Ş e r b a n F o a r ţ ă - MIRCEA BRĂILIŢA (1945-2013) (Momente biobibliografice)

1

Şerban Foarţă MIRCEA BRĂILIŢA (1945-2013) (Momente biobibliografice)

Crochiu de Daniel Turcea

2

I. Zdrenţele sfielii (Titlul acestor rânduri e acela al cărţii de debut târziu, dar remarcabil, a prietenului meu de-o viaţă, anume Mircea Brăiliţa, – apărută, în deceniul anterior, la Editura „Societatăţii Scriitorilor Militari” din Bucureşti.) Îl cunoşteam de când avea trei ani, eu având cinci. Era prin ’47. Famiile noastre se ştiau „dintotdeauna”. Părinţii noştri, medici, erau prieteni; fatalmente, am devenit şi noi (nu împinşi, însă, de la spate: „Împrieteniţi-vă, copii!”, ci datorită unei spontane Wahlverwandtschaft.)

Mircea locuia pe o faleză a Dunării, la câţiva paşi de fluviu şi de podul, ruinat, al lui Apolodor, într-o mare casă boierească, printre primele din TurnuSeverin. De cum păşeai, pe-o poartă de cetate, din stradă într-un hol „al nimănui”, vast şi cu acustică de grotă, se făcea o scară largă şi prelungă, bifurcându-se la mezanin, şi ducând, apoi, pe două laturi, la catul superior obscur şi, prin urmare, misterios. Balustradele de lemn brun-acaju ale, cândva, somptuoasei scări de piatră deveneau, pentru ăi mici, un veritabil tobogan al lunecuşului ventral vertiginos.

Camerele, imense, aveau un aer alte Zeit, cu sobe cilindrice cu cahle albe (aduse, pe Dunăre, de pe la Viana, în jurul anului 1870). Tablouri cu subiect istoric, cu scene de la Solferino „ghe vale” (pe cât cred acum), precum şi cadre de familie, ornau pereţii, parcă tapetaţi. Camera de primire, de cca 100 m2, mobilată cu adânci fotolii şi-o canapea aşijderea, de piele, avea ferestre cât se poate de înalte, draperii în falduri culoarea mordorée şi două uşi de sticlă, caroiate, care dădeau într-un balcon metalic, de unde fluviul „leşios” sau cu reflexe argintii se putea vedea panoramatic.

O altă piesă, dormitorul, pe mâna dreaptă şi mai mică, avea o mobilă imponderabilă şi albă, de pe la ’910, Art nouveau, cu striuri rectilinii-n stilul reginei Marie-Antoinette, cu caneluri, adică, într-al căror neted căuş era montată, la o aceeaşi înălţime, câte un căpăcel de „ghindă” neagră. Două-trei daume-uri sau gallé-uri carnale şi opalescente, câteva wedgwod-uri, în fine, ar fi făcut pereche (şi, poate, chiar făceau) cu ambientul încăperii, în balconul căreia, prin iulie sau august ’48, într-o senină dimineaţă, aveam s-o aud, prin uşa larg deschisă, pe frumoasa mamă a prietenului meu (întotdeauna à la page) vorbindu-i alei mele, în surdină, despre nişte insolite „farfurii” aşa-zis „zburătoare”, – ce nu ne-au tăiat, însă, nici mie, nici lui Mircea, pofta de joacă în „grădina dintre ziduri”, ce străjuia, pe două laturi, casa.

Era imensă, ca şi cea din urmă, şi, imediat după război, tot mai de neîntreţinut. Părăginită,-n cea mai mare parte, o năpădeau nalbele şi bălăria, nucii 3

uitaţi de Dumnezeu şi oţetarii. Era mai mult o umedă, umbroasă şi încâlcită junglă, ca şi, în rest, un no man’s land la limita dintre grădina raiului şi „iadul vegetal” al lui Ion Barbu. Dintr-o cutie veche de conserve, Mircea obişnuia să-şi facă, încălţând-o peste sandala-i proprie, o copită (cabalină, iar nu despicată), cu care şchiopăta, apoi, prin ierburi, în compania unui căţelandru de o afecţiune fără margini, zis Lăbuş. Ochii le erau la fel de tandri şi inimile tot atât de bune.

Cu şosetele mereu căzute, Mircea, copil, era din stirpea lui Gavroche sau, ca să bonapartizăm, din a micului Napollione „di mezza calzzeta”...

