Bucovina literara nr. 12/2011 by Bucovina Literara

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 12 (250) · Suceava · decembrie 2011

Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Revista este membră a Asociaţiei Revistelor şi Imprimeriilor Literare din România (A.R.I.E.L.)

COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Număr ilustrat cu imagini din lucrarea Suceava - Cronică ilustrată de Nicolai OPREA

colinde

Colinde, Colinde Mihai Eminescu

Vasile Posteucă

Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci ghea*a se-ntinde Asemeni oglinzilor Și tremură brazii Mișcând rămurele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur’ copiii, Copiii și fetele, De dragul Mariei Își piaptănă pletele De dragul Mariei Ș-a Mântuitorului Lucește pe ceruri O stea călătorului.

Măr domnesc, Mărie bună, Maica Domnului și mie, Crin de liniște și humă, Lacrimă și liturghie, Maica Domnului, Mărie… Prunc cu zâmbet de mătasă: Pază – înger somnoros, Pribegim și n-avem casă Și Irod e dușmănos… Cerul ni-l purtăm pe jos Maica Domnului, Mireasă… Drag luceafăr de-altădată – Du-ne-n strămoșeasca glie C-am bătut pământul roată Și sinedriul nou nu știe Decât ură și urgie… Una, Sfântă, Preacurată, Maica Domnului, Mărie.

! i n a lti

u , m a L 2012 1

invitatul revistei „Tare aş vrea să te combat şi să-ţi demonstrez că românii noştri sunt aceiaşi de cândva, dar...” Vasile TĂRÂŢEANU

Constantin Arcu - Dragă domnule Vasile Tărâ*eanu mă bucur că a*i acceptat să purtăm acest dialog. Ideea mi-a venit de îndată ce am pus punct editorialului din numărul trecut (10-11/2011) al revistei Bucovina literară. Cred că sunteţi cel mai în măsură să ne clarifica*i aspectele abordate acolo. Voi începe deci discuţia cu omul cetă*ii Vasile Tărâ*eanu. V-aș ruga să ne relata*i care este în general situaţia românilor din Ucraina? Vasile Tărâ*eanu – Mulţumesc pentru înalta apreciere, dar vreau să vă spun că oricare dintre colegii mei, scriitorii nordbucovineni, este în aceeaşi măsură sau poate chiar mai mult capabil să vă răspundă la întrebări şi să vă ajute să înţelegeţi mai bine care este situaţia românilor din Ucraina. Am citit editorialul „Podul de hârtie” din numărul precedent al revistei Bucovina literară. În mare parte sunt de acord cu opiniile, chiar şi cu concluziile formulate de domnia ta cu privire la momentele grele prin care trece comunitatea românească din nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi fostul ţinut Herţa, adică din cele trei zone care formează actuala regiune Cernăuţi, creată la 7 august 1940, la puţin timp după aşazisa „eliberare” a Bucovinei” de sub „jugul” nu ştiu cui. De fapt, situaţia actuală a românilor din Ucraina nu diferă cu mult de cea a nordbucovinenilor din perioada imperiului habsburgic de până la 1848, când Bucovina întreagă se afla sub influenţa directă a Galiţiei. Nici de cea a românilor nordbucovineni din perioada Imperiului sovietic, sau de cea a basarabenilor din perioada Imperiului ţarist. Atât doar că procesul de deznaţionalizare, de asimilare, bazele căruia s-au pus prin părţile noastre cu peste 200 de ani în urmă a căpătat proporţii îngrijorătoare în ultimele două decenii. Poate că e şi vina noastră, a etnicilor români trăitori în aceste zone că ne-am pierdut curajul şi tăria de caracter de cândva, că ne-a scăzut imunitatea, puterea de rezistenţă şi voinţa de a rămâne ceea ce am fost lăsaţi de Bunul Dumnezeu să fim pe acest pământ: români şi punctum, vorba lui Eminescu.

C. A. - În cadrul manifestărilor dedicate aniversării a 70 de ani de la înfiinţarea revistei Bucovina literară, împreună cu invitaţii noştri ne-am deplasat şi la Cernăuţi. Te strânge în spinare să constaţi că pe stradă, prin magazine etc. nu auzi decât rareori vorbindu-se româneşte. Ce se întâmplă? V. T. – Se întâmplă ceea ce era de aşteptat să se întâmple. Ca urmare a politicii promovate cu perseverenţă de-a lungul ultimilor douăzeci de ani de forţele naţionaliste ucrainene şi a influenţei lor asupra diverselor organe de stat, în special asupra celor din sfera învăţământului. Acestea au elaborat diverse programe şi proiecte, au emis ordonanţe, directive, recomandări privind consolidarea poziţiei limbii ucrainene în toate sferele vieţii social-politice, economice şi culturale, sugerând pe diverse căi că limbile minorităţilor naţionale, inclusiv română, nu au nici o perspectivă în Ucraina. Şi asta se va întâmpla dacă nu ne vom ţine de limba noastră maternă cu dinţii, cu sufletul, cu mintea, cu privirile, cu întreaga noastră fiinţă naţională, atâta câtă o mai avem. C. A. - Care este situaţia în şcoli? Am senzaţia că românii din zona Cernăuţiului sunt complet debusolaţi… V. T. – Tare aş vrea să te combat şi să-ţi demonstrez că românii noştri sunt aceiaşi de cândva, că nu şi-au pierdut conştiinţa şi demnitatea naţională, că n-au renunţat la lupta pentru drepturile lor fireşti şi legitime, că sunt tari, puternici, dârji, statornici în felul lor de a fi din moşi strămoşi. Dar – vai! – nu găsesc argumente convingătoare pentru a demonstra că n-ai dreptate şi că românii noştri nu sunt debusolaţi. Deşi, după părerea mea alt cuvânt s-ar potrivi mai bine pentru a reda starea de fapt în care se află foarte mulţi dintre conaţionalii noştri nordbucovineni, nordbasarabeni şi herţeni. Ei pur şi simplu au fost înfrânţi, au fost îngenunchiaţi. Şi-au pierdut încrederea în forţele proprii. Drept urmare, o starea păgubitoare de apatie naţională a pus stăpânire pe sufletele lor. Care-i situaţia în şcoli? Dacă-aş lucra în şcoală ţi-aş putea da un răspuns mai concret. Dar noi, scriitorii, nu prea suntem invitaţi prin şcoli din pricina „nacialnicilor” dinspre învăţământul public care se tem ca nu cumva prin prezenţa noastră să tulburăm, lâncezeala în care acestea se înăbuşă, să rupem mreaja paingenişului deznaţionalizator care cuprinde ba o şcoală, ba alta. Suntem însă la curent cu tot ce se întâmplă în şcoli. Aflăm de la copii noştri, de la unii profesori. Şi despre lipsa de carte românească în bibliotecile şcolare, şi despre reducerea considerabilă a numărului de ore la literatura română, şi despre trecerea la predarea în limba ucraineană a unor discipline şcolare, şi despre

