Captiv pe-un miez de lună by INSEMNE CULTURALE

Dragoș Nicolae Iordăchescu

ÎNSEMNE CULTURALE – 2014

Colectivul de redacție: Coordonator: Ion Lazăr da Coza Corectură: Vasilisia Lazăr Tehnoredactare: Gina Zaharia Colaboratori: Sofia Sincă Corina Militaru Grădinariu Gabriela Augusta Cristina Călin Mihaela Roxana Boboc Iris Marinov Ana Cîmpeanu

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE – 2014

http://insemneculturale.ning.com/

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Poezia unui univers concret

Întotdeauna m-au fascinat nucii! Juglans regia. Nu știu asupra cărui aspect să mă opresc mai întâi. Mă așteptam ca frunze de nuc, fosilizate, să găsim în depozitele carbonifere de pe la noi, depozite formate încă din era precambriană (!), atât de familiar îmi este nucul, însă aflu că e originar din Asia, apoi, când îmi iese în cale un astfel de pom, nu pot să nu admir coroana bogată, înaltă de optsprezece-douăzeci de metri, cu frunze penat-compuse din cinci-nouă foliole eliptice, late, având un miros pătrunzător, ele producând și un fel de erbicid care împiedică dezvoltarea plantelor gingașe prin apropiere. La umbra lor, somnul era interzis de către bătrâni „că te strică la cap șiți aprinde plămânii”. Fascinant e și faptul că toate părțile nucului sunt utile: frunzele și cojile de nuci verzi au variate întrebuințări în medicina tradițională (ca tonic, în diabet, pentru combaterea sudorației și a diareii etc.), ele erau, poate încă mai sunt și astăzi, folosite la vopsirea fibrelor naturale într-o gamă largă de nuanțe, iar lemnu’-i utilizat masiv în industria mobilei… Dar hai să ajung la fructul acestuia (o drupă comestibilă, extrem de bogată în vitamine și grăsimi) care se recoltează prin scuturare și prin baterea crengilor cu o prăjină cât mai lungă – nucul „bătut” dând roade mai multe în anul ce vine. Curios e și faptul că dintr-o mie de nuci-surori, dacă sunt puse în pământ la încolțit, niciun urmaș nu va semăna cu părintele, dar răsar totuși nuci, nu ferigi, nu alge, cu atât mai puțin fluturi… De-ar fi să intru pe tărâmul magic al copilăriei, unde fiecare avem amintiri de-a dreptul fabuloase, aș pomeni epiderma palmelor pătrunsă de taninul cojilor de nuci care începeau să se dezghioace tocmai la început de an școlar… prilej de severe admonestări din partea dascălilor; iarna le puneam în vatră și când luau foc le scoteam cu vătraiul în formă de pensetă și le titiream (aruncam) într-un vas cu apă – miezul frăgezindu-se și căpătând altă aromă; la colindat, alături de mere și colaci, constituia răsplată, nu plată… Când vreun părnuș dădea iama prin nucile din pod, puse la păstrat peste iarnă, bunicii ne speriau, spunând că Marțiseara (sau Marțolea), caută copii 5

Dragoș Nicolae La Ghizunie Iordăchescu obraznici. Cum să nu te astâmperi? Potcovit-ați, cu uscate coji de nucă, pisici? Simplu: pui rășină și încalți pisica. Eu n-am făcut asta, dar tata da. Și de câte ori îmi reproșa vreo năzbâtie mai deocheată, îi aminteam despre pisicile sale potcovite. (Vedeți că-i bine ca să ținem secrete unele fapte?) Fiindcă veni vorba despre bunici și podul lor, ați găsit nuci vechi de zece-cincisprezece ani, rătăcite prin unghere? Festin în Empireu! Doar cei care au avut șansa aceasta, pot confirma că am dreptate. Îmi dau seama că m-am întins cam mult la vorbă, cu toate acestea vă rog să-mi îngăduiți încă o mărturisire, tot din copilărie: aveam un unchi horticultor, autodidact. Arăta oricui dorea cum se altoiește un pom, cum se formează o coroană, cum se taie și înalță un butuc de vie… însă avea un secret pe care nu-l împărtășea oricui. Dacă te vedea mai „dijghețat” (eu l-am păcălit în privința asta!), te lua de după umăr și-ți șoptea conspirativ: „Îți spun numai ție, că ceilalți îs măligă prichită…”. În ce consta secretul? Când tulpina nucului tânăr ajungea cam la douăzeci de centimetri în diametru, chirurgical, cu briceagul său special, cresta longitudinal scoarța – „Numa’ coaja, nu ș’ lemnu’!” insista el –, în trei-patru locuri, de la primele ramuri până la rădăcini, astfel „îi dădea drumul să crească”. Într-adevăr, pomul exploda, pur și simplu. Însă nu acesta era adevăratul secret. Pe furiș, bătea „două cuie de opt” la baza tulpinii, „cu o șchioapă” deasupra solului. „Nucul are nevoie de fier!” zicea, camuflând rana cu țărână muiată în salivă. Era evident că nucii astfel tratați fructificau mai devreme și mult mai abundent. Nu știu ce m-a făcut, ce mă face să compar, eronat sau inspirat, opera poetică a lui Dragoș Nicolae Iordăchescu, adunată în acest volum online – Captiv pe-un miez de lună –, cu extraordinarul Juglans regia. Horticultorul-poet a crestat tulpina „nucului” cu infinită măiestrie, eliberându-i creșterea: priviți ce viguros și vrăjit se înalță! Apollo, patronul poeziei, văzându-l „dijghețat”, i-a șoptit secretul cu miraculoasele „cuie de opt”, iar acesta și-a însușit cu har lecția, căci „ nucile” sale sunt cel mai veritabil tonic pentru cei ahtiați după un vers frumos, după sublim. Înfruptați-vă! Eu am fost în Empireu. Ion Lazăr da Coza 6

Captiv pe-un miez de lună

Am călcat pământul...

Am călcat pământul... mi-a cuprins mâinile, iar ele au devenit rădăcini. Am coborât stelele cu ochii împăienjeniţi de cântecul mierlei... încolţire de lut în necuprinsul iertării; o călătorie altundeva – chipuri, trupuri au contopit timpul... relicvă de cer în regăsiri de tumult. Am călcat pământul şi am lipit infinitul de palmele goale...

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Invers

Mi-au albit palmele, golgote cu tălpi de pământ prin urmele desfrunzite de brume. Am împreunat degetele şi am desenat un copac cu rădăcinile cerului. Destinul mi s-a aşezat în poală, m-a privit cu ochi de ibovnică, mi-a şters liniile palmelor una câte una... până când, am început să număr pe degete... invers.

Captiv pe-un miez de lună

Căutări

M-am îndrăgostit de pietre. Prelinse-n alchimia formei... sori de noapte încătuşaţi în secunde pleşuve. – Nefericitule, nefericitule, strigă piatra din adâncuri, au curs mierlele pământului pe caldarâmul cerului! Eu... plecasem după singurătate pe celălalt tărâm; mierlele... le înghiţise cerul şi le transformase în pietre – sori de noapte încătuşaţi în secunde pleşuve.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Rămân poemele tale...

Rămân poemele tale răsucite-n parfumul florilor de cireş – fructe necoapte-n amurgul unei tulpini necrescute. O voluptate la care sunt singur, cuvânt nerostit în lucirile nisipului ud, predestinat unui trecut iluzoriu; timp nefiind al unei fiinţe efemere rătăcind spaţiul în firescul nefiresc al luminii ucise... O evanescenţă ce irumpe secunda alăturând-o alteia, nebănuită, ca o solemnitate la care nu am fost, la care nu eşti, la care nu vom fi... şi dincolo... Începutul.

Captiv pe-un miez de lună

Urme pe timp

Încifrate pietre mâzgălesc lutul. Un lut ars, neumblat. Praful se ridică în zilele de vară iar piatra sălăşluieşte în adâncul prăpastiei între acolo şi atunci... Uneori, praful se aşază pe amintirea ei. Şi o doare, o macină, se face apă şi vânt, şi dor... şi cenuşă. Încifrate pietre mâzgălesc lutul. Un lut ars, neumblat.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

În bazilici negre...

