contine audio
Caravana povestilor
Antologie de texte
Gabriela Bărbulescu
Caravana povestilor
Antologie de texte literareși
Gabriela Bărbulescu
Caravana poveștilor
Gabriela Bărbulescu
Copyright © 2025 Grup Media Litera Toate drepturile rezervate
Editura Litera
tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19
e‑mail: contact@litera.ro www.litera.ro
Editor: Vidrașcu și fiii
Redactor: Gabriela Bărbulescu
Corector: Carmen Bîtlan
Ilustrații (interior și copertă): Shutterstock
Tehnoredactare și copertă: Lorena Ionică
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BĂRBULESCU, GABRIELA
Caravana poveștilor. – București: Litera, 2025
ISBN 978 630 355 121 0 087.5
Când stăpânul nu‑i acasă
În odaie, liniște. Liniște și‑un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în
cel mai îngust colțișor al casei.
Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu‑și mai găsește locul. Parcă‑l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, ușor de zis; dar caș‑ cavalul? Vezi, asta‑i asta: cașcavalul. Să‑nchidă ochii. I‑a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza‑i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu‑l momise* într‑atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câțiva pași mărunți până‑n marginea ascunzătorii lui. Măcar s‑o vadă. Unde‑o fi? De unde‑l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! Uite‑o colo, pe farfurie. Dacă‑ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan*. Așa, bun! Pe urmă… Pe urmă, pe unde s‑o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilțul cela? Nici așa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de‑a dreptul pe perdea, și de‑acolo să treacă pe margi‑ nea lăvicerului* din perete până la poliță. Și‑odată la cașcaval, lasă, n‑are el nevoie să‑l învețe alții ce să facă cu dânsul. Dar motanul? Ehei! la dânsul nu se prea gândise. Și, Doamne, mulți fiori i‑a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu era. Nu. Orișicum, să mai aștepte puțin, să vadă, nu se mișcă nimeni, nu‑l pândește cineva?
Cum să nu‑l pândească! Dar de când așteaptă motanul prilejul să puie laba pe bie tul șoricuț. Dacă nu mâncase el cașcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise și lui mustățile, păi nu‑l mâncase tocmai pentru asta: să‑l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adul mecând, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustățile întoarse, subțiri și ascuțite ca oasele de pește, stă neclintit după perna de pe divan și‑așteaptă. L‑a zărit. Uite‑l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; așa, încă un pas, încă unul, doi, așaa! Dintr‑o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul șoricuț n‑avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puțin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce‑i, îl răsucește în
aer și‑l lasă amețit pe podele. Și‑l privește, gândind: Cașcaval ți‑a trebuit? Poftim cașcaval! Doamne! Ce bun o să‑mi pară mie după ce te‑oi crănțăni! Dar mai întâi să se mai joace puțin cu dânsul. Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să‑ncerce să fugă, și iar vrea să‑l prindă în cleștele labelor. Dar ce s‑aude? Un dupăit* grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu‑i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocnița* sobei, iar șoare cele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lui. Corbici vine, nebun ca‑ntotdeauna; în mijlocul odăii se oprește, adulmecă, lacom, miro sul de cașcaval, apoi, zărind motanul, se repede și latră cu înverșunare. Ar sări în ocniță, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniștit ce‑i, mârâie și latră. Apoi tace și, cu ochii țintiți la motan, așteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre polița de unde brânza parcă‑l ademenește. Și astfel, câteșitrei dușmanii – șoarecele în gaură, motanul în ocniță și câinele în mijlocul odăii – se pândesc, munciți de același gând.
Dar pași apăsați cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se‑nghesuie și mai în fund, iar câinele o șterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, își aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se‑ndreaptă spre poliță, ia felia de cașcaval, taie o bucată de pâine și, mușcând când dintr‑una, când dintr‑alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Și din trei părți, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă*.
Dicționar
a momi = a ademeni
divan = canapea fără spătar
lăvicer = covor țărănesc de lână care se așterne pe jos sau cu care se împodobesc pereții
dupăit = zgomot produs de cineva care merge cu pași apăsați
ocniță = adâncitură într‑o sobă de zid sau în cuptor, în care se păstrează diferite obiecte
pizmă = invidie
(după Emil Gârleanu)
Locul desfășurării acțiunii:
Harta textului
Personajele: Ce i-a ademenit în odaie pe cei trei?
Motivul pentru care motanul nu mâncase cașcavalul.
Titlul:
Autorul:
Descrierea motanului atunci când pândește șoricelul.
Traseul șoricelului din gaura de după sobă până la cașcaval: pe lângă perete până la divan,
Regina șoarecilor de câmp
–Cred că nu suntem departe de poteca pietruită cu cărămizi galbene, spuse Sperie‑Ciori, care stătea lângă fetiță, pentru că am ajuns aproape
până acolo de unde ne‑a dus curentul râului.