invitatul revistei deschiderea de clase în limba ucraineană în şcolile româneşti, şi despre lipsa de manuale la unele obiecte, şi despre completarea jurnalelor de clasă, a cataloagelor în altă limbă decât cea maternă. Toate acestea duc la degradarea procesului de învăţământ, la scăderea calităţii lui. C. A. - Din câte ştiu minorităţilor naţionale le sunt recunoscute drepturi rezonabile prin legislaţia în vigoare, însă în fapt se petrece altceva. Cine credeţi că ar trebui să intervină? Cum se poate acţiona eficient pentru a se pune capăt deznaţionalizării accentuate din ultimele decenii? În 1775 românii reprezentau 87% din populaţie, iar acum probabil este sub 20%. Ce rol revine autorităţilor române? V. T. – Chiar din primii ani de independenţă, Ucraina a adoptat câteva legi importante ce se înscriu în perimetrul standardelor europene în materie de drepturile omului, minorităţilor naţionale autohtone şi persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. Şi nu e vorba numai despre Legea Fundamentală a ţării, ci şi despre o serie de alte Legi cum sunt, de exemplu, „Legea despre funcţionarea limbilor în Ucraina”, „Legea despre presă în Ucraina” şi „Legea cu privire la minorităţile naţionale în Ucraina”. Cu alte cuvinte, minorităţile dispun de un cadru legislativ care le oferă posibilităţi destul de largi ca să-şi exercite drepturile. În realitate, nici autorităţile ucrainene nu-şi dau osteneala să urmărească atent cum sunt respectate legile ţării, nici reprezentanţii comunităţii româneşti, liderii societăţilor culturale nu se implică eficient sau nu ştiu cum să se folosească de drepturile legitime ale populaţiei româneşti din ţinut şi nu acţionează în comun ca o forţă impunătoare de care să ţină cont organele puterii locale şi centrale. Drept urmare, în f aţa ofensivei forţelor ultrapatriotice ucrainene şi a demersurilor lor de deznaţionalizare ascunse sub masca consolidării statalităţii ucrainene şi popularizării limbii de stat, situaţia comunităţii noastre se înrăutăţeşte de la o zi la alta. Oamenii îşi pierd încrederea în forţelor proprii, în capacitatea politicienilor ucraineni de a soluţiona problemele cu care se confruntă ţara. Cine ar trebui să intervină în cazul acesta?! Noi. Fiecare etnic român. Fiecare societate românească din Ucraina. Apoi patria istorică, instituţiile ei abilitate. Ce să facem? Să ne debarasăm de sentimentul de slugă, de om de mâna a doua, să ne luăm soarta în propriile mâini. Cu alte cuvinte să ne recăpătăm demnitatea de odinioară, curajul şi verticalitatea. Cu toţii laolaltă şi să ne impunem punctul nostru de vedere, astfel obligând autorităţile locale să respecte legile în vigoare ale statului

ucrainean, cetăţenii căruia suntem. Aceasta ar fi cea mai eficientă cale. Se lasă deznaţionalizaţi doar cei slabi, care nu sunt capabili să-şi apere propria identitate naţională, care îşi pierd echilibrul în faţa tăvălugului deznaţionalizării. Aşa s-a întâmplat în toate timpurile. Nu spun nimic nou. Lucrur ile acestea sunt arhicunoscute. C. A. - Şi ceva despre presa de limbă română. Ce ziare şi reviste în limba română apar la Cernăuţi? Îmi închipui că există o cenzură economică. Dar măcar libertate de exprimare există? Sau sunt şi alte metode de a-ţi pune pumnul în gură? V. T. – Până la acea „perestroică” gorbaciovistă care a dus la declanşarea procesului de eliberare naţională a popoarelor din fostele republici unionale, în actuala regiune Cernăuţi apărea doar o singură publicaţie în aşa-zisa „limbă moldovenească”, cotidianul „Zorile Bucovinei”, desprins în 1967 de la fosta „Bucovină sovietică”, dublaj al cotidianului ucrainean „Radianska Bucovina”, organul de presă al Comitetului regional al PC al Ucrainei şi al Consiliului regional.

Odată cu destrămarea fostei Uniuni Sovietice şi la Cernăuţi, ca şi-n alte părţi, au fost fondate şi au început să apară diverse publicaţii noi, independente. Unele dintre ele, cum au fost revista „Mioriţa” şi „Valea Cosminului”, editate de Dumitru Covalciuc, „Familia” lui Vasile Bîcu, „Glasul adevărului” al Societăţii „Golgota”, „Lumea-Svit” al ACDR-ului din Ucraina, „Clopotul Bucovinei”, al lui Arcadie Opaiţ, „Junimea” Ligii Tineretului Român din regiunea Cernăuţi nu mai apar demult. Altele, cum sunt „Plai Românesc”, „Arcaşul”, „Curierul de Cernăuţi” apar când pot. Adică de la caz la caz. Se mai menţin pe piaţă cu greu doar „Zorile Bucovinei”, săptămânalele „Concordia” şi „Libertatea cuvântului”, revista „Glasul Bucovinei”, fondată şi dirijată de doamna Alexandrina Cernov, almanahul „Ţara Fagilor”, redactat de Dumitru Covalciuc, ultimile două tipărindu-se respectiv la Bucureşti şi la Târgu Mureş. Afară de acestea mai sunt publicaţiile organelor

invitatul revistei puterii locale din raioanele cu populaţie majoritar românească: „Gazeta de Herţa” şi trei saptămânale „Monitorul de Hliboca”(Hliboca), „Meleag natal” (Storojineţ) şi „Cuvântul adevărului” (Noua Suliţă). Au mai fost două reviste pentru copii, care, spre regret, au încetat să mai apară din cauza lipsei de mijloace necesare financiare. Mă gândesc la excepţionala revistă „Făgurel” şi „Recreaţia mare”. De câţiva ani nu mai apare nici revista noastră, a scriitorilor români din Cernăuţi, „Septentrion literar”, redactată de poetul Ilie T. Zegrea. Majoritatea publicaţiilor sunt foarte „cuminţi”, corecte, iar lucrătorii redacţiilor îndelung răbdători, astfel nu are pentru ce să li se pună pumnul în gură. Au avut diverse neplăceri doar „Plai românesc”, împotriva căruia, în 1994, când îl redactam, a fost declanşat un proces penal, autorităţile regiunii cerând suspendarea apariţiei acestuia pe motiv că în paginile lui au fost publicate multe articole care, chipurile, atentau la integritatea teritorială a statului ucrainean. De aceleaşi păcate a fost învinuită şi redacţia „Arcaşului”, în 1996. În ultimul deceniu au fost într-o anumită măsură persecutate publicaţiile „Concordia”

şi „Zorile Bucovinei”, cărora li s-au creat obstacole artificiale în timpul campaniilor de abonare. În cazul lor cenzura economică a funcţionat foarte bine. Drept exemplu poate servi ziarul „Concordia”, publicaţie oficială a minorităţii româneşti din Ucraina, unica finanţată de la Bugetul de Stat, acum prin Ministerul Culturii, care din cauza micşorării de la un an la altul a dotaţiilor a fost nevoită să-şi reducă numărul lucrătorilor de două ori, iar volumul de la 12 pagini la patru. Mai adăugăm că lucrătorii redacţiei, câţi au mai rămas, îşi primesc salariile pentru munca prestată cu mari întârzieri. Dar dacă ar fi numai aceste probleme. C.A. - Aţi fost atacat dur de-a lungul anilor în presa naţionalistă ucraineană. Deşi nu sunteţi mare la stat, asta vă înalţă mult în ochii noştri. Sunt convins că nu sar la beregata oricui… Aţi avut şi altfel de necazuri?