În bazilici negre, umbra cade-n umbră, Din iconostase... o privire sumbră, Într-un ochi de ceară se topeşte luna, Fumegă în neguri, fumegă întruna. În bazilici negre, dârele-s de humă, Noaptea se prelinge lacrimă de ciumă, Gâtuit e glasul, pustiirea arde... Prin barbare veacuri, sclavi mânaţi în hoarde. În bazilici negre, lanţurile-s cruce, Din suplicii iadul volbură aduce... Strâmbă judecată – vor să-L vândă iară, Cina din grădină e trădare-n seară. În bazilici negre, umbra se înclină, Iar linţoliul morţii picură Lumină.

Captiv pe-un miez de lună

E Noaptea-Nvierii...

E Noaptea-Nvierii ce-aduce Lumină, Îmi arde păcatul – agonică vreme, O umbră se roagă, striveşte blesteme, Se năruie cerul... Pământu-i ruină. O ceată de îngeri coboară-n atele, Învăluie lutul în şoapta-i plăpândă, Stigmat de cenuşă înlănţuie-n pândă, Pe tălpile lunii, un vifor de stele. E Noaptea-Nvierii! Se-nchină o rugă! Pe rănile crucii sunt lacrimi, durere... Cucernic, monahul coboară-n tăcere, Iar sfinţii îndeasă toţi norii-ntr-o glugă. E Noaptea-Nvierii!... Iertarea-i calină! Nălucă-i Pământul şi Ceru-i Lumină!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Şoapta primăverii

E picătura ploii ce-n iarbă se prelinge, Prin urmele flămânde un anotimp se-ntinde. Răsare-n orizonturi şi pleacă să colinde, Cu obcine în traistă un ghem de iarnă stinge. E picătura ploii iar fulgul se topeşte. Şi sfoara dimineţii răsare în bordeie; În stropul cald... zăludă, aprinsă-n curcubeie, Morgana primăvară în ciumăfăi pândeşte. E picătura ploii ce se aude-n grindă. Un pui de cuc adoarme pe-o aripă de soare, Iar gâzele nocturne iau altă-nfăţişare În verde se îmbracă şi pleacă să cuprindă... În picătura ploii Şoptirea primăverii.

Captiv pe-un miez de lună

Profeţie (exerciţiu)

E steaua nălucă. O lacrimă stinge, În oasele albe topite-n altare, Mormânt fără cruce, ucisă ’nchisoare… O păcură-i luna... nisip în sahare. E steaua nălucă. O lacrimă plânge. Te lepezi trădării ce naşte uitare; O piatră loveşte milenii în care, Pe chipul durerii, iertarea mai doare. E steaua nălucă. O lacrimă frige. Iar apa salmastră botează un soare... C-un nume de taină alunecă-n zare, Învie din moarte şi moartea îi moare. E steaua din urmă... Şi urma-i visare.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Pribeag

O lună fărâmă se-ntoarce plăpândă, Iar noaptea te uită, mai arde o vatră; Din steiuri se-ncuibă potcoave de piatră Şi leru-i sfinţeşte o albă osândă. O lună cenuşă împrăştie-n tină... Sărutul o frige pe chipu-i de fată; O iască aprinde un viscol şi... iată, Magnifica iarnă... mă ninge calină! O lună rugină, pe tălpile goale, Destinul îmi scrie cu litere moarte; Un înger de humă se stinge departe, Pe drumul de sare-n păcate carnale. Se-aşterne pe-o iarnă divină, calină... O lună fărâmă, cenuşă, rugină.

Captiv pe-un miez de lună

Învie tăcerea

O calpă tăcere apasă poveri; Amarnice clipe vecernii alungă, O toacă se-aude cum bate pe dungă Şi sună un bucium a sfinte dureri. O calpă tăcere apăsă poveri; În rosturi de ceară mai plânge un clopot... Un frate de cruce, cu glasu-i de şopot, L-anină pe astăzi la ziua de ieri. Proslavnică noapte coboară din bolţi; Eresuri se-adapă strivite-n unghere, Poem în altare se naşte şi piere... Un murmur de jale mă strânge în colţi. Proslavnică noapte coboară din bolţi; Fatidic un fluier în strungă răsună; Păstorul de stele, pe-un caier de lună, În fum de tămâie ne-adună pe toţi. Proslavnică noapte... Învie din bolţi.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Mai caut...

Mai caut stele ninse, mă întomnează brume – Sculpturi de alabastru mă picură în soare, Adorm secunde-n toamne şi anotimpul moare... Renaşte o poveste desprinsă din cutume. Mai caut stele ninse, mă întomnează brume – Un cearcăn de luceferi îmi întretaie cerul; Cuvinte insolite adaugă misterul Ce-i scris pe-o piatră albă c-un nume fără nume. Mai caut stele ninse, mă întomnează brume – Doar coli însângerate mai numără himere; Un călător în taină, din straie efemere, Pictează umbra lumii pe-o lacrimă anume. Mai caut stele albe... Din iernile cu nalbe.

Captiv pe-un miez de lună

M-acoperă o iarnă, captiv pe-un miez de lună; Îmi rătăcesc cărarea strivit de-a ta nălucă, Iar în zăpezi cernite se-mprăştie năucă Cenuşa unei stele ce nu vrea să apună. M-acoperă o iarnă, captiv pe o ninsoare; Stigmatul neputinţei mă clatină-n surdină, Crâmpei de lumi abstracte în fulguiri se-nclină... Şi-un cântec vechi din flaut răzbate-n depărtare. M-acoperă o toamnă... doar fulgerul îmi tună; Îmi plânge-n ridul palmei eterna 'nchipuire, Şi-n tânguirea ploii, pe-un strop de rătăcire, Alunecă un soare, captiv pe-un miez de lună. Desprins de unda vieţii, din crucile divine, Mai caut toamna albă... Mi-e încă dor de tine!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

O filă de poveste în memoria lui Mihai Eminescu

Din vechile catarge în unduiri de zare Răzbate o lucire de ape trecătoare; Şi-n visul ce roteşte pe malurile-obscure, Alunecă un astru pe-un chip ce stă să fure Un zâmbet feciorelnic ce-nvăluie în brume Pe-al său iubit de ceară, rătăcitor în lume. Orbită licărire ce fulgerul aşteaptă, Doar ochii nevrăjitei în lacrimi îl îndreaptă... La un castel de piatră ea caută s-ajungă, Pe-o umbră de lumină ce luna o alungă, Pe-un orizont de gheţuri o tristă-ngemănare Curbează gândul nopţii lăsându-l ca să zboare În arse infinituri din vreascuri de secundă, Să lunece-mpreună... iubirea lor fecundă; Să contopească şoapte îmbrăţişând nisipuri, Sărut pe trupuri goale în amurgiri de timpuri... Şi-n dimineaţa zilei ce vine fără veste, Din visuri gândul scrie o filă de poveste.

Captiv pe-un miez de lună

Păsările mele negre

mă ţin legat cu umbrele goale ale chipului tău de gleznele soartei păsările mele negre veghează urma destinului uneori mă părăsesc regăsindu-mă de fiecare dată acolo nu pot fără păsările mele negre ele sunt mereu oriunde ai fi

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Nisipul

nisipul se prelinge la margine doar noi năpăstuiţii rămânem fără de rost fără de cărare înghesuiţi în secundă unul peste altul până la genunchi un fel de scrânciob roteşte soarele Dumnezeu se dă în leagăn şi râde

Captiv pe-un miez de lună

Trezeşte-ne, Doamne!

Trezeşte legenda din moarte, române, Trezeşte-ţi străbunii din timpuri păgâne, Să-ţi afli în glorii credinţa pierdută Şi soarta ucisă cu flori de cucută. Trezeşte şi cerul, trezeşte şi ape, Să-ţi ierte suspinul şi lacrimi s-adape, Să-ţi schimbe şi crucea de vremuri uitată... Mai cântă o doină de dor însetată. Trezeşte şi codrul, şi marea-nspumată, Trezeşte şi frunza şi vântul să bată, Să-nvie tot neamul cu-apostolii crucii, Şi toţi voievozii... să-nvie haiducii. Trezeşte-ne, Doamne, pe toţi laolaltă, Să fim împreună cum furăm odată, Să mergem în cioareci pe-un licăr de stele, Cu visuri ascunse-n sumane, de iele. Trezeşte-ne, Doamne, din greaua durere, Atinge destinul cu-a Ta mângâiere; Trezeşte-ne, Doamne, şi iartă-ne iară, Ridică blestemul şi dă-ne o Ţară!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

O altă primăvară

Un foşnet în aer, un murmur, o faptă E ţipătul frunzei ce cade în şoaptă, Un picur se arde în fructele coapte, Învie şi viaţa în ramuri răscoapte. Apare sclipirea din iarna avară În visul iubitei, în lumea-i amară, Se naşte o floare în zâmbete albe Şi suflet albastru în ciucuri de dalbe. Iar florile roşii – un tremur în rază Îmbată privirea – o dulce emfază Şi vine în cale o fata morgana, În verde îmbracă natura, icoana. O lacrimă-ploaie se lasă pe-o parte, Aşteaptă un suflu s-o ducă departe, În gând e poveste, o boare răzleaţă, E muzică iară, natura-i măreaţă.

