cu cafea se golise de săptămâna trecută, așa că intră direct în baie. Întârzie o jumătate de oră sub dușul răzvrătit care stropea cu apă fierbinte toți pereții. Îmbrăcă peste cămașa asortată singurul sacou în carouri, special făcut pentru acea ocazie amânată ani și ani de zile. Cam demodat, dar îi cădea bine peste scheletul neprotejat de grăsime. Porni spre gară, salutându-și vecina de palier care nu-l recunoscu. Mai fusese îmbrăcat elegant la interviurile pentru angajare, dar niciodată așa.

Călcă peronul gării odată cu ploaia. Ploua cu găleata. Cu cea mai mare găleată care exista. Își aminti cum, într-o noapte, o dusese pe brațe din stația de autobuz până în scara blocului. Ea îi ceruse asta, văzuse o secvență asemănătoare într-un muzical în vogă la vremea aceea.

Trecuseră, zgomotos, vreo două trenuri grăbite cu oameni care citeau, mâncau, dormeau, râdeau. Al treilea opri în stație și își deschise larg ușile parcă special pentru el ca, odată urcat, să se bucure de o profundă schimbare a psihicului și să poată recupera timpul pierdut. Nu mai călătorise de mult timp cu trenul care acum i se părea foarte elegant. Se așeză confortabil, rezemându-și capul de spătarul scanului.

Avea mult de mers. Până la capătul liniei. Închise ohii în încercarea de a se odihni măcar jumătate de oră. Avea emoţii mari, chiar dacă probabilitatea de a o întâlni tindea spre zero. Își dorea ca toți anii care 30

Labirinturi autumanle trecuseră și nu aflaseră nimic unul despre celălalt să-i poată comasa într-unul singur.

La capătul liniei îl așteptau, cuminți, răspunsurile la toate întrebările care nu-i dădeau pace de mult timp. Acolo se va elibera, va părăsi tărâmul viselor, al scenariilor fanteziste. Avea nevoie să trăiască în liniște, în realitate, cu fața spre un orizont.

Nu-și amintea foarte multe detalii despre ea, despre cum arăta.

Avea mai degrabă în minte chipul din fotografiile pe care le purtase alături de alte acte trebuincioase prin toate orașele pe unde hălăduise, sperând să adune cândva curajul să ajungă la ea. Își amintea destul de bine despre excursia lor în Bucegi. O vedea în camera de hotel, așezată în fața oglinzii punându-și cerceii cu agate roz pe care el îi cumpărase.

Era o fată zveltă, cu pielea albă, ochii mari și zâmbetul cuceritor. Îi plăcea să picteze. După vacanța la mare ea povestise tuturor prietenilor că el era eroul ei – o salvase de la înec. De fapt, un val îi acoperise nasul cârn și, speriată, înghițise o gură de apă sărată. El o trăsese de mână spre mal și, mai târziu, când începuse să respire normal, o sărutase. Au mâncat porumb fiert și s-au pozat cu marea. Prima lor poză color. Într-una din gări, trenul frânase brusc și se trezi. Visase că-l întreba: „Crezi că îmi stă bine în bej?” și el alerga spre ea ca spre o Fată Morgana. Se ridică și făcu câțiva pași pe culoarul vagonului. Nu-și mai simțea picioarele ca și când toată puterea se scursese din el. Se așeză din nou, mai avea de mers aproape două ore până în orăşelul în care trăise prima poveste de iubire.

Imediat după prânz, trenul se odihnea pentru drumul în sens invers din ziua următoare. Coborâse din vagon puțin derutat, și în câteva minute era în fața statuii înconjurată de un scuar cu trandafiri înfloriți pentru ultima oară în acel an. Câțiva călători cu trolere viu colorate umplură cele două taxiuri care-i așteptau. Se făcu liniște sub cerul lipsit de nori. Ajunsese prea devreme sau prea târziu.

Rămas singur se așeză pe banca din stația de autobuz, lângă chioșcul cu câteva ziare întinse pe sfori. Simți o durere în piept și din nou senzația de înecare, însă își reveni repede.

Gândi că, probabil, vina fusese a lui, dar lucrurile erau atât de complicate încât luciditatea şi scepticismul păleau când încerca să 31

Însemne Culturale găsească răspunsuri veridice la tot ceea ce se întâmplase între ei. Se surprinse cu privirea îndreptată spre rotunjimea sânilor femeii care își împăturea marfa pregătindu-se de plecare. Simțea că fusese descoperit și întoarse capul înspre vitrina chioșcului.

– O, Dumnezeule! Aici erai? se auzi o voce dintre foile tabloidelor prinse ca rufele la uscat, răvășite de vântul jucăuș.

– Cu mine vorbeați? o întrebă el pe femeia care îl privea, având în colțul gurii un zâmbet cuceritor.

– Ați cam întârziat la întâlnire, domnule, răspunse aceasta cu voce tremurătoare. Obrajii femeii cu ochi mari prinseseră culoarea rozcyclamen a cerceilor sclipitori.

– O, mă bucur atât de mult să vă văd... – tuși el încet – să te văd...

Se ridică de pe bancă și îmbrățișă femeia care acum plângea, strângându-l la pieptul ei ca pe un fiu rătăcitor. Îi dădu drumul din încleștarea brațelor și-l împinse în spate, lovindu-l cu ambii pumni deodată, în piept, fără să-i spună niciun cuvânt. El se apropie și o luă din nou în brațele lui puternice. Rămaseră așa mai multe minute în șir. În acea după-amiază de toamnă, soarele se retrase de pe ziarele și banca din stație, aruncând pete de umbră neagră, la întâmplare, peste orașul obosit. Se simțea aerul rece care prevestea schimbarea. Ea își puse peste umeri un șal de lână bej croșetat, încuie lacătul chioșcului și îl prinse strâns de mână pe bărbatul care nu i-a ruinat speranța adăugându-i veriga lipsă în lanțul vieții.

– De ce m-ai lăsat să păzesc statuia asta atâta amar de vreme? spuse ea, surâzându-i. Hai acasă, ești flămând și obosit, știam că vă vei veni cândva, am și clătite ca în fiecare an de 1 octombrie. Și eu mă bucur că ai venit.

Tăcu, privindu-i chipul înseninat de plăcerea revederii nesperate.

Apoi continuă ca și cum i-ar fi ghicit frământările: – Nu este nevoie să-mi spui foarte multe, eu pot citi totul pe fața ta. Îți vei găsi aici o slujbă. Asta ți-ar asigura independența emoțională și financiară. Hai, să ne grăbim, că ploaia nu ne așteaptă!

Bărbatul îi ținu ușa și o ajută să urce în microbuzul care aștepta de câteva minute în stație.

Străzile nu semănau deloc cu cele străbătute cândva. Cerul se înnorase destul de repede, putea să plouă, dar cel puțin lui nu avea să-i 32

Labirinturi autumanle pese. La scurt timp, trotuarele se umplură cu bulbuci de ploaie.

– Ei, ce faci, ai uitat? spuse ea, râzând de sub umbrelă.

El ridică nedumerit din umeri.

– Păi, nu mai locuiești în același apartament, în blocul de vizavi?

– O „prinţesă” nu merge prin ploaie niciodată, te rog să mă iei în braţe, sau nu mai poţi!?

Dorinţele-năluci (252 puncte)

Rodica Constantinescu

Prin necuvinte-ţi spun că-mi este toamnă, Am creanga ruginie şi sufletul brumat, Dorinţele-năluci, aripile-şi destramă, Le risipeşte vântul ce suflă-n scăpătat. Şi număr tremurând cocori împerecheaţi Ce-aşteaptă un semnal, o şoaptă de plecare, Am gândurile duse, doi cai despiedicaţi Ce-aleargă pe-o mirişte cu drumuri fără soare.

Un strop de ploaie rece îmi curge peste dor Stingându-i fără milă şi ultima zvâcnire, Visez ca tu să fii un sfânt sau vrăjitor Şi să învii scânteia din trista mea simţire.

O clipă fără noimă se-aşează pe-a mea faţă Devin parcă o mască de tragi-comedie, Zâmbesc şi plâng, m-agăţ de-un fir de aţă Şi-aş vrea să urc la tine, dar ora e pustie.

Te chem cu un cuvânt ce-a îngheţat prematur, 33

Însemne Culturale Hai, vino la răscruce, să vezi cum am dat vamă Un suflet primenit şi un potir de aur, Din care tu, iubite, să bei fără vreo teamă.

Prin necuvinte-ţi şterg suspinul dintre gânduri Şi-alung din pomul vieţii o pasăre de pradă, Încep să mă-ngrijesc de mugurii din ramuri Şi mă închin la toamnă să fie iarăşi caldă.

De-ale toamnei labirinturi (247 puncte)

Emina Tasiu

Prin volbura de neguri ce înconjoară firea se scutură sfioasă din ramuri amintirea, se tânguie pădurea prin clopote prelungi…

Eşti toamnă cu capricii: mă chemi ori mă alungi şi nu-ţi pot sta în cale, puternică cum eşti prin foşnetele tale m-aţii, mă rătăceşti pe drumuri fără capăt precum un labirint, oh, ce departe-i vara cu verdele-i de-absint!

Ce rezonanţă amplă, această simfonie, oboiul stelei arde pe clipa încă vie.

Dar cum să-mi uit seninul din tâmple, cum să-ndur o toamnă zămislită subit şi prematur?

Când sub cascada ploii se rupe un zăgaz ca freamătul din vise să-l ţină încă treaz, cu mâneci suflecate mă mai trudesc în timp dar nicovala soartei scânceşte în răstimp 34

Labirinturi autumanle şi nu găsesc puterea în mine s-adâncesc acest prea-plin de viaţă, acest prea omenesc năvod în care-aş prinde eternul anotimp în care nu există nici clipă şi nici timp.

Vezi, toamnă-amăgitoare, cum mi-ai turnat din plin pocalul reveriei şi-al nopţilor suspin, dar în eternul iiei ce-o ţeși mă înfăşor pe-un Caraiman de vise şi-o cruce-n vârf de dor!

Toamnă în noi (248 puncte)

Marilena Trifan

Aruncă toamna cu mere în noi, Dulci canonade, zemoase şi bune, Iar rodu-i bogat dup-o vară cu ploi: Şi pere, gutui şi poamă şi prune.

Dansează toamna, dansează cu noi Un vals celest , pe o muzică mută, Vârtejuri de frunze se-adună puhoi Şi vântul grăbit pe rând le sărută.

Se joacă toamna, glumeşte cu noi, De după castani ne arunc-o ocheadă Dar ochii-i sunt trişti, ca-n cincizeci şi doi O iarnă-i urmează, cu ger şi zăpadă.

Mă doare în talpă un dor de-nceput, Din toamnă să isc, să-mpletesc primăvară, Şi pomi dezgoliţi cu flori să-mprumut 35

Însemne Culturale Şi fluturi să ’nalţ, să danseze spre seară.

Dar toamna-i stăpână în toate şi-n noi, În inimi ne picură aur şi miere, În suflet presară tristeţi şi nevoi – E toamnă eternă, nu-i doar o părere!

Frunza (325 puncte)

Alexandru Bolache

„Bine ați venit, dragi copii! Mă numesc Frunză Cătălina și vă promit că patru ani vă voi îndruma primii pași pentru a deveni oameni adevărați, oameni buni!”. Da! Acesta a fost primul discurs pe care acum patruzeci și doi de ani l-am rostit în fața primei mele generații de elevi. Și, timp de patruzeci și doi de ani, mi-am ținut făgăduiala. Iar acum... acum mă aflam în imposibilitatea de a-mi duce munca până la capăt.

Acestea erau gândurile care îmi treceau acum prin minte și aveam aceeași stare de neputință și enervare care mă stăpânea de atâtea luni.

Am aflat cu stupoare că Inspectoratul mi-a respins cererea de a continua, considerând că sărăcesc bugetul statului dacă iau și salariu și pensie sau că mă îmbogățesc ilegal.

Priveam pe geam la copacii din fața casei, priveam la frunzele galbene care se desprindeau și eram dezamăgită, parcă trădată. Pentru mulți, azi era prima zi de școală, dar pentru mine urma să fie ultima. De mâine gata, pensionară cu acte în regulă. Toamna aceasta avea pentru mine două sensuri...

Sunetul strident al alarmei mă făcu să tresar. Îmi spunea, de fapt, că trebuia să mă scol și să încep programul de dimineață. Pașii mă purtară din obișnuință în bucătărie. Am luat instinctiv ibricul și am turnat apa, zahărul și cafeaua. Mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce le voi spune copiilor. Cu siguranță vor considera că i-am 36

Labirinturi autumanle abandonat. Vor crede că i-am părăsit. Deși purtată de gânduri, am luat cafeaua la timp de pe foc. Mi-am turnat-o în ceașca dăruită în primăvară de copiii mei. „Cea mai bună mamă”, așa scria pe ea și, pentru mine, ei chiar erau copiii mei. Niște colegi răutăcioși mi-au spus că nu au găsit ceașcă dedicată învățătoarei. Dar erau aceiași colegi după care o să-mi fie dor în scurt timp. Știam că de mâine totul se va schimba. Nu-mi făceam griji pentru cum o să mă descurc financiar. Chiar dacă salariul urma să fie mai mic, felul meu cumpătat, mă va ajuta. Singurătatea...

Da, asta da. Poate că asta va fi cea mai mare povară. Am însă o grămadă de proiecte pe care voi avea timp să le duc la capăt.

Am făcut repede un duș, lăsând cafeaua să se răcească. Din oglindă, chipul blând mă privea încercând să găsească o soluție. Am dat din umeri. Nu! Nu aveam nicio soluție. Degeaba te uiți la mine cu ochii tăi albaștri. Mai bine așază-ți părul alb. Nu ar fi frumos ca, în această zi, să fii altfel decât până acum. Ai fost toată viața o damă elegantă și aranjată, cu stil. Mulți nu înțelegeau cum de nu te-ai căsătorit. Nu știau că, pentru tine, dragostea a murit în tinerețe, lăsând sufletul gol. Apoi țiai dăruit sufletul generațiilor de copii. Rând pe rând, din mîinile tale au ieșit oameni. Te mândrești cu ei. Majoritatea sunt acum la licee sau facultăți, sau sunt deja oameni mari cu copii. Indiferent ce sunt, au devenit în primul rând oameni adevărați, așa cum ai promis. Hai, nu te mai uita atât la mine și du-te și bea-ți cafeaua.

Cred că am întârziat cam mult în baie. Cafeaua s-a răcit. Nu-i nimic de-abia nu mai fac riduri. Am destule. Cu ce să mă îmbrac? Cum cu ce? Bineînțeles, costumul cel nou. E o splendoare, doar de asta l-am cumpărat. Se uită în oglinda din dormitor. Mmm, nu! Parcă îi lipsește ceva. Mai bine iau rochia roșie de lurex. Nu. Nici asta. Parcă e prea... nu știu cum. În fine, o să iau sacoul negru cu o bluză frumoasă pe dedesubt. Poate cea roz. Ba nu. Nici asta nu se asortează îndeajuns.

Uite, asta albă e perfectă. Are și nasturii asemănători cu fusta primită... da, tot primită. Dacă asta-mi place... Și costumul care l-am cumpărat săptămâna trecută îmi place dar parcă nu-mi vine să-l îmbrac azi. Le voi arăta tuturor o față veselă. Nu trebuie să se știe ce este în sufletul meu.

A venit toamna dar și toamna poate fi un început, nu numai primăvara.

Stau ca o aiurită și mă moșcăiesc de parcă nici nu-mi vine să mă duc la școală. Hai, zâmbetul pe buze și dă-i drumul, altfel ai să întârzii.

Ar fi culmea, patruzeci de ani nu ai întârziat și acum să o dai în bară.

37

Însemne Culturale Viitoarea pensionară închise ușa cu grijă. Își aranjă gulerul și coborî atentă scările din fața casei. Ar fi trebuit să schimbe ochelarii dar se amăgea singură spunând că vede perfect cu ei.

Aerul de dimineață al toamnei îi mângâie fața nefardată. Nu-i plăcea să se fardeze. O făcuse foarte rar. Nu avea de ce să ascundă ridurile care săpaseră la colțurile ochilor.

– Bună dimineața, doamna învățătoare!

– Bună dimineața, Emil! Doamna Caragea, bună dimineața! Gata, gata?

– Gata, doamna învățătoare, gata. A-nceput școala.

– Bine, Emil. Ne vedem în clasă. Ceremonia de deschidere a fost anulată din cauza firmei care se ocupă cu renovarea școlii. Veți intra pe la profesori în școală.

Copilul se îndepărtă dar tot îl auzi spunându-i mamei, parcă având în glas o dojană: – Ti-am spus, mamă, că nu ne părăsește? Ți-am spus. Vezi că am avut dreptate? Îi venea să se întoarcă, să-l strângă în brațe și să-i spună că dacă pleacă nu e vina ei. Alții au hotărât asta. Alții pe care și ea i-a votat. Dar învățătoarea merse mai departe. Trecu prin parcul din apropierea școlii.

Deja se auzea hărmălaia din apropierea ei. Era același zumzet din fiecare an, același zumzet pe care n-o să-l mai audă sau pe care n-o să-l mai simtă în același fel.

Privea copacii de parcă acum i-ar fi descoperit. Mai aveau încă frunze, deși multe erau deja picate pe trotuarul proaspăt asfaltat. În suflet o podidea plânsul, dar în privire avea un zâmbet cald. Și-adusese aminte cum, în primul an, un copil mai șugubăț spusese că el n-are ce să învețe de la o frunză... Și toți au râs. Dar au plâns apoi când s-au despărțit de ea...

Intră în școală, salută colegii de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Toți știau. Își luase deja la revedere în vară, când sărbătorise intrarea la pensie. Dar știau că azi, urma pentru ea, să fie cu adevărat ultima zi.

Luă catalogul clasei a patra A. Știa că nu va avea nevoie de el.

Oricum îi știa pe de rost conținutul, de la Alupoaicei la Zainea. Erau copii minunați, talentați. Majoritatea erau copii de țărani. Unii ajutau în gospodărie la culesul recoltei, la îngrijitul animalelor, dar niciodată nu 38

Labirinturi autumanle lipseau de la ore. La început da, însă de fiecare dată, rezolva această problemă.

Ajunsese aproape de clasă, unde un domn mai în vârstă aștepta, alături de un tânăr. Ultimul avea un frumos buchet de trandafiri. Erau florile ei preferate.

– Aaa! Domnul Ganea, ce surpriză frumoasă! Cât mă bucur să vă revăd! Nu-mi spune că el este Mihăiță!

– Bună dimineața, doamna învățătoare! Da, el este... Mihai.

Băiatul meu.

– Bună dimineața, doamna Cătălina! Eu sunt Mihai Ganea și ...

– Încântată să te cunosc Mihai. Lasă că vorbim după ce strigăm catalogul.

Din spate, un domn la fel de în vârstă ca și Cătălina, se grăbi să îi ajungă înainte de a intra în clasă.

– Bună dimineața, Cătălina!

– Bună dimineața, domnule director! Așa repede în inspecție?

– Nu, Cătălina. Voiam să-ți prezint pe Mihai Ganea, tânărul nostru dascăl. El va prelua clasa a patra A. Dar văd că deja am ajuns târziu.

Cătălina rămăsese pentru o clipă înmărmurită. Nu îi venea să creadă ce spunea domnul director, deși acesta nu glumea niciodată. Nici măcar la petreceri. Era un om prea sobru pentru a face glume.