Spre deosebire de mai toţi, el era în cele mai cordiale relaţii cu soldaţii din postul, contiguu casei lui, de grăniceri, cărora le aducea, adesea, ţigări furate de acasă; sau cu tunarii ruşi cu care, la popotă, ronţăia pâine cubică şi sorbea ceai, spre îngrijorarea alor lui. Căci nu era chiar floare la ureche să hălădui, fie şi cu-„ai noştri” şi la o vârstă foarte inocentă, pe fâşia zonei de frontieră, în anii maximei paranoide suspiciuni, supranumită vigilenţă.

Vechiul regim trăindu-şi ultimele zile, Dunărea avea să fie „arestată”, consecutiv rupturii dintre Stalin şi Iosip Broz, în iunie 1948. Mai exacat: în 29 iunie (dată ce unuia ca Djugacivili, seminarist în prima tinereţe, nu se putea să nu-i evoce cutare mare hram bisericesc).

Or, cu nici o săptămână înainte, fusesem, împreună cu părinţii, în croazieră (ultima, pentru vreo douzeci de ani!) în susul Dunării, până la faimoasele Cazane. Împărţisem o cuşetă albă, cu hublouri şi două paturi suprapuse. El, ca mai mic, deasupra; eu, dedesubt, ca mai în vârstă cu doi ani... „Puis la vie a tourné sur ses talons de rage”, vorba, în Elsa-Valse, a poetului (partinic!) Aragon: dislocări, B.O.-uri, deportări, întemniţări ş. cl.

O străbunică a lui Mircea şi un nepot al ei, orfan, cu care fusesem bun coleg până în iunie ’51, aveau să fie „bărăgănizaţi”. Lupta de clasă se-ascuţea pe zi ce trece şi, împreună cu aceasta, şi teroarea. Într-o seară paşnică de august, părinţii lui Mircea contemplând, cu câţiva prieteni, din balcon, Dunărea ajunsă, între timp, o delectatio morosa, o greu tangibilă „ispită”, au fost admonestaţi de grăniceri: „Ce te uiţi, bă, cu binoclu-n altă ţară!”, – pentru că unul/una dintre ei privea printr-un ochean de teatru, cochet şi cu intarsii de sidef, fluviul cu efect tranchilizant. Samavolnicia fiind în floare, totul atârna de-un fir de păr (inclusiv sabia lui Damocles). Muclesul trebuia ţinut cu străşnicie, cel mai inocent cuvânt din lume putându-se „interpreta”.

Asta ne-a fost copilăria şi, mai târziu, adolescenţa. Nu spun că am ţinut-o într-un bocet, dar teroarea, ce plutea în aer, era ubicuă, contaminantă, insidioasă.

Cu Mircea, mă vedeam mai rar, acum, cele două clase dintre noi constituind o, cât de cât, barieră. Dar, cum era o fire ataşantă, având şi un umor aparte (al comicului păgubos), ne frecventam din când în când, o dată luându-l chiar cu noi, clasa a V-a A, intr-o primăvăratică excursie zoobotanică extra 4

Drobetae muros. Câţiva colegi de-ai mei, mai şmecheri, îl încărcaseră cu propriile bagaje, pe care Mircea le ducea spăsit, – până la intervenţia profesorului nostru drag de naturale, Taşuli (< Athanasie) Corina, cel din cale-afară pitoresc: „Ce, mă, l-aţi făcut p-ăsta micu’ corvodar?!”

Vorba, aruncată-n treacăt de profesor, avea să-i marcheze, oarecum, destinul, „calea de acces” la artă şi/sau poezie (la care, şi ereditar, avea tot dreptul să aspire, tatăl său fiind un remarcabil pianist şi pictor „du dimanche”) fiindu-i, pentru un timp, barată, – Mircea „corvodărind” o vreme la Institul de Cultură fizică şi Sport, ca să ajungă dascăl într-un sat, unul uitat pe-o linie moartă, staţia căruia de tren era-n Lehliu, Lehliul Tanţei şi al lui Costel! A urmat, apoi, o altă facultate, Psihologia (unde dascăl avea să-i fie, printre alţii, „toboşarul vremurilor noi”, tovarăşul Mihai Beniuc, ajuns, şi dumnealui, pe-o linie moartă), ce i-a mai luat nişte alţi ani...