Captiv pe-un miez de lună

Clasei politice

Sunteţi o apă şi-un pământ! Cu inimi negre arse-n vânt, Nenorociţi în chip pervers Ce fac din viaţă fapt divers. Sunteţi o apă şi-un pământ! Doar trădători de legământ, Lichele hâde şi noroi Printre icoane de eroi. Sunteţi o apă şi-un pământ! Oameni avizi fără cuvânt, Nefericiţi fără de minţi Ce-aţi dat credinţa pe arginţi. Şi ne-aţi umplut doar de nevoi; Nemernici, curve... un gunoi Şi vreţi acum să cârmuiţi, Copiii să ni-i osândiţi. Sunteţi o apă şi-un mormânt, Curând cenuşă în pământ.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Existenţialism "E inadmisibil, de exemplu, să se pretindă că Dumnezeu este cauza Universului. Între Dumnezeu şi om nu poate exista o relaţie cauzală. Dumnezeu nu determină nimic: El nu este o putere exterioară sau superioară."( Nikolai Berdiaev )

Din rostuirea vieţii pe-o eră de lumină Mă strigă din istorii o evă androgină – În raţiuni nestinse pe semne de-ntrebare, Rostogolesc răspunsuri din pură întâmplare. Iar veacul ce se scurge printre nisipuri fine, Îmi arde şi speranţa în bolţile virgine. Din petrecute neguri păşesc acum agale, Să cern un întuneric în albul faptei Tale, Să văd de pot aievea să întremez frântură Pe-un alt tărâm, Iubirea, cu chipu-i de făptură. Răspunsul să îl aflu la unica-ntrebare: Ce-a fost întâi Cuvântul sau Raţiunea, oare? Mă-ntorc iar la Geneză, alăturând în ceruri Doar vorbe nerostite, pierdute adevăruri – Şi întrebări proscrise ce caută să curgă, În aerul clepsidrei secunda s-o parcurgă. Alunec pe-o spirală în verbe răsfirate; Îmi aflu imanenţa în temporalitate. Şi astfel o 'ntrebare mai naşte o 'ntrebare: Chiar Totul se roteşte din pură întâmplare?

Captiv pe-un miez de lună

Tăcută fântână

Divin mă creează din ape cuvântul, în cer inorogii se-adapă cu rai; păgână şoptire cuprinde pământul, când plânge o zeie un vis cu un crai. Tăcută fântână, în leagăn de unde, ascultă ecoul închis pe un turn; adorm în clepsidre niele profunde... din şipot se face un sloi taciturn. O scoică de gheaţă îmi picură lutul, mai dăinuie mirul pe ultimul dom; Amurgul adastă din nou Începutul, în flori de uitare uitate de-un Om. Tăcută fântână străpunge suspine, înlănţuie ceţuri... de suflet mă rup; mă prinde o iarnă de mână cu tine... zăpada mă frige, mă arde pe trup. Străbat printre geruri... ajung la o Vamă; mă văd printre umbre şi umbre mă cheamă.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Tanka

*** Pescar de ape, pe încrestate urme, valuri aşteaptă. Ţărmul vieţii se pierde în tăietura lotcii. * * * * O lună de scrum, în creuzet cenuşiu, topeşte visuri. Tresar la umbra iernii din golul albului crud. * * * * Firavă stampă, în oglinda polară, chipul Ursei Mari. Un gravor imprima nopţi în petale de rouă. * * * * Aproape de sud, austru dansează gol pe-un bocet târziu. O melodie veche îmi murmură lunatic.

Captiv pe-un miez de lună

Tanka

*** Dansul fulgului – inima iernii albe pe alb bidiviu. Inorogul bântuie prin cerul de tăciune. *** Dansul stropilor – o muzică celestă plânge a toamnă. Ploaia arde-n picături allegro ma non troppo. *** Mister revelat – un altar de cuvinte stins de istorii. Timpul ucis de trecut, alterat în morminte.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Haiku

*** Soare inocent – Un “bună dimineaţa” Şoptit de Lună. * * * * Steaua Nordului – Lumina nebunilor În noaptea albă. * * * * Dincolo de noi – Întrupări de argilă Pe umbre de fum. * * * * Visuri de fată – Iubirile boeme În tainice nunţi.

Captiv pe-un miez de lună

Haiku

*** Scoică de ape – O maree ascultă un vis însetat. *** Fantasmă de lut – Mâini profanând cuvinte În cioburi de cer. *** Văzduhul păgân – Chip de coral înstelând Fărâme de glas. *** Pictură de jad – O iarnă frenetică ce ninge în alb. *** Toamna lacului – Căuşul ploii închis În teiul virgin.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Haiku

*** Spirală de nimb – Chipul serafic ascuns În flori de cireş. *** Călător în timp – Atemporal infinit Pierdut în sine. *** Arde ninsoarea În soarele alb şi gol – un fulg de nisip. *** Şopteşte ziua În solitudini stinse – O frunză de nea. *** Pictură de cer – Luceafărul-cel-Frumos Sărută Luna. *** Secunde de ger – Eternităţi rotunde Purtate de dor.

Captiv pe-un miez de lună

Haiku

*** Picuri de stele – Ochii unui anotimp Pierduţi în pustiu. *** Lumina Lunii – Chipul fecioarei dintâi Ascuns pe pământ. *** Albul zăpezii – Tăcerea picăturii Aprinse de ger. *** Marea de ape – Lacrimile divine Ce ard pământul. *** Pictură de gând în prelungirea nopţii – aripi de vise.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Oracolul fetei

Trădări nesfârşite de vremuri apuse... Coboară ursitul pe-un nor mesager; Te stinge eretic în lacrimi seduse Oracolul fetei pe umbra de ger. Şi gândul liturgic aduce un înger, Lumina-i rectangul în frunze ce mor, Un gând machiavelic ce tună a fulger... O candelă arde ispite de dor. Sărutul decade în curbe de stele Pe ultimul suflu al vieţii din noi; Un soare polaric te strigă din ele, Te prinde în vrajă şi pleacă apoi. În tâmplă zvâcneşte cuvântul de şoaptă, Călugăr de noapte te afli purtat, Un demon de piatră te-aşteaptă la Poartă, Să-ţi afle iubita cu trup de păcat. Desculţ în nisipul ce stinge un astru, Alergi printre nimburi privind amintiri; Pustiu de regrete te plimbă sihastru – A ta 'nsingurare... durute iubiri.

Captiv pe-un miez de lună

Chipul tău, mamă

Din cuvinte nerostite ce alunecă rebele, În icoană se coboară chipul drag al mamei mele; Şi sfioasă îmi vorbeşte în suspine nesupuse, Tot cătând pe rugul morţii clipe stinse ce-au fost duse. Te zăresc în amintire răvăşind bacoviană... Te revăd, măicuţă bună, zugrăvind o cosânzeană; Cu un zâmbet cât o lume mă atingi pe tâmpla-mi lină; Albe neguri de lumină o tristeţe îmi alină. Şi-n iubirea ta rămasă printre astrele blajine, Te găsesc în al meu suflet legând vise orfeline Ce te află-n nefiinţă şi fiinţa o dezleagă; Din cenuşa iernii aspre umbra ta să mă culeagă. Dar tu fugi în dimineaţa răzvrătitei mele lacrimi, Părăsind această lume, hologramă între patimi, Iar privirea-ţi nevăzută – al meu dor pierdut în tine Căută în şoaptă umbra... regăsindu-mă pe mine. Vino tu, măicuţă dragă, pe-un tărâm de vis şi iartă, Linişteşte cu blândeţe altă inimă deşartă.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Când noaptea se cufundă...

