Revista Itaca Nr. 30 - Anul VIII aprilie, mai, iunie 2020

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VIII / nr. 30 aprilie, mai, iunie 2020

2

ITACA

Fondatori: Director: Redactor-șef: Secretar de redacție: Redacția revistei:

Emanuel Pope, Dorina Șișu, Viorel Ploeșteanu Dorina Șișu (Irlanda) Anca Mizumschi (SUA) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Monica Tonea (Belgia) Em Sava (Canada) Emanuel Pope (Anglia) Emanuel Stoica (Suedia) Anca Mizumschi (SUA)

Tehnoredactare computerizată: Corectura:

Dorina Șișu (Irlanda) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – proză Em Sava (Canada) - poezie Coperta I și ilustrația revistei: Dorina-Brândușa Landén (Suedia) Adresa redacției: Itaca Organization – Dublin 32 Exchange Hall, Belgard Square North, Tallaght, Dublin 24, D24 EK24, Ireland E-mail: itacaorganization@gmail.com revistaitacadublin@gmail.com Persoane de contact: Dorina Șișu sisudorina@yahoo.ie Viorel Ploeșteanu viorel1ploesteanu@yahoo.com ISSN Itaca: ISSN – 2286 – 3583 ISSN – L 2286 – 3583 www.bibliotecadiaspora.com www.itaca.ie Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

3

ITACA Revistă de cultură, pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării, Publicație a Itaca Organization Dublin

Anul VIII Nr. 30 aprilie, mai, iunie 2020

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

4

sumar Editorial: Anca Mizumschi Simion (SUA) Silvia Chicoș (Irlanda) – Poezie O carte la mâna a două rubrică realizată de Emanuel Stoica (Suedia) Traduceri: Dorina Brândușa Landen (Suedia) Vavila Popovici (SUA) - Eseu English corner: Valery Oisteanu (SUA) Adrian Grauenfels (Israel) – Articol Mariana Zavati Gardner (Anglia) – Proză Dorina Șișu (Irlanda) – Poezie Irish poet guest (Irlanda) – Pat Boran Nora Maria Vasilescu (SUA) - Proză Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) – Interviu Traduceri: Dorian Stoilescu (Australia) Emanuel Pope (Anglia) – Poezie Valentin Macaveiu (Vietnam) – Proză Jurnal: Em Sava (Canada) Viorel Ploeșteanu (Irlanda) – Proză Dorian Stoilescu (Australia) – Poezie En écrivant français: Angela Nache Mamier (Franța) - Poezie Maria Frandoș (Anglia) - Proză Etgard Bitel (Israel) – Poezie English corner: Ionel Anghel (Canada) Andrei Zanca (Germania) – Proză Jurnal: Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Spania) Constanțiu Mara (Suedia) – Poezie Leonard I.Voicu (Canada) – Proză Florin Oncescu (SUA) - Proză Veronica Pavel Lerner (Canada) – Eseu Monica Tonea (Belgia) – Proză Anda Vahnovan (Anglia) – Poezie Cristache Gheorghiu (Grecia) – Proză Theia Presadă (Irlanda) – Poezie Andrei Zanca (Germania) – Poezie Iuliana Pașca (Spania) - Poezie English corner: Diana Finnegan (Irlanda) Felix Nicolau (Suedia) – Proză Attila F. Balazs (Slovacia) – Poezie Gabriela Doicaru Spencer (Belgia) – Proză Vavila Popovici (SUA) - Poezie Ioan Silvan (Spania) – Proză Silvia Giurgiu (Italia) – Proză Elena Ariton Iliuță (Canada) – Poezie Florina Turugă (Belgia) – Proză Itaca Publishing House Invitație de colaborare la revista Itaca Biblioteca Diaspora

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

Pag. 5 Pag. 7 Pag. 11 Pag. 17 Pag. 21 Pag. 25 Pag. 27 Pag. 31 Pag. 34 Pag. 37 Pag. 41 Pag. 43 Pag. 48 Pag. 51 Pag. 57 Pag. 62 Pag. 65 Pag. 69 Pag. 71 Pag. 75 Pag. 80 Pag. 81 Pag. 87 Pag. 92 Pag. 95 Pag. 96 Pag. 98 Pag. 102 Pag. 104 Pag. 108 Pag. 113 Pag. 116 Pag. 118 Pag. 121 Pag. 123 Pag. 126 Pag. 128 Pag. 129 Pag. 133 Pag. 134 Pag. 136 Pag. 139 Pag. 141 Pag. 143 Pag. 152 Pag. 153

5

editorial de Anca Mizumschi Simion

Cui îi e frică de Virginia Woolf Anca Mizumschi Simion (SUA)

Sau de Shakespeare, Proust sau Mihai Eminescu. Nu știu, dar știu că literatura nu are etichete, sau nu ar trebui să aibă. Nici ea și nici oamenii ei. Deși există exemple notabile de oameni talentați care s-au asociat cu o doctrină politică, rămân la părerea că arta ar trebui să fie în afara politicului; de fapt, deasupra lui. Pe lângă artă, politicul este minor, meschin, perisabil. Și când spun artă, vorbesc de opere care au supraviețuit secolelor și mileniilor, nu cele născute cu scop propagandistic, în mod asumat. Având în vedere că discuția despre moralitate și talent, sau cât de subtilă poate fi propaganda într-un text, este foarte vastă și ar merita poate un editorial separat, aș vrea să pun aserțiunile mele în contextul a ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite ale Americii.

Atunci când s-a instaurat prima dată - stay at home order - lumea s-a repezit la magazine și a cumpărat tot. Începând, evident, cu produsele de dezinfecție și sfârșind cu carne, lapte și toate soiurile de conserve. Am trăit până la 25 de ani în România lui Ceaușescu și pot să îmi trec în CV cutremurul din ’77, Cernobîl și alte calamități care au afectat toată populația, dar mărturisesc că imaginea lungilor rafturi goale ale magazinelor americane tot mi s-a părut suprarealistă. Aveam senzația că sunt în 1984 al lui Orwell și asist simultan la o întoarcere în trecut și la un scenariu de science fiction. Am ajuns să trăiesc în America și să văd rafturi goale și lume care depozitează mâncare cu disperare.

Dar nu acesta a fost șocul cel mai mare din ultima perioadă. Șocul cel mai mare a fost când am aflat că, în contextul manifestărilor de stradă, anumite state americane interzic a mai fi studiate la ora de literatură anumite cărți. Interzic, suspendă, limitează accesul, putem să numim cum dorim gestul, dar până la urmă realitatea este că Să ucizi o pasăre cântătoare, Harper Lee și Aventurile lui Huckleberry Finn, Mark Twain au fost scoase din programa școlară. Motivul? Mai mulți elevi s-au simțit lezați de limbajul profund antirasist al unor personaje literare. Ambele cărți fac parte din ceea ce s-ar numi clasicii literaturii americane și sunt o frescă a Americii din perioada în care au fost scrise, inclusiv o frescă socială.

Dacă aplicăm principiul - a fi lezat sau nu de limbajul sau de atitudinea unui personaj literar - mă întreb câte dintre basme ar rezista. Zmeul nu era chiar un personaj corect politic, capra a ars de viu lupul care i-a mâncat iezii, iar dialogul dintre mama vitregă (din Cenușăreasa sau Albă-ca-zăpada) și personajul principal ar putea dăuna grav imaginii maternității, în ochii unor fetițe. De asemenea, nu cred că Hamlet, Iliada și Odiseea, Ciocoii vechi și noi, Principele lui Machiavelli sau Cântecul Nibelungilor ar rezista la proba retragerii de pe rafturi, dacă am aplica criteriul purității limbajului personajelor lor. Îmi pare sincer rău că nu am citit Mahābhārata de la cap la coadă, că, mă gândesc, dacă a rezistat atâția ani, poate scăpa și de data asta.

Am scris tot acest amestec aiuritor de opere pentru a sublinia absurdul unei asemenea măsuri. Un absurd dureros, pentru că - deși e clar că măsura nu ajunge până acolo - primele lucruri care mi-au venit în minte, când am citit ce se întâmplă, au fost cărțile arse de Hitler, Stalin și revoluția culturală din China. Nu, nu se ajunge acolo acum, dar peste un an? Atunci când începi să iei genul acesta de măsuri, unde te oprești? Cine stabilește granițele?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

6

editorial de Anca Mizumschi Simion A exila o carte din atenția publică este expresia fricii. A deschide o carte relativizează lumea, te adâncește în înțelesul lumii, te face să cunoști lucruri și vieți omenești, te face să înțelegi de ce au existat, te ajută să descoperi înțelesuri noi. Și pot înțelege acest tip de frică - chiar dacă nu o accept - atunci când talibanii aruncă în aer statuia lui Buddha din Valea Bamiyan în Afganistan sau ISIS distruge Palmyra, în Siria, dar îmi este greu să o înțeleg în afara regimurilor dictatoriale. Cărțile nu pot fi blamate pentru istoria omenirii, ele sunt doar martori, poate martori incomozi câteodată, dar lipsiți de vină.

Extremismul nu are culoare politică, sau are o culoare unică, are doar propria lui culoare. De fiecare dată când oamenii au ars în stradă cărți, sau le-au negat, sau le-au ascuns a fost începutul unor crize mult mai profunde, crize care au dus la schimbări majore sociale și de foarte multe ori au murit oameni. De aceea cred sincer că, deși în sine gestul de a scote autori clasici din programa școlară poate părea minor, e un act care în timp, poate avea consecințe majore. A interzice o carte înseamnă de fapt a interzice libertatea. Libertatea de a gândi, de a scrie, de a acționa. Până la urmă, libertatea de a fi.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

7

poezie

Silvia Chicoș (Irlanda)

Serial killer. Opium I Aprinde-mi o țigară, să ard cu ea deodată, Și ține-mă de mână pân-ai să simți că frigi, Citește-mi în cafea o dulce-altă-soartă, În care ard, dar tu tot plângi și tot mă stingi!

Să vină vara! Zic... zic toată primăvara Că macii-s trecători, pasionali ca tine Iubita mea fragilă, fragilă și fugară, Simt scrumul cum se depune în mine, Aprinde-mi o țigară, nu mă lăsa să mor!

Așteaptă alte vremuri, vremuri de alte flori, Lalelele-s sublime, petale de culori!

Dar parcă după vară, ți-ar sta atât de bine, Ai fi atât de calmă și caldă în bujori!

Iubito-n luna mai suntem doi trecători, Prea beți, prea beți de opium, Te rog, așteaptă toamna, să te îngrop în flori!

Iubirea în vremea pandemiei II Iubita mea, ai gust de întuneric, Și primăvara-n oase înflorită, Ți-am scris loial pantera mea iubită, Să legi câinii diseară să te văd Am mersul de bolnav și de schilod Mă doare crunt de rău și depărtarea Și vocea ta prea scumpă, izolarea Și lipsa ta, și pielea ta mă dor, Parcă m-au biciuit pe carne în Tibet Monahi, sau poate toată nebunia Mi-au măcinat în oase și discret Dispar ca sângele spălat de pe asfalt Păstrează-mi într-o oală de cobalt Măselele și doar melancolia, Va trece poate toată nebunia, Și-o să te simt cu sufletul pe piept.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

8

poezie de Silvia Chicoș Anti-poem antisocial. Experiment de socializare Pe-aici umblă slobozi oameni Cu nervii întinși cu sufletul spart, Nu îți răspunde oricum nimeni, Ocazional vreun psihopat...

Care te urmărește din umbră, Știe când să-ți înțepe aorta, Îți știe pulsul la o decimală eroare, Restul doar târziu vor spune: „E mort, ha!” Și se vor hrăni cu mic și mare Din viața ta... dar ele, organele vitale Vor fi fost măcinate în mini-macro-pixeli Reașezate în trupul unui alt tu, Un tu căruia în realitate îi e chiar frică de străini, de psihopați, de copii și dame cu pisici un om mare plin de frici Dar nu aici, Aici ai plămâni de halterofil, Fost elev docil Viitor mort cu profil.

Tastați cu vârful limbii Să mai aveți mâini și pentru mângâiat tigrii...

Pe dracu' tigri! Doar niște pisici cu inimi de feline neîmblânzite.

Joia e mai greu, se dă liber dar prizonierii nu mai știu cum e să fii liber.

- Unde mergi? Ești nebun? Afară riști să fii tu.

Dar vinerea...

Vinerea e o divină pledoarie a nimicului existențial.

Nu-i nimic, ne vindecăm cu prosecco, Acest art deco al mileniului trei. „Selfie time” să zâmbim cu toate personalitățile!

Garnizoana 9 Te țin la piept, ai bucle mari pe umeri, Fac mai ușoară arma-n mâna de sergent, Și-n gând ți-am scris atât de multe rânduri, Ba te-am cerut, ba ți-am lăsat un testament, Te port la piept, în buzunarul plin de sânge, În jur soldați tăcuți sculptează iar o cruce, Și parcă plâng și râd că nu e crucea mea!

Te port atât de sfânt, te car prin gloanțe, Visez că plouă peste noi și că cireși Ne ning, iar tu ai ochii cu speranțe Și jur că ochii tăi ne țin pe toți viteji! Înaintăm, rafalele de gloanțe, Ne-mpuținează, dar nu ne oprim, Doar poza ta în iad mai luminează, Și-n poza ta mai cred, să nu murim! În doliu chipul trist cu bucle mari, Citește rânduri din jurnalul de război: „Venim la moarte îmbrăcați în militari, Și părăsim pământul ăsta goi...

Că gloanțele nu doar armatele distrug, Când ne străpung în oase crunt și reci, Ci mii și mii de vise chiar în pârg, Cad neculese pe ale cimitirului poteci!”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

9

poezie de Silvia Chicoș Bătrân Se lasă frigul, a trecut un an Sub piele oasele se subțiază Iubita mea se uită în tavan, Iubita mea stă toata noaptea trează. Întind o mână să m-agăț de tinerețe, Și simt cum din fâșii mă recompun Iubita mea nici nu-mi mai dă binețe, Iubita mea, ieri m-am simțit bătrân!

Mă ia cu tremur, nu știu, poate-i frigul, Mă ia cu nervi, mă ia și cu delir, Iubita mea, te rog oprește timpul!

Dar ea doar mă privește cu sictir.

Se lasă frigul, a trecut iubirea, Atât a fost, atât mi-am cumpărat, Iubito scurtă tare-i fericirea, Și scump-a fost ca să îți fiu bărbat! Întind o mână, dar rămâne-n aer Și-ți desenez din gesturi un sărut! Ăsta e frontul meu: Caput! Caput!

Dragoste în suprarealism Sculptați îmbrățișați, ne cresc din umeri cioturi, Ne-am cunoscut întregi, dar ne-am stricat Prin coaste se mai văd și măștile cusute, Și-mi curg plămânii negri pe asfalt.

Nu mai sunt eu și tu nu mai ești tu, Sunt semi-om, semi-eu, semi-monstru, Mă plimb la miezul nopții cu ceasul ăsta stat În timpul lui Dali, în timpul spart Cresc degete în ochi, urechi de elefant O inimă în gât ce bate contra bit Stomacul mă înghite în neant și simt, Că tălpile ating alt spațiu, mai arid.

Ne-am cunoscut întregi, dar ne-am stricat, Ne recompunem lent din părți absurde Sub coaste, pe sub crengi ca un ficat Sintetizează viața memorii noi și crude!

Ne-am cunoscut întregi, dar ce-i întregul?

Un glob rostogolit în infinit.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

10

poezie de Silvia Chicoș Poveste în Dublin.

Ai dispărut la început de toamnă, Și am rămas subit la umbra ta, Pălise soarele și îmi pierise foamea, Și totul meu, pe tine te cerșea.

La pub-ul din cartier cânta Hozier, Acolo au jelit mai toți bețivii, „Am fost un prost!”, am început să țip Însă uitarea își scosese incisivii.

M-am învelit în frunze, dorm sărac, Același soare peste noi, parcă mă doare, O să te văd pe străzi peste un veac, Și o să-nvârți cuțitul în uitare. Știu, n-o să fie de la trupul nins, Probabil o să ai și-un alt parfum O să te știu după albastrul plâns, Privirea ta când mi-ai urat drum bun.

Anotimpuri din boală Să nu aștepți, întârzii Sunt iar la pat bolnavă Legată de perfuzii Iar am băut otravă. Țin preoții de mine Să rabd să mai trăiesc Îi mint că îmi e bine Îi mint că mai iubesc.

Azi nu mai simt nimic Mă spânzur de alt eu

Mi-am cumpărat un dric Să plec în curcubeu.

Nu face prea mult zgomot Eu oricum detest drama Să nu mai tragi de clopot Să nu o chemi pe mama. În moarte rămâi singur Oricât vrei să mă minți Sculptează-mi în femur Un ceas și doi părinți.

Să mă aștepți Azi m-am trezit cu inima bolnavă Și am știut că mi-ai trecut prin somn, Femeie crudă, femeie scandinavă, Adu-mi pastilele sau lasă-mă să dorm.

Azi m-am trezit cu sete de pământ, Și am știut că m-ai atins pe buze Femeie spune-mi, jură-mi legământ Ori dă-mi în cap și lasă-mă în frunze.

Azi m-am trezit cu dor de depărtări, Și am știut că ai ajuns cu bine, Femeia mea, au înflorit castani Și vine vara și mi-e dor de tine.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

11

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

Emanuel Stoica (Stockholm, Suedia) Despre un mister, bunăstare și lipsa ei

De ce capitalismul triumfă în Vest și nu reușește oriunde altundeva? Întrebarea din subtitlul cărții lui Hernando de Soto, The Mystery of Capital (Misterul Capitalului), a fost cea care m-a determinat să studiez mai atent cuprinsul și să cumpăr volumul.

Tot ea, întrebarea din subtitlu, m-a dus cu gândul la un eseu pe care l-am lăsat neterminat de foarte multă vreme și în ale cărui nevoi de documentare printr-o abordare transdisciplinară, tot mai amplă pe parcursul meditației asupra subiectului, m-am trezit prins ca într-o capcană. Speram că voi găsi elemente ajutătoare, confirmări, completări ori contraponderi ale celor câteva capitole din ”The clash of civilizations and the remaking of World Order”, a lui Samuel Huntington, pe care apucasem să le parcurg lăsându-le apoi la decantat, informația de acolo solicitând, în opinia mea, un timp rezonabil de sedimentare pentru profanii într-ale științelor politice printre care mă număr.

Mă apropii cu oarecare timiditate și de conținutul unor cărți precum The Mystery of Capital; nu sunt economist. În același timp, cu o mare curiozitate și dorință de a înțelege mecanisme a căror minimă pricepere e indispensabilă în momente distincte aparținând unor proiecte legate de scris, inclusiv în zona ficțiunii. De astă dată, aș putea spune că am avut și noroc. Ocolind exprimările aride, fără a se dezice de rigoarea și logica pe care le impune abordarea științifică, autorul își argumentează viziunea într-un stil atractiv, stimulând interesul și imaginația cititorului prin utilizarea creativă a rezultatelor unor cercetări, alături de exemple practice și comparații.

Desigur, momentul cumpărării unei cărți este influențat de ceea ce găsești pe copertă, iar recomandările la vedere despre conținutul cărții lui Hernando de Soto sunt generoase. ”...Elegant și cu o extraordinară claritate, Hernando de Soto revoluționează înțelegerea noastră despre ceea ce este capitalul și de ce acesta nu aduce beneficii pentru cinci șesimi din omenire. El propune o soluție, aceea de a permite săracilor să transforme uriașa cantitate de bunuri pe care le dețin în resurse”, se spune pe ultima copertă.

Trebuie să precizez, pentru ceea ce în acest fragment, prin prisma lecturii cărții, eu am ales să denumesc resurse, editorul folosește termenul ”wealth”, cuvânt care poate fi interpretat în funcție de context. Aici este însă vorba despre acea avere, bogăție constând în bunuri care devin resurse pentru dezvoltarea economică, mai precis se transformă în capital, doar prin atribuirea unui statut juridic care le face recognoscibile ca atare.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

12

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

În același loc, cinci semnături beneficiind de recunoaștere internațională adaugă argumente în favoarea lucrării lui Hernando de Soto: ”O carte revoluționară ... dacă criteriul este o capacitate nu numai de a schimba permanent modul în care privim lumea, dar și de a schimba lumea însăși, există motive întemeiate pentru a crede că această carte este cu siguranță un pretendent ... tulburător de subversiv”, Donald Macintyre, The Independent ”Remarcabil ... nu mai puțin decât modelul pentru o nouă revoluție industrială”, Janet Bush, The Times ”Una dintre puținele abordări noi și cu adevărat promițătoare pentru depășirea sărăciei, după mult timp”, Francis Fukuyama, autorul celebrului Sfârșitul istoriei. ”O carte grozavă ... puternică și complet convingătoare”, Ronald Coase, laureat Nobel pentru Economie ”O contribuție crucială. O nouă propunere de schimbare, valabilă pentru întreaga lume”, Javier Perez de Cuellar, fost Secretar General al Organizației Națiunilor Unite.

Aprecierile sunt reluate pe cuprinsul a trei pagini premergătoare cuprinsului volumului, adăugându-li-se altele din partea unor publicații prestigioase și personalități politice cu voci de calibru internațional.

Numele complet al autorului este Hernando de Soto Polar. Fondator și președinte al Institutului pentru Libertate și Democrație (ILD) din Lima, privit de publicația The Economist ca al doilea cel mai important think - tank din lume, Hernando de Soto a fost desemnat de revista Time ca unul dintre primii cinci inovatori latino-americani ai secolului XX. În calitate de consilier al președintelui Alberto Fujimori, a inițiat reformele economice din Peru și a jucat un rol principal în modernizarea sistemului economic și politic al țării sale. Împreună cu ILD, Hernando de Soto lucrează în Asia, Orientul Mijlociu și America Latină la implementarea practică a unor măsuri care să-i aducă pe săraci în curentul economic prezentat în The Mystery of Capital. Cartea lui anterioară, The other path (Cealaltă cale) a fost publicată în peste zece limbi și a ocupat primul loc în topul celor mai bine vândute cărți din America Latină.

De ce capitalismul prosperă doar în Vest ca și cum ar fi sub un clopot de sticlă?, se întreabă Hernando de Soto explicându-ne cum, în această carte, intenționează să demonstreze faptul că principalul obstacol care oprește restul lumii să tragă foloase din capitalism este inabilitatea de a produce capital.

Domeniul economic fiind supus unor rigori în care nu sunt inițiat, pentru a ilustra cât mai aproape de realitate punctele de vedere ale autorului, în încercarea de a contura un profil al cărții, găsesc că de această dată soluția optimă este să folosesc cu generozitate citatele. Fără a fi traducător, încerc să ofer cu onestitate varianta care mi se pare optimă, alături de observațiile personale.

O primă observație ar fi aceea că pentru cititorul neinițiat într-ale teoriilor economice, minima prietenie cu domeniul juridic, cu ramuri precum dreptul civil ori administrativ e de un real ajutor pentru înțelegerea fără ezitări a cărții. Nu aș vrea ca această remarcă să descurajeze ori să conducă la ideea că avem de-a face cu o lucrare scrisă exclusiv pentru specialiști. Dimpotrivă, impresia este aceea că autorul a făcut un efort considerabil pentru a se apropia de o categorie cât mai largă de cititori și reușește să atingă acest obiectiv. Mecanismul extrem de abil constă în folosirea cu dibăcie a noțiunii de mister pe care o include în titlu. Dacă la prima vedere ai putea crede că e vorba despre o strategie de marketing, lucrurile încep să se dezvăluie a fi din ce în ce mai serioase, pe măsură ce pătrunzi în profunzimea construcției logice a autorului. Este o construcție specială prin aceea că propune convenția unei abordări de tip inițiatic, extrasă din proiectarea strategică în jurul cuvântului ”mister”, a relației neintermediate, de filiație, dintre idee și lumea valorilor materiale.

Sub rezerva faptului că aceasta este o interpretare personală și subiectivă a semnatarului rândurilor de față, uneori, ceea ce ne spune Hernando de Soto mi s-a părut că ar putea fi privit și ca enunț al unei revanșe a idealismului hegelian în raport cu materialismul dialectic. La un moment dat, în cadrul acestui discurs, întâlnim ideea de subconștient economic al națiunilor. Surprinzător, pe tărâm economic? Răspunsul imediat la această întrebare mi se pare că nu-l poate da un nespecialist în domeniu, iar faptul că mă exclud momentan din situația de a avea o opinie nu mă incomodează.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

13

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

Tot în acest context îmi pare potrivit să semnalez detaliul fascinant din punctul meu de vedere, așezarea unuia dintre cele mai importante capitole ale cărții sub patronajul unui citat din Tractatus Logico-Philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein: ”The sense of the world must lie outside the world. In the world everything is as it is and happens as it does happen. In it there is no value – and if there were, it would be no value.

If there is a value wich is of value, it must lie outside all happening and being-so. For all happening and being-so is accidental.

What makes it non-accidental cannot lie in the world, for otherwise this would again be accidental.

It must lie outside the world.”

Din motive obiective (nu am citit destul în domeniu), nu-mi îngădui să afirm că altcineva, înaintea lui Hernando de Soto, a reușit să facă o demonstrație atât de aplicată, vizibilă a legăturii dintre procesul de reprezentare și conversie a unor lucruri intangibile în capital. Să-l ascultăm însă, înainte de toate, pe autor: ”Una dintre marile provocări pentru mintea umană este să înțeleagă și să aibă acces la acele lucruri despre care știm că există, dar pe care nu le putem vedea. Nu tot ceea ce este real și folositor este tangibil și vizibil. Timpul, de exemplu, este real, dar poate fi gestionat eficient doar când este reprezentat de un ceas ori calendar. De-a lungul istoriei, oamenii au inventat sisteme de reprezentare – scrisul, notele muzicale, contabilitatea dublă - pentru a înțelege cu mintea ceea ce mâna omului nu putea atinge.”... ...”Chiar în acest moment, ești înconjurat de unde ale televiziunilor ucrainene, chineze și braziliene pe care nu le poți vedea. La fel, ești înconjurat de active care, în mod invizibil, găzduiesc capital. La fel cum undele televiziunii ucrainene sunt mult prea slabe pentru a le simți direct, dar pot, cu ajutorul unui televizor, să fie decodate, văzute și auzite, în același fel poate fi extras și procesat capitalul din active. Dar numai Vestul deține procesul de conversie necesar pentru a transforma invizibilul în vizibil. Această diferență explică de ce națiunile Vestice pot crea capital, iar Lumea a Treia și fostele națiuni comuniste nu pot.

Absența acestui proces în regiunile sărace ale lumii, unde trăiește cinci șesimi din omenire, nu este vreo consecință a vreunei conspirații monopoliste vestice. Mai degrabă, Vesticii iau acest mecanism atât de mult de-a gata încât ei au pierdut complet conștientizarea existenței lui. Deși este uriaș, nimeni nu-l vede, inclusiv americanii, europenii și japonezii care datorează toată bogăția lor abilității de a-l folosi. Este o structură legală implicită, ascunsă adânc în sistemele lor de proprietate - a căror proprietate este doar vârful aisbergului. Restul aisbergului este un complicat proces făcut de om, care transformă activele și munca în capital. Acest proces nu a fost creat dintr-un model și nu este descris în vreo broșură lucioasă. Originile lui sunt obscure, iar semnificația lui, îngropată în subconștientul economic al națiunilor capitaliste din Vest.

Cum a putut ceva atât de important să scape minților noastre? Nu este neobișnuit să știm cum să folosim lucruri fără a avea înțelegerea felului în care funcționează. Marinarii au folosit busola înainte de a avea o teorie mulțumitoare care să explice magnetismul. Crescătorii de animale de rasă au avut o cunoaștere practică a geneticii cu mult înainte ca Gregor Mendel să explice principiile genetice. Chiar dacă Vestul prosperă din abundența capitalului, înțeleg oamenii cu adevărat originea acelui capital? Dacă nu, rămâne întotdeauna posibilitatea ca Vestul să strice sursa propriei puteri.

Având o imagine clară despre sursa capitalului, va pregăti Vestul să se protejeze pe sine și restul lumii, pe măsură ce prosperitatea de moment cedează crizei care sigur va veni. Atunci, întrebarea care se ridică întotdeauna în crizele internaționale va fi auzită din nou: Ai cui bani vor fi folosiți pentru a rezolva problema? Până acum, țările vestice s-au mulțumit să ia sistemul de producere a capitalului de-a gata și să lase istoria lui nedocumentată. Această istorie trebuie recuperată.”

Desigur, și alți cercetători – nu întotdeauna economiști și poate că acest detaliu face diferența – subliniază importanța tratamentului acordat proprietății în dezvoltarea economică a Vestului.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

14

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

Istoricul britanic Niall Ferguson, un exemplu care îmi e la îndemână în acest moment, în cartea sa ”Civilization” cu subtitlul ”The Six Killer Apps of Western Power” (pe care tocmai am achiziționat-o parcurgând rapid, pentru completarea documentării, capitolul referitor la proprietate), vorbește despre proprietate comparând America de Nord, ceea ce s-a petrecut în SUA, cu țările din continentul Sud American și oferă explicații pertinente în ceea ce privește rezultatele diferite, abordând această problematică din altă perspectivă, prin intermediul unui melanj de fascinante fapte istorice, politice, sociale și economice. El nu pătrunde însă la fel ca Hernando de Soto, în intimitatea mecanismului care naște acea viață invizibilă și paralelă a activelor, nu insistă pe legătura dintre succesul economic, felul în care se naște capitalul și formele prin care proprietatea devine compatibilă cu acest proces, dar acest lucru nu-i invalidează argumentele.

Definind capitalul drept forța care crește productivitatea muncii și creează bogăția națiunilor, Hernando de Soto îl identifică drept seva sistemului capitalist, fundamentul progresului și singurul lucru pe care țările sărace ale lumii par să nu-l poată produce pentru ele însele oricât de nerăbdători se implică cetățenii lor în toate celelalte activități care caracterizează o economie capitalistă.

Una dintre intențiile declarate ale autorului este aceea de a demonstra cu ajutorul faptelor și cifrelor pe care le-a adunat împreună cu echipa sa,”bloc cu bloc și fermă cu fermă”, în țări din Asia, Africa, Orientul Mijlociu și America Latină, că majoritatea săracilor deja dețin activele necesare pentru a realiza un succes al capitalismului.

Chiar și în cele mai sărace țări, săracii economisesc, atrage atenția autorul. Valoarea economiilor printre săraci este, de fapt, imensă: de patruzeci de ori totalul ajutorului străin primit pretutindeni în lume din anul 1945, ne spune același economist. ...”Dar ei dețin aceste bunuri în forme defecte: case construite pe teren ale căror drepturi de proprietate nu sunt adecvat înregistrate, asociații cu răspundere nedefinită, industrii sau fabrici localizate acolo unde finanțatorii și investitorii nu le pot vedea. Din cauză că drepturile asupra acestor proprietăți nu sunt documentate adecvat, aceste active nu pot fi ușor transformate în capital, nu pot fi tranzacționate în afara cercurilor locale apropiate unde oamenii se cunosc și au încredere unii în ceilalți, nu pot fi folosite ca garanții pentru un împrumut și nu pot fi folosite ca aport pentru o investiție. În Vest, prin contrast, fiecare parcelă de pământ, fiecare clădire, fiecare echipament sau stoc de inventar este reprezentat într-un document de proprietate care este semnul vizibil al unui vast proces ascuns care leagă toate aceste active de restul economiei. Mulțumită acestui proces de reprezentare activele pot duce o viață invizibilă, paralelă, alături de existența lor materială. Ele pot fi folosite ca garanții pentru credit. Cea mai importantă sursă de finanțare pentru noi afaceri în Statele Unite este ipoteca pe casa antreprenorului. Aceste active pot de asemenea să ofere o legătură spre istoricul creditului proprietarului, o adresă sigură pentru colectarea datoriilor și taxelor, baza pentru crearea unor utilități publice universale și fiabile dar și o fundație pentru crearea de valori mobiliare precum obligațiunile garantate prin credite ipotecare care pot fi apoi redescontate și vândute pe piețele secundare. Prin acest proces Vestul injectează viață în active și le face să genereze capital. Țările Lumii a Treia și fostele națiuni comuniste nu au acest proces reprezentativ. În consecință, multe dintre ele sunt subcapitalizate în același fel în care o firmă este subcapitalizată când emite mai puține titluri decât ar justifica veniturile și activele sale. Întreprinderile celor săraci seamănă foarte mult cu corporațiile care nu pot emite acțiuni sau obligațiuni pentru a obține noi investiții și finanțare. Fără reprezentări, activele lor sunt capital mort.

Locuitorii săraci ai acestor națiuni – majoritatea covârșitoare - au bunuri, dar le lipsește procesul de reprezentare al proprietății lor și de creare a capitalului. Ei au case, dar nu au titluri de proprietate, au culturi de cereale, dar nu și documente, afaceri, dar nu și statute de constituire a acestora. Lipsa acestor reprezentări esențiale este cea care explică de ce oameni care au adaptat orice altă invenție a Vestului, de la agrafa de birou până la reactorul nuclear, nu au fost capabili să producă suficient capital astfel încât să determine capitalismul lor local să funcționeze.

Acesta este misterul capitalului. Rezolvarea lui solicită o înțelegere a de ce Vesticii, prin reprezentarea activelor cu titluri, sunt capabili să vadă și să extragă capital din acestea.”...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

15

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

Una dintre greșelile pe care Hernando de Soto le semnalează este faptul că în prezent capitalul este confundat cu banii care sunt doar una dintre formele în care acesta circulă. Este o greșeală presupunerea că banii sunt cei care în cele din urmă fixează capitalul, spune el amintind de remarca lui Adam Smith, banii sunt ”o roată grozavă pentru circulație, dar nu sunt capital din cauză că valoarea nu constă în acele bucăți de metal”. Cu alte cuvinte, banul facilitează tranzacțiile permițându-ne să cumpărăm și să vindem lucruri, dar nu este el însuși cel care dă naștere producției suplimentare.

Despre neînțelegerea că banii sunt cei care fixează capitalul, autorul crede că vine din cauza faptului că afacerile moderne exprimă valoarea capitalului în termeni bănești. E dificil să estimezi valoarea unui ansamblu de active de diverse tipuri cum ar fi mașini, clădiri și terenuri fără a recurge la bani, remarcă Hernando de Soto, pe de altă parte. În cele din urmă, de aceea a fost inventat banul; el oferă un indice standard de măsurare a valorii lucrurilor astfel încât putem schimba active diferite.

Dar pe cât de util este, banul nu poate fixa în niciun fel potențialul abstract al unui anumit activ pentru a-l transforma în capital, atenționează autorul. Țările din Lumea a Treia și fostele țări comuniste sunt prezentate drept exemple de faimă nedorită obținută prin umflarea propriilor economii cu bani fără a putea genera capital.

Un alt obiectiv declarat al cărții este acela de a redeschide explorarea sursei capitalului, explicând astfel cum pot să fie corectate eșecurile economice ale țărilor sărace. Aceste eșecuri nu au nimic dea face cu lipsuri în moștenirea culturală sau genetică, subliniază autorul, moment care te duce cu gândul la o aluzie spre delimitările pe criterii religioase din Ciocnirea civilizațiilor a lui Samuel Huntington, mai ales pentru că, imediat, el completează cu precizări care înlătură orice interpretări în legătură cu poziția pe care și-o asumă: ”Va sugera cineva trăsături culturale comune între America Latină și Rusia? Totuși, de când ambele regiuni au început să construiască capitalismul fără capital, au împărțit aceleași probleme politice, sociale și economice: inegalitate bătătoare la ochi, economii subterane, mafii omniprezente, instabilitate politică, pierderi de capital, dispreț flagrant pentru lege. Aceste probleme nu-și au originea în mănăstirile Bisericii Ortodoxe sau de-a lungul potecilor incașe.”

Probabil că unele dintre cele mai interesante pasaje din The Mystery of Capital sunt cele în care aflăm o serie de informații cu ajutorul cărora ne formăm o perspectivă mult mai realistă și nuanțată în ceea ce privește evoluția unora dintre cele mai admirate și de succes economii ale lumii în prezent, cum ar fi cele din S.U.A., Anglia ori Franța. ...”Dar nu numai țările ex-comuniste și cele din Lumea a Treia au suferit aceste probleme. Același lucru a fost valabil pentru Statele Unite în 1783 când președintele George Washington se plângea de ”banditti ... slăbind și dispunând de caimacul țării pe seama celor mulți.” Acei ”banditti” erau intruși și mici antreprenori ilegali ocupând terenuri pe care nu le aveau în proprietate. Pentru următoarea sută de ani, astfel de intruși s-au luptat pentru drepturi legale asupra terenurilor, iar minerii s-au războit cu pretențiile lor deoarece legile proprietății difereau de la oraș la oraș și de la tabără la tabără. Punerea în aplicare a drepturilor de proprietate a creat atât de multă dezordine, tulburări sociale și antagonism pe întregul teritoriu al Statelor Unite, încât șeful Curții Supreme de Justiție, Joseph Story, în 1820, s-a întrebat dacă avocații vor fi capabili să le rezolve.

Intrușii, bandiții și flagranta sfidare a legii sună familiar? Americanii și europenii au spus celorlalte țări ale lumii, trebuie să fiți mai mult ca noi. De fapt, acestea din urmă sunt mai mult ca Statele Unite de acum un secol când aceasta a fost tot o țară din Lumea a Treia. Politicienii din Vest s-au confruntat odată cu aceleași provocări dramatice cu care liderii țărilor în curs de dezvoltare și foste comuniste se confruntă astăzi. Dar succesorii lor au pierdut contactul cu zilele în care pionierii care au deschis Vestul American erau subcapitalizați din cauză că arareori dețineau titluri pentru terenurile pe care se așezaseră și bunurile pe care le dețineau; când Adam Smith își făcea cumpărăturile din piețele negre, iar derbedeii străzilor engleze culegeau bănuți aruncați de turiști care râdeau, din malurile noroioase ale Tamisei; când tehnocrații lui Jean-Baptiste Colbert executau 16000 de mici antreprenori a căror singură crimă fusese manufactura și importul hainelor de bumbac încălcând codul industrial al Franței.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

16

O carte la mâna a doua de Emanuel Stoica

Acel trecut este prezentul multor națiuni. Națiunile vestice și-au integrat cu atât de mult succes săracii în economie încât au pierdut și memoria felului în care au făcut acest lucru, cum crearea capitalului a început atunci când, așa cum istoricul american Gordon Wood a scris, ceva important s-a întâmplat în societate și cultură încât a eliberat aspirațiile și energiile oamenilor obișnuiți ca nicicând înainte în istoria americană. Acel ceva important a fost faptul că americanii și europenii erau pe punctul de a institui pe scară largă legea clară a proprietății și inventau procesul de conversie în legea care le-a permis crearea de capital. Acesta a fost momentul în care Vestul a trecut linia de demarcație care a condus la capitalismul de succes.”

Pornind de la constatarea a ceea ce denumește un paradox neliniștitor - capitalul, componenta cea mai esențială a avansului economic al Vestului este cel care a primit cea mai puțină atenție - autorul crede că neglijența a învăluit capitalul în mister. De fapt, într-o serie de cinci mistere: misterul informațiilor lipsă, misterul capitalului, misterul conștientizării politice, lecțiile lipsă ale istoriei SUA și misterul eșecului juridic: de ce legea proprietății nu funcționează în afara Vestului. Soluția pentru fiecare dintre aceste mistere este subiectul câte unui capitol al cărții. Desigur, cei interesați vor putea pătrunde în detaliile extrem de interesante, pe alocuri spectaculoase, ale acestor subiecte, achiziționând cartea.

Pe siteul de vânzări on-line Amazon, varianta paperback (cartea broșată, cu copertă moale) nouă costă 15,97 USD, în momentul în care scriu aceste rânduri. Alternativ, variantele second hand se vând, tot aici, cu prețuri pornind de la 2,99 USD. Pentru varianta cu copertă cartonată prețul unui volum nou este de 30,96 USD. Volumul în posesia căruia mă aflu a fost editat de Black Swan în 2001, în Marea Britanie, purtând pe copertă prețul inițial de 7,99 lire sterline. Ajuns pe piața de carte second hand din Stockholm a costat aproximativ 2 Euro (20 de coroane suedeze). Ieftin ca braga.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

17

traduceri

Dan Andersson (1888-1920) Dorina Brândușa Landén (Suedia)

Poetul suedez Dan Andersson s-a născut în 6 aprilie 1888 la Skattlösberg, Dalarna și a murit prin otrăvire cu cianură, în camera 11 a hotelului Hellman, la Stockholm, la 16 septembrie 1920, în timp ce căuta să se angajeze în redacția ziarului social democrat din acea vreme. Personalul hotelului făcuse o dezinfecție cu cianură de hidrogen împotriva insectelor și, din neglijență, nu au aerisit suficient așternuturile patului. La ora trei după-amiază poetul a fost găsit mort.

A început să lucreze făcând cărbune din lemn la o cabană închiriată de tatăl său în apropiere de Ludvika, apoi a lucrat ca muncitor forestier. În iarna 1914 – 1915 a urmat cursurile Universității Populare a mișcării muncitorești din Brunnsvik.

Odată, în timpul unui interviu, Dan Andersson a sugerat ca titlul unui articol al său să fie „Cântărețul întunericului și a persoanelor fără adăpost”. Este o caracterizare personală care surprinde bine esența vieții și poeziei lui Dan Andersson. Prin poeme sugestiv simple, poetul a reușit să transmită fiorul din tristețea și dorul omului trăitor în ținuturile pustii suedeze.

Debutează în 1914 cu Kolarhistorier (Istorii de cărbune), în care povestește despre viața grea și suferința oamenilor din păduri, dar și despre persoanele originale de acolo și lupta acestora pentru existență, superstițiile lor, apropierea lor de troll (spiriduși) și de alte făpturi fantastice ascunse în întunericul și singurătatea pădurii. Descrierile sale sunt un amestec de naturalism și mister. Istoria remarcabilului său loc natal și descrierea unicității acestuia le regăsim în povestirile și poeziile din Kolvaktarens visor (Cântecele paznicului de cărbune) din 1915.

Cu volumul Svarta ballader (Balade negre) din 1917 Dan Andersson atinge punctul de vârf al liricii sale. Deși este o dezvoltare a poeziei din Kolvaktarens visor, în Svarta ballader apare ceva nou, concretul primind o dimensiune metafizică, cântecul simplu devenind artă.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

18

traduceri de Dorina Brândușa Landén Cântecul de leagăn al vânătorilor Focul nostru este roșu ca noaptea în care a ars în spatele lanțului ondulat al munților Domberg, roșu ca sângele elanului ce curge aburind în nisip lângă șesul sterp Hautana.

Noi visăm și visul este fierbinte și roșu, Vis despre zgardă și respirații gâfâind a primejdie, e trosnet și zgomot de răzuire de coarne și pocnituri cântând despre moarte.

Un tânăr elan a venit alergând dinspre nordul Västmorei, l-am iertat și l-am lăsat să alerge iară, dar, în întuneric, la Bårhällen i-am ucis mama, trei mile am alergat după ea!

Bucuroși am sacrificat-o lângă Stormyren după goana nesfârșit de lungă și carnea i-am prăjit-o acolo, la focul de vreascuri, și-am dormit pe ramuri de pin în valea stâncoasă legănați de cântecele pădurii. „Adormiți, adormiți, odihniți-vă picioarele vânjoase!

Visați carne, visați sânge, visați moarte!

O tradiție veche și lungă avem de aruncat cu sulițe și pietre, suntem mari vânători puternici și morții sunt pâinea noastră.” În vis ne încordăm mușchii de oțel și fiecare ne mușcăm dinții!

Gâturile noastre se întind țepene, unghiile noastre sapă gropi, lângă foc, focul cel roșu și noaptea este atât de târzie!

Liniște, așezați-vă pe vine! Încordați-vă spatele!

Aruncă sigur lancea!

Mica sălbăticiune în visul tău sângeros!

Răsucește cuțitul în oase, și în strălucirea roșie a sângelui te vei oglindi – oglindește-te – așa de strălucitoare niciodată nu va deveni securea ta de piatră!

Vei dansa toate dansurile vânătorilor, după ce i-ai mestecat ficatul Cu burta plină de sângele animalului te vei culca lângă femeia ta care-ți va naște mici vânători numai dacă norocul va fi de partea ta.

și i-ai sorbit sângele!

Mici vânători ce ucid, de frică și de plăcere, pentru mâncare și pentru femeie, pe ei înșiși ori unul pe altul.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

19

traduceri de Dorina Brândușa Landén Braconierul Sătul de ani, greu și cu mâini tremurătoare, era acum el, vânătorul William, stătea lângă mine, pe marginea șanțului, depănându-și liniștit legendele vieții fuma, povestea și-mi spunea: „Bogații ne-au răpit pădurile, ne-au luat pământurile uscate ne-au luat copiii și soțiile.

Sclavi au vrut să ne facă, ne-au interzis terenurile de vânătoare, crimă era să vânezi animale mari.

Dar m-am gândit: Eu vreau răzbunare, animalele vreau să le prind în capcană, prada lor să ne sature pe mine și pe copiii mei lacomi.

Departe, departe am călătorit sus pe munți și jos, în văi adânci, departe de sate, la mile-ntregi de drumuri, pușca mea veche-a cântat cântecul de moarte pentru elanii de trei ani. – I-am jupuit eu singur, netulburat, am tăiat boturi, le-am prăjit pe jar, am mâncat carne și am băut alcooluri tari, bucuros de mirosul sângelui roșu, l-am lăsat să se scurgă în pământ.

Carnea am ascuns-o în crevase în bătaia vântului, sub crengi uscate, până mi-am adunat puterile, m-am odihnit destul pentru a mă putea trage spre casă, cu povară de pulpe și spată.

Iar în pielea caldă și însângerată m-am învelit, în siguranță să fiu, ascuns în trecătorile munților, întunecoase, să dorm fără vise rele, sătul de sălbăticiuni și obosit de moarte.

Băiete, vânatul l-am cărat cu sacii prin văile negre, Acum s-a făcut seară târzie, am trecut peste turbării mlăștinoase soarele apune, amurgul lucește moale departe și înapoi, la locul de sacrificiu, în jurul ținuturilor vechi, familiare. mai ales în nopțile fără lună, Bătrân sunt eu, vânătoarea s-a terminat, ori în bezna neagră, întuneric fără stele, mă mândresc și mă bucură condus de vânt, nevăzut; drumurile pe care-am drumețit, sare am adus în sat la baracă pericolele pe care le-am înfruntat și-am îngropat butoaie-n pământ, și cu toate acestea, parcă mai mult, am sărat și-am mulțumit Domnului animalele pe care le-am vânat pentru mâncarea bună, binemeritată, în nopțile întunecoase, le-am tăiat, mâncare pentru femeia mea, când noii stăpâni ai pământului pentru mine și copiii mei. dormeau între cearșafurile albe.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

20

traduceri de Dorina Brândușa Landén Noapte de veghe În sufocante nopți de veghe, nesfârșite, când amintirile înțeapă furioase ca albinele, cer iarăși o noapte de primăvară din nenumăratele ce mi-au ars sângele ca vinul fierbinte.

Mă rog pentru o seară de primăvară cu pajiști îmbătate, una singură – o seară a plăcerilor înfierbântate, o mână de iarbă de foc din paturi sălbatice, un pat de mușchi pe vârful stâncii Vagnberg.

Din spatele meu se aud cântece tâlhărești, cu mine nu-i nimeni și nimeni nu mă vede.

Ars este tot ce ochii mei au mângâiat, și-a trecut multă vreme de când soarele s-a dus.

Un cântec în singurătate Cântecul meu lin nu-l cânt pentru ei niciodată, cei ce liniștiți trăiesc chiar înainte de moarte, eu cânt ca cel ce n-a avut o casă vreodată pe pământ, un loc de dormit la nevoie.

Nu mărturisesc toate greșelile a ce am săvârșit nu mai cerșesc de la prieteni bunăvoință, O, Doamne, stau la acea poartă neînsoțit, unde ne-așteaptă judecată, foc sau indulgență.

Să mă odihnesc am căutat o colină, unde s-adorm în vise și seri înstelate, mereu condamnat să renunț la odihnă până când dureros încheieturile-s moarte.

Pentru mine nicio liniște n-a fost la miezul nopții, și niciodată ca alții n-am dormit, iar păsările ce s-au bucurat de gloria dimineții doar pentru o nouă aventură m-au trezit.

Dar eu cred că Domnul Duh și Lege știe că degeaba n-am trăit o zi lupta și străduința-mi înțelege, deși fără o casă sau prieteni voi muri.

Nu mai am multe pentru voi să cânt, vă doresc tuturor noapte bună, părăsesc calea, când soarele coboară sub orizont, prea obosit, să mai răsară – să apună.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

21

eseu

Filosofia, religia, știința și politica (13) – Galileo Galilei Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA) „Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”

– Galileo Galilei Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician, matematician, astronom și filosof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să le împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.

Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul.

De fapt, a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotesc în jurul soarelui.

Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.

Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărțit în mai multe zone și straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se rotește în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotație este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotație a polilor poate depăși 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.

Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.

Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina.

Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova, unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

22

eseu de Vavila Popovici În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologiei, care, în practica disciplinară pre-modernă, era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă.

Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.

Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cât despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa lunetă (de fapt, un telescop primitiv).

Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.

A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flamand a construit o lunetă, înaintea mea”.

Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608, dar Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.

Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice. În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare.

Matematicianul și astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundato cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic. În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui. În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic.

Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: „Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

23

eseu de Vavila Popovici Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642, după eliberare, a orbit din cauza cataractei și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.

Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar în 1992 papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept.

Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

Galileo a apărat heliocentrismul și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, iar din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (18811944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar,/ Mă-nalț,/ Cobor/ Și-apoi dispar,/ Și-apusul meu e totuși răsărit.../ Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -/ Portret unic și veșnic, expus în infinit.”

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile” publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe - primele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.

Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

24

eseu de Vavila Popovici Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637. În volumul intitulat „Filosofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu-zis al filosofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (...) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță.

Filosoful Petre Țuțea scrie în „Tratatul de antropologie creștină” despre perioada secolului XV, exprimând părerea că nimic nu putea nimici fala Italiei. Nici măcar călugărul dominican, predicator, critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice, Savonarola (1452-1498), care stârnise o veritabilă confuzie până și în mințile cele mai luminate.

Thomas Mann scrie într-una din cărțile sale: „Sfiala mea, o sfială adâncă, mistică, impunându-mi tăcere, începe în fața măreției religioase a blestemățiilor, în fața geniului ca boală și a bolii ca geniu, în fața tipului de damnat și posedat, în care sfântul și criminalul se contopesc...”

Iar Petre Țuțea continuă: „... Italia avea o conștiință și mândră de civilizația sa își vedea de drumul său, cu patruzeci de ani de pace, cu liga formată de familia Medici între Neapoli, Florența și Milano, cu invenția tiparului, asimilarea lumii latine, apariția și studiul lumii grecești, apariția în depărtare a lumii orientale, zelul descoperirilor, strălucirea și noblețea curților, prosperitatea, bunăstarea și veselia vieții, răspândirea largă a culturii și eleganța ei, iubirea artei...”