Or, în interregnul dintre cele două şcoli înalte, prin iulie ’67, la o terasă cu amici, în Severin, Mircea, pe care-l credeam pierdut pentru literatură, mi-a spus că scrie poezii şi că are,-n Bucureşti, câţiva buni prieteni, între care Mazilescu, Turcea, Gabrea (pe care-i ignoram, atunci, cu totul). I-am cerut să-mi spună nişte versuri, el mi-a întins câteva coli scrise de mână, le-am dat eu glas, m-au intrigat plăcut, promiţându-i că, ajuns la Timişoara, „voi face tuotu” să-i apară, câteva, în revista „Orizont”. I-a apărut, după o serie de diligenţe, numai una. Bună şi aia: Mircea debutase.

I-am cunoscut, după un an, toţi prietenii din capitală, când trăgeam, de obicei, la el. „La el” este un fel de-a spune, casa aparţinându-i, de fapt, bunicii 5

sale dinspre mamă (veche prietenă a alei mele), – ce-şi botezase locuinţa, pe drept, „Hotel-Azil-Pomană”.

Au fost „les années folles” ai noştri.

Prin iulie-august ’68, Virgil şi Ştefania Mazilescu au poposit în TurnuSeverin, găzduiţi fiind de Mircea: „am venit de foarte puţină de foarte puţină vreme/ în această aşezare de oameni pe malul unei ape/ între dealuri acoperite cu vii. într-o casă a ţării.” (V.M., alb şi negru) Tus-trei se înfiinţau, spre seară, la noi, unde urma chermesa...

Aşa-zisul Pact de la Varşovia avea să invadeze curând, curând de tot, Cehoslovacia. Era crăpetul verii; stăruia în aer o pâclă, o nevroză; un bunic al meu ne da de veste, via „Europa Liberă”, că ne aşteptă zile nu prea bune.

Noi, însă, iresponsabili şi boemi, „homeopatizam”, aşa-zicând, – descumpănirea generală şi echilibrul tot mai şubred din preajmă combătându-le, „Eu şi Virgil [...], printr-un alt joc/ de un cu totul alt calibru [...],/ mai compatibil cu un claun:/ de-a cine stă în echilibru,/ mai mult, pe bietele picioare/ din spate ale unui scaun!” (Ş.F., Spectacol cu Dimov, p. 15) Singur Mircea, în cvintetul nostru, părea să cadă, uneori, pe gânduri, postură-n care l-a surprins, într-un crochiu, spre miezul nopţii, aceea care nu mai este, Mia:

6

Telefonându-mi, într-o zi, din Capitală, după apariţia,-n ’07, în nu mai ştiu ce foaie, a episodului dintâi al amintirilor de faţă, Mircea, mulţumindu-mi pentru el, m-a asigurat, uşor ghiduş, că am talent evocator, memorie afectivă prodigioasă, ba chiar şi farmec narativ; drept pentru care ar fi cazul să continui în acest gen memorialistic. L-am crezut (ce era să fac?!), vechiul meu prieten nefiind capabil, ca mulţi alţii, de flagornerie.

I-aş fi răspuns, cu formidabilul aplomb al contelui de Lautréamont, „Je ne laisserai pas des Mémoires”! Numai că, la 65 de ani trecuţi, ar fi sunat, din parte-mi, fals şi, mai cu seamă, cabotin, – de vreme ce, că laşi sau nu Memorii, începi să fii, tu însuţi, o... „memorie”, o umbră veche, o (pre)suvenire. Încât încerc, în continuare, să-i fac jocul. În locul unde bulevardul Republicii, fost Carol, pe mâna stângă (dacă se vine dinspre gară, gara urbei Turnu-Severin), se prelungeşte, înspre vechiul Castru roman, sub numele Drubeta (nu Drobeta!), – pe, deci, Drubeta 1, locuia Doru, un alt prieten, în grădina căruia, „recentă”, fără mister, adică, ba chiar utilitară, prin straturile ei plantate cu ceapă sau cu usturoi, începusem să ne delectăm cu savoarea, interzisă nouă (şi, în curând, întregii umanităţi, se pare, indiferent de naţionalitate, religie, sex ş. cl.), a (celui mai?) grav dăunător al sănătăţii. După cinci-şase fumuri, mai curând experimentale, ne luam raţia de căţei de usturoi, întru anihilarea mirosului tabagic. Pe stradă, nu aveam curaj să tragem din ţigară, nici măcar pe şest. Cu, între cei şapte-opt prieteni, o singură excepţie: Mircea.

Acesta locuia la câţiva paşi de prietenul de pe Drubeta 1. Era destul să treci pe celălalt trotuar, apoi pe dinaintea a două case vechi (cea dintâi, pierdută în bălării şi nalbe; cealălaltă, cu o latură la stradă) şi a Palatului (de-a binelea palat!) de Justiţie, alias Tribunalul, să o coteşti la dreapta şi, după câţiva metri, să te afli în faţa casei prietenului meu.