V. T. –Cele mai multe ghionturi le-am primit din partea ziariştilor de la „Ceas”-ul naţionaliştilor ucraineni, cu care mă războiesc de vre-o 20 de ani. Nu mă supăr, că nici eu nu-i iert pe ei. Mai ales în cazurile când atacă valorile noastre naţionale tradiţionale, neamul românesc, istoria noastră. De fapt, nu sunt unicul, care a fost atacat. La fel au păţit-o, ce-i drept mai rar, colegii mei, scriitorii Ilie T. Zegrea şi Simion Gociu, doamna Alexandrina Cernov, membru de onoare alAcademiei Române şi alţii. Nu odată şi-au înfipt colţii în beregata mea şi celelalte ziare ucrainene „Molodii Bukovineţi”, „Bucovina”, „Svoboda slova” şi altele. Ba chiar şi revista „Verhovina” din Suceava care prin pana profesorului Vichentie Nicolaiciuk, fost deputat în Parlamentul României din partea Uniunii Ucrainenilor din România, mă întreba „Dle Tărâţeanu, de ce urâţi atât de mult poporul ucrainean?”. Despre atacurile de pe Internet, în special cele de pe portalul Bukinfo, nici nu mai vorbesc. Dar toate aceste necazuri nu mă deranjează. Când intri în luptă pentru o cauză te poţi aştepta la orice. Şi la atacuri din faţă, dar şi din spate. Cele mai dureroase sunt loviturile din spate. Pentru că-s neaşteptate. Dar au fost atacuri şi de altă natură. De exemplu, procesul din 1994, când reprezentanţii autorităţilor locale, direcţia pentru presă a Administraţiei regionale de Stat şi o comisie a Consiliului regional au făcut un demers către Judecătoria raionului 1 Mai a oraşului Cernăuţi, prin care au cerut suspendarea apariţiei „Plaiului românesc” pentru încălcarea articolului 3 al „Legii Ucrainei cu privire la presă” care apără integritatea teritorială a statului ucrainean, redacţia pe care o conduceam fiind învinuită că publică „apeluri la schimbarea frontierelor Ucrainei”, că „promovează pretenţiile teritoriale ale României asupra nordului Bucovinei”, că „instigă la vrajbă interetnică” şi că „discreditează” conducerea de atunci a Statului Ucrainean. Apoi, prin 1996, am mai fost anchetat la Procuratura regională în urma altor demersuri făcute de fostul vice-guvernator, apoi parlamentar Petro Gasiuk pentru caracterul, chipurile, instigator al articolelor publicate în „Arcaşul”. Am avut şi alte momente, dureroase, chiar tragice, dar despre ele îmi vine foarte greu să vorbesc. C. A. - Sunteţi preşedintele Fundaţiei Culturale „Casa Limbii Române”. Ce scop are această fundaţie? Ce a reuşit să facă până acum? V. T. – Scopurile ei sunt destul de frumoase şi nobile. Ca şi ale oricăreia dintre multele societăţi culturale româneşti din oraşul şi regiunea Cernăuţi. Ele rezultă din chiar denumirea Fundaţiei noastre. Păcat că din lipsă de mijloace financiare nu ne putem

invitatul revistei îndeplini pe deplin scopurile statutare. Oricum, până acum am reuşit să instalăm patru plăci memoriale dedicate scriitorilor Vasile Leviţchi, Dumitru Hrinciuc, profesorului Mihai Jar, să contribuim din plin la convocarea şi organizarea a patru Congrese ale Intelectualităţii Româneşti din regiunea Cernăuţi, să pregătim pentru tipar şi să edităm în broşuri aparte materialele Congreselor amintite mai sus, să organizăm o Sfântă Liturghie cu prilejul împlinirii a 2000 de ani de creştinism la care au participat un sobor de peste 70 de preoţi, cinci coruri bisericeşti şi peste o mie de enoriaşi, se edităm şi să difuzăm prin şcolile regiunii un manual de alternativă „Din istoria ţinutului natal”, să organizăm diverse întâlniri cu scriitorii români, lansări de carte, spectacole folclorice, festivaluri şi concursuri ş.a. C. A. - Ce se întâmplă în sânul comunităţilor româneşti? Ca pretutindeni unde sunt români există şi discordie? Întreb pentru că ştiu de existenţa mai multor societăţi culturale la Cernăuţi, însă nu există nici un fel de relaţii de colaborare între ele. Dimpotrivă. V. T. – Eu n-aş zice că nu există nici un fel de relaţii de colaborare între societăţile culturale româneşti din regiunea Cernăuţi. Unele dintre ele, bunăoară, colaborează destul de bine. Să luăm, de exemplu, relaţiile dintre Societatea Scriitorilor români din Cernăuţi şi Fundaţia Culturală „Casa Limbii Române”. Ambele şi-au dat mâna adeseori la organizarea multor manifestări de amploare, din rândul cărora se remarcă cele patru Congrese ale Intelectualităţii Româneşti din regiunea Cernăuţi în cadrul cărora au fost abordate cele mai stringente probleme ale comunităţii româneşti din regiunea Cernăuţi. Relaţii bune există, de obicei, între Societatea pentru Cultură românească „Mihai Eminescu”, Liga Tineretului român „Junimea, Societatea victimelor represaliilor staliniste „Golgota” şi Societatea medicală „Isidor Bodea”. Ba mai mult, aş vrea să spun că zeci şi sute de etnici români din regiune fac parte din mai multe societăţi, că la sărbătorile ample pe care le organizează Societatea, de exemplu, „Mihai Eminescu” („Limba noastră cea română”, „Florile dalbe”, „Mărţişor”), sau Centrul bucovinean pentru conservarea creaţiei populare româneşti (festivalurile internaţionale de muzică populară „În grădina cu flori multe” şi „Să-mi cânţi cobzar bătrân ceva”), Liga Tineretului Român „Junimea”(Festivalurile de poezie „Ilie Motrescu”, concursul de pictură pascală şi altele) sunt prezenţi şi membri ai celorlalte societăţi culturale româneşti din regiune. C. A. - Există un aşa-zis Centru cultural român din Cernăuţi? Ce-i cu el?

