Page 1

Romița Mălina Constantin

Femeia care trece prin dimineți

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012


Coordonator: Corector: Tehnoredactare: Colaboratori:

Ion Lazăr da Coza Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă Violeta Florentina Ion Maria Ileana Belean Corina Militaru Grădinariu Gabriela

Copyright – 2012 – Romița Mălina Constantin

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/


Romița Mălina Constantin

Femeia care trece prin dimineți


Femeia de la marginea copilăriei și poezia ei ingenuă Pentru mulți cei care se întâlnesc întâia oară cu poezia distinsei autoare Romița Mălina Constantin, lirica acesteia poate să surprindă profund prin îndrăzneala metaforei și prin feminitate. Departe de a fi o exhibiționistă, în genul douămiiștilor, ba dimpotrivă, fiind o persoană extrem de pudibundă, o „mică prințesă/ pe care un artist/ a desenat-o cu un ciob/ pe încheietura mâinii” (subterane), își permite luxul de a ne invita din când în când să aruncăm o privire nevinovată în budoarul ei de nimfetă, în gândurile și trăirile sale ceva mai intime. Locuind în turnul său imaginar, casabil, nu visează la un Făt-Frumos din povești, ci la un iubit cât se poate de pământean căruia îi spune: „te chem (…) ca să-mi înveţi sărutul” (frici), „cunoaște-mă // în armistițiu leg de steag toate felinarele nopții” (armistițiu), avertizându-l totuși „nu te grăbi/ am sânii rotocoale de invitații curajoase/ nu-mi anestezia entuziasmul” (echinocțiu). Cultivând asiduu visul neîmplinit de dragoste, ea notează pe liniile de jos ale portativului: „toate absenţele prind gust de nopți trecute prin magmă” (ploi). Dar și când visul pare a fi realizat nu e tocmai ceea ce a vrut: „e dimineață/ sunt încă virgină/ deși am pătruns în sângele tău/ de fiecare dată când a bătut gongul/ în cămașa nopții” (Cântec pentru a doua zi). Nemulțumită e și de faptul că iubitul o smulge din lumea ei: „bărbatul pe care îl iubesc/ îmi urcă păpușile în pod” (Jocuri) chiar dacă „râsul ei/ e la marginea copilăriei/ şi îl învaţă să joace şotron” (Noduri). Pactul fiind încheiat, cu mici compromisuri din partea partenerului, iubirea pare o părticică din eternitate: „numai cât mă privești/ și uit drumul morții până la capăt” (retur), dar nu edenică „iubitule, dă-mi cu ruj pe buze/ și taie-mi primii nasturi de la decolteu/ să miroase a tine peste tot/ numai când mă vezi (…) iubitule, să ne iubim azi/ până la dilatarea propriilor cruci ” (învelișuri), dragostea ducând la o Simbioză neidealizată, nepurificatoare, dar nici inchizitorială – „Când plângi eu te alin, când râd tu mă îngâni/ Suntem atât de îngeri şi-atâta de păgâni...” Poeta e fericită de statutul său de femeie îndrăgostită și le privește cu complicitate și pe celelalte femei „ cum duc coșurile pline/ ascunzându-și la sân gustul ultimei seri” (Statui). Desigur, paleta lirică din acest volum de versuri – Femeia care trece prin dimineți – e mult mai vastă decât am lăsat să se înțeleagă. Invităm cititorul să deschidă din curiozitate cartea… restul va fi revelație. Ion Lazăr da Coza


Romița Mălina Constantin

stropi

săruta-mă acolo unde răsăritul îmi atinge zvâcnirea sângelui dansează-mi pielea în jurul buzelor cât suntem încă un punct care curge fecund adună-mă din tine și umple-mi ploile care curg din serpentinele iubirii prăvălește-mă ca o spumă peste pieptul tău până când se dilată mugurii unei noi stele plămădită în doi atinge-mă acolo unde noaptea se coc visele şi când mă nasc femeie ...cântă între două secunde suntem doi stropi telelei

7


Romița Mălina Constantin

ploi

când te alung din ploile mele toate absenţele prind gust de nopți trecute prin magmă pentru că nu îmi este îngăduit să te beau omor stelele cu fiecare țipăt care mă inundă și ce dacă plouă pasul meu înaintea lor înverzește un continent