Pe care, într-un asfinţit de vară, îl văd trecând agale pe lângă Tribunal şi trăgând, ca omul, din ţigară. Nu avea mai mult de vreo opt ani, era într-o cămaşă cu buzunar la piept, cu, bineînţeles, şosetele căzute şi aerul unui Gavroche simpatic. Pe când dădeam să traversez la el, în cale-i ies cei doi părinţi, pe care, văzându-i, Mircea-şi vâră în buzunar ţigara fumegândă, care-i pârleşte pânza cămăşii, circular, înroşind-o, fără, însă, s-o aprindă. De parcă pieptu-i ar fi tras dintr-o havană! Ce a urmat, nu ştiu precis, dar pot, fireşte, să-mi închipui.

Trecut-au anii, – ne făcusem băieţi mari. Fostele prietene de joacă erau, de-acum, de-a binelea nubile. Copil, mă uluiau cum săreau coarda, cum şerpuiau pe-o scară ca un A, printre inflexibilele-i trepte, cu câtă graţie împingeau cu botul botinei pietricica la şotron, fără să "spurce", ca băieţii.

Acum, le admiram, din pricini mai ne-, aşa-zicând, sportive, – dexterităţii lor copilăreşti luându-i locul o anume indolenţă, o reverie, vara, în pervazul câte 7

unei ferestre date-n lături, un surâs plin de promisiuni, un „vino-ncoa”, un magnetism irezistibil. „Regina balului”, pentru o parte dintre noi, era, pe când aveam vreo şaişpe ani, iar Mircea paişpe, o anume Nuşa, de la Liceul zis „de Fete”, cu toate că învăţământul devenise, între timp, mixt, în R.P.R. Pentru această Nuşa, Sorin, un alt vechi prieten de familie, făcuse un amoc fără speranţă. Încât, după un „jur” la ea, unde Sorin nu va fi fost poftit, plecând, cu Mircea, către casă, târziu (căci jururile noastre se prelungeau până spre miezul nopţii), ne acostează un bărbat suspect, ca la treizeci de ani, în piele, cu pălărie şi mustaţă, legitimându-ne şi luându-ne, răstit, la întrebări, că dincotro şi în ce scop...

L-am luat drept de la Secu (ceea ce rima cu... triplusecu’ băut, pe vremea aia, la jururile noastre). Eram mai confuz, pesemne, decât Mircea, care-l ia, deodată, după umeri şi-i zice „Noapte bună!”; după care, apucându-mă de braţ, o ia, cu mine, la picior.

– Ştii cine era?

– ?!

– Sorin. L-am recunoscut, până la urmă, după cicatricea de pe buză.

Era, într-adevăr, Sorin; care, luat din scurt, a doua zi, ne-a mărturisit, amândurora, că mustaţa-i era una falsă: o fâşie neagră de pluş aspru, lipită cu pelicanol, că pălăria era a lui tac-su mare, iar scurta de piele, a lui tac-su (de suşă prahoveană, ai lui şi el pronunţau astfel); şi că sărise pe fereastră, spre a nu fi surprins mascat în propria-i casă, că ceea ce făcuse era din dragoste şi gelozie, că aşteptase,-n colţul străzii Nuşei, preţ de vreo patru ore, pe un frig de –15o.

Ceea ce pare ilustrarea însăşi a unor rânduri din Errata lui Georg Steiner: „Am stat într-o noapte, pe când ploua cu găleata, să-mi văd măcar pentru o fracţiune de secundă iubita dând colţul unei străzi. Probabil că nici n-a fost ea cea pe care am zărit-o. Dumnezeu are milă de cei ce n-au aflat niciodată ce înseamnă halucinaţiile provocate de lumina care umple întunericul ce te înconjoară în timpul unei astfel de pânde.” (Trad. Diana Constantinescu-Altamer, Ed. Humanitas, 2008, p. 222)

8

II. Comentarii În mod normal, debutul lui Mircea Brăiliţa ar fi trebuit să aibă loc în prima jumătate a anilor ’70. Numai că epoca era cu totul anormală, editurile nefăcând excepţie de la regula smintelii generale. Unde mai pui că prezumtivul debutant, un elegiac prin definiţie, n-avea nicio vocaţie pentru chiuiala agreată de mahării culturii şi educaţiei socialiste. În plus, pe lângă sumedenia de impedimente obiective: cenzură tot mai aberantă, concursuri (bine măsluite) de manuscrise literare, debuturi în devălmăşie, după modelul „brazdei peste haturi”, tânărul Mircea Brăiliţa era, printre colegii săi de generaţie (nu toţi, dar cei mai mulţi), un retractil (pe lângă faptul că mentalitatea-i secretă era una de perdant, ba chiar a unuia ce cultiva spontan, din pur instinct, chenoz). În ciuda bunelor opinii (fie verbale, fie scrise) asupră-i ale unor critici sau buni experţi în poezie ca Raicu, ca Robescu sau Hagiu, el suferea de o timiditate, numele căreia, mai neaoş, dar şi mai just, este sfială...