Când noaptea se cufundă, o lună se ascunde... Creolă întomnată în iernile ţesute; Pe un rondou de stele iluzii sunt cusute, Iar ciutura fântânii le-alunecă pe unde. Pe apele noianuri... hrisoave ceruite; Se povestesc, alene, poveşti din altă vreme Cu gnomi frumoşi de gheaţă născuţi din episteme... Rescriu albastre ningeri – secunde troienite. În urmele tăcerii, în paşi de orişiunde, Din cântecul de clipe rotunde, neaprinse – Divine rămăşiţe, hulubi cu aripi stinse Cufundă anotimpuri în lumile burgunde. Fantasme clar-obscure din luturi începute, Ce le rotesc nirvane pe ruguri de durere, Se ard în nefiinţă strivind o adiere, Pe-o cetină bătrână de flăcări nevăzute. Când sufletul se-aprinde sub palma de safire, Se naşte între scoarţe, pe-un chip, închipuire.

Captiv pe-un miez de lună

Povestea lui Sorin şi a Luanei (variantă)

Din lunga cergă-a lumii în noapte se ridică, Din tainiţe celeste printre cuvinte rupte O lume de poveste pe-o lună ce abdică, A noastră tânguire ce clipa vrea s-o-ndrepte. Şi cu „a fost odată” începe o izbândă, În măreţia faptei doar visul să pătrundă. *

Se zice că odată, pe un mărgean de luturi Ce a născut aievea în timpuri de pecete, Grăunte de nisipuri în palide-asfinţituri, Venise din iubire un prunc cu vântu-n plete. Şi el crescu în taină în cutele de vremuri, Feciorul ce-nvăţase în vrăji de amulete, Misterul nemuririi cântate-n recviemuri, Privind la el adesea şi Soarele din Ceruri. Iar Luna cea Cadână îl lumina de-a pururi. *

Fiinţă pasageră de vreme trecătoare, În ape cristaline pe un botez de rouă, Sorin era alesul din stelele polare Ce îl dăduse soarta cu mâinile-amândouă. Să apere de rele şi Răul să-l stârpească Pe răsăritul zilei în lumea veche, nouă. Sorin despică zarea-n a lui călătorie, Cu paloşul de fulger străbate-n soare-apune, Să lupte dar cu Răul, cu-a zmeului tărie, Să izbăvească lumea – blestemul din genune. 37

Dragoș Nicolae Iordăchescu Iar Soarele din Ceruri în lacrimi îl veghează, Şi Luna cea Cadână îl strigă printre rune; Pe un ciopor de stele gigantu’-ngenunchează, Coboară trei sigilii la Poarta dintre Arce Unde-l aşteaptă-n taină un astru fără rază – Balaurul ce moartea din ceţuri o aduce. Se prind în trântă-aprinsă dezlănţuind furtună; Sorin cu-a lui putere încearcă să-l arunce În alte universuri ce neguri despreună – Să curme rădăcina şi Răul la răscruce... Sorin, voinicul lumii, c-o albă stea cunună. Se luptă orizontul cu timpul ce-l subjugă, Cu cele trei sigilii ce clipe înfiripă... Sorin înfrânge Răul şi-l leagă de o rugă În noaptea de pe urmă, pe-a cerului aripă. Şi cade între ape rănit de fierul sorţii, Privind pe unda vieţii încrengătura morţii. Iar Luna cea Cadână ce-l strigă între rune Îl vede în iluzii fantasmă pe-al lui nume, Cum moartea-l împresoară în neguri de furtune Şi vrea să i-l răpească, să-l ducă-n altă lume. Luana se preschimbă şi soarta lui răstoarnă, În unduiri îl pierde, în bobul unei brume. *

În ţara lui Aiete, Luana, fiică bună Îl duce pe acesta cătându-i apa vie, Să-i afle altă viaţă ce un destin adună, Să-l uite iarăşi moartea în veacul ce-o să vie. Pe-o lacrimă de lună Luana-ncet păşeşte, La Poarta-mpărăţiei pe Dumnezeu găseşte. Îl roagă cu durere El pe Sorin să-l ierte, 38

Captiv pe-un miez de lună Să-i dea din apa vie durerea să-i îndrepte, Să-l vindece de vrajă din vieţile deşarte, Pe-o rază nepătrunsă iubirea s-o aştepte. Să-şi regăsească dorul în ţara lui Aiete, S-o caute în noapte strigând-o printre şoapte. Iar Dumnezeu îi află unindu-i împreună, Legându-i pe vecie în susurul iubirii; Pe-o coamă de cometă, o vrajă mătrăgună Îi duce pe tărâmul cel sfânt al împlinirii. Ţinându-se de mână ei îşi privesc destinul, În lumea dintre lacuri îşi află iar seninul. *

Sorin şi cu Luana, rătăcitori pe-o punte, Pe un tărâm de vise în culmile rotunde, Îşi leagă legăminte pe vârful unui munte Şi pe măiestre păsări ei pleacă în niciunde. Pe firul de iubire în Soarele din Ceruri, Pierdutele cuvinte hrisovul le ascunde Şi zborul lor de vulturi preface în adâncuri O dragoste de veacuri... pătrunde, te pătrunde! Trăind în veşnicie într-un văzduh de cercuri, În lac de curcubeie dorinţe să cufunde. Cu Soarele din Ceruri şi Luna cea Cadână Sorin şi cu Luana... o lacrimă divină, În alte vremuri însă iubirea lor regină, În freamătul de vulturi o inimă alină. În Lacul fără Funduri, pe creasta unui munte Vin turmele s-adape o şoaptă eroină... Povestea despre Soare şi Lună în cuvinte S-o afle Feţi-Frumoşii cu sufletul fierbinte. Sorin şi cu Luana... aşa erau 'nainte. 39

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Povestea nufărului după o idee a basmului lui Al. Mitru „Lacul Zânelor”

În cearcănul de ceţuri o zână se iveşte Şi-ncepe dănţuirea în noaptea ce pătrunde, Luând misterul tainic – iubirea ce-adânceşte – Pe-o stâncă între bolte iubitul o ascunde. O dragoste îi leagă în sfânta lor idilă, Pe un noian de vise ce gândul le aprinde, Şi-nmiresmarea vieţii cu aripi de acvilă Ascunde-n chipul morţii un zmeu din altă lume... Ce vine să-i răpească iubirea lui, sibilă. *

Pe lacul dintre ceţuri în cerul de cutume Se luptă el, voinicul, cu zmeul ce-l loveşte... Îşi află astfel moartea pe ţărmul fără nume, Şi în nemărginire o zână îl jeleşte. Pe unda nopţii negre a lacului durere Un spiriduş din ape pe ea o întâlneşte Privind-o cum îl plânge pe el, o adiere, Cu mare umilinţă acesta îi vorbeşte – Şi-n vraja unui nufăr... o altă înviere. Tu crăiasa din genune Ce aduni amărăciune, 40

Captiv pe-un miez de lună Lasă-mă pe a ta vrajă Şi în unde tu apune, Ca o floare-n alte ape, Pe un nufăr te supune. Alba ta împărăţie, O iubire între dune, Îl aşteaptă şi-l învie, Pe o floare îl compune Pe-al tău prinţ ce o să vie... Al tău dor să îl adune. *

În nufăr se preface o zâna între lacuri, Îşi află 'mpărăţia pe firul unei ape – Iubitul ei învie în floarea din adâncuri, Şi caută în ceţuri iubirea să-i adape. În oglindirea lunii pe margini de fantasme, Din zări nepustiite în iernile aproape Îşi află nemurirea pe un tărâm de basme, În umbrele nătânge, împătimite astre... A lui este crăiasa ce-mpărăţea fantasme Împreunând sfârşitul în florile măiastre.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Măriucă (terțină)

Tăcută eşti iubire solitară, Iubind în roua ninsă de adâncuri, La începutul toamnei o fecioară – Mirosul ierbii ce-a cosit pământuri. Fuiorul de albastru ce-l ocupă În luminişul aripii de vulturi, Adună ploi în lutul ce astupă Secunda mea cu suflet de caducă. Acum, mă-ntorc, mergând în visul după... Iar tu adormi pe-o geană, Măriucă! Rămân sărac în viaţa ce-mi atârnă – Un cuib de cer pe-o iarnă de nălucă. Şi-un gnom bătrân mai scârţâie o bârnă...