Omul de Tinichea era gata să răspundă, dar auzi un mârâit slab și, când întoarse capul (care i se mișca foarte bine în balamale), văzu o fiară ciudată sărind prin iarbă și
venind spre ei. Era o pisică sălbatică, mare și galbenă. Omul din pădure își dădu seama că pisica gonea după un vânat, fiindcă urechile îi erau lipite de cap și avea gura larg des chisă, arătând două șiruri de dinți fioroși, iar ochii ei roșii luceau ca niște globuri de foc.
Când pisica se apropie, Omul de Tinichea o văzu că gonea după un șoarece de câmp, mic și cenușiu. Și, cu toate că nu avea inimă, simți că era o cruzime ca animalul sălbatic să omoare o vietate atât de mică și de nevinovată.
Așa că, ridică toporul și, în clipa când pisica sălbatică trecu pe lângă el, îi dădu o lovitură fulgerătoare. Șoarecele de câmp, când se văzu scăpat de dușmanul său, se opri din fugă și, venind spre Omul de Tinichea, îi spuse cu o voce mică și ascuțită: Îți mulțumesc! Îți mulțumesc foarte mult că mi‑ai scăpat viața.
N‑are nicio însemnătate, te rog, răspunse omul din pădure. Știi, eu n‑am inimă, așa că sunt foarte dornic să‑i ajut pe toți cei care au nevoie de un prieten, chiar dacă se întâmplă să fie vorba numai de un șoarece.
Numai de un șoarece?!, strigă micul animal mâniat. Ei bine, află că eu sunt o regină – regina tuturor șoarecilor de câmp.
Așaaa… spuse Omul de Tinichea și făcu o plecăciune.
În clipa aceea, se arătară mai mulți șoareci, alergând atât de repede pe cât le îngă duiau piciorușele, și, când o văzură pe regina lor, strigară: O, Măria Ta, noi ne gândeam că ai să fii omorâtă, cum ai izbutit să scapi de uriașa pisică sălbatică?
Și toți șoarecii făcură o plecăciune atât de adâncă în fața micii lor regine, încât părură să se proptească în cap.
Omul ăsta curios, de tinichea, răspunse ea, mi‑a salvat viața. De aceea, trebuie să‑l slujiți toți și săi îndepliniți orice dorință.
Vom face întocmai! strigară toți șoarecii în cor, cu glasul lor ascuțit.
Deodată, începură să fugă, pentru că Toto se sculase din somn și, văzând liota* de șoareci în jurul lui, lătră de plăcere și sări tocmai în mijlocul lor. Îi plăcuse totdeauna să fugărească șoarecii, acasă, în Kansas, și nu vedea nimic rău în treaba asta.
Dar Omul de Tinichea prinse cățelul și îl ținu strâns în brațe, în timp ce striga către șoareci:
Veniți înapoi, veniți înapoi, Toto nu vă face niciun rău!
La vorbele acestea, regina șoarecilor scoase capul de dedesubtul unui smoc de iarbă și, cu glas sfios, întrebă:
Ești sigur că n‑o să ne muște?
N‑am să‑l las eu, răspunse Omul de Tinichea, așa că nu vă temeți.
Unul câte unul, șoarecii veniră târâș, și Toto de astă dată nu mai lătră, cu toate că încerca să scape cu orice chip din brațele omului din pădure, pe care l‑ar fi mușcat, dacă n‑ar fi știut prea bine că e de tinichea. În cele din urmă, unul dintre șoarecii cei mari vorbi:
Ce‑am putea oare face ca să te răsplătim că ai scăpat viața reginei noastre?
După câte știu, nimic, răspunse Omul de Tinichea. Însă Sperie‑Ciori, care în timpul acesta se străduia să gân dească, dar nu izbutea, pentru că tigva* sa era umplută doar cu paie, spuse repede:
O, ba da, voi puteți să‑l salvați pe prietenul nostru, Leul cel Laș, care a adormit în câmpul de maci.
Un leu!?! strigă mica regină. Păi ăsta o să ne înghită pe toți!
O, nu, o încredință Sperie‑Ciori, acest leu e un laș.
Cu adevărat? întrebă șoarecele.
Așa spune el însuși, răspunse Sperie‑Ciori, și n‑ar fi în stare să facă vreun rău niciunuia dintre prietenii noștri. Dacă vreți să mă ajutați să‑l salvăm, vă făgăduiesc că leul se va purta frumos cu voi.
Foarte bine, spuse regina. Ne încredem în vorbele dumitale. Dar ce trebuie să facem?
Sunt mulți șoareci care te socot căpetenia lor și care ar fi gata să‑ți asculte poruncile?