Da, așa era. Copilul fostului elev urma să preia clasa și Cătălina avea în inimă un sentiment confuz. Îi părea rău că nu poate preda și anul acesta, dar gândul că un tânăr, așa cum fusese și ea acum patruzeci și doi de ani, va prelua munca ei, că acest tânăr este și copilul unui fost elev, îi umplea pieptul de mândrie.

Au intrat în clasă, unde, spre surprinderea ei, pe lângă copii așteptau, parcă la fel de cuminți, douăzeci de oameni maturi. Erau toți, elevii ei din primul an, cărora le predase la această școală. Toți cu câte un trandafir în mână, așteptau plini de emoție. Printre ei se regăsea și inspectorul general al Inspectoratului Școlar Județean, și el un fost elev.

Cătălina îi privea și nu îi venea să creadă. O podidiseră lacrimile pe care cu greu reușise până atunci să le oprească. A vrut să spună ceva, însă ușa se deschise cu putere.

– Bună dimineața, doamna învățătoare! Măă scuzați că am întârziat! Era Zainea Gabriela, mama elevei cu același nume, și ea fost 39

Însemne Culturale elevă de-a ei. La fel ca acum patruzeci și doi de ani întârziase la prima oră.

Ca la un semn, toți s-au îndreptat spre catedră să o îmbrățișeze.

Printre lacrimi, Cătălina găsi puterea să zâmbească. Era copleșită de sentimente. Dintre toate, cel mai puternic era acela că munca ei nu fusese în zadar. E adevărat, pentru ea urma un nou început, dar ce lăsa în urmă, era ca rodul acestei toamne frumoase.

Au stat patru ore, au povestit, au râs și au trecut mai ușor peste momentul despărțirii, copiii deja acceptându-l pe noul învățător ca prieten. Doar era ca și copilul ei. Apoi Cătălina și-a luat la revedere și a plecat.

Undeva pe aleea pricipală din parcul trandafirilor, asfaltul era plin de frunze ruginii. Era însă și o Frunză în toamna vieții, o Frunză cu brațele pline flori.

Poem nescris niciodată (206 puncte)

Monica Berceanu

Ești poemul pe care nu-l voi scrie niciodată La sfârșitul creionului tău stă Dionis Mă așteaptă să mă prefac în Ariadne Eu n-am cerneală în peniță Doar frunză de toamnă.

Mă plimb pe margine. Beția ta Ninge în mine de la începutul poemului meu Cu oranj și roșu.

Pe vremea operei de artă ce-am fost Femeile își descălțau cuvintele să nu li se audă pașii Pe coridoarele sorții și scriau poeme bărbaților ce plângeau albastru între coperțile lor.

40

Labirinturi autumanle

Acum, femeie fiind, mă descalț de moarte Umblu desculță pe podeaua din sângele tău Se-aude scârțâitul așteptării tale Al meu nu e nimic.

Nici măcar poemul acesta nescris nu e al meu, și va ninge o toamnă până la sfârșitul poemului tău pe care-l vei sfârși când creionul mă va striga: Ariadne!

Cum să-mi port ridurile, toamnă? (190 puncte)

Adelaida Mateescu

Cum să-mi port ridurile, toamnă? te-ntreb... că tu ştii să le duci brăzdată-n crengi de negre cruci cu umeri goi în bici de ploi cu trena-n vânt şi frunze moi de-un ruginiu ce nu-i rugină Veşmânt de aur...

Tu, Regină, cum reuşeşti să porţi căruntul nămeţilor ce vin s-apese coroana ramurilor dese? Şi nu e vaiet nu e plâns 41

Însemne Culturale suflarea rece care-a strâns de pe alei frunze de tei, de-arţar, de frasin, verde pal şi roşu, galben violet noian de frunze în buchet Tablou de-mbătrânire blândă şi nu osândă ca la noi când ne izbeşte adevărul c-a început să ningă părul Învaţă-mă să-mi semăn anii cu-alai de frunze colorate mânate spre eternitate Îndeamnă-mă să-nvăţ ce-nseamnă retragerea în ritm de toamnă.

Într-un verde-plictisit (148 puncte)

Gina Zaharia

Soarele, în frac, coboară La al toamnei festival, Într-un colț de ulicioară Vântul cântă din caval.

Cavaler în gri, la modă, Face plecăciuni. Și-apoi 42

Labirinturi autumanle Haina lui e prea comodă Să și-o spele doar în ploi!

Un octombrie de ceață Stă pe-un sfert de calendar.

E tăcut și parcă-ngheață.

Doamne, ce decor hoinar Poți crea din bruma care, Alintată și uimită, Poartă-n piept o sărbătoare De rugină-ndrăgostită!

Către-o zare necuprinsă, O suită de cocori A lăsat poarta deschisă Pentru viscol și ninsori.

Codrii s-au gătit de vorbă: Unii sunt viori hai-hui, Alții parcă văd o sobă Către hornul timpului.

Vrăbiile stau la masă Într-un verde-plictisit, S-au pozat pe-o filă-ntoarsă Și se-ntrec în ciripit.

Cerbii sunt de-acum actorii Pe-o potecă din ierbar.

S-a pus lacăt la podgorii.

Greierii speră-n zadar!

Baionete de lumină Se ascund în asfințit; Ziua, într-un strai de lână 43

Însemne Culturale S-a scurtat și a răcit.

Nu e un tablou vivace, Însă totu-i un festin.

Ni l-a dăruit, în pace, Însuși pictorul divin!

Labirinturile mele autumnale (283 puncte)

Lilioara Macovei

Mirosurile toamnei sunt împrăştiate peste tot. Îţi vine să muşti din toate fructele, îţi vine să cânţi toate romanţele şi Doamne, câte nu-ţi mai vin! Se pictează alte tablouri, folosind aceleaşi nuanţe şi pinacoteca se îmbogăţeşte cu opere de recunoaştere universală. Am impresia că frunzele îngălbenite foşnesc în do major şi-mi impun ascultare. Mă supun şi îngân şi eu tot ce mi se oferă. Urmăresc solfegii noi sau poate vechi, dar cine mai ţine seama de ceva, în acest iureş al unei astfel de toamne. Crengile copacilor se dezgolesc pe muzica lui Vivaldi, iar noi, privitorii, admirăm nuduri superbe, cu gânduri duse fiecare pe unde putem.

– Hei, tu, frumoasă doamnă, mă răsfeţi cu culori sau cu mirosuri?

– Îţi dau tot din slava bogată a anului! Bucură-te, încântat să fii în toate anotimpurile! Din blândeţea mea, nu opresc nimic, cadouri fac şi avut vreau să fii.

– O să-ţi scriu un poem şi-n pragul iernii, te rog, să-l citeşti numai tu!

Am conspirat şi contemplat aşa cu doamna toamnă, până când culorile s-au transformat în griuri şi noaptea a devenit interminabilă.

Visam în arămiu şi rubiniu, culegând ultimile stele căzătoare.

Nu ştiu de ce prevăd păreri de rău, la gândul că minunata mea doamnă îşi va încheia existenţa cu o fulguială, aşa ca o bătaie de joc 44

Labirinturi autumanle aerian, umilind frunzele roşii, galbene şi încă altele puţin verzui. În grădinile golaşe, piramidele din coceni tronează semeţe şi îngână sunetul vântului nebun de fericire.

– Toamna mea dragă, ştii unde sunt poeţii plecaţi? Nu găsesc niciunul să-ţi cânte-n poemele lor frumuseţea, începând de dimineaţă şi terminând tocmai în zori.

– Or fi şi ei obosiţi de la strânsul strugurilor! Când dă mustul în fiert, trebuie degustat şi cine este mai priceput decât poetul? Cântă toţi, acolo, bucurându-se!

Nu se face mustul vin, Vă spun eu, aşa încet, Dacă nu e descântat, De vioară şi poet.

– Dar de pictori, ce ştii?

– S-au dus după culori, căci... întrecându-se cu mine, li s-au cam terminat! Şi când or să vină, o să le spun aşa: Dragii mei, o să vă pun din nou la încercări, Să văd şi-acum de-o să mă întreceţi cu pictura, Căci am adus culori din alte zeci de zări Şi pensula v-o rup, de nu, cu vin vă închid gura!

– Şi vioriştii, de ce nu sunt pe aici?

– Se odihnesc, deseară avem concertul pentru must, dovleac şi pastramă de oaie.

– Ah! Ce vremuri, doamna mea! Mă scutură realitatea şi-mi duc mâna la tâmplă, pipăindu-mi firele albe de păr, altădată în culoarea frunzei tale.

Acum... anotimpul toamnei, cu ceţi groase şi pătrunzătoare în om, în anul acesta, văd că are o altă preocupare. Acceptă soarele să stea mai mult pe pomi, pe oameni, pe arături, pe păsări, pe cer, într-un cuvânt este îngăduitoare.

– Şi desfrunzitul copacilor mi s-a părut mai întârziat. De ce, toamnă dragă?

– Am îmbătrânit şi eu, mă mişc greu, mi-am cam pierdut imaginaţia şi vă las pe voi, oameni dragi, să faceţi ce vreţi.

– Lasă-ne! Ne bucură cum vântul, în infirmitatea lui, abia atinge 45

Însemne Culturale crengile copacilor şi-avem timp ca mirosul strugurilor să-l savurăm pe îndelete, apoi să avem grijă de pere, de mere roşii... Ei! Cum ai tu grijă de noi!

Numai soarele singuratic şi extrem de binevoitor priveşte lumea de sus.

– Îmi pare rău că se sfârşeşte sărbătoarea verii, dar mai rău îmi va părea că tu, soarele meu frumos, în curând vei sta ascuns după norii morocănoşi, nelămurit de ce a trecut atât de repede vara.

– O să fiu un soare supărat, dar la gândul că imediat o să vină primăvara, îmi va fi scurtă tristeţea.

– Atunci, să ne întindem palmele şi frunzele din cerul mirat, să cadă ca ploaia grăbită.

Mi-a trecut vara printre degete şi nu mi-am picurat în suflet destul asfinţit şi nici răsărit, doar lacrimi pure din sufletul meu, întru trecerea timpului hain. Mă-mbrac în catifeaua cătălinelor şi, împreună cu dorul din fotografii, urc dealul speranţelor, spălat în ultima vreme de atâta ploaie de gânduri.

– Te iubesc, toamnă! Nu lua în seamă tânguirea mea de om cu inima-nlăcrimată! Mă rog să te prind coborâtă peste munţi şi câmpuri şi la anul.

– Ce spui, mă aştepţi?

M-am încurcat printre vrejuri de mure (142 puncte) Tudor Cicu Vine la fântâna din centru’ pieţii de mână cu sora ei O ştiam dintr-un vis. Era fata cu ochii verzi. Şi braţe ca marmura.

Aş fi vrut să fiu timpul ce i se strecura printre degete când îşi trecea mâna prin păr. Sau să fi plâns pe deşertul unei după-amieze de toamnă 46

Labirinturi autumanle Dar îmi plăcea s-o privesc. Îndelung.

De chinurile iubirii te poţi scăpa transformându-te doar în susur de apă în muzică, în verdele putred al ochilor ei. Surâde iar eu cred tot mai mult că seamănă cu fata din port.

O vedeam seară de seară lângă arcaşul lui Jalea Eu licean timid. Ea, cu ochii ca doi cocori risipindu-se-n zare Şi într-o seară chiar am întins mâinile printre crengile nucului de la poarta gazdei Da! Aş fi fost în stare să fur cloşca cu pui de pe cer Pentru ea.

Dar m-am încurcat printre vrejuri de mure şi-am căzut sub nuc de mi-am zdrelit palmele şi chiar am plâns. Şi n-am mai întrebat-o seara în vis. Cum o cheamă!?

Mi-aş fi ascuns spaima I-aş fi recitat o poezie din Plaut Dar e bine ştiut că-n privirile ei, s-ar fi pierdut până şi Plaut. Ce ani! Ce ani! … De o vreme vine singură la fântâna din piaţă Parcă pluteşte.

Retras în întuneric mă întreb. Oare, ce înger nebun cerşeşte cu flaşneta lângă inima ei, de nu mai găsesc, iată, odihnă pe pământ?

47

Însemne Culturale

Toamna e anotimpul când pot vorbi cu mama

Iuri Iulian Lorincz (142 puncte)

Am așteptat să treacă două anotimpuri să pot vorbi cu tine mamă știu nu poți să-mi răspunzi dar ochii mei îți văd chipul imortalizat pe fiecare frunză căzută la picioarele mele te simt în izul merelor coapte și-al strugurilor sângerii eu am rămas un cuib a cărui pasăre a plecat spre o altă dimensiune știu că îmi privești zborul dar nu-mi dai niciun semn un fulger ți-a lovit aripile câteva pene au rămas înrădăcinate-n pământul pe care-l stropesc acum cu lacrimi dorm atât de adânc în fiecare toamnă visez cum un înger coboară din ceruri (probabil un sol venit de la tine) îl strig cu numele tău dar ecoul chemării nu se întoarce sunt un cuib părăsit și nimic altceva când mi-e frig presar rugina frunzelor peste mine și aștept cuminte cealaltă toamnă ca pe-o minune divină

48

Labirinturi autumanle

Octombrie umblă fără anestezie (134 puncte)

Mihaela Roxana Boboc

Cântecul acesta, iubite, îmi sângerează în orbite deși de departe toamna a luat locul simfoniei, sunt cărări pe care dragostea nu poate umbla fără ca pasul unui sfânt să spargă mesajul criptic; la îmbinarea unor capricii inima joacă rol dublu pălmuiește pe interior, râde apoi haotic în liniștea îndesată cu pâlcuri de melancolie; miezul nopții taie o oră din calendar – ora noastră sau poate tabloul atârnând nătâng pe umerii mei goi; octombrie umblă fără anestezie în uterul durerii tumoarea crește, unde sunt eu acutele dau iubirii metastaze, aștept răsăritul să te găsesc în trupul plăpând al poeziei îngropând vise.

Toamna – prinţesa cea bogată (253 puncte)

Cristina Nălbitoru

A fost odată un împărat şi o împărăteasă care stăpâneau întregul pământ. Din fire erau buni la suflet şi supuşii erau fericiţi că au asemenea stăpâni. Singura lor întristare era că nu aveau copii care să le moştenească împărăţia. Făceau milostenie la toţi nevoiaşii, iar aceştia se rugau pentru împlinirea dorinţei lor. În cele din urmă, aproape de anii bătrâneţii, femeia rămase însărcinată. Mare a fost bucuria întregului 49

Însemne Culturale ţinut. După nouă luni, împărăteasa născu patru fete, una mai frumoasă decât cealaltă. Vestea se răspândi în cele patru zări.

De bucurie, împăratul invită la eveniment prinţi şi prinţese de pe întreg pământul. Dar nu uită nici de zânele ursitori. Totuşi, ferindu-se de vreo prorocire nefavorabilă din partea celei de-a treia zâne care era mai răutăcioasă, se făcu că uită de ea şi n-o invită la marea sărbătoare din grădinile palatului.

A fost mare veselie! Către miezul nopţii au apărut cele două zâne bune care au ursit celor patru fecioare: – Prima născută să poarte numele de Primăvara şi să aibă părul negru ca pământul, cu chipul surâzător, să fie veselă şi însoţită de parfumul florilor, iar natura să renască la viaţă pe unde va trece ea!

– A doua fecioară să se numească Vara, să fie blondă şi să răspândească în jurul său multă lumină şi căldură! Pe unde va trece să fie primită cu braţele deschise şi să fie înconjurată de oameni harnici şi devotaţi!

– A treia născută se va numi Toamna, va avea părul roşcat şi va purta cu ea atât belşugul cât şi melancolia!

– Ultima născută va purta numele Iarna, părul său va fi argintiu şi va duce cu ea atât bucuria copiilor cât şi asprimea gerului când se va înfuria!

Deodată sosi pe neaşteptate a treia ursitoare. Plină de furie, le ursi celor patru fecioare ca să se rătăcească şi să nu se mai întâlnească niciodată. Cu toate implorările, rugăminţile şi scuzele împăratului, zâna rămase neînduplecată de la cele hotărâte şi părăsi împărăţia la fel de furioasă ca la venire. Împăratul şi împărăteasa se întristară şi, zile la rând, n-au mai ieşit din palatul lor. Fiecare fecioară a primit câte o doică şi, zilnic, acestea le scoteau prin frumoasele grădini ale împărăţiei. Totodată poruncise ca micuţele prinţese să fie însoţite de câte doi străjeri, ca nu cumva, în zburdălnicia lor, să se afunde în pădure şi să se rătăcească.

Timpul trecea şi prinţesele creşteau şi mai frumoase.

Dar cum nimic nu părea că se întâmplă din cele ursite de zâna cea răutăcioasă, împăratul îşi zise că acesteia i-o fi trecut supărarea şi a revenit asupra vorbelor sale.

Cele patru fiice crescură mari şi ajunseră la vârsta căsătoriei.

50

Labirinturi autumanle Familia împărătească îşi zise că este cazul să dea o petrecere cum nu s-a mai întâlnit pe pământ. Poate cu această ocazie, prinţi vestiţi vor sosi să le peţească. Şi totuşi, împăratul se gândea pe care dintre ele s-o ţină la palat? Greu de dat un răspuns pe măsură, fiindcă le iubea pe toate la fel. „Cel mai bine, îşi zise, le voi cere ginerilor să locuiască alături de mine, că-i destul loc pentru toţi!” În ziua stabilită, prinţi şi prinţese din cele patru zări se prezentară la Împărăţie. În grădină au fost întinse mese pe care au fost puse cele mai alese bucate, iar muzicanţii cei mai vestiţi se întreceau cu privighetorile în cântece. Era mare veselie, iar cele patru prinţese erau foarte fericite. Petrecerea se prelungi din zori până noaptea târziu sub strălucirea stelelor şi lumina blândă a lunii. Dar deodată luna începu să dispară treptat în dosul umbrelor unor nori negri, fioroşi, care se rostogoleau năvalnic peste coama dealului din apropiere. Se porni un vârtej şi, sub dezlănţuirea sinistră a fulgerelor şi tunetelor, începu o ploaie în rafale. Furtuna îi luă prin surprindere şi mesenii fugiră disperaţi care încotro apucară.

Aceasta ţinu aproape toată noaptea şi abia în zori se mai potoli. Împăratul dădu fuga în camerele prinţeselor, dar, spre uimirea sa, n-o găsi decât pe Toamna zgribulită într-un colţ, tremurând de frică. În zadar puse împăratul ostaşii să-i caute cele trei prinţese dispărute, că nu le dădură de urmă. De tristeţe că ursirea zânei cele rele se împlinise când nici nu gândea, împăratul şi împărăteasa plecară la cele veşnice.

Astfel, prinţesa Toamna rămase cu toată bogăţia împărăţiei. Dar ea dorea ca să-şi regăsească surorile şi să împartă cu ele în mod egal moştenirea părinţilor. Grijulie, îşi luă câteva căruţe cu provizii de tot felul şi o ceată de voinici credincioşi şi porni la drum să-şi caute surorile rătăcite pe meleaguri străine. Şi merse, şi merse că nu mai ştia pe unde umblă. Ocoli pământul şi iar îl ocoli fără să dea de urma surorilor sale. Dar nu abandonă căutarea. Acelaşi lucru îl făceau fiecare dintre cele trei prinţese care nu ştiau una de alta.