V. T. – Despre acest Centru, inexistent deocamdată, se discută de un deceniu şi ceva. La un moment dat eram chiar siguri că se deschide. Or, statul român a plătit chiar prin intermediul Consulatului General al României de la Cernăuţi, o sumă destul de frumuşică de bani pentru închirierea unei clădiri cu trei etaje situate în buricul Cernăuţiului. Dar Centrul Cultural Român n-a fost deschis în acea clădire pe motiv inventat de autorităţile ucrainene. Cică prin apropierea ei treceau liniile de telecomunicaţii ale Serviciului de securitate al Ucrainei. Şi în cazul acesta lucrătorii Centrului, ar fi putut, vezi Doamne, nu se ştie prin ce mijloace să intre în reţeaua serviciului respectiv şi să-i descopere secretele. La recenta întâlnire a liderilor comunităţii româneşti din Ucraina cu Excelenţa sa, domnul Teodor Baconschi, Ministrul de Externe al României, această problemă, a Centrului cultural român şi altele cu care ne confruntăm, a fost ridicată din nou. Dar în condiţiile de criză economică prin care trece ţara, nu credem că se vor găsi mijloacele necesare ca acest Centru să fie deschis în cel mai apropiat timp. C. A. - Şi acum să-l abordez şi pe poetul Vasile Tărâţeanu. Practicaţi jurnalismul, însă aţi dat şi volume de versuri, multe apărute în România. Când aţi debutat editorial? Ce înseamnă poezia pentru omul de conştiinţă şi acţiune V.T.? V. T. – În 1981. De atunci până acum am publicat peste 20 de volume şi antologii, majoritatea dintre ele văzând lumina tiparului la diverse edituri din Timişoara, Iaşi, Râmnicu Sărat, Alba Iulia, Cluj, Bucureşti, Craiova, Ploieşti... Ce înseamnă poezia pentru mine?! E o stare de zbor şi de libertate. Bucuria şi durerea creaţiei. Cel mai sincer dialog cu mine însumi şi cu Marele Creator al Universului. C. A. - Dintre volumele semnate de Dvs. amintesc de Litanii din !ara de Sus, Orizonturi decapitate, Și

invitatul revistei ne izbăvește pe noi, Pământ în retragere… Titlurile sunt sugestive, iar unele poeme memorabile. Reţin că am citit într-o revistă un poem de mare sensibilitate cu vameşul care vă scotoceşte bagajul… V. T. – Eu aş mai aminti şi de „Teama de înstrăinare”, „Infern personal”, „Dinafara”, „Cimitir ambulant”, „Ochean cu cioburi sângerânde” şi de altele cu speranţa că şi-n ele să fie descoperite unele poeme memorabile. Cât priveşte poemul „Domnul vameş dialogând cu poetul” la care te referi, precizez că el a fost publicat mai întâi în revista „Bucovina literară”, iar mai apoi în culegerea „Dinafară”, apărută la Editura Augusta din Timişoara în anul 2003. A izbucnit ca un strigăt împotriva unei realităţi crunte când literatura şi cărţile sunt privite la trecerea vămii dintre România şi Ucraina ca nişte droguri sau armamente, când sunt suspectate de parcă ar avea un statut diversionist. C. A. - De altfel, din câte ştiu aţi scos şi volumele de publicistică Stâlpul de foc şi Iluzii şi lanţuri. Aţi adunat aici texte publicate în ziarele din Cernăuţi de-a lungul anilor? V. T. – Primul dintre ele a fost Iluzii şi lanţuri, pe care l-am început cu discursul meu rostit la Marea Adunare Naţională din Chişinău, urmat de diverse alte materiale privind renaşterea naţională în care m-am angajat cu trup şi suflet pe la sfârşitul anilor ‘80, când am început să descopăr şi eu, uimit, adevărul istoric despre soarta românilor bucovineni, despre fostul regim comunist, despre tragedia prin care a trecut neamul nostru în timpul şi după cel de-al doilea război mondial. Majoritatea dintre aceste articole, tablete, instantanee, pamflete fuseseră anterior publicate în ziarul Plai românesc, în Arcaşul, precum şi o serie de interviuri tipărite în diverse ziare şi reviste din ţară şi de la Chişinău. Cel de al doilea Stâlpul de foc cuprinde eseuri şi interviuri cu unii dintre scriitori nordbucovineni contemporani. N-am inclus în ele toate textele câte le-am scris în cei peste 40 de ani de ziaristică. Or, multe dintre ele nu prezintă mare interes pentru publicul cititor de astăzi. Pentru că erau nişte materiale de duzină cu caracter informativ, reportaje despre situaţia la zi în diverse domenii ale activităţii umane, mai multe despre rezultatele muncii de zi cu zi pe câmpurile colhoznice, la fabrici şi uzine, despre fruntaşii muncii socialiste. Vreo 11 ani am lucrat ca redactor superior la postul de radio Ucraina internaţional, timp în care am colindat Ucraina în lung şi-n lat, pe la cele mai mari întrerpinderi din republică, combinate şi întreprinderi mamut, prin mine şi pe şantiere navale, uzine de tractoare ş.a. unde am făcut cunoştinţă cu mulţi oameni interesanţi.

Am publicat în ele doar o selecţie din materialele publicate la începutul anilor ‘90, când, alături de alţi scriitori şi intelectuali nordbucovineni, m-am avântat în vâltoarea mişcării de renaştere naţională a românilor din regiunea Cernăuţi. C. A. - Câţiva dintre scriitorii cernău$eni sunt şi membri ai Societăţii Scriitorilor Bucovineni. Eu cred şi aş vrea să strângem rândurile şi să colaborăm între noi continuu, iar nu cu intermitenţe ca până acum. Nu mai mult, dar cititorii revistei „Bucovina literară“ cu siguranţă s-ar bucura să aibă veşti de la Cernăuţi. Cum ar trebui să procedăm? V. T. – La o asemenea colaborare ne îndeamnă marii noştri înaintaşi, scriitorii bucovineni care au pus bazele Societăţii cu peste 70 de ani în urmă, dar şi cei care au activat în acest spaţiu mirific cu mult mai înainte. Sunt în întregime de acord că trebuie să facem abstracţie de barierele care ne despart, inclusiv cele două frontiere şi vămi insuportabile. În acest sens de un real folos ne sunt mijloacele tehnice de care dispunem, internetul, poşta electronică. Domnule redactor-şef ai hăţurile în mână şi cum m-ai pus la treabă acum pe mine, o poţi face cu oricare dintre scriitorii cernăuţeni. Solicită-le în scris câte un ciclu de versuri, câte un fragment de proză, câte o cronică literară, un interviu, o tabletă, un instantaneu. Eu cred că oricare dintre scriitorii mai în vârstă au timp berechet pentru a susţine chiar o rubrică în paginile „Bucovinei literare”. Dar avem şi tineri talentaţi, care trebuie puşi la treabă, căci se cam lasă pe tânjală. În cazul de faţă eu cred că iniţiativa trebuie să vină din partea redacţiei. Deşi ar trebui ca interesul să fie reciproc. Ar fi bine să facem măcar câte una sau două şedinţe comune pe an. O dată la Cernăuţi, altă dată la Suceava, la Câmpulung sau la Vatra Dornei. Că, uite, se fac şedinţe comune de guvern între România şi Ungaria, de ce n-am face şi noi scriitorii suceveni şi cernăuţeni câte o serată comună. Cu atât mai mult că dumneavoastră, sucevenii puteţi găsi şi sprijin material, financiar la Consiliul judeţean, nu ca noi. Pe deasupra n-aveţi nici un fel de oprelişti pentru a vă deplasa la Cernăuţi, în timp ce noi avem nevoie de invitaţii, de vize etc. C. A. - Maestre, aş avea încă o mie de întrebări, însă nu e timp şi spaţiu. Pentru a încheia, vă rog să vă puneţi singur o întrebare pe care o consideraţi absolut necesară în cuprinsul acestui interviu. Mulţumesc frumos. V. T. – Dragă domnule redactor-şef şi preşedinte. Mai are oare rost să-mi mai adresez o întrebare în plus la zecile de întrebări pe care mi le pun zilnic şi la care nu pot găsi răspunsurile cuvenite? Clare şi concise. Şi, desigur, înţelepte, precum mi le-aş dori.