Toate creaseră o mișcare energică a civilizației. Secole se leagă prin acest zel, prin multe descoperiri. Filosofia, religia, știința, arta, politica, tehnica, toate lucrau împreună. Haos și ordine, contradicții, mișcări accelerate, gândiri precipitate din care avea să se nască adevărul. În viziunea filosofului Noica, în viață nu contează mișcarea, viteza, ci (ca la Galiei) – accelerația. Și extrapolând asupra destinului, dacă l-am putea accelera... Dar, poate existența și-ar micșora „firul” și nu am putea gusta fericirea clipelor...

Să reținem câteva gânduri filosofice ale lui Galilei: „Toate adevărurile sunt simplu de înțeles după ce le descoperi. Ideea este să le descoperi.” „Nu-l poți învăța nimic pe om. Poți doar să-l ajuți să descopere singur.” „Măsoară ceea ce este măsurabil și fă măsurabil ceea ce nu este.” „Oricât de mare este deosebirea dintre om și celelalte viețuitoare, totuși nu s-ar îndepărta prea mult de adevăr cel care ar afirma că și oamenii se deosebesc unul de altul nu în mai mică măsură.” „Eu nu spun că nu trebuie să-l folosim pe Aristotel; dimpotrivă, eu îi aprob pe aceia care-l aprofundează și-l studiază cu atenție. Eu nu combat decât înclinarea de a te lăsa în puterea lui Aristotel într-o măsură atât de mare, încât să iscălești sub fiecare cuvânt al său și abandonând speranța de a găsi alte argumente, să consideri cuvintele lui drept lege absolută.” „Nu poți să înveți un om nimic. Poți doar să îl ghidezi să descopere ce deja se află în el.” „Am descoperit în ceruri multe lucruri care nu mai fuseseră văzute înainte de veacul nostru.

Noutatea acestor lucruri și unele consecințe care au rezultat din acestea, aflate în contradicție cu noțiunile fizice susținute în comun de filosofii academici, au stârnit împotriva mea un număr considerabil de profesori (mulți dintre ei ecleziaști), ca și cum aș fi așezat lucrurile acestea pe cer cu propriile mele mâini, pentru a tulbura natura și pentru a răsturna științele. Aceștia par să fi uitat că sporirea adevărurilor cunoscute stimulează cercetarea, fundamentarea și dezvoltarea artelor.”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

25

english corner – Valery Oisteanu

Valery Oisteanu (SUA)

Loneliness Between the Walls

A giant fly stared at me, until I got frightened Like a drunk horse without a rider Suddenly taken to an abattoir An ant caravan cruised by without stopping Utterly black, tirelessly forward The feeling of emptiness was unending A tiny mouse scurried away Under wood planks on the scaffolding There was no one to console my withdrawal Hysteria du jour shamed me into submission I am on a long journey into myself Like a child of the venom nesting in immobility Let the night drain toss all fear into coffins Forget and wonder before the morning fury A dead artist stands in front of his easel Someone knocks hard at the front door But he cannot hear it through tears The painting is not finished, but it's ready We embrace our nudity, our arousing melancholy Interstellar distance barely injuries us Unsubstantial air catches our breath In this aching city where they try to kill us We survive lonely in our interior immensity

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

26

english corner – Valery Oisteanu II Imagine The blue ghost of Paul Celan Writing 700 love letters to his wife Gisele de Lestrange, also a ghost, Who walks through a bleeding wall The blind star reveals bloody footsteps They talk in total silence They are cursed by the nobility of the night They did not forget tongue-tied kisses The silence deeper than seven veils of dream Only memory of their shadows interlaced Letters pressed, glued together by time The words are purple, almost a poem The letters like leaves on the tree Without a sound shimmering in the wind Some never deciphered, never read Gisele and Paul with barbwire wings Flying through the barricades of doors Through the windows of wax Through the labyrinth gears of watches Over the scared bridge of suffering

Justin Liuba in memoriam Justin Liuba icoana exilului Românesc Justin vocea Europei Libere de la New York Justin cu zâmbetul mare și ochi pătrunzători Justin jurnalistul din 1956, de trei decenii Justin punându-mi întrebări la Europa Liberă Despre România comunistă din care fugisem Justin încercând să-mi dea de lucru la Vocea Americii Vocea mea înăbușită, redusă la tăcere De cei ce persecutau familia mea de la București Justin invitându-mă la adunările Societății Iuliu Maniu Justin cu care vorbeam la telefon ore în șir Despre Basarabia și Bucovina De unde vin eu și ai mei Martiri ai pogromurilor și opresiunii staliniste Repatriați, dar supuși securității ceaușiste Justin cu Steaua României cu grad de Cavaler Justin vocea libertății, a luptei anticomuniste în exil Justin nemuritorul erou, prietenul meu drag Dumnezeu să-ți țină sufletul pe veci! Adio!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

27

articol

Ion Vinea la "Contimporanul" Adrian Grauenfels (Israel)

Ion Vinea (1895-1964) pseudonimul literar al lui Ion Eugen Iovanachi, poet și scriitor român simbolist și suprarealist, aflat mereu în vecinătatea mișcării literare de avangardă, unul dintre românii asociați realismului magic.

După absolvirea liceului Sfântul Sava din București, frecventează cursurile Facultății de Drept, mai întâi la București, apoi la Iași, unde își ia diploma de licență. Nu a profesat niciodată avocatura. Încă din anii liceului, editează împreună cu Tristan Tzara și Marcel Iancu revista Simbolul (octombrie 1912) cu atitudine netă împotriva semănătorismului. Revista a apărut în numai 4 numere, finanțate și ilustrate de Marcel Iancu. În anii 19141916 publică versuri apreciate în mod pozitiv de critică. De la început, Vinea a fost socotit un poet modern. A fi modern la acea dată însemna a fi simbolist. Dacă poeziile de ucenicie sunt într-adevăr simboliste, producțiile următoare au o nuanță mai tonică, Vinea fiind refractar oricărei înregimentări.

Revista „Contimporanul” Ion Vinea și-a înjghebat propria echipă în jurul revistei Contimporanul, pe care o conduce în anii 1922-1932, revistă care devine principală rampă de lansare a scriitorilor moderniști și avangardiști.

Contimporanul a mobilizat revolta iconoclastă a tinerimii, lovind în tabu-urile burgheze, în platitudinea distins-academică și în modelele "frumosului" mistificator, încărcat de prejudecăți naționaliste și de un ruralism agresiv. Alături de colaborarea scriitorilor români, printre care se pot menționa Barbu Fundoianu, Ilarie Voronca și Ion Barbu, editorul Vinea a mai găzduit texte ale autorilor de pe diverse meridiane (Paul Éluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce Trake, Kassak Lajos și alții), întreținând o vastă corespondență cu membrii „comunității” avangardiste europene, fapt care îi permite să păstreze revista mereu în actualitate.

Revista „Contimporanul”, a continuat timp de un deceniu, servind drept purtător de cuvânt pentru artiștii avangardiști din acea perioadă. Aici publicau artiștii lucrări de artă vizuală, alături de critici subversive ale clasei politice, ai cărei membri își exprimau reținerea cu privire la modernism și creativitate.

Mai târziu, „Contimporanul” a adoptat o abordare mai radicală. În 1924 a avut loc prima expoziție internațională la București, sub curatoriatul lui M.H. Maxy și Janco, prezentând publicului local arta avangardei. Această expoziție a prezentat artiști europeni și români, inclusiv Victor Brauner, Janco, M.H. Maxy, Arthur Segal, Petrașcu, Mattis-Teutsch și Corneliu Michăilescu.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

28

articol de Adrian Grauenfels Marcel Ianco în revista Contimporanul Rătăcire Mi-am trădat inima, mi-am ucis sufletul, am mințit cu vorbele iubirii, dinaintea lacrimilor am surâs.

Ascund azi ursitei priviri de mult veștede.

Dezbinat de mine, niciodată unul, gândul și cuvântul, ca doi frați dușmani, se alungă-n noaptea lui Cain și Abel.

Ruga-n van te-ndeamnă, Cerule străin, în trufia-i oarbă, să-mi sfințești blestemul.

Manifest activist către tinerime Jos Arta căci s-a prostituat!

Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă!

Teatrul, o rețetă pentru melancolia negustorilor de conserve; Literatura, un clistir răsuflat; Dramaturgia, un borcan de fetuși fardați; Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare; Muzica, un mijloc de locomoțiune în cer; Sculptura, știința pipăirilor dorsale; Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate; Politica, îndeletnicirea cioclilor și a samsarilor; ...Luna o fereastră de bordel la care bat întreținuții banalului și poposesc flămânzii din furgoanele artei.

VREM minunea cuvântului nou și plin de sine; expresia plastică strictă și rapidă a aparatului Morse.

DECI moarte romanului-epopee și a romanului psihologic; anecdota și nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul să rămână obiectul reporterilor iscusiți (Un bun reportaj cotidian înlocuiește azi orice lung roman de aventuri sau de analiză); Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existență nouă, dezbărată de clișeele șterse ale vieții burgheze, de obsesia înțelesurilor și a orientărilor.

Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură și anecdotă, expresie a formulelor și a culorilor pure în raport cu ele însele.

(Un aparat fotografic perfecționat înlocuiește pictura de până acum și sensibilitatea artiștilor naturaliști) Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, romantism, goticism, bizantinism etc.), și simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria și țesăturile românești etc). România se construiește azi. În ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială.

Orașele noastre, drumurile, podurile, uzinele ce se vor face, spiritul, ritmul și stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleșite de anacronisme. Să stârpim, prin forța dezgustului propagat, stafiile care tremură de lumină. Să ne ucidem morții!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

29

articol de Adrian Grauenfels din Contimporanul, nr. 46, 16 mai 1924 Război Toamnă, pământ lepros, iarba se îneacă pe coline, negurile-n rochii rupte trec pe coaste, suflete vagi plutesc pe lângă lume.

se schingiuiau ca dervișii, vântul se-ngâna cu lupii, șoaptele și frunzele se-alungă.

Astă-noapte copacii

Departe au înghețat sentinelele.

1917 Răpus de veac și oameni și retras în sinea mea și-n gând ca-ntr-o cetate, cuprins de umbre-n prag de bun rămas, din vorbe și-amintiri solie las răzbind prin vremuri în eternitate.

Din câte-au fost e tot ce mi-a rămas, rezbel, ospețe, baluri, stinse-s toate, și-ntoarse-n ceasul de singurătate

Sonet mă-ncerc tăcerii grele să-i dau glas de clopot spart care-n paragini bate. Și poate-n tremurarea-i ruginită să-și mâne-n timp sonorii săi strigoi ajunși în visul lumii ca prin sită, pe când învinsul mut, cu ochii goi, neștiutor de zarva lui stârnită, și-așteaptă judecata de apoi.

1912 Tânguirea lui Azor De-ai fi fost crudă numai și vicleană, ți-aș fi și astăzi câine credincios, pândind câte-o privire, câte-un os, în umbra ta, din mila suverană.

Ca să-ți desfeți stăpânul nemilos la rândul tău și tu o mică pradă, mi te-ai jurat, m-ai pus să fac frumos, să trec prin cerc, să merg ca la paradă, sub ochii lui, - cu-o tinichea de coadă.

Azi vorba pângărită se răzbună: lăsându-ți juvaieru-i drept prinos, Azor s-a dus, cu-o lecție de folos.

Mai urlă el din când în când la lună. dar ce-a rămas din mândra lui stăpână prinsă-ntre pragul cel de sus și jos?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

30

articol de Adrian Grauenfels Steaua morților Cine rămâne prin neguri și ploi când milioane trec de strigoi?

Se clatină noaptea de negre drapele, palid obraz luminează-ntre stele.

Steaua purtând-o spre nord, spre sud, mult e de când cere loc lângă foc femeia gonită din loc în loc, inimă de pâine, soartă de câine, steaua purtând-o spre nord, spre sud.

Ca o taină mare, ca o taină rea colindă-te, ciudată stea, și lăcrimează de mii de ori vestea ta până la cântători.

Astfel în noapte femeia cânta.

- Bate, femeie, la toate ferestrele, oamenii dorm greul pământului, la margini grădina de flori veștede, caută băncile putrede, așterne și culcă-te, paznicul însuși în vis scapătă.

- Femeie, poartă-ți pretutindeni semnul, ca o cruce bolta te copleșește, de sub arcade, pe sub portaluri, prin toată lumea tusea ta descrește.

Umbră din umbră deslușită, gândul zăbranic asupră-ți pregetă. În rătăcire pierde-te, pierde-te, cetatea e surdă și zăvorâtă.

Steaua somnului În adânc unde uitare nu e și doar în vis pătrunzi prin al somnului fără de fund abis, tu mă aștepți în lacrămile de altădată.

E mult de atunci și ești mereu aproape lângă izvorul limpede și mut pe care-l sorbi cu setea de altădată și învii priviri în tristele pleoape.

Palidă reîntâlnire, singură clipă vie în trena lacrămilor de altădată, ți-ai însemnat locul pentru vecie în adânc, unde uitare nu e.

Topită-n tremurul de așteptare, ești steaua somnului unde-mi dorm apele și veghea ta căință-n mine suie.

Ziua e de prisos, noaptea e de lumină în adânc, unde uitare nu e.

1930 toate poeziile: Ion Vinea Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

31

proză

La aniversare Mariana Zavati Gardner (Anglia) "Ăsta-i autocarul în direcția Puerta Blanca?"

"Hm... Nu..." răspunde o voce hodorogită din spatele ghișeului.

"E sau nu e?", întreabă enervată fata cu rucsac albastru, în ecou printre puținii călători înghesuiți unul în altul pe cealaltă parte a platformei.

"Nu vă pot spune..."

"De ce? Sunteți la ghișeu!", îl presează fata cu ochii metalici ridicați spre cerul albastru de cobalt.

"Pentru că-i trecut de prânz."

"Adică? Ce legătură are asta cu orarul autocarului? Nu văd un orar nicăieri!"

"Hm..." se aude din spatele ghișeului.

"Există sau nu un autocar în direcția Puerta Blanca?"

"Există un autobuz." „Autocar sau autobuz? Tot aia-i!” Răspunde tânăra, mușcându-și buzele culoarea zmeurei putrede.

"Nu aici!"

"Ce aveți aici?" „Un autobuz.” răspunde vocea bățoasă din spatele ghișeului.

"Ajunge la timp?"

"Dacă veneați mai devreme." „Vehiculul spre Puerta Blanca a dispărut?” întreabă un călător între două vârste și-și trage pălăria peste urechi.

"Depinde!"

"Depinde de ce?"

"Dacă ați întârziat sau dacă întârziați..."

"Ei bine, eu sunt între..." Vocea răgușită a fetei șuieră în șoaptă. "Între aici și…?"

Cu rucsacul în spate fata se îndepărtează de ghișeu.

Ziua nu i-a mers conform planului. Rosario și Pablo au închiriat o hacienda îndepărtată pentru aniversarea zilei de naștere. Acolo s-au întâlnit cu prietenii lor, Emilita și Diego, a căror căsătorie fragilă manifestă fisuri. Călătoria cu autocarul, de-a lungul drumului curbat, a fost lipsită de incidente, cu excepția unei turme de guanaco și a vulturului ocazional care plutea printre pădurile de cactuși cocoțate pe Muntele Curcubeu, de o parte și cealaltă a drumului prăfuit. Au ajuns la hacienda martori la un apus de soare strident. Înțelegerea cu agenția de rezervări a fost ca dânșii să găsească cheia în șopron. Poteca pietruită spre clădirea principală era în penumbră. Ferestrele clădirii erau orbite de obloane din lemn. Și-au lăsat rucsacurile în pridvorul din fața clădirii. Vegetația chinuia zidul din cărămidă și iedera tremura în briza ușoară.

"Acolo trebuie să fie!" rosti Diego. Ușa dublă a șopronului era semi-deschisă. Emilita, întotdeauna plină de sine, a împins-o. Ȋnăuntru… întuneric beznă. Pablo și-a aprins lanterna.

"Ei bine, cine râde acum?" rosti cu un rânjet. "Știam că va fi la îndemână!" Șopronul le păru încăpător, dar gol, cu excepția unei mese modeste la mijloc. Pe masă… o cheie ruginită.

"Să sperăm că este cheia noastră!" a spus Emilita.

"E blocată!" vocea ei se răspândi în magazie.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

32

proză de Mariana Zavati Gardner Diego care în timpul liber ridică greutăți la sală, a vrut s-o ridice. „Ce-i în neregulă aici?” șopti el.

Pablo, mereu precaut, privi masa.

"N-am de gând să-ncerc!”

Rosario încadră tocul ușii ca o fantomă unghiulară.

Au ieșit din șopron, mai întâi încet, apoi în grabă, întunericul cântărindu-le frica.

Au petrecut noaptea în sacii de dormit în pridvorul din fața haciendei.

Când Rosario s-a trezit, s-a trezit singură. Deasupra, cerul își plângea albastrul de cobalt. Rosario auzi sunetul unui camion în depărtare. Nefiind curioasă din fire, nu și-a căutat prietenii. Și-a smuls rucsacul și a luat-o la pas în direcția drumului.

Spre Tilcara (O întâmplare adevărată) I-a trebuit omului o zi jumate de mers pe jos ca să ajungă la Purmamarca, iritat de albastrul de cobalt al cerului și de frigul nopții. Voia să-și găsească moșii - o ultimă dorință a bunicii lui muribunde. La începutul anului trecuse de șaizeci de ani, sau așa credea, pentru că nu era în posesia unui certificat de naștere și nici al unor documente oficiale. Nu-și cunoștea moșii. Nici nu călcase vreodată în Purmamarca. Ȋl dureau picioarele umflate, iar monturile nu mai aveau suficient spațiu în tenișii deveniți acum cu jumătate de mărime mai mici.

Auzise multe și nevrute despre Purmamarca, unde mii de oameni, care vorbeau în alte limbi, se adunau în lunile dinainte și după ploi. Așa-i spusese bunica lui, cum că acolo cactușii, care acopereau rocile multicolore ale muntelui, ar avea tulpina la fel de groasă ca trupul unui bărbat bine făcut. În sat, s-a oprit la primul stand. Țăranul vindea imagini tricotate cu guanaco, gauchos și pueblos.

Câini comunitari zăceau nemișcați în praf, loviți de adâncimea cerului de cobalt și de căldura răgușită. „Du-te și stai colo, sub copacul Ceibo. Câinii nu te cunosc!" Cu efort, bărbatul păși pe cărăruie către biserica de lângă copacul Ceibo. Nu era nicio poartă la grilajul din jurul copacului Ceibo, viu de cinci sute de ani. Ȋn loc, a intrat în biserică și a tremurat. Biserica era o clădire adâncă, cu un acoperiș din lemn și ziduri din chirpici aromați. S-a așezat binișor pe-o băncuță, pentru că trebuia să se odihnească înainte de a-și relua călătoria spre Tilcara.

La Tilcara, aflase de la bunică-sa că, era mare Pelerinaj. Ȋntre Duminica Sfintelor Florii și Duminica Sfântului Paște, zece mii de pelerini sau poate mai mulți, urcă cu mic cu mare pe Muntele Curcubeu ca să afle Fatima, Sfânta Madona Neagră și să o aducă înapoi la biserica din sat.

Omul a oftat, s-a ridicat, apoi și-a făcut drum printre pueblos și câini. Simțea praful în nările păroase. O luă pe drumul de țară, păzit de lame care pășteau în turme.

Căldura îi biciuia fața zbârcită. Se uita la pământ. Din când în când, își ridica ochii pentru a controla distanța. În ceața turcoază, la capătul îndepărtat al drumului de țară, văzu numele Tilcara înscris pe semnul de direcție de la marginea drumului.

A tot mers și a ajuns în cele din urmă la destinație învăluit în praf gros. La marginea puterilor, s-a oprit la primul pueblo al satului. A intrat în curtea interioară și a băut din havuzul unde doi câini își făceau siesta. Un bărbat tânăr a ieșit din casă atunci și i-a dat o cană de mate și o empanada umplută cu legume și carne de oaie. „Mănâncă… ai mult de urcat… ca s-aduci înapoi Madona noastră!", i-a spus tânărul îmbrăcat în echipament de echitație. „Am venit aici să-mi caut moșii… bunica m-a trimis înainte să moară.” I-a răspuns călătorul. În mijlocul curții interioare, la capătul zidului dinspre havuz, stătea o Ramonă în mini-jupă. Lângă ea, parfumate-n oțet de mere de calitate, alte două Ramone l-au măsurat cu ochi furtunoși.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

33

proză de Mariana Zavati Gardner Dinspre Muntele Curcubeu, o briză rece începu să balanseze ghirlandele de flori ale Festivalului de Paști.

Un alt tânăr gaucho, cu un fluier în mână, își făcu drum spre fântână. „Cântă-ne de suflet, tinere!", strigă răgușită prima Ramonă, cocoțată pe peretele interior al curții.

Tânărul bău lacom și apoi începu să cânte la fluier. Cântecul lui… o tânguire despre un om venit de departe în căutarea moșilor lui, pe căile chinuite ale Muntelui Curcubeu. Un bocet despre speranța în moarte a bunicii lui. Ecouri slabe de voci de mult apuse…

Curtea interioară îi părea familiară. Cele trei Ramone erau îmbrăcate în mini-jupe, frumuseți dure pictate cândva de Antonio Berni în Colección Amalita Exhibición. Ȋmbibate-n oțet, cu ochii lor magici, măsurau veșnicia. „Cântecele tale te vor aduce înapoi la noi, peste ani.” I-au spus cu o singură voce. „Atenție! Gloria este vanitate!", a rostit cea mai înaltă Ramonă, cea cu șosete ridicate până la genunchi și coș de răchită în mâna dreaptă. „Sau, este invers cu indigo?", a întrerupt cea mai subțire Ramonă, învăluită într-o rochie de culoare magenta. În buzunarul de la spate, călătorul simți un fluier, deși nu știa ce căuta acolo. Cu mulți ani mai înainte poate ar fi știut să cânte, dar acum habar n-avea… poate înainte… dar înainte de ce? În mintea lui de acum încerca să afle sens de toate. „Îmi caut moșii." „Te așteptam", au răspuns cele trei Ramone cu o singură voce. „Unde locuiesc moșii mei?" „Colo, în spatele bisericii, în curtea bisericii vechi!", șoptiră cele trei Ramone cu părul zburlit de briză.

Dâre de lacrimi se prelingeau pe pielea uscată a omului.

Aceasta se petrecea acum, dar cu mulți ani în urmă a crezut că aflase faimă și avere… cu tânguirile

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

34

poezie

Dorina Șișu (Irlanda) iluzia nu era nimic în jurul lui nici măcar o idee un semn de mirare nimic nu era doar o durere de cap și o întrebare: ce nu a fost și ar putea să fie? și atunci s-a făcut o față de masă a îndurat firimituri, farfurii și pahare ori pumni de furie uneori mâini adunate a rugă și poate o lumânare și-atunci s-a întrebat ce-ar mai putea să fie de fapt? și s-a făcut pământ. a îndurat bombe și flăcări mașini, animale, blocuri, spitale, dar mai greu a fost când în el au intrat morți și gunoaie. și atunci nu a mai vrut să fie nimic... poate doar un om în tălpile goale.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

35

poezie de Dorina Șișu

have a nice day, love paddy a ales podul cu lacăte șade acolo de dimineață până pe la ora ceaiului de după-amiază zâmbește la toți trecătorii și le urează have a nice day, love dacă au ceva mărunțiș îl pot lăsa în căciula lui căciula lui paddy adună bani ziua și noaptea adună puiul de câine lui paddy i-a fost milă de el și l-a luat la sân - zice că acum are și el cu cine vorbi se poate lipsi de la o juma’ de pâine și-o gură de lapte pentru o mână de câine se face ora ceaiului așa că paddy o pornește încet spre trinity college să apuce o porție de supă caldă o apa și-un lapte de la cei pentru care oamenii străzii contează după ce termină de mâncat se retrage împreună cu Holly – mâna lui de câine în spatele parcului de la trinity college unde se află o străduță foarte îngustă și liniștită o străduță care are cam doi pași lățime și pentru că acolo nu e curentul rece și nici nu prea plouă din cauza prelatelor întinse de oameni a ales să-i fie casă de noapte se ghemuiește pe-un carton și vorbește în căciula lui ruptă micului ghem cu blana-i prea scurtă că totul e bine și că de-acum poate să doarmă să viseze frumos că mâine vor merge la podul cu lacăte multe și oameni care vor trece zâmbindu-le și care vor spune la fel have a nice day, have a nice, have a...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

36

poezie de Dorina Șișu dinții de lapte dinții de lapte s-au înfipt în limba profetului au început să-i roadă din oase lăsând gropi adânci înspre dincolo dinspre dincoace cu sens și fără sens căci ce ne mai trebuie atâta amar de știință și înțelepciune dacă tot murim nesătui și răi când am putea muri liniștiți, calmi, flămânzi și buni. știu: gândirea voastră se îndreaptă spre judecată și veți judeca se îndreaptă spre nebunie și veți înnebuni se îndreaptă spre ură și veți urî tot ce-ați înțeles și nu ați înțeles tot ce-ați iubit și nu ați iubit le vreți deportând bunul-simț într-o siberie personalizată din fundul curții știu că: priviți în gol și vă plângeți de milă priviți la plinul altora și vreți plinul vostru priviți la fericirea altora și vreți fericirea voastră priviți la iubirea altora și o furați priviți la săraci și-i vreți și mai săraci priviți și nu faceți nimic decât să: fugiți în noapte ca lașii lăsând în spatele vostru ruina și-așa țepeni și mândri, proști și vulgari construiți bastioane de aur să vă copleșiți în lauda de sine și-n belșug. voi nu vedeți cum la poalele acestei umanități lupii și-au lăsat blana pe copii abandonați probabil că în spatele profetului a mai crescut o umbră probabil că dinții de lapte erau din porțelan probabil că în buzunare ai ascuns o batistă în care ai legat un lanț de-un suflet probabil că rolul de mim ți-a expirat.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

37

Irish poet guest

Pat Boran (Ireland)

Pat Boran has published 6 collections of poems as well as a new and selected volume. His books have been published in half a dozen languages. He was born in 1963 in Portlaoise in the Irish midlands and has long since lived in Dublin where he has worked as an editor and broadcaster. The recipient of a number of poetry awards, he is a member of Aosdána, Ireland’s affiliation of creative artists.

The Children of Alcoholics The children of alcoholics make fine actors, in broken homes, hurting homes, learning from an early age to deceive, to deflect attention, when all else fails to put a brave face on.

Look now, here they come, the bright, the bold, the beautiful.

They kiss the air when they meet, they stand upright and proud, in darkness, speaking calmly, confidently to the gods, then bow and close their eyes to vanish, if only for a moment, in the wave-wash of applause.

And they need our love so much, these hurting creatures, that, somehow, sensing it, we laugh and cry along with them, freeing smaller hurts inside ourselves, our applause and our tears – if only they could be bottled – as precious, as potent, as addictive as alcohol.

(from Then Again, 2019)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

38

Irish poet guest – Pat Boran “A Man is Only as Good” A man is only as good as what he says to a dog when he has to get up out of bed in the middle of a wintry night because some damned dog has been barking; and he goes and opens the door in his vest and boxer shorts and there on the pock-marked wasteground called a playing field out front he finds the mutt with one paw raised in expectation and an expression that says: Thank God for a minute there I thought there was no one awake but me in this goddamned town. (from A Man is Only As Good” A Pocket Selected Poems, 2017) Making the Bed Alone, the job is pretty much impossible, each breeze amplified, the merest flick enough to spill the whole lot on the floor like a roof of snow. And yet the effort conjures better days when you and I would make the bed together, once more stretching a sheet out crisp and taut and flat, then slowly lowering to watch it swell and sigh and, at long last, to settle after all, the flag of the republic of our love that afterwards might break our loving’s fall. (from A Man is Only As Good” A Pocket Selected Poems, 2017)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

39

Irish poet guest – Pat Boran

Pat Boran (Irlanda) Traducere în limba română de

Emanuel Pope (Anglia) Pat Boran a publicat 6 colecții de poeme și de curând un nou volum. Cărțile i-au apărut traduse în zece limbi. S-a născut în 1963 la Portlaoise, în mijlocul Irlandei, și trăiește de mult timp în Dublin, unde a muncit ca editor și om media. A primit premii de poezie și este membru al asociației artiștilor creatori, Aosdána, din Irlanda.

Copiii alcoolicilor Copiii alcoolicilor devin buni actori, în case destrămate, case rănite, învățând din pruncie să păcălească, să abată atenția, când nimic altceva nu-i ajută să facă față situației.

Privește, sosește acum, inteligentul, încăpățânatul, frumosul.

Salută aerul când se-ntâlnesc, stau verticali și mândri, în întuneric, vorbind calm, cu încredere către zei, fac reverență și închid ochii ca să dispară apoi, fie și pentru o clipă, în unda ropotului de aplauze. Și au nevoie atât de mult de iubirea noastră, aceste creaturi rănite, ce într-un fel anume o simt, râdem și plângem odată cu ei, eliberând răni mici din interiorul nostru, aplauzele și lacrimile noastre -dacă ar putea fi ele îmbuteliateca prețioase, ca puternice, dependente ca și alcoolul.

(din volumul Atunci din nou, 2019)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

40

Irish poet guest – Pat Boran Un om e tot atât de bun Un om e tot atât de bun după cum se adresează câinelui când trebuie să se dea jos din pat în mijlocul unei nopți de iarnă pentru că un blestemat de câine s-a apucat să latre; și se duce și deschide ușa în maieu și chiloți și acolo pe terenul degradat dând în câmpul din față își găsește javra explodând de bucurie iluminat în așteptările sale și cu o expresie a feței ce spune: mulțumesc, Doamne! pentru o clipă am crezut că numai eu sunt treaz în orașul ăsta blestemat. (din placheta Un om e tot atât de bun, selecție de poeme, 2017)

Făcând patul Singur, treaba asta e aproape imposibilă, fiecare briză amplifică, cel mai mic onduleu, de-ajuns să arunce totul la podea ca pe un acoperiș de zăpadă. Și totuși efortul amintește de zile mai bune când tu și eu făceam patul împreună, încă o dată întinzând cearșaful apretat, tare, plat, apoi coborându-l ușor, privindu-l cum se umflă, respiră, ca în final să se așeze, steag al republicii iubirii noastre ce poate ne va frâna destrămarea iubirii.

(din placheta Un om e tot atât de bun, selecție de poeme, 2017)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

41

proză

Lena Nora Maria Vasilescu (SUA)

Lena îmi venea cam până la frunte. Fusese și rămăsese blondă în ciuda vârstei. Șuvițe aurii încă mai străbăteau la granița ”cârpei” cu fruntea. Altfel nu diferea deloc de tipul antropologic al zonei, cu pomeți puțin depărtați, bărbie înaltă și șolduri late.

Ajungeam la ea serile, după ce-și aducea înapoi acasă vaca de la păscut. Avusese mai multe, iar fiicăsa din îndepărtarea Clujului, insista s-o dea și pe asta, ultima. ”Da’ cum să o dau, c-am crescut-o de mică,” se certa Lena cu fiica aceea a ei in absentia.

O dată sau de două ori m-am trezit suficient de devreme s-o văd la cinci de dimineață mânându-și văcuța la pășune. Lena abia-și mișca picioarele călcând din lateral ca să avanseze. Ceva dreptate va fi fost având și fiica. Totuși nu pentru povești cu animale de companie mergeam noi la ea. Lena noastră știa multe povești cu strigoi. Bine, nu era nimeni în comună să nu știe câteva, dar ea le juca din tot corpul. Îl auzeam pe defunctul ei bărbat boncăluindu-și piciorul de lemn în camera alăturată, când povestea ea, așa cum vedeam aievea și fantoma lăptoasă care noaptea, în răscruce, îi apucase caii de dârlogi.

Am și filmat-o pe Lena povestind secretos despre cum s-ar face blestemul ”cu Biblia în apă” și multe de acest fel. Încă mai cred și acum că o parte erau povești de-ale locului, dar că pe altele le confecționa pe loc creierul ei vioi, special pentru domnii de la București.

Tatăl ei fusese țăran înstărit. Dacă memoria nu mă înșală prea tare, fusese la un moment dat și proprietarul crâșmei în care ea, după anii ’50, avea să fie ospătăriță. Cât nu vorbea pentru microfon, mi-a spus c-avea să-și ia înapoi ”pământul de la tăticul”. Cu egoismul meu de București n-am băgato-n seamă cine știe ce. Avea apel la București, mi-a spus, dar pe mine mă interesau mai degrabă strigoii și cântecele ei învățate de ea ”la vași,” pe când era tânără. În primăvara următoare m-a sunat. M-a întrebat dacă aș putea să-i arăt unde-o fi fost Curtea de Apel în capitală. Puteam, de ce să nu pot, nu era chiar atât de mult de când o mutaseră într-un fost sediu al Securității, fost conac, nu prea departe de unde locuiam. M-am rugat de ceva prieteni avocați să mă ajute. Lena n-avea avocat, nici nu i se părea că-i trebuie cine știe cât. Era pământul ei, de la ”tăticul.”

La sfatul acestor prieteni, am cerut termen pentru lipsă de apărare. Să tot fi fost prin martie, orașul înflorea pe lângă noi. În eleganta cameră de judecată cu lambriuri groase și tapiserii roșii, termenul ni s-a dat în următorul februarie.

Am dus-o pe urmă pe Lena la maestrul prietenilor mei. Un cabinet cochet, occidental, un domn cu față afabil-inteligentă și strângere de mână fermă. Mi-a fost cam frică pentru Lena mea când și-a dezvelit coșul pe care-l purtase tot drumul până aici. Adusese sămătișă proaspătă și ouă și rachiu de cel dublu întors. Dar maestrul, i-a primit darurile fără să zâmbească superior, chiar cu anume drag. A invitat-o în birou cum ar fi făcut cu oricare dintre noi, chiar cu anume reverență.

Au stat de vorbă cam o oră. La final ne-a chemat pe toți. Lena nu avea acte îndeajuns doveditoare pentru pământul tăticului ei. Se furaseră, s-or fi pierdut, îi juca ei memoria feste, n-aveam cum să știu, dar maestrul ne-a încredințat că e o cauză pierdută, n-are rost să-i ia banii și nici să mai bată la anul drumul, în plină iarnă, până la București. Am dus-o la gară și pe sub magnoliile proaspete, am uitat de micul meu regret.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

42

proză de Nora Maria Vasilescu În februarie m-a sunat din nou. Nu ea, ci fiică-sa din Cluj. ”Dar nu v-am explicat?” ”Știu,” a zis ea, ”dar n-am putut să o conving. I-am făcut rost de-o mașină.” A doua zi pe la șapte, m-am urcat într-o Dacie din cele vechi, cu geamurile topite sub aburi scurgăreți. Acum mă gândesc că ei trebuie să fi plecat de pe la miezul nopții sau ceva mai devreme.

Pe Calderon nu-i chip să parcăm. Ne dăm jos numai noi două. O ajut să iasă din mașina lăsată pe arcuri și avansăm încet până în curtea tribunalului. Mi-e frig, sunt minus cincisprezece grade, dar ea nu poate mai repede.

- Mi-i rău, se oprește ea pe la jumătatea curții.

- Hai-năuntru, nană Lenă, să te-așezi pe ceva.

Ne ocolesc oameni cu pas întins. Îi încurcăm. Răzbim în holul cu multă marmură de culoarea untului de biboliță. Ar trebui să urcăm la etaj; ne așezăm pe una dintre băncile lucioase și lungi.

- Mi-i rău, suflă ea cu ceva mirare.

Nu știu ce să-i fac. O fi răcit pe drum... aștept. Se ridică brusc de parc-ar fi lovit-o o hotărâre subită.

Mă reped s-o susțin, dar mi se scurge lent în jos, îndoită de genunchi. Țipăm mai mulți după o salvare. Îngenunchez lângă ea adulmecând hainele spălate-n leșie, altă noțiune de curat. Îi desfac jerseul, seadună ceva lume, nu multă. Lenei pielea i se înnegrește cu repeziciune apocaliptică, de parcă pe sub ea s-ar fi împrăștiat un strat de plumb.

Prin întunericul din cabina mașinii de salvare mă scotocesc cu înfrigurare, găsesc cincizeci de lei într-un buzunar să i-i ofer doctoriței care în spate s-a oprit din resuscitare. Au sosit extrem de repede, aveau aparatură ca-n filme. Dă din mână a refuz.

- Au trecut mai bine de treizeci de minute, mă ațintește ea drept.

E probabil mai tânără ca mine cu vreo douăzeci de ani, dar trăsăturile i s-au tras în jos într-o tristețe seacă, matusalemică.

- Noi să știți că putem continua resuscitarea, dar, dacă prin absurd ar reuși, de-acum e legumă, creierul s-a dus. Știu cum arată autopsiații. Mă rog de ei. Nu-i conving nici cu bani și nici cu vorbe. Legea spune, îmi explică ea, că dacă ai ghinionul să mori într-un spațiu public, autopsia e obligatorie. Greu să găsești spațiu mai ”public” decât Curtea de Apel. Se oferă s-o ducă ei la IML. Alung gândul la fiica aceea de la Cluj, mă dau jos din Salvare pe trotuarul aglomerat. Frig și soare. Alung orice fel de gând.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

43

Interviu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg

Ce ne așteaptă? dialog cu Johan Galtung, 18 Aprilie 2020

de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania) Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Sunteți unul dintre primii oameni de știință care au semnalat importanța crescândă a statelor asiatice în peisajul geopolitic internațional, preconizând deplasarea centrului de greutate spre Asia. Se pare că momentul lor a sosit, cel puțin din punct de vedere economic. Pe parcursul pandemiei, mai ales China a dobândit o poziție de vârf (cu toate bunele și relele aferente). Se va produce schimbarea și în plan politic? Dacă da, ce efecte va avea ea asupra Occidentului?

Johan Galtung: Există asiatici și asiatici, dar un lucru este foarte clar: două dintre cele mai mari națiuni ale planetei sunt asiatice, China și India. Iar China și India sunt legate strâns. Dacă ele se asociază, vom avea de-a face cu o putere cu adevărat mondială. Asta nu înseamnă neapărat ceva negativ. Chiar deloc. Bineînțeles că au și asiaticii dreptul lor la autodeterminare. Noi, cei din vest, neam obișnuit să credem că totul depinde de noi, că noi suntem cei care adoptă deciziile, dar între timp a devenit foarte clar că popoarele asiatice doresc să-și asume responsabilitatea pentru propriul lor destin.

G.C.S.: Multe dintre ele au însă o tendință de guvernare în stil autoritar. Ne putem aștepta la o preluare pașnică dinspre Est, cu prețul acceptării unui control mai strict la nivel statal?

J.G.: Ei bine, s-ar putea să fie așa. Dar, vedeți dumneavoastră, asiaticii au fost în trecut subiectul politicii noastre coloniale, o politică extrem de autoritară. Este foarte posibil ca între timp să fim nevoiți să combatem acele metode pe care tot noi le-am introdus cândva.

G.C.S.: Este posibil ca democrația noastră să sufere din această cauză?

J.G.: Democrația noastră?... Tare mult mă bucur că o numiți așa, a noastră! Tocmai pentru că această democrație ne-a caracterizat numai pe noi. Nouă ni se potrivește, dar nu este valabilă pentru lumea întreagă.

G.C.S.: Vreți să spuneți că este nedreaptă?

J.G.: Nu, doar că se adaptează cerințelor noastre. Este sarcina noastră să ne construim o democrație proprie. De altfel, acest lucru ne-a reușit destul de bine.

G.C.S.: Cu alte cuvinte, va exista o soluție de guvernare mixtă pe plan mondial?

J.G.: Există deja o combinație. Vedeți dumneavoastră, o politică globală unitară nici măcar nu există, pentru că părțile componente ale lumii exercită în același timp și funcții civilizatoare.

Civilizațiile se amestecă între ele, dar fiecare dintre ele luptă pentru prezervarea propriei identități.

Din acest motiv, politicile de guvernare au mai degrabă o extindere regională. Suntem grupați pe regiuni, iar aceste regiuni, așa cum spuneam, au un rol civilizator, dacă înțelegeți ce vreau să spun.

G.C.S.: Se remarcă în etapa de combatere a pandemiei o intensificare a naționalismului, unele state optând chiar pentru închiderea ermetică (să sperăm că nu pentru totdeauna). După părerea dumneavoastră, care dintre cele două tendințe va învinge: cea a revenirii la formula statelor naționale autonome sau, dimpotrivă, cea a creării unui front comun, de combatere a amenințării globale, induse prin efectele extinderii virusului, care lovește peste tot la fel?

J.G.: Poate că este mai potrivit cuvântul regionalism decât naționalism. Tot statele din trecut sunt purtătoarele schimbării, dar ele au tendința să se asocieze la nivel regional.

G.C.S.: Ca în cazul Uniunii Europene?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

44

Interviu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg J.G.: De exemplu.

G.C.S.: Sunteți de părere că Uniunea Europeană va supraviețui cu succes probei de foc a pandemiei?

J.G.: U.E. a răzbit deja prin multe crize. Dar trebuie făcută o diferență: avem o U.E. și altă U.E. Există acel nucleu inițial, format din statele fondatoare: BENELUX – cu care a început totul – apoi Germania, Italia, Franța, Spania...

G.C.S.: Da, urmate de țări precum România, așa este. Vorbind despre România, am observat mai nou o ușoară reținere față de U.E., chiar o rezistență aș spune. Se aud voci care nu sunt de acord cu statutul de „stat membru în rol secund”, de mâna a doua. Trebuie să ne îngrijorăm?

J.G.: Exact cum spuneți: U.E. este o scară cu mai multe trepte. Eu cred că este important ca fiecare stat să detecteze exact treapta care i se potrivește cel mai bine. Avem un solid sâmbure central. În jurul lui se poate clădi trainic, eșalonat.

G.C.S.: Decizia asupra acestei alegeri revine politicienilor. În aceste momente de criză, protagoniștii se schimbă însă foarte rapid: se remarcă mai ales „bărbații de stat”, dispuși să preia răspunderi și să impună restricții severe, dar și „femeile de stat”, mai sensibile la problemele cetățenilor. Asistăm cumva la apariția unei noi clase de politicieni, având la bază o combinație de calități „feminine” și „masculine”, de fermitate și sensibilitate, fără delimitare strictă după modelul tradițional pe roluri? Apare un nou tip de „demnitar-hibrid”?

J.G.: Este o idee foarte interesantă. Sunt întru totul de acord cu ea! O lume nouă este în formare, o lume care vine însoțită de un cortegiu de provocări și de forțe dispuse să preia ștafeta, modelând aceste noi realități. Este foarte posibil ca unele elemente deținătoare de putere să nu înțeleagă încă ce se întâmplă.

G.C.S.: Surprinde cum personalități de marcă din trecut dispar peste noapte de pe scena politică, lăsând locul altora, aproape necunoscute. Unii lideri cu greutate au amuțit pur și simplu.

J.G.: Pentru că nu știu ce să spună.

G.C.S.: Dar femeile, dacă pomenim de această nouă sensibilitate în politică? Tot dumneavoastră ați opinat la un moment dat că femeile sunt pe cale să preia din ce în ce mai mult din puterea de decizie pe plan mondial. Rolul lor în societate este pe cale să se consolideze acum. Se estimează că 70% dintre profesioniștii ocupați cu lupta împotriva efectelor pandemiei sunt femei (personal medical, îngrijitori, cadre didactice, personal din întreținere și curățenie, comerț etc.). Aplauzele sunt binevenite, dar oare recunoașterea se va menține și după ce trece criza? Se va reflecta oare ea și în tratamentul de egalitate dintre femei și bărbați?

J.G.: Este posibil, dar femeile, deși sunt mai puțin vizibile, adoptă oricum decizii majore, numai că o fac din umbră. În viitor se va accentua această realitate, cu deosebirea că femeile vor fi mai vizibile decât în trecut, devenind mai acceptate, în general. Faceți, vă rog, această distincție. Ce vreau să spun este că femeile decid deja o mulțime de lucruri, dar nu o fac în mod foarte manifest.

G.C.S.: Lucru care se reflectă în discrepanța recompenselor materiale, din păcate.

J.G.: Așa este. Spuneți „din păcate”, dar s-ar putea ca tocmai această împrejurare să ne poarte noroc. Poate că strategia de a lua decizii dintr-o poziție protejată, din relativ anonimat, vădește avantaje pentru faza în care ne aflăm acum: a interveni mai eficient, dar dintr-o situație mai puțin expusă, este o tactică nu lipsită de rafinament.

G.C.S.: În afară de modificarea echilibrului pe roluri, populația trece acum și printr-un proces de reașezare demografică. A nu se uita aspectul imigrației, dar și schimbarea ratelor de natalitate și mortalitate. Ce părere aveți, cum va evolua populația planetei în viitorul apropiat?

J.G.: Nu cred că va crește prea mult. Mizez mai degrabă pe stagnare, sau chiar pe un ușor regres.

Din nou femeile sunt cele care decid în ce direcție se va merge. Din ce în ce mai multe femei doresc să-și controleze propriile vieți, nu mai vor să fie privite ca niște „mașini născătoare”.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

45

Interviu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Cu cât crește numărul lor, așa cum am mai spus, cu atât mai puțini copii se vor naște. Eu cred că există acum foarte multe femei pe glob care își doresc un număr de maximum doi copii. Ele au acum posibilitatea de a decide, având acces la diverse metode de control și de planificare familială. Probabil se va stabiliza situația în jurul unei medii de 1-2 copii, pentru ca mamele să aibă o reală șansă de a duce o viață mai bună, nu ca spectatoare ale bărbaților, obișnuiți să-și aleagă singuri destinul, prin propria lor voință.

G.C.S.: Un alt subiect din sfera „impalpabilului” este religia. Ați subliniat în multe rânduri faptul că majoritatea conflictelor și războaielor se datorează „frecușului” creat artificial pe liniile de demarcație dintre religii, acolo unde sunt tensiuni. La ora actuală, însă, o nouă „religie” își face intrarea în scenă, dobândind pe zi ce trece tot mai mulți adepți: religia schimbării climatice. Și ea are ca scop salvarea planetei, chiar dacă sub o formă mai pragmatică. Sunteți de părere că iminența unei eventuale extincții planetare va reuși să unească sub un singur scut adepții religiilor oponente de până acum? Este de imaginat o estompare a adversităților dintre adepții diferitelor religii, în condițiile unei colaborări pentru binele speciei, per total?

J.G.: „Religie climatică“ este o expresie nouă. Inspirată combinație! Este foarte posibil, da, chiar foarte probabil! În fond, problema degradării climei o avem în comun cu toții.

G.C.S.: Dar această convingere este în același timp și pasibilă de îndoială, ca orice religie clasică. Nu toți cred în iminența pericolului unei catastrofe climatice! De aceea am optat pentru cuvântul „religie”.

J.G.: Înțeleg foarte bine sintagma. Mi se pare inspirată atât expresia aceasta, cât și modalitatea în care formulați întrebările, folosindu-vă de cuvinte-cheie grăitoare.

G.C.S.: Ne putem, așadar, imagina un viitor în care creștinii și musulmanii, ca exemplu, nu s-ar mai combate reciproc, ci și-ar uni forțele, într-un efort comun, în vederea contracarării unei degradări climatice care ne-ar afecta pe toți în aceeași măsură?

J.G.: Bineînțeles, este o condiție a supraviețuirii noastre. Planeta este la dispoziția noastră, a tuturor oamenilor. Cred că o astfel de evoluție este posibilă, din moment ce de ea depind atât de multe lucruri vitale pentru specia noastră. Pe de-o parte, avem demnitatea umană, mai precis, sarcina de a satisface nevoile oamenilor. Pe de altă parte, avem nevoile naturii. Ecuația are două componente: natura și omul.

Noi facem parte din natură, evident, dar suntem o componentă de foarte mare importanță, un element-cheie. În consecință, și nevoile noastre sunt importante, inclusiv pentru natură. Lucrurile care ne sunt necesare și pe care le solicităm de la ea au un efect covârșitor asupra naturii. Nevoile noastre de bază trebuie să fie acoperite. Avem sarcina nu doar de a le detecta și formula, ci și de a le satisface, respectând în același timp nevoile de bază ale naturii.

Eu cred că atunci când vom reuși să înțelegem clar care sunt nevoile de bază ale oamenilor, dar și ale naturii, vom fi capabili, pornind de la ele, să adoptăm și deciziile optime pentru viitorul nostru comun.

Bineînțeles că necesitatea primordială absolută a omului este supraviețuirea, dar trebuie corelată cu ceva care ar putea foarte bine să poarte numele de ...„willness“, o sintagmă care are în componență și cuvântul „illness“, englezescul pentru „boală”, dar în același timp amintește și de „wellness”, bunăstare. Să învățăm, deci, cum să supraviețuim, combinând aceste două elemente.

Exact același lucru se poate spune și despre natură: supraviețuirea este și țelul suprem al naturii.

Ce-și dorește, de fapt, natura? Eu cred că nimic altceva decât ceea ce ne dorim și noi.

Există mai multe condiții pentru supraviețuire. Dacă vrem să înțelegem cum funcționează viața, trebuie să analizăm exact acele condiții de existență-subzistență.

G.C.S.: Alt domeniu care ne grefează tot mai mult viața este digitalizarea. Întâmpinăm dificultăți la filtrarea adevărului, fiind înconjurați de informații digitalizate. Din ce în ce mai multe voci atrag atenția că digitalizarea ar fi pe cale să ne elimine din procesul de luare a deciziilor. Apare teama că ar putea să ne oblige la acte împotriva voinței noastre.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

46

Interviu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Este justificată această teamă? Credeți că ar trebui să ne creăm un fel de „insule” lipsite de elemente digitale, în care omul să se poată refugia la nevoie?

J.G.: Digitalizarea este un instrument. Trebuie să-l folosim cât mai bine. Nu se pune problema să fim pentru sau împotriva ei. Există digitalizare și digitalizare. Trebuie doar să știm cum o întrebuințăm.

G.C.S.: Digitalizarea are multiple întrebuințări, inclusiv în combaterea pandemiei. Dar planurile de redresare economică se mai inspiră și din istorie. De exemplu, se vorbește în Germania despre Planul Marshall, care a ajutat mult Europa de vest după cel de-Al Doilea Război Mondial. În Spania se vorbește despre reactivarea Pactului Moncloa, cel care a „reparat” economia după dictatura franchistă. Dumneavoastră ați atras atenția, în urmă cu mulți ani, în autobiografie, că se pot face și mari greșeli, adoptându-se măsuri eronate, așa cum a făcut Japonia, altă națiune învinsă în cel deAl Doilea Război Mondial. Care credeți că ar putea fi greșelile cele mai grave pe care guvernele ar trebui să le evite acum, în plină etapă de criză provocată de virusul Covid-19?

J.G.: Este o întrebare foarte bine pusă. Mărturisesc că nu mă încumet să-i dau un răspuns. Situația este mult prea complexă, iar multiplele implicații istorice, pe care foarte bine le-ați insinuat, sunt extrem de complicate...