Captiv pe-un miez de lună

Amărăciune (gazel)

O, tu, goală-amărăciune... O fantasmă te compune, Printre vorbe de poveste Ce în versuri stau s-adune, Din iubirile trecute, Albe flori ca de tăciune. Întâlnesc a ta icoană Pe un loc de-ngropăciune, Tu, mireasa nemuririi – Eu, poetul dintre rune; Un mister pierdut în lume, Fapte, vorbe, raţiune... O, tu, dulce-amărăciune, Te răsar în soare-apune!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

În visul ce m-atinge (pantum)

Să mă întorc la tine în dorul ce se stinge, Ai fi acum, iubito, în umbre lângă mine Parfumul amintirii din zilele cu tine Ce-mbată-nchipuirea în visul ce m-atinge. Ai fi acum, iubito, în umbre lângă mine O dulce mângâiere în clipa ce se frânge Ce-mbată-nchipuirea în visul ce m-atinge, Strigând cu al tău nume un cânt de violine. O dulce mângâiere în clipa ce se frânge, O ultimă iubire-n dorinţe clandestine Strigând cu al tău nume un cânt de violine... Mă pierd printre suspine în crângul ce ne plânge. O ultimă iubire-n dorinţe clandestine Înlănţuind privirii durerea ce o strânge – Mă pierd printre suspine în crângul ce ne plânge Şi te revăd fantasmă-n serbări eleusine.

Captiv pe-un miez de lună

Te-oi regăsi...

Te-oi regăsi în vârstele impare, Prin amintiri nescrise în poeme Ce-au prefăcut în şoapte o-ntrupare, Din cerul nins doar fulguiri de vreme. Te-oi regăsi în file, în noeme, Un vis rănit închipuiri curbează; Când ai pictat în orizont, devreme, Ecoul gol... oricum nu mai contează! Te-oi regăsi un val ce-mbrăţişează Un călător, căutător prin ape... Târziu amurg suspinul sângerează Sărutul stins în umbra unei pleoape. Te-oi regăsi o zămislire-n luturi, Un gând virgin la Porţi de Începuturi.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Ţi-e trupul de lut... lui V.B.

Ți-e trupul de lut şi gândul tăcere, Un luciu de stele se-adapă-n lumină, O lună-n potcoavă mai poartă o vină Altarului vechi ce arde şi piere. Ţi-e trupul de lut în şoapta-i calină, O scorbură-i noaptea ascunsă în ceaţă, Ursita coboară şi cerul îngheaţă... Fantasme de fum, miros de răşină. Ţi-e trupul de lut în ochiul ce-nchide Imagini uitate – o ultimă veste... Cu inima pietrei tu scrii o poveste, În lacrimi târzii... litanii timide. Ţi-e trupul de lut şi lutul îţi tace... În umbra căderii se-ntunecă zarea, Se-mbracă în mire, ascute-nserarea Cuvântul miop din vremuri sărace. Ţi-e trupul de lut şi gândul tăcere, Când zborul ţi-e vis şi versul durere...

Captiv pe-un miez de lună

Dragului meu, drag fiului meu

Te uită cum picură stele când şuieră vântul sub tindă, Priveşte copacul albastru cum fluturii stau să-l cuprindă, Te uită la cerul din noapte, mai lasă fereastra deschisă... O zână îţi cerne-ntre pleoape o altă poveste nescrisă. Te uită la clipa în care îţi râde în palme o ghindă, Un vis de copil se preface în şoapte ce stau să aprindă... Te uită la frunza cea verde în alba văpaie a lunii, Cum floarea de vişin se-mbracă, îşi scutură gândul pe funii. Te uită la ziua cu soare, zâmbeşte, încearcă-ţi norocul, Cărarea te duce departe, îţi iartă destinul, sorocul... Şi vino, tulpină de viaţă, ascunde un zâmbet în palme, Mai calcă o umbră de ploaie pe urme bătrâne şi calme. Te uită cum picură stele când şuieră vântul sub tindă, Lipeşte-ţi căpşorul de mine! Veghează un înger din grindă!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Rondelul gândului de altădată

Ai fost un gând de altădată Ce-l regăsesc acum niciunde; Proroc în zările rotunde Răpit de bolta înstelată. Cuvântul Cerului, odată, Doar Luna îl putea ascunde... Ai fost un gând de altădată Ce-l regăsesc acum niciunde. Sfârşit de veac aşază-n unde Cutumă grea, întunecată; Piroane grele şi flămânde... Pe Crucea Lui, însângerată. Ai fost un gând de altădată.

Captiv pe-un miez de lună

Edenicul vis...

Edenicul vis prelinge în piatră Fantomă de lut ce leagă o punte, Cuvântu-i proscris pe tâmple cărunte... Se naşte o stea ascunsă-n şamatră. Edenicul vis e-n oaza albastră, Liturgic sărut mai murmură-n şoapte, Aduce divin portaluri în noapte – Pe gând efemer, clădirea-i sihastră. Edenicul vis aruncă năvodul, Un rai pironit preschimbă destine, Cu miez de pământ astupă-n retine... Teluric... un ochi împrăştie glodul. Edenicul vis trezeşte în tine O ploaie cu iz de frunze virgine.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Glasul

Iahve... pironit în iadul de lut pe treizeci de arginţi – din cerul de cruci cuvânt de pustiu. Şi strigă-n deşert: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”

Captiv pe-un miez de lună

Psalm I

Te apleacă, Doamne, iară, mă ridică din povară – lutul stelei de Lumină, umbra morţii de-o să vină. Iartă-mă, stăpân de vise... vechi păcate-afurisite; între taine necuprinse picură aghesmuite. Iartă-mă, stăpân de bolte... necuvinte neştiute, gândurile mele negre din unghere nevăzute. Iartă-mi, Doamne, rătăcirea şi-ntunericul îl curmă; şi fereşte-mi făptuirea de a demonului urmă. Tu îmi iartă 'nfrigurarea, şi a mea însingurare ce-mi străbate înserarea o văpaie stinsă-n soare. Iartă-mi, Doamne, mie robul! Mă ridică în Lumină!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Psalm II

Toate câte-au fost, toate vor să vină; Vom trăi iar timpul în neguri de tină, Şi-n fiorul mării ce în ape arde... Ochii Lui de şoapte sunt stele bastarde. Toate câte-au fost, toate vor să fie; Pe un veac de taină albă, sidefie, Sunt doar cei ce-or crede pe altarul sorţii... Doar în Înviere şi-n tăcerea morţii. Toate câte-au fost, toate vor să fie; Pogorâri de îngeri – albă sindrofie; Toate le-oi vedea dincolo de ceruri, Din cupola lumii plină de misteruri. Ce va fi să fie, a mai fost odată, Cu trădări de iude, cu chipuri de fată, Cu dumnezeirea 'Celui între plângeri Ce-a 'nrobit păcate cu-ale sale frângeri. Ce a fost să fie, o să fie iară!

Captiv pe-un miez de lună

Lampagiul de vise

Te caut mereu prin lumea lămpilor de întuneric – călător pe suflarea morţilor; Câteodată, întâlnesc căruţaşul de păcate ce-mi vinde lumânări pe un ban de argint... Atunci, sângerez şi Te strig: „Eli, Eli, lama sabactani?”

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Întunericul

Adâncul meu – l-am lăsat clipelor sfâşiate, aruncat pe tărâmul morţilor vii. M-au chinuit... şi m-au biciuit – şi n-au crezut. Pierdut, lăsat deznădejdii pe o noapte frivolă în amurgul stelei, căutând glasul vântului în pustie – am găsit întunericul! Îmi ţinea mâinile, pipăind urmele cuielor. I-am spălat picioarele cu agheazma ambrei, şi am văzut Lumina Lui... răstignindu-L iar pe Cruce.

Captiv pe-un miez de lună

Când timpul îneacă...

Când timpul îneacă secunda în soare, din bob de nisip se naşte Iordanul; şi focul ce arde-n altare titanul aprinde fiinţa în zări cuaternare. Când timpul îneacă în ape oceanul, iar ceasul din turn topeşte o mare, pe trupul clepsidrei respiră şi doare o magmă de gheaţă ce-ngheaţă vulcanul. Şi astfel dispare frenetic în moarte o clipă-n tainul de lumi clandestine; spirală-n abis căzută-n departe – destinul de crist, o cruce şi-o pâine. Când timpul ucide secundele-n soarte, te trece un demon prin furci caudine.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Vorbe-n şoaptă

În Univers se oglindea o rună, Cu ochii stinşi în gânduri - neputinţa, Se cetluia pe cer o neagră lună Şi ridica la Zei, încet, dorinţa. Se zvârcolea pământul – nefiinţa, În trupul nostru fremătau iluzii, Se auzeau cei vechi cerând căinţa, Noeme din Orfeu stârneau confuzii. Un vis cernea nisipul în efuzii, „La steaua”-nlăcrimată arde dorul, În şoaptele ascunse, în aluzii, În stihul neştiut pândea fiorul. „Pe lângă plopii fără soţ” aşteaptă Genarul... în poveste ne îndreaptă.