invitatul revistei

Poeme cernăuţene Încă Încă nu e totul pierdut încă Mai putem vedea mai putem respira deşi peste noi prăvălită-i o stâncă Încă nu e totul pierdut încă De există-un abis mai există şi-un vis ca un arc peste-o prăpastie adâncă Încă nu e totul pierdut încă Printre nori se deschide o poartă Iarba rupe din piatră Încă nu e totul pierdut Încă.... Ca peştii pe uscat Între două râuri ne zbatem ca peştii pe uscat În tigaia încinsă a zilei visăm bulboane împrejmuite de răchiţi ce-şi scutură pletele în aşteptarea ploilor ce vor să cadă ca să înridurească oglinda viitoarelor ape

Prin labirint fără firul Ariadnei Sunt pus cu faţa la perete şi privirea mea sfredeleşte învechitele ziduri imperiale Pe lângă ele a trecut cândva Franţ Josif într-un faeton de gală să vadă cum noii supuşi depun jurământ de credinţă în fosta Piaţă a Austriei În spatele meu stă un pluton întreg de puşcaşi Le simt respiraţia rece sfredelindu-mi ceafa cu privirile lor de urmaşi ai lui Taras Bulba ce cască aşteptând să cad în genunchi ca un cal nărăvaş de cursă lungă Între timp trecătorul meu trup şi aşa se prăbuşeşte fără de gloanţe în sinele său de pământ în retragere Încă mă mai ţin în picioare şi privesc prin ziduri visând Alba Iulia Ce o fi oare de partea cealaltă a zidurilor? – mă întreb şi-n loc de răspuns aud vioara lui Ciprian îngânând Balada-i mai lungă decât viaţa-mi

Ni-s ochii tulburi aidoma cerului alarmat dinaintea furtunii... Numai furtunile de ne-ar ocoli amânând potopul de foc şi de apă

invitatul revistei La capăt de pod Ca un cerşetor cu mâna întinsă stau şi aştept mila trecătorilor Sunt umil şi smerit, sau cel puţin, aşa mi se pare Jalnicele-mi priviri scormonesc pământul de parcă ar vrea să îngroape-n el gândurile ce-mi biciuesc mintea şi sufletul răvăşite de întrebări la care de unul singur nu mai pot găsi răspunsuri înţelepte Iar bănuţii aruncaţi din mila trecătorilor în pălăria mea ce stă răsturnată ca un cuib de cioară pe o creangă de arin uscată răsună în gol ca nişte bulgări de lut peste-un capac de sicriu Nu am nevoie de ei În căuşul palmelor îi simt arzând ca nişte bulgări de jăratec precum cei 33 de arginţi strânşi în pumnul lacomiei lui Iuda Eu parcă altceva cerut-am de la voi, dragii mei fraţi Miez de noapte Doar tic-tacul ceasului mai tulbură liniştea decapitând cu acele lui secundele vieţii noastre ce curg ca uleiul prin dormitoarele scăldate-n lumina de veioză a viselor Şi nu ştim ce se întâmplă cu-adevărat şi cine ne îmbată existenţa sau o terorizează din teama de a nu pierde trenul spre nişte gări imaginare din pământul făgăduinţelor toate

Chinuit de insomnie cu ochii în tavan rogu-vă umblaţi în vârful degetelor să nu-mi turburaţi neliniştea cu care mă împac cel mai bine căci ea nu are orgolii bolnăvicioase Ea ştie să-mi rabde la nesfârşit dezolanta mea dezordine interioară când totul stă aruncat vraişte într-un amalgam inimaginabil de bucurii şi necazuri Caut o bucurie şi dau de-un necaz mă feresc de un necaz şi abandonez o bucurie nebănuită căzută din senin Şi tot aşa într-un amalgam superb călătorind prin noapte... Nevoia de mine Uneori mi-i scârbă de mine şi silă Când văd cum trupu-mi trezeşte doar milă Când zorii de ziuă neobosiţi mă scoală Ca pe un muribund din patul de boală. Încovoiata-mi şiră a spinării cum s-o îndrept Când tusea bătrânească o strânge din piept. Cu pas măsurat şi-ncheieturi scârţâinde Spre un ultim popas purtător de merinde Pentru viermii ce-aşteaptă foşgăind în ţărâne las vorbă că revin în nu ştiu care mâine. Să mă-aştepte cât-or putea că eu mai am de trăit În ciuda acelora care de demult m-au murit