8


Femeia care trece prin dimineți

balans

imediat după ce facem dragoste mă lași goală sub un morman de cenușă în buze îți înfigi inelul spaimei și te legeni într-un picior până când din inima mea se aud valuri atunci lărgești aripile sub piele iar eu suflu să nu doară zborul

9


Romița Mălina Constantin

descântec de noapte

în noaptea asta înotăm împreună prin sângele tău te învelesc în câmpul verde al pielii până roșesc florile de sânzâiene în sărut carnea ta se înfășoară ca o ploaie interminabilă pe geamătul nisipului mă las mușcată până la înălțare până la atingerea luminii din labirint și dacă nu se coc merii sălbatici e suficient să lipești ochii de sâni doar atât cât țipătul oaselor să audă cântecul mării

10


Femeia care trece prin dimineți

vremea cositului

îl văd cum sărută măduva poeziilor noastre de dragoste poartă în buzunar limba hașurată de atâtea străzi paralele oricât ar lăsa perdelele aerul se deghizează în bucătar și îl ispitește cu o linguriță invizibilă însetat repetă în gând toate literele lumii stelele iau foc și curg în orașul crescut pe trupul lui până când interiorul se dilată cât un munte cosit de cer

11


Romița Mălina Constantin

secunde inelare

dacă te-aș întâlni nu știu ce aș spune poate aș deschide buzunarul stâng ca să muști până în altar ca un om care nu a știut gustul adâncului doctorii sunt naivi când mă întreabă despre ultima iubire ei cred că mai văd dimineața în haine albe numai tu ții timpul meu pe inelar și îmi scotocești colțurile rochiei pe care am scris cu penele zborului în doi

12


Femeia care trece prin dimineți

învelișuri

iubitule, dă-mi cu ruj pe buze și taie-mi primii nasturi de la decolteu să miroase a tine peste tot numai când mă vezi s-ar putea să fiu vinovată că am trăit prea departe de prima obsesie dar acum te nasc deasupra aerului iubitule, să ne iubim azi până la dilatarea propriilor cruci

13


Romița Mălina Constantin

imperfectă

vara nu mai sunt eu îmi umblă desculți între ochi și tălpi greieri care tremură – s-ar putea ca patul meu să fie plin mi-ar plăcea să fac balet să lepăd nopțile prin plămâni poate plâng când mă joc cu păpușile dacă iubirea mea se încolăcește de cordonul tău ombilical detaliile ung pâinea cinei în doi

14


Femeia care trece prin dimineți

ceas cu muguri

am văzut femei cum plângeau deasupra timpului fără să simtă flăcările pe atunci împrăștiam anestezic în toate ploile citeam prinț și cerșetor la zidurile închisorilor strigam violul ce îmi penetra inima până când ai venit și m-ai rostogolit în cele patru puncte cardinale tocmai atunci tomai când povestea mea înghițise sămânța ultimului cuvânt de atâta dragoste limba orașului tău mi-a intrat în piele ca o limonadă cu mentă aruncată pe tălpi la cântatul cocoșilor să ne rugăm când stăm dincolo de cortină să ne trezim de câte ori vine dumnezeu ca să ne întoarcă ceasul cu muguri

15


Romița Mălina Constantin

naștere

îmi amintesc cum a căzut ultima sămânță crescută în unghiile mele cu teama frigului de afară a intrat în carnea ta fără să știu printr-o fereastră deschisă de dumnezeu în grădina unde te jucai îmbrăcat în pantaloni scurți mi-ai atins urechea tocmai când mă întrebam dacă știi cum e să atingi o poetă pe glezna unde au păscut hergheliile lunii cineva mi-a șoptit că în ochii tăi crește un templu de câte ori îmi rostești numele la vremea primelor țigări locuiam amândoi într-un embrion camera mi se părea mică pentru poemele mele care crescuseră pe un vrej de fasole și mă gândeam cum poate fi atât de plină dragostea uneori lipeam tălpile de sensul tău invers ca să îngheț formulele magice cu care mă împodobeai ca pe o cadână în patul regelui dar mă trăgeai înapoi în pielea ta cu atâta frenezie încât nu mai puteam deosebi culorile azi întinderile ne-au cuprins ochii suntem două sfere într-o bulă transparentă care ia forma mâinilor noastre nu ai observat fătul acesta e nenăscut 16