De mâhnire, lacrimile Toamnei se transformară în ploaie, copacii se alăturară tristeţii sale şi, impresionaţi de durerea tinerei prinţese, frunzele lor se îngălbeniră, apoi ruginiră şi se desprinseră de pe ramuri, alcătuind un covor cromatic în calea sa.

51

Însemne Culturale Astfel, Toamna, prinţesa cea bogată, continuă an de an să-şi caute surorile rătăcite de la un capăt la altul al Pământului ca să împartă bucuriile şi bogăţiile sale cu ele...

toamna ca o rană (128 puncte)

Teodor Dume

măsoară nemărginirea unei lumi în care nu se moare niciodată desparte durerea de amintire şi neputinţa de dorinţă e aşa ca un fel de poveste în care eroul scrijeleşte pe durere cade se ridică şi pleacă mai departe sub cerul dezgolit zidurile zilei încep să-ngălbenească iedera îşi încetineşte mersul bătrânii-şi poartă sub priviri dorinţa eu ascund în propriile-mi gânduri o lume în care m-am pierdut de mult… nimic nu pare să fie ce a fost sunt semne care ciuntesc din răsărit din sentimente din linişte şi câte puţin din mine toamna Dumnezeu coboară-n rugăciune 52

Labirinturi autumanle

Final necunoscut (116 puncte)

Mariana Suciu

La crucea toamnei triste se-nchină doruri grele, bat clopotele vieții în ritm de gând amar, pământul își ridică spre cer brațe rebele, cad frunze mii, surprinse – în suflete? e jar.

Zadarnic se trudesc, nu-și vor putea desprinde mantale foșnitoare din gheare reci de vânt, sub giulgiul alb de ceață, copacii mor; se-aprinde, târziu doar taina sorții – iubirea din cuvânt.

Citite, evitate, respinse, așteptate, nonsensuri, poate tâlcuri... sublim ascunse-n har; cuvintele au viață, ne dor, ne plâng în versuri, zâmbesc timid iubirii – sunt pietre de hotar.

Uitate-n colț, pătrunse-ntr-a ochilor sclipire, rămân doar lacrimi mute când totul pare-n van; un labirint de sensuri (și-un drept la fericire), se-ascund ades în slove – tirani ne sunt și-alean.

Se-amestecă-n decoruri, ne-alunecă prin brațe, ne-mbie cu iluzii pe-un prag de anotimp, ne răscolesc în galben, în roșu și-n nuanțe; e o poveste toamna? – nu, toamna-i un răstimp.

Ne-mprejmuim cu ziduri, din zile, nopți ori lucruri, convinși că nemurirea nu-i doar un trist statut, uităm de sentimente, le-mpachetăm în trucuri; vom regreta-ndoiala – vom rătăci-n trecut.

53

Însemne Culturale Minuni ce par nimicuri, „nimic” la rang de artă, întoarse-s toate-n lume când dragoste-a tăcut; în ruginiu mă-nvălui, pe-un rest de arcă spartă, voi eșua pe-o stâncă – final... necunoscut.

Regurgitare (106 puncte)

Simion Cozmescu

măgurile amurgeau în asfințitul de an mergeau pădurile în urma cerbului nevolnic liniștea ridica fluturi din petalele florilor arămii boncăluia cumva bolnavă natura sub pașii greilor copaci ...................................... vinovăția culoarea uscată a uitării țintuită în ierbarul cutiei astmatice zvâcnește sânge îmi amintesc tușesc fata aceea avea spini curgea rouă și sânge în dimineața făpturii aieve nu era chiar definită o ceață plutea între mirările și nările și zâmbetul ei purtat de patru viermi flămânzi mâncători de de fluturi ai toamnei

54

Labirinturi autumanle fata aceea avea spini murdăria spânzura de genele cerului urduros linguri de aer solidificat păreau a fi gata de înghițit leac pentru încă o oră de moarte și iubire postumă ................................. pielea ei mă înghite și mă scuipă într-o primăvară pe care nu o doresc

Noiembrie (184 puncte)

Virgil Stan

Astăzi a fost cea de a treia zi dezamăgitoare petrecută la pescuit pe Marea Neagră. Sfârşitul lui octombrie a fost o bucurie pentru pescari deoarece s-a reîntors mai aproape de ţărm strunghilul mare, rotund, plin de carne si dulceaţa peştelui marin. Toată vara i-am dus dorul, a dispărut ca şi când dintr-o dată Marea Neagră s-a transformat în Marea Moartă. Sosiseră „termitele” (turiştii dornici să savureze dulceaţa unui peşte marin prăjit) şi noi nu aveam ce să le oferim. O vară pierdută, un an prost pentru pescarii amatori (chiar şi profesioniştii se confruntau cu aceleaşi situaţii), posesori de bărci la ţărmul mării, care doreau să-şi recupereze din cheltuielile cu taxele la primărie şi investiţia făcută, dar mai ales să-şi suplimenteze pensia de mizerie pentru costurile actuale ale vieţii.

Cum spuneam, ne bucuram că iar a apărut un peşte care merită 55

Însemne Culturale căutat şi prins, dar mai ales mâncat. Nu se prinde în năvod cum ar putea crede orice cititor al acestei povestiri autumnale, ci fiecare peşte este prins individual sau în tandem cu un altul, la mână cu nişte improvizaţii numite volte, de noi pescarii, formate dintr-o bucată de nailon mai gros, un plumb de 100 grame şi două cârlige mai mari. Zilnic „alergam” cu bărcile pe unde ne spuneau colegii la telefon că au dat de el, sau pe unde l-am descoperit chiar fiecare cu o zi mai înainte, căutându-l.

Dar iată că românul nu-i făcut să fie fericit. Când credeam că voi face o provizie de peşte pentru iarnă şi am pus în funcţiune congelatorul care toată vara a fost scos din priză, natura s-a hotărât să-mi fure această bucurie. S-a dezlănţuit, fiind mai mereu furtună pe mare.

Văzând că nu se mai poate ieşi cu barca, m-am gândit să revizitez Iaşul, fiind invitat de către prietenii făcuţi cu ocazia lansării romanului mai sus amintit în acest oraş plin de istorie şi cultură, să particip la vernisajul unei expoziţii fotografice a cunoscutei artiste Susanna Patras, o ieşeancă ce locuieşte în America, fiica renumitului profesor universitar doctor, Mihai Păstrăguş, profesor de estetică şi critic de artă.

Eram informat şi că se va deschide în următoarele zile la Gradina Botanică din acelaşi oraş, expoziţia crizantemelor, moment când va avea loc şi un concert muzical.

Marea nu-mi mai furniza nicio satisfacţie ţinându-mă pe mal, deci sosise momentul să mă despart de ea pentru câteva zile fără niciun regret, aşa că mi-am făcut repede bagajul şi fuga la trenul de noapte ce mă va lăsa dimineaţa pe peronul monumentalei gări din metropola moldavă, Iaşul marilor personalităţi culturale româneşti, precum Eminescu, Creangă, Sadoveanu.

Dimineaţa, când zorile băteau în geamurile trenului de noapte, mă aflam prin zona Vasluiului. O dimineaţă rece, învăluită într-o mantie densă de ceaţă şi răcoare, exact ca şi în dimineaţa de şapte martie când vizitam Iaşul pentru a doua oară, prima dată fiind la vreo doi ani de la devastatorul cutremur din şaptezeci şi şapte. Condiţiile existente atunci m-au făcut să nu văd mare lucru din frumuseţile acestui oraş moldav, care pur şi simplu m-a cucerit prin frumuseţea lui şi mai ales că fiecare metru pătrat din el este plin de istorie şi de cultură. Între Vaslui şi Iaşi timp de aproape o oră nu puteai vedea decât sărăcia pământului sărăturos, plin de ciulini printre tulpinile firave de 56

Labirinturi autumanle porumb sau floarea soarelui, nerecoltate încă. De-a lungul terasamentului de cale ferată, pe partea stângă de mers se înşiruiau zeci de copaci, plopi şi sălcii în care aninau ciorchine de vâsc. Până atunci eram convins că această plantă parazită se dezvoltă numai pe crengile de plop, însă în zona vasluiană acestea atârnau în număr mare de crengile sălciilor destul de numeroase în peisaj.

Intrarea în Iaşi până la gara Nicolina, pe partea stângă a sensului de mers al trenului, a apărut o construcţie megalomană ce-mi amintea de industrializarea forţată şi cu orice preţ, acolo unde trebuie sau nu, imagine ce devine dezolantă pentru fiecare persoană străină de aceste meleaguri. Ruine, geamuri sparte, acoperişuri căzute şi lipsa oricărei mişcări doveditoare că acolo s-ar mai munci, aceasta întâmpină călătorul străin de zona Moldovei.

Odată ajuns în inima oraşului, acesta începe să-ţi placă, să te cucerească, prin frumuseţea, eleganţa şi modernitatea construcţiilor nou ridicate. Chiar gara este o construcţie ce aparţine arhitecturii începutului de secol trecut. Urci pe strada din faţa gării şi ajungi la Râpa Galbenă sau Podul lui Eminescu, cum i se mai spune iar după ce ai scăpat de efortul celor câteva zeci de trepte, eşti chiar în bulevardul Alexandru Lăpuşneanu, ce te duce în centrul oraşului, spre Biblioteca Centrală, hotel „Unirea” şi nu prea departe de cel mai cunoscut şi căutat parc nu numai din Iaşi, ci din întreaga Moldovă, Parcul Copou.

Plimbarea prin parc devine pentru oricare vizitator cu o inimă zburdalnică şi visătoare, indiferent de vârsta ce o are, de un romantism cuceritor. Doar aleile sunt curate, în rest totul este acoperit de o mantie groasă galben-roşietică, foşnitoare, iar în timp ce ochii avizi de frumuseţe se plimbă de la o statuie la alta, să vezi pe cine-l reprezintă, frunzele obosite de timpul petrecut aninate de crengile arţarilor, teilor, stejarilor sau gorunilor, pornesc într-un zbor lin, să coboare spre îmbrăţişarea tandră a pământului, ca o pereche de balerini angajaţi întrun vals interpretat de orchestra Operei din Viena în concertul susţinut în prima zi a fiecărui an.

Stolurile de porumbei se îngrămădesc la picioarele vizitatorilor ce-şi deschid pungile cu grăunţe cumpărate de la chioşcurile specializate şi foşnetul aripilor lor, mereu în mişcare, simbolizează viaţa plină de neprevăzut, de situaţii instantanee, când trebuie să te ridici 57

Însemne Culturale mereu de la pământ, indiferent care ţi-a fost motivul coborârii.

Paşii mă duc ireversibil spre acel simbol al Copoului şi de mândrie al ieşenilor, teiul, secularul copac fără de seamăn ce-i poartă numele aceluiaşi unic poet al românilor de pretutindeni, indiferent dacă sunt ieşeni, basarabeni, bănăţeni sau dobrogeni ca şi mine. Teiul lui Eminescu, străjuit de câteva brâuri din platbandă groasă din metal ca un brâu din piele purtat cu fală mai ales de către maramureşeni, frumos ornamentat şi cu franjuri multicolore. Alături de tei străjuiau la siguranţa lui şi a statuii poetului, obeliscul cu cei patru lei măreţi, culcaţi pe patru labe, având coamele lor stufoase, ridicate, gata de a-şi apăra poetul fără de seamă, de orice epigon ce i-ar nega valoarea.

La capătul parcului, dai de aleea ce duce spre Grădina Botanică, un alt loc de mândrie al ieşenilor, grădină ce depăşeşte vârsta de o sută cincizeci de ani. Mai precis spus, înfiinţată în anul 1856 de către medicul şi naturalistul Atanasie Fătu, care a cumpărat acea suprafaţă de teren special pentru amenajarea ei. Încă de la poartă, vizitatorul este surprins de frumuseţea aranjamentelor florale sub formă de romburi puse cap la cap, precum piesele din Coloana infinitului a genialului oltean de la Hobiţa, Constantin Brâncuşi. Era un soi de varză ornamentală cu frunze de la alb imaculat, la verde cu vârfurile frunzelor mov, galbene, sau liliachii.

Unele cu corola rotundă, altele cu frunzele creţe ca de palmier şi cu marginile multicolore. Adevărate minunăţii ale naturii. Pe marginea aleilor, erau amenajate stative cu ghivece de tufănele multicolore, iar alături inscripţii gravate în alfabetul braille pe un suport din plastic, ca şi nevăzătorii, citind, să-şi poată imagina cum arată acele minunate flori.

Expoziţia principală, de fapt, se afla amenajată în mai multe săli de seră, unde, din o multitudine de culori şi flori, erau realizate adevărate opere de artă, tablouri reprezentând diverse imagini ca într-o tapiserie medievală de mari dimensiuni. Tot în aceste spaţii de seră erau amenajate rustic, pe suporţi din baloţi de fân, standuri cu cele mai diverse produse de toamnă, fructe sau seminţe, de la dovleci, la castraveţi creţi, tărtăcuţe, sau cine îşi mai aminteşte din multitudinea de produse ale toamnelor româneşti, fie ca să ne îmbogăţească cămările sau hambarele, fie sufletele prin frumuseţea lor.

58

Labirinturi autumanle De relatat câtă frumuseţe poţi regăsi în bogaţia toamnei ruginii petrecută pe străzile Iaşului de către un turist ca şi mine, venit din cine ştie ce colţ de ţară, şi câtă încântare şi relaxare sufletească ar găsi el. Ar mai fi multe de spus şi aş putea să mai umplu câteva pagini, deoarece nu am povestit nimic despre tainicele şi pline de smerenie mănăstiri din Iaşi, precum mânăstirea „Golia”, „Cetăţuia”, biserica „Trei Ierarhi”, Mitropolia şi multe alte locaşuri de cult, precum şi cuminţenia şi simplitatea întâmpinată în „Bojdeuca” din Ţicău a lui Creangă, luxul din casa memorială a lui Mihail Kogălniceanu sau Palatul lui Cuza, aceeaşi simplitate din casa memorială a lui Mihail Sadoveanu, Dosoftei sau Vasile Pogor.

Cel puţin pentru mine, Iaşul reprezintă un loc unde inima mea se simte ca la ea acasă, unde am trăit cele mai intense şi plăcute momente dintr-o altă toamnă argintată de bruma părului nins prin scurgerea anilor vârstei mele, oraşul unde îmi regăsesc mereu liniştea sufletească, fie că mă voi plimba pe aleile din Copou, sau pe ale altor oaze pline cu verdeaţă şi linişte, fie că asist la o piesă de teatru, vizionez o expoziţie de pictură sau fotografie, ori pur şi simplu mă plimb braţ la braţ cu dorul, pe străzile oraşului.

Tablou autumnal (90 puncte)

Daniela Tiger

Nori resemnați picură cristale peste gânduri sălbatice, se rostogolesc candid, mușcă ascendent din covoare scăldate în praf de rugină, uită marea de smarald – pat nupțial sub mantia infinitului stelar, se pierd în cuvinte cocoșate de semne, 59

Însemne Culturale în șoapte...

Unduiri arămii din univers îmi cuprind pletele, valuri tânguitoare aruncă săgeți în ecou foșnitor, ritmat, pe urmele unor pași rătăcitori, sub tulpini de copaci dezbrăcați, deziluzionați de amurgul anotimpurilor oglindit în diamantele din ochii mei.

Bilet de adio (88 puncte)

Irimia Valentin

se crapă de toamnă răsar gropi în plânsul ascuţit al gândului tremurul potecii ne amână chemarea către vetre înspăimântate unde doar vise de poeţi mai pictează dogoare prin arbori vitraliile îşi deşiră exilul piane bătrâne s-au desfrunzit de clape vântul destinului îmi desface pumnii dealul se acoperă cu alte dealuri de ger respirul fântânilor ajunge până la vămile veşniciei

60

Labirinturi autumanle prohodiri de păduri ca nişte aplauze îndepărtate se pierd adevărurile s-au îmbrăcat în ape amintirea aşteaptă cuvinte noi surghiun doinitor înţelesul acestui anotimp rămâne crucificat pe un strigăt lumina lui foşneşte obosită mirarea mea încă mai reciteşte biletul de adio pe care l-am scris în altă viaţă

Toamna (79 puncte)

Ovidiu Dinică

Din relatarea pădurii, la locul faptei s-au găsit: lemnul în care vântul a sculptat cu migală și seva necesară frunzelor la prepararea iubirii, te vor ispiti furnicile, cu răbdarea lor în reconstituirea amănuntelor, ce te va conduce spre liniștea târzie a sălciilor, apa se află ca martor în apropiere, aici s-au spălat pași rătăciți în iubire, iar primele concluzii vor înălța semnul de mirare spre amurgul toamnei.

61

Însemne Culturale

Vulpea (149 puncte)

Tudor Cicu

Fiecare om, îmi spunea bunicul, când va ajunge în toamna vieții, ajunge, vrând-nevrând, la nişte concluzii, pe care nici chipul, nici suflarea, nici întreaga lui făptură nu ar fi semnalat-o, ca și celui căruia moartea i-a pătruns într-o bună zi în odaie și i-a înfundat pe cap căciula, spunându-i că i-a cam venit vremea. Păi nu-i așa? Sfinte Dumnezeule! Își face omul cușmă lungă de un cot, ca să aibă cu ce-și acoperi țeasta, mai ca lumea, dar dacă i s-a terminat fitilul la lampă și apoi amnarul, cremenea și iasca – cine, mă rog, asupra vieţii în general, asupra propriei vieţi, asupra impulsurilor şi-a sentimentelor care-au dominat-o, mai poate scoate fluierul de la brâu ca să-i zică o bătută de-o să stea, firar naibii, și chisnovita moarte, smerită ca-n povestea lui Ivan Turbincă?

Măi, măi!... Trece toamna și nici nu vom avea timp, cu bunicu’ ista, la așternut povestea în așa fel, ca pe la miezul nopții să mă treziți domniile voastre și să o iau de la început. Și apoi, câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi şi soarele ridicat fercheş deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năprasnică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă, dincolo de păduricea de salcâmi, undeva în câmpurile unde-şi aveau sătenii mei viile, bunicul mă luă, într-o noapte, să prindem vulpea care tot da târcoale coteţelor de găini din sat. Îşi instalase o colibă, undeva, la marginea viei sale, în plin câmp, unde pusese, ca momeală, câteva păsări jumulite şi nişte porumbei vii, legaţi de picioare cu un capăt al sforii ce se termina la câte un capăt de par.

Fâlfâitul aripilor, făcute de porumbeii care încercau să se desprindă de parii de care erau legaţi, după spusele bunicului, puteau ademeni, în plină noapte, vulpea care bântuia prin acele locuri. Îmi era milă de porumbeii aleşi drept momeală, dar, aveam încredere în bunicul, că lucrurile nu se puteau termina prost pentru ei. La urma urmelor, ascunşi 62

Labirinturi autumanle între pereţii colibei cu înveliş din paie, învelit în şuba bunicului, şi cu el alături, nu aveam decât a ciuli urechile, când la zbârnâitul porumbeilor (ce încercau să se desprindă din laţul strâns de picioare, după care imediat urma ecoul unui zbor frânt prin troienele de zăpadă), când la marginile lizierei cu salcâmi, dinspre care bănuiam eu, că are să se ivească vulpea. S-a gândit bunicul, că, totuși, trebuie să fie pe undeva pe lume dreptate, că dacă i-a promis bunicii o blană de vulpe, „ Doamne-ajută!”, că doar Domnul ce are a chibzui? Vine totdeauna, pentru fiecare, o vreme să stea pe un tron ca cel al împăratului. De ce nar fi răsărit un grâu de toată frumusețea și pe ogorul sufletului său?