Captiv pe-un miez de lună

Lacrimă de ani duet poetic - Iolanda Şerban@ & Iordăchescu Dragoş Nicolae

Iau cu-mprumut o rimă să-ţi vorbesc, din câte simt probabil că...Tu eşti! mi-ai căuta privirea să-mi zâmbeşti când stihuri dalbe îţi înzăpezesc? Aş fi ajuns la clipa ce-o iubesc, să te conving că poate tu îmi eşti... o lacrimă, ce tainic o topeşti! cu-al meu surâs pe chipu-ţi femeiesc. Visez că-ţi scriu, şi tu îmi adânceşti poeme-n somn ce stele mărginesc; mă-nalţ şi cad şi iarăşi mă-nrobesc când Eu sunt Tu şi vreau să mă iubeşti. Ştiu c-ai visat un vis să-ţi împlineşti, să te ating şi să păcătuiesc; cu tine-n gând, un gând să pângăresc pe un sărut pierdut ce nu-l trăieşti. La tâmpla ta, o şoaptă, te veghez când timpul meu o dragoste a stins; în lacrimi sângerii ce te-au cuprins – din alte bolţi te plâng şi-ngenunchez . Am sărutat pe ochii-ţi diafani nebănuitul clipei ce-a trecut; şi am rescris trecutul ce-a tăcut, pictând o lume albă de profani. 57

Dragoș Nicolae Iordăchescu Te-aştept din nou, tu, lacrimă de ani; în zori puterea minţii-mi furişez, c-un gând suav în tine mă aşez, la umbra frunzei arse... de castani.

Captiv pe-un miez de lună

Plângeam cu cenuşă...

Plângeam cu cenuşă străinul din stele, Din praful secundei creşteau imortele, Scântei fumegânde pe trupuri rebele... Iubito, te caut ades printre ele. Plângeam cu cenuşă în ochiul furtunii, Plângeam neştiutul la marginea lunii; Tăceri ca de ceară – noiane albastre, Frânturi stăvilite în clipele noastre. Plângeam cu cenuşă în norii de gânduri, Visam din hrisoave căzutele rânduri; Iar rânduri de vorbe culcate în geruri Ce timpuri îngheaţă pe-o talpă de ceruri. Furtuni pătimind în cenuşa de tină, Şi rugul ce arde o tainică vină... O tainică vină de mine ascunde Icoană căzută, pierdută niciunde. Şi-am strâns amintiri pe o ultimă toamnă; O iarnă târzie ce picuri înseamnă O iarnă târzie în tine să cearnă Zefir de nisipuri caduce s-aştearnă. Şi-am plâns în zadar pentru ultima oară.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Şi a trecut Decembre

În oglindirea clipei din veacul cunoscut, iubind în nefiinţă o patimă învinsă, un nevăzut serafic din lacrimi prefăcut plângea o lună pală ca o 'nstelare-aprinsă. Pictură de mărgeanuri ce-n ape luneca, durută 'nchipuire din fetumuri desprinsă în curcubeu de roze clepsidre fereca... halou pe trupul nopţii aridă, necuprinsă. Din unde rătăcite în ningeri de cuvânt, în visu-i de fecioară, în albul de tăciune se întrupa aievea în ţar'na de pământ o Naştere Divină în lumea de cărbune. ... În sihăstrii de timpuri, în fulguiri ce ard, în mângâierea ceţii cu mâna-i de mistere, iubirile de taină în lira unui bard au adormit colinde-n fantasme de durere. Şi a trecut Decembre... şi au tăcut tăceri... cu ningeri în cerdacuri ce anotimpul stinge; Sfârşit de Începuturi pierdut în nicăieri – povestea răstignirii ce moartea va învinge. Şi a trecut Decembre... durutele dureri... şi-n albe orizonturi doar timpul se opreşte; şi naşte Mântuirea în tragicul de ieri, în oglindirea clipei ce visul adânceşte. Şi a trecut Decembre... şi au durut tăceri... 60

Captiv pe-un miez de lună

Ireal

Pe întunecate ape, pe o volbură străină Fantomatica mea umbră ‘nchipuirea îmi alină, Arde-n bezna nepăsării şi durere îmi aşterne Revărsând în chipuri hâde Zeul Mării ce ne cerne. Urcă-n valul ce se sparge o stihie efemeră, Gându’-nlănţuirii mele mă desfată pe-o galeră Şi un arc de timp ucide în imaginea divină O icoană – paradigmă pe tărâmul de ruină, Iar o clipă e păcatul ce un maur dezveleşte, Pe o lună vineţie într-un lac se oglindeşte... Moartea cu a ei pecete ne străbate dezgolită, În alhambre risipeşte o boemă fericită. Ce e viaţa? O-ncercare, la o Poartă, ce străbate Dialogul din Carmide în Sfârşitul care bate, Chiar şi jocul îndoielii se agaţă-n amintire În speranţa regăsită din pierduta nemurire.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Sonet I

Plecat-ai tu cu gândul în lumea ce se suie, În răsuflarea nopţii – credinţele sărace; O undă între timpuri, o umbră amăruie – În echinocţiu plânge o lună care tace. Ivit din alte ruguri un foc în cer se zbate, În ocru este fumul ce giulgiu' adânceşte; Când ale noastre vorbe te ard amalgamate, Din chipuri de icoane cenuşa-ţi risipeşte. În fiecare piatră o volbură petrece, O rugă-n necuvinte – blestemul nemuririi; Ne iartă vrăjitorul destinul crud şi rece, Încătuşând durerea în lacrima iubirii. În ziua de pe urmă tot văd la o fereastră O sfâşiere lină, închipuire-albastră...

Captiv pe-un miez de lună

Sonet II

Atinge-mă, iubito, în unduiri domoale... Îngemănând idile te pierde o 'ntrupare Şi-n miezul înserării pe trupurile goale, Să rătăcim noeme în zodii călătoare. Ne-au îmbătat iluzii printre destine false... Pe-o nălucire ştearsă, într-un noian de frunze Am sărutat adâncuri în asfinţituri arse Şi-am adormit în toamne chemările-ţi confuze. Te-am părăsit, iubito, furtună ruginie; Între ispite oarbe – o ultimă sibilă În amintiri uitate de timp – o agonie Pe-o filă de poveste vetustă şi subtilă. Tristeţea te sfârşeşte pe firul Ariadnei Topind a tale ambre-n poemele nirvanei.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Căutătorului în stele

Mister de-a fost... De ce această lume? În glasul Tău, în semnele divine Nu am găsit răspunsul! Se cuvine să aflu-n stele gândul meu, anume? Dar sensul căutării aparţine Acestei ere cu un singur nume, Iar timpul ne transcende în cutume Îngemănând o lacrimă-n destine. Apoteotic, aşezând o normă, Presar pe drumul morţii o idilă Şi caut Începutul fără formă Călătorind în taina ce împilă… Un demon viu Eternul îl transformă În rug aprins – o viaţă mercantilă.

Captiv pe-un miez de lună

Colind bătrân

De vine ninsoarea să vii acasă, De vine durerea să mă revezi, Să cânţi colinde, să fii aleasă... Să plângă vântu' pe la amiezi. De vine ninsoarea ca altădată, De trece iubirea să mă găseşti, De pier speranţe care odată... Să plângă vântu' visuri şi veşti. De vine ninsoarea să vii acasă, De ning sentimente... te adânceşti; Să fii Crăciunul, să fii Crăiasă... Să plângă vântu' visuri cereşti.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Te plânge blestemul (pantum)

În zile pierdute te plânge blestemul, Te arde-n secundă iubirea ce trece, Se tânguie-n noapte, în lacrimi poemul... Un vers iluzoriu ce timpul petrece. Te arde-n secundă iubirea ce trece; În marginea lunii te-nchipui o boare, Un vers iluzoriu ce timpul petrece, Te strâng iar în braţe – o clipă ce doare. În marginea lunii te-nchipui o boare, O albă petală din lumea divină, Te strâng iar în braţe – o clipă ce doare, Îţi mângâi sărutul cel fără de vină. O albă petală din lumea divină Ascunde privirea şi arde totemul, Îţi mângâi sărutul cel fără de vină, În zile pierdute te plânge blestemul.