Femeia care trece prin dimineți

paparudă

la fel ca ploaia te cuprind – peste tot și în toate amintește-ți de furtunile noastre și de zilele când eram un ochi cum clocoteau nopțile în mijlocul nostru fără să ne putem atinge în ultimul timp mâinile tale fug pe pântecul meu oricât de întuneric aș face tu știi cum și-a făcut luna halou în jurul degetelor să nu mă crezi mereu ascunde-te reflexia mea râde și dansează ca o paparudă

17


Romița Mălina Constantin

frici

te chem precum camera în care am locuit clandestin ca să-mi înveţi sărutul privește cum secundele se leagănă parcă ar fi gigantice femei cu sâni voluptoși cum ne adunăm într-un punct la capătul liniilor ondulatorii ca niște cătușe nici nu știi cum arată un bărbat pregătit să își topească creierul cad în tine să te ridic în momentul acela zâmbești îmi desfaci fricile și-ți simt mâna cum aleargă pe inimă – un tren express prin bărăgan toată muzica țipă în fiecare respirație ...și după ce înghit marginile cu flăcări te văd cum mângâi cearşaful sinucigaș

18


Femeia care trece prin dimineți

ochii tulburi ai orizontului

eram risipitori de curcubeu și nici nu știam asta fumam sălbatic ochii tulburi ai orizontului am fi putut îmbrăca în tandrețe toate dunele de nisip ba chiar am fi tras printr-un inel fundul oceanelor ne puteam întoarce la cutia cu plastilină sau chiar la așteptările fără sens în momentul echinocțiului puteam să-ți tatuez pe limbă versuri de bacovia sau puteam mirosi a zid îmbrățișat de iederă niciodată văzduhurile n-au fost mai îndrăgostite de umbra noastră și ne-am vândut zorilor care făceau piruete în jurul celui mai îndrăzneț traseu

19


Romița Mălina Constantin

floare – vioară fiicei mele

ea e una dintre acelea care înțelege mărimile cochiliilor decupează ferestre pe tavan coboară din primul anotimp și face lumină înlăuntru împrejur până la cer și chiar dincolo de toate tăcerile ca o floare de regina-nopții ce adoarme soarele adaugă nume exotice străzilor încă neumblate când mă strigă orașul e îmbrăcat în rochie de mireasă prin buzunare îmi cresc fire de iarbă apoi traversez în liniște contururile oamenilor câte taine și câte viori dansează pe degete

20


Femeia care trece prin dimineți

femeia care trece prin dimineți

se spune totuși că oamenii nu mai pot să se privească în oglinzi pe străzi trece noaptea numai visele orbilor au licurici ceva din mine continuă să iubească cu toate cuvintele născute și nenăscute ca o femeie încă frumoasă care vede prin întuneric am fost o călătoare între uși o jumătate de drum am pictat tălpi cu aripi strânse flămândă de nisip am cernut dragostea acum cânt puternic și deschid ferestre în casele unde tăcerea a surpat treptele cineva încă mai crede că diminețile au aripi albe

21


Romița Mălina Constantin

siamezi

să nu te oprești nici brazii nici păsările nu îmi umblă în piele fără tine oricum suntem siamezi și-n viață și-n moarte ce vom mai râde înaintea vârtejului și după aripi de înger ne vor cântări duminicile tu cu hergheliile tale știi drumul mai port pe obraz atingerea livezilor despletite de la ultima petrecere a stelelor să nu te miri în jurul tău cresc lumini fără măsură

22


Femeia care trece prin dimineți

cumpăna furtunilor

despre mine îți vor spune femeile ce vor veni o să ieșim din frunze în fugă când noaptea va deschide ușa ai să mă veghezi de câte ori vei auzi cântările mă vei simți pereche la cumpăna furtunilor mă apropii de prag primește-mă e limpede totul

23


Romița Mălina Constantin

retur

numai cât mă privești și uit drumul morții până la capăt nicio stare de grație nu și-a luxat secundele în dans îndură-mă descântec peste noaptea ta pătrunde-mă cu umerii într-un tremur descătușat și dacă mă trec prin tine ascunde-mă unde fluturii nu dorm niciodată

24


Femeia care trece prin dimineți

astăzi

a tatuat un portativ în ghiocul palmei și fredonează caută un pod unde să poată urca vechi cufere cu partituri decolorate mai poartă doar sentințe care o strâng dar scrie întotdeauna dinăuntru

25


Romița Mălina Constantin

în doi

de ceva timp împart o fereastră cu el uneori mă înalță de subsuori ca să vadă cerul alteori deschidem obloanele brațele i se preschimbă în muguri de brad și îmi umple buzunarele când îmi vorbește de dragoste tălpile cresc din plămânii lui ...și-mi curge marea prin palme odată cu istoria luminii