Apoi, nu ştiu câte nopţi s-au scurs fără să se întâmple mai nimic, doar urechile noastre, ciulite către orice zgomot, pot povesti. Închipuiţi-vă, în puterea nopţii, cum și spun bătrânii noștri, că nici greierii pe țarină, nu mai îndrăznesc să ţârâie, c-ar pica cerul pe ei, de atâta linişte, așa era de pustie stepa dobrogeană la sosirea toamnei. Aşa ar fi fost, dacă nu era și bunicul alături. Altfel, mi-aş fi spus şi eu: Măi, măi!... ce de idei îi mai trec uneori, omului, prin minte! Nopţile alea au şlefuit câte ceva, printre gândurile copilului aflat atunci în pustia câmpiei dobrogene.

Dar, cui îi păsa?! Bunicul era alături şi capcanele lui aveau să atragă vulpea către laţul ce i se întinsese. Într-o seară, pe când băteam cărarea spre locul nostru de pândă, am întâlnit un grup format din trei vânători.

I-au arătat bunicului trofeele vânate în după amiaza acelei zile: câţiva iepuri şi o vulpe roşcată.

– Unde aţi vânat-o? a tresărit bunicul.

– Tocmai dădea roată viei dinspre păduricea de colo...”, au arătat vânătorii, cu palma îndreptată în zare.

Bunicul n-a zis nimic. A pipăit blana roşcată, apoi le-a urat drum bun: – Rămâneţi cu bine!... Noi doi – arătă înspre mine – vom vâna, diseară, o vulpe aciuată prin aceste locuri.

L-am privit cu mirare, în seara aceea, pe bunicul, întrucât se aşezase dinaintea colibei pe un braţ de paie şi nu mai avea chef să agaţe sforile la porumbei în parii înfipţi prinprejur. Nu pricepeam de ce bunicului îi pierise tot cheful.

– Nepoate! mi-a zis. Vulpea aia era trofeul visului meu, flacăra visului meu era... Şi acum nu mai înseamnă nimic.

63

Însemne Culturale Privea în zare, de parcă ar fi văzut uliul care-i răpise visul.

– De ce, bunicule?

– Am văzut-o, ea era. În mâinile vânătorilor aceia. De acum încolo, visele vor rămâne numai vise. Şi ne-am întors spre casă, dar fără trofeul unui asemenea vis la cingătoare. Abia atunci, acolo, am realizat că fiecare, undeva în adâncul sufletului visează să pună o fiară pe fugă, să o ajungă și s-o doboare cu mâna lui. Dar vine o batjocure, ca o pală de vânt, și totul sfârșește de parcă nici n-ar fi fost. Niște versuri, citite cândva, îmi șuierau ca vântul în firele de telegraf: „Au spus că după noapte vin zorii/ şi iubirea/ apoi./ Dar noaptea stăruie şi nu se luminează”.

Am mers, cu pași greoi, către casă, de parcă ne-am fi cărat, unul pe altul, în spinare. Am găsit soba de chirpici, încinsă de la rădăcinile de floarea soarelui puse de bunica, că numai ce am și cârnit de-a curmezișul ei și nu după mult timp am adormit. Și am visat o noapte cu iz de basm. O lună mare și orbitoare se ridicase deasupra satului. Câțiva vânători porniseră, drept peste arăturile de toamnă, cu chiote și fluierături, gonind o vulpe roșcată, din a cărei mușcătură din jurul gâtului, făcută de câinii satului, curgeau picături de sânge. Apoi, când au văzut că era pe moarte, s-au năpustit asupra ei cu ciomege și bâte. Lam căutat din priviri pe bunicul, dar nici el nu vedea frumusețea fâneței pe care căzuse vulpea, nici strălucirea ochilor ei atât de asemănători cu luna roșie de pe cer. Şi, noaptea aceea de demult, încă mai stăruie în mintea mea, cum cred că și luna mai stăruie în ochii stinși ai vulpii ucise.

Revedere autumnală (78 puncte)

Dan Silviu

Pe sub crengile tale bătrâne a trecut multă lume; La umbra ta au stat în verile trecute să se odihnească; 64

Labirinturi autumanle Au împărtăşit sentimente de dragoste şi ură Fără să ştie că pe toate le-ai ascultat în tăcere.

Te-ai întristat când peste unii dintre noi s-a aşternut amintirea Şi te-ai bucurat când pe sub ramul tău voci de copii se jucau.

Frunzele tale au sorbit fiecare cuvânt pe care l-au criptat în tulpină, Aproape de rădăcină, Pentru ca atunci când cineva voia să oprească, Tăcut ca tine, frunzele tale, uşor, să foşnească, Pline de umanitate, cu sufletul să vorbească Despre generaţiile care, pe sub ramurile tale, Au trecut pe acest pământ, care, în fiecare toamnă, I-au gustat miezul, s-au jucat şi au trăit.

Bătrânule nuc, aflat în toamna vieţii, Mai spune-mi o poveste de demult, Vreau să te ascult tăcut Aşa cum tu, odată, ai făcut.

Vreau să-ţi ating scoarţa şi să simt Că printre inelele anilor tăi pulsează O inimă prin care trece seva vieţii.

Iar când te vor tăia, urmaşii tăi, puieţii, Vor citi pe buturugă, o carte plină de poveşti, Lăsată posterităţii.

arămiu în tâmpla toamnei (76 puncte)

Cătălina-Nicoleta Munteanu

pe caldarâm de minte autumnale întrebări gânduri rostogolite înghesuite în tâmpla toamnei roşul dragostei picurat 65

Însemne Culturale pe nervuri îngălbenite contur în verdele speranţei înflorit din arsura disperării să germinez în liniştea promisă tumultul acestei vieţi loveam în geam de suflet cu crengile dorului aşteptarea – ultima zvâcnire de iubire care a luat în zborul ei arămiul din privirea ta

acord autumnal (64 puncte)

Daniel Marian

toamna când se albăstresc ideile scăldate-n cerneluri soarele cântă tristeţea în acoperişul de pe case lilieci gândurile negre zboară la joasă înălţime toamna când mi-e teamă de ceva şi numai eu ştiu asta şi oglinzile de prin suflet toamna din când în când chem inima dactilografă de zi şi de noapte şi o pun să bată câmpii

66

Labirinturi autumanle

Drum spre toamnă (141 puncte)

Ion Nălbitoru

Îşi luară rucsacurile în spate şi cu privirile aţintite către pieptul stâncos al Caraimanului îşi îndreptară paşii spre staţia de telecabină.

Se preconiza o toamnă târzie şi lungă. Urcară în telecabină şi, producându-le un gol în stomac, aceasta se puse în mişcare. Valea Jepilor Mici se desfăşura în faţa ochilor în toată splendoarea sa. Acolo jos, printre stâncării, pâlcuri de foioase răsăreau ca nişte vâlvătăi, întrerupte adesea de arbuştii de răşinoase sau colţii de piatră. Coloritul policrom al foioaselor îmbinat cu verdele brazilor, cenuşiul stâncilor şi albastrul intens al cerului creau o imagine de vis. Uneori „cutia zburătoare” părea că se apropie vertiginos de ţancurile abrupte, gata să se sfarme, dar dintr-o dată făcea un salt peste ele spre groaza fetelor şi deliciul băieţilor care se amuzau copilăreşte pe seama lor. Din loc în loc, traversau pâlcuri răzleţe de ceaţă ce se căţărau alene pe stânci.

Cu un an în urmă, cam în aceeaşi perioadă, urcaseră la Babele, iar de acolo au coborât la Monumentul Eroilor de la Caraiman, zis şi la Cruce. Atunci au fost martorii unui fenomen inedit. În depărtare, vârfurile munţilor se înălţau deasupra norilor, învăluind staţiunea Buşteni într-o mare albă, înspumată. Nori albi, nori cenuşii, perdele de ceaţă, iar din loc în loc bălticele de un albastru clar ieșeau printre ei. Un fascicol de raze străpunsese o perdea de nori, dând naştere la imagini feerice. Acolo sus, la un pas de cer, un conglomerat de nori, ceaţă, stânci, arbuşti verzi de răşinoase, printre care răsăreau foioase ruginii ca nişte flăcări, creau, prin însăşi neuniformitatea lor, o imagine plină de armonii.

După un scurt popas la Cabana Babele, se hotărâră să coboare la locul unde cândva se afla Cabana Caraiman, iar de acolo, să se strecoare până la Cruce, pe lângă pereţii abrupţi de piatră, pe o brână ştiută şi colindată numai de montaniarzi cu experienţă. Într-o parte se ridică masivul stâncos presărat din loc în loc cu ierburi uscate, iar de partea cealaltă se deschide uriaşa prăpastie spre Buşteni. Mai jos, două capre negre cocoţate pe ţancuri ce răsar dintr-o 67

Însemne Culturale perdea de pâclă ce-i învăluie ca o năframă, îi privesc curioase. Turiştii continuă să păşească cu atenţie pe potecuţa îngustă, exaltaţi de o anume fericire, departe de efervescenţa şi tumultul lumii citadine, aici în mijlocul naturii pradă înălţimilor. Stâncile cu ochii aţintiţi asupra lor îi ispitesc cu dansul ameţitor al răului de înălţime, dar montaniarzii nu se lasă pradă acestui joc înşelător.

Cărarea îngustă pătrunde pe alocuri adânc în pieptul abruptului.

Turiştii se sprijină prudenţi de peretele muntos. La picioarele lor continuă să se desfăşoare acelaşi abis. Serpentinele pe brână par nesfârşite. Pâcla se ridică încet şi se dezintegrează undeva mai sus lăsând loc acelui albastru intens al cerului, specific anotimpului toamna. Pe rând, brazii şi stâncile capătă formă. Deodată, deasupra Caraimanului, se ridică triumfător, în toată măreţia sa, Monumentul Eroilor.

Protagoniştii noştri se căţărară printre stânci şi ajunseră pe buza prăpastiei. De acolo, oraşul părea ascuns undeva în adâncuri. Apoi urmară cu privirea, din vale, pădurea de brad şi foioase de la poalele Masivului muntos. Pâlcurile de galben, roşu sau ruginiu creau impresia că muntele a luat foc! Mai sus, câţiva brădui se căţărau până la jumătatea Caraimanului, lăsând apoi cale liberă labirintului stâncos cu nenumăratele sale hornuri şi fisuri. Totuşi, câţiva arbuşti îndrăzneţi, încercau să escaladeze muntele.

Acei bătrâni nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni, arhitecţi nemuritori, au ridicat măreţul Caraiman asemenea unei cetăţi insurmontabile.

Sculptorii timpului, precipitaţiile şi vântul, au dăltuit în piatră, de milenii, diferite forme. Dar marea construcţie nu rămâne neschimbată.

Zi de zi şi an de an apar modificări. Aici, în prăpastie, se află la tot pasul mii de dălţi şi ciocane cu care meşteri nevăzuţi îşi continuă neobosiţi zi şi noapte măreaţa operă de veşnică modelare a naturii. Aici, într-o toamnă târzie, turistul descifrează multe din enigmele acestui anotimp, pe cât de minunat, pe atât de enigmatic. Caraimanul pare binevoitor în această zi plăcută de toamnă şi parcă, printr-un surâs, îi învită să revină cât mai des în templul său. O anume fericire tresaltă în inima turistului. Undeva în interiorul său, trâmbiţele sună, iar din difuzoarele prezentului se aude scandând „Viaţă” Viaţă!” Şi ecoul se prelungeşte în unde diafane printre munţi, iar glasul vântului şopteşte „ 68

Labirinturi autumanle Viaţă” Viaţă!” Şi Vocea munţilor îi răspunde „Viaţă” Viaţă!” Atunci, cu nostalgia în suflet, meditezi cu melancolie la anotimpul toamna cu bogăţiile, frumuseţile şi cromatica sa, cu minunata simfonie a ploilor liniştite, cu şuierul vântului ce colindă peste creste ca un trubadur rătăcitor. Cu speranţa în suflet că în fiecare an vei retrăi cu nostalgie minunăţiile acestui anotimp, gândul îţi zboară inevitabil la toamna vieţii tale pe care ţi-o doreşti să sosească cât mai liniştită şi cât mai târziu, şi de ce nu, să păşeşti încrezător în iarna bătrâneţii, aniversând un secol de existenţă!

Ca brâna spre Caraiman, cu obstacole şi pericole, aşa este şi potecuţa vieţii noastre pe care trebuie s-o urmăm cu dragoste şi în siguranţă ca să ajungem la singura noastră toamnă, care la început pare atât de departe, dar care este totuşi foarte aproape!

Confesiune (62 puncte)

Elena Zubașcu

n-aş fi scris nici acum despre tine, ciudată despletire de culori, despre tine, Toamnă, mireasă arămie, atingând lumina solară cu degete de arbori; Doamne, cum se revarsă culoarea în valuri aurie, galbenă, purpurie, ruginie în creştetele lor nu, nu e soare, s-a făcut izvor de culoare… şi poate n-aş fi scris despre tine dar s-a făcut dimineaţă de-o vreme, 69

Însemne Culturale câmpiile se oglindesc în cer, nopţile par mai bogate în stele, în abur de lună, în vremelnice visuri de viaţă, în amare şi tulburi vise de somn... m-aş fi gândit doar la tine căutându-te-n anii zadarnicei mele tinereţi... pe-atunci te-mpodobeam cu mesteceni subţiri îmbrăcaţi în neprihănită haină, înălţând spre seninul înalt lumânări aprinse-n frunzişuri, eram tânără şi râdeam... şi-am scris despre tine, soră aurie, căci vântul tău galben mă bântuie legănând stoluri de păsări-frunze, frunze-păsări, stoluri de gânduri dulci-amare Toamnă, tinereţe veşnic trecătoare...

pe pragul toamnei (56 puncte)

Elena Mirca

toamna cu gustul poamelor pe prispa noastră numără scânteile 70

Labirinturi autumanle ochilor tăi teascul în juru-i noi biciuiți de dor ai fi lăsat gura pe umărul dezgolit ai fi presat pulpa ce îți seacă ochii ai fi strigăt nebuno! îmi storci dorințele sub piatra ispitei în plinul zilei mi-ai fi prins gura sorbind mustul tentației clocotindu-mi zilele de atâtea ori când toamna îmi bate în poartă.

Toamnă, rămâi! (56 puncte)

Stan Paula Alexandra

E toamnă în mine şi-afară, Păsările se-ntrec iară şi iară.

Tot mai sus zboară cocorii, Şi plumburii se fac norii.

De acum vom sta în casă Vremea-i tot mai urâcioasă. Însă timpul care vine Trezeşte mari emoţii în mine.

Căci în iarna ce-o să vie, 71

Însemne Culturale Tare dor o să îmi fie Dor de frunze, dor de must, Dor de struguri, dor de gust.

Când roadele vor fi în beci, Tu în ţări străine pleci.

Când primul fulg va cădea Toamnă, sigur vei pleca.

Toamna mamă (121 puncte)

Lăzăroiu Delia-Elena

Dintre cele patru surori, Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna, Toamna e cea care acum se întoarce. Poartă o trenă de frig şi uscăciune, încheiată în pânze de păianjen şi dantelă de brumă.

Toamna a purtat în pântece nouă luni puii gerului, pe care acum îi naşte. Cerul se inundă de nouri de plumb, iar durerile facerii trezesc trăsnetele şi întreg văzduhul vuieşte. Lacrimile sale de suferinţă și singurătate se revarsă peste întreg pământul. Trei zile şi trei nopţi durează infernul, însă după acestea, Soarele îşi croieşte loc printre Moaşele-Nori şi se arată. Mulţumeşte măritei Toamne că nu l-a stins în furia sa şi îi dăruieşte cele mai dulci raze.

Acum Toamna ţese, la lumina ultimelor raze de soare, bogată plăpumioară pentru a-şi înveli copilaşii. Îndelung a colindat tărâmuri depărtate pentru a face rost de cele mai fine ţesături şi materiale. A cules smaralde de rouă şi le-a împletit cu Gladiole şi Dalii. ÎmpărăteasaPăianjen i-a oferit cea mai delicată pânză pe care să prindă fire de iarbă aurite. Căptuşeală de amintiri i-a oferit sora mai mică, Vara, ca să le ţină de cald micuţilor. Şi acum, mândra şi mărita Toamnă le îmbină în războiul său vechi de când lumea. Potriveşte firele de rouă şi le trece prin urzeala de Gladiole şi Dalii, după care, scoate ţesătura din război şi 72

Labirinturi autumanle coase pe ea căptuşeala Verii. Firele de pânză de păianjen sunt îmbinate cu fâşii aurite și subţiri de iarbă, care ţin locul aţei, iar acele sunt aduse tocmai din cămara albinelor. Lasă un colţ necusut prin care suflă puf de păpădie şi apoi continuă cusătura.

Din pânza de păianjen rămasă, brodează gingaşă dantelă cu care împodobeşte marginile ţesăturii. Suflă peste ea şi îi adaugă ultimele retuşuri, în culori încântătoare, dar totuşi atât de reci, asemenea însufleţirii sale.

Plăpumioara e gata. Copilaşii numai ce încercau să se trezească, iar pământul a şi prins brumă. Asta i-a dat de ştire Toamnei că trebuie să-i învelească numaidecât, ca nu cumva să afle Gerul că aceștia s-au născut. Sub întunericul pânzei, ei dorm adânc, dar mama Toamnă se uită îndurerată la dânșii şi îi sărută atent pe frunte. Ştie că le va sta alături doar trei luni, timp în care micuţii vor dormi. Dacă îi va trezi, Toamna va îngheţa, iar tatăl lor va apărea înainte de vreme.

Până va veni ziua despărţirii de ai săi adoraţi prunci, Toamna caută alinare colindând lumea. Iubeşte atât de mult oamenii, încât le dăruieşte livezi întregi de mere făinoase, nuci uleioase şi butuci de vie încărcaţi de bogăția ciorchinilor. Bostanii bucălaţi şi porumbul auriu vor umple hambarele ţăranilor.

La casele unde abia se nasc prunci, Toamna este mai atentă. Se fereşte să treacă pe lângă ele, ca nu cumva vuietul vântului ce-l lasă în urmă să le tulbure acestora somnul. Culege cele mai zemoase mere și le pune pe ramurile pomilor de lângă tinda casei. Perele cele mai moi sunt coborâte pe poale pentru a fi mai la îndemână. Flori înmiresmate sădeşte pe cărarea de la poartă până la uşă, înviorând aerul pe care puii de oameni îl vor respira. Covoare de frunze aşterne pentru micii împărați ce vor fi plimbaţi pe acolo.

Adesea, Toamna îşi găseşte alinarea şi uită de suferinţă. Însă, când presiunea tristeţii apasă prea greu, răbufneşte, împrăştiind teamă și teroare. Ca mamă, e blestemată să stea departe de copiii săi, dar are norocul și bucuria de a fi alături de toţi ceilalți copii din lume.

73

Însemne Culturale

Octombrie (55 puncte)

Carla-Francesca Schoppel

Trupul tău, cu mâini şi picioare împrumutate de la păduri, cu crengile înrădăcinându-şi coroana-n văzduh azvârle nervurile pielii ca-ntr-o orchestră cu notele – cadenţe de puls.