Captiv pe-un miez de lună

Sonet rebel

Adânc scobit, acolo, în cuvinte... Nebănuitul univers – esenţă – O anatemă-n lunga penitenţă A revelat aducerile-aminte. Fiinţa limitată în absenţă – Lunatic orizont de necuvinte... Ce timp trecut în albe oseminte? Ce zbor înfrânt căzut în aparenţă? Rebel, acum, privesc în noaptea lungă Haloul strâmb al clipelor ilare Şi-n dâra prăfuită mă alungă Neinspirate dimineţi impare. În mintea mea eternul mă subjugă Descris în sentimente la-ntâmplare.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Decembre de lut

Mă ning amintiri din albul rotund, Mă ning din oceane albastre; Sărutul uitării mă pierde în astre, Şi fulgi rătăciţi în luceferi ascund... Mă cern decăderi – arhaic tumult, Mă cern din nisipul damnării; Dantescă fantasmă în calea trădării... Închipui suav o poveste... demult. Mă ard lumânări aprinse-n tăceri, Mă ard în oglinzi paralele; Miros de tămâie coboară din stele... Şi plâng resemnat răvăşite dureri. Mi-e rece în vis – cuvânt petrecut; Mai sting pe un taler o lună, Şi văd nevăzutul ce-n ambre adună... Mă ninge pe chip un decembre de lut.

Captiv pe-un miez de lună

La ciutura fântânii...

La ciutura fântânii din basmul cu icoane Revine să se-adape ispita care plânge... Pierdută între astre a sa făptură strânge Iubiri îngenuncheate în zălogiri morgane. Pe ramuri încarnate lângă un spin de lună, Întârziate ningeri în licărişul nopţii, În palidele raze – destin în braţul sorţii... Un anotimp se-mbată de şoapte împreună. Şi vine iarăşi sfântul din veacul de departe, Şi-mbracă orizonturi în sărbători celeste; Din gheţuri insipide tulburătoarea veste... Ce naşte o Lumină, un cruciat în moarte. ... În vechiul cânt al lumii ascuns de existenţe... Un trup al răstignirii pe-o ultimă frântură; Secunda răscolită de-o taină, de-o făptură Irupe infinitul, eternul din esenţe.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Rondelul visului Motto: "Visul este o scurtă nebunie iar nebunia este un lung vis." (Arthur Schopenhauer)

Un chin lumesc îmi răscolea abisul Ucis de somnul morţii ce-nfioară; În vis mă regăsisem eu, proscrisul, În glasul tău ce mintea-mi împresoară. Un negru gând îmi fură astăzi visul Ca un golem cu trupu-i de fecioară; Un chin lumesc îmi răscolea abisul Ucis de somnul morţii ce-nfioară. Te-am aşteptat în ploaia cea fugară... În cel dintâi iubit era trimisul; Ai risipit în suflet necuprinsul, În licărirea clipei de povară. Un chin lumesc îmi răscolea abisul.

Captiv pe-un miez de lună

Rondelul iluziilor frânte

În pulberea urmei iluzii se frâng, Mă-nvăluie timpul şi uit uneori, O lacrimă curge când nuferii plâng, Te mângâi pe chipul cu ochi vrăjitori. Mă pierde abisul – suspine înfrâng, Te-nchipui ascunsă-n grădina cu flori; În pulberea urmei iluzii se frâng, Mă-nvăluie timpul şi uit uneori. Ucide-mi dorinţa-n noian de ninsori; Aud nepătrunsul – în şoapte deplâng, Epistole-n noapte – dureri ce răsfrâng Fantasma iubirii în cânt de viori… În pulberea urmei iluzii se frâng.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

De-un gând abandonată

Prelins în ochii zării din puncte cardinale un suflu de maree, un alizeu ce bate... şi picură o stâncă pe ţărmul ce răzbate din furişate ceţuri cu trupuri amorale. ... În pripă vine iarna, se-apropie de mine un joc de necuvinte pe-un cer tivit cu stele; cojoacele de vise ce-mbracă albe iele... în fulguiri boeme mă reîntorc la tine. Strivit la gura sobei în huma dintre veacuri mirosul de gutuie – o caldă miluire ne prinde în ispite ascunse-n amintire... versetele bunicii din cărţile cu leacuri. Şi astfel trecem clipe din iarna întomnată, în prag de anotimpuri o candelă se-aprinde; sărutul de pe tâmplă în tainice colinde... adormi la gura sobei de-un gând abandonată.

Captiv pe-un miez de lună

Picuri de mătănii

Ne plouă iar cu picuri de mătănii, Aritmic strai în răscoliri de iarnă, Şi aerul loveşte în gângănii, Şi-i rece crud în nepăsări de toamnă. De peste lac pădurea te îndeamnă, Un rătăcit himere dezgoleşte; O ningere te cheamă, sfântă doamnă, În pasiuni o frunză răscoleşte. Profetic vers azurul desluşeşte În firav ceas, în gerul ce se-ascunde; Un anotimp – îngheţul ce topeşte, Un amalgam de gânduri te pătrunde. Să fiu un dor, un tremur de-mpăcare... Desculţ, pierdut în zări crepusculare.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

„Ecce homo” (amurgul idolilor)

Fire de cer pustiesc zălogite funii de scrum, talismane vrăjite; un alb cerşetor prin vreascuri de stele plânge o Isis topindu-se-n ele. Se nasc profeţii ce vremi înfiripă; strângem otrăvuri pe trupuri, în pripă... se roagă un zeu şi cântă-n lăută poveste c-un zmeu de timp începută. Un negru pigmeu în lume revine, se tulbură zări şi legi belagine; pe urlet de lup se află tăcere, în sensuri adorm tărâmuri stinghere.

Captiv pe-un miez de lună

„Ecce homo” (jocul toamnei)

Genune golită de-un stâmpăr de ploaie, Pe urmele ciutei ce umbre-nconvoaie Te coşi de o rubă c-o vorbă silfidă, Iar luna te cheamă pe-o veche absidă. Căzând din luceferi în lutul cel moale, Albastrul din boltă te pierde-n ocoale; În găuri mioape – caucul din ciuturi – Un rui mizantrop rătăceşte-ntre fluturi. Aleargă un cerb pe cărări nepătrunse Ce duc fecioriţe în ceţuri ascunse; Izvoarele-s pline de toamne verbale De dorul pădurii, de vorbele tale.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

„Ecce homo” (viaţa) Un cearcăn de gaize pe coama furtunii fugar în atavic se-alătură lunii; un scutur din iazuri respiră Cuvântul, potopul lui Noe înghite pământul. Se deapănă vorbe. O iapă nechează. În umbre de greieri licornii aşază pe aripi lipite cu lungi cataplasme o Arcă ivită din vechile basme. Halouri pândesc infinituri absente în lungi nebuloase cu stele-n torente, iar timpul rămâne în scoarţe jilave o dâră-negrită de frânghii agave.

Captiv pe-un miez de lună

„Ecce homo” (naşterea)

Talazuri de ambre preling despletite oglinzile morţii pe cruci adumbrite; o floare de lotus ursită în plauri din sângeri albaştri, din iele centauri. Zăbala cometei amurgul îţi plânge, în focul lui Agni clepsidra te frânge, iar veacul lui Anu – apusul văpăii – un dangăt de clopot trezeşte flăcăii. Pierduţi sunt aceia în scorburi plesnite, mirosuri de reavăn în tăuri umbrite; fecioara răpită de iazuri ascunde un Zeu orfelin în iatacuri fecunde.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

În oglindire demon...

În oglindire demon – o negură-ncepută Ce-nvolbură în ape, în unduiri, suspinul; Nisipul din secundă înfruntă iar destinul... În tainice versete gnomie neştiută. Din coama unui astru tu împleteşti divinul Pierdut de-o ursitoare pe-o rugă abătută; De alte orizonturi fantasma-i străbătută... Ciclop din neagra zare ce-a pustiit declinul. Încătuşarea vieţii în misogina noapte, O blasfemie oarbă se zbate-n veacuri arse, Blesteme scrise-n sânge cu ruginiri de şoapte... Pe urma unei pietre te rătăceşti în moarte. Şi vin în chip angelic cu lacrimile stoarse Un călător în timpuri, o umbră-n miazănoapte.