G.C.S.: Înțeleg. Să vorbim mai bine despre măsurile de redresare din perspectiva celor afectați de ele, mă refer aici la efectele ei sociale. Oamenii se tem că, în urma privațiunilor de tot felul, va crește nemulțumirea în rândul populației și se va ajunge la frământări, proteste și chiar violență.

Alții dimpotrivă, consideră că, grație ajutoarelor financiare disponibilizate din fondurile care țineau banii blocați la nivel centralizat, vom asista la o revigorare a economiei, creșterea consumului, euforie etc. Care dintre scenarii vi se pare mai probabil?

J.G.: Sunt tentat să cred mai degrabă în varianta a doua. Sau poate ambele. Eventual concomitent.

Eu sunt de părere că omenirea nu este deloc mărginită la minte. Ea a găsit întotdeauna modalități și căi de rezolvare. Ea este capabilă să construiască soluții. Simt un anumit optimism, poate și pentru că am studiat cu atenție istoria și îmi place să cred că mă pricep la ea, măcar un pic. Dacă ne uităm înapoi, ceea ce am depășit ni se pare uneori de-a dreptul incredibil! Acest potențial este existent și latent, în noi.

G.C.S.: Se spune că producția va dobândi o pondere economică mai importantă decât consumul, cel care a avut rol primordial în secolul trecut. Dacă privim cu atenție, sectorul terțiar este cel mai afectat de pandemie. Serviciile, în general, sunt aproape inexistente în perioada carantinei (turism, alimentație publică, transport de persoane, bănci etc.). Se poate spune că era sectorului terțiar s-a încheiat?

J.G.: Atunci când vorbim despre terțiar ne referim la împărțirea clasică pe trei sectoare a economiei: industrie, agricultură și servicii. Condiția existenței acestei clasificări este întrepătrunderea dintre sectoare. Industria și agricultura sunt susținute și optimizate cu ajutorul robotizării, automatizării, finanțării etc. Tot ce ține de intervenția umană în procesul economic, creativitatea și dexteritățile lui speciale, toate acestea compun domeniul serviciilor. Nu se pot desființa serviciile; fără ele nu funcționează nimic. Am făcut un scurt excurs teoretic, cu voia dumneavoastră...

G.C.S.: Da, așa este, e bine să nu uităm lecțiile din teoria economică. Mulțumim pentru reîmprospătare. În altă ordine de idei, legat de viziuni pe termen lung, îmi dați voie să amintesc un citat din cartea dumneavoastră?

J.G.: Când spuneți „carte”, trebuie să menționați la care dintre cele o sută cincizeci de volume pe care le am pe conștiință vă referiți...

G.C.S.: Desigur, ca părinte al teoriei păcii și al cercetării destinate rezolvării conflictelor, ca sociolog, matematician, economist și profesor ați scris nenumărate cărți. Citatul la care fac eu referire provine însă din opera dumneavoastră literară, autobiografia apărută și în România: „O lume cu un singur stat, lumea însăși, și cu o singură națiune, omenirea, se profilează la orizont. Este de datoria noastră să proiectăm o lume în care nimeni să nu fie mai egal decât altul.“ Ați scris aceste rânduri în anul 2006.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

47

Interviu de Gabriela Căluțiu-Sonnenberg Vă întreb acum: credeți că această nefastă criză ne apropie de viziunea pe care ați avut-o atunci, sau sunteți de părere că ne îndepărtăm de acel ideal?

J.G.: Cred că ne-am apropiat de el, tocmai din cauză că această amenințare planează asupra întregii omeniri. Propagarea ei în cercuri concentrice duce cu gândul la un val sub carena corabiei omenirii, un val care ne poartă, pe care navigăm într-o direcție comună, strângând rândurile. Exact așa vizualizez eu situația. Toți suntem într-o barcă.

G.C.S.: Da, se observă cum, pentru a realiza acest front comun împotriva dușmanului invizibil, ne metamorfozăm și la nivel individual. Coeziunea oamenilor a crescut, apar ofertele de ajutor reciproc dezinteresat, solidaritatea oamenilor crește. Singurătatea în carantină produce un efect neașteptat: valorile morale dobândesc prioritate, arta, cultura iau un avânt neașteptat. Credeți că izolarea forțată va lăsa loc unei eliberări de energii spirituale pozitive, încurajând artele, filosofia, creativitatea? Avem șansa de a experimenta o renaștere a spiritualității?

J.G.: Foarte, foarte posibil! Am putea s-o numim eliberare. Cum bine s-a putut observa la o privire atentă aruncată istoriei omenirii, s-a întâmplat mereu acest lucru. De fiecare dată când omenirea s-a aflat la o răspântie, trecând prin grele încercări, au urmat faze de înflorire ieșite din comun, exact de acest gen. De exemplu, epidemia de ciumă din anii o mie trei sute patruzeci a fost, desigur, una dintre cele mai groaznice provocări din istoria omenirii. O sută de ani mai târziu s-a întâmplat în Europa lucrul cel mai frumos posibil: Renașterea.

Nu întâmplător, renaștere înseamnă, în sens literal, începerea unei noi vieți. Există o istorie a viitorului în care este rezervat mult loc renașterilor consecutive, succesive, repetate și reiterate. Nu încape nicio îndoială că noi, omenirea, purtăm în noi capacitatea aceasta de a ne regenera.

Cei care mă cunosc știu că, în general, am obiceiul să eman un anumit optimism. Dar care este sursa acestei încrederi nestrămutate, pe care eu o cultiv? Hai să spunem că am idee despre istorie, cel puțin un pic de habar. Istoria noastră este o istorie a supraviețuirii, în ciuda tuturor obstacolelor, în pofida lor, oricum, mereu...

G.C.S.: Sună foarte încurajant.

J.G.: Sper că da.

G.C.S.: De fiecare dată când discut cu dumneavoastră, mă simt privilegiată și vă sunt profund recunoscătoare pentru ideile inedite și pentru tonul dumneavoastră optimist. E o plăcere să comunicăm. Sper că vom reuși azi să trezim și interesul multor altor oameni pentru temele pe care le-am dezbătut.

J.G.: Plăcerea este și de partea mea. Vă mulțumesc pentru minunata formulare a întrebărilor și pentru întreaga conversație. Dialogul, dezbaterea constructivă este rezolvarea, am mai spus asta. Noi am avut un dialog, nu doar un schimb de întrebări și răspunsuri. Este o plăcere să răspund unor întrebări în spatele cărora pot ghici un spirit deschis și o muncă serioasă.

G.C.S.: Iar eu vă mulțumesc din suflet pentru timpul pe care mi l-ați acordat.

Spania (Benissa - Alfas del Pi, Provincia Alicante) 18 aprilie 2020

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

48

traduceri

Traduceri din John Kinsella Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia) Are peste 40 de cărți publicate și este tradus în numeroase limbi de circulație. Este considerat unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani australieni cu realizări valoroase în poezie, proză, eseu și critică. Este editor la câteva jurnale, printre care publicația Salt. Sa născut în anul 1963, într-o suburbie din Perth, în statul Australia de Vest. Se consideră vegetarian, pacifist, anarhist și ecologist. În prezent este profesor la Curtin University.

Wheatlands https://www.poetrylibrary.edu.au/poets/kinsella-john/poems/wheatlands-0217005 Lanurile de grâu I O bătrână își amintește Noi toți simțim încă săritura inimii prinzând lumina faurilor ridicându-se deasupra drumurilor închise.

Ori auzind vulpea lătrând cu o stăruință enervantă.

Dar în singurătate, îmi duc amintirea sorei noastră atârnând rufăria din brațele ei – o piele palidă ascunsă de soarele brutal al amiezii.

II O parabolă de trei în unul Vulpea bătrână se uită pe cer, care este mai larg aici ca oriunde, în timp ce vânătorii încearcă prin fluierături înșelătoare să atragă vulpi. în timpul zilei câteva locuri calde se formează în scobiturile dealurilor, iar în nopțile reci, vânturile formează pâlnii în adâncime înăuntrul viselor turmelor de oi.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

49

traduceri de Dorian Stoilescu III Fulgerarea Un copil poet – vărul meu – a condus ca un nebun prin furtună.

Un foc a izbucnit și tocmai ce-am putut vedea flacăra pe muchia curburii lumii: Am fost șocat să văd lucrurile arzând în ploaie.

Era oare uscat pe acolo?

Spre casă a căzut câte ceva din fundul camionului, am fost împins să adun lucrurile înapoi iar fulgerul a căzut atât de aproape încât m-a șocat.

Drumul fără capăt Tufișul de la capătul drumului este planificat pentru dezvoltare – tu nu ai nevoie de vreo hartă urbanistică pentru a constata aceasta, Sigilat de case, traseele încrucișându-se se tot lărgesc. În centru este un strat subțire de mușcate și o tufă de trandafir Madame Pierre S. du Pont aflate în mare dificultate. Cactușii scoși deja au prins rădăcini în noile locuri, multiplicându-se.

Caii sunt munciți pe acolo zilnic, trecând peste șinele tăiate din arborii de jarrah și-și răstoarnă poverile de-a lungul căilor nisipoase.

Copiii au început să introducă fiare forjate, și-au ridicat și excavat cuiburile.

Aceasta a fost proiectată ca o suburbie exclusivistă, cu tufiș plantat la baza povârnișului.

Dar acest drum fără ieșire este gata să se schimbe și o dinamită tocmai s-a auzit în inima dealurilor.

Slight Air https://www.poetrylibrary.edu.au/poets/kinsella-john/poems/slight-air-0217003 Boarea de vânt Ceilalți au plecat.

Iau o nectarină căzută și o strivesc de sârma unei cuști ce ține o pasăre cacadu închisă – prizonieri amândoi – păstrând mirosul greu al fructului de vară.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

50

traduceri de Dorian Stoilescu Cormorants https://www.poetrylibrary.edu.au/poets/kinsella-john/poems/cormorants-0217002

Cormoranii Acele apariții eterne din răstoace – umbrele lor periplu stins al bărcilor ancorate

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

51

poezie

Emanuel Pope (Anglia/Danemarca) Din jurnalul „Dragoste în timpul epidermei mele”

XXXI. Am niște informații de ultimă oră, incredibila poveste a unei bucle blonde, a propriei mele istorii, deșănțate, aventuriere, mergând trotilată pe sub ape, doar ca albii delfini din când în când scăpărând în soare, dintre valuri, pe lângă marile cuirasate americane, din apele Bosfor.

O poveste cu multe bărbi, religii și popoare pe întinse meridiane, cu oameni puternici, pescari și o dunăre de vodkă, curgând ca apa de ploaie prin ficații lor de granit, cazacioc, cazacioc, lipoveni cu vorbe puține, blânzi și zâmbet curat pe față, biciclete ukraina cu lanțurile copilăriei trăgând greu la deal, telefoane de ebonită și toate cârciumile din oraș, program 6-20, pline de ochi șireți, șuti, pârnăiași, hamali, golani mici și mari și nopțile dormite în umbra de catifea a bisericii lipovene din Pisc, ori lângă zidul abatorului visând reînvierea câinilor lumii, pe atunci încă se mai servea secărică dimineața, pe stomacul gol în Brăilița, cu primul schimb de muncitori de la uzina progresu, la 6, la 10 începeau să curgă rulmenții pe sub poartă și apăreau și țiganii cu taraful, banii începeau să se-nvârtă... business as usual, avea balta pește, la Cioara se vindea într-o zi mai mult decât în toate birourile de import-export de vizavi, prin ferestre se auzea țăcănitul inutil al mașinilor de bătut cuvinte, funcționare lipite de cur tăiau iarba la caii de pe pereți, o tăiam și noi acolo la fața locului, bicicletele și ele echipate cu scări de lemn pășteau lângă coviltirul unor țigani de prin Ialomița, sosiți de curând la fabrică... plin de afaceri, Nea Timosca, cât un zeu bahic, Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

52

poezie de Emanuel Pope comandând încă 2 mari, rase, halbe cu tescovină, din aia rapidă de Dedulești „Du-te, măi nepoate, zice, întorcându-se la masă, și mai dă o sârmă la centrală, să nu zică ăia c-am murit pe drumuri” și eu ucenic atât așteptam, fugeam ca o zvârlugă și cu agilitatea unuia de 21 de ani mă urcam pe stâlpul de telefonie chiar acolo în fața bodegii, lumea obișnuită cu telefoniștii... niciun fâs, „Alo, masa? verifică, te rog”, și eu cu patentul pus în cruce pe borne, „Nu, tot în scurt e”, îmi răspundea o dulceață de acolo, și eu numai la ea mă gândeam, așa și așa și altfel visând pe stâlp că apostolii în ceriu... „Ce dracu faceți, mă, acolo... de 4 ore?” (șefu’ Ioniță, bass greu) „e firu' rupt prin copaci și pe la hale... tov maistru”, îi ziceam, „Hai, bine! dar mai repede că țipă directorul Urdă la mine că nu poate trimite tractoarele alea în apele Congo...

Grijania lor de africani, maimuțe... că vă tai ziua, bă, auzi?” auzeam și noi nici măcar nu atinsesem poarta fabricii de-acolo, ci doar ne uitam la ea din cârciumă cu nespusă melancolie, poartă pe sub care rulmenții curgeau de-acum ca mercurul de repede, pe sub privirile înghețate ale maiștrilor și paznicilor cu bulamace, biluțe toate cu voință de fier și toate cu o singură destinație, la Cioara, unde beam la masă și eu cu un munte de om, lipovean, colegul mai în vârstă în grija căruia fusesem repartizat, ucenic de doua zile, stacane de țuică fierbinte ca sângele de iepure sălbatic de stepă, visând comori și continente ascunse, fără să știu că peste 30 de ani o să aflu uimit, beat într-o seară, taman pe țărmurile nordice ale Danemarcei, în timpul holerei moderne, că nora mea, jumătate turcoaică, jumătate lipoveancă, e chiar nepoata lu' nea Timo din poveste, D-zeu să-i odihnească sufletul bun, ca pâinea de cald: „Ce-o zis, nepoate Ioniță?” „Că urlă Directorul la el, că africanii, că maimuțe, că ne taie ziua și să ne mișcăm mai repede” „Bun, zicea molcom moșu', mai avem o oră de stat pe aici...

Cioară! adă fă, încă două țâțoase de Dedulești că mă arde aici în piept de sete...” și nu aveau nici alea să fie ultimele.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

53

poezie de Emanuel Pope Ah, istoria asta a mea cum mă bântuie ea! șuvițele astea blonde ale propriului meu destin, și rădăcinile lor, mari, întinse, cum se învârt, se duc și se întorc și mă prind în fel și chip.... pe șapte continente, cu șapte popoare, șapte lacăte, șapte cămări și cu o taină atât de mare.

XXXVI. „Hai să vorbim și despre altceva Nu doar despre covid” * Nimic legat deci, Cum nimic legat nici de cireșul din gradina fiului meu, intrat acum în iarnă, în plină primăvară (sau cel puțin deocamdată nimic despre asta) Cum nu trebuie să amintim nici de femeile înnebunite de fantasmele verii Arzând acum ca torțele vii prin balcoane.

Mama ei de izolare.

Nu! De data asta trebuie să fie despre altceva, cu totul și cu totul despre altceva, cum ar fi, de ce nu?! despre accidente.

Da, despre accidente. În special despre accidentul de pe N 401, Undeva, în primăvara anului trecut, 2011, în Danemarca, cu trei martori oculari, ziua în amiaza mare și despre coliziunea de acolo dintre o combină și un tractor și tot ce a urmat, dar în mod special despre bărbatul acela sosit de niciunde, „într-o clipire de gene”, șaten, aprox. 50 de ani, înălțime medie, puternic, bărbos, elegant risipindu-și umerii în croiala unui sacou armani sport, gri, mânecile suflecate, pe antebrațe tatuaje vizibile, ochelari ray-ban și pantofi de firmă cu scârț și luciu ce nu lăsau „niciun fel de urmă în glodul împrăștiat de pe șosea.”

Ah, și să nu uit,

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

54

poezie de Emanuel Pope musai trebuie să scriu și despre parfumul pe care-l emana ființa lui acolo, la locul accidentului, conform mărturiilor: „risipind ca prin farmec tot fumul și mirosul de motorină și paie arzând, de la tractorul răsturnat cu roțile-n sus în șanț.” ... și aici m-am încurcat.

Mi-am scos pălăria și mi-am tamponat începutul de chelie la nici 30 de ani cu o batistă mare, nu tocmai curată, cu o muiere gravidă pe care o văd doar de două ori pe lună... „Viața e dură”, mi-am spus, în timp ce priveam pe gânduri, imaginea de pe prima pagină a unui ziar local din Kentucky, aflat pe tejgheaua barului.

Vechi de trei zile, asasinarea lui Kennedy, unghiul era unul special și o parte din fața președintelui era acoperită de umărul agentului federal în încercarea acestuia de a-l proteja. „Giv'm'nother one” i-am spus barmanului și am dat peste cap scotch-ul din fața mea.

Să fii detectiv de asigurări prin ținuturile astea de arșiță, înconjurat numai de fermieri mirosind a pișat de vacă... of! nimic nu-i fun.

La tonomat, o pizdă de prin împrejurimi se vaită de mama focului: „Jolene! Jolene!” ...și cum să pot descrie eu la urma urmei, în raport parfumul acela, orice parfum de fapt?!

Fuck! Și apoi porche-ul ăla galben din care a coborât „bărbatul sexi”, imaculat de parcă ieșise din parcarea unui dealer auto din L.A. Câte mașini din astea or fi înmatriculate în Danemarca?

Ceva e putred!... „...bărbatul a deschis portiera și fără să se grăbească deloc absolut senin la față, în timp ce noi toți

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

55

poezie de Emanuel Pope tremuram terifiați, calm a traversat drumul până la tractor și a dispărut în incendiul de-acolo.

După un timp l-am văzut toți ieșind, nu știu cât să fi trecut, din pâcla fumului cu șoferul în brațe.

L-a așezat apoi în picioare, în mijlocul șoselei cum ai așeza un manechin într-o vitrină, L-a scuturat puțin pe haine de una, de alta, uite așa, după care, până se ne dumirim și să înțelegem ceva din toate astea s-a urcat în mașina lui bengoasă și dus a fost.”

Mai târziu șoferul a început să se agite privindu-și tractorul arzând. (din declarația unuia dintre martori) ...așa că am mai cerut un scotch barmanului și acolo, pe tejgheaua barului, în mijlocul muștelor de tot soiu’, asurzit de muzica country, am scris în raport cu creionul chimic, umezindu-l puțin cu limba, numele „Gabriel”, iar la descriere: „a fost văzut de trei martori salvând un om pe șosea, dintr-un accident, din văzduh coborând, cu șaptezeci de ochi și șapte perechi de aripi. Aerul mirosea în jur a mir și portocali, ziua de ..., luna mai, anul 2011. La plecare pur și simplu a lovit din plin un brad de pe marginea drumului cu anvergura celor 7 metri de aripi ale sale și bradul s-a cutremurat înflorind instant.

Numai flori albe, lucru nemaiîntâlnit până atunci.”...

— „Sunt peste tot” am auzit în spatele meu vocea răgușită a unui bețiv — „Ce spui?” zic, răsucindu-mă iute spre necunoscutul vorbitor — „Comuniștii, tinere! Comuniștii!” îmi zbiară în ureche și-și trântește sticla de bere peste imaginea asasinatului de pe prima pagină.

— „Da, știu!" răspund liniștit și lăsând câteva monezi pe lemnul ud, îi fac semn barmanului, îmi iau pălăria, raportul și plec.

Afară un aer rece și soarele care tocmai se ivea peste provincia Wuang. În față o limuzină neagră cu porțile larg deschise

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

56

poezie de Emanuel Pope și o bijuterie de fetiță în costum național toată numai un zâmbet: — „Să trăiți, tovarășe Chu'in! Bine ați venit! Vă așteptam!

Totul e pregătit pentru inspecție, așa cum ați ordonat!”

Mi-am scos șapca, mi-am tamponat începutul de chelie, la nici 30 de ani, cu o batistă mare, nu tocmai curată, cu o femeie gravidă și o bijuterie de fetiță în costum național toată numai un zâmbet: — „Să trăiți, tovarășe Chu'in! Bine ați venit! Vă așteptam!

Totul e pregătit pentru inspecție, așa cum ați ordonat!”

Mi-am scos șapca, mi-am tamponat începutul de chelie, la nici 30 de ani, cu o batistă mare, nu tocmai curată, cu o femeie gravidă pe care o văd doar de două ori pe lună „Viață e dura!” mi-am spus și am ridicat ochii spre soarele care, acum ridicat bine peste Marele zid chinezesc, strălucea în toată puterea Sa. „— Ah, Biruitorul! Ah, Biruitorul!” * citat aprox. dintr-o postare a lui Sorin Tunaru de pe Facebook, în timpul holerei moderne

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

57

proză

În familie Valentin Macaveiu (Vietnam)

Anotimpul musonului ține până târziu în octombrie când începe, treptat, să-și potolească ploile. De prin noiembrie, după prima jumătate a lunii, soarele secetos de vară începe iar să se aprindă pe cer și, atunci, toate mările pe care musonul le-a plouat, fug speriate și se coboară adânc în pământ de zici că pe-aici nu a plouat niciodată. Norii, altădată negri și persistenți, se absorb, rând pe rând, și se pierd în smogul gros al orașului. Pe scurt și șleau, e vară. Dacian, în camera lui de la etajul unu, asculta cum păsările ciripeau în copăcelul de la baza fântânii arteziene.

Ce mare s-a făcut, își zicea el, stând tolănit pe sofa. „Ești aici de-un an, îi zicea demiurgul”. Sunt aici de-un an, și-a dat seama românul.

Era o seară de nouăsprezece noiembrie când aștepta în stația de autobuz de la Grind să vină autocarul de Timișoara. Îi clănțăneau toți dinții în gură stând acolo, într-un țug de nedescris. Prin pereții de policarbonat ai încăperii, nori sângerii și vineți se vedeau apunând peste Cioaca 1 de la Lăsău. Iarba mirosea a nemurire târzie și farurile reci ale mașinilor se jucau cu umbrele copacilor pe asfalt. Din Mureș2, aburi calzi se ridicau cuminți, venind ca o ceață, pe ulițe. Ce frig trebuie să le fie câtorva fire neculese de porumb, uitate pe câmp. În seara aceea, după mai bine de o oră de întârziere, autocarul de Timișoara ajunse în stație. - Ce s-a întâmplat? Întrebă Dacian dintr-un țurțure de conștiință. - A fost coloană, se lucrează la tronsonul de autostradă de la Mintia. Știți cum e. Noi venim de la Sibiu, vă dați seama cum e și pentru noi, îi spuse șoferul. Știu cum e, se gândi Dacian.

Toată lumea parcă era mai binevoitoare când era vorba despre autostradă. Totuși, nu? Că uite, că se poate, că se face. Lasă, bine că se face. Dacian își aminti atunci de naveta din liceu, la Ilia, când, timp de patru ani, prin 2004, s-a reparat podul de la Săcămaș3. Era o căldură insuportabilă în microbuzele mici care transportau elevii înapoi pe sate. Îndesați ca niște sarmale, își amintea el cum așteptau la semaforul de la pod ca să treacă. Kilometri de mașini claxonau nervoase până la intrare în Ilia. Ce vremuri să tot fi fost! Și, acuma? Și-acuma lasă că o să avem și noi autostradă, gândeau toți parcă, ușurați că, în sfârșit, se poate. - Un bilet până la Timișoara, vă rog, continuă Dacian în timp ce își așeza bagajele pe două scaune libere din față. Autocarul plecă molcom, pufăind. Din toate părțile, aerul cald îi dezmorțea acum extremitățile. Așezat în primele locuri, Dacian privea în urma lui: Adio! I se rupeau bucăți din suflet și cădeau grele printre roțile autocarului care le spărgea în mii de lacrimi. - „Când te întorci”? Îi răspundeau prin geam, aburite, luminile satului. „Unde mergi”? Întrebau colinele abrupte din Lăpugiu de Sus. „Încotro, copile”? Repetau crestele dealurilor de la Coșevița. Trecând de serpentine, satele Banatului miros a fum de corn și sunt înșirate de-a lungul șoselei. Pridvoarele4 lor de vată, din povești, din care se văd ieșind oameni simpli, pășind agale pe lângă bicicletă. Și pacea care scârțâie din stelele reci: „Până unde te luminez”? Întreba luna.

La fel ca Dacian, mii de alți români luau drumul străinătății. 2017 a fost, dacă e să ne luăm după graficele Institutului Național de Statistică, un an negru pentru demografia României. Atunci, au 1

Un deal înalt care delimitează satul Lăsău, dispre sud-vest;

2

Râul Mureș;

3

Localitate nod rutier care bifurcă două drumuri naționale: drumul Lugojului și drumul Aradului;

Galerie exterioară deschisă sau închisă, cu acoperișul sprijinit de stâlpi, așezată în partea din față sau de jur împrejurul unei clădiri; 4

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

58

proză de Valentin Macaveiu plecat din țară două sute douăzeci de mii de români: Un oraș românesc de dimensiuni medii spre mari. E ca și cum municipiul5 Brașov ar dispărea pur și simplu de pe hartă. „Unde plecați, mă, copii”? Întrebau Carpații, încolăciți de durere. „Unde vă duceți?” Insista Curtea Domnească din Târgoviște.

Avioanele îi luau și îi duceau în stele; români plecați, copii de daci. Din 2004 până în anul când Dacian plecase, patru milioane de români părăsiseră granițele României și acum trăiau altundeva. „Ce nebunie să i se-ntâmple asta unei țări”, se gândi demiurgul: „Al cui vis e ăsta? Cine l-a visat? Ce suflet negru a smuls din rădăcini familiile, ce drac s-a agățat de clopotul viitorului?” - Am plecat, Andrei. Să fii cuminte! Îi spunea o mamă copilului ei de șase ani: - Să asculți de buni, Andrei, o năpădeau lacrimile despărțirii. - Ai auzit, Andrei? I se înmuiau picioarele intrând în mașină: - Te iubim, Andrei, se îndepărtau părinții cu bagajele grele de durere. - Vă iubim copii, claxonau mașinile încolonate în vama de la Nădlac. Pădurile urlau de se-auzea în toată Europa. Poate de aceea le-au și tăiat. Să nu mai zbiere. Și drujbele care tăiau în carnea țării, și plânsetele copiilor orfani, care urlau de pretutindeni. - Vă trimitem bani, se întăreau părinții pe autostrăzile Ungariei. - Ne luați tot ce vrem, apăreau primele mesaje de acasă. - Să-i ascultați pe bunici, se imprimau gândurile părinților din parcările Austriei. - „Sunteți deja departe”, le traduceau din franceză tichetele cu plată de pe autostradă. - Suntem deja departe, se auzeau obosiți românii la granițele Spaniei. - Ați ajuns, le spuneau șoferii din mii de autocare oprite în orașele Italiei. Români muncitori, români hoinari.

Familiile României, de după 2004, pierduseră definitiv o generație. Generația oamenilor aflați în puterea muncii se îngrămădea să iasă din țară, lăsându-și copiii în grija bunicilor: - Haideți, buni, că vi-i frig, se înnopta tăcut în noiembrie. „Intrați ca să stingem lumina”, le ziceau nucii bătrâni tuturor.

Ce departe e totul ca o amintire veștejită, se gândi Dacian în terasa mică a balconului. Ușa de la intrare se auzi deschizându-se încet, ca într-o visare. - Intră, intră, zise românul în vietnameză. De după colț, Lady Mai apăru bucuroasă nevoie mare: - Maryyyy, chiuie ea bătând din palme. E lesne de înțeles că e în culmea extazului, îngână băiatul. - Linh! Linh, she is getting married!6 Se auzi din holul casei înainte ca Mary să intre ca o furtună și să îi spună: - Se căsătorește Linh! A venit Linh! E aici!

Lady Mai nu o mai văzuse pe Linh de doi ani. O despărțire care a luat sfârșit în dimineața aceea.

Fata nu spusese nimănui că se întoarce, nici măcar mătușii Hong din Hanoi.

Doar apăruse cu Tim, de braț, după zboruri obositoare, nesfârșite și cu multe escale, tocmai din Illinois, Statele Unite ale Americii. Ce mare să îi fi fost mirarea femeii când o văzu pe Linh planton în fața ușii: - Ai venit, con gái tôi, mi-ai adus inima înpoi. A început să bată, uite, își povesteau ei trei.

- Și mă mărit, mamă. Am venit să mă mărit aici la mine. Să facem nuntă ca-n basmele vietnameze cu Son Tinh și Thuy Tinh, o strângea în brațe Linh pe mamă-sa. Ce riduri ți-au mai adâncit privirea, mamă? Își spunea doar pentru sine fata.

- O veste minunată! Lăsă să se înțeleagă Dacian, ridicat în picioare lângă cele două.

- Tocmai de aceea, lady Mai vrea să îți spună că Linh te-a invitat la nuntă. Și, mai mult decât atât, vei fi domnișor de onoare, spune Mary. – Đúng!7 Zâmbea proprietara fericită. Și ce-o să facă dacă va merge la nuntă? N-a fost până acum la nunți vietnameze, n-ar ști ce să poarte, cum să stea sau să mănânce. Cu siguranță, e cu mult diferit decât la noi în România, când domnișorii de onoare stau aliniați în fața ușii și oamenii mănâncă prăjituri în curtea casei. „Asta e mireasa ta?” Se aud întrebări de peste mulțime. „Asta e mireasa ta?” Ies domnișoarele de onoare din casa miresei. „Asta e mireasa ta?” Bocesc babele ca la priveghi. Nu, cu siguranță, aici nu au strigăturile noastre, aici nu se dă în boabe. În satele Transilvaniei, vătaful călușarilor e cel care cere mireasa de la părinți. El e cel mai

5

Oraș de reședință a județului;

6

(viet.) Linh se mărită;

7

(viet.) Da; Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

59

proză de Valentin Macaveiu voinic, cine să facă asta? Pentru că mireasa nu vine așa, cu una, cu două. Trebuie să insiști, să promiți ba o uiagă de pălincă8, ba un miel abia fătat9: Hai, mireaso, hai crăiaso, astăzi te măriți, frumoaso.

Plângi tu, mamă, plângi tu, tată, că vi-i fata însurată, fată mare-a fost odată.

Du-să-n zări, în depărtări.

Cu balauri, cu centauri, și-ai lăsat părinții-acasă.

Măi mireasă, măi crăiasă, ieși frumoaso, ieși din casă.

- Mulțumesc de invitație, le zise el în vietnameză. Nunta avea să aibă loc anul viitor în martie, după ce se întorc copiii din vacanța de Tết10. Nu mai e mult până atunci, gândeau femeile grăbinduse să iasă din camera lui Dacian: - Haide, haide să deschidem lăzile de zestre, Mary. Trebuie să găsim ao dai11-ul de la mama pe care Linh îl va îmbrăca la nuntă, o îndemnă ea pe menajeră. Cele două intrară într-o cameră pe care lady Mai o ținea tot timpul închisă. Acolo erau lucrurile ei cele mai de preț, închise cu cheia și ferecate cu un lacăt greu și gros. Da, cu siguranță Linh va îmbrăca ao dai-ul roșu al bunică-sii: - Aici, în dulapul ăsta trebuie să fie costumul, îi zise lady Mai, fetei. Să cauți cu grijă, să nu cumva să rupi vreun nasture sau un fir de cusătură. L-aș căuta eu, dar mă doare spatele, uite! Eu caut în sertarul ăsta după pălărie, continuă proprietara așezându-se pe un scaun. - De ce să porți un ao dai așa de vechi? Se gândea Mary. Până la urmă, ao daiuri găsești și de închiriat, dacă nu ai bani să-ți cumperi unul nou. De! Nu cred eu să poarte Linh rochia de mireasă a bunică-sii.

Dar Mary nu știa mai nimic despre familia lui lady Mai. Familia Pham își trăgea rădăcinile din capitala Hanoi. Foarte renumiți experți bucătari, reușiseră prin anii șaizeci să inunde piața asiatică prin savoarea biscuiților organici. Bunica lui Linh, lady Catherine, a fost prima din familie care a avut un nickname englezesc pe care îl folosea atunci când servea nước ép mía12 la terasele din centrul orașului. Bărbații își scoteau pălăriile și nevestele ridicau rușinos de cuta fustei, atunci când se nimereau să-i treacă prin față: - Bună ziua, lady Catherine! Se auzea în engleză de la celelalte mese.

Ce-i drept, femeia era de o frumusețe rară: ochii mari, negri, potriviți în pomeții feței rotunde, de un alb viu. Părul negru de abanos care îi atârnă până jos, spre talie, o face să pară și mai înaltă, și mai frumoasă. Apoi, costumul acesta pe care ea îl poartă zilnic, de un roșu intens, ca o supernovă: - Lady Catherine, ce se mai aude de peste mări și țări de catifeaua dumneavoastră? O mai întrebau curioșii, privind-o de la distanță. Ați primit răspuns? Îl cumpără americanii? Pentru că lady Catherine nu doar că avea afacerea cu biscuiți, ea inventase o nouă culoare, o nouă tentă de roșu pe catifea. Și acum, în momentul când își bea liniștită sucul de trestie de zahăr, ea poartă un costum tradițional vietnamez, croit de ea și vopsit în noul roșu. Uite cum toată lumea se uită le el, se gândea femeia. Cu o mână, secretos, pipăia pe sub masă porii catifelei, obsedată parcă de toată această perfecțiune: - Îl vor cumpăra, bineînțeles! Le răspundea ea celor de o întrebau. Voi fi foarte celebră și foarte bogată, își spunea femeia pentru sine, ridicându-se galant de pe scaun. Ca o primăvară în apus, lady Catherine se plimba pe străzile capitalei purtându-și Red Velvet-ul cu mândrie. Lumea se uita cu admirație, turiștii acelor ani o opreau să îi facă poze:

8

Băutură alcoolică tradițională românească;

9

(reg.) Născut;

10

Sărbătoare tradițională vietnameză care celebrează Anul Nou Lunar vietnamez;

11

(viet.) Rochie lungă, costum de mire/mireasă;

12

Suc din trestie de zahăr; Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

60

proză de Valentin Macaveiu - Yes, like this. Hold on a moment13, o îndrumă un turist britanic: E minunat acest costum. Asta se poartă în Vietnam? Acesta e portul tradițional? Uite, ce croi, ce culoare, ce motive interesante, se uita el insistent, făcând alte câteva poze suficient de aproape ca să prindă detaliile costumului. - Ceea ce vedeți, domnule, e o culoare pe care am descoperit-o, utilizând o metodă inovativă, îi răspunse ea într-o engleză perfectă. Apoi, se îndepărta de ei, de fiecare, plecând grațios și târâindu-și rochia lungă a ao daiului pe trotuar. Întotdeauna privea în spate, la turiști, zâmbind larg, auzind ticăiturile aparatelor de fotografiat din anii șaizeci. Țâc, țâc, plesneau amintirile dintr-un parc central din Hanoi.

Aici, miresele arată ca niște zâne, în ziua măritișului. - De-ar ști românul ce obiceiuri avem! Se auzea gălăgios bătrâna scotocind într-o ladă. În Vietnam, mamele sunt cele care conduc mireasa către alaiul mirelui, dând-o acestuia, simbolic. În casa miresei, adunați laolată, familiile celor doi se cunosc și își vorbesc. Fiecare familie are un reprezentant, cel care va vorbi în numele tinerilor: - În numele lui Linh eu voi vorbi, îi spuse lady Mai, fetei. Îi voi primi aici în casă, îi voi ospăta pe toți și le voi spune despre fata mea tot ce cred că ar trebui să știe. De-acuma, suntem cu toții o familie. Apoi, voi ridica paharul și voi zice: thuận vợ thuận chồng, tát biển đông cũng cạn14 - Cred că l-am găsit, sări Mary în sus. - Ia, dă-mi să văd, se grăbi cealaltă să meargă către locul unde căuta Mary. Da, într-adevăr acesta era. Și ce frumos este încă ao dai-ul pe care îl ținea lady Mai în mână! O minunăție de material de cea mai înaltă calitate. S-or fi găsind ele ao dai-uri pe piață, dar niciunul nu seamănă cu acesta: compleul care însumează croiul bluzei și rochia sunt de culoarea sângelui viu. Bluza e croită pe corp, din macrameu roșu, cu multe detalii și motive, toate roșii. Rochia lungă și tăiată pe de lături, de la șold până jos, lasă să se vadă pantalonii largi și aurii pe care Linh îi va îmbrăca pe dedesubt, atunci. - Am găsit și pălăria, îi zise Mary femeii, continuând insistent să întoarcă hainele. Pălăriile tradiționale de nuntă nu au o anumită formă. Depinde de costum, ele imită modelul și culoarea. Însă, această pălărie era făcută dintr-un material roșu, o panglică lată și încolăcită în jurul capului așa încât, în mijloc, lăsa să se vadă podoaba capilară. Unele pălării seamănă cu un covrig, altele cu o împletitură, dar toate sunt extrem de interesante și pline de farmec.

- Dacă nu mai aveți nevoie de mine, eu plec, îi spuse Mary femeii coborând scările. Lady Mai se grăbi să găsească o plasă odată ajunse jos, în bucătărie: - Doar să lași ao dai-ul și pălăria la curățat, la lady An, con gái tôi, îi zise ea în timp ce îndesa hainele în plasă: - Vezi, dacă nu e acasă, le lași la Ly. Ce sentimente trebuiau să o fi tot încercat pe tânăra Mary. Și ea ar vrea să fie o lady15, să o cheme lumea landlady16, să aibă o menajeră care să îi ducă hainele la curățat, să îi facă curat în casă. De ce nu are deja toate astea? Nu a făcut suficient bine în lume? Nu i-a ajutat ea pe frații ei? Nu datorită ei Nam intrase la facultate în octombrie? „Ba da, Mary, dar așteaptă. Toate la timpul lor”, îi spunea demiurgul în după-amiaza aceea. Mary, fată mare, copilă invidioasă.

- Lady An nu e acasă, îi zise Ly, menajera. Casa lor era pe aceeași stradă, la două case distanță de cea a lui lady Mai. O puzderie de haine aduse la curățat de tot cartierul zăceau pe scânduri de lemn lungi care serveau pe post de masă. Evident, casa aceasta era mult diferită de a șefei ei, gândi fata. Ei nu aveau curte în față, nu. Cum se deschidea poarta rulantă, parterul tot era un atelier de haine cu tavanul jos, de dădeai cu capul. - Le las aici pe masă, adăugă Mary. Sunt ale lui lady Mai, de la numărul unsprezece. Vin să le iau mâine dimineață. Fără să mai aștepte răspuns, fata se urcă pe bicicletă și începu să pedaleze: - Lasă, că o să-mi iau eu și motocicletă. Ce? Eu nu pot? Continua ea să-și facă sânge negru17. „Poți, și încă ce poți, dar mai așteaptă, fato”, îi spunea demiurgul.

13

(eng.) Da, așa, rămâneți așa puțin;

14

(viet.) Atât timp cât este armonie între soți, ei pot realiza orice își propun.

15

(eng.) Doamnă;

16

(eng.) Proprietăreasă;

17

(rom.) (idiom.) a-și face sânge negru, a se supăra, a se necăji; Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

61

proză de Valentin Macaveiu Adolescenții nu aud vocea universului. În ei fierbe sângele ca-ntr-un vulcan și sunt nervoși și greu de înțeles de parcă au un coș pe suflet. Și adolescența nu e aceeași în toate părțile lumii, gândea fata dintr-un colț de rațiune. Alții ca ea sunt pe malul mării cu prietenii și beau sangria18, că au voie. Și au smartphone-uri și haine scumpe: - ¿Cómo estás, chica?19 Nos vamos al cine hoy20, își închipuia ea că vorbesc, la scara blocului, două fete din Sevilla. - Si21, îi răspundea cealaltă, Y comeremos helado de pistacho cubierto de oreo22. Tații lor vin cu mașinile după ei la școală, le plătesc orele de engleză, le dau bani să meargă la filme 3D, ce știu eu ce-i fericirea? Se încrunta fata privind în nicăieri și pedalând cu ciudă. O mare de oameni era acum pe stradă. Ora cinci după-amiază, în Ho Chi Minh, e rush hour23. Din toate părțile, motorete cu câte patru pasageri încarcă drumul, îngrămădiți așa, cu toții, pe câte un singur scuter, ca niște sandwich-uri. Pe bulevardul Nguyễn Thị Minh Khai nu mai ai loc să arunci un ac: motociclete, mașini, biciclete, ricșe, autobuze, pietoni, așa încât Mary o luă pe o străduță îngustă, lăturalnică. Ajunse acasă puțin întârziată, dar era de înțeles. Odată ajunsă, parcă, o mai lăsaseră și nervii și încerca să fie mai înțeleaptă. Dar de ce? Oare din ce cauză? E pentru că a ajuns acasă. Își va lăsa bicicleta în curte și va alerga într-un suflet la ea în cameră. Va urca scările în goană, dar va deschide ușa încet, ca să o poată spiona pe Chloe. Dacă o va vedea făcând altceva decât să citească sau să învețe, o va certa maxim și îi va face capul calendar24. Pentru că Mary a reușit să o aducă și pe sora lor mai mică, Chloe, în oraș. A înscris-o mai târziu în clasa a zecea la o școală publică din districtul cinci, aici unde Mary își găsi, până la urmă, gazdă. Numa’ s-o prindă ea făcând altceva în cameră, parcă iar creștea tensiunea în Mary, doar gândindu-se la asta.

- Te-am prins, se auzeau urlete din cameră. Te-am împușcat, continuau ele și mai tare. Mary fu gata să-i ardă două palme zdravene surorii ei în momentul când se împinse cu putere în ușă, să deschidă, să o ajungă cât mai devreme pe aia mică, să o pălmuiască: - Păi ce crezi tu, fato? Că ai venit la discotecă? Dacă nu-nveți, orezul te mănâncă, gata, că te trimit înapoi la țară, se gândea Mary că îi va spune lui Chloe odată ajunsă la fapta crimei: - Mary, scumpa noastră, săriră frații ei de fericire. Ce surpriză! Nam era acasă, venit să își ajute sora mai mică la o lecție de matematică. Acum doar ce luaseră pauză și se băteau cu pernele. Ah, că o mânca pe pâine, se vedeau două făclii de gând în ochii fetei. Nam, știind cine-i soră-sa, o apucă de mână și îi spuse duios: - Nu vom uita niciodată ce ai făcut pentru noi. Noi toți suntem o familie, Mary. Și toți vom reuși, se strângeau ei, toți trei, în brațe. Ce bine că îi apreciau munca, se socotea Mary. Ce bine că erau conștienți de toate eforturile ei.

Afară, lăcuste gălăgioase te molipseau cu zărzănitul lor. La lumina ultimelor raze de soare, cei trei își luară cơm với rau25 în cameră și mâncară împreună. În seara aceea, Nam rămase acolo cu ele.

18

Băutură tradițională spaniolă făcută din vin și fructe;

19

(spa.) Ce faci, fată?

20

(spa.) Mergem la cinema, astăzi;

21

(spa.) Da;

22

(spa.) Și vom mânca înghețată de fistic acoperită cu Oreo;

23

(eng.) Oră de vârf;

24

(rom.) (idiom.) a-i face cuiva capul calendar, a înnebuni de cap, a stresa pe cineva;

25

(viet.) Orez cu legume;

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

62

file de jurnal

Ai nevoie de corector? Ai nevoie de corector!

Em Sava (Canada)

Nu știu alții cum sunt, vorba lui Creangă, dar eu observ cu majuscule niște fenomene în peisajul literar românesc contemporan, niște fenomene care, cel puțin mie, îmi zgârie retina uneori. Nicio carte/articol care se respectă nu ar trebui să vadă lumina tiparului înainte să fie bine scuturat de un corector bun, nu doar cu gramatica și stilistica la el, dar și cu viziune asupra textului. Nu mă refer la textele penibile cu greșeli gramaticale flagrante unde trebuie făcută operație pe cord deschis. Îmi pare rău, însă, când citesc o carte bună ca structură, cu o poveste bine închegată și „voce” credibilă, dar care pierde multe puncte din cauza unor greșeli mascate, ca să zic așa, de însăși frumoasa limbă românească. Și știu că pe termen lung, la competiția care există pe piață, o carte de genul ăsta se va îneca încet și sigur, lăsând loc scrierilor impecabile din toate punctele de vedere.

Cititorul nu va pune degetul să spună ce nu e bine și unde nu e bine, dar mentalul lui va înregistra scârțâiala scriiturii, ca niște note false într-o partitură și autorul respectiv va pierde teren. Mult teren.

Pentru că atunci când nu trăiești o carte, ci o citești, automat descalifici textul. „E ok cartea, dar…” Ați auzit asta de multe ori, nu-i așa?

Sunt câteva aspecte care dau fluență, aspecte extrem de importante, care fac diferența dintre o carte bună și una care e doar ok. O carte bună va circula, indiferent de marketingul care i se face ori nu i se face. Știți de ce? Pentru că sursa principală e folclorică, adică cea orală, vorba care circulă din gură în gură. Când ceva ne place ori dimpotrivă nu ne place, simțim nevoia să spunem. Facem reclamă pozitivă ori negativă. Sigur că în zilele noastre marketingul ajută, însă nu poate da valoare, oricât de meșteșugit ar fi el. Adică vinzi o dată zăpadă la eschimoși, dar mai cumpără ei a doua oară?

Cea mai frecventă problemă pe care am observat-o în cazul multor cărți contemporane este nerespectarea regimului verbal. Deși corect din punct de vedere gramatical, textul de multe ori e un ghiveci de imperfect, perfect compus, mai mult ca perfect etc. Dacă timpul verbal nu se „asortează”, fluența lasă mult de dorit. Cititorul nu va ști să pună degetul pe „buba” textului, dar va lua cu greu în mână a doua carte a aceluiași autor.

Am citit texte bune în care păcatul zonei din care ne tragem își spune cuvântul ad litteram. Fără să fim conștienți dăm o tentă regională textului. Autorul nu realizează acest aspect care, iarăși, din punct de vedere gramatical este corect. Însă din nou, scriitura pierde puncte importante.

Dacă unele texte sunt sărăcuțe, adoptând un limbaj simplu, chiar simplist, altele abundă în figuri de stil coborând la fel de tare ștacheta ca primele. Entuziasmul spumos al autorului face uneori ca textul să arate ca un brad de Crăciun supraîncărcat de globuri multicolore și sclipici.

Fraze prea lungi. Când pornești de la Ana și ajungi, nu la Caiafa, ci la vecinii vecinilor Caiafei, e clar că nu ai luat trenul care trebuie.

Lipirea unor cuvinte pretențioase care se potrivesc în peisajul scriiturii ca nuca-n perete. Imginațivă textul ca un material. Să zicem mătase. Nu ai cum să împodobești o rochie de mătase cu niște cuie.

Chiar dacă-s de inox. Chiar dacă strălucesc.

Un corector bun va observa nu doar aceste aspecte, ci multe altele. Eu am amintit azi doar câteva, ascunse, care scapă pe ușa din spate a gramaticii. Este esențial ca textul vostru să fie văzut de un alt

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

63

file de jurnal de Em Sava ochi avizat. Pentru că noi suntem subiectivi cu textele noastre și creierul citește cuvântul corect, chiar dacă s-a strecurat un typo ori repetiții supărătoare. Avem în minte imaginea din spatele cuvântului, nu instrumentul din față care e propoziția.

Eu fac corectură și scriu în același timp, dar am nevoie ca textul meu să fie văzut și de un alt ochi și de multe ori mă minunez cum nu văd la mine ceea ce la un text străin îmi sare în față ca o vestă portocalie de „nu calcă trenul”.

Cartea nu doar că vă reprezintă, dar înglobează în sine atât de multă muncă, încât merită lustrul fin și final al corectorului. Îi datorați asta cărții voastre și vouă.

E opt și jumătate E opt și jumătate. Dimineața. În ciuda pandemiei ce scutură din răsputeri planeta albastră, îmi curge prin vene energia aceea bună de la prima oră a zilei când ideile mi se învârt în minte ca albinele în stup. Cafeaua e fierbinte și amară. Locuiesc de mulți ani în Canada, așa că am devenit în timp un soi de struțo-cămilă, cu fundu-n două luntrii, ca toți plecații în lume. Îmi place casa mea de peste ocean, însă trăiesc un paradox ca majoritatea emigranților: starea perpetuă de dor, pentru că ce am acolo nu am aici și invers. Nu-i cred pe cei care spun că au reușit să-și reteze curat rădăcinile și amintirile lor din copilărie se așază perfect în casa și tradiția nou construită. Pur și simplu nu cred într-un detergent magic ce te spală genetic. Am văzut pe FB cum cineva întreba: de ce ți-e cel mai dor zilele acestea. De Humber Trail mi-e dor, na! Fizic și metaforic. „Noi eram trei plus unu. Adică eu, Mara. Zvăpăiată. Verișoara mea, dulcea și buna Andreea.

Cuminte. Bogdan prietenul și vecinul nostru, un sensibil și, încă de pe atunci, un admirator al misterului feminin, un cavaler cu genunchii zdreliți. Confuz.

Pe scurt, el se juca mereu cu noi, cu fetele. Și mai era Cristi, fratele mai mic al lui Bogdan, dar el nu intra la socoteală decât pe repede-nainte și accidental la masă. Rar. Își petrecea timpul doar cu băieții. Ne ignoram cu câte un scos de limbă. Se uita la frate-su cu un soi de dispreț. Bogdan e cu fetele: hi, hi, hi! Cam asta era formația. Așa am crescut. Plus doi micuți, insignifianți la vremea aceea, fratele meu și sora Andreei. Dar ei erau în lumea lor de piticanii. Noi trei însă făceam plimbări lungi. Ne aventuram pe unde ne duceau pașii, botezam locuri, trunchiuri de copaci. Aveam semne distinctive, coduri și colecții de timbre, și de șervețele noi două. Și scriam. Toți trei. Citeam cu nemiluita și povesteam până târziu în noapte când ai noștri ne hâșâiau la culcare. Subiectele SF ne fascinau și eram abonați la lecturile lui Jules Verne. Ne simțeam speciali. Eram speciali. Vacanțele noastre erau. Și am crescut. Încă de la grădiniță Bogdan mă plăcea pe mine. Andreea pe Bogdan. Iar eu visam la alte planete. Și ecuația asta s-a perpetuat în timp.

Bogdan nu ne supăra niciodată, așa cum făceau alți băieți. El era politicos. Andreea era ascultătoare, iar eu aveam idei. Râdeam mult toți trei și eram nedespărțiți. În timpul școlii ne întrerupeam legătura, dar vacanțele… ei bine vacanțele erau ale noastre și fiecare început de vară ne prindea mai mari, mai curioși, mai îndrăzneți. Îmi plăcea Bogdan. La modul fratern. Dar el observa că mă dezvolt, că devin domnișoară…”

Am închis laptopul. Mă obosește statul în casă, deși am ditamai curtea și ditamai puiul de câine cu trăsături umane. Care, bietul, e un pufulete de trei luni. Epitetul „ditamai” e doar pentru că a devenit preocuparea noastră majoră.