Trupul tău, în rătăcirile-i limpezi, mă-mpleteşte ochi cu ochi în plasa memoriilor, răspândindu-mă plasă albastră spre ceruri.

Răspândit de sângele din subteranele inimii trupul tău – policandru de vise – doarme în miochimia pleoapei, fuge şi muşcă din buza zilei, din laba piciorului vântului repezit.

Trupul tău – o cutie de epidermă a rănilor mele din care mă despletesc ca un val.

Toamna (52 puncte)

Constantin Bidulescu

Este anotimpul care Te îndeamnă la visare, La vara care-a trecut Şi la vreun moment plăcut.

Iară site-ul mă îndeamnă Să vin la concurs de toamnă.

Să ies din melancolie Şi să scriu o poezie.

Dar sub cerul cenuşiu 74

Labirinturi autumanle Gândul meu este pustiu Şi s-a mai răcit şi clima Iar mie nu-mi iese rima.

Mai demult mă chinuiesc Şi nimica nu găsesc. Şi-alte zile s-au mai scurs, Să particip la concurs, Fără nicio poezie Ar fi chiar o nebunie.

Dar oricum eu mă gândesc Juriul cum să-l păcălesc Să aprobe că-s înscris Doar cu ce mai sus am scris.

Prin toamnă ca să răzbim E bine să şi zâmbim.

între ape (52 puncte)

Violeta Deminescu

timpul şi-a luat tâmplele în mâini un înger căzut pe gânduri îşi descoperă ochiul ivorie unde eşti aici unde toarta ulciorului prăvălit peste spini s-a rupt

75

Însemne Culturale undeee aici unde am degustat întâiul vin din podgoria cerului iar creanga toamnei rescrie blând o poveste de-o vară în loja vremii pod peste ape

Am ajuns în toamnă târzie (85 puncte)

Elena Mirca

Te văd prin ogradă, cu panerul de porumb, fără să observi, eu cerşesc un strop de intimitate.

Iubito!

Rochia cu flori de maci rămâne anotimpul nostru ţesut în psihic.

Sânii săltăreţi fac să-mi clocotească sângele, trezindu-mi vulcanele stinse.

Dacă m-ai fi zărit, ai fi spus c-am stat prea mult la gura butoiului cu vin, îmi ard ochii, ca două faruri, tu femeie, incendiu izbucnit în trupul meu şoldurile tale se unduiesc, incită, rămân mut de admiraţie Şuviţele de păr, mereu îţi mângâie faţa, încerc să-ţi pot descrie firul în care m-am încâlcit.

Iubito, toamna trece ca şi amintirile noastre, pe un lan al vieţii nu pot să-mi dezlipesc sufletul de inima ta şi dacă se stinge candela astăzi, aş vrea să-ţi fiu gustul mărului topit în gură, mistuit în vlaga ta...

76

Labirinturi autumanle

Ne-am rătăcit prin toamne (50 puncte)

Nelly Păscălin

Ne-am rătăcit de noi prin toamne şi nu stiu, poate am greşit, nu ne mai recunoaştem, Doamne, că suntem noi... că ne-am iubit. În jurul nostru-i doar tăcere, cuvintele se sting pe buze, sunt de prisos şi austere şi, de rostim, rostim acuze.

Ne-am rătăcit într-un amurg şi poate noi suntem de vină, bietele inimi, frânte, plâng, cum plâng viorile-n surdină.

Am fost viori într-un tandem şi am cântat prin anotimpuri, 77

Însemne Culturale dar toamne ruginii şi crem s-au scurs pe strune şi arcuşuri.

Acum, viori dezacordate, cântăm romanţa de final, iubiri şi patimi spulberate într-un decor autumnal.

Pinul (42 puncte)

Geta Țîrel

Toți îl știau bătrân, bătrân Pe țancul ăla drept stăpân În jurul lui cerbi boncăiau Toamna, târziu, când se-adunau.

De multe ori a fost trăsnit, De vânt și gheață ciumpăvit, Cu rădăcina-i încă-n stâncă I-or trece ani de-acuma încă!

Fălos ca el, nu mai sunt mulți Steiuri golașe-s multe-n munți, E un pin negru drept rămas, Al caprei negre drag popas!

Un pumn de frunze îl lovesc 78

Labirinturi autumanle Din fagii care desfrunzesc, Într-un vârtej îl înconjoară De rămas bun, ultima oară!

E toamna lungă, o să stea Dar tot mai cade-un fulg de nea!

Brumat e firul 'naltei ierbi, Se-adună-n turme iarăși cerbi!

Soarele-apune-n vârful lui De-ți pare vârful muntelui, Fără de seamăn un opal, Mirificul autumnal!

Poveste de toamnă (39 puncte)

Valeria Merca

Toamna mi-a bătut în poartă, ostenită,-ncercănată, Am primit-o bucuroasă, cum făceam şi altădată; Instalate în grădină, la măsuţa de stejar, M-a răpus pe dată valsul frunzelor, primit în dar.

Am purces, apoi, în grabă şi-am adus un ceai fierbinte; Printre-nghițituri discrete, o-ascultam cu luare-aminte: Se plângea că lumea-i rea şi de ocară o face, Ba-i săracă, ba-i prea slabă, nu-i pe placul ei şi pace!

Vis urât avu-ntr-o noapte, se făcea că-i la răscruce, Câini o-nconjurau frenetic, n-avea încotro s-apuce… Şi răpusă de durere, îmi spunea că-i este greu Când se vede neglijată şi-i pe drumuri, mai mereu.

79

Însemne Culturale

I-am îmbrăţişat durerea, doar prietenă îmi este, Am poftit-o pe Însemne, înjghebându-i o poveste: E-un tărâm de basm acolo, dezmierdată ai să fii, Împăraţi şi zâne bune-au să-ţi dedice poezii; Îţi vei dobândi onoarea, gingăşia ta de fată, Dintre file de poveste, care-ncep cu-„a fost odată”!

Tainele Toamnei (76 puncte)

Cojocaru Bianca

Cine sunt eu? O rândunică. Sunt o simplă rândunică şi mă plimb de colo-colo. Nu am o casă stabilă sau un loc care să fie doar al meu.

Stau într-o ţară atâta timp cât este cald, iar acum a venit timpul să îmi iau zborul.

De ce? După o vară fierbinte şi călduroasă, a venit uşor vântul plăpând de toamnă. În curând va veni şi frigul cel aspru, neîngăduitor.

Stratul gros al frunzelor colorate împodobeşte potecile, iar copacii îşi iau şi ei o noua haină, una maronie. Totul pare trist, aproape mort.

Oamenii nu prea mai ies din case şi nu se mai bucură de natură.

Cum poate toamna să fie aşa de frumoasă când totul moare? Ei bine, fiecare lucru are o taină a sa, iar toamna are una specială. Este incredibil cum totul moare acum, iar peste câteva luni reînvie.

Soarele nu prea mai are putere să lumineze; este palid, poate a răcit. Ploaia îşi face şi ea încet apariţia: întâi apar câteva picături, iar apoi o găleată plină se revarsă peste întreg oraşul. Ploaia aceasta nu este ca toate celelalte, este mai rece, poate prea rece. Se spune că atunci când oamenii sunt trişti şi natura plânge odată cu ei. Îşi face apariţia şi ceaţa şi începe să joace feste oamenilor. Se mai aude încet câte un cântec al greierilor, cu aripile pudrate de brumă. Din 80

Labirinturi autumanle când în când, o veveriţă mai sare prin copaci căutând nuci, ghinde sau castane.

Oamenii sunt bucuroşi, fiindcă cei care au fost harnici vara, toamna îşi strâng recolta. Fructele aurii şi gustoase, frumos mirositoare, ajung în camerele copiilor nerăbdători să guste din fiecare: mere roşii, galbene sau verzi, gutui pufoase, burtoase şi aromate, nuci, prune şi struguri.

Câteodată, mai vezi vreun copil prin parc căutând ghinde, castane sau adunând frunze, observându-le formele şi culorile. Doar copiii mai fac asta acum, căci adulţii au uitat cât de frumos este să ieşi toamna la o plimbare prin pădure.

Totul este aşa de nostalgic!... Până şi pe sub brazii munţilor zăreşti câte un animal făcându-şi adăpost sau adunând provizii pentru iarnă.

Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul mohorât. Apare luna care luminează mai rece ca niciodată, iar în jurul ei apar mii şi mii de stele.

Probabil, toamna este o pictoriţă care în fiecare an pictează toată natura: pune roşu aprins pe frunzele de viţă sălbatică şi galben ruginiu pe cele de nuc. Totul este plin de culoare.

Ce poate fi mai frumos de atât? Nimic în lume căci toamna este unică. Mi-ar plăcea şi mie să rămân pe aceste meleaguri şi să admir la nesfârşit peisajul de toamnă, însă, din păcate, nu pot. Trebuie să plec cu stolul meu, deoarece noi nu putem îndura frigul. O să admir toamna atâta cât îmi este îngăduit să stau pe aici, căci frumoase sunt și celelalte anotimpuri. Dar parcă toamna le întrece pe toate…

81

Însemne Culturale

fiecare cu toamna lui (38 puncte)

Denisa Curea Popa

fără perdele ferestrele tac ropotul e al cailor înhămaţi la caleaşca timpului trag nevăzutul şi închipuitul din fiecare poem scris nescris de viaţă nu se plânge nici de moarte nu se face caz pereche nepereche ştim începutul şi sfârşitul din cărţi nicio toamnă nu-i ca alta nu ne amintim venirea păsări şi nisipuri se-adună ziua e de partea cealaltă a nopţii peste toate atârnă ceasuri firave cu ora exactă şuierătoare atâtea umbre cât să confuzi real ireal dincolo e linişte

Romanţa toamnei (36 puncte)

Lilioara Macovei

romanţa toamnei se închide-n gând rezonând cu şoaptele iubitei prinse-n partituri rupte de timp alergând pe clapele pianului culeg amintiri răvăşitoare 82

Labirinturi autumanle nu vreau să-mbătrânesc în depărtările copacilor albi de timp şi ploi de dor nu-mi doresc vise de jale în nopţi lungi cu bucăţi din viaţă cuprinse-n lectură proprie vreau destrămări de nori gri deasupra codrilor pustii ca să mă desfăt în grădina salomiilor galbene

e toamnă (33 puncte)

Stejărel Ionescu

a nins din nou cu galben pe alei cu galben şi cu roşu ruginiu pământul a închis şi rodurile sub chei şi-n vozuri stă borhotul de rachiu, iar carele-ncărcate cu pănuşi şi sacii cu porumb nezmicurat se întorc în sat şi bat la porţi şi uşi să li se deie drumul pentru descărcat, se vântură vântul prin lunci ogoarele sunt goale şi pustii la sobă le citim poveşti la prunci iar vinul fierbe în sevele din vii, s-a îmbrăcat în curcubeu pădurea maşinile coboară înspre sat 83

Însemne Culturale iar sus în munţi se aude iar securea copacul, pentru om, e împărat, se aşteaptă ca să vină gerul iar lumea pentru iarnă-i pregătită s-a fiert şi vinul, s-a făcut şi gemul şi peste case, vremea stă cernită.

Toamna papagalilor (76 puncte)

Roza Dinvale

Ce frumoasă e toamna aceasta cu infinite nuanțe policrome si provocatoare pentru artiști! Un duș fin pudrează iarba cu stropi minusculi, trimițîndu-ne în bibliotecă, pentru că iarba, oricum, nu mai crește ca să-i urmărim foșnetul ori să-i simțim mângâierea sfioasă de câte ori o cercetăm curioși sau doritori de senzații ecologiste. Copacii bătrâni se eliberează de povara frunzelor pentru că va veni iarna si o pătură de omăt va fi, în mod paradoxal, mai călduroasă. Cei tineri mai cochetează dansând, unduindu-se în bătaia vântului, și renunță greu la frunzișul ce le conferă eleganță și flexibilitate. Se anunță eclipsă totală de prețuri și valuri de ploi de metafore-n concurs. Papagalii sunt penibili în campania electorală – fiind toamnă culorile lor sunt palide, dar orgoliul lor e prea mare ca să mai observe, iar aplaudacii lor, orbiți de interese, nu o fac nici ei. Uneori, o ceață misterioasă îmi ascunde temporar orizontul și nimic nou nu pare să urmeze, dar nu se știe niciodată. La cramă vinul fierbe în butoaie, șoptind poveștile cutremurătoare ale genezei care, pe cunoscători, nu-i deranjează, prefigurând arome subtile și fine desfătări viitoare. Ce mai contează agitația unor papagali coprofagi? Toamna-i frumoasă și veselă sub semnul lui Bachus! Tescovina șugubeață e și ea o precursoare a optimismului. Cine a văzut acrobația frunzelor de stejar din înaltul 84

Labirinturi autumanle cerului spre pământ și baletul sincron al pomilor dintr-o livadă, pe fundalul cerului albastru și al pădurii galben-arămii din zare, nu mai poate fi întinat. Las bancherilor grija managementului incertitudinii șimi permit să fiu atent mai mult la transformările cromatice ale peisajului decât la psittacines a căror bălăcăreală nici măcar nu mă distrează. E totuși toamna lor, dar ne mai rămâne și nouă câte ceva.

Totul e să nu interferăm cu ei și să transformăm în metafore aroma aspră a mustului limpede și rubiniu, tânăr agitat și neliniștit ce vrea să ne binedispună ca să-i păstrăm o amintire plăcută până va ajunge la maturitate, când ne va stimula imaginația și ne va impulsiona creațiile.

Ce să facă bietul poet cu muza adormită-ntre butoaie?

– Sfințește părinte odată zaibărul și slobozește-l spre degustare!

Bacantele așteaptă deja semnalul. Misterele dionisiace așteaptă să fie explorate!

Și luna înghite (30 puncte)

Elena Buldum

Ce buze creează cuvântul iubire...

Ce-l spal-un sărut, și-l cuprinde-o amăgire O poveste născută din îngeri ce au vină!

Departe mereu lumina o să-i țină...

Ce buze creează cuvântul durere Ascunsă de toți, și-s cuprinși de tăcere Îl închide pe suflet... Urechile-s surde...

Cu privirile-nchise... Ce-au rămas triște, ude!

Ce buze creează vorbe și șoapte...

Ce-n trupuri s-au strâns, cu vină și fapte! Îți amintești când pieri și renaști 85

Însemne Culturale Și-n gemete mute cu iubirea te naști?

Ce buze fierbinți, când gem de plăcere...

Sub pleoapa ascunsă o lacrimă cere, Sub tremur ascuns atingeri în noapte Ce buze ar vrea să guste din șoapte.

Ce buze lipite pe-obrazul fierbinte...

(Divide și stele și luna înghite) O poveste creată în rame de dor Ce stau mărturie, vă spun, până mor?

Toamna asta (23 puncte)

Dain Narcis

Vezi, Toamna asta iar ne fură Tot verdele din frunze şi câmpii Ne-ngălbenim ciudaţi, făr’de măsură Cuprinşi de roduri tainice, târzii Şi iar umblăm cu ploaia în umbrele Grăbiţi de-un vânt, îndrăgostit de noi Desigur, Toamna asta vrea să spele Pământul pân’la os, cu torenţiale ploi Precis că a lăsat-o în lume vreo ursită Să-şi poarte trena, prin parcuri şi grădini Frumoasă-i şi bogată dar dacă e prea tristă Rămân pe drumuri păsări şi codrii prea străini

86

Labirinturi autumanle

întortocheate căi (22 puncte)

Alexandru Bolache

roș-galben sângerează-această toamnă copacii parcă au luat foc iubito prin vals de frunze arse scumpă doamnă te-mbracă în uitare incognito prin vălul de aramă te îndeamnă sărutul pe obraz să-mi dai iubito roș-galben sângerează-această toamnă copacii parcă au luat foc iubito cocorii spun adio mă îndeamnă întortocheate căi autumnale să fiu cocorul tu sa îmi fii toamnă în baierele-acestea ireale roș-galben sângerează-această toamnă

Toamna (64 puncte)

Mazilu Iulia

Oh, toamna! Acest echivoc joc al timpului ce ne îmbibă simţurile în stări derizorii, ameţitoare, a ceea ce devine tot ce ne înconjoară, a ceea ce devenim noi, în esenţă. Ne vătămăm amorul propriu în convulsii înşelătoare, ca totuşi să ne trezim din când în când în mijlocul unui paradis. Fiinţa ne pendulează între trăire şi agonie, fără să ne dăm seama că ne îngropăm efemeritatea într-o seducătoare stare apocaliptică, ce ne îndrumă gândul spre adăpostirea sa asupra a tot ceea ce înseamnă eul uitat în trăiri ridicole, amăgite de clipe îmbătate de 87

Însemne Culturale atrăgătoarea ardoare a verii.

Ce copii! De parcă am trăit în alt trup, iar acum ne întoarcem în propriul ambalaj. Ne interiorizăm şi încercăm să ne regăsim menirea pierdută parcă; ne însufleţim mai intens propria persoană şi ni se pare că totul se dezumanizează în jurul nostru, de parcă absorbim fiinţă; dăm vina pe o pribeagă astenie, ne disculpăm făptuirea şi ne inculpăm natura. Şi totuşi, unde ne e fiinţa? Ajungem în a ne claca propriile gânduri, în a ne distruge propriile justificări. Esenţa ni se omogenizează şi se dispersează în neant, încercând a se reîmbina în vechi simţiri.

Un anotimp atât de simplu şi totuşi, atât de complicat de noi, de fiinţele menite bucuriei ce se revarsă din acesta. Un tablou bizar: feţe cu simţiri apocaliptice generate de exteriorul atât de lipsit de vlagă, dar atât de înflăcărat. Ne amăgim pe noi înşine! Nişte copii încăpăţânaţi să respingă ce li se oferă parcă, fără prea mult efort. Ce fiinţe banale! Închidem ochii către soarele arămiu ce ne copleşeşte pulsul şi ne lăsăm amăgiţi de vuietul înfiorător al ploii. Cernem ceea ce ne îmbie de restul, iar dezgustul îl păstrăm şi îl presărăm cu intensităţi rău-cuvenite.

Ce contrariere! Un peisaj înmiresmat şi putrezit pe focalul retinei noastre; un cuprinzător cer cu reflexii metalice şi parcă ruginit în perceperile noastre; impunători arbori ce îşi desfată şi îşi eliberează frunzele credincioase lor până la acel moment, imagine ce o corelăm cu o descotorosire. Toate aceste detalii ne hiperbolizează gândul şi ne îngrămădesc realitatea.

Ne dezumanizăm fiinţa ce altădată tresălta în mijlocul acestui paradis de aramă; dar poate că doar naivitatea de mult uitată percepe totul altfel. Poate că trecerea timpului ne provoacă putrezirea raţiunii, asfixierea libertăţii şi încătuşarea pleoapelor sufletului: vedem în nuanţe sumbre, ne învelim într-un aşternut posac şi ne îmbrăcăm cu sentimente dezolante.

Un amalgam de simțiri ce se înverşunează în pulsul ce ne dirijează trăirea – asta e toamna! O încercare deşartă de a ne reîmplini raportul pierdut dintre interior şi exterior, dorinţa de a ne stabiliza cugetul odată statornic şi acum fugar, ăsta e înţelesul şi sensul pe care încercăm să îl redăm toamnei sau cel puţin asta e ceea ce ne coordonează acţiunile de a ne ascunde în nostalgia unui nou anotimp.