Captiv pe-un miez de lună

Rugă

Din faldurile vremii, în amurgiri celeste, coboară nemurirea pe cergile bătrâne; în amintiri duioase, pe-o lacrimă de lună văd chipul tău, măicuţă, ţinându-mă de mână. Nebănuitul sorţii îl regăseşti aievea în visul Învierii – năframele din lacrimi, povara existenţei în oglindirea Morţii – o mamă, răstignită, pierdută între patimi... o mamă-n chip de înger în cerul ce veghează printre caduce stele pământu’-ngenunchează. Sărut o mână albă din ruguri iertătoare; ating uşor pe frunte fiinţa-n nefiinţă; şi te aştept eu însumi, agonică-ntrupare, plămadă de lut negru în mântuiri amare. Enigme contopite în solitudini frânte, nostalgică durere ce liniştea-mi alină, îngemănări de clipe, sfinţite legăminte, părinţi iubiţi, tăcuţi... dincolo de morminte iertaţi-mă pe mine, copilul dinainte!

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Vis

În umbra timpului de altădată... Pe pajişti fug licornii; Bătrânul scrib de nove în baladă Mă vinde-nsingurării. Pierdut-am fost în căile lactee Şi-am dezlegat misterul; Suspine dulci din vorbe efemere Au întristat pământul. Şi nevăzând săruturi tăinuite În cozi de curcubeie; Zărit-am eu în zălogiri doar fumul Ispitelor de iele. Pe pleoapa ta, din ploile de neanturi Atins-am infinitul; Mirosuri vii în negura din noapte Neprihănit am gândul.

Captiv pe-un miez de lună

Nicicând... niciunde...

Pierdute-n iz de vorbe-nlăcrimate doar umbre-n răsărit se întrupară; în plăsmuiri de toamnă resemnate – o scriere de frunze dulce-amară. Şi am visat nicicând, nimic, niciunde... un pelerin în vremuri saturnale; şi-un vechi poem ce a dorit s-afunde durutul meu din ambre boreale. Plângând o stea pe cer necunoscută, menhirul bolţii în această lume alungă sclav din era nenăscută, într-un album – imagini fără nume. Şi am visat nicicând, nimic, niciunde... legând iluzii iernii risipite; în noduri reci sărutul să cufunde solstiţiul nins de ape liniştite.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Aşa vine roua

Picăturile ochilor – culori desfrunzite de ningeri barbare; cartea viselor – liniştea paşilor tăi de voci risipită; tăcerea sărutului – amurgul ispitei din soare-apune; şi, totuşi... plâng lacrimile pământului. Aşa vine roua, aşa mă ning iernile însingurării... cu picături zămislite de ore târzii; pe tâmple – zâmbetul tău, sărutul din mine.

Captiv pe-un miez de lună

În tainiţa de stele

În tainiţa de stele se-ascunde o ispită Retrasă-n flori de lotus – pe-un ţărm nefericirea; Întemniţată-n duhuri, deplină, adâncită, Adoarme-n umbra morţii, pe-o undă, amăgirea. Rătăcitor prin lume cerşesc o înnoire, Din negre colonade aştept o afrodită; Ca valul ce topeşte nisipu-n nesfârşire Mă lepăd de credinţă, de-un nimb acoperită. La moartea unei nimfe, călugărițe stele Veniră-n ploi lacustre de vise să se-adape, Revarsă-n dosul lunii din gândurile mele Corăbii de luceferi plutind pe tulburi ape. O tainiţă de stele te cerne între plângeri... Şi ard frânturi de rouă din vechile atingeri.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Glosă

Peste toţi şi peste toate Trece clipa ca şi vântul, În cuvinte adunate Se ascunde legământul. Adevărul se cufundă Unde viaţa amăgeşte, Pe a timpului secundă Te găseşti şi te găseşte. În a cerului arsură, Între stele misogine, În genune dispărură Vorbe vechi din sibiline Şi se duseră odată Într-un fel abandonate De-o zeiţă alungată Peste toţi şi peste toate. Iar în timpul ce se scurge, Trece apa călătoare Tot aşa cum viaţa curge În a veacului chemare. Tu venind de pe niciunde Depănând uşor pământul, În altare muribunde Trece clipa ca şi vântul. O poveste se iveşte În ecou... o altă lume – O fiinţă adânceşte Fără formele-i postume. 84

Captiv pe-un miez de lună Te-mpresoară şi te-ncântă, Şoapte dulci amalgamate, Visul gol ce te avântă În cuvinte adunate. Pe cărări abandonate Tu străbaţi o altă soartă – Căutări amestecate Ce te poartă la o Poartă, Iar în noaptea-nsingurării Tu slăveşti sfios cuvântul, În fiordul nemuririi Se ascunde legământul. Azi, o zi ce mâine-i rece În trecutul ce dispare, Nepătrunsul se petrece Ca o simplă întâmplare. Se ridică-n umbra ceţii O fantasmă ce inundă Şi în roua dimineţii Adevărul se cufundă. În cuvântul din vechime Ce în şoaptă se rosteşte Tu găseşti o întregime Ce pământul zămisleşte Şi aşteaptă infinitul... Iar în umbră arcuieşte Alte zile – începutul Unde viaţa amăgeşte. Toate lucrurile-n sine Pe pământ sunt trecătoare, Iar în ceruri libertine E fiinţa ce nu moare, 85

Dragoș Nicolae Iordăchescu Ea aşteaptă câteodată O durere furibundă... Amintire agăţată Pe a timpului secundă. Vine vremea, vine clipa Când povestea se sfârşeşte, Moartea vine în risipa Gândului ce nu gândeşte. Este demonul din ramă Spirit viu ce prigoneşte Trup bătrân ca de aramă, Te găseşti şi te găseşte. Te găseşti şi te găseşte Pe a timpului secundă, Unde viaţa amăgeşte Adevărul se cufundă. Se ascunde legământul În cuvinte adunate, Trece clipa ca şi vântul Peste toţi şi peste toate.

Captiv pe-un miez de lună

În cercul goliciunii

Din lumea celor mulţi în cercul goliciunii – Prigoana prinsă-n hău, adâncul de departe... Cei orbi înlăcrimaţi de schisme îndurate – Un desuet morbid zâmbind deşertăciunii. Pe un real obscur originea ne-o-mparte În rânduri de săraci supuşi amărăciunii, Iar sfântul rătăcit de taina rugăciunii Devine cerşetor de lumi încovoiate. În jocul hibernal plutesc fantasmagoric Iluzii ce decad în izuri filistine; Un despot luminat în carul alegoric Smintindu-mă în gând îşi bate joc de mine... Mă-nchide în abis un scarabeu retoric, În amintiri de jad din ere orfeline.

Dragoș Nicolae Iordăchescu

Reverberatele tăceri

Din polul nordului barbar, un cer păgân mă însoţea Şi lumina un geniu frânt, un strigăt surd ce înghiţea, Un anotimp venit târziu – bătrân druid căzut în van, Din tălmăcirea unui vis pe un cuvânt de paravan... Pluteam lăuntric între lumi – printre nisipuri, un chervan. ... Rescriu retoric false rugi ca un fanatic pământean, Din vechi cetăţi cu nibelungi cobor altar marmoreean, Să risipesc un praf de rai purtat de vânt în adieri, Printre statuile de lut, printre nespusele tăceri – Un palid şi meschin amurg închide timpul nicăieri. Revăd în umbre rugul ars ca o cenuşă de mormânt, Mă zămislesc în dor şoptit... străbat lunaticul pământ Ce-i nins de timp, de năluciri, de lucruri vechi şi vechi iubiri – Te caut eu, un înger mort, rătăcitor prin mântuiri. Şi pironesc un crist ucis – pe cruci de lemn, nemărginiri. Grăbită-n noaptea fără ploi o siluetă îmi vorbea, Reverberând tăcerea-n doi – tăcerea Lui, tăcerea mea.

Captiv pe-un miez de lună

Mi-e gândul...

Mi-e gândul cum marea divină se cerne, Un rai de poeme din vorbe eterne; Mi-e ultima slovă nisipuri nescrise, Strivitul ecou pe-un tărâm între vise. Şi-i frigul în brume pleiadă de stele, În ger inorogii cu suflete grele; Mai arde în urnă o umbră-nnegrită, Prescură de pâine din neguri scobită. Mi-e vifor şi ninge a iarnă amară, Iar frigul îngheaţă pe-o albă povară; Miroase a mere şi frunzele-s crude, Miroase-a pustiu şi a toamne zălude. Mi-e dorul de luturi cuprins de înfrângeri; De fum orizontu-i răpus între plângeri, Şi alb este Mielul din naşteri blajine, Şi-aduce Iertarea în lacrimi la tine.