26


Femeia care trece prin dimineți

simetrii

zborul se vede altfel din dezmierdarea pământului tânguirea lui e o cămașă despicată de sulița cerului trăim împreună de la un capăt la altul al libertății precum oamenii care au o hartă bine marcată fără niciun semn se alungesc coridoarele ar fi putut observa arcuirea seamănă a epavă pe o inimă nu mai zbier după pansamente simptomele mele au desenat simetrii alb-negre pe aici plouă în fiecare zi

27


Romița Mălina Constantin

echinocțiu

ești cel mai frumos din lumea aceasta între paranteze tremurul mi te scoate în frunte câte nu știi despre mine îngăduie să frâng o taină în cerc nu te grăbi am sânii rotocoale de invitații curajoase nu-mi anestezia entuziasmul sunt cea mai frumoasă sămânță din tine aseară am spus de atâtea ori secretul meu lui dumnezeu cârmaciule ai intrat să-mi scoți un mugur-păpădie din carul cu fân știi că mai avem de îndurat un echinocțiu apoi vom cuceri al cincilea anotimp

28


Femeia care trece prin dimineți

armistițiu

probabil am crezut că sorii ne aparțin că ținem timpul între buricele degetelor noi nu suntem nimic mai mult decât un cântec raiul ne varsă vin chiar pe fila unde scrie despre geometria iubirii cică pasărea pheonix are un ochi cusut chiar de armătura pieptului tău cine oare ne așază tremurul în extensii când hergheliile de fluturi ating crestele de parcă nu e de ajuns fluorescența sângelui de câte ori purtăm un război civil cunoaște-mă în armistițiu leg de steag toate felinarele nopții

29


Romița Mălina Constantin

amprente

de vreme ce te am la capătul strigătului astăzi e ziua în care ceva transparent mă inventează dintr-o pereche de cărări împletite privește-mă din rugul de foc nu ai dreptul să mă întrebi de ce opresc o frunză care picură apa vie vei înțelege mai târziu poate prea târziu că m-am născut din neputințele tăcerii strânge-mi pântecul în fiecare verigă ce clocotește în contracții ce te micșorează într-un punct dacă nu am murit așa a fost scris să fii tatuat cu colbul meu degeaba încerci să te ștergi atingerea mea te învăluie ca o tornadă

30


Femeia care trece prin dimineți

spații

cuvintele mele se strecoară printre spațiile libere dacă te uiți mai aproape la mine sunt descheiată la doi nasturi o femeie frumoasă miroase a mere coapte de vară știi mi-e așa un dor de pălăria prin care se răcorește muntele amintește-ți pe culmi aerul te amețește din zori până în zori privește se arde miriștea chiar sub ochi

31


Romița Mălina Constantin

fără sfârșit

sunt doar o simplă supraviețuitoare a unui naufragiu totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină într-o viață banală când mobilam cămăruțele fără sfârșit din ghiocurile oamenilor în jur bulevardele par imense iar pumnul meu se deschide stângaci ca primul pas al unui prunc n-am dreptul să urăsc întunericul cine m-ar putea cunoaște decât veșmântul meu pe care îl împart cu tine sunt doar linia abisului de care se agață cerul

32


Femeia care trece prin dimineți

odaia pământului

nu cu tine împart eu odaia și nici prinsoarea pământului doar râul albastru îmi știe anotimpurile unde e începutul să mă poată înveli când cerurile se surpă teorii și ipoteze sedimente asimetrii smulge-mi mugurii că poate așa uit nu cu norii împart eu visele azi toți oamenii îmi leagă ochii sunt o nălucă una prin care trece iar un plic gol

33


Romița Mălina Constantin

fisuri

eu cea plină de atingeri invizibile înfrunt prima zi de iarnă după ce ai coborât sub camera mea și ai început să imiți umbrele acelea fără forme până te-ai amestecat în tapetul gri se aud cântări printre ziduri de ai zice că s-au copt piersici între două foițe de tutun miroase a pivniță în care ard putregaiuri numai în jurul ochilor mai ai altarul unde se mai ascund încă palmele mele mâinile care au răsturnat culorile curcubeului în nopțile tale aș putea să privesc minute în șir țipetele care se aud din fisuri sub mine zăpada te-a acoperit