jurnal comentat „Războiul singurul leac al lumii” Liviu Ioan STOICIU

Am tot transcris aici dintr-un pasaj de jurnal din 14 iulie 1987, luat la întâmplare (scris pe un registru masiv, de mână), drept pretext să comentez evenimente din via+a literară de azi, sau cum au evoluat sau involuat lucrurile în România în ultimii 23 de ani sau în via+a mea personală. Merg pe firul consemnărilor de jurnal. Eram acasă la bloc, la un poet, Virgil Huzum, în centrul Focșanilor, care abia murise, la 83 de ani, invitat aici de fiul lui venit de la Paris, Sergiu Huzum, cunoscut cineast (so(ul poetei Mioara Cremene). Poetul vrâncean Virgil Huzum îmi era mai apropiat (vă reamintesc, scuze: eu am locuit la Focșani, prin căsătorie, din 1975 până în 1990), fiindcă împărtășeam op+iunile suprarealiste din tinere(ea lui. Am mai subliniat aici, Virgil Huzum a cochetat cu futurologii lui Filippo Tommaso Marinetti, aderând la celebrul lui Manifest Futurist din 1909 (Virgil Huzum a fost prieten, de altfel, cu F.T. Marinetti, scriau amândoi ceea ce avea să se numească „poezie concretă”) – punctul lui 9, de curiozitate, stipula următoarele: „Vrem să glorificăm războiul - singurul leac al lumii - militarismul, patriotismul, gesturile distructive ale anarhiștilor, ideile frumoase care ucid și dispre$ul pentru femeie. Vrem sa demolam muzeele și bibliotecile, să luptăm împotriva moralită*ii, feminismului și împotriva tuturor lașită*ilor oportuniste și utilitariste”. Dacă vă pute+i imagina, „să glorificăm războiul, singurul leac al lumii”: Marinetti a profe(it, în Manifestul său din 1909, două războaie mondiale! Mentalitatea militaristă probabil că făcea pe atunci ravagii (ea era solu+ia la toate crizele de sistem, la început de secol 20; mă tem că și la început de secol 21 tot militarismul face legea, în paranteză fie zis). Mai rău, Marinetti (poet și editor, născut în Egipt, la Alexandria, în 1876) și-a transformat Manifestul Futurist în ideologie politică și a fondat, în 1918, Partidul Futurist, „care peste un an se va uni cu fasciștii lui Mussolini, Marinetti devenind astfel oficial unul dintre primii membri și sus*inători ai Partidului Fascist Italian. În ciuda

unor mici conflicte ideologice, avea sa rămână un sus*inător entuziast al fascismului italian, iar futurismul avea sa influen*eze ideologia fascistă”.Nu e greu de în(eles, Virgil Huzum a fost atras în această morișcă futuristă fascistă. În 1935 i-a fost premiat volumul de versuri „Zenit” (scris în spiritul poeziei concrete-futuriste), distins cu Premiul Societă+ii Scriitorilor Români. Așa îmi explic de ce Virgil Huzum a dispărut efectiv din via+a editorială românească timp de… 37 de ani (abia în 1973 a publicat mai apoi o nouă carte a sa de versuri), cunoscut fiind că Futurologia italiană, devenită ideologie de partid care s-a aliat cu Partidul Fascist Italian, fusese preluată ca atare și în România de sus+inătorii ei. Teama că va fi condamnat de comuniști pentru simpatiile fasciste (venite pe filieră literară futurologică) l-a (inut pe Virgil Huzum departe de via+a literară a anilor 40, 50 și 60! Un destin deturnat. Virgil Huzum a preferat să stea cu capul la cutie, în anonimat public, să fie profesor de filozofie la Focșani și farmacist din 1935 până în 1973 (era absolvent al Universităţii din Bucureşti; a obţinut în 1929 licenţa în farmacie, iar în 1931, cu menţiunea magna cum laude, licenţa în litere şi filosofie), să stea departe de via+a literară, să fie sigur că nimeni nu-și amintește de perioada lui futuristă-fascizată. Interesantă postură, până azi nu m-am gândit la ea (și cei ce au scris de Virgil Huzum s-au mărginit să-l claseze la „poe+i minori” și să nu-i urmărească biografia atât de insolită, care putea să dea explica+ii de ce opera lui a fost înghe+ată de la un moment dat; tocmai el, care în 1929 semna un manifest intitulat „Poezia structurală” și, deci, avea un program original de scris, de poezie „abstractă, ermetică”)... Cum spun, eram acasă la acest poet „minor” care abia murise, la 83 de ani, chemat de fiul lui, sosit întârziat de la Paris, Sergiu (cu o carieră artistică la fel de fracturată ca a tatălui lui; aflat în plină glorie – a fost operator la filmele de început de succes ale lui Lucian Pintilie, „Duminică la ora 6” și „Reconstituirea”, a fugit în Fran(a în 1969, unde a semnat filme documentare și de televiziune). Acum, când scriu aceste rânduri, am descoperit pe „Calendarul evenimentelor”, pe sanatatea.com, la ziua de 23 noiembrie, că operatorul Sergiu Huzum, „inventatorul procedeului transtrav”, născut în 1933, a murit în 2004, nu pot să cred! Habar nu aveam că Sergiu Huzum, despre care scriam aici, în ultimele mele tablete, ca despre un om viu, era mort din 2004! Cum trec toate. Am divagat, nici n-am apucat să citez din jurnalul meu...

un bucovinean la Paris Exilul ca aventură culturală (note şi frînturi)

Matei VIŞNIEC

Mă plimb pe strada Monsieur le Prince, nu departe de Sorbona. Trec printr-un şir de restaurante japonze. Le număr: unu, doi, trei, patru… patru restaurante japoneze unul lîngă altul. Mai fac cîţiva paşi şi începe altă serie. În total sunt vreo nouă pe o distanţă de nici o sută de metri. În 1987, cînd am ajuns la Paris, această stradă, aflată în apropiere de Sorbona şi de grădina Luxembourg, avea o cu totul altă înfăţişare… Caut o librărie unde răsfoiam cărţi rare şi o alta, cu literatură erotică… Îmi amintesc şi de un restaurant cu specific francez „une crêperie“, unde mîncam pe nimica toate clătite cu şuncă… Au dispărut. Pe această stradă, ca şi peste alte zeci de străzi, cum ar fi cele din jurul Operei, a venit moda restaurantelor japoneze ţinute de chinezi. Altfel spus, Parisul se „mondializează“… Sunt de peste 24 de ani în Franţa şi încep să am unele nostalgii... pariziene. În primii ani am văzut cafenele tradiţionale care dispăreau fiind înlocuite cu McDonald's-uri sau cu alte stabilimente de tip fast food. Acum, am impresia că fiecare restaurant cu specific francez care dă faliment este înlocuit cu un altul oferind specialităţi asiatice. Citesc în ziare că lumea nu mai vine la cafenele ca altădată, că această veritabilă instituţie franceză, cafeneaua, este în criză. Nu sunt eu cel destinat să tragă un semnal de alarmă şi nici nu-mi place să mă dau mai catolic decît papa, să încerc să par mai francez decît francezii. Franţa mea este un ideal, un model mental şi cultural pe care l-am asimilat încă de la vîrsta de 10 ani, în România. Vorbind despre ce simt pentru Franţa, nu fac decît să spun adevărul. Franţa a dat buzna în viaţa mea la Şcoala Generală numărul 4 de la Rădăuţi, încă din clasele 1-4. Îmi amintesc de o fabulă scrisă de un anume La Fontaine, se chema „Corbul şi vulpea“, figura în programa şcolară, dar era povestită în proză iar eu am versificat-o. Aşa am scris prima poezie,