De dragii din jurul meu, nu mai zic. Sunt aici. Iar casa e suficient de mare ca să nu ne călcăm pe bătături. Mă uit la știri rar. E o lume diatonică dincolo de ecrane. Stau înăuntru și mă apucă rar bâțul că nu ies. Și asta mai mult din cauza barierei psihologice. Acel „trebuie” pe care-mi vine să-l dau cu capul de pereți din când în când. Rămânem niște veșnici copii (ete veșnici!?) gata să gustăm fructul oprit. Să facem ce nu e voie.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

64

file de jurnal de Em Sava I-am trimis și lui fragmentul. Nu i-am spus că-i al meu și nu l-a recunoscut. „Are potențial, mi-a spus, dar e prea cuminte”. Când m-am deconspirat, s-a mirat sincer. „E cuminte, mi-a zis. Tu ești zvăpăiată în scris…”

Mi-am întors ochii spre word-ul meu. „Nu. Nu eram cuminți niciunul, pentru că dorințele noastre erau păcătoase pe măsură ce deveneam adulți. Începeam să poftim, să mințim, să vindem iluzii. Fiecare dintre noi privea în altă direcție. Andreea suspina în ascuns după Bogdan. Știam asta, dar mă amuza perspectiva și o vedeam neserioasă. Nu-i dădeam nicio șansă. Mi se părea imposibil și, cu un soi de egoism al unei tinereți ce nu dăduse încă în pârg, nu mișcam niciun deget să o ajut. Mintea mea tânără nu vedea posibil ca cei doi să suspine la unison sub o tufă de liliac înflorit. Nu era răutate, pentru că nu mi-ar fi păsat dacă s-ar fi întâmplat, dar, pur și simplu, era ca și cum un măr ar fi făcut struguri. Bogdan era cu ochii pe mine, se chinuia să mă cucerească cu gesturi de cavaler întârziat. Mie îmi convenea și-i dădeam mereu challenge-uri. Într-o zi treceam pe stradă toți trei. La o casă un rotweiler stătea să mănânce gardul ce-l despărțea de noi, să ne sfâșie. Legată de curtea casei, era o grădinuță anemică cu o părere de gărduleț. Un trandafir obraznic se ițea dintre doi țăruși, cu tendința de-a ajunge la geamul casei, prin care se ghicea mișcare. I-am zis că vreau trandafirul. S-a uitat la mine o secundă și, până să apuc să-i spun că glumisem, din două mișcări a sărit gardul cu pricina, sub ochii câinelui care înnebunise. A rupt floarea și, înainte să se deschidă geamul ori câinele să rupă stinghiile de lemn, a fost lângă noi. Am luat-o toți trei la sănătoasa, că-n urma noastră se crease un haos de lătrături și înjurături.

Gâfâind, aproape de casă mi-a oferit, scurt, floarea scofâlcită de atâta scuturat, m-a privit fix în ochi, a făcut stânga-mprejur și a dispărut. Eu, care râsesem tot drumul gâdilată de adrenalina pericolului, am tăcut fără să înțeleg de ce aerul din jurul meu luase foc și devenise trist, la fel de trist ca luciul stins din negrul ochilor frumoși ai verișoarei mele.”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

65

proză

Florescu Viorel Ploeșteanu (Dublin, Irlanda)

Cred că l-am întâlnit ultima dată prin ’98, carevasăzică cu vreo 22 de ani în urmă, însă acum câteva luni îmi spunea Paul Francisc, un prieten comun, că l-a întâlnit în București și, dintr-odată, mi-au revenit în minte amintirile adolescenței de parcă ar fi fost ieri.

Din păcate, întâlnirea dintre cei doi prieteni ai mei a fost una tristă și îmi vine greu să scriu aceste rânduri, dar trebuie s-o fac. Trebuie să aduc un omagiu acelor vremuri ale noastre și artistului neîmplinit care a fost (sper din tot sufletul să mai fie!) Mihai Florescu, zis uneori și Flocu.

Ne cunoșteam din școala generală, fără să fi fost prieteni, însă locuiam în același cartier, Militari, eu la Politehnică, el în M-uri, lângă școală, și ne mai întâlneam uneori. Bineînțeles și la fotbal, unde clasele noastre, eu la C, el la F, erau rivale.

De apropiat, ne-am apropiat în anii de liceu, când el deja se mutase, tot în cartier, dar în niște blocuri noi de la Lujerului, lângă șina de tren care separa cartierele Drumul Taberei și Militari.

L-am întâlnit într-o zi printre blocuri și imaginea lui m-a făcut să-l asemuiesc cu un muzicianartist. Deși nu prea avea bani (nimeni nu avea în exces pe atunci, era prin ‘87), se îmbrăca întotdeauna modern și oarecum extravagant. În ziua aceea avea o geacă scurtă din piele, pe talie, cu gulerul ridicat până sub frizura tip bros, cu un ciuf blond și creț pe frunte, umbrind ușor privirea lui albastră și senină.

Nasul, un pic cam mare, se armoniza perfect cu figura lui dezinvoltă și veselă. Chitara, atârnându-i firesc pe umăr, îi dădea aerul unui artist. De-aia l-am și abordat, spunându-i că aveam și eu o chitară, la care abia începusem să învăț să cânt. De fapt, era a lui Doru, fratele meu mai mare, care, ieșit pe salariu, putuse să și-o cumpere. Era un “double six” cu o culoare deschisă, galben spre portocaliu.

Avea Doru un prieten apropiat, Dan Hagiolu, care cânta chiar într-o trupă (în care basist era Darian Ilie, un tip pe care aveam să-l întâlnesc, peste ani, în Irlanda, unde el se căsătorise cu o irlandeză), și venea des pe la noi, împărtășindu-ne din tainele acestui instrument. Primele melodii pe care le învățasem erau Lavinia și Cristina. Muzică de cartier. Din nefericire, nici eu, nici Doru nu ne-am dovedit a fi talentați, dar asta am înțeles-o mai târziu, după destulă trudă.

Totuși, acest instrument m-a apropiat de Florescu și ne petreceam mult timp împreună, în camera mea, când era vreme urâtă, și în parcul Politehnicii, când era frumos afară. Desigur, eram un grup numeros, format din prieteni, vecini de bloc sau din cartier. Deseori, după plimbarea în parc, ne opream sub salcia din fața blocului, unde Florescu continua să ne cânte din bogatul lui repertoriu.

Avea și alți prieteni, muzicieni, de la care învăța cântece noi. Întotdeauna seara muzicală se încheia cu apostrofările lui nea Barbu, de la parter, când, invariabil, ne gonea cu vorbele: “Mai terminați, măi, cu mandolina aia și duceți-vă acasă!” Nu de puține ori se aruncau și pungi de plastic umplute cu apă de la etajele de sus. Ce să-i faci, nu toți erau melomani. Nu toți erau tineri. Unii poate că nici nu suportau să-i vadă pe alții bucurându-se sau iubindu-se, pentru că da, era vârsta la care iubirile se nășteau din puțin și se consumau repede, cu intensitatea și inocența tinereții.

Cred că era în preajma Revelionului ’88 când ne-am decis să facem o trupă și să mergem la colindat, cu Capra. Încă dinainte de Crăciun și până după Revelion, umblau diverse grupuri de colindători prin cartier, unii cu Ursul, alții cu Capra, iar oamenii le aruncau bani de la balcoane.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

66

proză de Viorel Ploeșteanu Mai erau grupuri formate din studenți la Teologie, care mergeau din ușă în ușă, prin blocuri, și cântau colinde tradiționale. Noi ne-am gândit să îmbinăm cele două variante și să mergem cu Capra pe la vecinii din bloc. O oră, două, nu mai mult, că, înainte de miezul nopții, trebuia să ajungem la o petrecere de Revelion, cu prietenii. I-am cooptat în grup și pe Răzvan și Denis. Răzvan, un tip cuminte, cu ochelari, fusese adus în grupul nostru de Florescu. Denis era prietenul meu, cu care făcusem sau urma să fac o mulțime de năzbâtii. Fuseserăm colegi de clasă în cei opt ani de școală generală și colegi de clasă în primii doi ani de liceu, la Tudor Vladimirescu, tot în cartier.

Mihai Florescu, fiind un muzician complex, avea să cânte la acordeon, eu la tobă (îmi adusese taică-meu una de la școala unde lucra), Răzvan la acioaie (un clopot mare, care se punea la gâtul oilor), iar Denis trebuia să joace rolul Caprei. Ne-am pregătit o săptămână pentru acest eveniment.

Ne adunam seară de seară la mine, unde repetam cântecele și dansul. Pe o pătură am cusut fâșii de hârtie creponată, multicoloră, să-i facem costumație Caprei. Am vrut să facem un cap din lemn pentru Capră, cu o clămpănitoare mobilă, însă am avut ideea să mergem la bunicii mei din Teleorman, unde să găsim un craniu adevărat de capră. Am fost cu Florescu, pentru două zile, în care el, băiat crescut în București, nu contenea să se minuneze de viața la țară, și am găsit un craniu de oaie, nu de capră (cine să fi văzut diferența!), căruia i-am lipit două capace argintii de iaurt în găurile ochilor. I-am atașat un băț și... gata Capra! Tot de la bunici am luat și acioaia din care avea să bălăngăne Răzvan.

Zic bălăngăne pentru că, atât el cât și eu, eram mai tot timpul pe lângă ritmul muzicii lui Florescu, însă oamenii se dovediseră a fi îngăduitori.

Am început colindatul din scara unde locuiam eu. De sus în jos. Vecinii, mai de rușine, mai cuprinși de spiritul sărbătorilor, ne cam primeau. Unii chiar ne și cinsteau cu un pahar de vin. După ce am isprăvit cu scara mea, am zis să mergem și la scara vecină, că doar aveam și acolo prieteni. Mai era destul timp până la petrecerea de Revelion, că ne porniserăm devreme, numai că, la scara vecină, am dat peste unul, pe care nici măcar nu-l cunoșteam, care a fost nespus de bucuros să ne primească.

N-am scăpat până ce n-am intrat în casă și nu ne-a pus la masă. Vorba vine masă, pentru că ne-a dat numai niște slană cu ceapă și pâine, iar de băut un fel de rachiu, pe care noi îl bănuiam a fi spirt trecut prin pâine, că prea aducea la gust și miros. Noi, flămânzi, că na, în toiul pregătirilor, uitasem să și mâncăm, am ras toată slănina omului și, în avântul tinereții, i-am băut tot spirtul, în timp ce el îi cerea lui Florescu să-i cânte diverse melodii, pe care, culmea, Florescu le știa! Gazda noastră se pricepea la muzică, așa că, mai întâi i-a zis lui Răzvan s-o lase mai moale cu acioaia, că mai mult încurcă, apoi a-ncercat să mă pună pe mine pe ritm, dar, văzând că n-are cu cine se înțelege, m-a scos și pe mine din schemă. Florescu însă, se pricepea și i-a adus omului mulțumire, așa că, la plecare, l-am lăsat cu sufletul plin și sticlele goale. Cred că s-o fi și culcat după aceea. Fără băutură, ce rost mai avea Revelionul pentru el!

Dar noi eram tineri și înfierbântați, iar când Florescu a propus să mergem să-i colindăm și pe foștii lui vecini, în blocul în care copilărise, toți am acceptat bucuroși. Denis a zis că urmau vecinii lui după ai lui Florescu. Răzvan a zis, timid, că și ai lui.

Ne apropiam de miezul nopții, așa că oamenii erau deja binedispuși. Nu numai că ne primeau toți, dar ne și ofereau câte un pahar cu vin. Denis nu dansa pe ritm nici când era treaz, dar băut făcea un spectacol aproape grotesc. El oricum era o matahală de om, dar acoperit cu pătura aia plină de hârtie colorată părea imens, însă de energie nu ducea lipsă și țopăia, nu ca o capră, ci ca o iadă atacată de o haită de lupi. Era transpirat tot, dar nici că-i păsa. Răzvan se pilise primul. I se aburiseră ochelarii și uitase să mai dea din acioaie, care îi atârna bleagă în mână. Eu spărsesem deja o față a tobei și, după cum băteam în cea de-a doua, nu ar fi trebuit să mai reziste mult. Oricum, sunetul era deja sec.

Florescu trăgea de acordeon de parc-ar fi vrut să-l rupă și probabil că ar fi și făcut-o dacă nu l-ar fi spart. Unul dintre vecinii lui de palier ne dăduse mai multe pahare cu vin. Ori vinul o fi fost unul mai tare, ori om fi băut noi prea cu sete, cert este că aventura noastră s-a încheiat acolo. Entuziasmat, Florescu nu a mai luat în calcul prima treaptă și a călcat direct pe a doua, sau pe acolo pe undeva, curaj care l-a dus de-a berbeleacul până la etajul de mai jos. Cu tot cu acordeon. Fostul lui vecin l-a culcat la el, iar noi ne-am împrăștiat pe la casele noastre, uitând complet de petrecerea de Revelion.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

67

proză de Viorel Ploeșteanu Când am ajuns acasă, cu toba complet spartă băgată pe o mână, taică-meu mi-a zis că veniseră de două ori prietenii să mă ia la petrecere, dar, când s-a dumirit ce-i cu mine a zis, „lasă, ce rost are să te mai duci!”

Mihai Florescu avea un aer, și chiar se visa, de vedetă. Se visa un Elvis Presley modern, care să aibă succes în muzică, dar și în film. Avea însă două cusururi, iar unul dintre ele l-a și împiedicat să se împlinească artistic. Faptul că era mitoman mie îmi plăcea. Îmi plăceau povestitorii, iar Mihai avea un talent înnăscut pentru asta. Avea și o imaginație extraordinară, iar poveștile lui, probabil construite în timpul expunerii, căpătau credibilitate datorită farmecului și pasiunii lui. Unii îl considerau mincinos și nu-l prea luau în seamă. Ăștia îl și numeau Flocu atunci când vorbeau despre el. Dar mie îmi plăcea acest talent al lui, mai cu seamă că nu făcea rău nimănui, neimplicându-i ca personaje în poveștile pe care le inventa.

Odată făcuserăm una de pomină și nu-mi aduc aminte cu mândrie de ea, dar la care luasem parte, convins fiind de entuziasmul și setea de aventură a lui Mihai, că Florescu numai o viață plictisitoare nu avea. Venise cu ideea să furăm stopurile de plastic de la mașinile Oltcit. Zicea el că se scot foarte ușor și se vând bine la târg, în Vitan. Îi spusese un prieten. Eu trebuia să stau „de șase”, iar el, cu o șurubelniță, desfăcea rapid cele câteva șuruburi și lua lămpile.

Mai furasem o dată trandafiri, cu Sorin de la 8, dintr-o grădină din fața unui bloc vecin, și ne fugărise un om până acasă, de-am zis că nu ne mai trebuie în veci sirop de trandafiri.

Nu puteam însă să-mi dezamăgesc prietenul, așa că am mers cu el la furat. În cele din urmă, am scăpat neprinși, nealergați și cu câteva lămpi într-o geantă tip Capri. A doua zi eram în târg. Am vândut rapid lămpile, numai că, la ultimele două, cumpărătorul era tocmai proprietarul de drept al lor. Își recunoscuse nu știu ce inscripție făcută în plastic. Am fugit care pe unde a apucat, lăsând în urmă bunătate de geantă Capri și cele două lămpi nevândute. M-am întâlnit peste două zile cu Florescu, iar de data asta povestea lui le întrecea cu mult pe cele anterioare. Îmi povestise cum au venit milițienii la el acasă, cum l-au dus la secție, unde l-au interogat și l-au bătut continuu, dar el nu a divulgat numele meu. Nu avea semne pe corp, pentru că ăștia erau experți în tortură. Îl bătuseră numai în burtă și la tălpi. Bineînțeles că l-am crezut, mai cu seamă că îmi adusese partea mea din vânzări. De atunci nici măcar nu ne mai uitam la mașinile Oltcit când le vedeam pe stradă.

Cel de-al doilea cusur al său era băutura. Nu a fost dependent de ea de la început, însă cu timpul a ajuns să renunțe până și la visuri din cauza băuturii.

După ’90 ne-am văzut mai rar, luându-ne cu serviciile, cu satisfacerea stagiului militar (pe-atunci încă se mai făcea). Eu mă hotărâsem să fac carieră în restaurație. Nu, nu la artă mă refer, ci la restaurante. Începusem ca picolo, apoi făcusem și două școli (la un curs fusesem chiar cu Florescu, cu Doru și Adi, la Urziceni) și în numai cinci luni ajunsesem chelner la Club Transilvania. Era, de departe, cel mai luxos și la modă restaurant din Bucureștii anilor ’90. Voiam să învăț totul despre această meserie și să-mi deschid propriul restaurant de lux.

Prin ’94 - ’95 m-am întâlnit iarăși cu Florescu și reîntâlnirea mi l-a arătat cu totul schimbat. Părea să se fi îndepărtat total de visurile sale, de ceea ce voia să facă și să devină. Își pierduse până și aerul de dandy. Lucra pe un șantier și chiar începuse să semene cu un șantierist. Sigur că nu i-am spus nimic de gheara ce-mi apucase sufletul și de amărăciunea ce-o simțeam văzându-l așa. I-am propus să-l iau picolo la Club Transilvania, iar el a acceptat pe loc. Sigur, era alt mediu. Lux, clienți fini, de la artiști până la ambasadori, șpăgi grase... L-am rugat un singur lucru: să nu bea în timpul serviciului.

După, beam toți. Uneori până dimineața. Din păcate, nu a rezistat decât vreo două luni. Când se obișnuise cu locul și credea că stăpânește bine meseria, devenise mai curajos și, la un moment dat, a crezut că poate controla și băutura. N-a putut. Cum băutura era din belșug și încă de calitate, Florescu se împrietenise cu Bogdan, unul dintre barmani, și își petrecea din ce în ce mai mult timp în spatele barului decât în salon. Acest lucru nu putea trece neobservat, mai ales că începuse să facă greșeli. Într-o bună zi, Costel, șeful de sală, mi-a zis: “Vioraș, prietenul ăsta al tău nu e în regulă. Dacă nu încetează să bea în timpul serviciului, nu va mai putea continua aici.” Degeaba am vorbit cu el. O tot făcusem și înainte. În cele din urmă, a renunțat singur. Știa că nu poate să nu bea. S-a întors pe șantier.

Probabil că de acolo nu te dă nimeni afară. Ori poate că acolo or bea toți.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

68

proză de Viorel Ploeșteanu L-am revăzut prin ’98. Veneam într-o noapte, pe la 2, de la serviciu. Lucram la un restaurant prin Drumul Taberei și locuiam, în perioada aia, la Gorjului. Când să traversez Bulevardul Timișoarei, mă strigă cineva. Nu l-am recunoscut de la început. Haine groase și murdare, de muncitor, o căciulă pe cap... Habar n-aveam cine e. Parcă a înțeles și și-a dat căciula jos. Apropiindu-se, i-am recunoscut ciuful blond, creț și rebel, sub care privirea lui albastră încă își mai păstrase ceva din inocența și bucuria adolescenței. Ne-am îmbrățișat și ne-am tras mai într-o parte, să stăm de vorbă. Pentru că nimeriserăm lângă un magazin non-stop, n-a durat mult până să îmi spună: “Nu dai și tu o vodcă?”

Am dat, desigur. Mi-a arătat mâinile butucănoase, pline de răni, și mi-a spus că nu mai cântă la chitară.

Nu mai poate. Înțelegea că se ratase. A luat o gură sănătoasă din sticla de vodcă și mi-a spus cu o voce deznădăjduită, dar și resemnată: “S-a terminat, frățioare, cu visurile mele. S-au dus toate, actorie, muzică… Am ajuns să scot piatră cubică cu ranga pe șinele de tramvai. Mi-am distrus mâinile. Și sufletul. Nu mai am curaj să visez. Altfel sunt bine. Stau cu o fată. Are o casă în Cotroceni, dar nu prea ne înțelegem.” Înțelegeam însă eu că tot din cauza băuturii.

Am plâns pe drumul ce-l mai aveam de străbătut până acasă, rememorând serile de vară când ne cânta până târziu melodii de Savoy sau povestea lui Luis Alfonse de Brebenel, nume pe care el îl schimba întotdeauna cu Viorel. Îmi reveneau în memorie momente cu el trăgând cu pasiune din țigară, între două acorduri, așa cum pasional făcea totul în viață: poveștile, bancurile, muzica, râsul...

Acum câteva luni mi-a spus Paul Francisc că l-a întâlnit în București. Am tresărit, bucurându-mă să aflu vești despre Mihai Florescu. Paul mi-a spus că nu l-a recunoscut de prima dată. A recunoscuto pe sora lui, care sprijinea un bărbat ce abia se mișca și părea să nu fie tocmai conștient de ce e în jurul lui. A întrebat-o dacă domnul e Mihai Florescu, iar ea, bucuroasă, i-a răspuns: “Da, el e. Îl cunoașteți?” I-a spus că da, au fost colegi în școala generală și prieteni în vremea adolescenței. I-a fost teamă s-o întrebe ce a pățit, însă părea să fi suferit un accident vascular. Nu crede că l-a recunoscut. Oricum, nu a dat niciun semn că ar fi făcut-o.

Când mai vorbesc cu Paul, rememorăm, de obicei, amintiri frumoase din adolescența noastră, dar iată că începem să ne întâlnim și cu lucruri triste. Povești care nu s-au împlinit și au eșuat în nisipurile mișcătoare ale fantasmelor, ale unor ispite cărora crezi că le poți face față și le iei în joacă, dar ele te prind, îți mai dau drumul, atât cât să crezi că le poți controla, și, în cele din urmă, te înghit, nemailăsând din tine decât o poveste spusă frumos, încât nici nu știi ce să crezi, a fost aievea sau numai o plăsmuire minunată a imaginației plină de farmec a lui Florescu.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

69

poezie

Dorian Stoilescu - Western Sydney University (Australia)

Bebelușul El este ultra culoare, ultra miros, ultra început și mai este asemenea darurilor ninse când limba lui acoperă tainic toate celelalte – limbile păsărilor, copacilor, mașinilor... căci toți îl adoră când acesta pășește gol și în umilință peste acest pământ.

El arată cu degetul, unduindu-și mâinile spre depărtările de semne, oboseli, întrebări, ca spre nedorite martiraje, rostogolindu-și oftatul în peșteri înghițite de moarte și somn.

Din fulgerele neîndeplinite el poartă cu sine fractalul unei dorințe ce va schimba lumea.

Purtându-se mai fragil decât frunza, el rămâne războinicul de care se teme însuși Dumnezeu

teme metafizice mirarea ajunge colindul despre viață viața devine o probă pentru o stea steaua devine o metafizică pentru iubire iubirea parcurge un exercițiu de mirare

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

70

poezie de Dorian Stoilescu Ascultare Există un copil la mansarda încăpățânată ce veghează nevăzut, știind totul despre facerea lumilor, grabnic s-aprindă lumânările stelelor în fiece noapte, ce le lasă să se strecoare nebănuite pe boltă doar pentru noi. El are grijă de cei umili, el îi înțelege, el plânge la durerile lor clandestin.

Pe somn îl seduce după o vreme, până și pe moarte o va picta verde ca iarba.

Singura lui zburdălnicie este fuga de orice joc; el nu va răspunde la strigăte celor puternici, ci numai la cele ale vrăbiilor. El cântă din spatele auzului stând pe scara fixată pe inima lui, așteptându-ne, găurind capilarele versului, inversând fiul cu tată, făcând zborul să țâșnească, veșnicie de sub caria stelei, din puroiul morilor ce măcină destinele cotidianului contaminat.

Coronavirus într-o benzinărie din Canberra Vremurile noastre vor să încetinească, să pară dulci, cum s-ar întoarce la sânul nostru, vor să arate ca nuiaua de ciocolată ce ne atinge vârful buzelor când suntem obraznici.

De sus nu se vede însă nimic trecând.

Morile înalte de vânt ale Canberrei bat inutile.

La benzinăria părăsită cu tufișuri jumulite de lângă pâlcul de case portocalii stă tolănit, în negru, un grup de motocicliști cu măști urmăriți de depresie, singurătate și coronavirus.

Niciun vehicul n-a circulat în întreaga zi. Ciori sfârtecă dintr-un apus în altul cangurii în descompunere loviți cândva de mașini, iar zâmbetul inutil din pieptul unei mari actrițe de pe un panou de zece metri ne binecuvântează fără nicio stea.

Deodată două parapante, zburând lin peste stradă ca două urechi de koala, taie o altă perspectivă a lumii – poveste a celor vii pentru noi, cei morți, învățându-ne să renaștem.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

71

en écrivant français

Angela Mamier Nache (Franța) s-ar cuveni un răgaz vlaga stinsă încet a mersului cu picioarele goale prin iarbă mamele la gura pruncilor cu pastile și apă prea mulți deștepți de la mass-media încoace bătrânii zac folosiți la o parte ochii robotului au început să vadă n-are altă treabă în fond decât să ne prindă în ecuații poate așa ne și trebuie poate asta ne mai lipsea oamenii prea au rețete la toate și se cred apărați frânele scrâșnesc bete pe șoselele roșii gwinplaine gwinplaine masca râsului strânge ajunge femeile dresate au mai descoperit un unghi să se plece bărbaților lor în lexicoane stăruie liber cuvântul război s-ar cuveni un răgaz pământului până voi... un répit pour la terre la force de la marche lente vide dans l'herbe mères à la bouche des bébés avec des pilules et de l'eau trop de gens intelligents à partir des médias les anciens mentent utilisés de côté les yeux du robot ont commencé à voir il n'a rien d'autre à faire que de nous mettre dans les équations c'est peut-être ainsi que nous en avons besoin c'est peut-être ce qui nous manquait les gens ont aussi des recettes du tout et ils pensent qu'ils sont défendus les freins grincent sur les routes rouges Gwinplaine Gwinplaine Serrez le masque du rire portée les femmes formées ont découvert un autre angle s'incliner devant leurs maris dans les lexiques, le mot guerre persiste librement ce serait un répit pour la terre jusqu'à ce que vous ...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

72

en écrivant français – Angela Mamier Nache Masca

Le Masque

în fiecare circumstanță neprielnică există o dominantă a hazardului pașii lunari sunt ai mei ai voștri nu le mai auzim sunetul în aerul ostil în azurul palid ca și cum ni se pregătește cine știe ce hiroshimă desenăm și confecționăm viziere măști improbabile croite în nesiguranța zilei de mâine nu mai putem conjuga viitorul pe ecrane amalgamuri chipuri timorate răstoarnă în groapa comună între cearceafuri populații intubate în lagăre de exterminare cu sau fără noroc în săli de nașteri punem botnițe noilor născuți în oceane delfinii se scufundă mascați în rămășițele terrei ne lăsăm mințiți nu ne mai rămâne decât să ne spălăm stoici mâinile destinului în clăbuci de săpun

en toute circonstance défavorable il y a une domination du hasard les pas lunaires sont à toi on n'entend plus leur son dans l'air hostile dans l'azur pâle comme s'il était préparé pour nous qui sait quoi hiroshima nous dessinons et fabriquons des visières masques improbables adaptés à l'insécurité de demain on ne peut plus conjuguer l'avenir sur les écrans d'amalgame visages timides renversements dans la fosse commune entre les draps populations intubées dans les camps d'extermination avec ou sans chance dans les salles d'accouchement nous mettons des muselières sur les nouveau-nés dans les océans les dauphins coulent masqué dans les restes de la terre nous mentons nous n'avons pas le choix que de laver nos stoïciens les mains du destin dans des bulles de savon

gesturi barieră în fiecare colț de stradă există undele mișcătoare goluri sufletești în spatele zidurilor câteva capete albite mârâie spre iluzii pierdute știrbite fereastra din spatele liliacului de mai înflorit e trântită ostil percep voci grave de izolați circulați circulați câinele negru se amuză ori latră de plictis la spectacolul lumii

în laț oameni stranii mascați sunt inventariați în zone roșii ori verzi după numărul de sucombați zona verde deschide porțile fără balamale al unei speranțe ale unei vagi normalități când se vor număra falimentele șomerii divorțurile impactele financiare creditele șocurile economice guverne și bănci vor promite confuze

marea și sarea acestui pământ zguduit acestor lumi precare de pus la adăpost de urgență eoliene și energii solare vor alimenta industria de măști de viziere în așteptarea altor orori altor războaie cu așa numitele crize sanitare oficiale figurând de acum înainte tragic și inevitabil pe hărțile masacrelor mondiale

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

73

en écrivant français – Angela Mamier Nache Gestes barrières à chaque coin de rue il y a des vagues en mouvement à l'âme derrière les murs quelques têtes blanchies grognent vers des illusions perdues édentées la fenêtre derrière le lilas de mai en fleurs est claquée avec hostilité je perçois des voix graves des confinés circulez circulez le chien noir s'amuse ou aboie d'ennui au spectacle du monde attaché à sa laisse d’étranges personnes masquées sont inventoriées dans les zones rouges ou vertes selon le nombre de succombants la zone verte ouvre les portes sans charnières d'un espoir d'une vague normalité quand les faillites seront comptabilisées les chômeurs les divorces les impacts financiers les prêts les chocs économiques, les gouvernements et les banques promettront confusément des monts et merveilles à cette terre secouée à ces mondes précaires à mettre à l'abri d'urgence des éoliennes et des panneaux solaires alimenteront l'industrie de masques de visières en attendant d'autres horreurs d’autres guerres avec les soi-disant crises sanitaires officielles apparaissant désormais dans ce tragique et inévitable inventaire sur les cartes des massacres mondiaux

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

74

en écrivant français – Angela Mamier Nache Agricultorul Încetișor între două bastoane medicale Înaintează cu cei 90 de ani ai săi Ochi limpezi Înroșiți de emoție Când mi-au spus că am virusul Am plâns noaptea în pat Singur speriat Apoi mi-am spus Luptă, nu te lăsa L-am învins Și m-au aplaudat Oamenii, îngerii păzitori De parcă eram tatăl Fiecăruia dintre ei In lupta cu balaurul De nebiruit Am să ies din spital numai Când mă voi ține zdravăn Pe cele două picioare

L’agriculteur Lentement entre les deux béquilles orthopédiques Il avance avec ses 90 ans Des yeux clairs Rougis d’émotion Quand on a dit que j’avais le virus J’ai pleuré la nuit dans mon lit Seul apeuré Après je me suis dit Lutte, n’abandonne pas Je l’ai vaincu Et ils m’ont applaudi Les hommes Mes anges gardiens Comme si j’étais Le père de chacun d’entre eux Dans la lutte avec le dragon Invaincu Je sors de l’hôpital Seulement le jour Où je me tiendrai solidement Sur mes deux jambes

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

75

proză

Scrisori către doamna Tatiana Maria Frandoș (Anglia)

Bătrâna doamnă deschide ochii în întuneric și se uită la acele fosforescente ale ceasului de pe comodă: 4 și 10 minute. Se gândește o clipă dacă să meargă sau nu la baie și oftează, n-are încotro, trebuie! Dă la o parte plapuma, cuverturile, brrrr ce frig e! Se așază cu greutate pe marginea patului pipăind cu picioarele podeaua rece în căutarea papucilor. ”Acuși fac pe mine!” Aprinde lampa de pe noptieră și se înfofolește în halat. Toate sunt reci ca gheața: clanța ușii, capacul wc-ului, apa... ”Parcă nu le simțeam așa în tinerețe ori nu aveam timp pentru toate fleacurile ca acum.” Completează uleiul de la candelă și se duce la bucătărie; dă drumul la cuptor, aprinde un ochi de aragaz și pune ibricul pe foc. Are la îndemână așezate de cu seară cafeaua, ceașca, zahărul. "Lavazza d`oro" citește ea de fiecare dată când își prepară o cafea. ”Chiar e aur curat cafeaua asta!” Când dă apa în clocot, trage ibricul pe margine, pune o linguriță de zahăr și două de cafea. Aroma cafelei se împrăștie în bucătăria cu lucruri vechi și pereți afumați. ”Și totuși gustul cafelei nu e atât de grozav ca aroma ei!” Habar nu are de ce. Când se ridică caimacul stinge gazul și pune o farfurioară deasupra să se așeze zațul. Își toarnă cafeaua în ceașcă și, zgribulită de frig, se întoarce la căldură, sub plapumă. Oi fi închis gazul?

Cred că da. Își așază pernele la spate, ceasul arată 4.45. ”Of, Doamne! O jumătate de ceas să merg până la baie și să-mi fac o cafea! Altădată îmi lua 5 minute! Da, dar atunci trebuia să alerg să prind tramvaiul, acuma unde mă grăbesc? Până la colț să iau pâine, una, alta.” Își lipește palmele de ceașcă uitându-se la aburii care se ridică în fuioare fine. Soarbe cafeaua cu înghițituri mici, un elixir neprețuit. Motanul cască, se întinde și se face repede înapoi covrig la picioarele ei. ”Îi e frig și lui”.

Visase ceva care o trezise, dar acum nu-și mai amintea ce. Tot e bine că dormise până la 4. Erau nopți în care se trezea la 2, la 3 și nu reușea să mai adoarmă. O dureau toate oasele, până și încheieturile de la mâini, dar nu era numai asta, mai erau gândurile care nu se lăsau potolite ca durerile cu un antiinflamator. Nu o înspăimânta moartea ei, o îndurera mai degrabă că toate amintirile au să moară odată cu ea. Atunci în întuneric se iveau ca pe o scenă tăcuți și diafani toți cei pe care-i păstrează vii în amintire, chiar și pe cei care au murit demult. De parcă odată cu ea au să moară și ei toți încă o dată. ”Cum or fi trăind ceilalți cu gândul ăsta?” Are să citească puțin din Evanghelii apocrife. Ei îi sunt dragi poveștile astea, deși cineva remarcase că Iisus fusese neiertător în copilărie; dar oare nu sunt toți copiii cruzi? Adoarme după câteva pagini cu ochelarii pe nas și veioza aprinsă.

O trezesc zumzetul și gâlgâiturile apei care urcă și coboară prin țevi la toate etajele și se întoarce îndărăt la termocentrală. ”E șase și un sfert. Bine că dau căldură. Numai că până se încălzește hruba asta...” Adoarme la loc în susurul caloriferelor și-l visează pe fratele ei, medicul: ”ai grijă să nu cazi, dacă-ți rupi ceva la vârsta ta, aleluia! se vindecă greu, prost sau deloc!” Sunt taman cuvintele lui! Ei, parcă ea nu știe? Camera s-a încălzit și uite că s-a făcut 7 deja! Mai are timp, s-a spălat aseară, așa că poate să mai stea în pat până la 8. Astăzi e Boboteaza și soții Moraru o iau cu mașina la biserică.

Trebuie să fie un ger strașnic. Ferestrele sunt acoperite cu flori de gheață și zăpada scârțâie sub pașii rarilor trecători. Își așază lucrurile pe calorifer, lenjeria de corp mai ales, sunt atât de reci când le ia din dulap că dacă le îmbracă așa, simte imediat nevoia să urineze. Motanul nu s-a mișcat de sub pleduri, leneșul. Se îmbracă încet, cu mișcări domoale. Aplecându-se să-și pună ciorapii are un acces de tuse. ”Și când te gândești că n-am fumat nici o țigară azi!” Își pune o vestă de lână peste puloverul cu gât și se uită la ceas. S-a făcut 9. Acuși are să bată madam Moraru la ușă. Se așază pe scăunelul din hol să-și tragă cizmele, căznindu-se cu fermoarul. Apoi își duce geanta aproape de fereastră; Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

76

proză de Maria Frandoș

cercetând-o la lumina zilei se vede că pielea e roasă la colțuri. Paltonul, elegant odinioară, e și el lustruit în coate. În tinerețe fusese o femeie îngrijită, acum era o femeie bătrână, n-o mai preocupa cum arată. Mai verifică o dată dacă are batistă, mărunțiș și cheile. Cele mai importante sunt cheile, uneori și le atârna de gât, să nu le uite. Soneria țârâie scurt de trei ori și domnul Moraru o ajută să-și pună paltonul.

-Vă îmbrăcară-ți bine? Că e un ger afară...

-Ca de Bobotează! În ciuda gerului, biserica e plină de lume, au venit mulți și să ia apă sfințită. ”Vai de mine, am uitat să iau un flacon. Ei, are să-mi dea puțină madam Moraru.” În lumina poleită a candelabrelor, a lumânărilor și a soarelui care intră prin vitraliile înalte, biserica pare un foaier. La teatru și la biserică lumea își îmbracă cele mai bune haine. Cântând ”În Iordan botezându-Te Doamne,” preoților le ies aburi din gură. Sunt șapte astăzi, pe doi dintre ei îi cunoaște, slujesc de obicei în biserică. Vocile baritonale ale tinerilor din cor, mirosul de mir și tămâie, scenele zugrăvite pe pereți - albastrul mai ales - și marea de voci care răspunde ”Amin”, o mișcă până-n adâncul inimii ei bătrâne și istovite. În clipe ca acestea se simte solidară cu semenii ei. Și totuși, în afara bisericii sa terminat cu empatia, emoția, frumusețea. Rămân frigul, ura, prostia și banii. Mai ales prostia și mai ales banii. Pune cele câteva monede în perșeie, peste bancnotele de toate mărimile. La sfârșitul slujbei se iscă forfotă, lumea se înghesuie să ia agheasmă și să se întoarcă acasă la căldură, mâncare și băutură. N-a zis însuși Iisus: ”Dați Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu?” Madam Moraru a invitat-o la masă, ca de Crăciun, de altfel.

- Doar n-o să stați singură și noi așijderea. Copiii și nepoții vin să mănânce, desfac cadourile și hai pa! Se duc la prieteni, la patinaj, la mall.

- Parcă noi nu eram la fel când eram tineri?

-Nu, că pe vremea noastră nu erau mall-uri.

Face madam Moraru o salată boeuf și niște sărmăluțe!

-Păi, altfel rezistam eu 45 de ani cu ea? Așa se tachinau și ea cu soțul ei când erau tineri. După ce s-a întors de la închisoare s-a închis de tot în sinea lui. Nu l-a mai auzit niciodată glumind. Când lau luat era un bărbat tânăr, înalt ”ca bradul” și în putere. S-a întors o umbră a celui care plecase, cu sănătatea ruinată. Obișnuia să spună că o jumătate din căsnicia lor l-a așteptat și cealaltă jumătate la îngrijit. 17 ani i-au dat, tot lotul care participase la adunările studențești și la mitinguri a luat 17 ani. ”Azi nici pentru o crimă nu cred că se ia atâta.” Își trece mâna peste față ca pentru a îndepărta amintirile. Mănâncă câte puțin cu multă plăcere din fiecare fel, vorbind despre vremurile de altădată, emisiunile lui Iosif Sava, Teleenciclopedia și piesele de teatru.

- Acum, pe toate canalele numai știri de groază, crime, violuri, accidente și politică.

- Asta nu e politică, e bălăcăreală.

Madam Moraru aduce sărățelele cu chimen și cașcaval.

- Sunt făcute după rețeta de la mamaia. Vă amintiți cum se rățoia la mine când veneam iar și iar so întreb cum se face aia, ce să mai pun în ailaltă? ”Scrie fato, dacă n-ai ținere de minte!” Dar când m-am înfuriat și eu o dată și i-am trântit: -parcă ați fi Aglae, baba absolută! A pufnit-o râsul.

- Da, dar ce ne-am fi făcut fără ea?

- Absolut! zice dl Moraru spre deliciul doamnelor. Soacra ei fusese o femeie autoritară, chiar și după ce nu mai putea să meargă îi dirija pe toți de acolo, din vârful patului. S-au înțeles bine și s-au sprijinit una pe alta cât el a fost închis. Multă vreme după ce a murit coana mare, că avea de acum 100 de ani, a continuat să-i facă și ei dimineața o felie de pâine cu unt și o ceașcă de cafea. A îmbătrânit și ea fără să prindă de veste, de parcă n-ar fi fost niciodată tânără și fără griji. Conversația se mută pe subiectele zilei: îmbogățirea nesimțită a unora și ruinarea altora și despre prețurile care creșteau de la o zi la alta.

- Cel mai mult mă înfurie că au scumpit țigările, lumina și gazul, acuma în plină iarnă, zice domnul Moraru. O nație de șmecheri.

- Daaa! Facturile au ajuns să fie spaima pensionarilor. Odată m-a întrebat cineva dacă îmi e frică de moarte. Nu de moarte îmi e teamă, de facturi!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

77

proză de Maria Frandoș

Se despart după-amiază târziu, obligatoriu cu o pungă de provizii.

- De parcă n-am mâncat destul, mai iau și la pachet!

- Ați ciugulit câte puțin și, ca de obicei, am făcut prea multă mâncare. Motanul o zbughește afară de cum deschide ușa. E cald și acasă la ea și e liniște. Aprinde toate luminile și completează uleiul la candelă. Din fotografie, bărbatul ei se uită parcă undeva peste umărul ei. În ultimele lui săptămâni, el i-a promis, printre altele, că n-o să-i lipsească niciodată cafeaua.

- Da, a râs ea, o să-mi azvârli de sus câte o pungă din rezervele Sfântului Petru. Și totuși, uneori îi simte prezența într-un fel pe care nu-l poate mărturisi nimănui. Caloriferele sunt reci și amorțite, dar în casă e cald sau în dimineața în care își fierbe ultima porție de cafea și mai e o săptămână până la pensie, primește un pachet cu faimoasele pungi aurii de cafea. Și ea ce mare lucru face? Ține aprinsă o candelă, atâta grijă are să nu se stingă... De parcă ținând flăcăruia asta vie l-ar mai ține în viață și pe el. Se scutură de gânduri și dă drumul radioului. Uneori îi pare rău că s-a defectat televizorul, pe urmă se consolează: ”tot nu mai vedeam bine, har Domnului că mai văd să citesc!”

Ca să-și opereze cataracta ar însemna drumuri la medic, la radiografii, operația, spitalul, cheltuieli, cineva care s-o ducă și s-o aducă. Mai bine nu! E abia ora 4 și afară se întunecă deja. Telefonul zbârnâie supărat. ”Vin acuma, ai răbdare și mata, că până îmi târșâi eu picioarele...”

- Te-am mai sunat de două ori, n-ai auzit?

- Parcă zisesem că merg la masă la Morărești.

- Da, ai dreptate, am uitat. E cald la tine?

-Da, n-au întrerupt deloc încălzirea.

-Nu, e mai bine și pentru instalație pe gerul ăsta.

Mai discută de una de alta, el îi spune de fiecare dată: “Fii atentă, dacă ieși, să nu aluneci!”

- Sunt! Pa, pa! Acum chiar poate să fumeze o țigară! Fumează în bucătărie uitându-se pe fereastră cum se lasă întunericul. E o liniște deplină, totul pare încremenit de ger. Nu chiar totul, se aude motorul unei mașini, roțile fac gheața să trosnească, apoi din nou liniște. A trecut și ziua de Bobotează așa cum a trecut ziua de Crăciun, de Anul Nou... Se gândește cu amărăciune că unicul ei fiu n-a invitat-o la ei. Mai demult obișnuia să-l scuze față de ceilalți: ”Dacă l-a crescut mamaia? Eu eram la birou de dimineața până seara, de luni până sâmbătă, și îmi făceam griji mai mult pentru taică-său decât pentru el.” Telefonul sună din nou, cu multă vioiciune de data asta.

- Alo? Bine-ai venit, frumoaso, în casa mea! Mulțumesc mult pentru cafea și scrisoare! Femeia de la capătul firului și al lumii s-ar putea spune, îi cântă o colindă veche și ei i se umezesc ochii.

- V-am mai sunat azi. Ați fost la biserică?

- Da, draga mea, și pe urmă la madam Moraru la masă.

- Mă bucur că n-ați fost singură.

- Și mata?

- Nici eu n-am fost singură. Toată familia a venit la noi la masă.

- Îmi închipui cât a trebuit să muncești!

- Da, dar îmi face plăcere să gătesc. Sunt oameni de bun simț, apreciază ce fac și mă tratează ca pe cineva din familie. Ați mâncat vreodată vitello tonnato?

- Nici măcar n-am auzit de felul ăsta. Ea îi povestește pe îndelete cum se prepară feliile subțiri de carne de vițel cu sos de ton, cum au dat iama copiii prin șnițele și băiatul cel mic: ”numai bunica mea mai făcea șnițele așa de grozave.”

- Aici e un ger strașnic!

- Și noi avem zăpadă de un metru și... e frumos, aproape ca acasă! Ce mai citiți?

- Azi, dis de dimineață, câteva pagini din Evanghelii apocrife, dar altminteri îl recitesc pe Panait Istrati. Și mata?

- Bătrânul domn are o bibliotecă, o comoară. Am găsit o cărticică a lui Joseph Roth ”La leggenda del santo bevitore”. Ați citit-o?

- Nu, dar cred că-mi amintesc filmul.

- Am citit-o pe nerăsuflate.

- Vai de mine, închide că are să te coste o avere convorbirea!

- Nu vă faceți griji.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

78

proză de Maria Frandoș

- Mai pune un ban deoparte și pentru mata, nu-i da pe toți băieților!

- Vă îmbrățișez și aveți grijă de dumneavoastră!

- Promit! Doamne ajută!

- Doamne ajută! Bătrâna doamnă așază cu multă grijă receptorul în furcă, de parcă aparatul ar fi fost un obiect prețios și fragil. ”Cum știu eu să dau sfaturi...” Ea care își împărțea amărâta de pensie cu fii-su. El apărea întotdeauna în ziua în care lua pensia, la scurt timp după ce pleca poștașul. Îl suspecta uneori că aștepta în mașină până ce-l vedea că iese din scară. Se întreba dacă el ar mai fi venit fără obolul acela... Era bine și atâta. La 10 dimineața respirația lui deja mirosea a coniac. Cu mai tânăra ei prietenă s-a cunoscut în urmă cu 7-8 ani. A stat de câteva ori la ea 3-4 zile. O dată chiar două săptămâni. Pe atunci făcea încercări disperate să plece la muncă în Israel și firma care intermedia plecările avea sediul în București. După drumurile zilnice și descurajante la firma româno-israeliană, la spitalul Elias unde trebuia să repete analizele din cauza tensiunii, seara își depănau subțirele fir al vieții și al morții totodată. Mâncau puțin, ciorbe mai ales, pâine prăjită cu unt, halva, calupuri de halva și beau nenumărate cafele și ceaiuri. Nuuuu, cum s-o deranjeze fumul de țigară! Dimpotrivă, îi amintea de tatăl ei, care fusese un mare fumător și un om extraordinar!

- Cred că e mult adevăr în vorba asta: ”când se închide o ușă, se deschide o fereastră”. După ce a murit bunica l-am întâlnit pe omul nostru. Mai apoi, când a murit tata, v-am întâlnit pe dumneavoastră. Probabil așa se reface marele ciclu de milostenie al lumii. Când ea i-a făcut o fotografie ”ca să-mi fie mai ușor, că nu știu când o să vă mai văd” ea și-a acoperit fața cu mâinile: - Nu, te rog, sunt bătrână!

I-a povestit despre înmormântarea soțului ei: - Era în martie, dar era încă zăpadă și frig. O mână de oameni cât mai rămăseseră dintre foștii deținuți, bărbați îmbătrâniți înainte de vreme, cu părul alb, au început să cânte ”Ca o lacrimă de sânge/ A căzut o stea/ Drum de foc și biruință/ Pentru garda ta”. Atunci s-a stârnit un vânt năprasnic și sălciile de la marginea cimitirului se zbăteau și foșneau într-un mod care te înfricoșa.

- Ciudat cum memoria noastră alege să rețină întâmplări, scene după rațiuni numai de ea știute.

I-a povestit și ea despre ziua aceea în care căuta niște facturi vechi și el o urma prin birourile improvizate cu pulpanele paltonului fluturând în urmă-i.

- Îmi amintesc până și culoarea taiorului cu care eram îmbrăcată. Mai târziu, când era în spital după o operație, el i-a adus o zambilă albă. O splendoare care a înflorit trei ani la rând...

- Odată mi-a dat să citesc ”Alchimistul” și peste câteva zile a telefonat să mă întrebe dacă mi-a plăcut.

- Am plâns aproape la fiecare pagină.

- De ce? a întrebat el uimit.

- Dintr-un prea-plin al inimii, cred...

- Și mie mi s-a părut grozav de frumoasă, mai ales partea de la urmă cu mâna care scrie.

După ce a plecat în Israel, îi scria la intervale regulate. Toate scrisorile ei începeau la fel: ”Iubită doamnă Tatiana, dau știre... că aici florile cresc până și în copaci...” Ea le păstra cu sfințenie și le recitea în răstimpuri. Suspină lung făcând să tremure flacăra candelei și amintindu-i să mai toarne puțin ulei. Se duce la bucătărie să-și facă un ceai. Are o pungă mare de hârtie plină de ierburi: mentă, tei, cimbrișor, romaniță, o nebunie de arome. Bea un ceai, mai multe ceaiuri uitându-se din când la ceas. La 7 fix, ca în fiecare seară, sună telefonul.

- Sărut mâna! Nu vă frig?

- Nuuu! A mers toată ziua încălzirea. La mata tot așa frig e?

- Da, un ger de crapă pietrele. Da, e și mama la noi. Discută aproape în fiecare seară câte o jumătate de ceas și mai bine, pun țara la cale. Bătrâna doamnă zâmbește în sinea ei. Toate cărțile pe care le citește el sunt ”fabuloase”, tocmai o citește pe Marghit a noastră. I-au apărut ”Povestiri orient ale".

- La București când vii?

- Vin pe 8 ianuarie, o să stau vreo trei zile.

- Numai trei? Și nici acelea n-au să fie zile, numai seri, dar trebuie să spun bogdaproste și pentru ele.

- Suntem bine toți. Nu, pe mama n-o sperie zăpada. De fapt, n-o sperie nimic.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

79

proză de Maria Frandoș

- Dacă nu ne mai auzim, ne vedem joi. Te aștept cu o ciorbiță caldă. Salutări la tot tribul matale.

Motanul se uită la ea cu ochii lui galbeni .

- Ai ghicit, Mițule, vine omul nostru! Casa e curată, Didina fusese înainte de Crăciun, așternuturile sunt călcate. Bineînțeles că el nu era atent la chestiile astea domestice, dar ei îi plăcea să dea impresia că încă se ține bine. Are să gătească o ciorbă de perișoare. ”Aș putea să fac și niște cartofi franțuzești.

Cartofi am, ouă sunt, o să iau smântână.” Deschide frigiderul și inspectează dacă mai e cașcaval.

Ajunge cât e. Și el mănâncă puțin. Le plac amândurora ciorbele, merele și ceaiurile. Mâine are să meargă pe Magheru, să ia niște halva, poate mai au cu fistic. Stă cu spatele lipit de calorifer ascultând radioul. Ioana Radu și Mia Braia cântă Ciobănaș cu trei sute de oi. Ce zi am avut, domnule, ce zi!