Sau, mai curând, sfiială, cu doi i, – cum atrăgea Dimov atenţia, când recita o poezie de Arghezi, în care un cobiliţar nu pregetă să se închine în faţa unei ruinate biserici vechi, zisă „din gropi”: „Dar el, oltean cu coşuri pline şi cu balanţa fără greş,/ Întârzie din drum la tine, când drumul lui spre tine duce,/ Ia cobiliţa din spinare, cu coşurile de cireşi,/ O pune jos şi, cu sfiială, scoţând căciula, face cruce.”

Or, sfiiala asta e mai mult decât lumeasca, dacă vreţi, timiditate; ea e evlavie şi smerenie.

Ei bine, Mircea Brăiliţa e(ra) un evlavios smerit al unei poezii simţite şi înţelese ca religie sau, mai curând, ca religiozitate. De unde, zdrenţele sfi(i)elii, ce e echivalentul metaforic al unei smerenii la pătrat. Nu-i vorba de tartufferii şi bigotisme de paradă, ca la smeriţii impostori, ci de un cult al poeziei, – neuzurpându-l, însă, nicicum pe celălalt. În inima lui Mircea Brăiliţa, cele două băteau la unison.

E pentru ce poetul e credibil chiar şi atunci când „cendrillonizează” şi/sau se umileşte într-atâta, încât fraternizează, pur şi simplu, cu oropsitele spălătorese: „Toată viaţa am cântat la manicord/ fragila maşinărie/ distrusă chiar de viaţă/ pe care o închiriam/ şi eu şi alţii ca mine/ pierduţi negustori/ într-o încremenită piaţă// pe muzica/ unor fanfare astăzi inexistente/ casă cu casă/ palat lângă palat/ eu trudeam în genunchi umilit/ împreună cu/ spălătoresele dintre cuvinte// afară/ se auzeau uralele reci/ trista cadenţă/ şi râsul nimănui/ cum bolborosea/ în turbăriile sfinte”.

9

Titlul, Cântecul uitatului, al poeziei, e, şi el, semnificativ, ca şi, de altfel, sonul bacovian (adânc, nu exterior) al ei... În ceea ce priveşte manicordul (care apare şi aiurea în poemele lui Mircea Brăiliţa), exoticul vocabul denumeşte un instrument din alte vremuri, cu claviatură şi cu coarde, – acestea ultime fiind acoperite, pentru a face sunetul mai lin, cu pânză. Este o definiţie de simplu dicţionar, unde „mai lin” s-ar cuveni înlocuit cu „mai discret”, în măsura-n care discretul manicord e, poate, instrumentul emblematic al poeziei vechiului meu prieten: „oh amabile popor mai stai/ să asculţi cum plâng pe digul boreal/ dintr-un manicord/ pe care mi-l aduse marea”. Într-un context vociferant până la dezarticulare, pe cât de clamoros impudic, tot pe atât de vacarmatic, poetul nostru este unul discret pâna la „hermetismul” marelui trio interbelic italian: Saba, Ungaretti & Montale, – din cel din urmă Mircea Brăiliţa însuşindu-şi, ca exergă, un indimenticabil vers, ca şi un titlu „anodin”, Ocazii, atribuit penultimului ciclu.

Cât despre versul pomenit mai sus, acesta e definitoriu, cred, pentru (poezia lui) Mircea Brăiliţa, a cărui (cărei) inimă aduce a, mai ales, „scordato strumento” montalian, – a manicord dezacordat!

De la cei trei mari italieni, în rest, o anumită sicitate, o, dacă vreţi, economie a unui vers mult auster, ba chiar, din când în când, ascetic, – fie şi dacă, la răstimpuri, nelipsit de unele pulsiuni madrigaleşti: „Ciudată fată de tătar/ fierbe-mi un ceai mai mult amar/ din frunze verzi deszăpezite/ şi lacrimi oblice strivite// aşterne-te apoi în cort/ ca o felină de lumină/ în gheara căreia suspină/ seducătoru-mi suflet mort...”