34


Femeia care trece prin dimineți

labirint

nu mă pot gândi cum să înghit ciocnirea întunericului gata să supraviețuiesc până se vor spăla stelele singură departe de urletul celui încă nenăscut l-am iubit așa cum era – cu degetele încă muguri nebotezat sunt atât de nedezlegată venise la mine cu o ruptură în zid cu pieptul plin de mese unde paharele erau răsturnate și am intrat în el pe un fir de iederă iar zilele s-au împreunat cu picioarele cărămizilor ca o coloană a infinitului de câte ori am scuturat cearșafurile ceva mi-a scrijelit obrajii

35


Romița Mălina Constantin

pași

vreau să vii ca o zi după o alta iar eu să mă gândesc cum să agăț centrul universului de bretelele înnodate în picătura unde înot flămândă și strălucitoare tremurând sub degetul tău știu că mă găsești pretutindeni chiar de mă întorc sub talpa ta chiar dacă nu îți sărut pieptul mă numesc femeie deși m-ar putea chema întuneric nu te teme în mijloc am așezat și spice de grâu

36


Femeia care trece prin dimineți

pânză de păianjen

mâinile bărbatului meu scormonesc resemnarea voi muri fără să înțelegeți că a adiat zefirul în odăile albe pentru că zidul din fața mea se apropie ca un uriaș miriapod sunt palidă nu mai e niciun loc pe lumea aceasta când vă urcați pe vocalele mele nu mă atingeți gura mea memorează fiecare sărut și cât de mult vă iubesc prea simplu trec norii nu plouă azi

37


Romița Mălina Constantin

etichete

tot mai pierdut de mine gura îmi rostește semnele unei poieni uite așa se lasă ceața până să apuc vârful creionului în dinți nu am salvat pe niciunul înainte de vânătoare iar lumea îmi spune: „bună ziua, copchilă” apoi îmi dă pietre colorate pentru pușculița mea de parcă trăiesc într-o țară cu mii de oglinzi mă voi gândi la vremea plecărilor amânate când se vor aprinde pulberile fine de pe acoperișuri am văzut ochii lui înlăuntrul meu strigau și am trecut mai departe

38


Femeia care trece prin dimineți

circuit

mai singuri decât orbii măsurăm frigul și la capătul drumului ne așteaptă o cameră goală mai vii decât soarele trecem prin pietre și plete de pământ nerodit cine e cel ce a tămâiat în întuneric cupa nunții mă vei recunoaște după mirosul cenușii într-o dună fără semne de foc povestea noastră am dat-o cu împrumut celor legați și neadormiți de fapt tu ai putea rosti că nu ai trecut pe aici voi muri cu pumnul prin zid iar tu vei spăla vârtejurile câtă noapte și cât de departe sunt zorii

39


Romița Mălina Constantin

un singur ochi

încă o suliță pe cer prin care trec fluvii de foc fără strigătul unui melc-anotimp prea desculți să mai intrăm în trup încă ducem târziul spre lună unde visele îți înfig colții în gât și cresc ca un vrej de fasole prin tavan ca într-un loc unde poți rosti nemurirea doar puțină lumină în singurul refugiu care ne mai rabdă surparea și ne-am vândut unei gropi comune cu pulbere de soare încă pe mâini la mine aici bărbații au doar un ochi

40


Femeia care trece prin dimineți

subterane

în capul meu e un oraș cu excavatoare de fiecare dată dispare cerul doar eu trec cu pantofii de nuntă și cu o păpușă de porțelan sub braț în timp ce ei scormonesc prin subterane în noaptea asta am traversat repede vestul nu am avut cu ce să hrănesc ploile sunt mica prințesă pe care un artist a desenat-o cu un ciob pe încheietura mâinii la câteva zile distanță îmi intră în casă jumătate de pasăre ...câteodată prea mult ca să pot chema zorii

41


Romița Mălina Constantin

sub ape

așteptarea e doar un maidan peste ape mereu am visat nuferi purtați deasupra ceții există oameni care poartă cel puțin un impermeabil cu glugă pe valuri se aud voci ce rodesc mii de coridoare de câte ori arunc firimiturile foșnesc sălciile pe margini degetele palide devin un punct fixat pe stâlpul de la capătul nopții mereu am crezut că apele ascund un tunel