Un ”regal” cum îi plăcea lui să spună. ”Gata, la culcare cu tine că mâine ai treabă”. Își vâră picioarele în cada cu apă fierbinte, mai că-i vine să intre cu totul, dar îi e teamă că nu mai poate să iasă. Stinge toate luminile și se vâră sub cuverturi, mulțumind pentru ziua asta și pentru toate celelalte care au să vină. Noapte bună!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

80

poezie

Etgard Bitel (Israel)

Sufletul lui Pantalone în sala goală cu scaune din pluș albastru trandafirul negru din rândul șase scaunul treizeci și opt lumina scena de la arlechin la grădină și picura lacrima de aur în vitraliul de suflet al lui Pantalone

Noaptea asta noaptea asta a fost la fel ca alte nopți strivită între apus și răsărit luminată de o Lună strâmbă iar ceasurile păstorite de întuneric s-au revărsat în ulciorul crăpat în ziua în care am văzut curcubeul rupt

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

81

english corner – Ionel Anghel

Ionel Anghel (Canada)

Just Myself I baptized myself a long time ago as Myself, I am the cross, I am the body, I am the nail.

Every thousand years or so I put on my crown and start bleeding again, not for you or your brother, but for every sunrise that you missed and every prayer that you think that I don't need.

How many times have you told yourself "what a beautiful sunset" without knowing that it is just me?

And stars? How many have you counted so far?

They are my breaths laying down dew on the same grass that you stand watching the sky.

I told you, it is just me, just Myself.

Doar eu Singur m-am botezat, cu mult timp în urmă, numindu-mă Doar Eu. Eu sunt cruce, Eu sunt trup, Eu sunt cui.

La fiecare mie de ani, sau așa ceva, Îmi pun coroana și sângerez din nou, dar nu pentru tine sau fratele tău, dar pentru fiecare răsărit pe care l-ai pierdut și pentru fiecare rugăciune de care ai crezut că nu am nevoie.

De câte ori nu ți-ai spus „ce apus minunat” fără să știi că sunt Doar Eu? Și stele? Câte ai numărat până acum?

Ele sunt respirațiile mele, așezând rouă pe aceeași iarbă pe care tu stai privind cerul. Ți-am spus, eu sunt, Doar Eu. Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

82

english corner – Ionel Anghel Still Just a kiss for a second, then quiet the shadows are going home, to sleep and dream as they are alone in a dream that don't belong to them. just empty souls of angels too old to be reborn or too young to shine in my dreams.

I wake up and my window feels frozen like the hell over my soul, or worst, over what's left from our dream.

I feel deceived, unable to move so I start to sing: Come on! Come on! Come on!

The dream is on!

We are the only ones still here, still dreaming, still crying, still… Încă Un sărut scurt, apoi în liniște umbrele se duc acasă, la somn și vis, ca și cum ar fi singure într-un vis ce nu e al lor. doar suflete goale de îngeri prea bătrâne să mai renască sau prea tinere să îmi vină în vis.

Mă trezesc și fereastra pare la fel de înghețată ca iadul din sufletul meu, sau mai rău, ca rămășițele visului nostru.

Mă simt amăgit, incapabil să mișc, atunci încep să cânt; Să mergem! Să mergem! Să mergem!

E timpul să visăm, Am rămas singuri încă visând, încă plângând, încă…

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

83

english corner – Ionel Anghel Start over I don't know what I lost first my beliefs or my soul either way I don't feel alone anymore and the world doesn't seem so big any longer, I take long strokes behind the moon when nobody is watching her and I am all alone not even the light can see me, then is when I start seeing the unseen light and hear the first vibration that we become and never left out thoughts, we are the same from the beginning until the last rebirth same dust and never ending sorrow, I turned around and dreamed about you, why are you crying? I am not born yet but neither dead, let's forget what we have become and start over again.

Un nou început Nu mai știu ce am pierdut întâi credința sau sufletul, dar nu mă mai simt singur, iar lumea nu mai pare așa de mare, Mă plimb deseori prin spatele lunii când nimeni nu o privește și sunt așa de singur încât nici lumina nu mă poate vedea, așa încep să simt lumina nevăzută și primele vibrații a ceea ce am devenit și am rămas în gândurile noastre, suntem aceiași de la începuturi până la ultima renaștere, același praf și dor fără sfârșit.

Mă întorc, căci te-am visat, de ce plângi? Nu m-am născut și nu sunt încă mort, să uităm ceea ce am devenit și să începem din nou.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

84

english corner – Ionel Anghel Eternity Can you do right in this world without a doubt to be wrong?

Can you bring sunshine without a single tear to turn in bitter every soul?

Can you still dream?

Can you still breath?

I know, I know you for so long that matter is just memory and time is forgetness, There is no right or wrong where I came from, like there is no light or dark where you live, just thoughts and sometimes empty spaces to fill up our souls.

Can you do right whenever the concept of this is wrong?

Can you light up the night with a word of dark?

I will wait to make up your mind a week or two, I will see you again at the eternity.

Eternitate Poți să faci bine în această lume fără să ai nici cea mai mică îndoială că totuși ceva poate fi rău?

Poți să aduci răsăritul fără ca nici măcar o singură lacrimă să se scurgă amară în suflet?

Mai poți încă visa?

Mai poți încă respira? Știu, te știu de așa mult timp încât materia a devenit amintire iar timpul e doar uitare.

Nu este bine sau rău acolo de unde vin, la fel cum nu este lumină sau umbră acolo unde trăiești tu, doar gânduri și spații goale uneori să ne umple sufletele.

Poți să faci bine, chiar dacă ideea de bine e greșită?

Poți lumina noaptea cu un cuvânt de întuneric?

Am să aștept o săptămână sau două să te hotărăști, Ne vom vedea din nou la eternitate.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

85

english corner – Ionel Anghel

Night

Noapte

Your sleep is for a reason, also your awake counts under the stars.

Don't take your time for what is not, even the times say otherwise.

Be what you feel and feel what you can't be, the night is worry, the day is blurry, just us, and maybe the wind will know what we are against, and how close we are of the gates of nowhere.

How can you say I am if you are not awaken, How can you say I was, if you're still alive and stars count over your shoulder, And how you'll prove my dream, when long before your name I'm still alive.

Somnul tău are un scop, la fel cum și veghea e importantă sub stele.

Nu face din timp mai mult decât e, chiar dacă timpurile îți spun contrariul.

Fii ceea ce simți și simte ceea ce nu poți, Noaptea e plină de îngrijorare, iar ziua e tulbure, doar noi și poate vântul știm împotriva cui suntem și cât de aproape suntem de porțile spre nicăieri.

Cum poți să spui Sunt, dacă încă nu te-ai trezit, Cum poți să spui Am fost, când încă trăiești și stele se numără peste umărul tău, Și cum îmi vei dovedi visul, când mult înaintea numelui tău Eu încă trăiesc.

My turn Heaven is looking down to us pouring tears as clouds and flakes as moonlight, nobody cares, nothing is sacred anymore, I bought a dozen of angels yesterday from a dirty booth at the flea market, "They need to be soaked with your soul to be activated" - the old man told me, "and all sales are final, save the receipt just in case you die, you'll get a discount at the merry-goround, but don't get high on hopes, it's a long line to wait".

I took out the moon from my scrapbook and while I was trying to put it back in the scene of the last supper, one of the angels woke up to help me, "Let me hold the corner of the sky, it will be easier for you, otherwise you'll have to go all the way to hell to find some glue, they have a lot there, made from the nails of the ones scratching the Gates from inside".

We lifted the moon, but we run out of stars, that's when he started to cry, so I picked up each tear from his face, calling out names: Northern Star Southern Star... and so on until we reached the dawn.

He is sleeping now, it is my turn to cry.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

86

english corner – Ionel Anghel E rândul meu Se uită cerurile în jos, la noi, turnând cu lacrimi din nori și fulgi din lumina lunii, nimănui nu-i mai pasă, nimic nu mai e sacru, am cumpărat la duzină niște îngeri ieri de la o tarabă murdară din piața de vechituri, „Va trebui să îi ții la înmuiat în sufletul tău, ca să îi activezi” mi-a spus bătrânul vânzător, „Nu primim marfa înapoi, dar păstrează chitanța, când vei muri îți vor da reducere la carusel, dar nu îți face mari speranțe, linia de așteptare e lungă!”

Am scos Luna din vechea mea colecție de fotografii, și în timp ce încercam să o pun înapoi în scena ultimei cine, un înger s-a trezit și a început să mă ajute, „Lasă-mă să țin acest colț de cer, îți va fi mai ușor, altfel va trebui să te duci până în iad după niște lipici, au din belșug acolo, făcut din unghiile celor care zgârie Porțile pe dinăuntru.”

Am ridicat Luna, dar am rămas fără stele, iar îngerul a început să plângă, am adunat lacrimă cu lacrimă, dându-le nume: Steaua Nordului, Steaua Sudului… până când ne-au apucat zorii, El doarme obosit, e rândul meu acum să plâng.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

87

proză

Portal Andrei Zanca (Germania) (fragmente)

60.

Fiecare om al dreptei socotințe, în vibrație cu sacrul, simte inutilitatea, dar și pericolul pentru sine al oricărei sentințe, judecăți ori verdict, cu privire la semenul, aproapele din fața lui, de cel de altă opinie, de alt crez, de altă orientare, respectând-o cu o îngăduință umană, învățând de la el, dacă are urechi de auzit și răbdarea de a asculta. Dinspre fundamentul credinței originare creștine, cel aflat dincolo de dogme, cel copt spre a fi trezit și astfel pus pe calea lui proprie către miez, către sursă (o reîntoarcere de fapt, o refacere a rupturii, a separării de Întreg) pornește cu toate antenele deschise, mânat de o sete pe potrivă. Și se desprinde, aidoma copiilor de părinți, aidoma viețuitoarelor, a păsărilor de cuib. Experimentul, experimentarea individuală îi conferă, dinspre neliniștea lui funciară, șansa de a regăsi liniștea, pacea, certitudinea, în încercarea de a-și potoli o sete, nicicând potolită. Îmbogățit de experiment, de căutările lui călăuzite, care îi revelează în final faptul că miezul tuturor credințelor e asemănător până la contopire, că ele se întâlnesc toate în acest miez, el se simte atras din nou de reîntoarcere, însă de data aceasta îmbogățit cu o tăcere, cu o altă înțelegere și cu dorința de a dărui din cele aflate și primite cu gratitudine. El este drumul umblat, înțelegând că se află mereu pe drum, pe cale. În fond, dincolo de aflare, cu toții caută de fapt Iubirea. Trăim, mai ales în ultimul timp, într-o lume a distrugătorilor și a celor distruși; și între ei, masa de călduți, de călâi, aidoma smochinului blestemat (în fond un avertisment sacru - să fii mereu prezent, pregătit la venirea mântuitorului, a mântuirii). Indolenții, letargicii, somnolenții, delăsătorii, amânătorii – acestora și celorlalți, Isus le repeta mereu, nu vă fie teamă. Strategia distrugătorilor însă, tocmai pe asta se bazează. Mai întâi răspândesc dinspre varii motive, mai ales înscenate, angoasa în mase, asupra unor mase sleite, letargice, ori cufundate în confort și care preferă siguranța în locul libertății (care e manifestare de energie și de viu, nu de libertinaj). O masă terminată prin ani de zile de lipsuri, torturi, amenințări, detenții, mizerii, boli. Se află exact în situația în care vor și ei să știe, ce înseamnă un trai îndestulat, mișcarea liberă, o viață cu toate atributele adiacente, pe care nu au ajuns să o cunoască și de care acum le este sete. Tot restul nu mai are importanță. Toate valorile se prăbușesc în fața acestor dorințe. Și ceilalți, profită de acest lucru răspândind angoase, organizând haosul întru supremația absolută, jucând un șah de moarte cu oamenii, cu pământul acesta. Orice ideologie și-a dovedit ineficiența, însă mai ales ghesul demonic izvorât dintr-o minte, dintr-o gândire fără de conștientizare, aplicată din exterior. Adevărul e mereu doar unul, cel al inimii, al iubirii, compasiunii, comuniunii, empatiei, și mai ales al păcii din care se desprind toate. Și el se găsește la Hristos, în evanghelii. Tot ce nu are drept fundament lumina, ridicarea nivelului de conștiință, iluminarea treptată, sunt învățături luciferice, cele ale unei logici negative, cum spunea Avva Ghelasie. Bezna luptând de milenii împotriva luminii. Doar întru credință, întru Dumnezeu și Hristos există o solidaritate de nezdruncinat. Faptul că de două mii de ani ne-am adunat mereu în jurul micilor biserici de lemn, în jurul credinței și a bisericii, ne-a salvat de pieire, de nenumăratele jinduiri și asalturi din jur. Nu există cum se crede îndeobște cei buni și cei răi, așa cum se trâmbițează în discursurile de peste ocean în mod naiv, simplist. Există o vibrație a întregii planete, o rezonanță cu un anumit nivel de conștiință planetară, care trebuie trăită, traversată de toți în acest proces evolutiv de ridicare pe o altă frecvență, un alt nivel al conștiinței. Ne aflăm într-un ciclu în care distrugătorii și acoliții lor, deconstruitorii se Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

88

proză de Andrei Zanca află la acest nivel al conștiinței pe care încearcă din răsputeri să-l impună. Până și Platon spunea în Statul lui că mulțimea trebuie mințită, dacă e necesar, spre a fi mântuită. Trezitorii îi pun pe cale doar pe cei copți de a fi treziți, care au urechi de auzit. Rugile nu pot schimba pe cei care nu s-au limpezit lăuntric, nu s-au decantat de beznă. În fața multora se întinde încă un drum tare lung, reveniri, până la deplina mistuire, prin grație și lumină, a umbrelor adânci, un proces de decantare și limpezire lăuntrică. Și asta, doar iubirea o poate face; în rotunjirea ei, doar ea poate mistui destine individuale și colective, ce devin malefice în timp. Însuși trecutul poate fi schimbat în clipă. O clipă de acceptare a păcii și iubirii, pe care o pot răspândi în tăcere în cei din jur prin însăși și doar prin prezența lor. Un grup de oameni de știință cu înclinații spirituale au stabilit să se roage, oriunde s-ar afla pe planetă, pentru o anume regiune încercată de pe glob. Aparatele lor au înregistrat în aceste ore o vibrație, o frecvență ridicată; însă mai ales o scădere considerabilă în această regiune, spre care plecau rugile lor, a crimelor și fărădelegilor. O scădere uimitoare. Ea a ținut însă doar cât au ținut și rugile. După care starea inițială s-a reluat. O dovadă evidentă a faptului că ruga însăși trebuie să fie o stare permanentă de vibrație, o stare de rugă, gânduri și emoții în care răul să fie complet mistuit, căci fiecare gând pornit din iubire și pace este o rugă. Schimbarea noastră lăuntrică schimbă lumea neobosit murmur de rugă, sângele meu, spuneam cândva. Câtă sete de dumnezeire într-un pustnic, care petrece ani în sălbăticie, lipsuri de tot soiul, spre a fi tot mai aproape de Dumnezeu, mistuind cauze în timp și vreme până la deplina lui transparență. Nu atât pentru a cunoaște ori cunoașteri întru înțelegere (pe care și așa le vom primi prin grație la timpul potrivit), ci spre a-și manifesta Iubirea.

Dintr-o sete fără de nume. Nebuni după Hristos, cum a fost acea minune de om, Nil Dorobanțu, care în momentul în care a primit de la părintele Arsenie pâinea de împărtășanie, sfințită, a simțit cum e traversat de o blândă și fermă lumină. Oamenii sunt însă mai mult interesați și impresionați de minunile lor și ale altor sihaștri și pustnici, sacerdoți și sfinți, decât de adânca lor credință și iubire.

Animalul nu vede decât prada; nimic altceva, e natura lui. Țara, ca pradă. Anumiți oameni desprinși de sursă nu văd decât scopul (scuzând mijloacele), pe care îl urmăresc ca niște posedați în derularea unei gândiri fără de conștientizare, care este și cea mai devastatoare, căci îi lipsește iubirea, așadar responsabilitatea și gratitudinea. Mă plimbam la marginea pădurii cu câinele meu. În fața mea o femei între două vârste cu un retriever mare. S-au apropiat, s-au amușinat cu prietenie și atunci am văzut că avea ochi fără pupile, acoperiți cu o peliculă cenușie. „Da”, a spus femeia, „e orb. Are zece ani și nu mai poate fi ajutat, mi s-a spus ...e ceva în iarba tratată din parcuri... cu ce presară din avioane, mi-a spus un homeopat ...și care duce la orbire”. Ce vină o fi având bietul câine, mi-am zis deîndată, cum s-ar întreba fiecare, și m-a pătruns o durere sfâșietoare. Ca prin el să se vadă semnele tatălui, am auzit ca prin vis. Ale noastre, firește, noi cu toții, care prin nepăsare, neiubire, profit, lăcomie am otrăvit tot ce e în jur, am înrobit, otrăvit și chinuit toate necuvântătoarele în măreția noastră. O avertizare târzie, pe care puțini o văd, mereu în goană și oarbă alertă.

61.

Are azi loc un fenomen al coruperii de valori, al negării lor în numele unei „lumi noi, a omului nou” - „Trebuie să purtăm război din responsabilitate“, tocmai spunea un apreciat om politic european, și nu mai pomenesc nume, căci după mine toți aceștia sunt interșanjabili. Sub pretextul apărării, al securității și siguranței popoarelor, sub alte pretexte de sănătate, democrație, siguranță, omenie organizații și fundații vestice și transoceanice, cu nume nobile, umane se deconspiră zilnic în fond ca fiind aparate de agresiune militară, de profit, de continuă instigare la război („războaie preventive“, zic ei, spre a se justifica, spre a prosti masele), care pur și simplu clamează agresiunea, războiul sub pretextul parșiv al menținerii păcii. Și asta cum am denotat, sub egida unor nume pompoase, iubitoare, tot astfel cum se poartă război în numele democrației și al păcii. Aidoma, celor ce le este frică de moarte, și cărora le este în fond frică de felul de viață dus, de neantul ce-i așteaptă. E vremea existenței pe verticală, a trăirii pe verticală. Răul seduce, corupe într-o lume în care majoritatea oamenilor, când se sting, se sting în fond de rușine. Se poate observa cum Agenda funcționează acum pe față, nu pe furiș, fiindcă vede că oamenii reacționează minimal, prinși de griji, însă mulți prinși și în confortul, hedonismul, naivitatea letargia și placiditatea lor. Spre o pildă, pătura poate cea mai importantă a unei țări, care asigură tuturor hrana zilnică este treptat distrusă, alungată și înlocuită cu metastazele Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

89

proză de Andrei Zanca concernelor agricole. Cu cât lumea e mai fățarnică, mai ipocrită, cu atât mai mult își pot permite pionii de politicieni să-și facă deplin de cap, să impună planurile unei agende de mult stabilite și care înaintează acum pe față, fără de menajamente ori scrupule. Lansează, provoacă ceva, o calamitate, o problemă, și apoi observă cu atenție, cum reacționează masele. O lume în care fiecare nu mai este de mult el însuși, ci joacă mereu un rol, poartă mereu masca rolului pe care îl joacă. Doar în clipa morții se mai deschid, își smulg masca și mărturisesc cu spaimă tot ce au ascuns până atunci, nu mai sunt în stare să mintă (la fel, când se prăbușește un avion, se află într-o catastrofă iminentă, mai toți ateii devin brusc apelanți ai numelui divin). Iată, câinii, arborii, caii sunt mereu prezenți, aceiași în fiecare clipă. Nu se machiază, nu se „aranjează“, nu se pregătesc înaintea unei întâlniri, nu joacă roluri. Nu mint, nu înșală, sunt atașați, loiali, blânzi și iubitori, deși ne-am bătut mereu joc de ei în decursul istoriei. Noi însă vorbim de mediul înconjurător, de parcă am fi separați de el, de parcă nu ar fi în fond vorba de lume ca Tot, un tot al deplinei întrepătrunderi, un Întreg indisolubil. Și-apoi, vorbim mereu de reguli de joc, de ce se cade și de ce nu se cade, și pe care „musai“, trebuie să le respectăm.

Toți cei ce sunt „altfel“, urmărind o intenționalitate a binelui, sunt declarați smintiți și izolați. Atât de egocentrici, de perverși, de fățarnici, de artificiali, de superficiali am devenit. Forma cea mai înaltă a prostiei e aroganța, trufia. Oamenii știu că sunt mințiți la știri, însă cum vine seara cum cer știrile, urmărindu-le, deși știu că sunt duși de nas. De parcă ar vrea să fie mințiți. Și asta se știe. O știu cei avizați și puțini. O lume prefăcută, care după consumarea evenimentului dă următoarea explicație: nam știut nimic, am lucrat, am fost ocupat și n-am avut timp. Însă în fond au știut sau nu au vrut să știe. Spre a perpetua și pentru că în fond au și fost în taină de acord cu ce se întâmpla câtă vreme lor le mergea bine. De confort te dezobișnuiești greu, nu-i așa? Dacă le reproșezi asta, ești considerat un pericol, un trădător în această „democrație“ tainică, în care totul este trecut sub taină de cei de sus.

Onestitatea, demnitatea, adevărul, însingură. Se caută ieșiri din angoasă prin alte metode, care provoacă în cele din urmă angoase și mai mari, insuportabile, catastrofale. Te uiți la așa-zisele elite (am cunoscut elite genuine, trăind modest, departe de reclame și camere de luat vederi, oameni de o enormă cultură, oameni care nu intervin în viața nimănui, doar dacă simt din glasul tău că cerința ta de ajutorare nu e retorică), care acum se declară brusc de partea credinței creștine, partizani declarați, în același timp, ai formelor „umane“ de capitalism (asta ne aduce aminte de un alt soi de: „cu față umană,“, al unui alt „intelectual“ renumit, nu-i așa?) nu „cel de junglă“ de azi, bunăoară, ce domină lumea ca o metastază. Prin însăși substanța lor, creștinismul și capitalismul sunt funciarmente complet opuse, incompatibile. Îi vedeți laolaltă, fraternizând, pe Hristos și pe acoliții capitalismului, ai oricărui -ism? Hristos a spus limpede, nu poți sluji la doi stăpâni, lui Dumnezeu și lui Mamona. Însă mulți au mereu în tolbă justificări, care mai de care mai trase de păr (mai ales de părul lăcomiei, de cel al naturii omului, și poate și de cel pubian, de ce nu?). Capitalismul nu poate exista fără de continua, absurda cerință a creșterii necontenite, a sporirii neîncetate a economiei etc., ceea ce presupune, clamează de la sine războiul pentru resurse, distrugerea, secătuirea naturii, a pădurilor tropicale, devastarea meleagurilor și părăsirea, lăsarea în sărăcie lucie a băștinașilor ei; el nu poate exista fără de teroare interioară, fără o continuă militarizare (cartelele dețin resurse financiare atât de uriașe încât ar putea amortiza mai toate suferințele și mizeriile lumii). O continuă creștere, sporire economică nu însemnă decât o continuă distrugere ecologică. Indiferența și ignoranța, inteligența fără de inimă, rece și fără de scrupule, uciderile de la depărtare, omoruri abstracte, morți abstracți – toate acestea sunt ridicate în slăvi, admirate și nici măcar suspectate ori puse sub semnul întrebării (ci ridicate în slăvi și de gigantica industrie de filme hollywoodiană, susținută masiv și de Pentagon).

Terorismul, cultivat tot de ei, este azi mai necesar decât oricând prin încurajarea și sporirea neîncetată a războaielor, în numele instaurării democrației. Rupți total de conștiință și cu toții într-o continuă, demonică alertă susținută cu rafinament.

62. Întrebarea care se ivește cu o tragică insistență este, putem fi alături de Hristos și totodată să lucrăm - spre a ne câștiga existența și susține familiile - la ce lucrăm, la ce facem împotriva propriei noastre integrități sufletești, spirituale, trupești? Putem face ce facem justificând totul, orbiți, lacomi de profit, anesteziindu-ne inima și mistuindu-ne cu nepăsare omenia, sinele, sufletul? Astfel, devine stringent Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

90

proză de Andrei Zanca necesar refuzul, ca una din soluții, a te opune să cumperi anume produse spre exemplu, asta presupunând o solidaritate fără de fisură, reluată, continuă, până la înlăturarea tarelor, a unui sistem, care tocmai prin lașitatea și nepăsarea noastră există. Nu ne mai gândim deloc la cei care vin după noi, și pe care îi ticăloșim – „spre binele lor“ – de mici, lucru pe care ni-l vor reproșa cândva. Trăim într-o lume virusată de profit (la care bezna jubilează), invidie, o lume bântuită de virusul lăcomiei, al alertei, o lume în care toți acționează egocentric ca niște posedați. În loc să ne rugăm doar pentru mântuirea noastră proprie, a suferințelor noastre proprii, „noi și iarăși noi“ mereu, „eu“ și iarăși eu, ar fi bine să ne rugăm mai întâi pentru mântuirea lumii, a aproapelui, a semenilor noștri, Rugândune pentru lume, pentru frații, semenii noștri de suferință, pentru însăși forțele beznei, ne rugăm implicit pentru noi. Dorințele, gândurile noastre se reîntorc tot la noi în cele din urmă, cu efectele și cu urmările lor. Mereu credem că trebuie să combatem efectele unor cauze, create tot de noi. În cazul bolilor la fel, se luptă împotriva lor (termenii din domeniul militar abundă, sunt utilizați mai în toate domeniile). Se luptă mereu împotriva cuiva, a ceva; ar trebui să învăluim în iubire până și bezna, forțele beznei și să încetăm a mai vorbi în termeni ridicoli: „soldați ai luminii, războinici ai luminii“.

Experimentul personal, drumul umblat au fost străbătute de toți oamenii spirituali, de toți sfinții, sacerdoții și pustnicii, care pe lângă temelia perenă a celor asumate de omenire în istoria și evoluția ei spirituală, au încercat să Afle (dintr-o mare sete și o iubire de divin), să experimenteze inepuizabilele posibilități ale spiritului și astfel să îmbogățească o bază, o temelie necesară, unde iarăși, nu putem staționa veșnic, nu putem cantona la nesfârșit, ca băștinașii unei insule înainte de a veni „civilizatorii“, ignorând bogăția spirituală infinită a lumii, a universului. Urcăm un munte cu mare greu, nu ne dăm bătuți, ajungem în vârful lui. Putem ajunge acolo și cu un elicopter, însă nu am învățat nimic, nu avem sentimentul acela al împlinirii, al îmbogățirii prin propriul experiment, prin propriul efort, ci mai degrabă o stare de stearpă sfâșiere și letargie, căci am ratat trăirea, Viul. Te întorci în lume îmbogățit, ba chiar smerit, ca atunci când smerit fiind ca muzician ori poet, altcineva vorbește, cântă prin tine. Și oamenii simt asta, simt sacralitatea, autenticitatea. Poți să auzi la nesfârșit sfaturi, cum la fel, poți citi mereu cărți despre „cum să mergi“ cu bicicleta, însă în fond trebuie să te urci singur pe bicicletă, trebuie să o faci tu însuți în cele din urmă. Nimeni nu ne poate înlocui, nimeni nu ne scutește de drumul umblat aflat în fața fiecăruia în parte. Experimentarea nemijlocită, personală, pe care o parcurge un om e prețul luminării întru o reîntoarcere în mijlocul lumii, o reîntoarcere transparentă, spre a mărturisi și a dărui din cele aflate. Suntem atât de separați, de izolați unul de altul, atât de ne-vorbiți, de ne-comunicativ (a nu se confunda cu larma de mahala a populației ori cu pălăvrăgelile irositoare), nu mai comunicăm însetați, unul cu altul, încât doar o catastrofă ne mai îndeamnă să ne adresăm din angoasă unuia ori altuia, ne mai apropie. Să fie mereu nevoie de o catastrofă, de o nenorocire, de o calamitate vizibilă ori mai puțin vizibilă, spre a ne trezi, spre a reînvia comuniunea, empatia, tandrețea atât de necesare între noi? Free your mind and your ass will follow, spunea nu de mult un filosof. La care aș mai spune: limpezește - în acalmia minții - propria inimă, propriul suflet și cărarea urmărită cu sete se va lumina, devenind deodată vizibilă.

63.

Omul vestic nu mai are Dumnezeu, fiindcă zeifică, idolatrizează banul, a spus cândva Ghandi. Întradevăr. Am văzut cu ochii mei biserici transformate în restaurante de lux în care pe ziduri mai erau câteva din tablourile cu subiectele biblice de odinioară și-n care dame de societate și bărbați cu stare și poziție își luau - învăluiți și legănați de o muzică suavă, aproape „religioasă“ - cina. Se simțeau bine. Biserica vestică este în mare parte o biserică stinsă, moartă, lent părăsită. Credința e într-o scădere continuă. Ieșirea din biserică, declarată la primării pentru a nu mai plăti taxa bisericească, constituie un fenomen natural, cotidian și tot mai frecvent (atât de frecvent – mai ales după dezvăluirile de pedofilie - încât la o primărie bavareză era prins pe ușă un afiș „Ieșiri din biserică”, ca oamenii să nu mai deranjeze la alte uși). Domnește pretutindeni și în toate compartimentele o speculă rafinată, purtând însă nume idealizate, umane, iubitoare, democrate, semnele „omului nou” și ale ipocriziei, fățărniciei. În paralel, ca supliment, domnește în rândurile intelighenției o inteligență speculativă de marcă. O inteligență globalizată, meșteră în pastișări rafinate, în plagiate camuflate abil (mențin ideea plagiată, învăluind-o însă în exprimări și noțiuni sinonimizate și cu structurări Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

91

proză de Andrei Zanca schimbate cu mare abilitate, cine își mai ia timp să le cerceteze, pesemne doar atunci când persoana respectivă are o perspectivă la funcții ori avantaje trezind invidia ori aversiune unei persoane abile – o motivație câteodată suficientă spre a fi purecat). Ei dețin funcții importante, în chiar aparatul cel mai de sus european. Nu toți, firește, însă cei mai „destoinici” dintre ei. Inimi de piatră și ochi de șopârlă (deși e o jignire adusă atât pietrei, cât și șopârlei, mai vii decât ei, răspândind o vibrație vie și nu o mortificare demonică). Inteligența însă este ca de obicei onorată, ovaționată, admirată, însă doar cea fără de scrupule, adaptabilă, fără șira spinării, cinică, caustică și sarcastică (o dovadă a nivelului de conștiință la care se află aceștia, indiferent de harul pe care l-au primit în dar). În cărțile de psihologie ale anilor ‘68-‘70, înainte de a fi scoasă din învățământ și instituții și întreprinderi, se învăța un soi de psihologie, unde la rubrica inteligență se afirma de la început următoarea definiție: „inteligența este funcția de maximă adaptabilitate la o împrejurare”. Într-adevăr, se vede azi mai limpede decât oricând, dacă privim la numărul „inteligenților” din jur. În schimb inimoșii sunt luați în derâdere – „bietul de el, e sentimental, un bleg”, se spune despre un om de inimă, onest și de caracter (deși termenul cu care îl onorează are o cu totul altă semnificație și este utilizat de ei cu inflexiuni eufemistice, în concordanță deplină însă cu pretinsa corectitudine politică). Nivelul de conștiință se manifestă mai ales prin înțelegere, blândețe și empatie, compasiune. Înțelegerea nu e totuna însă cu inteligența (care poate fi dia-bolică), ci e înțelepciune contopită, mistuită deplin cu vibrația inimii. Durerea amuțește îndeobște, e tăcută, discretă (cea autentică, firește). A traversa durerea și suferința fără a te plânge, asumarea lor, preschimbarea lor în dăruire pentru alții, în dar, contopirea lor în creație utilă, ne face să fim ce ar trebui să fim: compasivi, empatici, deschiși, transparenți pentru lume și umani (în înțelesul originar al cuvântului). Spre a schimba o societate închinată banului, profitului, marcată de răceală și neiubire, ar trebui în sfârșit să se înțeleagă în această junglă ruinătoare, devastatoare a unui turbo-capitalism, solia lui Hristos. Ei lovesc însă în viitor, adică în educația viitoarelor vlăstare, creierul fiind singurul organ al omului care necesită cultivare, educație îngrijită în timp, responsabilă. Eu le sunt dator, simt o imensă gratitudine pentru unii dascăli din tinerețea mea, care erau pentru mulți niște dușmani ai poporului, niște „neica nimeni“, care însă au fost mari trezitori, ne-au format spiritul critic, ne-au format mai înainte de toate caracterul. Pentru ei, un intelectual, în primul rând, era un om, care își susține adevărul de care e convins cu prețul vieții. Câți însă din intelectualii de azi mai cred în acest lucru și-l apără cu orice risc? Acesta e locul, pământul, unde dăm seama (cum spunea cronicarul: o să dai seama cândva de tot ce ai făcut Măria-Ta). Aici ne zbatem între celebra: problem-reaction-solution, problemă-reacțiesoluție, problema fiind firește provocată de agendă, de ei; urmează reacția noastră previzibilă ori nu, și în cele din urmă vin ei cu soluția salvatoare să ne „mântuie”, soluție pe care doreau de la început să o impună. Acum însă o impune însăși populația, care le cere acum umilă, supusă, imploratoare să fie ajutați, salvați. (Spre a ne face spre exemplu reperabili, în fiecare secundă detectabili, particulele nano din chemtrails, joacă și ele un rol important infiltrându-se în fiecare organism viu, care devine astfel reperabil; întru slăbirea imunității de orice fel, știrile joacă un rol decisiv: nu auzi decât știri rele, deprimante, extrem de rar o știre, care să te întremeze, una bună, de care să te bucuri, să te scoată din angoase). Aici, unde dăm seama. O criză socială, globală, ori o molimă sunt trezitori, spre a ne întoarce chipul spre Dumnezeu, și astfel a putea fi solidari (și doar întru el e posibilă o fermă, neclintită solidaritate). Ele îndeamnă la o trezire din letargie, confort, delăsare. Azi însă, masca, botnița protectoare de molimă nu se mai poartă doar pentru molime, ci și contra oricărui adevăr, împotriva oricărei intenționalități bune, oneste, împotriva normalității, spiritualității și a firescului.

Panica e un scut în spatele căruia se „lucrează” de zor spre a impune treptat și tot mai rapid interdicțiile, legile totalitare, până la deplina înregimentare, robotizare.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

92

- file de jurnal – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Un cincinal în paranteză Gabriela Căluțiu-Sonnenberg (Benissa, Spania) - Vremuri de foarfecă – Era la scurt timp după 1989, dacă nu mă-nșel în anul următor, sau cel mult în vara anului consecutiv. Ce vreau să spun este că trecuse suficient timp pentru ca unii dintre noi - cei din generația crudă și tânără de pe atunci - să înțeleagă că, pentru a-i ajunge din urmă pe capitaliști, România urma să aibă nevoie de mult mai mult decât de deceniul pronosticat de „pesimistul” sociolog Silviu Brucan. În mintea noastră, la elanul pe care-l simțeam, trecerea ar fi făcut bine să se instaleze instantaneu!

Astăzi se știe că acele paranteze de apnee din istoria României s-au extins peste mult mai mult decât cei „minimum zece ani”, prevestiți probabil cu generoasă bunăvoință și cu optimism precaut, de mult hulitul Silviu Brucan. Ce nu-nțeleg eu până astăzi este de ce ne doream noi să fim tocmai capitaliști, căci, pe de altă parte, tot noi eram cei care, făcând uz de mințișoarele noastre bine antrenate și de realismul pe care volens nolens ni-l inoculase traiul precar, condamnam pe bună dreptate practicile neomenoase ale bișnițarilor avizi de bani și ale politicienilor corupți, care nu făceau altceva decât să imite ce vedeau prin Occident.

Există însă undeva, adânc îngropată în codul nostru genetic, o credință oarbă în bunăvoința destinului, un fel de filosofie a încrederii, care face atingere cu instinctul de conservare, generând acea nezdruncinată convingere, potrivit căreia „nenorocirile grave nu ni se întâmplă nouă, ci doar celorlalți”.

Așa că ne duceam încrezători spre vest, convinși de faptul că „mai rău decât aici, nu poate fi oricum”. Și n-a fost. Dar nici mai bine. La fel ca racilele capitalismului, nici Covid-19 nu ține seama de granițe și nu se sfiește să ne calce pragul, oriunde am fi.

Dar revin la acea vară, mai precis la una din zilele ei, în care eu, aflându-mă pe trotuarul din fața Gării de Nord bucureștene, așteptam autobuzul care face cursa de Otopeni. Mă duceam să-mi iau rămas bun de la o pereche de prieteni care, asemeni multora dintre noi, se decisese să ia viața de la capăt în Canada.

Nu era prima mea despărțire de acest gen. Tivite cu speranțe și cu iluzii discret înăbușite sub pătura aparentei indiferențe față de debandada supranumită economie de piață cu iz autohton, care domnea descurajant peste noi, acele sobre ultime întâlniri marcau punctual faza trezirii noastre lente la sordida realitate postdecembristă.

Eram în toane bune. Era una din acele zile în care, dis de dimineață, simțind inspirație, întinsesem mâna spre foarfeca aflată mereu la îndemână lângă oglinda din baie și îmi tăiasem singură părul.

Rezultatul, o tunsură modernă, scurtă, în stilul unei (ne-)intenționate neglijențe studiate, îmi reușise destul de bine. De fiecare dată când procedam așa, aveam impresia că mi se aerisea capul nu doar pe dinafară, ci și în interior, gândurile rele risipindu-se, iar judecata se limpezea. Nemții folosesc expresia „kühler Kopf”, pe românește „cap răcorit”, pentru a descrie starea de luciditate. Ei bine, eu mă simțeam în stare să gândesc “la rece”.

Reflectam asupra foarfecii mele de croitorie, care-mi servise drept instrument de limpezire și măntrebam dacă prietenii mei, cei din cuplul emigrant, priveau plecarea definitivă tot ca pe un fel de act de tăiere a odgoanelor inutile, care le încurcaseră pașii până atunci.

Reveria mea fu însă întreruptă brusc de comentariul unui necunoscut: - Nu te supăra, știu că te deranjez. Uite, pe mine mă cheamă Dan. Știu că sună aiurea, dar... îmi dai voie să te tund?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

93

- file de jurnal – Gabriela Căluțiu Sonnenberg M-am uitat la el, măsurându-l din cap până-n picioare. Nu era genul meu, părea băiat așezat, ba chiar purta și-o verighetă. I-am răspuns răstit, din pușcă: - Amice, recunosc, textul ăsta de agățat fete nu l-am mai auzit, dar te anunț că nu mă interesează.

Dacă vrei să știi, ai nimerit de-a dreptul cu oiștea-n gard, pentru că eu chiar azi de dimineață m-am tuns.

- Știu că te-ai tuns, se vede, mai ai niște fire răzlețe pe gât. Să știi că dacă tu ai făcut asta singură, ți-a reușit destul de bine. Felicitări! Problema e că mai lipsesc doar câteva retușuri, ca să arăți ca o divă super-sofisticată. Și eu nu mă pot abține să nu-ți spun, pentru că e pasiunea mea să tund. De fapt, sunt profesor de matematică, dar cum îmi place mult geometria...

- Hai, domnule, fugi de-aici, termină cu prostiile, l-am întrerupt eu. Oricum nu te cred. Și de-ar fi așa, eu acuma mă grăbesc.

- Dar nu durează mult, îți jur! E doar un chițibuș. Și nu costă nimic, parol!

- N-auzi, măi, că nu?! Și-apoi unde vrei să mă tunzi? Aici pe stradă? Sau în vreun ungher dosit, să mă-nghesui în vreo scară de bloc, obscură? Tu crezi că eu sunt una dintr-alea? Pe bune-acum, băiete, vezi-ți de treabă!

- Zău, nu-ți fac nimic. Numai câteva fire vreau să filez și-apoi las un rând de șuvițe mai lungi peste ele. Ai să vezi, o să iasă fenomenal. Uite, întrebăm la frizeria din gară dacă ne lasă cinci minute pe scaunul lor. N-ai ce păți, pe cuvântul meu. Eu tund acasă și Doamne din lumea interlopă, pe bani grei, neveste de miniștri. Și-am mai cerut voie pe la frizerii. Nu-i mare lucru, mai toți te lasă. Hai, te roooog!

Se uita la mine cu niște ochi rotunzi și sinceri. Ca dovadă că vorbește serios, scoase din rucsac o trusă cu foarfeci. L-am privit acră, apoi m-am uitat la ceas, apoi iar la el...

Adevărul este că avea dreptate. N-avea ce să mi se-ntâmple. Apoi, trecând peste frustrarea mea legată de critica la adresa prestației de coafeză, curiozitatea de a mă vedea cu un cap frizat în stil futurist, de revistă SF, mă cuprinse. Constatând că mai aveam suficient timp pentru a prinde următorul autobuz, am cedat insistențelor lui și... la scurt timp ieșeam din frizeria Gării de Nord cu un cap rotund și țepos, de periuță, încoronat de o aură de fire obraznic ciufulite, fixate cu gel. În viața mea nu arătasem așa de provocator! Cred că astăzi, stilul respectiv s-ar defini drept „gothic“. În fine, cu pași elastici, conștientă de efectul de șoc pe care-l aveam asupra trecătorilor, care întorceau capul după mine, m-am îndreptat spre autobuz și am ajuns în ultima clipă la aeroport, gâfâind nevoie-mare.

Pe picior de plecare, prietena mea viitoare canadiancă, îmbrăcată contrastant de decent pe lângă mine, ținându-și în brațe scumpetea de bebelușă proaspăt născută, m-a întâmpinat bucuroasă: - Ia te uită, nu credeam că mai ajungi. Pe unde te-ai împotmolit dragă?!

- Nu ratam eu momentul, i-am răspuns trăgându-mi sufletul, după atâta alergătură. Închipuieșteți că m-a racolat unul pe stradă, care-a ținut morțiș să mă tundă, am adăugat, rotindu-mă mândră pe călcâie, prezentând opera de artă de pe creștetul meu.

- Așa se zice mai nou când operează echipajele de poliție, mi-a răspuns ea, vizibil amuzată.

- Ăia rad, nu tund, ca minerii, s-a auzit un comentariu de la un necunoscut cu părul lung, care stătea și el la coadă, ținând pașaportul în mână.

Așa s-a încheiat episodul acela pentru mine, părul crescându-mi mai apoi și fiind succesiv „corectat” de navetistul profesor de matematică. Între timp deveniserăm buni amici, el fiind avansat la rangul de „stylist” al întregii mele game de prietene.

Ce mi-a rămas ca amintire de la el este obsesia aceea a purtării foarfecilor asupra mea; în cazul lui, foarfeca era la propriu, în al meu mai mult la figurat.

Am nevoie de foarfeci ca să retez la timp o mulțime de iluzii de care mă despart cu greu, dar care mă împiedică să privesc înainte. Nu tai chiar tot, mai las firele acelea care se așază frumos peste calotă, un fel de „sămânță” pentru imaginație, ca să nu pară viața prea văduvită de bucurii, cioplită dintr-un singur bloc colțos.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

94

- file de jurnal – Gabriela Căluțiu Sonnenberg Aceeași foarfecă mi se arată acum, în vremuri de corona-criză. Pandemia care ne-a propulsat în miezul stării de calamitate amintește de ultima experiență de acest fel, avută acum treizeci de ani, când s-a declarat starea de asediu, din cauza convulsiilor decembriste. O situație de alarmă generalizată, pe care generația noastră o cunoaște prea bine și n-a uitat-o, în ciuda trecerii altor trei decenii brucaniste.

Atunci ca acum, sunt vremuri de luat foarfeca în mână, alerta ne obligă să ne ajustăm viețile după nevoile primordiale. Chiar dacă nu strică să ne repliem pe lucrurile care contează cu adevărat, aruncând peste bord balastul inutil, operațiunea doare. Măcar de-am fi la fel de fericiți după încheierea ei, cum eram eu când îmi reușea tunsoarea!

Restricțiile actuale se compară nu cu emigrarea peste Ocean, ci cu mutarea pe o nouă planetă, una primenită (sperăm). De parcă mâna Domnului taie cu o foarfecă ascuțită bunurile noastre cele mai dragi: oameni pe care-i iubim, libertatea, banii, munca, pasiunile, plăcerile, ambițiile, capriciile...

O altă foarfecă, desemnând spirala ascendentă a consumului scăpat de sub control, ne era descrisă odinioară de pătimașii politruci comuniști, care-o puneau la zid, plini de patos: foarfeca discrepanței dintre bogați și săraci. Din păcate și-a extins spectrul peste întreaga planetă, înghițind toate statele, indiferent de sistemul lor politic. Nu mai este un apanaj capitalist și e cert că, după depășirea „momentului Covid”, săracii vor fi mai săraci, iar bogați mai bogați. Soluția introducerii unui venit unic, identic pentru fiecare om, ne sperie mai ales pe noi, cei care știm că „egalizarea socialistă” nu a funcționat.

Cu puțină fantezie, imaginea acelei foarfeci se suprapune perfect peste videoclipul de coșmar al formației Pink Floyd, „The Wall”: interminabile rânduri de soldați, care mărșăluiesc mecanic, „forfecând” pământul, vestind războiul. Aici și acum e improbabil să se ajungă la el. Cu noroc, paranteza Corona va ține poate cel mult un cincinal, zic eu. Sunt pesimistă, sau optimistă? Pe ce mă bazez?

Așa cum iarna lui ´89 s-a înscris în calendar ca un eveniment destul de punctual, chiar dacă întunecat, avem șanse ca și COVID-19 să intre în istorie doar ca o secvență trecătoare, fără urmări conflictuale armate. Dar asta nu depinde de noi, sau nu numai de noi...

Pe Silviu Brucan nu-l mai pot întreba, dar sociologul norvegian care a prezis căderea Cortinei de Fier cu mulți ani înainte ca ea să devină realitate, pe când mai nimeni nu îndrăznea să spere în miracole, trăiește. Nonagenarul Johan Galtung l-a cunoscut chiar și pe Brucan, purtând cu el discuții amicale, uneori în contradictoriu. L-am întrebat ce crede despre viitor și mi-a răspuns: „De fiecare dată când omenirea s-a aflat la o răspântie, trecând prin grele încercări, au urmat faze de înflorire ieșite din comun. (...) Istoria noastră este o istorie a supraviețuirii, în ciuda tuturor obstacolelor, în pofida lor, oricum, mereu...”

Doamne dă!

Spania, 31 mai 2020

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

95

poezie

Constanțiu Mara (Suedia)

De senectute – un fel de definiții Ne așezăm mai răsturnat pasul este îngânat cresc doar amintiri în viitor coasem zilele cu ață fără nod în ac este un fir de dor iar petecu-i un petec de ceață Din tot ce am știut cu anii e gândul unui înțelept culegător de stele căzătoare adun acum cenușa dorințelor din nopțile de San Giovanni.

Peisaj nordic, vara - Cugleriana V-a (nu vă supărați, fără să vrem, am ieșit poem)

Un nor pufos trece sfios, fos-fos, parcă ar merge pe jos.

Se îndreaptă spre un turn care stă drept, drept în drum, dar nu este taciturn el bate prânzul diurn.

Norul sfios, de un alb umbros, alb de merinos, trece dincolo de turn, cam două palme late, spre orizontu-n dungi unde stau norii lungi lungiți pe spate.

Ei sunt violeți, violeți ca o cerneală, încât e de mirare că plouă apă clară,. un fel de apă chioară, din care mai odinioară, își umpluse călimara pictorul Cemara.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

96

proză

Singur Leonard I. Voicu (Canada) (fragment)

- Remarc și această fotografie, care este în sine o imagine cu totul deosebită, datorită tehnicii prin care a fost realizată. Tânăra din fotografie seamănă cu soția dumneavoastră, este vreo legătură ori mă înșel?

Lucian avu un moment de ezitare, întrebându-se dacă acest agent a venit pentru a-i vinde asigurări ori a-i vorbi despre obiectele expuse în salonul său. Nerăbdarea nefiind o calitate pentru un bun negociator, reveni cu rapiditate la starea sa obișnuită, în timp ce noua direcție a discuției nu era ceva care i-ar fi displăcut. A face o disertație despre arta fotografică era întotdeauna ceva pe gustul său.

Cu o satisfacție relativ disimulată și o voce calmă, accentuând importanța celor ce urma să spună, începu: - Ați văzut foarte bine. Este una dintre primele fotografii pe care i le-am făcut Marei, abia ne cunoscuserăm. Era imediat după ce a câștigat concursul Miss Frumusețe la Facultatea de Studii Economice din București.

- Bine, dar fotografia este făcută în natură, nu într-o încăpere, se miră Pierre. Cum ați reușit acest joc de umbre și lumină difuză care, totuși, pun în valoare chipul subiectului? Ați folosit lămpi speciale?

- Nici vorbă! Este o poveste mai lungă. Era dimineața. Vă interesează tehnica fotografică?

- Mi-a plăcut întotdeauna să învăț lucruri noi, iar când fotografiile sunt bune, devin interesat să aflu cum au fost realizate, confirmă Pierre.

- Așa este. Fotografii bune, mai bine zis cele ce ies în evidență și sunt deasupra mediei, adeseori se realizează cu ajutorul hazardului. Pentru un fotograf profesionist, această loterie se poate reduce în bună măsură prin cunoașterea unor detalii care joacă un rol important. Ați auzit de ceea ce fotografii numesc Golden Hour26?

- Drept să spun, n-am auzit.

- Este vorba de primele minute la răsărit. Ori la amurg. Și mai precis, vorbim de poziția soarelui între minus șase grade sub orizont și plus patru grade deasupra orizontului. Tehnic, acestea sunt specificațiile precise, practic, nimeni nu le măsoară. Sunt momentele când lumina este multidirecțională, totuși caldă, difuză și are un efect magic. Orice fotograf pasionat dorește aceste momente, își ia aparatul foto și pleacă la „vânătoarea” de imagini ce depășesc banalitatea, adevăratele unicate, adevăratele... am putea spune, compoziții.

- Compoziții? De ce?

- Pentru că sunt mai multe elemente fotografice de care trebuie să se țină cont. Primul și cel mai important este lumina. Dacă nu este lumină suficientă, nu se vede aproape nimic în fotografie. Cum spuneam, la crepuscul, nu tot timpul, depinde dacă cerul este înnorat mult ori puțin, dar de cele mai multe ori găsim câteva momente bune, cu o lumină difuză complet diferită, optimă fotografiei. Apoi, indiferent către ce ne îndreptăm atenția, mai ales pentru o fotografie de aproape, mare importanță are unghiul. De aceea trebuie făcute mai multe încercări. Aici, în fotografia cu Mara, era primăvară, ne aflam într-o livadă de meri înfloriți, am fotografiat punând o creangă plină de flori între obiectiv și subiect. Am fotografiat „prin”, cum se spune în jargon fotografic. După cum se observă, florile de pe 26

Ora aurită. Traducere din limba engleză.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

97

proză de Leonard I. Voicu creangă nu sunt clare, dar măresc calitatea imaginii. Lumina îi trece Marei prin păr, creând o atmosferă magică. O fotografie trebuie să sugereze o acțiune, să stimuleze imaginația privitorului, să spună o poveste dacă se poate, să creeze sentimente. De aceea Mara pare în mișcare și o parte din voalul ei este ridicat de adierea vântului. Lasă impresia că se deplasează către noi. Se apropie. De fapt, se apropia de mine. Chiar așa îi spuneam: „Vino la mine!”. Se poate citi surpriza din privirea ei, ezitarea față de necunoscut care se amestecă cu dorința stârnită de instinct, de aspectul biologic însuși, care ne stăpânește.