Toamna – o simfonie dirijată de nelinişte şi repaos.

88

Labirinturi autumanle

Toamnă (21 puncte)

Schmoll Stefan

Toamnă, dulce tu rămâi prin gânduri Rămâi adâncă, scriu frunze în rânduri Caută-mă în norii alergători de munte Toamna nu pleacă, vindecă inimi frânte Tainele, raiul te veghează în pustiu Aștept aripile tale, să înviu Un plăpând zurliu rămân în sfera ta Apele cristaline caută mantra ta Mor, toamnă, tu învie-mi moartea Rămâi pe veci, schimbă-ți cartea Alerg spre tine căutându-mi identitatea Când menestrelul ne fură intimitatea Renaște-mă prin visele tale, împlinite Învață-mă să fiu eu, adu-mi aminte Să vindec lumea prin cuvinte Toamnă dulce, te port în minte Te chem, te invoc ca un divin gând, Să-mi spui ce înseamnă a trăi blând Te caut în pietre, în brazde, în pluguri În caiete, în cerneală, în vânturi Toamnă, nu ești anotimp, ești un vis Te prețuiesc ca un țel atins Rămân în fața ta un umil Copil

89

Însemne Culturale

să nu uit să te cânt (21 puncte)

Aionesei Mihaela

ascult rain – chris spheeris mi se face dor și merg prin ploaie fără umbrelă ca o nebună care nu știe decât așa să plângă fără alt sistem de apărare decât sufletul ghem – pisic speriat de un lătrat sunt atât de transparentă încât poți băga mâna în scorbura unde o pupăză se pregătește de câteva anotimpuri să cânte toamna pe uliță – povestea din care tocmai au picat două fructe prea coapte de întâmplări bună dimineața îmi spune copacul de sub plasturele desprins de pe ochi și eu ca și cum aș fi văzut prima oară mă scutur de păsări și ploi iau tot ce găsesc la îndemână și împart între pași să nu uit drumul

Autumnale (20 puncte)

Stan Silvia

respirăm amor prin fiecare venă împăturite-n dimineți bacoviene călcând pe cerul desfrunzit de nori 90

Labirinturi autumanle tălpile răsucesc cuvinte frunzelor în linii alambicate acorduri fără ecouri firimituri de gânduri amprentate-n notele dintr-un târziu scrijelesc margini de priviri trezind orele anotimpului înfipte-n destinul autumnal

La răcoare (63 puncte)

Maria Petricu

Din afara zidurilor închisorii totul este acceptat ca o linişte benefică de toamnă. Zăngănit de cătuşe în noapte; unu-două ţipete rugătoare, dar care şi-au pierdut de mult credinţa, la 30-40 minute distanţă; vânătăi apărute peste noapte; priviri temătoare sub patronajul privirilor ucigătoare... Reţeta sigură pentru o aparentă viaţă ideală de familie de după gratii. Dacă auzim mai multe cătuşe acolo înseamnă că suntem mai în siguranţă aici? Unde se termină acolo şi unde începe aici?

Ore de ieşit în curte, ore de masă, ore de somn, ore de sport...

Toate însumând nişte ore de viaţă sau de moarte, adică ore de luptă neîncetată.

Omul nostru, înainte de a primi paşaport de condamnat, s-a plimbat într-un alt cerc. Credea despre sine (o fiinţă lungă cât trei picioare şi slabă ca un praz încălţat în măsline) că e un om mare şi privea lumea de parcă ar fi fost călare pe calul lui Mihai Viteazul, despre care era sigur că auzise ceva. Mergea agale prin faţa vitrinelor de pe Calea Victoriei, încărcat de pungi, măturând cu paltonul călduros frunzele aduse de vânt din parcurile din apropiere. Parfumuri scumpe îi 91

Însemne Culturale serveau pe post de mască de oxigen împotriva mirosului de urină de pe stradă. Încerca să evite din reflex, cu pantofii săi de firmă, dârele ce se prelingeau de pe trotuare pe stradă, ca, mai apoi, în faţa unui canal puturos, să se unească. Minunată lecţie de geografie! Pe stradă, povestea Deltei Dunării, de la izvorul Dunării şi până la eliberarea în Marea Neagră, era exemplificată pentru orice doritor într-un mare atlas cu poze.

Aceleaşi mizerii defectuoase îi strâmbau nasul într-un alt mediu, dar aici unde îşi petrecea o mare parte din viaţă, pe unde îşi făcea plimbările de seară încă de când nu se putea lega singur la şireturi, aici unde se întâlnea cu fiinţe asemănătoare lui, unde se strângeau în braţe şi luau parte la, poate, unele dintre cele mai intime întâlniri ale lor, îi păreau perfect normale, naturale aş putea spune, la fel ca degradarea mamelor cu prunci în braţe, cerşind pe la colţurile străzii, bătrânii degeraţi de frigurile iernii sau de cele ale regretelor şi vinovăţiei, mirosul de groapă comună de la marginea oraşului, asfaltul zgâriat de unghiile foamei, bălţi de lacrimi de copil mutilat de voie, de nevoie, de forţe cunoscute ca mamă şi ca tată sau de forţe necunoscute (pentru a-i provoca ceva trecătorului: silă, dezgust, milă, astfel încât să întindă o mână parfumată, încărcată cu vreo doi bănuţi şi, bineînţeles, la o distanţă potrivită pentru a nu lua cine ştie ce microbi), câini flămânzi gata să îşi devoreze şi vecinii de carton, şobolani nervoşi, scuipând în stânga şi în dreapta, că trebuie să-şi împartă tenebroasele case cu vieţuitoare care până atunci se fereau de ei… Toate acestea şi altele pe care le-am trecut, probabil, şi eu cu vederea par ceva normal în închisoarea noastră, iar dacă un gând de omenie dă semne că se trezeşte este înăbuşit şi supus să accepte o normalitate dictată. Îi plângem de milă unui condamnat pe (ne)drept, dar rămânem insensibili în faţa sutelor de vieţi alunecate la picioarele noastre, pofticioase la covrigul din care muşcăm nepăsători şi, mai mult, suntem resemnaţi în faţa propriei sentinţe.

Primind paşaportul, ex-omul nostru şi-a schimbat doar hainele, iar la întâlniri a fost pus într-o altă funcţie. Aceleaşi locuri murdare prin care să se plimbe, acelaşi aer curat de respirat în curte, aceleaşi priviri moarte pe podeaua rece şi umedă, acelaşi râs batjocoritor al celui care se ştie ocrotit. Se luptă în continuare pentru viaţa lui, pentru o moarte „ 92

Labirinturi autumanle demnă”, mâncare, somn sau procesele de micţiune. Îi pare o luptă crâncenă când el, până atunci, luptase doar pentru ban, iar celelalte veneau de la sine. Deşi există aceleaşi legi peste tot, aici este mai important codul bunelor maniere care trebuie respectat cu stricteţe.

Nu contează cine ai fost, cine ai crezut că eşti, dacă te-ai redescoperit, cât ai luptat, cum ai luptat, nu contează nici măcar dacă mai respiri la sfârşitul unei zile. Eşti definit printr-un număr de pe uniformă, căruia, cu timpul, i se şterge şi cel mai accentuat contur al feţei, devenind asemenea frunzei pe care ai călcat la capătul aleii – zdrobit sub greutăţi necunoscute, lipsit de identitate.

Luptele date de-a lungul vieţii te duc în locuri din ce în ce mai strâmte (natură, corp uman, clădiri, birouri, maşini, celule, sicrie) din care vei simţi toamna târzie din ce în ce mai aprig.

De-atâta toamnă… (17 puncte)

Ion Ionescu-Bucovu

de-atâta toamnă îmi vine să mă-mbăt, să prind la fluturi orbi, loviți de streche, să dau foc la pădurea de pe deal, să văd cum fug prin ceață noaptea cerbii. de-atâta toamnă s-au umplut cărări de frunze moarte și de-argint de rouă, de-atâta toamnă nu mai vreau să plouă, 93

Însemne Culturale să văd cocorii deșirați pe sfoară pe cerul vieții mele cum mai zboară și-n zborul lor geometric, în echer, să-i plimb prin alte lumi fără de cer spre lumea lor bătută de păcate într-un albastru de singurătate, lăsând în mine tainice visări, pe care toamna asta le-așterne pe cărări. de-atâta toamnă serile se sparg și cad obol de vise tocmai la mine-n prag și-mi picură pe pleoape singurătate-n gând și mă trezesc adesea ca un copil plângând. de-atâta toamnă, doamnă, tot te aștept să vii, o umbră călătoare pe străzile pustii dar nu mă strigă nimeni făptura ta ce mirosea a luncă, s-a dus în altă lume sub stranie poruncă. e seară peste toamnă și luna ca un sol 94

Labirinturi autumanle îmi luminează pragul și pragul mi-este gol, a rămas amintirea, trecut-a ca un vis… și ce frumos era și câte ne-am promis!

Parodie autumnală (15 puncte)

Janet Nică

E clar că toamna n-a purces, Mai este fructe de cules.

E clar că toamna n-a trecut, Mai este frunze de căzut.

Cu junghiuri pe la-ncheieturi, Se mută toamna-n murături Și, cu-n buchet de flori la gene, Ne pune vinu-n damigene.

Urmând al vremii rece hram, Se stafidiră ciori pe ram Și toamna, râncedă muiere, Deschide-n suflet frigidere.

Copil, ’naintea ei fugeam, Acum o văd, sfios, prin geam.

Bătrână, ’naltă și adâncă, Mai dă din șolduri încă, încă…

95

Însemne Culturale

Mai trece o toamnă (13 puncte)

Constanța Popescu

Plâng ploile acum, iubire, castanii au înflorit din nou pentru tine, pe jos în covorul de frunze, simt pașii tăi, fără urme.

Te caut în culori răvășite, în fuioare de doruri și vise, în tangouri de patimi cuprinse, dansând pe covoarele ninse.

Te aștept și-n toamna asta, iubire cu părul albit lângă tâmple în ploaia de frunze postume pe o bancă uitată de lume.

Un leagăn în cânt de vioară este crenguța înflorită, brumară, amintind mereu de primăvară, de speranțe care vor să renască.

Clepsidra scurge încă o toamnă spre iarna fără primăvară, vârtejul de frunze coboară în spiritul care se înfioară.

Mai trece o toamnă...

96

Labirinturi autumnale

Toamnele vieţii mele, labirint (54 puncte)

Emina Tasiu

fiecare dintre noi, atunci când scrie, o face ca şi cum acestea ar fi ultimele sale rânduri din spate ne hăituiesc amintirile când nu am fi avut nevoie să ne maturizăm din faţă ne hărţuieşte viaţa în care n-am avea voie să ne maturizăm prea mult în prima mea toamnă pe care o pot desprinde din fina ţesătura de păianjen a amintirii o căutam pe mama într-un oraş înăsprit precum degetele ei rănite de împletirea coşurilor de nuiele în penitenciarul în care fusese închisă fără să fi fost vinovată mi-aş fi dorit să mă pot mândri cu zulufii mei de culoarea toamnei dar tata m-a dus la frizer si m-a tuns chilug apoi nu prididea să mă îmbuneze Ţilică aşa vei face păr frumos şi des ca al prinţeselor ce-mi păsa mie dacă voi fi prinţesă peste un an sau doi eu doream să fiu prinţesa mamei mele peste două ceasuri aşadar singura mea salvare a venit tot din mâinile ei ele ştiau să tricoteze cele mai frumoase căciuliţe de mohair cu ciucuraş din tot oraşul frunza din pleoapa ferestrei mele s-a purces într-o cădere tandră ușor răgușită o privesc și nu înțeleg de ce această toamnă mă năucește mă înalță și mă doboară cu acea concomitentă stridență prin absurditatea sa nu mă pot regăsi nici măcar într-o singură stare de moleculă ambiguă nicidecum gânditoare m-aș scufunda într-un somn adânc în care nimic nu poate fi prea real atâta timp cât nu poate să fi fost prea visat nu vom ști niciodată de ce apropiind-ne de ultimul punct vamal amintirile răpăie în noi tot mai sacadat iar acoperișul nopților devine tot mai rece mai alunecos nici de ce pentru fiecare circumvoluțiune a durerii toate remediile s-au pierdut printre tomuri scrise în limbi neînțelese într-un raft de bibliotecă părăsită sunt vietatea hăituită în imensitatea orașului unde tradițiile credințele se pierd rând pe rând în negura unei toamne sumbre cum aș putea oare să-mi smulg rădăcina de foc și de lacrimă prelinsă pe 97

Însemne Culturale îmbrățișarea rugurilor ocrotite de spinii murarului când în brumari târzii rămâneau Negrele pustii sub sprânceana încondeiată a Strajei în copilărie mi-era toamna cântec de leagăn și frumusețe nu cunoșteam nici nu-mi doream orașul exista în lumea munților mei un infinit de culoare sunete miresme când zâmbetul ciobăniței Ana șugubăț și cald precum cel al sfintei Vineri din basmele ce le cunoșteam pe de rost mă binecuvânta cu un rămas-bun când își cobora turma de oi de la stâne în vale la iernat de găseam o pitoancă deși nu demult învățasem să număr până la o sută mă simțeam regina unui univers întreg se răsfrângea în privireami aurită pădurea încrustată cu briliantele brumei îmi spunea Mama privește Ţilică în scorbură stă icoana Sfântului Gheorghe cel care ne apără de toți balaurii răului nu descoperisem că în lume sunt prea mulți balauri iar sulițele sfântului sunt prea puține mai aveam o jumătate de ceas până la cabană obosiseră caii aburea pâlpâirea vieții pe nări tremurate osteniseră picioarele mele aveam cu puțin peste trei ani dar inima mea își primise hrana precum roibul Prâslei cu jarul amintirii pentru o mie de vieți diii Puiule diii Doina diii Marți caii mei de poveste neterminată duceți-mă pe vârful Strajei în unica patrie liberă a sufletului meu închiciurat de dor acolo unde nici o pace nu poate fi mai înlăcrimată și nici o flacără nu poate încălzi mai mult această inimă de copil înstrăinat primul an de şcoală prima toamnă fără Jeniçku unchiul meu preafrumos şi prea-bun secerat de o mitralieră la Brăila plecase să stea de planton la garnizoana cerului dormeam în fiecare noapte cu puiul de căprioară din cauciuc ultimul său dar şi visam că-i şterg ultima lacrimă de pe obrazul stâng atunci când l-au adus camarazii de arme în sicriu plumbuit Bamby stă lângă mine şi acum mă priveşte cu ochii blânzi ai lui Jenda el a rămas martorul copilăriei mele el a rămas puiul de căprioară inocent la fel precum unchiul meu va rămâne veşnic tânăr eu am îmbătrânit atât de mult încât îmi vine să sfâşii pânza de păianjen şi cu ea toate amintirile m-au ţintuit chingile oboselii încerc să-mi înfrânez tristeţile poate doar un exerciţiu continuu şi sincer al smereniei mă va putea ghemui din nou în copilul singuratic şi trist care clădea palate de sticlă tuturor furnicilor.

98

Labirinturi autumanle toamna pe Jiul îndoliat de praful cărbunelui smaraldul mătăsii broaştei era mai intens o adunam cu răbdare într-un borcan visam de un timp la o eşarfă Mama ştia să facă de toate din rămăşiţe de material primite de la croitoreasa unguroaică din cartier îmi croia cele mai minunate sarafane şi bluziţe Mama ştia să petecească şi marile dureri din tiparul sufletului croit prea mic borcanul cu ţesătura viselor mele lam îngropat la rădăcina salcâmului din faţa blocului în acea toamnă văduvele minerilor se îndoliaseră de praful exploziei de la puţul Carolina fabrica de mătase Viscoza îşi hăulea sirenele precum lupii morţii răguşiţi şi însetaţi se sânge proaspăt pulsul meu bate la unison cu foşnetul toamnei timpule trădător în zadar hălăduieşti printre aziluri de noiembrie unde sufletele refuză cu încăpăţânare să îmbătrânească nici toamna nu mă poate foşni îndeajuns nu mi-e teamă de minotaurii propriilor coşmaruri ştiu că odată voi putea găsi drumul de ieşire din labirint. a se pronunţa Ienicicu, în limba cehă Ionică Jenda- Ioan în limba cehă

Mai lasă-mi o toamnă… (11 puncte)

Lavinia Elena Niculicea

Mai lasă-mi o toamnă să port pe umeri dragostea, inima să-mi bată sub fiecare frunză, pe care calcă subtil veşnicia.

Dă-mi mereu iluzia că anotimpul dragostei nu se schimbă, doar poartă, cu fiecare vis, o mască.

Trăim mereu clipa unei toamne, ce lasă-n amurg, a verii, plânsă rană...

99

Însemne Culturale

Haiku (10 puncte)

Frățilă Genovel-Florentin

arde pădurea – toți copacii s-au aprins de-atâta toamnă

octombrie-i sfârșit... (10 puncte)

Ica Matei

octombrie-i sfârșit și-i mijloc de toamnă deasupră-ne ceru-și răstoarnă butoiul cu ploi și dantele groase de cețuri între noi punți de nesfârșite înghețuri se-anunță din cenușia zare e vremea să punem lumină în vechi lampadare și cu mâini de noi tot mai străine să cojim nuci poate chiar și mandarine coaja s-o punem în cana de ceai s-amestecăm cu gândul hălăduind prin luna lui mai poate-așa vom uita că-i octombrie și-i frig și-ntre noi, din tăceri înălțat, mândru dig nici măcar nu ți-am scris deși mi-am promis, tot promis să-ți scriu de-acum înainte mai des 100

Labirinturi autumanle despre toamnă despre lanul rămas între noi necules cumva să rândui frumos acele cuvinte ce-au brodat povești trecându-mi de-atâtea ori prin minte cu ele să-ți scriu pe file ne’ncepute de gând despre grăbite-ntomnări despre noi fără noi despre ochii mei verde plângând la fiecare tresărire de dor privind tablouri de toamnă cu frunze ce mor strivite sub pași rătăciți și mult prea târzii despre cum ai vrut să vii, fără să știi cum să vii e mijloc de toamnă și octombrie-i sfârșit ai toamnei suntem, ne-am prăbușit căutând viața-ntreagă ceva-ul pierdut neștiind care pe care mai rău l-a durut să-ți mai scriu? poate n-am să-ți mai scriu e vreme de toamnă și-ntre noi un straniu atât de târziu…

Ruine de copaci (54 puncte)

Daniela Tiger

Străbat alei foșnitoare împreună cu gânduri melancolice îmbrăcate în voalul arămiu al toamnei. În mersul meu, copacii aleargă, iar norii, norii mei, mă urmăresc veseli în lumina de foc a soarelui în amurg.

Raze jucăușe se ascund printre frunze aurii. Cu fiecare pas, o liniște binefăcătoare îmi acaparează întreaga ființă, îmi încălzește sufletul, mă 101

Însemne Culturale poartă departe de real. Zbor alături de păsările cerului în acompaniamentul mirific al trilurilor vesele, zbor alături de îngeri, iar tot ce mi se păruse cândva întunecat se transformase într-o paletă de culori pastelate. V-ați imaginat un curcubeu numai cu primele trei culori? Sunt culorile iubirii, suave, calde, tandre, valsând printre sentimente în ritmul unor inimi înflăcărate.