42


Femeia care trece prin dimineți

gol de cer

cum ai ajuns temnicerul prizonier îți atingi oglinda cu degetul arătător de parcă acolo-i o singurătate într-un picior gratiile se lipesc de ochi numai amintirea mea îți mai încape între umeri atât de departe ți-am spus că mă doare cheia cu flori că tac ca un pescăruș deasupra golului de cer nici nu știi că în ultima vreme căderile îmi beau sângele stai liniștit dacă dintr-odată ți se arată chipul meu e semn că există un convoi peste poduri atât de aproape

43


Romița Mălina Constantin

insomnii

aș fi vrut să întreb pe Dumnezeu cum se deschide o floare fără soare și mi s-a umplut o poartă cu șerpuiri numai tu îmi umbli pe buzele tuturor celulelor ca și când te-ai născut în duminica mea numai tu știi cum să respiri aceeași secundă știu că iarna asta curge după un foc poți intra chiar dacă alerg mai mult prin strigăt fără să învăț înmulțirea într-un om cu o moarte sub noapte nu poți găsi apa pentru ploi e așa omenesc demult am vorbit neîntrebată despre insomnii și-ai înflorit

44


Femeia care trece prin dimineți

dimineți în lapte

îți spuneam cum crește lumina iar tu îmi șopteai scrie ca un copil ce nu îndrăznește să privească pomul lui de crăciun îngenuncheam până la ochii tăi strecurând dimineața prin lapte nu știam cum îți călătoresc nisipurile peste umbrele noastre mai multă lumină strigai fără să vezi sărbătoarea câtă pâine între două anotimpuri așa a fost prima zi înaintea imensului încă te aud ...și scriu

45


Romița Mălina Constantin

în noi crește un lan de grâu

în noaptea asta dealurile au gâturile îngropate în miros de streașină arsă am cumpărat trupul ăsta prea îmbrăcat și am deschis gura asemenea unei fecioare în fața troienelor de fiecare dată abia mă țin pe picioare când te văd cum tremuri între limbile pietrelor sunt femeia care ți-a numărat stelele când te joci de-a v-ați ascunselea mână ta îmi trece prin încăperi nu-i suficient să împrăștii rotocoale de jar

46


Femeia care trece prin dimineți

fântâna din piața centrală

pe tine nu te-a deschis nicio femeie – în apa limpede se arată munții ne privim de la un pas distanță și avem aceleași stele în cufăr atât de mult întindem brațele ție nu ți-a desfăcut nimeni capacul cu o secundă magică ...și zâmbetul ăla care-ți mărește formele până se rupe lumea din unde transparente pe tine nu te-a văzut nimeni nici bătăile inimii nu le-a auzit iar eu înghit încet fiecare gol dintre noi sunt liberă să te scald – la noapte fac dragoste cu moleculele tale de hidrogen

47


Romița Mălina Constantin

Fiu de dac

Când bate Crivăț peste Bărăgan Tu ține minte că e pâinea strămoșească Și dacă ai în buzunar vreun gologan Păstrează stema noastră românească. Și nu uita nicicând că un Mihai Viteaz Ți-a spus că Țara ta e cea mai sfântă Să nu te lași în veci călcat pe-al tău grumaz Și să nu uiți că ai o lie-ciocârlie care cântă. Iar dacă munții tăi sunt vechi de mii de ani E semn că Dumnezeu îți ține veșnicia Tu știi! Ești fiu de Dac, de Cuza, de Ștefan, Și-n palma ta e desenată România.

48


Femeia care trece prin dimineți

învierea locuia fără chirie

odată am privit o fotografie cu lumina aprinsă în jur se ascundeau străzile neumblate iar eu tremuram tremuram în mijlocul acelui cântec prin care creșteau rădăcini mă aruncam ca o femeie cu pieptul transparent și dacă nu ar fi fost iarnă inelarul ar fi completat acel punct găurit iar câmpiile mele ar fi curs înfometate de soare când o apropiam de podea atât de bine se mula peste tristețe încât căderea era legată de colțurile cerului sunt zile în care râd aiurea cu pumnul plin cu bucăți de hârtie care mă ard ca jarul în jur răsar copaci fără rod mi-e dor de locul acela în care învierea locuia fără chirie

49


Romița Mălina Constantin

baloane și alte nimicuri

există în noi o turlă cu praf de stele pe vârf de ce zâmbești sau te-ai uitat prin ciobul meu și mi-ai numărat baloanele colorate înălțate deasupra altor nimicuri știi oamenii din mine locuiesc ambalați în sfere cu brațele pe dinafară uneori le ating degetele suficient cât să explodeze lumina așa cum licuricii împodobesc noaptea vino și spune-mi că mă iubești iarna prin orașe trec unicorni