Lucian clipi. Gândi că vorbise prea mult, iar în acea secundă de pauză revăzu filmul legat de prima lor întâlnire și tot ce a urmat. Cum a fost ales fotograful concursului de frumusețe și nu a fost deloc ușor. Mulți au candidat, a fost chiar tentat de câteva ori să abandoneze concursul, cu toate acestea, ceva, nu știa să explice ce, îi șoptea să nu renunțe, să nu se dea bătut și să insiste. Să meargă până la capăt, oriunde va fi acel capăt, și să dovedească el că este cel mai potrivit, cel mai bun. În fața juriului care făcea evaluarea fotografilor, când au mai rămas doar trei candidați, era pregătit, ca ultim argument, să se ofere a lucra gratuit, numai să fie el desemnat fotograful oficial. Nu a înțeles pe moment de ce era pregătit la o asemenea ofertă ridicolă, lucrase întotdeauna din două motive bine definite în concepția sa: primul erau banii, iar apoi, din ambiția nestăvilită de a arăta că este cel mai bun. În acele momente, nu mai conta decât a doua motivație. Când a sosit decizia, nu a luat-o ca pe o satisfacție liberatoare, ci l-a făcut să-și spună în gând: „Abia de acum încolo începem!”. Ce? Nu știa, dar simțea că se apropie ceva important. A urmat concursul de frumusețe, a făcut multe, multe fotografii, schimbându-și poziția de nenumărate ori. Tot timpul altfel decât ar fi fotografiat în mod obișnuit. El nu dorea să fie la fel ca ceilalți. Trebuia să fie diferit, un nonconformist. A consumat nenumărate filme. Unele color, altele alb-negru. Era pe stilul vechi, nu ca acum, când poți lua mii de cadre. La final, Mara a fost aleasă Miss Frumusețe. Nu o cunoștea, se întâlneau prima dată. Ea plutea pe un nor datorită exuberanței momentului, toți cei prezenți doreau să-i vorbească, să o felicite și, de ce nu, să-i intre în grații. Balul care a urmat, cu muzică, dans, mâncare și băutură, a depășit cu mult miezul nopții. Încet-încet, unii, morți de oboseală ori morți de beți, au plecat pe la casele lor. Acesta a fost momentul, ocazia așteptată inconștient, să rămână singur cu Mara. N-a făcut decât să-i sugereze importanța imortalizării pentru eternitate a ceea ce era ea, în acea zi, și nu va mai fi niciodată. „Timpul trece. Azi ești prințesa frumuseții! Este momentul să te fotografiez în alt cadru decât acesta oferit de pereți de beton, luminat cu lămpi de plafon, ce-ți fac umbre și nu-ți pun în valoare frumusețea naturală.

Acest punct culminat în care te afli trebuie să rămână pentru eternitate. Vino! Știu eu un loc minunat pentru fotografii și se apropie răsăritul”. Mara nu a ezitat. A înțeles că el este, dintre toți cei prezenți sau toți cei pe care îi cunoscuse, cel care dorea sincer să o pună în valoare. Poate că nu a fost întocmai adevărat, poate așa dorea să-și imagineze, poate și ea se simțea atrasă de el, ori poate era doar sentimentul că se află lângă un bărbat matur, care o va proteja și care avea acel ceva în plus care îl diferenția de ceilalți. Poate toate împreună și multe altele. Numai universul ascuns al imaginației și logicii feminine ar fi capabil să explice. Cert este că a acceptat. A fost decizia care a condus la unirea drumurilor lor. „Ocazia nu trebuie ratată”, și-a spus atunci Lucian. Își amintea, de asemenea, fiecare moment al acelei dimineți, al cadrelor luate, al felului cum Mara se lăsa condusă și cum el nu a scăpat prilejul să preia poziția de conducere. Cât despre primul lor sărut, continuarea fotografiei pe care o păstra în salon, nu era cazul să vorbească. Intimitatea se păzește, nu se etalează.

Pierre continua să privească cu atenție detaliile fotografiei și se lăsă convins: - Într-adevăr, este fantastic! Am simțit asta chiar de la bun început. Îți dă senzația că fata din fotografie se apropie în timp ce o privești, căutând ceva cu totul ieșit din comun. Poate iubirea, prelungi el firul deducțiilor proprii.

Mara se ridică și, scuzându-se, se îndreptă spre bucătărie. Se putea sesiza cu ușurință emoția care pusese stăpânirea și pe ea. Ochii i se umeziseră. Toate amintirile tinereții erau aduse prea repede în prezent. Dorința de a reveni cu mulți ani în urmă și a-și relua viața, altfel, cu avantajele înțelepciunii câștigate în timp, o prinse în acea capcană inutilă a regretelor.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

98

proză

Iordana, o poveste dobrogeană Florin Oncescu (SUA)

Bunicii lui din partea mamei, Dumitru şi Dumitra, s-au căsătorit la 28 ianuarie 1923, în comuna Mereni, din judeţul Constanţa. Certificatul de căsătorie consultat de Sorin, un duplicat al exemplarului original, este eliberat pe 29 ianuarie 1957. Conform acestui document, Dumitru s-a născut la 1902, în localitatea Topologu, din raionul Tulcea, iar Dumitra la 1901, în localitatea Mereni, din raionul Negru Vodă. Raionul era unitatea administrativă imediat inferioară provinciei, la 1957. Tatăl lui Dumitru este Ion Orăşteanu, iar al Dumitrei, Ion Frâncu. Numele mamelor nu sunt menţionate. Dumitra pretindea că Dumitru avusese actele pierdute în război şi că, atunci când ceruse altele noi, el se declarase mai tânăr. Dumitra i-a supravieţuit cu şapte ani, aşa că a avut timp să remedieze cât de cât această eroare. Pe crucea lor din cimitirul constănţean Viile Noi, Dumitru apare născut la 1900.

Părinţii Dumitrei au fost Ion şi Iordana Frâncu. Longevivă fiind, Iordana şi-a cunoscut nepoţii, a fost cunoscută de ei, au rămas amintiri despre ea, unele dintre ele au ajuns la Sorin, un strănepot.

Despre Ion Frâncu n-a reuşit să afle prea multe. Originar din Oltenia şi foarte muncitor, era cu puţin mai în vârstă decât Iordana, care se născuse în 1864. Cel mai remarcabil amănunt al biografiei lui este felul în care a murit. Se întorcea acasă cu căruţa, venind de la Constanţa. Se dusese acolo cu cereale, se întorcea cu diverse produse, pe care urma să le vândă negustorilor din Mereni. Calul a ajuns acasă, în faţa porţii, cu el mort în căruţă. Aşa a povestit Iordana nepoţilor, de multe ori.

Alte două detalii aflate de Sorin l-au ajutat să poziţioneze în timp acest tragic eveniment. Primul este că Ion Frâncu a murit din cauza unui atac de panică prilejuit de zvonurile despre înaintarea frontului spre Mereni, ori de evidenţa acestei înaintări, concretizată în mişcări de trupe prin zonă. Al doilea este că Stoica, cel mai mic copil al lui şi al Iordanei, singurul lor băiat, născut în septembrie 1909, avea atunci cinci ani.

O linie de front în împrejurimile comunei Mereni de azi, ale satelor Enge-Mahale, Uzunlar, Agemler şi Edilchioi de-atunci, s-ar fi putut afla abia în toamna anului 1916, în timpul aşa numitei Bătălii de la Cobadin, ori al Bătăliilor de la Cobadin, pentru că au fost două, la interval de câteva săptămâni. Însă, pe atunci, cel mai mic dintre copiii soţilor Frâncu împlinea şapte ani, nu cinci.

Poate că detaliul despre vârsta băieţelului Stoica a apărut lejer distorsionat în amintirile de bătrâneţe ale Iordanei, ori în cele de-acum, ale lui Cati, şi-a spus Sorin. La 27 august 1916, prin declaraţia de război făcută Austro-Ungariei, România părăsea starea de neutralitate în care se aflase de la izbucnirea primului război mondial pentru a se alătura Antantei. Au urmat declaraţiile de război adresate României de către Germania, Turcia şi Bulgaria şi, între 1 şi 6 septembrie 1916, Bătălia de la Turtucaia, localitate aşezată pe malul de sud al Dunării, în dreptul Olteniţei, care s-a terminat, după cum se ştie, cu înfrângerea trupelor române de către trupele bulgaro-germane. Armata noastră s-a repliat, succesiv, pe două linii de apărare unind Marea cu Dunărea. Prima pleca de la Mangalia, trecea prin Negru-Vodă şi ajungea în comuna Lipniţa, apropiată de Dunăre. A doua pornea de la Tuzla, carei la sud de Constanţa, trecea prin Topraisar, Cobadin, Cocargea şi sfârşea în comuna Rasova, de la Dunăre. Trupele noastre s-au poziţionat pe această linie pe 14-15 septembrie. Între Topraisar şi Cobadin, frontul trecea prin Mereni. În Prima Bătălie de la Cobadin, din 1-3 octombrie, victorioşi au ieşit ai noştri. În a doua, din 19-21 octombrie, inamicul a învins. A urmat cedarea Constanţei, pe 22 Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

99

proză de Florin Oncescu octombrie, apoi retragerea trupelor române din Dobrogea, pe 28 octombrie. Nu-i de crezut că Ion Frâncu s-ar fi despărţit de familie pentru a pleca într-o călătorie de afaceri în chiar zilele în care frontul ajunsese la Mereni. Cel mai probabil e că el era la Constanţa, ori deja pe drumul spre casă, atunci când l-a prins vestea înfrângerii de la Turtucaia, ori vestea că armata noastră a abandonat linia de apărare având un capăt la Mangalia.

Nici posibilitatea ca Ion Frâncu să fi decedat în anul în care fiul lui, Stoica, împlinea cinci ani, adică în 1914, nu trebuie exclusă cu totul. Atacul de panică fatal ar fi putut surveni chiar şi fără mişcări de trupe militare în zonă. Zvonurile nebazate pe realitate ar fi fost de ajuns. 1914 este anul atentatului de la Sarajevo şi al declanşării primului război mondial, prin declaraţia de război adresată de AustroUngaria Serbiei. Atunci, Bulgaria şi-a menţinut neutralitatea, asemenea României. Însă, doar cu un an înainte, în urma celui de-al doilea război balcanic, Bulgaria fusese nevoită să cedeze României Cadrilaterul, iar recuperarea lui şi a altor teritorii pierdute tot atunci devenise pentru bulgari o obsesie naţională. Altfel spus, declanşarea războiului mondial, la început de august 1914, ar fi putut avea potenţialul de a induce, printre locuitorii din Constanţa, ori din Mereni, temeri aprige faţă de o invazie armată din sud. *** Iordana s-a născut în comuna Domniţa, din fostul județ Râmnicu Sărat. Localitatea se afla pe malul stâng al Buzăului, pe teritoriul actual al comunei Râmnicelu, din județul Brăila. A fost primul copil al soţilor Mihai şi Nuşa Vlad. S-a născut în octombrie 1864, anul reformei agrare din timpul domniei lui A.I. Cuza, când şi în comuna Domniţa s-a făcut împroprietărirea ţăranilor. Numele Nuşa, care poate fi citit pe certificatul de deces al Iordanei şi vine, cel mai probabil, de la Elena, prin Elenuşa, sugerează un anumit nivel de boierie. Însă, dacă ar fi fost boieri, s-ar fi ştiut în familie, ceea ce nu sa întâmplat.

Iordana trecuse de 33 de ani în 1898, anul în care i s-a născut primul copil. Primul dintre cei ajunşi la maturitate şi rămaşi în memoria familiei, trebuie spus. Căsătoria ei cu Ion Frâncu a avut loc cândva în anii '90 ai secolului al XIX-lea.

A avut două surori, Dumitra şi Stoica, şi un frate, Ştefan. La începutul anilor '70, sora Dumitra a Iordanei încă locuia în cartierul Km 5, din Constanţa. Toţi s-au stabilit, în tinereţe, la Mereni. Mai exact spus, toţi s-au stabilit, înainte de 1900, în acel cătun dobrogean al comunei Edil-Chioi numit Enge-Mahale şi locuit în majoritate de turci şi tătari, cătun care la 1930 se va numi Mereni şi va avea o populaţie preponderent românească.

A fost Iordana prima din familia Vlad care s-a stabilit în Dobrogea, în urma căsătoriei, urmată fiind de surorile şi fratele ei, unul câte unul ? Era Ion Frâncu, la data căsătoriei lui cu Iordana, deja stabilit la Enge-Mahale/Mereni? Sau nu era, iar cei doi şi-au demarat împreună existenţa de colonişti dobrogeni? Este posibil şi ca întreaga familie Vlad din comuna Domniţa, de pe malul Buzăului, să se fi mutat la Mereni înainte de căsătoria Iordanei, cândva după 1878, anul alipirii Dobrogei la Regatul Român. În această variantă, întâlnirea Iordanei cu un localnic originar din Oltenia pare mai uşor de imaginat. Cati spune, glumind doar pe jumătate, că românizarea accelerată a comunei numită astăzi Mereni s-a datorat stabilirii acolo a copiilor familiei Vlad. Ori, poate, a întregii familii Vlad.

Ion şi Iordana Frâncu au avut cinci copii. În ordinea vârstei: Constantina (n. 1898), Ştefana, Dumitra, Ileana şi Stoica, singurul băiat (n. 1909). După moartea bărbatului ei, Iordana şi-a crescut singură copiii. A avut pământ mult, provenit, în parte, din dota generoasă primită de ea de la părinţi, în parte din munca încrâncenată a lui Ion Frâncu. Fetelor, la căsătorie, Iordana le-a făcut dote substanţiale, iar băiatul a fost dat la şcoală.

Despre Constantina se ştie că, la nevoie, îndeplinea rolul de dentist, la Mereni, în sensul că era capabilă să scoată dinţi cu cleştele. Soţul ei era un om gospodar, din comună. Au avut două fete şi un băiat. Ştefana a fost căsătorită cu un cârciumar din Cobadin. Au avut două fete şi doi băieţi. Dumitra s-a căsătorit cu poştaşul Dumitru şi au avut împreună patru fete şi patru băieţi. Ultimii trei copii, în ordinea vârstei, au fost Jeni, mama lui Sorin, Nicu şi Cati. Ileana a fost căsătorită cu un şef al Poliţiei de la Constanţa, care a făcut puşcărie în vremea comuniştilor, din două motive: a fost legionar şi a Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

100

proză de Florin Oncescu vrut să fugă din ţară cu un sac de bani. Poate că al doilea motiv a fost inventat de autorităţi. Au avut doi copii, o fată şi un băiat. Trebuie spus că pe soţul Dumitrei, măcar la început, Iordana nu l-a plăcut din cale-afară. În comparaţie cu ceilalţi gineri ai ei, poştaşul Dumitru părea cam sărăntoc. Cât despre Stoica, unicul băiat, el şi-a primit numele de la o soră a mamei lui, care i-a fost naşă. A fost contabil, meserie care nu l-a ferit de necazuri, după cum se va vedea mai departe. În anii '50, Iordana obişnuia să spună nepoţilor, despre unele covoare ori ţesături mai deteriorate din casa ei de la Mereni: „Astea sunt stricate de când ne-am refugiat la Brăila, pentru c-a trebuit să le îngropăm!” Sorin văzuse poze cu coloane de refugiaţi părăsind Constanţa, în toamna lui 1916, chiar înainte ca trupele bulgaro-germane să ocupe oraşul. Nu luase, însă, în calcul posibilitatea ca, foarte repede după moartea lui Ion Frâncu, Iordana şi copiii ei să fi părăsit Dobrogea. În septembrie 1916, cea mai mare dintre fetele Iordanei avea 18 ani, copilul cel mai mic, unicul băiat, avea şapte, în timp ce Dumitra avea 15. Refugierea „la Brăila” ar fi putut însemna retragerea familiei la Domniţa, comuna natală a Iordanei, unde, se poate imagina, încă mai locuiau neamuri de-ale lor. De asemenea, se poate presupune că Iordana şi copiii ei s-au alăturat unui grup mai mare de refugiaţi, care cuprindea măcar familiile fratelui şi surorilor ei. Însă momentul refugierii nu-i atât de sigur pe cât pare. La sfârşitul lunii octombrie 1916, statutul oficial al Dobrogei, mai puţin Delta, a devenit acela de „teritoriu inamic ocupat”. Trupele de ocupaţie bulgaro-germane controlau viaţa oamenilor atât la Enge-Mahale, unde trăia Dumitra, cât şi la Topologul, unde trăia Dumitru. La Topologul, această situaţie s-a menţinut până la sfârşitul lui septembrie 1918, când Bulgaria a fost nevoită să-şi retragă trupele din Dobrogea. La Enge-Mahale, însă, situaţia s-a înrăutăţit după Pacea de la Buftea, din 7 mai 1918, când teritoriul aflat la sud de linia Cochirleni - Peştera - Ciocârlia - Agigea a fost oficial cedat Bulgariei. Practic, comuna Cobadin şi viitoarea comună Mereni deveneau localităţi bulgare, unde limba bulgară era declarată limbă oficială.

S-au refugiat la Brăila Iordana şi copiii ei în septembrie 1916, ori în mai 1918 ? O altă întrebare care va rămâne, probabil, fără răspuns.

Fratele Dumitrei, Stoica Frâncu, a făcut cinci ani de puşcărie (1948 - 1953), ca fost legionar. La eliberare, în drumul lui dintre puşcărie şi Mereni, a oprit la Cobadin, la sora Dumitra. În picioare, în loc de pantofi, avea cutii de carton. Dumitra l-a băgat într-o odaie şi a închis uşa după ei, spre mirarea lui Cati, care nu-l cunoştea. Uitându-se pe gaura cheii, Cati şi-a văzut mama spălând picioarele acelui bărbat, într-un lighean. Picioarele erau pline de răni. Stoica făcuse puşcărie cu picioarele în lanţuri, adică legate cu un lanţ de care atârna o bilă de metal.

Ca legionar, fiind de meserie contabil, se ocupase de cotizaţii. După prima detenţie, a fost chemat periodic la miliţie, să identifice anumiţi cotizanţi. Pentru că răspunsurile lui nu se potriveau cu mărturiile altora, a mai fost închis, pe perioade mai scurte. Deşi a avut de tras pentru rătăcirea cu legionarismul, a fost mereu o persoană întreprinzătoare, capabilă să-şi poarte de grijă. La bătrâneţe, îşi rotunjea pensia stând pe lângă birourile unde oamenii veneau să ceară ceva: repartizarea unei locuinţe, instalarea unui telefon etc. Existau mereu solicitanţi care nu reuşeau să se descurce cu formularele de completat, iar fostul contabil Stoica Frâncu le putea oferi un ajutor competent.

La începutul anilor ’50, Cati o vedea pe bunica Iordana aproape la fiecare sfârşit de săptămână, când o ducea Dumitru la Mereni, cu căruţa. Plecau de la Cobadin, în acelaşi timp, ea şi Dumitru în căruţă, pe drum, fratele Nicu pe jos, peste câmp. Nicu se simţea în competiţie cu căruţa trasă de cal, aşa că mai mult alerga. Când ajungea căruţa la casa bunicii, Nicu deschidea porţile. Iordana rămăsese singură în casa din Mereni. Sora ei Stoica locuia în casa vecină cu a ei, de aceeaşi parte a drumului, iar peste drum îşi avea casa fratele Ştefan. Stoica o trimitea uneori pe Rodica, nepoata ei, să doarmă peste noapte cu Iordana. Când prindea de veste, Cati devenea geloasă pe mai mica ei verişoară.

Ultimii patru ori cinci ani de viaţă, Iordana şi i-a petrecut la Cobadin, în casa fetei ei, Dumitra.

Când lua câte un pahar în plus, Dumitru îi zicea: „Ei, vezi, mamă soacră, cum e viaţa? Nu m-ai plăcut când mi-ai dat-o pe Dumitra, ziceai că umblu după banii ei. Iar acum, uite, ai ajuns la mâna mea!”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

101

proză de Florin Oncescu Iordana a murit în mai 1961, la 96 de ani. Sorin avea pe-atunci nouă luni şi era locatar al aceleiaşi case de la Cobadin. El nu crede că-i exagerat să presupună că Iordana apucase să îl ţină în braţe. În anii '70, în apartamentul de la Craiova în care locuia cu părinţii lui, exista o poză cu ei doi, el şi Iordana, surprinşi exact în această ipostază. A rătăcit demult acea poză, dar nu crede că se abate de la adevăr spunând că, pe când era copil, a fost ţinut în braţe de o femeie născută pe vremea lui Cuza Vodă.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

102

eseu

În ce măsură ne înțelegem unii pe alții?

Veronica Pavel Lerner (Canada)

Mi se pare că aud cam des că lumea mă înțelege și mă întreb cât de departe poate merge comunicarea între oameni sau, cu alte cuvinte, cât de adânc se pot înțelege unii pe alții și unde este limita la care fiecare rămâne cu propriile lui percepții, gânduri, experiențe?

Sigur că două cucoane care vorbesc despre ce au găsit sau nu într-un magazin de îmbrăcăminte se vor înțelege cu siguranță una pe alta. Eu însă mă refer aici la altfel de înțelegere, cea asupra propriei experiențe de viață, care e unică pentru fiecare în parte.

Omul este un animal social, se cunoaște importanța comunităților sociale în viața lui, a familiei în perpetuarea speciei, a comunicării dintre indivizi ca necesitate a dezvoltării economico-istoricopolitice. Dacă acceptăm ideea că fiecare om este un unicat (cu excepția gemenilor identici, dar și aici apar diferențe de percepție), atunci și percepțiile asupra realității din jur sunt unice. Și, cum un mare procent din realitatea din jurul nostru este percepția individului asupra ei, diferențele dintre viziunile fiecăruia asupra realității pot deveni apreciabile. Când doi indivizi sunt la malul marii, s-ar putea ca unuia valurile să i se pară neobișnuit de mari, dar celuilalt, normale. Valurile însă au dimensiunea lor, ceea ce diferă e numai percepția celor doi asupra mărimii lor.

Percepțiile sunt determinate de personalitatea individului, temperamentul, capacitatea afectivă, educația și altele. Rolul primordial îl joacă primii ani de viață, când relația cu părinții e cea care va afecta pentru tot restul vieții percepțiile viitorului adult. Să luăm exemplul unui copil cu părinți calzi și buni, care îl răsfață, dar care mor tineri; acest copil va deveni un adult frustrat de pierderea timpurie a părinților și, odată cu ea, de căldura pe care, deși o va căuta la prieteni, nu o va găsi identică cu cea visată. Un alt copil, cu părinți care trăiesc mult, dar care sunt ocupați și-l neglijează, va avea și el, ca adult, frustrarea lipsei de căldură și va căuta și el în viață compensația acestei lipse. Cei doi adulți caută în jur, s-ar părea, același lucru, dar, cum situațiile din copilărie au fost diferite, deși vor înțelege situația celuilalt, cei doi nu vor avea aceleași percepții. Cel care a fost neglijat de părinți va fi mai apt să accepte situațiile neplăcute ale vieții decât celălalt, din simplul motiv că și-a creat un sistem de autoapărare încă din copilărie.

Oare cei doi adulți, puși față în față, se vor înțelege unul pe altul? Intelectual, da, practic, nu prea.

Percepțiile lor vor fi diferite. Cel care a avut părinți calzi și buni, dar care au murit tineri, va rămâne cu un fel de manie a persecuției și i se va părea că prietenii nu-i dau destul. Celălalt, pus exact în aceleași condiții ca primul, va fi fericit cu ce-i dăruiesc prietenii.

Am dat numai un exemplu de percepții diferite în relațiile dintre oameni și, cum spuneam, intră în joc și temperamentul și capacitatea emotivă a fiecăruia. În anumite împrejurări, un rol important îl joacă și climatul politic. Un om format într-o țară cu dictatură comunistă va purta cu el, toata viața, urmele educației primite. Când societatea în care s-a format și a trăit era bazată pe urmărirea reciprocă, pe critică și autocritică, ambele false și nesincere, Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

103

eseu de Veronica Pavel Lerner dar obligatorii, pe laudele axate pe interes politic și nu pe merite reale, un asemenea individ, ajuns într-o societate democratică, va continua vechile obiceiuri, pur și simplu pentru că așa a fost învățat. Și cum pot continua vechile prietenii dintre un individ care a înțeles fostele mecanisme ale comunismului și și-a schimbat fundamental principiile și comportamentul și unul care a rămas înțepenit în vechile formule? Obișnuit să denunțe, el o va face oriunde pe lume s-ar afla.

Sau, cum se mai pot înțelege reciproc un plecat, care a fost obligat să se integreze în noua societate și un rămas în țară, unde, chiar după 30 de ani de la dispariția comunismului, se mai practică vechi obiceiuri, pe care unii refuză să le perceapă ca atare?

Psihiatria a studiat în amănunțime multitudinea cazurilor existente și specialiștii știu să explice celor care apelează la terapie cauzele dezechilibrelor sufletești. Odată explicate cauzele, individul poate să-și analizeze percepțiile și, eventual, să încerce să și le remodeleze. Și atunci, cât de adânc ne putem înțelege unul pe altul, când fiecare dintre noi sutem unici în structură, experiență umană, temperament, personalitate și capacitate emotivă?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

104

proză

Ca o joacă de copii nepricepuți Monica Tonea (Belgia) -

fragment dintr-un roman în lucru -

Negociasem mai mult în joacă înainte să mă încumet să accept propunerea lui de vacanță. Venise cu ideea să mergem la lacul Como, să ne desprindem de rutina care căzuse într-un final și peste noi. De ce am fi fost feriți de cotidian când eu țineam morțiș să fac parte integrantă din el?

Nu mă văd conducând sute de kilometri, protestasem atunci. Îmi comunicase planurile cu entuziasm, era gata să finalizeze rezervarea și eu atât găsisem să-i răspund, luată prin surprindere. „Dar nu te îngrijora”, replicase, „conduc eu.” În cele din urmă, am făcut pactul să împărțim drumul, știind mai mult ca sigur că va șofa el cel puțin trei sferturi din timp.

Ne-am cazat într-o miercuri după-amiază la Villa Cipressi. Fâșia de pământ aflată la altitudine destul de mare era terasată pe mai multe paliere și cobora gradual spre lacul epustuflant. De fapt, odată ajuns acolo, aveai sentimentul de imersiune completă în luxurianta faună transformată într-o grădină botanică în toată regula. Oriunde priveai, captai un colț de paradis, fie că făceai un circuit complet sau nu. Rezervasem un cottage27 independent cu vedere panoramică, izolat de restul lumii și pentru cinci zile n-am avut nevoie de mașină. Era un deliciu să ne trezim dimineața, să refuzăm micul dejun inclus, să ne bem cafeaua în port și să cutreierăm cu feribotul care ne transporta, după o traversare diferită de cea dintâi, spre un oraș costier asemănător cu primul și totodată prezentând note distincte, numai bune să le depui la catastiful memoriei și să nu ajungi să le confuzi. Nord, Sud, Est, Vest, treceam de pe un braț pe altul al Y-ului răsturnat cu aceeași bucurie ascunsă în suflet. Aș fi trăit astfel pentru totdeauna, fără griji, o necontenită alunecare pe apă printre linii geografice inimitabile, pline de personalitate, privind din larg cătune ca Lecco, Menaggio, Bellagio, Como. Un voiaj presărat cu cornuri calde și cappuccino și contemplări tihnite ale fenomenelor meteorologice deosebite și destul de capricioase. Aș fi stat în ploaie, m-aș fi refugiat sub acoperiș doar pe timp de furtună și aș fi îmbrățișat soarele puternic de august, dar și al altor sezoane și aș fi băut seara prosecco cumpărat de la alimentara strâmtă din colț, ascultând cum se lovește ritmic apa de bordajul ambarcațiunilor ancorate sub balconul meu.

Varenna s-a lipit de mine fără niciun efort. Cadența clopotelor, aerul, culorile, zidurile vibrând de istorie, microclimatul creat, atmosfera mediteraneană densă, neîndoielnică, mai pregnantă decât a fost vreodată la Mediterană. Plus munții Alpi care veghează asupra tuturor lucrurilor, tuturor oamenilor din timpuri imemoriale. Și a venit ultima noastră dimineață când, aflați sub efectul nopții albe în care ne ignorasem ca doi străini, toate aceste amănunte luminoase deveniseră sumbre și incomodante. Nervii lui Mattias reușeau să umbrească tot, iar starea mea de rău, izvorâtă din stomac mă incapacita să mai văd frumusețea din jur. S-a repezit, a luat cheia de pe comoda aflată pe holul strâmt și a plecat cu geanta de voiaj pe umăr în cel mai ostentativ mod cu putință. Am ieșit și eu, dar lumina puternică m-a făcut să mă opresc în prag, derutată. Soarele sclipea argintiu peste pojghița apei brăzdate mărunt de vânt.

Am închis ochii năpădiți de lumina stranie și ascuțită uitând pentru o secundă de Mattias. I-am deschis, am clipit de câteva ori să mă obișnuiesc cu intensitatea acelui luciu mântuitor, după care mam dezmeticit și mi-am amintit de ce mă aflam în ipostaza respectivă.

27

Căsuță (engl.)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

105

proză de Monica Tonea Adâncită în gânduri am reușit să mă rătăcesc pe aleile care urcau și coborau în serpentine înguste, presărate cu pietriș alb, mărginite de palmieri, mirți, chiparoși cu umbrele lor subțiri, măslini seculari (îmi spusese barmanul că unii dintre ei erau chiar milenari) și oleandrii roz. Recepția parcă intrase în pământ.

Se încheiase un capitol din viața noastră și remușcările nu întârziau să apară. Ce fusese cu ieșirea mea infamă de aseară? De ce devenisem opacă la tot ce-mi dictau instinctele? Mi-am dat seama de ineficiență de abia când m-am oprit să-mi trag răsuflarea sub un mirt din care se scuturau fructele de culoarea cernelii albastre. Știam că orice amânare era de prisos, n-aveam timp de pierdut. M-am gândit să mă ghidez după micile indicatoare plasate din loc în loc, care desemnau cu litere de-o șchioapă diverse regiuni ale grădinii, denumite exotic. Din fericire, printre ele figura și direcția spre recepție. Mă grăbeam, căci mi se părea vital să clarific cât mai repede un aspect: eu nu eram răspunzătoare de urmări. Trecutul mi-l asumasem demult, dar de viitor nu eram responsabilă întru totul.

L-am găsit în lobby, reglase cheltuielile sejurului și am răsuflat ușurată. Părea că-i mai trecuse din năduf. Tăcuți, am pornit împreună spre subsol, unde aveam mașina parcată. M-am urcat în dreapta și, în timp ce mă luptam cu centura care refuza să intre în locaș, i-am spus dintr-o suflare ce aveam pe suflet, sperând că astfel va deveni și el atent la nevoile mele. Voia să afle redarea unei realități așa cum fusesem eu martoră la desfășurarea ei, dar nu lua deloc în calcul pierderile. Povestea tatălui tău, i-am spus, este una mistuitoare. În mintea mea asta a fost un soi de avertizare pe care el oricum a ignorat-o, prefăcându-se atent la ieșirea îngustă din pasaj înspre șoseaua pustie la ora aceea.

Am lăsat să se scurgă o bucată de vreme înainte să reînnod conversația, să ne acomodăm cu noua noastră stare de fapt. Părea că odată cu începutul meu de mărturisire se năruise o alta, una veche, confortabilă. Ce straniu că o vreme fusese de neconceput să ne adaptăm la schimbare, iar acum eram dispuși amândoi s-o explorăm.

Când l-am întrebat dacă evaluase implicațiile și am făcut o glumă nereușită despre cum rămăseserăm captivi în relația asta timp de șase luni, a ales să nu răspundă. După care a încuviințat vag din cap și i-am luat gestul drept un acord subînțeles: n-aveam de ce să-mi mai fac griji.

Cu pupilele fixate pe decorul care se schimba în viteză dincolo de geamul meu, i-am zis că mi se părea necesar să-l conduc înspre punctul fix din care iradiaseră toate repercusiunile. Și nu făceam referire la trecutul cel mai îndepărtat, fiindcă îmi devenise clar, amintirile nu erau cronologice. Naveam nicio idee cum să identific de unde porniseră problemele noastre. Ar fi fost o muncă silită care mi-ar fi epuizat orice resursă. Ce ciudat că memoria sare de colo-colo incontrolabilă. Un zig-zag zăpăcitor, i-am spus. Și nu mi-am reținut o remarcă subtilă legată de lipsa lui de experiență: mai încolo o să vezi că percepția timpului este înșelătoare – o mică condescendență pe care m-am mirat că a trecut-o cu vederea. M-a ascultat tăcut, numai sub pielea obrazului acoperit de țepi mici zvâcnea incontrolabil un mușchi. Malițiozitatea mea fusese receptată.

Am lăsat să mai treacă câteva minute până să vorbesc iar.

Ce stranie aroganță să pretindem că putem controla timpul, i-am zis și apoi am divagat spre altceva.

Mă preocupa un alt aspect, secundar pentru Mattias, dar care, hélas28, pentru mine avea întâietate.

Venim pe lume cu idei preconcepute, nici nu mai contează dacă ne sunt inoculate de mici sau sunt predobândite dinainte de a ne naște, iar viziunea noastră unilaterală este dictată de reguli care țin neapărat să ne constrângă, o realitate la care ne adaptăm imediat, fără să punem sub semnul întrebării ce ne determină să acționăm astfel. În lipsa marcantă a discernământului suntem paralizați. Iar anii noștri formatori se dovedesc a fi niște sintagme ambigue ale percepției. De abia când începem să procesăm opunem rezistență. Dar ceea ce mă îngrijorează mai tare sunt adulții care trăiesc cu impresia că sunt constrânși să gândească în anumiți parametri, am accentuat, parcă învrăjbită. Oh, da, asta mă tulbură și mă întristează. Uniformitatea, gândirea globală sunt termeni cu care n-o să mă împac nicicând. Și ce facem cu singura noastră referință imediată? Ce facem cu timpul? Din cauza prescrierii lui n-o să ajungem să rezolvăm nici măcar cele mai insignifiante probleme care ne macină. Da, timpul își are propria subiectivitate. La fel ca adevărul. Toate astea i le-am spus fără să țin cont că n-aveau prea mare noimă sau legătură cu subiectul care rumina în background. Și cum n-am primit nicio 28

Din păcate (fr.)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

106

proză de Monica Tonea reacție din partea lui, am oftat și am încercat să-mi sondez memoria după o certitudine pe care puteam s-o etalez fără alte emfaze.

Pentru o perioadă incertă am avansat în tăcere pe autostrada groazei, eram convinsă că i se potrivește denumirea, fiindcă avea aspectul unei oglinzi care reflecta imaginea noastră întoarsă invers, hâdă și tristă. Cu toate astea, acum eram dispuși să ținem cont unul de celălalt. Ne-am lăsat distrași de vameșii italieni aflați undeva la mijlocul galeriei și ni s-a părut bizar că nu erau deloc interesați de vehiculele care urmau să le părăsească teritoriul pentru a pătrunde pe cel elvețian. Îmi amintesc că am comentat ceva legat de faptul că granița dintre cele două state vecine se afla în subteran. I-am urmărit intrigată. Vizibil contrariați, doar pentru că Mattias încetinise foarte tare când ajunsese în dreptul lor, dădeau din buze și din mâini agitați: „Vai, vai.”29 Dincolo de încurajarea de circumstanță, aceea de-a ne deplasa în trafic, am avut senzația că voiau să ne transmită cu totul și cu totul altceva, legat mai degrabă de continuarea traiectului mult mai complicat prin viață decât elementara avansare pe banda de circulație. „Qoui qu’il arrive, on arrive à la fin”30, s-a auzit ca o gâlgâire între noi și mi-am dat seama că stăteam pe loc, la o intersecție unde nu mișca nimic din nicio direcție. Nesigură de ceea ce-auzisem și pentru că voiam să câștig timp, l-am întrebat ce voia să zică. „Nimic. Mă gândeam să ieșim spre Lugano, să ne dezmorțim puțin.”

Semaforul la care ne opriserăm de câteva minute bune rămăsese înțepenit în culoarea roșie. Șoferul din mașina din față părea nestingherit de lucrul ăsta, dar Mattias se arăta iritat. Îl simțeam capabil să demareze și să ignore orice regulă de circulație. Și-a dat seama că-l examinam cu coada ochiului și a râs scurt, amintindu-mi iar de Sergiu. Ciudat că acum orice făcea mă ducea cu gândul înspre taicăsău, iar până azi-noapte nici nu-mi trecuse prin cap că tânărul bărbat putea fi chiar descendentul lui direct. ”T’enquiète pas31, șocul a trecut. Mi-e totuna. Acum chiar sunt curios. Ziua-i lungă, drumul e anost, ai tot timpul din lume să-mi spui cum a început relația ta cu tata. Și nu, nu trec pe roșu, dar e complet ridicolă așteptarea asta. Poate e stricat”, s-a aventurat el. Pesemne, prin modalitatea asta nouă în care-și justifica intențiile nerostite, își închipuia că mă asigură: nu, n-am de gând să recurg la vreo sminteală de neînțeles pentru tine.

Ca o joacă de copii nepricepuți, așa-i între noi, mi-am spus în gând, dar am ales să-mi reprim remarca.

Punctul originar, corespunzător consecințelor de mai târziu, nu-l deține nimeni, am zis, în schimb, fără să realizez că mintea îmi scormonise deja prin trecut, chiar dacă nu cu scopul precis de a desluși desișul istoriei mele comune cu Sergiu.

Adică poți crede că-l deții, am simțit nevoia să completez. Dar când deschizi pumnul, te trezești cu palma goală. Nici nu știi când ți-a scăpat printre degete. Și eu, la fel ca alții, eram convinsă că-l pot accesa la manifestarea oricărei toane. Pe când, prevăd că nu-i chiar așa de simplu. Nu numai că de cele mai multe ori mi-e inaccesibil, dar nu e nici măcar singular. Reapar mai multe secvențe semnificative înconjurate de altele care pot părea pentru un ochi nevigilent inactive, lipsite de substanță. Ăsta-i un malentendu32 pe care-aș dori să-l evit. Tu-mi ceri acum să navighez printre ele

29

Avansați, avansați (it.)

Orice s-ar întâmpla, ajungem la sfârșit. (fr.)

31 Nu te-ngrijora (fr.)

32 Neînțelegere (fr.)

30

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

107

proză de Monica Tonea cum pot eu mai bine. Sigur, o s-o fac, după ce o să le disciplinez un pic. Dar știi, revenind la împrejurările de atunci, de abia acum înțeleg că perioadele alternante, de acalmie, ignorate mai înainte, capătă o consistență aparte acum. Sunt, de fapt, la fel de importante ca cele care au conturat destinul a doi oameni. Nu zbuciumul sufletesc m-a legat de taică-tău. Ci pauzele dintre. Și-am lăsat liniștea să survină, preocupată să inspectez fiecare senzație trezită de acest început de confesiune. Mattias nu avea nici el dispoziție să intervină, amintirea bărbatului pe care fiecare din noi îl iubeam din motive diferite se strecurase între noi, lăsându-ne îngândurați.

A tras în parcarea unui han care se numea Bucce di Gandria, din localitatea cu același nume și, fiindcă mă intrigase numele, am căutat pe google semnificația. „Bucce” înseamna coajă, piele, ca în pielea de piersică sau coaja de portocală. Clădirea cu etaj dădea înspre o frântură a iconicului lac Lugano. Am urcat pe terasa bistroului, am ocupat una din mesele libere dinspre apă și am comandat micul dejun.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

108

poezie

Anda Vahnovan (Anglia)

Sechele respirație grea o simt tot mai aproape în spatele meu mă chircesc toată și strâng geanta sub braț aștept să mi se întâmple ceva. reflexe din adolescență așa au fost tâlhărite colegele mele de clasă lovite din fugă smulse gențile, lanțurile și cerceii cu tot cu carnea din urechi erau anii nouăzeci și ceva când se lua seara lumina în Chișinău iar becurile din scările de bloc erau deșurubate. atunci ieșeau la vânat șacalii deghizați cu șepci cu cozoroc și în geci de piele supradimensionate furate și astea cine știe de pe unde. erau anii anarhiei totale în care odată cu întunericul cădeau și toate regulile prindeau în lifturi și copii și femei îi amețeau cu șervețele îmbibate în cloroform sau îi loveau din plin unele victime cedau benevol bunurile doar să nu le omoare. pe tata l-au urmărit de la schimbul valutar de pe Dacia, unde schimbase niște euro și l-au lovit direct în tâmplă cu un obiect metalic furându-i servieta din piele maro în care purtase toată viața cursurile universitare. l-au găsit fără cunoștință niște trecători l-au stropit cu apă de sub lentilele ochelarilor pătrățoși curgeau lacrimi am văzut pentru prima dată cum plânge tata și mi-a zis atunci că erau banii adunați pentru nunta mea să mai aștept, dacă pot, cu măritișul. respirație grea o simt tot mai aproape în spatele meu mă chircesc toată și strâng geanta sub braț aștept să mi se întâmple ceva „hi!”, mă salută băiatul de culoare care trece alergând pe lângă mine cu căști și zâmbet larg în Londra pe înserat oamenii fac jogging iar fricile mele ies la plimbare Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

109

poezie de Anda Vahnovan Hău la început ne-am înfuriat am sperat, ne-am rugat apoi ne-am resemnat. viața e un hău, ne spunea printre gemete din ultimele puteri abia suflând din resturile de plămâni. încercam să nu îi zdruncin tuburile tot mai multe izvorâte din abdomen labirint multicolor de seve umane atunci când mă lipeam cu fruntea de fața lui schimbată la culoare. pupila-i devenise opacă privirea decolorată ochii – de sticlă mată hău m-a rugat să nu îi mai cânt de leagăn că oricum nu mai doarme de câteva zile apoi i-a cerut medicului un pic de Kagor din ăla bun cum au toți medicii din Moldova dosite prin dulapurile din birouri. se zice că așa cer mai toți muribunzii vin medicul ne-a ascuns acest detaliu hău dintr-odată a tresărit și întorcându-se spre mine mi-a povestit că fusese frate-so Gheorghe pe la el și i-a mâncat mâncarea, i-a zis că e flămând și tata Toader a fost. și-a pus scaunul în mijlocul camerei și l-a rugat să îi radă barba, cum o făcea pe timpuri îi crescuse cam mare între timp barba așa mi-a zis într-o seară hău ne-a cerut ce a băut „fătuca aia”, auzind că s-a sinucis Mădălina Manole și măcar un fum să îi mai dăm să tragă a zis, simțind mirosul de țigară de la fratele Mihai un fum hău în seara aceea am rupt-o cu greu pe mama de lângă el am plecat la McDonald's doar ăla mai era deschis la acea oră târzie. după ce am ieșit de la el aparatele au luat-o razna așa ne-a zis asistentul. puțin după miezul nopții a sunat telefonul „măcar a plecat cu lumină?” a întrebat mama „în sfârșit e liber” am zis eu hău jucăria Happy Meal a fost o țestoasă cu o bilă grea de metal ce i se plimba zgomotos prin labirintul burții străvezii nepoții nu s-au jucat niciodată cu ea

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

110

poezie de Anda Vahnovan Purim casa în care am fost invitați de Purim, sărbătoare evreiască, se deosebea de celelalte vizitate până acum simplă dar îndestulată. rafturi până în tavan pline ochi cu cărți fără televizor mese legate una de alta pline cu bunătățuri și băuturi hala coaptă de casă. de aici au plecat în lume 6 copii au rămas părinții și o bătrână de 90 de ani care a coborât scările neînsoțită pipăind balustrada de lemn alb, alăturându-se mesei gălăgioase mama gazdei oarbă și surdă, micuță și gârbovită. comunica prin atingerea mâinilor tactil. am fost avertizați să nu ne speriem de sunetele pe care le emite a fost unul dintre acei 10.000 de copiii care au venit în `39 cu Kindertransport-ul copii evrei rupți de părinți și adăpostiți de Marea Britanie în familie despărțirea este un subiect tabu. mai întâi bătrâna a mers la chiuveta din hol și s-a spălat pe mâini, mișcând încet buzele a stat cu noi la masă a mâncat singură a băut și ceai cu miere, amestecând încet. înainte de a se retrage a mers să își spele mâinile. mesenii veseli, cu măști pe față și costume colorate râdeau în hohote, bătrâna se îndepărta „Baruh ata Adonai...” singurele cuvinte învățate de mama ei la despărțire „I’am hungry” nu le-a rostit niciodată

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

111

poezie de Anda Vahnovan Spectacolul străzii haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor sari-uri roșii și turcoaz pudra vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate turbane albe pe capete măslinii și bărbi stufoase în dungi gri draperii lungi dhotis legate în jurul șoldurilor arăboaicele machiate vorbesc singure telefonul e prins în hijab au mâinile libere duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă rusoaicele elegante defilează prin mușuroi țin capul sus, nație triumfătoare, vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă o doamnă un imens turban galben pe cap cu nod pe frunte gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale perfecțiunea lor de perucă peste câlții mici și deși ai scalpului. evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare ca să nu le alunece și le prind în cleme nu au timp să le tot aranjeze, câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână, hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite, pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate. moldovencele – mereu grăbite vorbesc tare pe skype pe messenger în transportul public o parte dintre pasageri le înțeleg vorba asiatice micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă fixează branule în spitale londoneze. șantierele sunt bucăți de Românie tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat: „da, mamă, sunt plătit bine vă trimit bani și pentru acoperiș. să îi iei medicamente și pamperși tatei zi-i că nu ne pasă de gura satului”. e scena unui spectacol nemontat jucat zi de zi după un scenariu nescris proiectoarele au fost stinse demult garderobiera a rămas fără post actorii au coborât în stradă

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

112

poezie de Anda Vahnovan Acum știu Nu am sorbit din paharul alteia nu am acceptat jumătățile de măsură nici să ofer nu am dat felii nu am acceptat bucăți Refluxurile-mi sunt lungi și adânci valul meu izbește doar o dată la mal de final pun totul pe o carte risc să rămân cu nimic Nici n-am apucat să îmi aparțin până să mă absorbi te-am inhalat ne-am diluat am devenit o apă curgătoare Drumul tău îl tăbârcim pe aceleași oase durerile mele ne curg pierderile împărțite pe din două sunt mai ușoare fericirile le resimțim în bătăile triple ale inimii după noi doar ele vor rămâne Miza a fost corectă acum știu...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

113

proză

La ora amintirilor Cristache Gheorghiu (Grecia)

Sunt acum în Brașov, unde vremea tocmai s-a stricat, așa că stau în casă și răsfoiesc albumele de pictură adunate de-a lungul anilor. (S-a dus vremea frumoasă din Atena, când rarele zile urâte erau tocmai bune pentru puțin jogging.) Cel în care mă uit acum este unul procurat într-una dintre cele două excursii de prin anii ‘70, când „grațioasa” noastră guvernare mi-a permis să vizitez Bulgaria și URSS în grupuri organizate. Mi-a priit, fiindcă la Leningrad și Moscova intram cu grupul în muzee și aveam grijă să mă „rătăcesc” și să mă atașez altor grupuri de excursioniști și să rămân în muzeu până la închidere. Bineînțeles că rețineam doar atmosfera generală și nimic concret. De aceea, albumele devin foarte utile pentru readucerea în memorie a unor tablouri.

Acum, mă uit la „Aллегория царствования” și mă frapează faptul că, în afara unui bărbat musculos și aproape nud, toate personajele sunt feminine. Tabloul este compus pe două niveluri. În partea de jos, pe lângă bărbatul ce pare să fie străin de orice constrângere, menit parcă să facă diferența apolinic-dionisiac, mai există o femeie acoperită cu o eșarfă doar în partea de mijloc și o reprezentantă a legii, asemenea Atenei, cu coif, dar fără scut și lance, cu o mână ce arată imperativ spre un înger, aflat în colțul din dreapta sus al tabloului și care, cu o trâmbiță, arată că există ceva deasupra plăcerilor imediate. În stânga îngerului, tot în partea superioară, se află un grup de femei și copii, fericiți că au descoperit legea și pe făuritorul ei. Am uitat să precizez că tabloul este realizat de italianul Francesco Solimena, iar titlul lui, Allegoria del regno, l-aș traduce prin „Alegoria legii”. Rămâne întrebarea: de ce doar femei. Că femeile au jucat un rol mai important decât cel aparent în societatea omenească o știm. Se pare că, la acea vreme, descoperiseră și italienii această idee. Tabloul a fost pictat la 1690 și Ludovico Ariosto, cel cu Orlando furioso, scrisese cu un secol în urmă celebra afirmație: Femeile au ajuns la loc de mare cinste (Le donne son venute in eccellenza). În același album găsesc un tablou pictat de Salvator Rosa prin secolul 17, intitulat „Fiul risipitor” (Блудный сын). Arată un tânăr lângă un bou, care îl privește mustrător, și un miel, mult mai îngăduitor. Legenda biblică ne spune că el a plecat de acasă pentru a deveni independent și a revenit după eșec, obținând iertarea tatălui, spre surprinderea și dezaprobarea fratelui. Dacă n-aș fi citit titlul, m-aș fi gândit la Solveig, din piesa Peer Gynt a lui Ibsen, mai cunoscut prin „Cântecul lui Solveig” din suita cu același nume de Grieg. Asemenea Fiului rătăcitor, și-a părăsit nu doar casa, ci și iubita, care însă l-a așteptat precum Penelopa lui Ulise. Celebră este replica ei de la sfârșit, când el se întreabă unde i-a fost capul în tot acest timp. „În credința mea, în speranța mea, în dragostea mea”, îi răspunde ea. În tabloul lui Salvator Rosa, tânărul stă în genunchi, cu brațele încrucișate și privește în sus, de parcă s-ar ruga la Dumnezeu. Relația cu Dumnezeu este metaforică, dar la vremea lui Salvator Rosa arta era încă tributară bisericii. Și nu numai arta, ci uneori chiar și artiștii. Dovada o face Montegna, care, pe tabloul intitulat „Sfântul Sebastian, a scris în stânga jos: „NIL NISI DIVINUM STABILE EST: CAETERA FUMUS”. „NIL” este o prescurtare pentru „NIHIL”, iar traducerea din latină a textului sună cam așa: Nimic nu este durabil în afară de ceea ce este divin. Restul e fum. Tabloul nu se află la ruși, ci la Ca’ d’Oro în Veneția. Deși am trecut prin Veneția, nu-mi amintesc să fi văzut tabloul acolo.