Curios e că sintagma eponimă a acestei cărţi de poezie, anume „zdrenţele sfielii”, provine tot dintr-un poem madrigalesc: „Avea ochii verzi verzi verzi...”

(Ceea ce, în paranteză fie spus, trimite la romanţa neuitată a unui trubadur de-acum un secol, cam dat uitării, Cincinat: „Frumoasa mea cu ochii verzi/ Ca două mistice smaralde...”, – care certifică, şi ea, fatalitatea unei priviri esmeraldine.) Întorcându-ne de unde am pornit, să spunem iarăşi că, în mod normal, debutul lui Mircea Brăiliţa ar fi trebuit să aibă loc în prima jumătate a anilor ’70...

E ceea ce dă de înţeles cel care debutează astăzi, în A. D. MMVII, întrun târziu (ne-, însă, târzielnic), în incipitul unei amare elegii: „Deceniul şapte: vânare de vânt vânare de carte...”

Ceea ce scriam într-un Post-scriptum la întârziatul său debut, este valabil, pe cât cred, şi azi (A. D. MMIX), în ceea ce priveşte noua carte, a doua, a lui Mircea Brăiliţa, – Poezii arse de vii (aceeaşi editură, 2009).

10

Faptul că,-n vârstă, el, de-aproape treisprezece luştri (cum ar fi spus G. Călinescu), noua lui carte e abia a doua, iar nu a noua sau a... nouăzeci şi noua (!), e unul de natură să confirme nu doar un fenomen statistic, şi anume: un simplu handicap editorial, ci şi „sfiiala” despre care vorbeam în cronica-mi dintâi.

O sfiială soră cu tăcerea, vecină cu un suicid, – cu unul, dacă nu de-aievea, literar. În nopţile-i de solitudine şi temeri, scriind, mai mult sau mai puţin, zadarnic, căci, ani de-a rândul, doar pentru sertar, pentru sertarul care e o criptă, – poetului îi va fi dat prin minte, cred, să renunţe la un scris degeaba. Sau, baremi, foaia de hârtie fiind inflamabilă uşor, să-şi dea foc propriilor manuscrise.

Cazu-i e altul decât al lui Paşadia, mai tributar, acesta, piromaniei înseşi şi/sau complexului lui Erostrat, decât aceluia al lui Vergilius.

Acesta, ca şi, mai încoace, Kafka, plin de scrupul şi perfecţionist, va fi lăsat cu limbă de moarte, cum se spune, incendierea propriei epopei, ca, odinioară, a cetăţii lui Enea sau a cadavrului nefericitei Dido...

Noroc că morţilor nu li se prea iau în seamă dorinţele din urmă! În ceea ce-l priveşte pe Mircea Brăiliţa, fie şi dacă nu tocmai aceasta va fi fost cauza „piromaniei” sale, arderea-de-tot a Poeziei ar constitui suprema jertfă a poetului tot mai convins că scrierile sale sunt redevabile zeiţei Inspiraţiei, – iar el, un simplu scrib al ei.

Pentru un prieten al lui Daniel Turcea, ar fi de luat luat în seamă şi altă ipoteză, şi anume că Poezia presupune să arzi de viu, scriind-o, pe rugul său, tu însuţi.

Poeziile „arse de vii”, ale lui Mircea Brăiliţa, fără să aibă, totdeauna, gustul cenuşii, necăcios, sunt, îndeobşte, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente şi, eventual, ultimative asemenea unui adio.

O tentă a melancoliei îi va adumbrit, lui Mircea, faţa şi, hăt, „la anii falnici, douăzeci”, – când a fost, în chip de cvasi-Pensieroso, schiţat, à son insu, de către Mia...

P.-S. O menţiune, în sfârşit, pentru grafica lui Alex Ivanov; pentru portretul de pe ultima copertă, aparţinându-i prietenului Turcea; pentru ilustraţia de pe prima, a celui ce „purtase treizeci de mii/ de zile nume de arhanghel”, adică părintele lui Mircea, Mihai(l), medic şi pictor de... zi sfântă (du dimanche!), – al cărui „ulei de in/ acum râncezeşte/ tatăl meu odihneşte/ în ultramarin”.