50


Femeia care trece prin dimineți

călăuză

se născuse bătrână după mângâierea unui inventator era virgină știa doar să înșire petale de margarete pe o sfoară fără sfârșit suporta căldura cu îndârjire credea că vin zorile curând câteodată se prăbușea în mocirlă până sfâșia toate amintirile a trecut pe lângă un felinar era pe jumătate femeie pe jumătate sârmă ghimpată privea un înger în ochi

51


Romița Mălina Constantin

salt

Tu nu vezi? suntem copii ai luminii doar atingem frunzele doar sărutăm cuvintele și se face Duminică hai să ne ascundem în ulcică atât cât se crapă tăcerea apoi să ne prelingem pe rouă să ne ținem în brațe ca două semințe ce ies din coajă și până atunci să scriem despre dragoste dar înainte de toate pescuiește visele usucă-le în cămașă ca să le crească ochi pe urmă toarce bucle și invită-mă să urc tu nu vezi? în jur cerne Dumnezeu

52


Femeia care trece prin dimineți

între dimineți

dacă privești atent zilele pe care nu le-am trăit stau în căptușeala ochilor și peste toate stă noaptea trubaduri cu zâmbete crețe îmi pun în palmă bani cu amprente de rouă nedeslușite pălării stau spânzurate de arcuș agațându-mi rochia de vraja lor îmi spun: „vino frumoaso cu păsări albe pe buze” iar pe chip mi se desfac bobi de soare până cine mai știe unde doar atunci dacă privești atent nopțile mele se zbat pe covoare de licurici roiesc în fumuri fierbinți între sprâncene și inimă ...și dacă-i asculți bătăile mă vezi

53


Romița Mălina Constantin

statui

mereu am crezut că dacă spui cu voce tare treisprezece dacă te îmbraci în roșu și deschizi ochii poți vedea prin ferestre orașul renovat și femeile cum duc coșurile pline ascunzându-și la sân gustul ultimei seri și dacă nu poți căra mireasma din sânge poți cânta până la capătul zilei până ce prietenul tău te îneacă în fum de țigară iar sensurile giratorii se înmulțesc odată cu felinarele mereu am crezut că dacă ar ploua pe calendar poeții ar acoperi cu trupul lor a treisprezecea a zi ar deveni statui împodobite cu iederă în cel mai bizar mod tocmai lângă Dumnezeu

54


Femeia care trece prin dimineți

remember

când toate vorbele tale dorm fac o piruetă până nu mai înțeleg de ce lătratul lunii nu mai cumpănește viforul mă văd printre frimiturile aruncate pe fereastră și îmi petrec umerii cât mai apoape de vulturi numai buzele mai știu mierea gustată prematur din trupul florilor dacă aș vrea să văruiesc aerul ar fi de ajuns să expir ultima clipă când am avut capul sprijinit de bărbia ta dar mâinile mușcă din colțul moale și răcoros al nopții

55


Romița Mălina Constantin

Simbioză

Am pletele udate-n izvorul vieţii tale Ca salcia. Ne pierdem pe vise verticale Iar ochii-mi sorb adâncuri din palide tristeţi Cu sufletul fac cuiburi de albe dimineţi. Am braţele golite fără privire ta Şi nu mai ştiu odihna şi nici a înnopta Picioarele mi-s grele. Crescut-au rădăcini Etern sunt împletite în gemene tulpini Respir acelaşi aer, tu cânţi acelaşi vers Suntem aproape unici în micul univers... Când plângi eu te alin, când râd tu mă îngâni Suntem atât de îngeri şi-atâta de păgâni...

56


Femeia care trece prin dimineți

cântec pentru a doua zi

am uitat să îți spun am făcut noaptea praf ca pe ultima scrisoare de adio nu am știut gustul podelei și nici câte fantome alcătuiesc cercul pe tăcerea mea se poate fluiera ca după un taxi cu geamuri aburite e dimineață sunt încă virgină deși am pătruns în sângele tău de fiecare dată când a bătut gongul în cămașa nopții nu ți-am spus soarele meu încape într-un cearceaf