Subjugată de vise, cu sclipirile ochilor care se iau la întrecere cu cele ale astrului diurn, nici nu știu cum am ajuns la cabană. M-am oprit brusc vrăjită de priveliștea paradisiacă. Aici totul părea decupat din lumea poveștilor, iar timpul nu mai exista. Încadrată de falnici brazi, micuța construcție din lemn, o bijuterie a artizanilor locali, mă îmbia să uit de viața trepidantă din care tocmai evadasem. Covorul de iarbă, brodat cu frunze ruginii, conferea un aer nostalgic. Inima bătea cu repeziciune, gata să-mi spargă pieptul, iar picioarele nu mă mai ascultau, rămăseseră înțepenite, prizonierele frunzelor. Ochii, inundați de rouă, aruncau sclipiri care-mi încețoșau vederea. Emoția revederii acestui loc m-a copleșit. Crâmpeie de imagini se derulau cu viteză. Un zâmbet nostalgic îmi destinse fața, dar eu eram departe, dincolo de real, dincolo de lume. * Înserarea mușca, încet-încet, din lumina zilei. Umbre distorsionate, hidoase, se profilau pe pereții goi. Lătratul furios al unui câine își făcea loc, incomodând liniștea care se lăsase. Răcoarea încăperii o făcu să-i treacă fiori prin trupul firav ca o adiere, invadat de monstrul care o acaparase. Medicul încercase să-i dea speranțe, dar vocea lui suna atât de neconvingător, încât Daria ieșise din cabinet cu sufletul gol, asistând neputincioasă la toamna ei.

102

Labirinturi autumanle

Simfonia asta (10 puncte)

Ion I. Părăianu

Alerg să prind umbra frunzelor, Care în colbul lunii dansează Ca trupul crud al meduzelor În larg, pe valuri, când dormitează.

Simfonia asta de toamnă Mă doare, nocturn, în suflet, adânc, Ca rodul din pieptul de doamnă, Din care cu lăcomie mă-nfrupt.

Rătăcesc prin ecoul de cânt Al vântului ce unduie prin brazi Și al copitelor din cuvânt În care, toamnă, întruna tu arzi.

Ucisă e natura toată!

Pe osul tâmplei mele sunt tablouri Din plaiul mioritic – soartă Pentru toamna pierdută-n ecouri. În priviri răsfrânte imagini – Fantastice crâmpeie sub brumă, La care fac rondul pe margini, Că, sigur, vor fi cele din urmă.

103

Însemne Culturale

Toamnă dulce și cuminte (10 puncte)

Marilena Velicu

Toamnă, în culori bogate, Împarți terra-n jumătate, Vântul îl trimiți la munte Râului îi faci o punte, Marea o răscoli în valuri Pasul mi-l zdrobești de maluri, Ploi rebele storci oriunde Glasul inimii pătrunde. Și mai cânți din fluier jale Peste câmpuri, peste vale, Noaptea o aduci devreme Dar ești muză în poeme.

Toamnă dulce și cuminte Îmi faci dorul iar fierbinte, Și mă zbat în zbor de vultur Să prind cerul și să-l scutur, Ca pe-un preș călcat de viață Și-aruncat de dimineață, Între cele patru puncte Ce despart cărări defuncte.

Toamnă, firavă fecioară, Te cunosc pe dinafară, Ești borcanul plin de roade Dar și plânsul din balade.

104

Labirinturi autumanle

Un pas pe drumul spre noi (9 puncte)

Irina Lucia Mihalca

Simţi toamna, iubitule, cum se-nfiripă printre cristalele de sare din piele, arcuindu-ne trupurile, zvâcnind spre albul imaculat?

Să ascultăm muzica stelelor la început de noiembrie!

Cântecul nou al ierbii îngălbenite şi-al vântului rece plin de seminţele ciulinului, cuvântul naşterii din veşnicie în veşnicie, o respiraţie a cerului din inimile noastre lipite!

Sub ochii limpezi ai infinitului, o briză uşoară îndepărtează trecutul.

Un vis de toamnă, un spaţiu şi-un sigiliu de fum în culori de anemone!

Inima ta e tot ce ai, dac-o împarţi cu tine ai sensul vieţii, iubeşte-te, iubind lumea din tine regăseşti totul.

Tu eşti sărutul zâmbetului meu amestecat cu polenul purtat de vânt pentru că-n mine adânc e săpat misterul vieţii.

Uniţi în curcubeul inimii 105

Însemne Culturale intrăm în pânza sufletului, articulând cu pensula gândului acel eu prin regăsire, dezvăluirea din întunericul necunoscutului. În dansul lor, frunzele mor fericite, odată cu ultimii paşi de menuet.

Când nodurile se desfac şi zăgazurile cerului se deschid atingerea inimii urcă mai presus de taină.

Cine eşti, te-ntrebi zilnic, privindu-te-n oglindă.

O reflecţie, un zâmbet şi-un suspin, un pas pe drumul spre noi?

Visul toamnei (45 puncte)

Bobeică Andreea

Razele soarelui mângâie cu blândețe pământul. Simt o căldură plăcută pe fața albă ca de porțelan. Deschid ochii... La început nu văd nimic, în afară de o lumină albă, apoi încet-încet în față mi se conturează niște forme mișcătoare. Sunt frunzele copacilor care dansează în bătaia lentă a vântului. Pe jumătate verzi, pe jumătate arămii, îmi dau de veste că a sosit toamna. Încerc să-mi dau seama ce se întamplă cu mine, dar nu reușesc. Mă ridic de pe patul frumos de frunze și privesc în jur. Peste tot numai copaci. Toată pădurea e pustie. Vreau să fac un pas, dar nu pot, pământul rece îmi rănește picioarele goale.

Privesc în jos și descopăr că sunt îmbrăcată într-o rochie lungă de culoarea pământului, cu câteva nuanțe de auriu și roșu. Pare o rochie 106

Labirinturi autumanle făcută din frunze, dar totuși foarte fină la atingere, parcă de mătase. Îmi iau inima în dinți și înaintez prin covorul foșnitor și multicolor. Fiecare pas îmi străpunge inima. Încep să nu mai simt durerea. Dar unde să merg? În jur e pustiu! Ridic capul spre cerul cenușiu și văd câteva păsări, poate ultimele dintre cele călătoare, care se ridică-n zbor luânduși rămas bun de la copacii aproape golași, promițându-le că se vor întoarce la primăvară.

Mă simt atât de tristă, atât de singură! Deodată, de nicăieri, se așază o vrăbiuță pe umărul meu. Mă uit la ea... Ce mică e, sărăcuța! Ca într-un basm mă întreabă: – De ce esti tu supărată, copilă? Îi răspund cu lacrimi în ochi: – M-am pierdut! Sunt atât de singură și nu știu ce se întâmplă cu mine. Ochii ei mici și negri mă privesc cu milă: – Știi de ce ești aici? Îi spun că nu.

– Păi, te afli aici ca să descoperi importanța toamnei.

– Ce importanță are toamna? Este doar un simplu anotimp.

Vrabiuța nu-mi răspunde la întrebare și își ia zborul din palma mea micuță. Mă întorc spre ea și strig: – De ce pleci? Nu mă lăsa singură!

Dar nimic, e prea departe ca să mă audă.

Când mă întorc din nou, nu-mi vine să cred ce văd în fața ochilor: o livadă imensă, plină de pomi. Merii, perii, prunii și gutuii își împrăștie parfumul îmbietor al fructelor coapte. Acest lucru îmi oferă o stare de liniște. Mă așez pe marea de verdeață, care acum este îngălbenită.

Câteva furnici încă mai mișună pe lângă mușuroi, asigurându-se că totul este pregătit pentru sosirea iernii, iar un greiere cântă din toată inima tristețea sa. Pomii încărcați cu fructele aromate și dulci așteaptă să le fie culeasă povara mult dorită de către oameni.

Vântul bate lin printre crengile bogate, iar soarele, epuizat de arșița verii, își trimite, istovit de puteri, gingașele raze spre pământul cafeniu. Pentru o clipă, ochii mei se închid în liniștea livezii și mă simt vrăjită de frumusețea toamnei. Când îi deschid, mă trezesc într-un lan auriu de porumb. Acesta așteaptă cu nerăbdare să fie cules. Frunzele gălbejite și uscate îmi zdrelesc brațele goale. Este atât de frig și, totuși, 107

Însemne Culturale nu simt că am înghețat. Țărani grăbiți, cu secerele în mână, vin să-și culeagă îmbelșugata recoltă.

Atunci am înțeles cât de importantă este toamna. Toamna în culorile ei speciale: roșu, argintiu, auriu, arămiu. Toamna cu fructele ei atât de parfumate și dulci. Toamna cu recoltele ei bogate. Toamna...

– Toamna, toamna, toamna...

– Ce ai pățit? Trezește-te!

Deschid ochii și o văd pe mama. Atunci mi-am dat seama că totul a fost doar un vis, un vis frumos. Visul toamnei.

Toamna amintirilor (8 puncte)

Ionel Mony Constantin

Acum, când depărtate-s toate, Departe, viile bogate, La ele mă întorc în zbor, Pe aripile de cocor.

Să mai revăd, o clipă doară, Căsuţa noastră de la ţară Şi vinului ca să-i dau vamă, Aş vrea să mă opresc la cramă.

Din must de soare şi lumină Să sorb, setos, o cană plină, Frigându-mă, scoţând din jar, Porumb cu bob de chihlimbar.

Hei, unde eşti copiărie, Când alergam din vie-n vie Şi ceea ce doresc aveam, Dar preţul nu-i înţelegeam?!

108

Labirinturi autumanle

Toamna (7 puncte)

Caty Cati

S-a sfârşit toamna din nou Scumpa noastră ţară Iarăşi plouă, plouă, plouă Scumpa noastră ţară Nici măcar o frunză mică Nu mai există Nici păsărica nu mai cântă Dulce Românie Ele au plecat, s-au dus Şi nimic nu mai e sus Decât un simplu norişor Care cerne ploaie.

Candela toamnei lăcrimează! (4 puncte)

Virginia Vini Popescu

Candela toamnei lăcrimează Cu picături de ceară rece, Inima râde și vibrează, Cu stropul viței își petrece!

Se scurge frunza din copaci, Covor s-așterne pe pământ!

Nu știi ce haină să îmbraci, Octombrie apare-n vânt!

109

Însemne Culturale E toamnă iar, e bucurie, E bogăție în hambar Și viața satului te-mbie Și nunți apar în calendar!

Se-ntorc ciobanii de la munte, Mioare blânde-i însoțesc, S-adună dorurile multe Și-n cântece se povestesc!

E liniște-n Carpați și-n șes, Natura intră-n tihna serii, Dar oamenii gândesc, ades, La prima zi a primăverii!

Toamna si iubirea (45 puncte)

Rață Vlad

A fost odată ca niciodată, când soarele și pământul puteau vorbi, când stelele se odihneau pe planete și cometele dansau printre acestea.

A fost odată un soare ce era îndrăgostit de toamnă, așa cum nu a mai fost niciodată. Toamna era unul din cele mai frumoase anotimpuri care existau, când natura și animalele se bucurau, când văile însorite și munții pietroși râdeau la soare și, îmbrățișând-o, spuneau: – Când sunteți împreună, totul este cald și frumos, ca într-un vis!

Așa era de fiecare dată la venirea toamnei, toata natura se trezea la viață. Dar când toamna pleca, soarele era foarte supărat. De durere, pentru că n-o mai avea alături, nu mai putea străluci pe cer. Se întreba mereu de ce marea lui iubire e prezentă doar trei luni pe an, iar în celelalte nouă trebuia să trăiască singur și amărât. Ori de câte ori știa că toamna urmează să plece, începea să fie mai rece și mai închis. Iarna 110

Labirinturi autumanle era așa de supărat, încât nu dăruia nicio rază pământului. Treceau celelalte anotimpuri unul după altul, dar mâhnirea din suflet nu trecea.

Doar se ameliora. Începuse să iasă din când în când, dar absența toamnei îl măcina mai tot timpul. Într-o zi , vara a văzut că soarele e cald când iese dintre nori, și, gândindu-se puțin, îi spuse: – Soare blând, de ce nu ieși puțin să mă încălzești? E tare plăcut!

– Pentru că eu numai și numai pe draga mea toamnă o iubesc! răspunse acesta.

Vara vorbea mereu cu el și, ușor-ușor, acesta a început să strălucească. Aceasta s-a dus, iar spusele ei îi răsunau în minte. A venit apoi toamna, era bucurie mare, iar soarele ardea din nou în înaltul cerului.

Apoi, cu fiecare an mai mult, a început să încălzească mai mult vara decât toamna. Toamna era deprimată, plângea în fiecare zi și îi cerea soarelui să iasă din nori, dar în zadar. După o vreme, strălucea doar pentru vară, lăsând toamna să tânjească în fiecare zi după iubirea lui. Din cauza suspinelor răcea tot în calea ei, iar lacrimile i se transformau în râuri.

De fiecare dată, când toamna vine, aceasta încearcă să îl impresioneze, în speranța că-l va cuceri din nou, colorând frunzele în diferite culori și transformând natura într-o operă de artă. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

Rămâi, toamnă! (3 puncte)

Georgescu Harry Alexandru

Amăruie, schimbătoare, mai ceva ca o doamnă, Noi, toţi posacii, o numim toamnă.

Un voal cenuşiu îi atârnă pe glezne, Printre frunze de măslin ploaia se cerne.

111

Însemne Culturale Chipul ei rece şi palid mă cheamă, Iar vântul îmi şopteşte în octave de toamnă. Şi ramurile plopilor ştraşnic exclamă, Cu părul în vânt pe cenuşia doamnă.

Plouă cu stele din visele mele, Mă ard pe umeri cioburi din ele, Îmi inhibă sângele rece în vene, Tot plouă mărunt, îmi plouă pe gene.

Anii trec, dar ea mereu va plânge-n mine, Dragostea de toamnă, dintr-un nu ştiu ce trecut. În frunze, scrisori pierdute, toate, gândul îmi aleargă, Peste văi şi râuri mute, pe a mea femeie dragă.

Rămâi şi nu-mi lăsa sufletul să-ngheţe, Mai plouă-mi inimă păsări răzleţe, Mai şuieră-mi odată chemarea, Voi fi aici, să-ţi scriu apăsarea, Ce nu o stinge nici focul, nici marea.

Nectarul Toamnei (3 puncte)

Rygett

Mai toarnă-mi iarăşi, Toamnă, în poloboc de fag nectarul frăgezit în vii, să-mi încălzesc sângele frânt de bătăturile din palme.

Să spăl ţărâna ce mi-a curs 112

Labirinturi autumanle în vaduri cernite de ploi, când rătăceam printre ruine ascultând şoapta străbunilor cu frunţi înstelate.

Din floarea ce se-ntoarce către soare mir sfânt să storc în piua vremii şi să adăp copiii lumii, cei însetaţi fără de vină.

Să ne acoperi apoi nefiinţa cu degradeul hainei tale, din verde, galben, ruginiu, până când într-o zi împreună fi-vom pământ.

Tu vei renaşte mereu în cana cu must dulceag şi-n bobul pârguit, hrănind alte generaţii alţi oameni cu alte viziuni şi totuşi aceeaşi dintotdeauna.

Tărâmul Toamnei (42 puncte)

Frigură Ionela

Într-o zi însorită de toamnă, Anamica și Anmol, doi fraţi de origine indiană, au venit în vizită la bunicii din partea tatălui care erau de origine română.

Ajunşi la bunici, au început să cutreiere toate locurile, fiind foarte 113

Însemne Culturale impresionaţi de frumoasele peisaje ale României. La un moment dat, copiii au hotărât de comun acord cu părinţii şi bunicii să meargă cu cortul în poieniţa din apropierea locuinţei. A doua zi, dis-de-dimineaţă, verificând din nou bagajul pregătit de cu seară, au pornit împreună cu bunicul spre poieniţă. Ajunşi în locul stabilit, plini de entuziasm au instalat cortul împreună cu bunicul. Vrând să facă un foc, bunicul le-a arătat drumul pe care să meargă, pentru a găsi nişte vreascuri. Cei doi au pornit şi la un moment dat au văzut o cărare care ducea spre un codru parcă diferit de locurile văzute anterior. Anmol, curios din fire, a hotărât să urmeze acea cărare să vadă unde duce. Fetiţa însă, fiind mai fricoasă, îi spuse fratelui că nu-i bine să se abată de la calea arătată de bunic. Dar băiatul fiind foarte încăpăţânat nu-şi ascultă surioara şi porni pe acea cărare. De frică să nu rămână singură, Anamica îl urmă. Cu cât aceştia se îndepărtau mai tare, cu atât codrul devenea mai colorat, parcă pictat de un pictor profesionist. Din când în când se mai auzeau sunetele rătăcite ale unor păsări, care încă nu au plecat spre alte zări. Au ajuns la un copac uriaş şi s-au oprit să se odihnească, când, deodată, au auzit un glas din spatele copacului. Acel glas era unul speriat, care cerea cu disperare ajutor. Copiii alergară în spatele copacului pentru a ajunge la sursa zgomotului. Acolo au zărit un spiriduş, care avea prins piciorul între două stânci. Ei l-au ajutat şi l-au scos afară. Pentru a le mulţumi, spiriduşul le-a spus că-i va duce la stăpâna lui de pe Tărâmul Toamnei. Pentru a intra pe acel tărâm , spiriduşul bătu de trei ori în tulpina copacului uriaş rostind următoarele: ,,Culori frumoase argintii, Pere, struguri şi gutui Deschide blândă crăiasă, Poarta să intru în casă” După rostirea acestor cuvinte s-a deschis o portiţă şi au ajuns în faţa unei crăiese care era atât de frumoasă încât orice persoană o vedea pe dată o îndrăgea. Avea o rochie din frunze de toate formele şi culorile, un păr negru cu şuviţe ruginii şi nişte cercei de forma gutuilor.

Spiriduşul a povestit cum l-au salvat cei doi copii şi i-a spus crăiesei să îi răsplătească pentru bunătatea lor. Fiind o crăiasă foarte bună, aceasta 114

Labirinturi autumanle le-a oferit multe lucruri din împărăţie şi un coş cu fructe și legume specifice toamnei. După primirea darurilor, copiii au fost trimişi lângă copacul uriaş și s-au întors la locul unde era bunicul . Copiii i-au povestit toată întâmplarea bunicului, spunând că toamna e cel mai frumos anotimp din România.

Autumnal (3 puncte)

Țăpîrdea Andrei

Trunchiul de copac Căzut-a el cu totul.

Frunza cea de bronz Atârnă cel mai greu.

Domol, vântul trece Printre descompusele cadavre.

Izuri de mister Te învăluie oriunde.

Păienjeni ca de piatră Ies dintre morminte. Întreaga pădure E ca un cimitir.

Himerele mă cheamă Cu glasul lor cel mut E oare lumea asta Ceea ce am cerut?

115

Însemne Culturale

Simfonia coloristică a toamnei (2 puncte)

Toth Arpad

Când clopoţelul sună în prima zi de şcoală, Mult mai frig e-afară, ziua-i mai domoală, Mai lungă este noaptea cu ceru-i înstelat, Mai bogată este via, cu frunzişu-i colorat.

Pădurile virgine-şi împrăştie dulceaţa, Îşi urmează drumul sorţii, îşi urmează viaţa, Simfonia naturii ce frumos grăieşte…

Sufletul şi trupul ni-l înveseleşte!

Sub mantia multicoloră a mamei divine Valsând trece vântul, dinspre ploaia care vine.

Ruginesc frunzele într-un mod fermecător, Renaşte, pe zi ce trece, mediul înconjurător.