11

III. Credo Cât voi trăi cât voi trăi n-o să înfulec decât poezii arse de vii că-mi va fi bine că-mi va fi rău haleala asta doar te omoară vine din pajişti o căprioară creierul veşted iarbă uşoară o să mi-l rumege după ce-l linge cărbunii din mine încet se vor stinge şterg de pe buzele-mi moarte cenuşa beau din crăpate amfore dulci mă ademeneşte de după uşa întredeschisă pe înnoptate gura iubită cu înmiresmate pustiuri de fulgi pustiuri de fulgi

12

IV. Vals în întuneric „E în versurile sale o anume încetineală metodică, uşor solemnă a ritmurilor, o gravitate fragilă şi o transparenţă care stabilizează viziunea într-un registru de acută sensibilitate, de «gînditoare» sensibilitate. Amestecul amar şi diafan, de macabru şi elevat, dă de veste că ne aflăm în faţa unei poezii a disonanţelor, a rupturilor şi a «trecerilor”» concludente; un circuit continuu de termeni antinomici (de tipul: violenţă-tandreţe, cruzime-ingenuitate) asigură coerenţa, fluiditatea plasmei lirice...”

Dacă încep cu un citat din altul, anume Lucian Raicu, datând de prin deceniul şapte, acela al vânării de vânt şi/sau de carte, e pentru că nu e deloc uşor să scrii tu însuţi câteva cuvinte efigiale despre un prieten mai tânăr cu doi ani de zile şi cunoscut în urmă cu vreo şaizeci şi şapte; unul grăbindu-se să plece, în iarna lui 2013, dintre noi, fără să mai aştepte apariţia celui de-al treilea volum al său, anume Vals în întuneric (Editura Semne, – cu o postfaţă afectuoasă şi sagace a dlui Octavian Mihalcea).

Fie şi dacă l-ar fi aşteptat, tot nu l-ar fi putut vedea, întrucât valsul său va fi fost unul rotindu-se în întuneric, precum tangoul lui Gardel interpretat de Al Pacino.

Premonitoriu, Mircea începuse, de la o vreme, să perceapă, ca Bacovia, în tot mai întunericul din jur, „parfum de pene arse”, în timp ce-acela de femeie, evanescent (din răutate?!), aducea cu fumul unui rug: „În inima ei gotică/ zboară prigorii/ se bat cap în cap/ de nimeni sfâşiaţi căpriorii/ şi totuşi/ pierdut-o-am de mult/ alunecând pe negrele zăpezi/ pârtiile morţii din mine/ şi ea mereu sclipitoare/ sângeră zilnic/ sânge de îndepărtare/ o privesc/ încovrigat în coverca mea/ de sub butucii din vii/ aprinde chibrituri sfinţite/ pentru noi/ lumânările vii/arse de vii/ arse de vii”

13

V. Florilegiu sumar [Doar ĂŽntrebÄ&#x192;ri]

14

Ianuarie De ce oare ţineai la secret înfrigurata naştere a ta a nimănui doar fiindcă învăţaseşi prea uşor să hăpăi sfârcul fals al marii melancolii în timp ce crivăţul scutura frunză cu frunză o mie de păduri? îngenunchiase cineva alături de tine lângă butucii de vie din podgoria tăcerii? crestase cineva cu limba îngheţată pielea dimineţii? sorbise cineva sângele versului de la canà, agonizând?

15

Februarie Înţelegea cineva că fiindu-i scris să îmbăloşeze cu limba sa roz rândunicile levantului într-o beatitudine vecină cu disperarea va respira mai uşor distrugând între a fi sau a nu fi mici diamante care zornăiau pe talgerul coclit al ultimului zaraf acolo unde se cântăresc mereu bijuteriile fulgerătoare ale fericirii? înţelegea cineva că din asprul Februarie lupii conştiinţei famelici se năpustesc prin poarta întredeschisă în staulul nemărginit al ghioceilor ghioceilor ghioceilor?

16

Martie Singuratice vişin, leandrule înalt în copacul fără nume de peste drum mierla îşi lustruieşte iarăşi ocarina marele Martie dezgheaţă paznicii timpului şi iar vom îmblânzi rodiile altor lumi şi iar vom îmbăia mugurii nefericiţi suave strigări întârziate în secole otrăvitoare ne vor străpunge limba şi tu unde ţi-ai pierdut trifoiul? cine ţi-a luminat clipele înjunghiate? cum de s-a stins fulgerul dintre lobii tăi frontali tăiaţi în diamant? mai exişti? unde? şi de ce atât de străvezie? de ce te-am iubit dinainte de naştere?