publicată apoi şi în revista şcolii. Lucru ciudat, lecturile mele de copil român au fost cam aceleaşi cu ale copiilor francezi. Numai că eu citeam în română, şi nu în franceză, „Gargantua şi Pantagruel“ sau basmele lui Perrault. Nu ştiu cum a fost posibil, dar în biblioteca Şcolii Generale numărul 4 de la Rădăuţi puteau fi găsite zeci de romane de Alexandre Dumas. Primii mei eroi au fost d'Artagnan şi Contele de Monte-Cristo. Primele mele mari călătorii le-am făcut împreună cu Jules Vernes şi Căpitanul Nemo, iar primele mele frisoane politico-sociale le-am avut graţie lui Victor Hugo şi a „Mizerabililor“. Repet, nu ştiu cum a fost posibil ca într-o ţară comunistă un elev să poată găsi în biblioteca şcolii toată marea literatură clasică franceză în traduceri admirabile… Anatole France, Balzac, Maupassant, Stendhal, Théophile Gautier… au fost tot atîtea porţi care mi se deshideau spre o ţară incredibilă, o ţară unde istoria, aventura, generozitatea, dragostea, galanteria, triumful binelui se amestecau cu eroismul, frumuseţea, grandoarea, visul… Ceva mai tîrziu, licean fiind, au urmat Camus, Sartre, Lautréamont… În timp ce România devenea din ce în ce mai nesuferită prin delirul ei totalitar, primul azil poltic mi l-au dat romanele lui Raymond Radiquet, Proust, Michel Tournier, Patrick Modiano, Louis Ferdinand Céline, Simone de Beauvoir… Da, primul meu model, ca tînăr scriitor, a fost Raymond Radiquet. Visam să mor ca el, la 21 de ani, lăsînd doar două romane memorabile în urmă… Au fost ani cînd cultura franceză pătrundea în România prin toţi porii ei obosiţi. Filmele cu Jean Marais şi Louis de Funès, muzica lui Adamo şi Aznavour, cărţile despre impresionişti şi Napoléon… Mai tîrziu, devenit student la Bucureşti, am descoperit teatrul francez, începînd cu Molière şi terminînd cu un anume Ionesco, trecînd prin Cocteau şi Camus. Nu întîmplător, deci, cînd am ajuns în Franţa, m-am simţit într-un fel ca acasă, într-o casă a mea pe care o cultivasem cu grijă. Vizitînd Parisul mi-am dat seama că revedeam de fapt pieţele, monumentele, străzile. Nu le descopeream pentru întîia oară, mai fusesem pe acolo prin lecturile mele, trăisem acolo zi de zi cu Jean Valjean şi cu Bel Ami. Acum, nu îmi mai fac nici o iluzie. Franţa se va mondializa, se va anglo-saxoniza, se va asiatiza, se va arabiza, se va adapta, se va dezintegra… Presiunea este prea puternică, maşina integrării nu

funcţionează, forţele care au rezistat pînă acum se uzează. Ca orice mare cultură, ca orice mare model, Franţa, care a dat lumii în primul rînd un stil de viaţă, va fi înghiţită de avalanşa barbariei moderne. Este în logica lucrurilor şi de aceea sunt optimist. Pentru că în momentul în care şi ultima cafenea va fi transformată în restaurant chinezesc sau thailandez, se va întîmpla ceva ciudat. Lumea va simţi absenţa Franţei. Oamenii vor resimţi un mare gol, un vid sufletesc, se vor îndoi de ei înşişi şi vor începe să reconstituie Franţa pretutindeni pe Pămînt. Franţa va renaşte fragmentar, pe bucăţele, în toate colţurile lumii. La Pekin, la New York şi la Moscova vor răsări mici „colţuri“ franceze, cîte o cafenea cu un lampadar în faţă, cîte o stradă întreagă reconstituind modelul de viaţă francez, cu cîte o brutărie cu baghete calde şi cu cîte o mică librărie cu cărţi rare şi stampe vechi. De-a lungul fluviilor care traversează marile capitale ale lumii vor apărea şiruri de tarabe cu cărţi iar cei care vor fi postaţi în spatele lor îşi vor zice buchinişti. Nu-mi fac nici o grijă, după ce şi ultimul francez va asculta de glasul raţiunii şi va renunţa la utopie, după ce şi ultimul francez se va „adapta“ mondializării şi modernizării pentru a dispărea în neant, după ce din Franţa nu va mai rămîne decît o nebuloasă de imagini şi sunete, oamenii o vor reinventa pentru că îşi vor da seama că nu pot trăi fără ea. Ca o oglindă spartă în mii şi mii de cioburi, Franţa va continua să reflecte, printr-un efect de renaştere fragmentară, acea nevoie profundă a fiinţei umane de a nu trece prin viaţă oricum. Iar toţi cei care vor reuşi performanţa de a reintroduce puţin gust, puţin stil, puţin rafinament şi puţină poezie în modul lor de viaţă, pentru a se recunoaşte între ei vor căuta un nume comun, şi negăsind altul mai bun îşi vor spune francezi.

biblioteca Bucovina literară Apariţii la Herald în 2011

Cartea lui Enoh, traducere şi îngrijire ediţie de Alexandru Anghel

Manuscrisele de la Marea Moartă, traducere, introducere şi note de Theodor H. Gaster

Geshe Rabten, Meditaţia şi viaţa cotidiană. Stările conştiinţei, traducere din franceză de Mircea Costin Glăvan

ATTYA, Peregrinul. Sfârşit de călătorie

Anton Caragea, Sfântul şi cultul sfinţilor

G.I. Gurdjieff, Viziuni din lumea reală, traducere şi îngrijire ediţie - Gabriela Nica; postfaţă de Marius Cristian Ene

poesis Negustorul de zurgălăi Constantin HREHOR Negustorul de zurgălăi câmp oblic boves aversi, boves aversi, miserere nostri! clopo(ei, jerbe, măşti, milimetrice lămpi cu mercur, piane de gheaţă, rodii, beteală, dafin, yuzu, şofran, imortele, bethleemuri de ceară, magi de tinichea aceleaşi străzi, cerşetori, câini mai bătrâni cu o iarnă mai flămânzi cu o noapte, aceiaşi ipocri(i vânzători de stele pentru sărbători fără stea. barbar rupe rindeaua din scândura iernii: lapone sănii cu aur, oxigen îngheţat colonii australe, urşi mistici cu felinarele morţii la gât; plâng ieşind din cuptoarele de wolfram clopotele însemnate cu efigia zeului lapidat, la colind ies semin(ele electrice curse din bradul pentru Crăciun doborât. acum drept stă sub pavăza sa Orionul polifoniile colindă fortăre(e şi târguri noapte şi zi – sunete roşii de mac şi rubin, sunete de grâu tânăr, de struguri, epode, torelli, salbele reginei din Saba, inelele prin(esei My «zurgălăi! zurgălăi!», strigă negustorul prin pie(e până-n carâmbi îmbrăcat în bronz sunător gâfâie, se opreşte, trage ultimul centimetru de (igară pe troianul mamut nimeni de unde vine, nici numele nu îi ştie vestitului vânzător, nimeni nu-i spune că în descreştere-i e timpul cu fiecare clopot vândut. drumul îi e luminat doar de mărul din palmă, de ochii felinei urlând în cuşca de fier