Regina șoarecilor răspunse:
Sunt mii și mii.
Atunci cheamă‑i pe toți încoace, cât pot ei de repede, și fiecare să aducă o bucată mare de frânghie.
Regina se întoarse către șoarecii ce așteptau și le spuse să plece numaidecât și să aducă tot noro dul* șoricesc. De îndată ce auziră poruncile, șoa recii alergară cât putură de repede, fiecare în altă parte.
Acum, spuse Sperie‑Ciori către Omul de Tinichea, tu trebuie să te duci colo sus, la malul râului, și să construiești din copaci un car cu care să‑l tragem pe Leu. A leșinat în câmpul cu maci otrăvitori.
Astfel, Omul din pădure se apucă din nou de lucru și îndată întocmi, din crengile de pe care cioplea crenguțele și frunzele, un car. Fixă crengile una de alta cu cuie din lemn și făcu patru roți din trunchiul unui copac mare. Lucrase atât de bine și cu atâta grabă, încât, atunci când începură să sosească șoarecii, carul era gata. Șoarecii sosiră cu miile, din toate părțile, șoareci mari, șoareci mici și șoareci mijlo cii, și fiecare dintre ei aducea o bucată de frânghie în botic.
În timpul ăsta, se trezi Dorothy din somnul cel lung și, când deschise ochii, fu foarte mirată să se vadă întinsă pe iarbă și în jurul ei mii de șoareci, care o priveau cu sfială*.
Sperie‑Ciori îi povesti toată tărășenia* și, întorcându‑se spre buna regină, spuse: Îngăduie‑mi să te înfățișez Măriei Sale.
Dorothy dădu cu seriozitate din cap, și regina o salută curtenitor. După aceea, deveni foarte prietenoasă cu fetița.
Sperie‑Ciori și tăietorul de lemne se apucară de treabă. Legară șoarecii de car, întrebuințând frânghiile aduse de aceștia. Un capăt al frânghiei era legat în jurul gâtului fiecărui șoarece, celălalt era legat de car. Firește, carul era de mii de ori mai mare decât oricare dintre șoarecii ce trebuiau să‑l tragă, dar, când toți șoarecii fură înhămați, izbutiră să‑l miște cu destulă ușurință. Ba chiar și Sperie‑Ciori și Omul de Tinichea, așezați în car, fură trași cu sprinteneală* de căișorii aceștia mici și caraghioși până la locul unde zăcea Leul adormit.
După o muncă foarte obositoare, căci Leul era greu, izbutiră să‑l urce în car. Apoi regina dădu poruncă norodului său să pornească grabnic, fiindcă se temea că șoarecii, stând prea mult printre maci, vor adormi și ei la rândul lor.
La început, micile vietăți, cu toate că erau foarte numeroase, nu putură trage carul încărcat cu asemenea greutate, dar Omul de Tinichea și Sperie‑Ciori împinseră amândoi din spate, se opintiră, și carul o porni. În scurt timp, Leul fu scos afară din câmpul de maci și adus pe pajiștile înverzite, unde putea să respire aerul proaspăt și dulce, în locul miro sului otrăvitor al florilor.
Dorothy le ieși înainte și le mulțumi călduros micuților șoareci pentru că îi scăpa seră tovarășul de la moarte. Îl îndrăgise acum într‑atât pe marele Leu, încât era foarte bucuroasă că fusese salvat.
Apoi, șoarecii fură deshămați de la car și o luară prin iarbă spre cuiburile lor, iar regina șoarecilor mai zăbovi puțin și spuse:
Dacă mai aveți vreodată nevoie de noi, veniți în câmp și strigați‑ne. Vă vom auzi și vă vom veni în ajutor. Vă las cu bine.
Și, cu aceste vorbe, regina se îndepărtă, în timp ce Dorothy îl ținea strâns pe Toto în brațe, ca să nu fugă după ea și s‑o sperie. După aceasta, se așezară lângă Leu, așteptând să se trezească.
Sperie‑Ciori îi aduse lui Dorothy câteva fructe dintr‑un pom, pe care fata le mâncă cu poftă.
(fragment din Vrăjitorul din Oz, L. Frank Baum)
Dicționar
liotă = grămadă, mulțime
tigvă = cap, craniu
norod = popor, neam
sprinteneală = rapiditate, voiciune
Formulează întrebări potrivite pentru răspunsurile date.
Regina șoarecilor de câmp a fost salvată de Omul de Tinichea.
Șoarecii au început să fugă când Toto a sărit în mijlocul lor.
Capul lui Sperie Ciori era umplut cu paie.
Leul nu era o amenințare pentru șoricei deoarece era laș.
Leul adormise în câmpul de maci.
Explică în două‑trei enunțuri cum au reușit niște mici șoricei să mute din câmpul de maci un leu ca să îl salveze.