17

Aprilie Când vine vorba de sacrificiul brânduşelor să taci prihor gâtuit de propria foame divină care înghiţea albine şi viespi crezând că vei putea îngâna apoi ultimele destine ale desişului mai bine ca mierla cu vintrele arse şi limba umflată încet mişcătoare nemântuit de o singură şi ultimă uscată întrebare: cum de mai poţi topi zăpezile orbitoare ale acestei înspăimântătoare iubiri ca şoaptele sub marele cer ca picături din imensul uger bun de alăptat alţi aştri?

18

Mai Ziua mea pierdură zi de mai putrezesc uscat ca o ghindă la poalele stejarului în frunzişul căruia se ascund toate întrebările năucit de respiraţia albastră de turnirul pierdut fierb sânge amar fierb înţelesuri neşterse la flacăra neomenească de sub cazanele mirului şi când voi mai îmbrăca armura oţelită? când voi mai sui pe armăsarul pe murgul iepelor mele vorbitoare? suliţi mai sunt? săbiile taie? cine să secere verbele dalbe prin holdele pirului?

19

Iunie Ce putea visa Traian imperator obosit, aţipit când traversa Dunărea pe marele pod ca să bată mohorât la poarta casei tale? şi sabia scurtă, uşor încovoiată a regelui nostru, regele pământului ruginea în ce sânge îmbătrânit spre seară? dacă va fi – aruncându-ne-n suliţi – să urcăm spre venalitatea mătăsoaselor holde cereşti aici ce ne rămâne? câte fecioare despletite? cât grâu, cât vin, cât aur care limpezeşte toate pâraiele? şi câte hohote de râs aproape divin?

20

Iulie Înălţător de grădini în oraş fecioare odinioară sfinte se luptă acum pentru limba de război a privighetorii călăul hipnotizat de tăişul perfect aubţire simfonie a întâmplărilor n-am mai umplut ulcelele cu sânge singură, Iulia augustă cum oare a ţinut aprinsă candela secole şi secole? haruspiciul de ce n-a mai desluşit nimic? vreţi întrebarea adevărată? aveţi-o: unde va scânteia ultima fărâmă de dragoste a lumii în ce inimă de smarald?

21

August Câţi dintre voi înşelând lumina şi-ar frânge plângând marile aripi ruginite şi târându-se către chilia tânărului sfânt al cuvântului ar lăsa în grija înveselitei noastre lumi paznicul misterului?

22

Septembrie De ce nu, doar pentru mine să nu fi pândit înapoia perdelei de catifea vişinii sirena eterică, sinucigaşă care merită puţină lumească iubire fiindcă scufundase râzând ascuţit corăbiile ruginii ale toamnei într-o singură prealimpede şi verde ca smaraldul lagună în timp ce noi paşnici piraţi înjugaţi câte doi ardeam putreziciunea oceanelor sub cerul îndestulat mereu cu sacrificii?

23

Octombrie Ştiai că nu te poţi feri să o priveşti ştiai că irisul e ultima ta capcană mica prăpastie de lângă potecile îmbietoare ale înzăpezitei lacrimi ştiai că odinioară mlădiţe ţi se vor frânge picioarele ca într-un festin de ibişi imensele pleoape ţi se vor închide zăngănind ştiai că dezbrăcată, metisă, unduitoare e pe aproape noaptea tuturor amintirilor şi ce vei întreba, atunci? dacă pe noiţele unghiilor trandafirii e tipărit destinul? care destin? rechinul falnic din ultima clipă feroce când cu un simplu suspin viaţa învinge viaţa?

24

Noiembrie Aici, în Veneţia Floridei, delfinii se prăpădesc de râs din pricina pretenţiilor noastre: bogăţie, putere, fericire, noroc. măduva din cântecele vii. cruci de marmoră albă peste gânduri duse. nicicând nu s-au mai auzit în sonarele universului atâtea prostii şi totuşi privindu-ne şăgalnic ei ne întreabă: încotro credeaţi că mai puteţi săpa, salahori care turnaţi cu mână sigură în faguri mierea durerii? şi voi trântori cu urechi de cristal mai speraţi să auziţi cât mai târziu foşnetele morţii?

25

Decembrie La Cordoba, când taurul furibund izbucneşte în mijlocul arenei, alt suflet umilit în veşnicele închisori ale omului, şi matadorul măcinat de teamă flutură cu o infernală rigoare capa şi spada sperând să i se umple de sânge costumul aurit cuvintele noastre agonizând agăţate-n cârligele desperecherii unse cu mierea de salcâm a eternităţii târâte sunt, după marea înjunghiere către ce gură către ce hrubă frumos mirositoare?

26