Sub clar de lună stelele lucesc, Urşii pentru iarnă bârlogu-şi pregătesc, Păsărelele ciripesc pe ramuri, prin mii de şoapte, Frunze arămii se scaldă-n noapte.

Boncăluie cerbii-n poieniţele frumoase, E lupta supremaţiei, a coarnelor vânjoase, Căprioarele pe la izvoare gingăşia-şi expun, Mistreţii spre ghindă îşi croiesc al lor drum.

Soarele mai palid străluceşte Când crizantema-n curte înfloreşte.

Spre zarea albastră melancolic prelung privesc...

Soseşte o nouă toamnă, iar eu îmbătrânesc!

116

Labirinturi autumanle

Pastel de toamnă (33 puncte)

Gorgan Marina-Lavinia

E o zi rece de toamnă. Lacrimile lui septembrie udă pământul încă de la orele dimineţii. Pe stradă nu se vede niciun trecător. Totul e pustiu şi fără viaţă. Ai impresia că toată natura e moartă. Din cauza vremii, nu realizezi dacă e dimineaţă sau seară.

Elevii sunt singurii care au curajul să iasă din casă. Printre ei mă număr şi eu. E frig. Stropii creează un fundal sonor aparte pentru peisajul autumnal. Mă gândesc la multitudinea de flori de vară, la zilele călduroase şi nu realizez că ploaia a încetat. Pe bolta cerească apar câteva raze luminoase. Soarele obosit încearcă să-şi facă simţită prezenţa şi să alunge norii. Abia acum observ culorile pădurii. Îţi fură privirea într-o secundă. Parcă toţi copacii şi-au dat jos haina verde şi plină de viaţă şi au îmbrăcat veşmântul ruginiu. Culorile toamnei sunt fără egal, de la galbenul pal, la roşul de foc. O adevărată paletă de culori. Pe alee, frunzele uscate şi veștejite au format un covor pe care ţie milă să calci. Când te gândeşti că în urmă cu câteva luni stăteau mândre pe ramurile copacilor… Ce schimbătoare e natura!

Trec prin dreptul unui câmp arămiu, unde observ ştiuleţii care abia aşteaptă să fie culeşi. Pomii fructiferi dau un semnal de alarmă că fructele lor sunt coapte şi gata să se transforme în dulceaţă. În hectarele de vie se observă un bătrân cu un coş de nuiele. Cu siguranţă adună strugurii pentru a-i transforma în vin. Cum să nu-ţi placă acest anotimp? Când toţi oamenii din jur abia aşteaptă să-şi culeagă roadele, după un întreg sezon de trudă. Mai mare dragul să vezi că recolta este bogată. Privesc spre cer şi observ un stol de păsări călătoare. E momentul să-şi schimbe destinaţia. E trist că sunt nevoite să se refugieze într-o ţară mai caldă şi că nu se pot bucura și ele de toamnă. Îmi va fi dor de ciripitul lor de dimineaţă. Privesc din nou în jur şi observ un val de brumă sclipitoare care acoperă dealurile adormite.

Apleacă florile gingaşe de toamnă pe iarba ofilită. Acum dumitrițele tronează ca nişte regine prin grădini. Îmi continui drumul către şcoală, dar un vânt rece aduce miresme de toamnă. Miroase a gutui și a struguri 117

Însemne Culturale ce te îmbie cu parfumul lor. Pe marginea drumului, lângă tulpina unui copac, o familie de ciuperci se ascunde de pătura argintie şi răcoroasă.

Un iepure de câmp se piteşte printre tufişurile uscate, în căutarea hranei. Pesemne, animalele se pregătesc pentru sezonul rece, aprovizionându-și magaziile. Soarele speră să usuce pământul de stropii de ploaie, dar puterea sa nu mai e atât de intensă şi se lasă păgubaş, făcând loc pe cer norilor cenuşii.

Stropii de cristal cad iar pe pământ. Măresc pasul ca să nu fiu udată. Mă încearcă un sentiment de nostalgie. În fond, această perioadă a anului este una de nelinişte, nostalgie, de sentimente profunde. Un sentiment de nelinişte deplină, deoarece gâzele nu mai zumzăie, iar păsările nu mai fac simfonii prin codru.

Ajung într-un final la şcoală. Drumul parcurs, peisajele şi sentimentele care mă încearcă acum mă inspiră...

Somnul letargic (1 punct)

Tatiana Afanas

Dansează frunzele ușor În hora toamnei aurie, Iar vântul cu al lui fior Le dă suflare, să le-nvie.

Dar ele cad la unison, Se mai rotesc ultima oară, Plecând, pe rând, în al lor somn, Lăsând în urmă o povară.

Dansăm și noi cu-amărăciune Prin frunzele ce-au ruginit, Iar dragostea, cu iertăciune, 118

Labirinturi autumanle Și ea ne lasă... pleacă liniștit.

S-a dus încet, neobservată, Cu-al toamnei, odor magic, S-a dus cu frunzele odată, În țara somnului letargic...

Despărțire (1 punct)

Petru Plătică

S-a rupt o frunză dintr-un pom Și în văzduh se-nvârte: Vai! Cad! Ajută-mă, te rog!

Nu vreau să plec, părinte!

Iar el săracul ca un om Întinde brațele s-o prindă, Nu izbutește, vântul o ia, Și-o duce în grădină. Și prinde jalnic a prâsni De parcă vrea să moară, Rămâne gol, răzleț și trist, Chiar până-n primăvară.

Iar frunza cade pe pământ Și în noroi se-neacă: Adio, viață și pom sfânt, Căci fiica ta iubită pleacă...

119

Însemne Culturale

Domnul și …Toamna (23 puncte)

Crețu Silvia

Era toamna care a reuşit să-şi facă fără voia mea, sau poate eu iam permis, un loc neatins în sufletul meu, un loc închis, blocat de multe bariere, un loc care va mai fi deschis, sau poate nu, de o persoană sau de aceeaşi împrejurare, de acelaşi loc rămas neschimbat. Simt că în curând, odată cu schimbarea ce ştiu că va avea loc, voi scăpa de ceea ce mă apasă, de ceea ce mă înlănţuie sau voi fi îngenuncheată de aceleaşi trăiri, acum devenite mai puternice, invincibile. Rămâne de văzut. Îmi amintesc… uneori încerc să-mi schimb gândurile, să evadez din propriile trăiri, din propriile speranţe deşarte, o speranţă a uitării, dar sper prea mult. Poate teama de a nu pierde ceva nemaitrăit, ceva de care poate îmi va fi dor, mă face să nu uit.

Era toamnă, cu toate că cerul era mohorât, mai să plângă. Frunzele roşii, ca obrajii unei fete timide, mişcate de adierea unei uşoare brize tomnatice, mă făceau să cred că împrejuru-mi era însufleţit. Acum realizez, Toamna era chiar un suflet rătăcit. În mintea mea,Toamna era un tânăr domn galant, acoperit cu hainele cele mai de preţ, ca pentru un lung drum, materialele fine în culori pastelate îmi dădeau o stare de linişte, de siguranţă. Tânărul vorbea neîncetat, era obositor, dar în acelaşi timp plăcut. Aş fi vrut să înceteze, dar dacă tăcea, îmi doream mai mult să-i aud vocea. Glasul îi era nuanțat, mii de sunete, care mai de care mai ciudate, mai neobișnuite, armonioase. Ciripitul păsărilor parcă cicălea micile vietăți rămase prin covorul auriu, ascunzindu-se de primejdii. Soarele, mai strălucitor ca niciodată, încerca să amăgească vietățile că totul nu a luat sfârșit și că tânărul nu va pleca prea curând. Și pe mine m-a amăgit, m-a vrăjit, iar trezirea din acea dulce vrajă o simt acum, când încerc să retrăiesc acele clipe, așternând sute, mii de cuvinte, unele fără înțeles. Îmi amintesc că eram vrăjită, glasul fermecător se completa cu veșmântul său straniu. Pe fiecare haină se observa cu ușurință noi lumi, care mă nelinișteau, toate făpturile erau agitate. Toate mișcau: frunzele, oamenii, greierii, păsările, albinele, veveriţele, până şi copacii erau 120

Labirinturi autumanle neliniştiţi, aşa-i simţeam eu.

Frunzele se transformau de la făpturi pline de viaţă, trecând prin etapele culorilor, în simple cadavre. Oamenii, lipsiţi de linişte, se pregăteau ca pentru o călătorie lungă, care poate nu mai avea întoarcere. Strângeau roadele oferite de Dumnezeu, preferau să împartă binecuvântările celor ce le-au oferit afecţiune oamenilor, scuturând roadele. Cei egoişti, care nu se puteau lepăda de minunea Dumnezeiască ce le-a fost oferită, preferau moartea, chinul, rupându-şi brațele lungi și subțiri.

Astfel, tânărul răpus de transformarea prin care trecea, s-a lăsat purtat de aripile puternice ale vântului care l-a dus la trei mile distanţă de mine. De atunci tot aştept întoarcerea lui, sper să pot trece prin aceleaşi stări care m-au putut vrăji pentru atâta amar de vreme. Cu toate că stiu că-mi fac singură rău, cu toate că stiu foarte bine că iar mă va părăsi după trei luni, eu tot îl aştept şi îl voi aştepta aşa toată viaţa.

Culorile toamnei (0 puncte)

Ciurlică Ștefania Georgiana

Toamnă, Trimite-mi vorbe dulci Prin adieri de vânt, Şi spune-mi că-n curând La mine o s-ajungi.

Adu-mi parfumul temător, Imprimă-ţi-l în frunze, Să fii în aer şi pe-ogor, Să te găsesc oriunde!

Când cea dintâi gălbuie frunză Pe umăr va veni să-mi cadă, Toamna mea, un dor nebun 121

Însemne Culturale Va începe să mă ardă, Să mă scuture teribil, Să-ţi văd ochii printre ramuri.

Să culeg din iarbă stropii Cei de rouă-ai dimineţii, Să păşesc desculţ pe frunze, S-ascult foșnetul ce taie, Liniștea din zorii zilei.

Pe scara cerului înaltă timid te-ncumeți a păși Îmbrăcând cu-a tale frunze mii de codri arămii.

Toamnă, valea ta se îneacă-n întuneric, Părăsită fiind de astrul a tot mare și puternic.

Sentiment de toamnă (0 puncte)

Paula Ionela Panaite

Amurgul trist, autumnal Pictează norii cei sfioşi, Se-neacă muntele hilar De-al toamnei şal întunecos.

Pământul sclipeşte în ceaţă, În roşul copt al frunzelor.

Iar roade dulci în pomi s-agaţă, E toamnă iarăşi sau iluzie?

Privesc cum cad nostalgic Temătoare frunze Plutesc în jocul arămiu Al toamnei ce ajunse.

122

Labirinturi autumanle

Miroase a toamnă (19 puncte)

Țăranu Maria-Mădălina

Este octombrie, afară este totul atât de straniu, încât nu-ți dai seama dacă este amurg de toamnă sau propriu-ți coșmar. Deschid fereastra cu speranța că frunzele sunt încă verzi și soarele zâmbește cu toata inima, dar ce să vezi, o atmosferă sumbră a îmbrățișat tot ținutul, iar în depărtare se zărește o rază rușinoasă de soare, răsărită de după norii cenușii. Frigul aspru și nemilos se lasă încet, dar sigur peste împrejurimi. Vântul, tovarăș nedespărțit, nu-și face lipsită prezența, ba dimpotrivă, vestește din răsputeri că vine toamna. Copacii plâng îngenuncheați, zbătându-se, gata-gata să-și rupă crengile, frunzele i-au părăsit, dar nu pentru că vor, ci pentru că trebuie, așa-i legea firii. Unii se nasc, trăiesc și gustă din bucuriile vieții, iar alții, în loc de bucurie, au doar speranță. Floarea-soarelui, neajutorată, pleacă capul și ea în fața toamnei și tot ce-i rămâne de făcut este să se gândească la vremea ei de glorie. Trandafirii din grădina bunicii plâng cu petale și totodată zâmbesc la gândul că peste ceva timp vor învia din nou.

Păsările pleacă iar spre nicăieri, lăsând în urmă o pustietate îmbrăcată în lacrimile reci și mărunte ale cerului și un covor ruginiu care s-a înstăpânit. Copacii au rămas golași și neajutorați și tot ce le rămâne de făcut este să se pregăteasca de ce-i mai rău, și anume să îmbrace mantia friguroasă a iernii. Castanul, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se rușinează că-s zburlite fructele rotunde și mânios, le aruncă de pe el.

Liniștea este întreruptă de zgomotul ciobanilor care, goniți de toamnă, sunt nevoiți să coboare cu turmele în sat. Câinii latră din răsputeri încercând să sperie toamna, dar în zadar. În zare se văd țăranii care muncesc de zor pentru a strânge recolta bogată, care le asigură provizii pentru sora mai mare a toamnei, iarna. Totul este așa sinistru, deja îmi este dor de zilele de vară în care glasurile de copii răsunau peste tot, de zilele în care păsările se jucau în umbra cerului, de izvorul care te chema să-l guști pentru a te răcori, de copacii fuduli, îmbrăcați în frunze vii, care te chemau pentru a-ți dărui din umbra lor. Tot ce ne 123

Însemne Culturale rămâne de făcut este doar să visăm la acele zile până când visele vor deveni iarși realitate.

Soarele, obosit și el de arșița verii se ascunde după cerul întunecat, iar măreața lună, ca întotdeauna, mândră și grațioasă, își face apariția.

Miroase a frig, miroase a toamnă.

Resemnare (0 puncte)

Aniței Andreea

Sub lumina ta gălbuie Stau pe jos ca o statuie Mă gândesc neîncetat La nopțile ce am ratat Și stelele ce-am uitat.

Multe frunze au căzut Au uitat când s-au născut. Și mai stau și mă gândesc La cât de mult te iubesc Cu tot cu cer, cu lună, stele Cu nopți dulci și frumoase zile. Și iată! este dimineață Încet-ncet se-nalță ceață Flori somnoroase se zăresc Goi pomii-ncărcați se trezesc.

Cucu nu vrea să mai cânte Doar brazii vor să ne-ncânte. Și soarele cu raze lungi A tăcut mut sub norii lungi Nu vrea să îl mai atingi, 124

Labirinturi autumanle Iar s-a sucit pe bolta neagră Ferecat strâns de reaua iarnă. Și toamna s-a retras în cutie Ca anul viitor s-o-nvie.

Adio, toamnă (0 puncte)

Carabulă Mona

O toamnă în vie Încearcă pământul Palidă, aurie În murmur cu gândul. Și poate să scuture părul Umplându-ne doinele triste Să cadă din haos și cerul Și triluri de păsări nestinse.

Mai rămâi, toamnă -a mea doamnă – Să-ți închin odorul – pământul, O zi, o noapte, o iarnă Roade nesecate să-și reia avântul.

Hai! Pleacă… Adio, o! toamnă…

Ia-mi sufletul sterp în robie Ești tristă și udă, a mea doamnă, Ia-mi frunzele smulse-n sclavie!

Redă-mă mai altfel, mai coaptă!

Scapă-mă, doamnă, de anarhie 125

Însemne Culturale O, doamnă… A mea toamnă târzie…

Călește-mă iară și iară…

Fantasme de toamnă (0 puncte)

Custură Ioana Teodora

Sosit-a și toamna. Frunzele-i veștede cad…

Asemenea păsărilor lovite de moarte Din pădurea ce fantasme o bântuie sfânt Scârțâind aud un melancolic ritual de noapte. Și nimeni nu simte mai bine durerea de moarte Decât șubrede victime prinse de vântul cel straniu Ale căror fantasme de toamnă pradă cad late Și merg la faimoasa priveliște ca hoțul la moarte.

Draguță, of, rogu-te, lasă-ne-n pace!

Mai bine așa decât pradă unor fantasme Care nu știu ce-nseamnă a plânge, a zace Și mereu noi vom fi personaje de basme.

Toamnă scumpă, soare, privește-omenirea cu jind.

Luna răpește bucuria sufletelor noastre De ce ai venit chiar la acest moment nepotrivit?

Fantomelor crude, lăsați-le-n pace pe astre! În dar… ne oferiți galben – fior ce ne trece Al fantasmelor suflet ce pune petale Ne poartă-n poala lor caldă și rece Și clar vine iarna cu stelele albe.

126

Labirinturi autumanle Iubește-mă, toamnă, Căci mult urăsc iarna!

Mă iartă, mă cheamă Iubita mea, toamnă!

Toamna în pădure (13 puncte)

Cotfas Elena

A treia fiică a anului a sosit la noi. E toamnă iar... ziua e din ce în ce mai scurtă, iar noaptea pune stăpânire peste pădure. Soarele a apus supărat, alungat de norii negri care prevestesc ploaia. Noaptea se așterne cu greutate peste pădurea bătrână și amorțită. Doar luna mai veghează asupra acestui tablou aproape adormit, dar se mulțumește să lumineze precum o lampă veche, deoarece nu are puterea să împrăștie căldura mult dorită. Frigul cuprinde copacii și îi strânge cu forță ca în niște cingători.

Trunchiurile arborilor aproape înghețate scârțâie sub presiunea frigului. Frunze uscate se lasă în voia destinului și sunt împrăștiate în toate părțile. În întunericul pădurii, umbrele copacilor bătrâni par niște fantome.

Arborii, străjuind de secole, sunt obișnuiți cu o astfel de vreme.

Cei mai tineri însă admiră vuietul nopții de toamnă. Se apleacă spre pământul amorțit, când în stânga, când în dreapta, mișcare ce îi fac să scoată un zgomot care se pierde încet-încet în liniștea pădurii. Crengile copacilor bătrâni nu se mai pot opune vântului nemilos. Oftează, se agită… dar totul e în zadar. Atunci încep să suspine a pustietate. E o stare generală de tristețe, iar nefericirea sosirii acestui anotimp se face simțită de întreaga natură.

Pădurea parcă a amuțit. Preț de câteva momente s-a așternut liniștea peste acest peisaj minunat. Vântul s-a retras în ascunzători, iar frigul pătrunzător s-a domolit. Obosită, pădurea se odihnește în tihnă, 127

Însemne Culturale precum un soldat rănit întors recent de pe câmpul de luptă. Dar acest calm ține prea mult, vântul necruțător revine. Mai furios ca altădată, suflă nervos frigul peste pădurea încă zgribulită. Lipsit de vlagă, codrul se apleacă, semn că neiertătorul vânt l-a înfrânt, fără prea mari eforturi.

Cele câteva frunze rămase sunt smulse cu furie și înlăturate ca niște veșminte demodate. Copacii rămân goi, iar lacrimile lor cad peste covorul ruginiu. Frigul a spulberat tainele toamnei. Povestea se repetă până în zorii zilei, când vremea rea se retrage, lăsând razele de soare timide să le mângâie trunchiurile amorțite.

Dimineața găsește codrul secat de puteri, dar fericit că a făcut față unei nopți aspre de toamnă. În sfârșit, pădurea, ca un om bezmetic, adoarme, protejată de mângâierile discrete ale razelor de soare.

Singurul care rămâne treaz este foșnetul frunzelor ruginii ce își afundă pașii în pământul înghețat. Omul privește melancolic peste acest peisaj trist de toamnă și este cuprins de o mare tristețe. Natura, lipsită de culoare, care pare că în acest anotimp îmbătrânește, îi flutură prin minte fel de fel de gânduri.

128