univers poetico-ficţional recognoscibil chiar şi doar la lectura cîtorva poezii, dacă nu cumva şi numai a cîtorva versuri. Despre Brumaru s-a scris foarte mult şi adesea exact, spunîndu-se nu puţine lucruri importante, dar – vai! – nu şi esenţialul. Vreau să spun: au fost enumerate, clasificate şi catalogate – uneori cu minuţie diabolică! – elementele alcătuitoare ale universului său liric, a fost relevată neobişnuita stăpînire a regulilor retoricii poeziei, comparabilă doar cu cea a unui Şerban Foarţă – nu degeaba cei doi autori sînt socotiţi fraţi lirici! –, s-a vorbit despre convenţia naivităţii (potrivită formulă, de altfel!), despre pansenzualismul acestei poezii, despre dimensiunea sa ludică sau despre caracterul său intimist ş.a.m.d. Din păcate, aproape nimeni (deşi, de pildă, Doinaş, în eseul din Lectura poeziei, era foarte aproape de aşa ceva) nu s-a întrebat spre ce conduc toate acestea, care este finalitatea ultimă a unei atari anevoioase, laborioase îndeletniciri: să faci (anglo-saxonii folosesc pentru scriitor şi termenul maker, iar spaniolii el hacedor, ceea ce ar însemna, în ambele limbi, făcător, care trimite la facere, chiar la Facere, la Geneză...), deci să faci poezie de spiţa cea mai înaltă pornind de la elementele zise umile nu e deloc uşor, mai ales atunci cînd colegii de generaţie şi, mai cu seamă, cei din generaţia anterioară lucrează pe suprafeţe enorme, la scară cosmică, alcătuind urieşeşti cosmogonii ori debile mitologii, utilizînd o recuzită ce depăşeşte constelaţiile infinite ale Universului! Aş putea presupune că blîndul nostru autor, Îngerul E B, excedat cu asupra de măsură de aceste cosmogonii ale „Universului mare”, de lucrul la scară macrocosmică din volumele colegilor săi, şi-a propus să schimbe perspectiva – cîştigîndu-şi o invidiabilă singularitate! – , să ne ofere – el! – o cosmogonie oarecum au rebours sau a l`envers, miniaturală, uneori microscopică, însoţită de o teogonie (şi, deci, de un panteon pe măsură): Glycera, detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (în versiune prescurtată, JO, adică Jo, adică Jupiter!), Reparata (cea cu trei ţîţe, ca femeia matriarhatului, în binecunoscutul roman „mitologic” al lui Gunther Grass), „îngerii de catifea”, Şarpele de mătase, Fiul etc. O cosmogonie care ne oferă un univers fără centru, o cosmogonie a unei atotîntinse provincii, cumva ca în lumea de altădată a lui Anton Pavlovici Cehov, pe care – nu-i vreun secret – Brumaru îl iubeşte fără măsură (şi bine face!) şi pe care, de cîte ori scria Roua lecturii, îl cita cu regularitatea unui metronom bine reglat. Scrie, de fapt, pe mantaua lui Cehov! Panteonul acesta, aparent atît de disparat şi de contradictoriu, este totuşi de o stranie coerenţă, ceea ce mă duce cu gîndul la construcţiile halucinant coerente ale gnosticilor, chiar dacă aceia lucrau la nivelul Universului, la scară cosmică.
teme din vremurile noastre Existau şi mitropoliţi con cojones así de gordos Luca PIŢU
Din arhivele PCR aflăm multe si mărunte. Apoi profitam hipertextualmente de respectivele, preacinstitele, aflături. In ce mod? Glosîndu-le judicios, adicătelea tragând spuza pe turta interesului nostru exegetic de moment. Aşa cum procedează bunăoară Dan Culcer cu documentele etalate în Asymetria, electronicul său organ, iar noi în textula subsecventă, de dumnealui, prin ricoşeu, inspirată, referitoarea, ea, la una din măştile romancierului realistsocialist V.Em.Galan, manualizatul obsedantelor decenii staleniniene, genitorele capodopului Bărăgan, rivalul lui Alecu Ivan Ghilia, al lui Istvan Horvath ori al junului Marin Preda,.maeştri greu depăşibili ai prozasticii colhoziene. Împărţind un compartiment de tren cu Sebastian Rusan, mitropolitrul Moldovei de atunci, se dă drept inginer pravoslavnic, îl trage abilmente de limbă pînă ce interlocutorul îşi formulează părerile despre lume şi viaţă, puis il lui fout une dénonciation en bonne et due forme sur le cul,balançant donc par écrit à qui de droit les vers qu'il vient de lui tirer du nez. Căci iată despre ce poliloghiseşte acribios, ba şi răutăcios, antisemitizant, mnealui, gazetarul de la Scînteia, artistul jdanovian, politrucul gheorghiudejian, «inginerul sufletului valahicos»: În ziua de 20 decembrie 1950 am călătorit în automotorul Bucureşti-Iaşi cu Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei, fost delegat la Congresul de la Varşovia. A crezut că sunt inginer, şi eu, lăsând câteva ceasuri această confuzie, l-am ascultat. Mi-a spus între altele: 1. Că ungurii ne-au fost, ne sunt şi ne vor rămâne duşmani cât o fi lumea. Că ei sunt iredentişti dar că noi ne vom lupta cu dânşii până la capăt, atunci când vor ridica din nou problema Ardealului; şi aceasta se va întâmpla neapărat, şi nu peste multă vreme. El personal, mitropolitul, declara că într-un asemenea caz ar fi în stare să ia toporul aşa cum l-au luat şi pe vremuri preoţii din Ardeal, care de fapt au condus şi în trecut toate revoluţiile românilor.
37