57


Romița Mălina Constantin

îngheț

nu am multe lucruri să iert mi-am lăsat cearcănele pe un balansoar acum câteva nopți și-o zi când ating întunericul pariez pe nebunul ce aleargă pe tabla de șah dacă râd trec prin mine toate pădurile cu ușurința cu care tragi primul fum de țigară și caprele negre șchioapătă de încă un gând îmi calcă moartea care mi-a înfășat în voal singurul făt-frumos orb toți m-au iubit fără să le pese de iarna icoanelor

58


Femeia care trece prin dimineți

botez

din ziua de ieri am luat cu mine o atingere ca să aprind focul la creștetul iernii vreau să-mi ajungă până mă izbește mirosul florilor de cireș sub vârful degetelor ninse de dor nu-mi mai este frică de noapte orele și-au botezat aripile în roșu astăzi am învățat gustul laptelui curs din sânul iubirii

59


Romița Mălina Constantin

jocuri

bărbatul pe care îl iubesc îmi urcă păpușile în pod a început de ieri câteodată lasă un inel din somnul cu vise atât cât să lungesc capătul cozilor mele cu încă o zi și tulbură apele oglinzilor înainte de a stinge lumina uneori i-aș întinde ultima bătaie de inimă singura poezie îngânată obsesiv până aproape de boală apoi aș turna valuri de cafea în prăpastia rămasă până coastele prind ochi câteodată clădesc pod dintr-o creangă de măr înflorită și-i trimit pe rând degetele tatuate cu fluturi apoi învăț noi rugăciuni zidind cuiburi pe locurile unde purtam brățări de păpădie atunci când vine poarta o altă mască el și păpușile cărora le-am desenat alt chip cu penița sau le-am ascuns picioarele în sertar 60


Femeia care trece prin dimineți de frica întunericului ...și îmi scurtez rochița cu încă o margine de tiv

61


Romița Mălina Constantin

noduri

uneori şi-ar dori-o marionetă legată cu sfori de inima lui dansând tangou în rochie roşie alteori i-ar desena o lacrimă pe obraz şi ar pune-o să mimeze tăcerea noaptea ar zbura împreună până ar atinge clopoţelul dimineţii dar râsul ei e la marginea copilăriei şi îl învaţă să joace şotron

62


Femeia care trece prin dimineți

dans orb

habar n-am cum e zidul cât de aproape sau cât de subțire nici noaptea de dincolo de el nu o văd e destul de liniște aici ce dacă nu am ferestre desenez liniuțe pentru fiecare latură a ochiului tău am aruncat toate perechile de pantofi aud voci la capătul patului sunt pline de iarbă înaltă încerc o emoție doar atunci când aud râsul dimineților dacă întind o mână mi-e frică să nu scap ultima promisiune nu vreau să pierd dansul orb și liber care a uns temelia și dacă ar încolți grâul tot ce caut arde într-o cutie de chibrituri

63


Romița Mălina Constantin

simetrii

zborul se vede altfel din dezmierdarea pământului tânguirea lui e o cămașă despicată de sulița cerului trăim împreună de la un capăt la altul al libertății precum oamenii care au o hartă bine marcată fără niciun semn se alungesc coridoarele ar fi putut observa arcuirea seamănă a epavă pe o inimă nu mai zbier după pansamente simptomele mele au desenat simetrii albe-negre pe aici plouă în fiecare zi

64


Femeia care trece prin dimineți

lângă linia de sosire

distanța dintre noi se măsoară în fugile de care n-am trecut mi-ar fi plăcut să fi copilărit împreună să știi în ce mod pot iubi ascultă ploaia mea lipită de pieptul pământului tău ca înainte de facerea lumii

65


Romița Mălina Constantin

oglindă

în lumea ta râd cu toate nopţile de mână până dincolo de ochii timpului înălţimile fac piruete atât de aproape de cugetul meu încât izvorăsc semnul de întrebare al zilei de mâine fredonează cântecul mării şi dacă încă nu te ştii priveşte-mă


femeia care trece prin dimineți

se spune totuși că oamenii nu mai pot să se privească în oglinzi pe străzi trece noaptea numai visele orbilor au licurici ceva din mine continuă să iubească cu toate cuvintele născute și nenăscute ca o femeie încă frumoasă care vede prin întuneric am fost o călătoare între uși o jumătate de drum am pictat tălpi cu aripi strânse flămândă de nisip am cernut dragostea acum cânt puternic și deschid ferestre în casele unde tăcerea a surpat treptele cineva încă mai crede că diminețile au aripi albe

Femeia care trece prin dimineți  

Femeia care trece prin dimineți, Romița Mălina Constantin, poezii, volum

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you