De existența lui am aflat tot dintr-un album, dar unul românesc.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

114

proză de Cristache Gheorghiu Am scris că prin Veneția doar am trecut și nu că am vizitat-o, deoarece am petrecut acolo doar o zi – și aceea incompletă – și într-o stare de oboseală accentuată. Eram în prima noastră excursie în vest, a mea și a soției (eu mai fusesem doar o dată, în aprilie 1990, la Viena), cu DACIA 1310, ale cărei frâne au cedat chiar la frontiera româno-ungară, după o așteptare de 18 ore, timp în care am înaintat prin segmente de câte 10 metri. Oboseala venise însă de la cele două nopți dormite pe sponci în mașină, prin parcările de pe autostradă. Vizitasem în trecere Budapesta și Graz. Bineînțeles că am fi dorit să acordăm mai mult timp vizitării Veneției, dar ne grăbeam să ajungem la Montpellier, în Franța, unde aveam un prieten, la care puteam sta și odihni așa cum se cuvine. În plus, problema cu frânele mă stresa suplimentar. Ne-am limitat deci la Piața San Marco, Palatul Dogilor, Bazilica San Marco și câteva străduțe din apropiere, pentru atmosferă. Ca’ d’Oro (Casa de Aur) este unul dintre cele mai frumoase palate (poate că cel mai), cedat statului de către ultimul proprietar, Giorgio Franchetti, împreună cu imensa sa galerie de artă, ce astăzi îi poartă numele. Bineînțeles că, în condițiile date, din nefericire nu l-am vizitat. În drumul către Montpellier am mers tot pe autostradă, deși am fi preferat șosele simple, care near fi permis vizitarea cu adevărat a zonei, dar pe acestea se circula „bară la bară”, ceea ce nu-mi puteam permite doar cu frâna de mână și cea de motor. Excepția a făcut-o vizitarea în amănunt a punctului de atracție Monte Carlo, a cărei așezare pe dealuri m-a obligat să folosesc mult frâna de motor, motiv pentru care una dintre planetare a început să cloncăne la fiecare viraj. Ambele probleme le-am rezolvat grație amabilității unui francez cu înfățișare de algerian, care avea un parc de mașini scoase din circulație, din care el valorifica piesele încă reutilizabile. Avea în acest scop și două magazii imense, în care piesele recuperate erau depozitate într-o ordine riguroasă, fiecare cu câte o etichetă cu denumire, sursa, anul fabricației, uzura etc. Era duminică seara și mi-a promis că va rezolva toate problemele a doua zi. Noi am dormit tot în mașină, pe malul unui pârâu din apropiere. Într-adevăr, a doua zi mi-a înlocuit cilindrul central al instalației de frânare, vinovat de defecțiune, și mi-a dat o planetară nouă, cu care puteam s-o înlocuiesc pe cea veche, în cazul în care ar fi devenit complet inutilizabilă. Totul gratis. În plus, am uitat să spun că, înainte de culcare, ne dăduse un cozonac și o sticlă de vin, pentru că și-a amintit că era Paștele ortodox, el fiind catolic. Se întâmpla în 1992, când imaginea României era încă favorabilă în Franța. În Montpellier n-am stat mult, fiindcă am revenit pe Coasta de Azur, la Saint-Aygulf. Localitatea ne era cunoscută din filmul Jandarmul la Saint-Tropez, cu Louis de Funés, unde la Saint-Aygulf era plaja sălbatică a nudiștilor, fiind la limita zonei civilizate. Acum este complet integrată în șirul continuu de stațiuni bine-cunoscute și intens vizitate, mai ales de către cei cu bani mulți. Prietenul nostru, fost inginer constructor, acum pensionar, a profitat de perioadă când locul era chiar plaja de care vorbeam și, încet-încet, și-a construit acolo o vilă. Se află între strada principală și malul mării.

Față de stradă are o peluză care îi asigură liniștea. Față de mare are faleză cu o pantă stâncoasă de aproximativ 45-50 de grade, pe care nu ar crește nimic, dacă nu ar fi existat dragostea lui pentru flori.

Alveolele naturale care au existat le-a transformat într-un soci de ghiveci, în care a plantat câte o floare. Cum acestea erau puține, cu puțin ciment și câteva pietre, a construit altele, astfel că întreaga suprafață arată ca o grădină japoneză. La fiecare floare ajunge un furtun din plastic, cu un robinet, care îi asigură debitul de apă necesar, la nivelul unei picături, reglat pe baza unei experiențe de ani, pentru că marea lui plăcere este să facă acest lucru în fiecare dimineață. Piere – acesta este numele lui – locuiește la Montpellier și vine acolo doar din când în când, motiv pentru care folosește un computer ce stabilește automat debitul de alimentare cu apă, în funcție de situația meteorologică de moment. Jos, la nivelul mării, se află o altă construcție, care adăpostește la parter două bărci și la etaj o garsonieră. Terasa de deasupra este înconjurată de un parapet de sticlă, excelentă apărătoare de vânt și perfect transparentă pentru a nu împiedica privirea să admire peisajul.

A urmat, evident, Parisul, mult prea descris de către alții, așa că mă abțin să-mi relatez impresiile.

Menționez doar Musée d'Orsay, o încântare, spre deosebire de Louvre, copleșitor și, de aceea, plicticos.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

115

proză de Cristache Gheorghiu Și pentru că sunt un cârcotaș incurabil, închei cu o remarcă. La Orsay este expusă în special artă modernă, începând cu impresioniștii. Cele mai multe dintre textele de informare artistică ne spun că principalii pictori impresioniști sunt: Claude Monet, Renoir, Manet, Cézanne, Degas, Sisley, Pissarro și alți câțiva, mai puțin importanți. Cu toții francezi. Nu este de mirare pentru cel mai vocal dintre popoare. Nu am nimic împotriva celor menționați. Fiecare își merită pe deplin apartenența la lista marilor artiști ai picturii universale, dar nu neapărat ca impresioniști. Renoir, spre exemplu, a fost prieten cu Monet, dar nu a pictat la fel. Manet nu a participat la nici una dintre expozițiile impresioniste și are cu totul alt stil. Există însă obiceiul de a eticheta superficial pe unii artiști, scriitori sau muzicieni după caracteristica principală a epocii în care trăit, chiar dacă stilul lor este diferit. Un exemplu relevant după părerea mea este Wagner, etichetat ca romantic, deși el este orice altceva în afară de romantic.

Observația principală asupra listei amintite este însă alta. Nici unul dintre cei enumerați nu poate fi considerat creator al curentului, deoarece stilul apăruse cu mult înainte. Termenul „impresionist” a fost lansat în 1874 de către un ziarist, care a scris un articol ironic referitor la expoziția colectivă organizată de Pissarro, Monet, Sisley, Degas, Renoir, Cézanne și Berthe Morisot, intitulat „Expoziția impresioniștilor”. Titlul i-a fost sugerat de Monet, care, întrebat ce reprezintă peisajul său marin de la Le Havre, a răspuns: „Impresie: răsărit de soare”. Să nu uităm însă că, înainte de asta au existat prerafaeliții – pictori, poeți, critici, scriitori susținuți de însuși Ruskin – care voiau să depășească academismul epocii victoriene și să inoveze arta și literatura.

Relevant și mai presus de toți a fost însă Turner, născut în 1775 și decedat în 1851, trăitor deci cu mult înaintea apariției oficiale a curentului impresioniștilor. Fiind un inovator cu adevărat, nu s-a bucurat de prea multă audiență în timpul vieții, deși Ruskin (el însuși pictor modest, dedicat însă criticii) îi dedică numeroase pagini (nu întotdeauna laudative) în lucrările sale – devenite cărți de căpătâi pentru multe generații – sfârșește prin a declara: „Ele (tablourile) vor fi recunoscute, câțiva ani mai târziu, ca cele mai nobile peisaje concepute vreodată de mintea omenească. Aceasta a fost cariera celui mai mare pictor al veacului nostru. Multe secole vor trece până ce va mai apărea un altul, dar măreția la care va ajunge vreunul dintre noi va fie realizată urmând drumul deschis de el.” („Însemnări despre artă”, Editura Meridiane, 1968, pagina 206).

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

116

poezie

Theia Presadă (Anglia)

Spre Țara Soarelui Rãsare, vă rog...

Maestrului Mikirō Sasaki Mult visatul meu, dragă hologramă, opinăm ambiguu dar foarte precis – cu același ,,Tic" prins în telegramă și pofta de-a scrie, iată c-a învins...

Strictă-i abordarea pentru veșnicie: ,,KIKIRIRIRI?" – ți-am răspuns deja – datina străbună-i cânt de ciocârlie ,,Trilulilu”-i tânga –,,Ya” MikiRō, ,,Ya!” popas în Nara – din cireș filigranat leagănul Maestrului la grinda prispei Cum obișnuiește mâna să închine fulgul și mătasea spre dulcele somn gândul rostuiește Sfânta rugăciune: ,,Avé, minții Tale, Mult stimate Domn!”

Toată Europa ne-a fost sărbătoare – ,,Notre Dame” simbol, lacrimă și torță când ne-am prins, ființă, în îmbrățișare ți-am șoptit ambiguu: ,,Inima-i o forță...” în semn de noroc, care pisică neagră-i prin spațiul nipon?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

117

poezie de Theia Presadă Aprilie, 6 ca o boare, ca mirarea, ca o formă de prăpăd m-am născut, adiacentă, să aud și să nu văd – să ascult vacarmul nopții și cu iureș matutin în ziar să-mi ațin ochiul ah destin, destin, destin mi te sorb, mi te rescriu, mi te tac și mi te văd ca o boare, ca mirarea, ca o formă de prăpăd ocupând atâta spațiu că-i prea mică galaxia și-ntre manuscrise – vraf – nu-mi încape poezia plouă, plouă –Tu auzi? – norii-s încărcați cu vești printre care fulgeră... mai ceva ca în povești; și... aș vrea parcă deodată; aș dori fără motiv chiar de fulgeri și trăsnești să te scriu definitiv în cafea, pe cer, în stâncă, într-o buclă de Zenit pe ogoare melifere... într-un timp din Infinit cum mi-ai spus și, deodată, apă rece de izvor cu flerul de după umeri și mușchi de gladiator În ,,Vis cu Nichita!”

Cu suma anilor din urmă și mai-nainte veacuri trei noi n-am știut ce-i aia turmă... ,,Ca să ne fim, Nichita, vrei?”

Să îl cităm pe Geo Bogza și astfel când îl pomenim cu o Solemnă Puritate, să lăcrimăm și să rostim: ,,Venim pe-acolo unde ești <Imaginarule Fantastic> cu Oltul prins între povești învolburat și-atât de drastic – Pe la Mălini, să trecem iară nonconformismul pe furiș, ca într-un salt de căprioară ofrandă – Inimii lui Labiș!”

Macedoneanul dinspre tată haiosul ce și-a spus ,,Moș Ene”... de Drumeș mi-amintesc pe dată ~ Vis, Dramaturg și Epopee ~ Să colindăm până-n hotare și mai departe – n-om muri –

cu slava prinsă în scrisoare, Ilustrului Alecsandri! Înscriși de Dânsul, bunăoară și ,,crini și roze de zăpadă” se-ncumetau ca să răsară din alb – cu zorul spre paradă.

De ultraviolete și ocru... violet sfâșietoarea zare cum răsună același adevăr, surprins concret: Bacovia! – cu fulgeră și tună...

Culege, Dragul meu, și păpădii din rostul zilelor de-odinioară și vis de mă aștern, va fi să-mi scrii cu ,,Doru-i dor” și despre Primăvară!

Despre Emin’ nu spun nimic în grijă las să-i spui doar Tu! ~ c-a fost odată un Pitic ce apăru... și dispăru ~ Cu dorul anilor din urmă tot numărând din trei în trei zilnic întreb în telegramă: ,,Să ne mai fim, Nichita, vrei?”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

118

poezie

Andrei Zanca (Germania)

Noaptea, bat câinii dinspre coline și lătratul lor stins în tandrețea nopții determină liniștea să fie liniște, amintirile să se decanteze de umbre spre a ne putea ierta, spre a-i ierta pe cei pe care i-am rănit. Întotdeauna, când migrau păsările luau cu ele ceva din mine pe lungul drum, un drum pe care cu toții rătăcim, doar astfel găsindu-ne calea căci mult mai răbdătoare ca moartea e pacea lăuntrică. eu n-am iubit moartea, nici n-am detestat-o cum nu poți nici iubi, nici detesta ușa pe care ieși în zori.

Nimeni nu se întoarce vreodată acasă. suntem Acasă doar întru tine unde cei duși ne așteaptă, precum tata care nu avea niciodată timp pentru mine.

Azi, fiul meu, care trudește fără de răgaz într-o lume tot mai smintită, nu are nici el timp pentru mine, însă atunci când îmi va risipi cenușa peste ape, va simți că îl voi aștepta cândva acolo, unde nu mai există timp N-am crezut vreodată că și așezările se sting lent. casele, străzile se pot recunoaște, însă ceva se stinge ca o boare cu fiecare prieten dus A fost o vreme, când porțile rămâneau mereu deschise când ne vizitam fără anunțuri prealabile iar nopțile erau mai blânde în umilința lor, în ciuda terorii, necazurilor și lipsurilor.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

119

poezie de Andrei Zanca iernile – aparțineau săniilor, chiotelor, crâșmelor îmbujorate, iar bătrânii mai trăiau laolaltă cu fiii, fiicele și nepoții lor, vara – părea nesfârșită în nădejdea care nu slăbea pentru cei ce-și ridicau ochii la cer. eram tineri. eram tineri și pe străzi câinii umblau nestânjeniți, inofensivi și nu se înhăitau. și nimeni nu se întreba cu ce se alege întâlnindu-te. pe măsură ce îmbătrâneam în rele și într-o falsă lumină lehamitea, greața, disperarea prindeau încet contur.

Eram prinși și ne zvârcoleam în propria neputință și angoasă, răbdam și beam beam și răbdam, bolborosindu-ne resemnarea, împotrivindu-ne unde și cum puteam, lent ticăloșiți și grei de umbre căci nimeni nu știa ce se ascunde adânc în celălalt.

Azi știm. știm că nimeni nu s-a prea schimbat și nu se poate schimba așa, de la o zi la alta. au fost și am fost cu toții de la început cum am fost, crezând că năzuim la același lucru. am viețuit cu ei fără a ști ce se ascundea în celălalt. lipsurile, neputința, teama erau un camuflaj pentru mulți.

Un abur de mahala interlopă și picantă abjectă și atotputernică plutește azi peste așezări, peste meleaguri din ce în ce mai pustii.

Pierdut mai totul ca tinerețea, irecuperabilă ca insula Ada Kaleh: „Noi insularii ducem dureros cu noi nostalgia insulei de altădată. Puțini au mai rămas. Nouă“, spunea un bătrân, „ne-a rămas doar o poză a insulei și amintirile. O contemplăm în fiecare zi. N-am să uit niciodată despărțirea asta amară. Nici după moarte. Ultimul lucru de care îmi amintesc, cum s-a înălțat apa peste coroanele arborilor și mii de cuiburi de pasăre au plutit la suprafața apei.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

120

poezie de Andrei Zanca Fluviul le purta blând și-n spatele lor zburau cârduri de păsări tulburate, nedumerite.

După ce insula a dispărut, am putut vedea vreme îndelungată, cum se roteau păsările mai departe peste Dunăre, acolo unde odată a fost Ada Kaleh.”

Să îndrăgești ceva atât de mult pe veci pierdut, să iubești pe cineva pe care nu-l vezi, nu-l auzi, nu înseamnă oare că lumina din tine se mistuie de dorul unei lumini din care s-a desprins, tot astfel cum lumina din ochii unui câine pare a sosi necontenit din milenii îndepărtate?

Nu suntem aruncați în lume, suntem imperios sorbiți de-o îndreptare, de-o dreaptă socotință într-un penitenciar cu ziduri și zăbrele nevăzute În pământuri și-n ape mai pâlpâie însă în adânc sămânța unui duh sacru și o știi deîndată dacă contempli răbdător cum unduiesc în vânt ierburile insuflate de un abis care se va înălța cândva în fiecare oriunde s-ar afla

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

121

poezie

Iuliana Pașca (Spania)

singură A cules florile morților, apoi și-a făcut o grădină la capătul lumii – un templu al singurătății unde putea fi ea însăși.

Înger între sfinți, demon printre oameni pășind regește cu eternitatea în brațe și existența pe umeri.

s i n g u r ă, alungată, pe rând, de toți, doamna cu coasa îmbracă rochia albă de la sfârșitul lumii.

Sihastru De izolare am aflat din patimile lui Goma.

Iubeam când, după ce citeam toată ziua, noaptea îi povesteam fratelui meu, cu satisfacția călăului, că nimeni nu poate supraviețui izolării dacă nu crede în Dumnezeu, deci, noi doi trebuie să credem, în caz de izolare.

I-am zis și de înțelegerea că, dacă trece noaptea cu bine, atunci El sigur există, iar eu o să mă rog în fiecare seară.

A trecut cu bine și eu am crezut atunci, dar am uitat să mă rog; apoi am uitat să mai cred, iar, mai târziu, am uitat de Goma, de izolare și de noaptea aceea înfricoșătoare; aveam treburi mai importante de făcut.

Am schimbat icoanele cu postere cu formații rock și am început să iubesc fear of the dark, m-am aruncat în valurile libertății ca stropii de ploaie în vânt, dar tot mă temeam de izolare, până când m-am întors în celulă și l-am regăsit pe Dumnezeu în mine.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

122

poezie de Iuliana Pașca În căutarea sinelui S-a izolat pe munte, într-un templu unde nu se creează umbre și răutatea nu pătrunde printre crăpături.

Zidurile înălțate în calea fericirii se prăbușesc în fața sufletului debarasat de povara cămilei; cad formând un covor de liniște în marea vanitate.

Soarele iluminează arcuirile frunții și descleștează dinții, se umple de pustiul din templu prevestind zorii deșteptării.

Zarathustra îmbracă rochia învăluită în șerpi, încalecă vulturul izbăvirii și coboară iar printre oameni.

Căderea Urlete isterice îmi răsună în minte, mă străpunge trecutul ca o fecioară de fier, se zbate scrâșnind între tâmple durerea în convulsii. Încerc să adorm, dar spaima îmi zâmbește mefistofelic din măduva oaselor; mă cutremur, înnebunesc de frică și cad ca Lucifer în abis.

Inconștient, mă alătur unor dorințe lugubre ca niște bucăți de carne râncedă ce se desprind dintr-un embrion – o neființă fără nume și fără rost.

Demoni invizibili ies din uitare și devorează cadavrul spiritului; ca vulturi disperați după sânge mă însoțesc în căderea în mine.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

123

english corner – Diana Finnegan

Diana Finnegan (Irlanda) Altar I want to be your rock And you to be my altar In a mausoleum of thoughts shared forth and back Whilst we sit on columns To do our tests You test my depth, I test your patience You write your line - I try to write you back You want to be my Master In a temple Built purely on imagination

And I tiptoe around your steps Afraid that I might ruin everything I want to be your rock And you to be my altar For minutes... or for years Whilst we sit on columns Thinking the world as it should be And what to do next With each other...

We sit on columns Of words Of lines Of secrets

Altar Aș vrea să-ți fiu piatra de căpătâi Și tu să-mi fii altar Într-un mausoleu al ideilor jucate înainte și înapoi Pentru ani (sau minute) În timp ce stăm așezați pe coloane Dându-ne teste

Tu îmi testezi adâncimea, eu răbdarea Tu scrii un rând – eu încerc să-ți scriu înapoi Tu vrei să-mi fii preot și stăpân Într-un templu Construit numai și numai din imaginație

Stăm așezați pe coloane De cuvinte De linii De secrete Nu mai pot decât să pășesc în vârful picioarelor pe scările tale Cu frică Temându-mă să nu ruinez un început Vreau să-ți fiu piatră de căpătâi Și tu să-mi fii altar Pentru minute... sau pentru ani În timp ce stăm așezați pe coloane Imaginând lumea așa cum ar trebui să fie Și gândindu-ne Ce să facem mai departe Unul cu celălalt...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

124

english corner – Diana Finnegan Faint rainbow I am nothing but a faint rainbow Hiding behind the rain of words that created me And I need subtle, gentle sun rays to color me in So I can last A few more minutes On your sky...

Curcubeu șters Nu sunt decât un curcubeu șters Ascunsă sub ploaia de cuvinte care m-a creat Am nevoie de silabe Subtil, delicat – atinge-mă cu raze Trebuie să mă colorez mai adânc Dacă vrei să rămân Câteva minute în plus Pe cerul tău...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

125

english corner – Diana Finnegan Terminus No, this can’t be the Terminus There are walls around us indeed And sharp edges hurting minds everywhere And the past keeps drawing dark, bloody, sinewy pictures on my floor But there are also doors and eyes and windows We could leave and lock the shadows inside instead And the tears Let them slowly twirl themselves to nothing We could run away like teenagers And go live in a forest of words With square leaves and tall trees standing guard Whispering to us - be careful Death might be only one droplet away Yes, no, this is not the Terminus You can feel that in me - but don’t you dare look ‘Cos unless you’re shrouded in a hospitable future I will kiss you into a pillar of salt...

Terminus Nu, acesta nu este sfârșitul Sunt ziduri în jurul nostru, într-adevăr Și unghiuri ascuțite rănind minți pretutindeni Chiar și trecutul desenează forme întunecate, sângerânde, vânoase, pe podeaua mea...

Dar avem și uși și ochi și ferestre Putem pleca și încuia umbrele înăuntru în loc Și lacrimile Să se învârtească încet în jur până devin nimic Putem evada și fugi de acasă ca niște adolescenți Ne putem muta într-o pădure de cuvinte Cu frunze pătrate și copaci stând de gardă Șoptindu-ne încet: aveți grijă Moartea poate fi doar o picătură mai departe Da, nu, acesta nu este sfârșitul Poți să simți asta în mine – însă nu îndrăzni să mă atingi Pentru că dacă nu ești învelit într-un viitor ospitalier Prezentul meu te va transforma, cristalizat Într-un stâlp înalt de sare...

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

126

proză

Crema Felix Nicolau (Suedia)

Și lucrurile curg încet, nepermis de încet. Asta e ultima frază care îi bântuie visul dinspre amiază. Când deschide ochii, lumina e deja prăfuită.

Sau perdeaua. Mâna cu venele îngroșate de la efortul din somn caută butonul de la baza canapelei.

Patul începe să se onduleze și câteva crâmpeie de visare îi revin așa, aiurea. Bun! Se rostogolește pe mochetă, lângă arsura de țigară făcută de gagica aia tâmpită, pe care o lăsase să-și serbeze ziua în garsonieră. Intră în poziția lotus, expiră cu șuier, inspiră pe nas 8 secunde, expiră 8 s și rămâne așa, golit, timp de alte 8 s. Își prinde nasul cu degetele mari și repetă ciclul de respirații, de data asta pe gură. Când reține, își umflă obrajii și aduce cu o broască pe malul lacului din parcul Tineretului.

Acolo unde făcuse yoga cu primele lui trei neveste. După ce se despărțiseră, niciuna nu continuase respirațiile. Nu că i-ar fi spus ele asta, dar își dăduse el seama. Primei i se teșise fundul, nici râsul nu mai era la fel de cristalin. A doua rămăsese gravidă de două ori, sacadat, fără pauze. Iar de a treia ce mai era de zis? Pur și simplu își pierduse dinții din față - gata cu jobu de chelneriță la restaurantul japonez din Piața Spaniei, Roma. Ajunsese la bucătărie, prepara involtino.

Pune capul pe șezutul fotoliului, cu un zvâcnet își aruncă picioarele în sus. Statul în cap revigorează teribil musculatura gâtului. În condiții normale, ar fi înregistrat toată ședința cu telefonul mobil, să-și poată corecta mișcările mai târziu. Coboară și încearcă să-și lipească capul de genunchi. Nicio șansă. Îl dor al naibii tendoanele. Una din două: ori galopul pe role de-a lungul bulevardelor, timp de 3 ore zilnic, în plină caniculă, îl înțepenea, ori, asta e, îmbătrânise. Asta e pe dracu! Se duce în baie și desface capacul de la crema anti-cearcăn. Ochii îl ustură. Nu e sigur dacă trebuie să se maseze în sensul acelor de ceasornic sau invers. Dacă tot e în baie, deșurubează și capacul de la crema de mâini, cu mușețel. Își dă și pe coate și pe piept și pe spatele gâtului, unde observase de curând niște riduri.

Unii spun că ar trebui să ne curățăm și nările cu bețișoare de urechi înmuiate în spirt. Exact cum ai șterge capul de înregistrare al unui casetofon.

De pe mânerul ușii de la balcon ia coarda. Trei sărituri îi reușesc, dar când încearcă varianta întrun picior se împiedică și cât p-aici să-și belească fruntea de colțul teveului. Futu-i! M-am damblagit de tot! N-o să-l mai respecte nimeni la serviciu și pe coridoarele blocului. Flotările cu capul în jos, picioarele pe birou, le face totuși corect. Cotul stâng trosnește oribil. Nu mai are niciun chef. Iar la baie. Își dă tricoul jos. Jale! Nicio urmă de fibră excitată. Din contră, parcă e mai costeliv decât la 5 dimineața, când ieșise la un pipi. Hai să termine cu câteva high-kicks. Deci lovește cu picioarele spre vaza chinezească de pe dulap. Tendonul de sub bucă îl doare așa tare, că musai să îndoaie genunchiul.

Deci o mizerie, ce mai!

Duș. După două săptămâni de apă rece și-a dat seama că nu-i tăiaseră apa caldă, că nu fugise iar administratorul cu banii. Pur și simplu ultima lui cucerire strânsese prea tare robinetul și el îl deșuruba doar până la jumătate. Și de ce zice „cucerire”, când știe foarte bine că el era mereu cucerit? O redută gelatinoasă în așteptare de furculiță. Adică nu știe ce să creadă. Femeile astea au mâini de patent.

Nimic nu mai funcționează cum trebuie în garsonieră de la mâinile lor. Și pentru corpul lui i-e frică.

Un bărbat n-ar fi capabil niciodată de așa ceva!

Bluzonul roșu cu mâneci albe. Blugii tăiați. Mp3-ul încărcat cu Axl Rudi Pell, germană și spaniolă.

Rucsacul și ușa trântită. Culoarul de ciment mozaicat curge lent, cu zgomot surd, spre lift. În cabină apasă butonul Malizia. Aerul se îmbibă de parfum. Pentru apă de gură nu are decât un buton: Colgate.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

127

proză de Felix Nicolau Ce să-i faci? model antic. Clătește și scuipă în chicinetă. Iese lăsând ușa să se trântească în urma lui. La parter amortizorul încă funcționează. Afară din bloc își aduce aminte de ceva. Se întoarce și, de la distanță, manevrează telecomanda de la cutia de scrisori. Deschide rucsacul și până la el plutesc două plicuri plus o reclamă la niște calorifere de unică folosință.

Lumina polară e strecurată prin sita cu pori mici, folosită pe timp de caniculă. Cel mai bine să se întindă pe o bancă și să aleagă opțiunea „ca briza”. Ce tot atâta grabă? Cocorii zboară în triunghiuri pe sub sită, frunzele tremură pe direcția nord-vest-nord. Pe la ora asta are loc ceea ce se numește „dezmorțirea arțarilor”. După prânz urmează stejarii, apoi fagii și tot așa. Fiecare specie are la dispoziție 20 de minute. Pe lateralul băncii dibuiește joystick-ul pentru decor. Îl rotește ușor și dintre blocuri răsar munți mici, roșcați și arizi. Acum trage stick-ul spre el și proiectează pe suprafețele rugoase nanoreclamele, obligatoriu de suprapus peste orice decor. Caracatițele și sepiile împroașcă în culori tari mașinile de gunoi huruind spre groapa ecologică. Trupurile lor se răsucesc până la împrăștiere. Asta îi provoacă puțină greață, dar apasă butonul anti-, care ascunde întotdeauna surprize.

Brusc se îndrăgostește și greața se risipește ca prin (ce? te aștepți să scriu „farmec”?) apă. E îndrăgostit și totuși nu iubește pe nimeni din jur. Scoate telefonul și umblă în meniu. Nu simte dragoste față de nicio persoană din agendă. Atunci ce dracu? Culege de pe jos o pisică din tinichea albastră, cu ochii și coada de neon. O lăbuță îl înțeapă lângă inimă și simte celulele canceroase năpustindu-se spre mica rană. Îi îndoaie lăbuța peste umăr. Vopseaua se scorojește. Deja e lângă parkingul de aerotaxiuri când își aduce aminte că nu are la el crema pentru șoferi.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

128

poezie

Attila F. Balazs (Slovacia) Destine Păianjen care prinde în pânza lui soarele. ce zac ascunse în sertarele biroului.

Iată și portalul destinului nostru care se străduiește să supraviețuiască acestor întâmplări niciodată întâmplate.

Floarea se ascunde în mugurul ei, pietrele aleargă la vale pe râu, oglinda apei reflectă realitatea hrănită de vis, pe suprafața ei se văd gânduri

Natură moartă Miresme care se strecoară cu lumina prin perdea, goluri pe care nu le mai poate umple nici Dumnezeu.

Cheia cade din încuietoare, ceasul gâfâie grăbit

lângă ceașca cu cafea nebăută.

Perna păstrează urma unei frunți, pe cearșaful boțit se vede forma unui trup vlăguit.

Cea care stă pe marginea patului nu ești tu.

Tramvai deraiat În timp ce femeile râd, bărbații le dezbracă tăcut cu privirile.

Orașul palpită ca o singură inimă uriașă. Și numai eu, Pe tine te caut cu o moarte ce are speranța unei lumi viitoare.

Te zăresc într-o mașină – ca la lumina unui fulger – cum zâmbești trist, așezându-te-n brațele unui necunoscut.

cu sângele otrăvit de iubire, deznădăjduit și timid seamăn cu un tramvai deraiat.

Toate-și pierd noimele ca vechiturile uitate dintr-o cutie.

În traducerea lui Nicolae Dabija Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

129

proză

Ai noroc când îți e bine Gabriela Doicaru Spencer (Belgia)

Făcusem o greșeală imensă suindu-mă în autocarul cu direcția Arrecife. Și nu pentru că drumul dura cam o oră și nici pentru că orășelul s-a dovedit a fi o destinație de care ne-am fi putut lipsi cu ușurință.

Străduțele murdare și părăginite în care domnea dezolarea, gunoaiele de pe jos, bărcuțele decolorate ce pluteau însingurate în micul port de pe marginea piațetei, animată de cele câteva terase – restaurant la care turiștii englezi și nemți, roșii de la prea mult soare în miez de zi și de la prea puțină protecție solară, burtoși din cale-afară, dădeau pe gât bere după bere, și inclusiv griul de pe cer nu puteau fi contrabalansate de plaja din mijlocul orașului, de palmierii ordonați de-a lungul bulevardelor sau de castelul de la malul mării, decorat cu pietre vulcanice.

Marea mea greșeală fusese uitarea, fapt ce m-a plonjat în cele mai cumplite cazne.

Uitasem că am rău de mașină și uitasem că răul se manifestă în autocare, mașini conduse de șoferi smuciți sau pe drumuri cu serpentine. Iar acum aveam toate motivele care să îmi creeze un disconfort important ce mă făcea să mă îndoiesc dacă aș supraviețui până la destinație, fără a-mi ușura mațele în plin autocar. La dus, situația fost cât de cât gestionabilă. Dar la întors, parcă iadul a năpădit pe abdomenul meu de îndată ce șoferul a demarat.

Așezată la geam lângă jumătatea mea îngrijorată pentru starea mea deplorabilă, aveam de gând să rezist. Dar s-a dovedit a fi o sarcină mult prea grea. Sunt hipersensibilă încă din copilărie și pe lângă acest atribut care îmi dă de furcă, îmi lipseau ajutoarele: pastilele de rău de mașină și uleiul esențial de mentă pentru a fi inhalat, masat pe abdomen și gustat. Dezarmată de remediile mele nu aveam decât să îndur cum puteam mai bine, respirând adânc cu ochii închiși și încercând să nu mă mișc.

“Nu mă atinge!”, i-am șoptit cu o sforțare aproape supraomenească atunci când el a început să îmi mângâie brațul într-o încercare fără succes de a mă alina. Din fericire, mă cunoaște mult prea bine și știe că în astfel de situații sunt o nesuferită, nu pentru că aș vrea, ci pentru că nu am de ales. Nu s-a supărat și m-a lăsat în pace, dar neslăbindu-mă o clipă din ochi. Șoferul era pus pe curse, drumul șerpuia prin insulă precum niște mațe încurcate în timp ce ale mele se simțeau fără de milă atacate.

Nu aveam control nici asupra șoferului, drumului ori asupra hurducăielilor autobuzului. Iar simptomele mele fizice depindeau în majoritate de elemente pe care nu le puteam controla, ca de pildă bărbatul care se așezase în fața mea. Brunet, transpirat, purtând un maieu negru care îi lăsa să se întrevadă în plină splendoare părul bogat de pe piept și de la subraț. Stătea și el într-o rână, semighemuit ca mine pe locul destinat persoanelor cu dezabilitați. Cert e că avusese o deplină abilitate mai devreme în zi de a mânui sticlele de bere și paharele cu tărie la gură, pentru că duhnea de parcă s-ar fi îmbăiat în alcool. Am uitat să spun că sunt sensibilă și la mirosuri.

Singurul lucru care îmi rămăsese în control era respirația, singura mea ancoră rămasă în mijlocul amețelilor care mă asaltau fără drept de apel. Mă agățam de respirație ca de ultima speranță, ca și cum viața mi-ar fi depins de felul în care respiram, ceea ce era și este în mare parte adevărat.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

130

proză de Gabriela Doicaru Spencer Inspir adânc, apoi expir la fel de adânc și la fel de zgomotos.

Nici nu terminam bine expirația că începeam o altă inspirație zgomotoasă și prelungă, urmată imediat de o expirație geamănă ca lungime și zgomot. Absorbită de nevoia mea de a supraviețui amețelilor și grețurilor care mă făcuseră prizonieră, stând nemișcată pentru a evita ravagii și mai mari, nu îmi dădeam seama că intrasem într-un fel de hiper-ventilație care îmi făcea mâinile să se încordeze și îmi răsfira tensionate o parte din degete, fără a le putea mișca. Mi-am dat seama ce se întâmpla.

Mai avusesem o experiență similară la un workshop de “breathing and healing”, când am pus în practică același tip de respirație și când brațele mi s-au depărtat de corpul întins pe podea, mâinile mi s-au înțepenit, iar degetele mi s-au anchilozat într-o tensiune amorfă.

“Let it go”, primisem atunci ca indicație. “Let it go”, mi-am spus și eu în autocarul cu șoferul smuncit. Dar nu aveam ce să las din mâinile care parcă nu îmi mai aparțineau și pe care le simțeam străbătute de un fel de talmeș-balmeș energetic. Ceva îmi roia în palmele și degetele pe care nu le mai puteam mișca, iar eu de data asta nu mă mai temeam. Cunoșteam experiența. M-am lăsat în voia senzațiilor, iar gândurile m-au purtat alandala. Am continuat să respir în același fel, știind că era singurul mod de a supraviețui călătoriei. Următorul autocar venea în două ore, iar așteptatul sau făcutul autostopului în mijlocul drumului nu erau alternative înțelepte. Într-un final am ajuns în autogara stațiunii din care plecasem la drum. “Să-l ia naiba pe Arrecife cu autocarele lui cu tot!”, aș fi putut spune cu năduf. Dar nu am zis. Eram prea slăbită și buimacă pentru a mă înfuria. Eram doar recunoscătoare că tortura luase sfârșit. M-am dat jos din autobuz ca o stafie și am putut face câțiva pași până la prima bancă din beton disponibilă în autogară. M-am întins cu grijă cât eram eu de lungă. El la capătul meu mângâindu-mi părul și fruntea sau frecându-mi încheieturile. Sunt centri nervoși acolo numai buni de stimulat. Mi-am revenit că doar nu era să o fac pe prințesa suferindă toată seara. Când m-am ridicat în capul oaselor am exclamat: “Ce bine e să te simți pur și simplu… bine! Și cât de norocoși trebuie să fim atunci când nu suferim de nimic, iar noi nici nu ne dăm seama!”

Am inspirat profund, am lăsat briza oceanului să îmi mângâie fața și am pornit agale, înviorândumă din ce în ce mai mult cu fiecare pas făcut.

Nici zece minute mai târziu, dansam pe ritmuri merengue ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În drum spre casă, intrasem din curiozitate într-un bar în aer liber din care răsunau ritmuri latinoamericane. Oamenii erau toți numai un zâmbet și voie bună, pătrunși de fervoarea petrecerii. Dansau în perechi sau în grup, mișcându-și șoldurile pline de viață. De fapt nu era un bar, ci curtea interioară, dar în aer liber a unui minuscul centru comercial. Iar petrecerea era organizată de comunitatea cubaneză din Playa Blanca Yaiza pentru toți iubitorii de muzică latino-americană. Am fost invitați pe loc să luăm parte. Eu nu am ezitat o clipă. Ce șansă mai bună să îmi îndulcesc ziua și să alin amintirea călătoriei de mai devreme! Într-un colț se serveau băuturi și mâncare, iar pe podiumul-scenă dansau cei doi DJ ai petrecerii, încurajând la dans publicul. După câteva sorbituri din sucul prea dulce și cu un vag gust de lămâie, am început să dansez. Nimeni nu ar fi crezut că în urmă cu nici zece minute, eram ca o stafie, lungită fără vlagă pe o bancă de beton.

Nimeni nu ar fi putut ghici agonia prin care trecusem în autocar. Eram “la chica rumana” căreia îi plăcea să danseze latino. Eram cea căreia i s-a strigat Olé în semn de admirație când am dansat pe o rumba flamenca etalându-mi câteva mișcări flamenco de brațe.

Ai fi zis o cu totul altă persoană, dar nu, eram una și aceeași. Doar circumstanțele erau diferite. Și așa a dansat stafia merengue pe ringul de dans, trezindu-se la viață și căpătând culoare. Zece minute, atâta a durat ca să trec de la agonie la freamătul vieții. Mulțumesc!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

131

proză de Gabriela Doicaru Spencer

Bine ați venit la Bruxelles… fără papuci?

(Fragment din „Drumul” - în lucru)

Acum mulți ani, am ajuns în Bruxelles într-o noapte înfricoșător de ploioasă, de ziceai că cerul se hotărâse să dea drumul la apa care curgea precum o cortină transparentă, rece și udă spre pământul deprimat. Mai că tăiai ploaia cu cuțitul, iar șuvoaiele de apă șiroiau pretutindeni râuri-râuri. Venisem cu autocarul Eurolines, după o interminabilă călătorie ce îmi pusese răbdarea la încercare. Dar eram tânără, neliniștită și plină de speranțe. În vamă stătusem la așteptat vreo patru ore. Ba ne și controlaseră bagajele la un moment dat, pe undeva prin periplul vamal al autocarului. După ce mi-au răscolit bine valiza, ar fi trebuit ca la comandă să o închid și militărește să urc în autocar. Dar ți-ai găsit! Eu, maestră în făcutul lucrurilor pe dos în condiții de stres autoritar, mi-am testat fără să vreau veleitățile cu valiza mea mare și gri, sofisticată la prima vedere, dar imitație ieftină de Samsonite la o mânuire mai repezită. Fusese singura valiză mai de Doamne-ajută pe care o găsisem la magazin, cu încuietoare cu număr și dintr-un material plastifiat, de Samsonite nici nu auzisem, iar sub presiunea timpului și a încruntării agentului vamal care îmi putea schimba soarta, nu se mai închidea și pace.

Se tot desfăcea, una-două, una-două, click-crack, iar eu mă vedeam deja abandonată în noapte și lăsată în urma autocarului. Scenariul meu fatalist nu era departe de realitate. Rămăsesem singură în parcarea prost luminată, încercând să închid valiza buclucașă, în timp ce restul pasagerilor, inclusiv șoferul, erau deja așezați în autocar, gata de plecare. Ba le și simțeam privirea critică și le auzeam gândurile nemulțumite. Cu chiu cu vai, printr-o minune, aleluia, planetele s-au aliniat, valiza a colaborat și mi-am reluat la scurt timp locul la geam.

Când am ajuns în Bruxelles, primul lucru pe care l-am observat în noaptea iluminată de felinarele verzi, au fost pavelele care decorau trotuarele. Au urmat apoi băltoacele care le inundau de la ploaia nestăvilită. Autocarul s-a oprit la Gara de Nord care era capătul lungii noastre călătorii, ce ne bătătorise fundul și spatele. Auzisem zvonuri nu prea plăcute despre Gara de Nord. Prostituate în vitrine și hoți, dar gândul că apartamentul pe care urma să-l închiriem era la doar 10-15 minute de mers pe jos, nu ne înfricoșa prea tare. Chiria era bună, iar apartamentul central. Nu avea încălzire, dar avea apă caldă și era aproape de școală și Grand Place. În gara rău famată, dar care mie mi s-a părut modernă și cu mult mai curată decât gările din România, ne aștepta proprietarul, un marocan cu job respectabil la una din primăriile Bruxelles-ului, pe nume Ghani. Am avut noroc, omul era cine zicea că era; apartamentul fusese închiriat prin internet, iar pe vremea aceea nu existau atât de multe website-uri și aplicații imobiliare. Ne-am salutat, ne-am luat valizele și l-am urmat, noi două studente Erasmus românce, de 20 de ani și un pic. După o plimbare relativ scurtă, chiar nu mai țin minte dacă am mers cu mașina lui sau nu, în mintea mea a rămas doar amintirea ploii și a întunericului, am ajuns în cartierul în care urma să locuiesc. O ușă maro, înaltă, greoaie și obosită, dădea spre un hol rece și neprimitor. Liftul nu mergea. De fapt nu mergea pentru etajele 1 și 2 unde locuiau chiriașii români, ci doar la etajul 3 unde locuia sora proprietarului. După ce ne-am chinuit să urcăm valizele enorme și grele pe scările înguste, am intrat în apartament. Un miros ciudat pe care nu-l mai simțisem vreodată m-a plesnit, invadându-mi nările și agresându-mi tâmplele. Era o combinație de vechi și neaerisit, cu miros de lipici ieftin pentru tapet. Pe jos un fel de ciment, doar camerele aveau un parchet făcut din bucăți mici dreptunghiulare de lemn. Propietarul ne-a prezentat casa în grabă. Aici e dormitorul mare cu un pat și un șifonier, aici e camera mică și goală, aici e salonul (adică living-ul) cu o masă mare rotundă, dintr-un lemn închis la culoare, un fel de bufet lung ce acum ar fi considerat vintage și niște rafturi negre de la Ikea.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

132

proză de Gabriela Doicaru Spencer Aici e toaleta cu tapet galben spălăcit, cu miros acut de lipici și posterele rămase de la alți locatari, aici e baia cu faianța gri-albastră și chiuvetă înnegrită, aici e bucătăria cu o masă butucănoasa de lemn și două bănci lungi de o parte și de alta, aici e centrala cu flacără care se stinge din când în când. Scurt instructaj de folosit centrala. Clarificat ziua când vine pentru contract și plata chiriei. Noapte bună.

Epuizate după lunga călătorie, eu și Alexia* ne-am refugiat în singurul dormitor care avea un pat, dar fără așternuturi. Ne-am întins fiecare pe o parte și ne-am acoperit cu gecile. Nu mai dormisem în pat de mai bine de 48 de ore, iar somnul ne-a luat într-o clipă. Pe atunci, se pare că nu sufeream de insomnie.

A doua zi ne-am dat seama cum stătea treaba. Ne trebuiau multe. Plecasem noi cu ditamai valizele burdușite, dar cui îi trecuse prin gând să își ia plapumă, pernă, papuci de casă și oale de gătit? Noroc că erau câteva tacâmuri și farfurii în bucătăria simplă, dar spațioasă. La mama acasă stăteam mereu desculță și fără șosete în picioare. Erau covoare, dar la Bruxelles era un fel de ciment-gresie gri, cu picățele albe ce o făcea să pară mereu murdară. Acasă, mama mereu îmi spunea: ”Ia-ți papucii în picioare, ce stai așa desculță? Ai să răcești!”, iar eu refuzam pentru că îmi plăcea să simt cu tălpile asperitățile covorului. Dar acum ajunsesem la Bruxelles și nu era nevoie ca mama să mă îndemne să îmi pun papucii. Cimentul era rece și neprimitor pentru tălpile mele. Și colac peste pupăză, îmi uitasem papucii în România. Sau îi pierdusem în vamă?

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

133

poezie

Vavila Popovici (Carolina de Nord, SUA) Mi-e teamă A început să-mi fie teamă de bătrânețe mai mult ca de moarte!

Mi-e teamă de foame, de frig, de lipsa de dragoste.

Mi-e teamă că ne vor sui în copaci și vom cădea răniți de crengile lor neprimitoare.

Mai mult ca de moarte

mi-e teamă de bătrânețea cerută Domnului cândva.

Mai mult ca de moarte mi-e teamă de bătrânețea mea!

(Volumul Poemele iubirii – 2011)

Plânsul bătrânilor „Voi, cei simpli, învățați cumințenia și voi, cei nebuni, înțelepțiți-vă!”

– Pildele lui Solomon Bătrânii află și simt sensul vieții mult mai clar, mult mai devreme.

De aceea uneori se-ncruntă, se adună în sine, să nu se piardă-n afară, în lucruri, cuvinte sau gânduri de prisos.

Copiii nu le-înțeleg gândul, tristețea, străinii nu le pot înțelege durerea, absenții nu pot vedea lacrimile, surzii nu pot auzi cum le bate singurătatea zilnic, la ușă.

Despre frigul din sufletul lor, nimeni nu-ntreabă, nimeni nu știe! Și-n timp ce-n jurul lor adie vântul tristeții, al singurătății, bieții bătrâni, cu trupuri fragile plecate-n rugăciune, află și simt sensul vieții, se bucură și plâng cu lacrimi uscate…

Amurgul cuminte la ușă-i așteaptă, lăsându-i să-și verse lacrimile toate. Înțelepțiți, cu fețe cuminți ca sfinții din icoane, bătrânii nu se mai întreabă, ce-i dincolo de-ale vieții obloane.

Plâng și se bucură bătrânii, cu lacrimi secătuite, noaptea, în singurătate, doar cu Dumnezeul lor în gând, scurtimea vieții, dar și sensul ei, aflând.

(Volumul El și iubirea – 2013) Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

134

proză

Am locuit în interiorul unui creier Ioan Silvan (Spania)

Spațiul locativ din creierul unui tânăr comunist spaniol este insalubru. Am închiriat, pentru un timp, o mică încăpere din Lobul Occipital al unei tinere comuniste spaniole, de vocea căreia m-am îndrăgostit când țipa în portavoce. Din primul moment al trecerii peste Puntea lui Varolio, m-a izbit mirosul greu de mucigai al unei tencuieli căzute de pe peretele Bolții Craniene, nezugrăvite de mult timp. O rogojină scămoasă astupa o gaură largă, nu foarte adâncă, din care vântul spulbera, în rafale, cenușa unei biblioteci necitite. Două alei se încrucișau, astfel că nu puteam pricepe de ce, ceea ce vedeam cu ochiul drept se imprima pe partea stângă a străzilor din creierul ei, unde traficul era foarte intens. Pe partea dreaptă nu circula nimeni. Am privit în sus, era un cer de os și am rămas mut când am văzut că Bolta Craniană de deasupra mea avea două fețe: una convexă și alta concavă. Să fie întâmplător, mi-am zis? Doi neuroni umblau desculți de colo până colo, fără să pară a ști unde voiau, de fapt, să ajungă. Erau singurii locatari din vecinătate și mi se părură puțini. Am tăcut, străin, întrun loc străin, nu poți pune multe întrebări. Știam că nu voi fi bine primit dacă voi face caz de eventualele ciudățenii descoperite. În creier este dificil să locuiești, iar într-unul din cartierele sale mărginașe, responsabil cu văzul, și mai dificil. Poți fi spionat cu ajutorul camerelor ascunse ale Cortexului Vizual, prin care senzorii retinei trimit la centru, informații despre orice mișcare ai face.

Totuși, plătisem chiria anticipat, și era puțin probabil să mi se facă o nedreptate atât de mare, încât să fiu dat afară, mai ales că Puntea lui Varolio se ridicase pentru o săptămână. Dintre cele două canale, Ventral și Dorsal, primul mi se păru mai poluat, a... mi-am zis, de aia tipa în creierul căreia locuiesc are dificultăți atât de mari în recunoașterea obiectelor. Da, de aici și opțiunile sale greșite, și confuzia stângii cu dreapta, și... etc. Canalul Dorsal era navigabil, circulau pe el bărci de mici dimensiuni, unele își arboraseră pe catarg câte un steguleț mic, roșu. Nu am putut vedea, de la distanța aceea, dacă aveau imprimate pe el secera și ciocanul, dar după cum circula pe partea stângă a apei, așa cum se circulă la Londra, era de presupus că da! M-am oprit în fața unei librării goale, nu era nimeni pe acolo, decât vânzătorul de cărți. Un bătrânel pricăjit, care nu-și ridică ochii din cartea pe care o ținea deschisă în față, deși îmi auzise pașii. „Bună ziua”, salutai eu. „Orașul nostru este locuit de 140 de milioane de neuroni”, spuse el, părând să citească din carte. „Poate ați vrut să spuneți, de oameni, îl corectai eu. Neuroni nu prea văd pe aici, erau doi, în vecinătatea casei unde am luat o cameră cu chirie.”

Bătrânul se întoarse și îmi arătă pagina de pe care citise. Câmpul vizual era destul de îngust, unghiul din care priveam nu îmi permitea să văd decât două sau trei bare de lumină, care, la drept vorbind, nu prea străluceau. „Știi unde te afli, presupun”, îmi zise el. „Da, știu! i-am răspuns. În creierul unei tinere comuniste spaniole, m-a fermecat și...” „Și rătăcești pe aici ca să vezi ce? Orientarea conturilor provocate de iluzii?” „A... nu, mă apărai eu, nu prea mă pricep la... dar am avut așa, o curiozitate. Știți, domnule librar, de mult mă tot întreb: oare ce-i în capul unui tânăr comunist și am venit să văd.” „Păi, ce să fie, răspunse bătrânul care, de data aceasta, nu mai citi din carte. O altă lume, o lume pe care tu nu ți-o puteai imagina dacă nu treceai pe aici. Pământ și apă, atât!”

Fusei surprins să constat că suprafețele pe care îmi târam pașii aveau sub dalele de beton pământ, doar mă aflam într-un craniu și m-aș fi așteptat să mă împiedic în neuroni la tot pasul. Când, ce să vezi, câte unul ici și colo. Îmi îndreptai privirea spre Porțiunea Bazilară a Osului Occipital, ca și cum aș fi privit în hău.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

135

proză de Ioan Silvan Deși părea o zonă destul de îngustă, în mijlocul ei se putea deslușii, e drept, ca printre vapori, un lac, în plan apropiat ridicându-se, cu semeție, o stâncă. Peisajul mi se păru nou și brusc îmi păru rău că nu am studiat mai profund anatomia corpului omenesc, înainte de a merge acolo, pentru a nu fi obligat să-l întreb pe bătrânel atâtea. „Hm! făcui eu, recunosc că nu m-am așteptat să fie atâta liniște pe aici. În creierul unui tânăr comunist, mi-am imaginat că se dă o luptă teribilă între vechi și nou, între bine și rău, că neuronii fac atâtea legături neuronale între ei, de li se încing sinapsele, gata să ia foc. În realitate nu prea gândește nimeni pe aici.” „Știi de ce, îmi zise bătrânul trântind paginile cărții deolaltă.

Pentru tinerii comuniști spanioli gândește el! spuse hotărât și întinse degetul arătător spre un bust al lui Lenin, pe care, în ciuda faptului că era destul de mare, nu îl remarcasem în spațiul din Zona Broadmann, din spatele meu.”

Nu m-am arătat surprins de ceea ce îmi spuse bătrânul și, involuntar, privii spre jumătatea metalică de om, care, deși se afla în Lobul Occipital, nu avea cum să gândească. Lumea vizuală a librarului mi se păru un pic stranie, aveam harta acestei lumi în mână, o luasem cu mine de acasă, dar parcă, închis între frontierele unui craniu feminin, era nepoliticos să o scot. Știam exact în ce zonă a cartierului ei mintal mă aflam. Porțiunea Bazilară a Osului Occipital se afla în sud, spre ieșire, Canalul Dorsal înspre nord, un fel de Stea Polară a minții care nu te lasă niciodată să te rătăcești, în timp ce Cortexul Vizual Primar, proiecta în apele nu tocmai limpezi ale Canalului Ventral o lumină ca de felinar. Curiozitatea mea, foarte mare la început, începu să se stingă, simțeam cum interesul pentru lumea în care intrasem se lenevea. Nu înțelegeam de ce singularitatea celor doi neuroni nu fu remarcată de bătrân, iar eu nu vedeam pe nicăieri cele 140 de milioane de neuroni ai bătrânului. Un timp tăcurăm. Întors cu spatele spre statuie, îmi săriră din nou în ochi aburii de deasupra lacului. „Ce este acolo? ” îl întrebai, fără să mă mai întorc cu fața către el. „Acolo unde privești tu, este Gaura Occipitală, marea noastră, de fapt, iar în mijlocul ei se află insula numită Bulb Rahidian. Acolo fac plajă cele 140 de milioane de neuroni ai noștri.” „A... reacționai eu mirat. Firicelele acelea de nisip!”

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

136

proză

Blestemul tăcerii Silvia Giurgiu (Italia)

Băiatul se așeză gâfâind pe zidul prăbușit ce împrejmuia rămășițele domeniului răposatului marchiz, a cărui stirpe se stinsese odată cu el. Aici venea Denis în fiecare zi, după orele de școală, ca să-și jelească umilințele și agresiunile îndurate în instituția unde învăța și unde ar fi trebuit să se simtă în siguranță. Se presupunea că școala este al doilea cămin al unui copil, după casa părintească. Așa susțineau părinții lui și profesorii, care de fapt erau mereu absenți, atunci când el avea nevoie de ajutorul lor.

Batjocura continuă, insultele tot mai greu de înțeles și suportat, pe măsură ce anii se adăugau în buchetul vieții lui, bătăile care îi răneau trupul greoi și disproporționat, dar mai ales sufletul refugiat în acel recipient oribil, pe care îl detesta cu toată ființa sa, îndemnul la sinucidere, repetat obsesiv de agresorii lui și neputința de a reacționa și de a se opune acelor torturi, îl transformaseră într-o jivină speriată, singuratică și devorată de ură. Într-una din zile, când alerga îngrozit încotro vedea cu ochii, pentru a scăpa de violențele colegilor de clasă, care îl așteptaseră la colțul străzii pentru a-i administra obișnuita pedeapsă, pentru o vină pe care el încă nu o descoperise, după atâția ani de bătăi și insulte, nimeri în casa părăsită, de care se țineau departe mai toți locuitorii orașului datorită faimei acesteia că ar fi bântuită. Când teroarea se stinse treptat, încurajată de liniștea deplină ce se așternuse peste lumea lui, iar inima reveni la ritmul său normal, Denis se ridică precaut din ungherul întunecos în care se refugiase și începu să cerceteze intrigat odăile pe jumătate năruite, croindu-și drum printre pânzele groase de păianjeni, îngreunate de praful atâtor ani de tăcere și abandon. Mobile vechi se iveau de sub grămezile de moloz, cerându-i disperate ajutorul, candelabre strâmbe și smulse pe jumătate din tavanele ciuruite, pe unde cerul trăgea cu ochiul la dezolarea din casă, brocarturi zdrențuite și decolorate de soare și vreme, atârnau încă la ferestrele oarbe de praf și opacizate de ploi.

Băiatul explora acel tărâm fantomatic cu o curiozitate crescândă și un entuziasm neînțeles. Aici simți, în sfârșit, acea pace și siguranță pe care nu o putea găsi nicăieri. Citise mult despre familia aceea de aristocrați, a cărei istorie strălucise de secole pe firmamentul orașului și fusese fascinat de toată noblețea aceea apusă. Acum, între ruinele unui trecut în care se regăsea pe sine, crescu în el dorința de a descoperi misterul unei lumi îndepărtate, cu care se identifica. Avea șaisprezece ani, dar se simțea de cincizeci.

Era unicul fiu al unei familii de oameni înstăriți, absorbiți complet de cariera lor, mereu absenți, dar convinși că puteau fi înlocuiți cu succes de către mulțimea de guvernante ce se perindau an de an prin casa lor și prin viața copilului rebel și dificil, care le gonea, una câte una, după scurt timp.

Constatau cu surpriză și amărăciune eșecul lor ca părinți, dar cu cât vina lor devenea mai apăsătoare, cu atât creștea cantitatea de jucării sofisticate și de dulciuri rafinate cu care își consolau odrasla, ce creștea la rândul ei în obrăznicie și... greutate.

Nu știau să penetreze învelișul dur și ostil în care băiatul lor își ascunsese candoarea copilăriei, fricile nespuse, complexele traumatizante și nedumerirea constantă. Nu reușeau să audă strigătul mut Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

137

proză de Silvia Giurgiu de ajutor, care exploda în ochii lui nevinovați. Incapabili să rezolve problemele, le camuflau cu straiele toleranței, sau le închideau împreună cu copilul în camera acestuia, motivând pedepsele învățate din manualul de psihologie al părinților, pe care ei nu știau să-i întruchipeze.

Astfel, Denis creștea singur, frustrat și plin de resentimente, mai ales față de el însuși, fără prieteni, fără confidenți și fără sprijinul familiei sau al școlii. Marginalizat de colegi, agresat constant și umilit, nefericirea lui descoperi o izbăvire în dorința de moarte și privarea de hrană. Din bulimicul cronic care fusese încă din fragedă pruncie, deveni anorexic, convins că aceea era singura modalitate de a pune capăt batjocurii generale. Era acuzat că e gras, urât și prost. Admitea partea cu urâțenia și obezitatea, dar prost nu se considera deloc. Era cel mai informat și inteligent din clasă, dar complexele fizice îl împiedicau să-și pună în valoare cunoștințele, pentru a atrage cât mai puțin atenția asupra sa.

Astfel, frigiderul încărcat până la refuz de bunătăți, pe care el le onorase conștiincios întotdeauna, deveni un uriaș tomberon, în care alimentele expirau și se împuțeau. Acum nu mai avea nevoie de guvernantă, astfel că era mereu singur acasă, fără ca nimeni să observe decadența în care cădea tot mai mult. Părinții, petreceau mult timp în afara casei, în călătorii lungi de afaceri și în vacanțe, neavând habar de drama adolescentului din casa lor.

Ba chiar, văzându-l tot mai slab, se bucurau că în sfârșit, începuse și el să aibă oarecare simț estetic, convinși că se datorează ambiției de a fi în rând cu lumea, sau chiar vreunei probabile idile, dar nu cercetară mai mult, de teamă să nu devină inoportuni. Chiar și atitudinea ostilă și provocatoare dispăruse, lăsând loc unei apatii și a unei tristeți, nu suficient de evidente și alarmante pentru încrezătorii părinți. ,,Doamne, ce fel de părinți mi-ai dat? se tânguia băiatul, în nopțile lui de cumplită singurătate și depresie. Am atâta nevoie de un suflet iubitor și apropiat în viața mea! Ce mai fac eu pe lumea asta?

Ce rost au toate? Măcar bunici să fi avut! Oare ce trebuie să fac să nu mai fiu atât de invizibil? Să nu mai fie altă soluție, decât neantul?”

Depresia începu să muște tot mai adânc din acel suflet martirizat, crize cumplite de insuficiență respiratorie, accese interminabile de vomă, dureri abdominale și crampe musculare, amnezii trecătoare și atacuri de panică reușiră în sfârșit să atragă atenția părinților, care auziră plânsul isteric al fiului în miez de noapte.

- Iubito, tu auzi vaietele astea? șopti soțul nedumerit, zgâlțâind ușor umărul soției adormite profund.

- Ce vaiete, omule? Iar ai obsesia aceea cu plânsete îndepărtate în noapte, ca atunci când am avortat ultimul copil? Hai, culcă-te și trimiteți conștiința la nana! Nu plânge nimeni în casa asta!

- Ascultă când îți spun! Aici se întâmplă ceva. Se aud din camera lui Denis. Mă duc să văd... se alarmă bărbatul de-a binelea, coborând precipitat din așternut.

Dezmeticită brusc, soția îl urmă, târând speriată așternuturile după ea. Acum auzea destul de clar urletele tot mai intense ce sfârtecau liniștea nopții. Spectacolul de coșmar ce li se oferi privirilor îi sperie de moarte pe bieții oameni. În mijlocul odăii se lățea o baltă de sânge și vomă, în care se zvârcolea urlând ca o fiară sfâșiată băiatul lor, împuținat de boală și torturat de durerile halucinante care îi sfârtecau viscerele. Trupul scheletic, expus neglijent privirilor consternate, se contorsiona de durere.

- Doamne, Dumnezeule! exclamă tatăl îngrozit de ce vedea. Denis, fiule, ce ai? Luiza, sună la salvare! Imediat! răcni el, înnebunit de îngrijorare și strivit de o vină cumplită. Cerul, cu toată imensitatea lui căzu peste el, dezvăluindu-i realitatea șocantă, pe care el o ignorase atâta amar de vreme. Alergă la băiat, ridicându-l în brațe, șocat de lejeritatea trupului său și îl puse pe patul ale cărui așternuturi zăceau mototolite în mijlocul odăii devastate. Se repezi în baie și se întoarse cu un lighenaș plin cu apă și săpun și cu un prosop curat, apoi începu să-și spele copilul, cu pioșenie și blândețe, murmurând cuvinte de alinare.

După ce termină, se așeză pe pat și luă capul băiatului în brațe, legănându-l încet, plângând cu suspine și implorând iertare. Denis se liniști puțin și deschise larg ochii, încercând să înțeleagă ceva.

Parcă și durerea încetă oarecum sub dulceața infinită a mângâierii părintești, pe care el o experimenta abia acum, cu uimire și nesaț. Închise din nou ochii, mai liniștit și căzu într-un leșin profund și binecuvântat, eliberat de durerea cumplită și de frica viscerală, care-l devorase zi de zi.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

138

proză de Silvia Giurgiu O lună întreagă rămase în spital, asistat zi și noapte de mama și tata, care îl descoperiseră, în sfârșit. Dar medicii îi tratau doar trupul, nu și sufletul. Toate daunele provocate de carența de hrană, de somn și de atenția celor dragi au fost reduse aproape complet. Situația de acasă era total diferită acum. Mama a renunțat complet la serviciul său, iar tatăl a devenit în sfârșit părintele care nu a fost niciodată, împărțindu-și rezonabil timpul între muncă și familie, dar lucrurile nu mergeau deloc bine.

Denis avea sufletul grav bolnav. Banii părinților nu au avut nicio putere de data asta. Psihologi emeriți, neurologi și psihiatri s-au perindat prin casa lor ani la rând, dar băiatul refuza terapiile și tratamentul, fugea din spital ori de câte ori îl internau, iar când a ajuns la vârsta majoratului, a început să decidă singur, excluzând complet familia. Anorexia se agrava foarte mult, toate valorile corpului oscilau într-un ritm absurd și nebunesc, iar depresia demola tot ce se reconstruia, cu tenacitate și cheltuieli astronomice. În ajunul aniversării celor douăzeci de ani, Denis a fost din nou internat la terapie intensivă, cu viața atârnată de un fir de ață, dar eforturile medicilor l-au pus din nou pe linia de plutire, cât să fie capabil să semneze ieșirea din spital, pe propria răspundere și să pretindă medicilor să nu mai dea nimănui detalii despre starea sănătății lui, semnând un document, care obliga spitalul să-i respecte deciziile. Lovitura aceea a fost foarte dură pentru cei doi părinți distruși, obligați să asiste neputincioși la sinuciderea lentă a unicului lor fiu. Într-o seară, când terminară ciudata lor cină, care devenise un ritual în familia lor, de când cu boala băiatului, la rugămințile zadarnice ale părinților de a înghiți și altceva decât cele trei-patru frunze de salată pe care le consuma în silă, Denis îi liniști zâmbind, spunând: - Mamă, stai liniștită! Știu că sunt scheletic și par foarte slăbit, dar mă simt într-o formă fizică destul de bună, totuși! De o săptămână, nu am mai vomitat deloc, așa că tot ce mănânc, se asimilează.

- Și medicamentele? Le iei regulat?

- Sigur că le iau! De ce crezi că mă simt mai bine? spuse el, ascunzându-și minciuna, sub un zâmbet angelic. Mă simt cam obosit, așa că mă duc la culcare, zise el, sărutându-i pe rând cu o duioșie suspectă.

Eliberat de corvoada afecțiunii filiale, pe care o interpretase destul de bine, în ciuda sentimentelor care îi devorau sufletul, Denis închise cu grijă ușa camerei și se găti meticulos și îndelung, ca pentru o petrecere importantă, apoi se așeză senin la birou, scriind în jurnalul său secret, mai mult de o oră.

Așteptă cu răbdare miezul nopții, când toată casa era cufundată în somn și liniște, apoi ieși din cameră ca o fantasmă, ceea ce nu-i era deloc greu, așa eteric cum devenise și părăsi casa, îndepărtându-se cu pași șovăielnici către domeniul marchizului, pe care-l alesese pentru Marea Trecere în cealaltă dimensiune. Amenajase acolo un fel de altar, din relicvele străvechi și ponosite care alcătuiau universul lui tainic, populat cu personaje de basm, iar acum se îndrepta către Poartă, rugându-se fierbinte să poată ajunge la timp, cu bruma de forțe ce-i rămăseseră.

Călătoria aceea se dovedi a fi un fel de Via Crucis pentru tânărul Denis, dar zorile îl găsiră surprinse și îndurerate odihnindu-se senin pe altarul trecutului, cu sângele cald ce se prelingea lin din venele deschise, pe lespedea cernită.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

139

poezie

Elena Ariton Iliuță (Canada)

Exil În aer bântuie atâta dor atâtea ploi în timp au șters și urma lor au mai rămas doar ziduri, locul unde au trăit Semn că au umblat, că au muncit.

Să spui că îți e dor...!?

Dar cui să-i spui?

Te uiți în jur… nu-s pașii nimănui .

Oh...! atâta patimă, atât umblat, atât durut!

Răpuși de oboseală, sub flori uscate se odihnesc părinții mei de lut.

Colț de viață unde aerul miroase a spirt și formol, unde durerea este stăpână, unde fețe schimonosite se plimbă cu moartea de mână.

Acolo unde rușinea și frica sunt date de gol.

Speranțe palide palpită în clipele scurse, ființe agonizând peste tot. Îngerii îmbrăcați în halate albe umblă grăbiți prin saloane ticsite de boală, din când în când se opresc din graba lor și întreabă, vă mai doare ceva?

Ce suntem noi?

Jucării stricate lăsate într-un colț de viață așteptând abandonate momentul oportun să fie reparate, în gânduri mai emană speranța muribundă ca Îngerul să vină și să vă aducă Vestea cea bună.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

140

poezie de Elena Ariton Iliuță Îngheț Acoperă-mă, mamă, cu sufletul tău Pământul din mine îngheață puneți zâmbetul și toate lăicerele dragostei peste mine, Țesute cu fire din sângele tău fire roșii de ață, prin sângele meu

Ah, frigul nu încetează să crească adu-mi, mamă, lăicerul acela mai gros, țesut cu fire de soare din tine, suflet cald și frumos, Ce căldură, ce pace, ce bine Îmi porți…

Pană de curent până la hotarele Victoriei las anului viitor moșteniri vitale în fiecare zi câte o oportunitate speranța și puterea de a face bine să aveți grijă de voi înșivă de păduri, de animale, și de surorile voastre, Toată noaptea, în pană de curent i-am ținut lumânarea printre gânduri când vesele când amare

pe meleaguri canadiene anul trage să moară în ultima clipă cu ultimele puteri trase de sfoară tremură cu gura încleștată își scrie testamentul… vă las acum în ultimul ceas tot omătul de odinioară acumulat din capătul Groenlandei Îngerul OM Îngerul meu este poet cu chip de om cu fața de soare rostește rugi în versuri ieșite din călimara cu leacuri condeiul scrie cu litere de sânge minuni fără margini de el însuși știute Îngerul meu are mâini protectoare cândva a avut aripi dar le-a pierdut

scrijelind în inimi povești care mă împiedică să cad mă ridică mereu nu pot, ba poți… îmi pune condeiul în mână să scriu nu pot, nu știu… din degete îi curg litere de foc mă înconjură, mă inspiră respir prin buzele lor vindecătoare

travaliu eu și sora mea geamănă locuiam într-o sămânță îngrămădite în mlaștina gălbuie din când în când împărțeam unicele noastre jucării antena care ne lega. afară o auzeam pe mama tălmăcind...

visase șerpi. o fi un băiat mare... noi râdeam ea dormea cu luna pe brațe. pe deasupra noastră creșteau nămeți, iar noi ne certam îi spuneam surorii hai să ieșim ai înnebunit, unde să ieși pe

viscolul ăsta! vom răsări odată cu magnoliile, odată cu puii de barză anotimpul de afară ne îmbia veniți fetelor și ceasul nașterii nu mai întârzia

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

141

proză

“Dar de unde știi, mami?”

Florina Turugă (Belgia)

E o după-amiază superbă de duminică. Oare unde vom ieși astăzi? Unde am putea merge?

- Umm, ce-ar fi să mergem pe Cheia. N-am mai fost de mult timp.

Toată familia, cu mic cu mare, s-a urcat în mașină, gata de aventură. Iubeam cu toții serpentinele și priveam mereu cu mare interes pe geam doar-doar o vom zări pe Vulpița ștrengărița, cum ne plăcea nouă să-i spunem unui pui de vulpe ce traversase de 2 ori prin fața mașinii. O făcuse de fiecare dată fără teamă, privindu-ne fix.

Ne plăcea la nebunie să parcurgem drumul ăla de la Brașov pe Cheia în familie. Așa fără țintă.

Serpentinele, brazii înalți, aerul curat, totul era minunat și noi toți fredonam o melodie veselă în timp ce ne bucuram de verdele de afară. Era sublim.

La un moment dat, complet fascinată de frumusețile țării noastre, am dat muzica mai încet și i-am făcut atenți pe copii:

-

Ia uitați, mami, priviți pe geam! Ați văzut brazii ăia înalți? Iată, mamă, asta-i România noastră! E cea mai frumoasă țară din lume pentru că e a noastră și pe pământul ăsta au trăit strămoșii noștri. Doamne, superbă țară mai avem, am mai spus apoi mai încet, așa ca pentru mine.

-

Dar de unde știi, mami?

Ce să știu? mă trezesc că-i răspund puțin indignată fiicei mele care m-a extras violent din starea de contemplare…

-

De unde știi că România este cea mai frumoasă, mami? Poate există o țară mai curată decât România…

Replica micuței mele care avea 6 ani atunci m-a străpuns cum străpunge acul mașinii de cusut materialul. M-am simțit atât de mică în clipa aia și ochii mi s-au umezit de lacrimi. Nu am fost capabilă să-i răspund nimic, iar copilul n-a insistat. Drumul nu a mai avut farmec și în sufletul meu s-a cuibărit neliniștea. Aveam o singură întrebare în minte: ce educație dădusem copilului meu de tocmai mă lovise cu o replică atât de grea? Era șah-mat din prima și nici nu apucasem să văd când își pregătise mutarea asta. De unde-i venise întrebarea și cum ajunsese s-o rostească? Ce argumente săi aduci unui copil de 6 ani, care, deși nu a vizitat nicio altă țară până atunci, își imaginează totuși că există o țară mai curată decât țara în care s-a născut? Că bine spunea Einstein că “imaginația e mai importantă decât cunoașterea”.

Mașina continua să străbată serpentinele, dar peisajul își pierduse tot farmecul. Sufletul meu era agitat și căuta răspunsuri. Tot scormonind prin memorie, mi-am amintit de Ghimbășel, râul ăla simpatic ce te întâmpină când ieși din gară de la Râșnov. Am mers de multe ori pe podul ăla cu gard albastru din apropierea gării, pentru ca mai apoi să ne îndreptăm înspre Centrul Râșnovului și apoi să ajungem la dinozauri. Bietul râu: ultima oară era murdar, sufocat de gunoaie și copiii observaseră și ei asta, doar ne-am oprit cu toții și l-am privit cu durere. Și apoi am fost iar peste o lună tot cu trenul și tot la dinozauri și râulețul nostru era tot acolo. Speram că-l vom găsi curat, de data asta. El, însă, Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

142

proză de Florina Turugă se zbătea și se lupta cu gunoaiele. Apoi, altă amintire mi-a apărut în fața ochilor. A fost când am mers să vedem zimbrii, foarte aproape de Brașov. Și acolo, în minunea aia de loc, cu văcuțele ce pășteau jos și zimbrii sus, ne-am așezat pe băncuță să ronțăim ceva în liniștea amiezii. Și jos în iarba frumos tunsă și îngrijită, era plin de mucuri de țigară, deși locul per total arăta atât de curat și de întreținut.

Băncuțele alea de lemn, care ne legănau, ne făceau să ne simțim de fiecare dată atât de bine… Și totuși… cineva se găsise să arunce și acolo una-alta și să polueze și colțul ăla de rai… Și atunci, incapabilă să mai aud muzica din mașină și să mai admir peisajul superb, am realizat când și cum își formase copilul meu preșcolar ideea că “poate or exista țări mai curate ca a noastră”. Și mi-am promis în secunda aia cu toată fermitatea că, ori de câte ori voi mai vedea gunoaie pe jos, prin râuri, mucuri de țigară și altele, voi înghiți în sec așa doar pentru mine și voi face în așa fel încât să le mut atenția copiilor spre alte lucruri ca să nu-i las să vadă partea urâtă a vieții și a țării noastre. Și poate aș fi reușit, cu mult autocontrol să le arăt doar partea frumoasă și curată a României dacă… ...dacă nu ne-am fi mutat cu toții câteva luni mai târziu, într-o țară mai curată decât România.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

143

Cărți apărute la Itaca Publishing House

Privilegii în Purgatoriu, autor Valery Oisteanu “Valery Oisteanu e un Dante modern călătorind prin spațiul Purgatoriului - de data aceasta unul terestru - dinspre un Paradis al tinereții spre un Infern anticipat și care prin frenezia iubirii și înțelegerii capătă aliura unui corespondent de pace vizitând câmpurile de bătălie premegătoare unei Apocalipse Dada.

Ochi

fin, experimentat și posedând o inteligență emoțională cât pentru zece poeți, reporterul Valery Oiste anu cutreieră pământul în lung și-n lat ridicând o mărturie poetică în slujba fraților săi surrealiști ai vremurilor viitoare. Pentru toți aceștia, sub stindardul unui țel mai mult decât nobil, el decodifică și codifică continuu realitățile întâlnite, conștient fiind de propria-i damnare.

Din Spania, Creta, Mexic, Columbia, U.S.A, Belgia, Caraibe etc. poetul Valery transmite din “nostalgie pentru un trecut care n-a fost/ (din) speranță pentru un viitor care nu va sosi niciodată” (din poemul “Șobolani de port”) Volumul e în cursivitatea sa așa cum e și viața și cuprinde în cele cinci capitole ale sale, pe lângă descrierea atâtor locuri vizitate și imaginea unor poeți martiri, pe care autorul îi propune cititorului ca modele și traiectoriile unei filosofii personale de viață aflată un eori în vecinătatea mistică a erosului ca expresie grațioasă a bucuriei vieții. Dar dincolo de tot și mai ales în toate se relevă excepționalitatea crezului acestui mare artist, în nemurire avantgardist, Valery Oisteanu: “ Ia câte o pilulă de poezie doar de două ori pe viață -Câte o pilulă de poezie cu acțiune întârziatăUna pentru prețuirea poeziei și Una pentru creație autonomă.“ (“Medintând despre Arta Poetică și Drumul Karmic”) În mod definitiv, apariția acestui volum în limba română, în traducerea inspirată a doamnei Nadi a Brunstein, este un eveniment de importanță literară pentru noi, conectându-ne astfel, într-un mod și mai organic, la marea respirație a literaturii universale.

Felicitări, de asemeni, și editurii Itaca Publishing House!”

Emanuel Pope

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

144

Cărți apărute la Itaca Publishing House

Atunci cînd discutăm un text literar, avem în atenție trei repere „despre” (tema mare), „ce” (decupajul auctorial al temei) și „cum” (specificul travaliului artistic, de la stil la arta compoziției). Romanul Norei Maria Vasilescu este un roman de dragoste pe fondul revoluției. Cu asta nu spunem mare lucru, temele mari ale literaturii le moștenim pratic de la Himer și literatura clasică în general. De la Iliada la Război și pace vem o frumoasă colecție de zeci de mari romane care acoperă zona dragoste și război, revoluția fiind un război intern. Dacă venim în secolul XX, cu marile sale războaie, e imposibil să ținem socoteala. În ciuda acestui fapt, romanele despre războiul nostru intern de acum 30 de ani sînt extrem de puține. Nu vorbesc despre literatura istorică, memorialistică, nici despre paraliteratură, ci despre literatura propriu-zisă. Înaintea autoarei comentate, oricît m-am documentat, am reținut cîteva titluri: Te pup în fund, Conducător iubit de Daniel Bănulescu, unde totuși revoluția ocupă doar finalul romanului, Matei Brunul de Lucian Dn Teodorovici, cumva împărțit între lumea de dinainte și lumea de după, Contaminare de Mihai Radu, unde evenimentele revoluționare timișorene sînt refăcute prin retropsectivă și ancheta tîrzie.

Romanul Șapte pici – veți vedea că nu este vorba despre sinonimul la puști, ci despre semnul de pe cărțile de joc – acoperă perioada 14 – 24 decembrie 1989, cîteva zile înaintea revoluției și cele socotite „de foc” ale acesteia. Dar nu „despre” este important în cazul literaturii, ci celelalte două elemente. Iar aici autoarea stă excelent, tema revoluției și tema iubirii se împletesc perfect. Din mica notă introductivă și din propriile mele amintiri, pot presupune că punctul de plecare este unul real, sigur supus apoi unei atente prelucrări literare. Deosebit de romanele amintite mai înainte, Șapte pici nu este scris ca rememorare sau anchetă, ci cumva „în priză directă”, ceea ce-i conferă un excelent aer de auteticitate, chiar de prospețime. Pe deasupra, autoarea are inspirația „să relateze”, înțelegeți de ce am pus formula între paranteze, nu să comenteze, să rezoneze – de la franțuzescul raisonner!

Sigur sînt cîteva glisări temporale pe parcursul romanului – flashback-uri sau, ca să spun așa anticipări, dar acestea nu sînt solicitate decît pentru a da adîncime celor vizionate. Există cîteva pasaje care explică oarecum cele petrecute in illo tempore în Epilogul, situat la distanță de aproximativ 20 de ani, dar au valoare de autoclarificare a Danei, personajul narator, și cumva testimonială pentru Seb, fiul ei, rezultatul acelei scurte, intense și tragice povești de dragoste.

Liviu Antonesei Romanul unei speranțe amânate “Șapte pici, romanul Norei Maria Vasilescu, premiat cu locul I la concursul Ioan Slavici în 2016, acum reeditat la Itaca Publishing House, Dublin, se dovedește a fi un puternic roman document, întro oarecare măsură istoric, într-o mai mare măsură social, transpunând prin tema aleasă sfârșitul unei epoci și trăirile personajelor, martori implicați, și continuarea, deloc cea așteptată, a evenimentelor din decembrie 1989.

Romanul se axează în jurul unui grup de prieteni, tineri intelectuali, chiar dacă de specialități diferite, care-și găsesc în întâlnirea săptămânală a jocului de bridge, prilej de refulare și chiar de planuri întru schimbarea unui regim opresiv, care venea în totală contradicție cu sentimentele lor cultivate spre cunoaștere și exprimarea năzuințelor. Pe tot parcursul cărții apar aceste semne, pe care Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

145

generația mai tânără nu ar avea cum să le înțeleagă sau să le interpreteze cu acuratețe, fiind inadmisibile într-o societate normală, totuși, erau elemente definitorii ale regimului comunist, începând cu frigul și continuând cu frica, lipsurile, restricțiile, care toate împreună duceau la depersonalizare. Asta și urmărea comunismul, să fie toți ca unul și să nu gândească, pentru că de asta aveau grijă cei care puseseră stăpânire pe tot. Pe legi, pe resurse, pe servicii. Mai puțin pe suflete.

Toate acele elemente care te aduceau în postura de sub-om, puteau fi definite cu un singur cuvânt: întuneric. Întunericul nu este expus în mod direct de autoare, deși ar fi putut să evoce întreruperea frecventă a electricității, însă le include pe toate celelalte elemente, pentru că în întuneric e frig; în întuneric apare frica; apare și restricția de mișcare, nesiguranța, orbirea. Astea toate erau comunismul, iar tinerele personaje ale cărții nu puteau accepta aceasta. Poate și de aici planul paralel pe care l-a ales autoarea în expunerea poveștii, unul, cel principal, axat în centrul Bucureștilor, în mijlocul bine controlat al Puterii, iar celălalt pe litoralul românesc, în zona de nord a stațiunii Mamaia, dar, mai cu seamă, în micul sat pescăresc 2 Mai, unde lipsurile nu sunt atât de prezente, unde e cald și luminos, iar întinderea ce părea nesfârșită a Mării Negre fiind imaginea cea mai grăitoare a libertății. Trebuia numai să intri și s-o iei.

Asta și aveau să facă tinerii, primind un puternic imbold din veștile venite de la Timișoara, prin intermediul BBC și Europei Libere, când s-au decis să împartă, la adăpostul întunericului (iată și partea bună a acestuia!), manifeste împotriva lui Ceaușescu și a regimului comunist.

Deși poate părea că se urnește greu în prima parte, poate și din cauza formației filologice a autoarei, care a dat prea multă atenție construcției poveștii după formatul didactic, în cele din urmă romanul te prinde și te ține aproape, te implică în acțiunea personajelor, care, cu fiecare pagină parcursă, par să capete o cât mai clară identitate, și, în cele din urmă, sfârșești prin a deveni una cu autorul, pentru că da, Nora Maria Vasilescu nu putea construi această carte numai cu puterea fanteziei. Nora Maria Vasilescu, deși nu o spune fățiș, este “acolo”, în miezul acelor lucruri și, câte puțin, în fiecare personaj. Mai mult în unul anume, dar să lăsăm o aură de mister asupra unor lucruri. Care autor însă, nu pune bucăți din sufletul lui în personajele sale?

Acțiunea romanului începe în ziua de 14 decembrie și se sfârșește în ziua de 24 decembrie 1989, așadar se referă strict la evenimentele din jurul și din timpul Revoluției. Sigur că s-au scris zeci, poate sute de mii de pagini despre acele evenimente, însă cei care au preluat puterea atunci au știut (că doar erau școliți în acest sens) să ducă lucrurile în derizoriu, să nu mai știe oamenii ce să creadă. Era și firesc să se întâmple asta, cei care i-au urmat lui Ceaușescu fiind tot unii dintre ei. Dintre cei împotriva cărora oamenii ieșiseră în stradă. Aici s-a pierdut Revoluția, în mai și în iunie ’90, când ticăloșii au învins încă o dată. Aceste lucruri reies și din epilogul cărții, când o parte dintre personajele cărții își găsiseră libertatea mult dorită departe de România, în State, dar cumva tot la malul unei ape ce părea nesfârșită, pe o plajă de pe care sufletul tău poate năzui spre oriunde. Chiar și spre România.

De aceea speranța personajelor cărții într-o viață liberă, chiar dacă înfrântă la un moment dat, nu este pierdută și pare a fi exprimată cel mai bine de tânărul de 20 de ani, Seb, copilul Danei și al lui Sebastian Petrescu, mort prin împușcare la Revoluție, după ce fusese torturat în beciurile securității.

Apucase însă, să pună rodul iubirii în pământ fertil, speranța sa nefiind distrusă, ci numai amânată.”

Viorel Ploeșteanu (Irlanda)

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

146

Cărți apărute la Itaca Publishing House

“…Volumul vine în continuarea primei sale cărți, fiind o scriere cu nuanță confesivă, o biografie mascată în spatele unor personaje bine ticluite. Se distinge totuși statutul retoric al unui narator omniscient, care se dezvăluie treptat. Ceea ce impresionează este tocmai formula estetică în jurul căreia autoarea alege să-și construiască epicul, o formulă inedită, un amestec de ficțiune și realitate, un text care marșează pe sinceritate și în care reflecțiile devin copleșitoare. Doina Ira Tăutan transfigurează o felie de existență în literatură, îmbinându-le armonios, recuperând parcă proza Hortensiei Papadat-Bengescu în încercarea de a construi și descoperi gradual sufletul feminin. Scrierea este orientată spre amănuntul psihologic, spre sondarea psihicului feminin aflat într-un declin mărturisit. ...Roman bergsonian, de analiză psihologică, o prelungă și dureroasă confesiune, scrierea Doinei Ira Tăutan se distinge prin forța mărturisirii, prin sinceritatea debordantă, prin autenticitatea trăirilor.

Deși scris la persoana a III-a, romanul surprinde prin infuzia de biografism, prin experiența existențială privită în toată ecloziunea ei, rămânând o scriere hibridă, de analiză în care se rezolvă probleme interioare și mai puțin un roman de creație. Așadar, autoarea dă o dimensiune epică propriilor idei, făcându-le astfel mai credibile, urmând linia scriitorului francez Sartre, care mărturisește: „Dacă vrei ca ideile tale să fie mai convingătoare, pune-le într-o narațiune”.

Imelda Chința

“După romanul Dor de vis, publicat în 2013, Doina Ira Tăutan vine să-și afirme încă o dată, cu tărie, talentul de prozator, astfel încât povestea de viață din volumul Spitalul de nebuni, captivantă prin însăși tema aleasă, îi vine ca o mănușă autoarei, stăpână pe condei, dar și pe atenția cititorului, atras cu meșteșug în ițele povestitoarei, de unde nu se va mai elibera decât la mult timp după terminarea romanului, pentru că da, citind te implici și devii parte a poveștii, empatizezi cu personajul principal și simți, nu ai cum altfel, că lumea aia este și a ta. Că nu te poți rupe de ea pur și simplu. De aceea talentul de povestitor al Doinei Ira Tăutan este de luat în seamă, pentru că te face să iei povestea cu tine, în lumea ta, și să te simți ca făcând parte din lumea ei.”

Viorel Ploeșteanu

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

147

Cărți apărute la Itaca Publishing House

Urmează un moment...

“Acesta este un moment care, în memoria Universului, pentru o mână de oameni, va rămâne ca un moment al prieteniei, al iubirii, al prețuirii, al respectului și al binelui.

Viața are grijă de toate. Ne oferă toate motivele și oportunitățile, numai să știm să le selectăm din imensitatea deșertică, aridă, care le amestecă la un loc cu banalul, cu micul și nimicul. Personal, am ratat „la mustață” sau cu nonșalantă lejeritate puzderie de oportunități, dar câteva, poate cele mai importante, nu le-am ratat. Una dintre ele este localizată în timp, în timpul nostru imens, dar atât de mic al Universului, undeva prin anul 2010. Atunci am întâlnit în spațiul virtual un om. Om mare, mi-am zis după un timp. Un ciudat, mi s-a părut mai apoi. Un nebun frumos, după vreun an. Apoi, când am înțeles că personajul, de roman adevărat, nu este numai un nume al virtualului, ci un om care se implică în viața reală a lumii culturale cu toată ființa și toate resursele financiare de care dispunea, am înțeles că este Omul meu, în sens diogenic, desigur.

Am mai vorbit despre el și cu alte ocazii și să-mi fie iertat că am făcut-o laudativ, însă altminteri nu se poate. Să mă ierte și el, pentru că nu-i plac laudele, dar trebuie să le accepte, pentru că, el le face, el le trage!

Acum însă, trebuie să vorbesc despre o carte. O carte de poezie, care nu e scrisă în dodii și nici pentru că anumite nopți de singurătate se cereau umplute cu ceva. Poetul acesta nu este niciodată singur. Este permanent interconectat cu lumea, cu bucuriile și suferințele ei. Bucurii care nu se văd în noianul de rele, el știe să le descopere și să le arate celorlalți. Suferințe care se văd, însă pe care auto-suspușii conducători se pricep cu atâta artă să le disimuleze între alte suferințe, el le extrage cu precizie de ceasornicar și le face poezie. Nu poezie de consum sau de pension, nici poezie de citit pe la serate literare, ci poezie dură, răscolitoare; poezie care te incită și te culpabilizează, pentru că nu faci mai mult cu viața ta pentru a împiedica ticăloșiile să se întâmple. Atitudinea poetului este una de revoltă, însă nu o revoltă mută, ci una participativă, incitantă și bine direcționată. Rămâne ca și cititorul să-și asume acest mesaj și să-l împlinească.

Am primit manuscrisul acestui volum într-un moment-reper al vieții mele, cu dedicația autorului. Îl voi vinde cândva cu bani mulți, iar cu acei bani se vor face alte lucruri frumoase pentru oameni, pentru că acesta este spiritul în care l-am cunoscut pe omul despre care vă vorbesc și acesta este spiritul în care ne-a învățat și pe noi să fim.

Am publicat acest volum fără acordul direct al autorului, cu complicitatea editurii Singur, însă avem circumstanțe atenuante și sperăm că pedeapsa nu va fi de nesuportat.

Vă prezentăm, așadar, un volum de poezie în care este sufletul unui om care vorbește despre oameni, filetat în felii de vers subțire, să le simtă fiecare dintre noi, iar acest om este Emanuel Pope, cu volumul de poezie “suntem cameleoni”.

Felicitări!”

Viorel Ploeșteanu

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

148

Cărți apărute la Itaca Publishing House

Povestirea Dorinei Șișu este foarte vie, efectul fiind de-a dreptul hipnotic, vrând-nevrând cititorul este vădit atras în vortexul ei, în primul rând prin paralelismul felului de a fi al ființei umane, de la bunătate la răutate, de la un limbaj extrem de vulgar la unul suav, de la oprimare la protectorat.

Fără să pună accentul pe sublinierea clară a unor înjurături, pentru că nici acesta nu este un atuu în arta scrisului, scriitoarea pune puncte ca prelungire a înjurăturilor anumitor protagoniști, ca factor intuitiv, căci toată lumea înjură, și am întâlnit destul de multă vulgaritate pură în literatura cotidiană, și nu aș cataloga-o ca pe-o originalitate pură, ca pe o îndrăzneală sau ca pe un realism excesiv, ci ca pe un contraefect.

Remarcabil e faptul purtării cititorului dintr-o atmosferă în alta, deoarece tabloul se sparge cu bruschețe, creionând trecerea în neființă a unui om, ca moment de respiro, ca imediat după aceea să își urmeze cursul firesc al povestirii. Scurte clișee de dibăcie literară, voite, dar inserate cu grijulie intenție, drept dovadă că scriitoarea a citit și a scris mult, ca să iasă după scurta contemplare din ele, amintindu-și de grupul nelimitat de cititori și de diversificatele trepte sociale. Predomină pe alocuri metafora literară și termenii comparativi ai acesteia, incontestabilul talent alegoric, harul scriitoarei constând în finețe, subtilitate și detaliu. Iată ce înseamnă ctitorirea unui roman de succes, născut odată la două decenii. Am să îl caut prin librării, demonstrația unui singur capitol m-a convins cu desăvârșire. Magna cum laudae pentru gândurile expuse în acest roman, și da, inspirat din fapte reale, și le recunosc ca atare! Ca să scrii, mai trebuie să și trăiești din când în când cele scrise!

Adrian Scriminț... * „Roman cu fir narativ existențialist, printr-o raportare cu un puternic iz autentic evocat de viile mărturii dureroase ale traumatizantelor experiențe comuniste în etapele apropierii de coacere ontologică... ...

Impresionant romanul Dorinei Șișu și izbăvitor până la final. Demnitatea alegerii asumate contrabalansează efectele colaterale daca vreți, deși perpetuează o posibilă înlănțuire a aceluiași cerc vicios pe care și ea, Elena l-a experimentat, la nivel uman, decizia asupra propriei existențe fiind în ultimă instanță dovada clară asupra faptului că dacă tot asumi tot ce trăiești cu bune și cu rele, să fii propriul stăpân al viețuirii tale înseamnă și să tuni…”

Adrian Găinaru *

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

149

Cărți apărute la Itaca Publishing House “Viorel Ploeșteanu ne oferă chiar poezie, nu texte pline de sclipiciuri și accente sexuale, atât de dragi criticii literare românești actuale. Nu putem face abstracție de „dieta” la care-și supune cuvintele, găsind mereu o alăturare fără stridențe inutile.

Volumul de față ne încorporează pe nesimțite calmului, liniștii selenare de care sunt pline versurile, îmbiindu-ne la un moment de răgaz atât de necesar în viteza cotidiană. Viorel Ploeșteanu ne demonstrează că nu-i nevoie de o motivație ascunsă pentru a scrie versuri de calitate; e suficient să trăiești mai intens.” Ștefan Doru Dăncuș

Drum bun, carte călătoare!

“La nivelul imaginarului colectiv românesc, ''Elegiile întoarcerii'' reprezintă, fără să greșesc sau să exagerez cu nimic, sosirea lui Ulise în Poiana lui Iocan, povestită în pasteluri. Însă acest ''Ulise al nostru'' vine de foarte, foarte departe și după o perioadă lungă de timp, atât de cuprinzătoare încât sufletul i s-a putut adăpa și cu disperarea tuturor pelerinilor de dinaintea sa, dar mai ales, cu alcătuirile de lumină și ceață ale poeziei ce i-au însoțit.”

Emanuel Pope

“Omul poate deveni, poate face ceea ce vrea, atâta timp cât este pregătit să lupte pentru aceasta. Iar cei care spun că nu se poate, sunt cei care nu au încercat. Despre Viorel Ploeșteanu se poate spune cu certitudine că a încercat și a reușit.

Folosindu-se de experiențe personale, reflecții și de analize a lumii exterioare sinelui, Viorel a scris o carte de poezie plină de înțelegere, ridicând în același timp noi întrebări într-o lume de nuanțe de gri și contraste ascuțite. În “Elegiile întoarcerii” este vorba despre o viziune asupra lumii, despre rău, despre iubire, despre compasiune, despre bine, dar mai ales despre drumul omului. Este vorba aici despre plecarea și întoarcerea care se împletesc una cu alta, se condiționează și par a se permanentiza, topindu-se una în alta.”

Dorina Brândușa Landén

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

150

Cărți apărute la Itaca Publishing House “O remarcabilă antologie de poezie irlandeză contemporană, care include 20 de poeți, fiind publicată bilingv, engleză-română, incluzând și o scurtă biografie literară a fiecăruia dintre autori.

Majoritatea poeților incluși în acest volum colectiv sunt apreciați și consacrați în lumea culturală irlandeză și peste hotare.

Veți afla, citindu-l, o poezie altfel, o poezie care, descifrând-o, vă va revela sufletul Irlandei.”

Viorel Ploeșteanu

“O inițiativă instituțională care prinde tot mai mult contur este și cea a grupării ”irlandeze” Itaca. Pornind ca o simplă (!) revistă, inițiativa a devenit tot mai consistentă, organizînd concursuri de literatură pentru diasporeni - acordînd chiar și premii! - și ajungînd, iată, la fapte editoriale remarcabile: două antologii deodată, una de poezie, alta de proză.

Cei douăzeci de poeți prezenți în diaspora ‘20 sînt din toate colțurile lumii. Nu știu dacă numele selectate sînt cele mai valoroase (asta ar fi o discuție nesfîrșită), dar primul lucru evident este diversitatea nu doar rezidențială, ci de formule poetice. Din această perspectivă, nici o redundanță, nici o monotonie, de parcă diversitatea ar fi fost un principiu programatic (deși n-a fost, ci doar a rezultat din discernerea valorică). (...)

Am pus cîte un timbru (nu știu cît de potrivit) pentru fiecare poet din antologie, în speranța că așa se va vedea și mai bine diversitatea de stiluri și poetici a acestei antologii care poate deveni o antologie-eveniment.”

Al. Cistelecan “Dar altceva este important. Am citit douăzeci de autori de proză în limba română, grupați în jurul revistei Itaca localizată în Irlanda, la Dublin. E un fel de-a spune, o revistă electronică este localizată peste tot! Nu am găsit între cei douăzeci de autori nici unul care să nu-și aibă locul și rostul în această antologie.

Toți, în formulele lor variate, scriu bine, unii al naibii de bine! Așa că, bine lansată, această antologie ar trebuie să aibă succes, să marcheze o dată în istoria prozei românești din diaspora.

Felicitări tuturor, coordonatori și autori. Vînt bun la pupă!”

Liviu Antonesei Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

151

Itaca Publishing House

Itaca Publishing House este o editură virtuală.

Considerăm că acesta este viitorul cărții și încercăm să ne adaptăm cerințelor.

Itaca Publishing House publică exclusiv cărți electronice.

Manuscrisele primite la editură vor fi evaluate de către Consiliul editorial și, în funcție de valoarea literară, vor primi sau nu acceptul de publicare.

Autorii vor trimite la adresa de email itacapublishinghouse@gmail.com manuscrisul în format word, neprelucrat, obligatoriu cu diacritice, împreună cu biografia literară, fotografia personală și o scurtă prezentare a cărții propusă spre publicare.

Detaliile contractuale se stabilesc individual.

Asigurăm tehnoredactare, corectură, copertă, prefață sau cronică, promovare și comercializare.

Pentru că termenul “corectură” nu înseamnă reeditarea documentului, nu vor fi luate în considerare manuscrisele în care abundă spațiile multiple între cuvinte, spațiile înainte de semnele de punctuație, lipsa diacriticelor sau folosirea în mod greșit a acestora, precum și greșelile gramaticale.

Cărțile publicate la Itaca Publishing House vor beneficia de o cronică de întâmpinare, publicată în revista Itaca, revistă care are peste 1000 de cititori la fiecare număr.

Fiecărui autor publicat la Itaca Publishing House i se va face o pagină de autor pe site-ul Biblioteca Diaspora, site care are între 300 și 500 de accesări zilnic.

www.itaca.ie

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

152

invitație de colaborare în paginile revistei Itaca După cum mulți dintre dumneavoastră știți, Itaca este o revistă de cultură, care publică numai scriitori de limbă română trăitori în afara granițelor țării. Este o revistă cu apariție trimestrială (martie, iunie, septembrie și decembrie), online. Este editată de către Itaca Organization Dublin, din fonduri proprii și nu se comercializează, fapt pentru care nu ne permitem să remunerăm colaboratorii.

Toți scriitorii de limbă română sunt invitați să propună texte spre publicare (3-5 pagini A4 de proză scurtă, articole

pe

teme

culturale,

recenzii

sau

5-8

poezii),

trimițându-le

pe

adresa

de

e-mail

revistaitacadublin@gmail.com într-un document word, Times New Roman, obligatoriu cu diacritice, însoțite de o fotografie personală în format jpg și un scurt CV literar (cu adresa de reședință). Toate materialele sunt introduse în redacția revistei, sub anonimat, unde sunt evaluate de către redactori, primind sau nu acceptul de publicare. Recomandarea noastră este să nu trimiteți materiale care au fost publicate anterior sau pe care le-ați propus spre publicare și altor reviste. Așteptăm materialele dumneavoastră până pe data de 1 a lunii în care apare fiecare număr.

Toate materialele trimise spre publicare vor respecta regula recomandată de către Academia Română, folosindu-se astfel forma de scriere cu „â” și „sunt”. În speranța că veți fi alături de noi la realizarea unei reviste de calitate, care să reflecte cât mai real nivelul la care se găsește literatura română în comunitățile de români din diferite țări ale lumii, vă mulțumim și vă dorim să scrieți și să citiți temeinic!

Dragi colaboratori și cititori ai revistei, începând cu numărul următor, vă invităm să colaborați la noile noastre rubrici: Portret de scriitor: rubrica va ilustra diferite aspecte din viața și opera unui scriitor român din diaspora. Ea poate cuprinde atât scriitori români din diaspora a căror operă este mai puțin cunoscută, cât și exegeze din opera marilor scriitori români cu recunoaștere universală.

Traducerea lunii: rubrica aceasta cuprinde poezii ale scriitorilor străini, traduse în limba română. Traducerile trebuie însoțite de textul original, în limba din care s-a tradus și un CV al traducătorului.

Calendarul evenimentelor literare: rubrica poate cuprinde târguri de carte, lansări de carte, simpozioane pe tema literaturii române, conferințe și orice manifestări pe teme literare ale scriitorilor români din diaspora, indiferent dacă evenimentele sunt locale, regionale sau naționale. De asemenea, vom publica și anunțuri legate de activitatea catedrelor literare ale universităților din afară țării, care predau limba română și activitățile culturale ale studenților români din diaspora.

Așteptăm propunerile și textele dumneavoastră!

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

153

Biblioteca Diaspora

Am deschis un nou proiect pentru scriitorii români din diaspora.

Un spațiu virtual unde se vor regăsi cărțile publicate de voi, care are rol atât de bibliotecă, dar și de librărie, astfel, cei care doresc să-și vândă cărțile vor putea fi contactați de către doritori, iar cei care doresc să le ofere spre lectură, o pot face trimițând link-uri aferente.

Acest site se va constitui, în timp, într-o adevărată bază de date pentru diaspora, pe care o poate folosi oricine, gratuit (scriitori, editori, critici literari, cititori).

Dacă vi se pare o idee bună, vă rog să trimiteți la această adresă bibliotecadiaspora@gmail.com datele necesare pentru a vă crea o pagină personală (numele, țara de reședință, adresa de email, site personal, o fotografie personală, coperțile (în jpg) cărților publicate până acum, precum și o listă a lor, cu toate datele tehnice, înregistrări video și link-uri către volumele în format electronic).

Puteți vizita site-ul aici: www.bibliotecadiaspora.com Menționăm că, deși este în faza de început, abia l-am inițiat, există deja 59 pagini de autor pe site, cu peste 27 000 de vizitatori.

Cu încredere și interes, bibliotecarul de serviciu

PS - deocamdată avem un singur bibliotecar, așadar s-ar putea să ia ceva timp până când vom realiza paginile. Oricum, le vom face în ordinea primirii materialelor.

Itaca Anul VIII / nr. 30, aprilie, mai, iunie 2020

Revistă de cultură pentru scriitorii de limbă română din afara granițelor țării

www.bibliotecadiaspora.com www.itaca.ie