mişună în penumbră ho(ii de orologii, ho(ii de acordeoane explozie în lan( – de petale i se umple cămaşa sub(iată de ger; în burgul dărâmat de claxoane numai în poarta copacului albastru lerui ler acum doar pe tine cântă clopo(eii măru(i şi-s în flux florile de cais, şi-n reflux florile de mălin, pe scară de mirt încă îngerii vin, şi râd pentru tine irişi în căr(ile cu nun(i a extaz miroşi, a pogorâre de duh arde sălbatic focul în pietrele preacurate, pentru steaua din lăuntru în văzduh cântă poesiile toate. trec tone de fulgi, vin tone de fatalitate ani sterpi – foi de pelin flori dalbe – ani buni, între departe şi aproape e o nălucire de dans boreal, prăvălită sub deal o sanie cu căpşuni. +esut într-un chip era sau într-un fără de chip negustorul? arătarea l-a arătat sau l-a presupus nearătarea? nimeni nu a ştiut vreodată, nimeni nu ştie de neştiin(ă-i plină ştiin(a – între sine şi nimic a aşezat marea câte un munte pe fiecare din cei absorbi(i de miracol. întreabă fiara somnului hohotind lângă foc, umilin(a, înfometa(i crabii, zodiile pe care le însumi în prădalnica lumină unde-s născuţi mieii, febra şi visul, solda(ii, bocancii lor plini de vin putrezi(i în podgorii, câmpia casantă de sub halucinantele papyrusuri pentru nescrisul cărora a fost inventat scrisul, întreabă leagănul cu noroc în care râd şi indescifrabil plâng copiii ninsorii! cei care-i pre(uiesc lupului fidelitatea spun că din când în când se arată în sloiurile felinarelor hălăduind prin pădurea de clarinete, că aud cântând cântări necântate euxine inele de za, fibule, pandative între mirare şi înminunare – îi văd prin lunete.

poesis dar repede tac – pot fi înşela(i de iluzioniştii coborâ(i din vitrine, incandescen(i trecând strada cu păpuşi în rochii de zahăr pe bra(e în oraşul de sare. tac trist le e sufletul urzit din epifanii şi seisme, singur ca oraşul îmbulzit de măscărici şi potăi; sub sclipitoare cetine de sârmă fără stea murmură un cântec de nea doar un copil mai mic decât clopo(elul în care lăcrimează negustorul de zurgălăi. Beteală se reaşază geneza ori poate fulgeră strâmb sanie cu metafore, sumă a tuturor florilor de câmp? stup eşti nu mai miroşi a femeie cetină, în formă de brăţară aspidă orhidee şi zee. e aerul sfânt grâul în insomnie pe oblică rază vestitorii descind – magie stalactită de sânge, colind mirele e viu se-aud toate înviind în jur de magnolii pădure frumoasă laude, violoncel în ninsoare infinită duminică de mătasă străluminat brad albastru împodobit cu poveşti, colinda colindelor mirarea mirărilor eşti Crăciunul în adoraţie – un munte de poesii acoperit cu flori de mălin lerui ler bob de cer pe lujer de crin zeu de ger pe-un fir de beteală magii vin nu-i frumuseţe frumuseţea pe care o ai după cum nici raiul nu-i cel căruia noi îi zicem rai; s-a întâmplat în mine

ca-n ziua dintâi să găsesc păcatul odihnitor căpătâi; azi am greşit undeva acolo unde se desparte cerul de stea podoabe virgine iatac de cleştar ascunse în tine stelele dincolo de planetă răsar. alegorice care vin să ţi se închine, înaintează fregate sub pânzele suflate de har spinii să nu te înspine lumini să te înlumine lerui ler zar târziul pe flaut insomnii desfrunzite ‐ pocnesc bulbii poveştilor nepovestite. nuferi, herghelii de argint cărţi albite de frig în distilării de absint. miere de stea stea de Crăciun în parcul părăsit de statui nescrise toate poesiile lumii îţi spun chihlimbar euxin crivăţ om bun cu mărgăritare te-acopăr cu o pădure de stupi lună verde în viscol: arbaletele luminoase, vânătoare de lupi, săniile scriu pe zăpezi versuri fricoase miroşi a extaz a dimineaţă de măr roiesc în văzduh nesfârşitele nunţi îngeri mărunţi văd la tine în păr, cântă pe tine clopoţeii cărunţi hohot de nuferi în oglindiri în degete de mesteacăn inele curate cetină verde lerui - leruiri pe fruntea în diademă poesiile toate!

cronica literară Gheorghe Tomozei, un „suflet vechi“ Adrian-Dinu RACHIERU

„Sunt o vocabulă rostită de toamnă” Gheorghe Tomozei a scris şi a publicat mult, priceperea versificatorie fiind vizibilă şi remarcată chiar la start. După ce trecuse prin liceul târgoviştean „Nicolae Bălcescu” şi, apoi, la Şcoala de literatură, debutând, încă adolescent, în 1953, în Tânărul scriitor, poetul intra în câmpul liricii (editorial vorbind) cu Pasărea albastră (1957), purtând, previzibil, amprenta labişiană. Dar ambiţia meşteşugarului, declarat – mai încoace – trufaş paznic al unui „hangar de fluturi”, era cea de a se elibera de tutelă, producând râvnitele „cristale”. Încât, înscris pe o linie neoromantică, prolificul şi singuraticul poet, sedus de vioiciunea spiritului muntenesc („valah” cum se răsfăţa) nu şi-a legat destinul, neapărat, de cadenţa generaţiei. Cu frenezie inventivă, caligraf împătimit, atent la „genealogie” el ne invită într-un „apocaliptic iarmaroc” desfăşurat „de la Dosoftei la Tomozei”, trecând de la poezia îmbibată de sentimentalitate ori înrobită de evenimenţial, mereu însă atinsă de muzicalitate, la cea frisonată de livresc, iubind străvezimea. Un sentimental, aşadar, cu acces la contemplaţie, doritor de „scrisori făloase”, el pare, mai degrabă, prin jocurile verbale şi patina istorică, pensând cuvinte zemoase ori vocabule rare, un nevindecabil caligraf (pe filiera A. Pann, Pillat, Urmuz), cinstind – înduioşat – cântecul de lume, dar şi zeflemeaua, exercitând – cu fast bizantin – seducţia. Acest subtext galant, răsfăţând verbul şi eliberând un hedonism fanariot, plombând în text – în numele unei nedomolite patimi arhivistice – „gablonzuri verbale” nu-şi stinge causticitatea. Fineţea prozodică, versul cantabil (desenând himere), graţia bizantină fac din poetul bântuit de „fermenţii melancoliei” un „trezorier al toamnei”. Întomnarea era, dealtfel, tema obsedantă a ultimelor volume: constatând că „se face toamnă-n univers” ori contemplând spectacolul „ningerimii”, el prefiră cuvinte tocmai pentru a se apăra de „blânda lentoare a paşilor morţii”. Se vrea, apăsat de „himerica mantilă” a toamnei, „mormântul / unei mori de vânt”. Astfel, în stampele sale irizate câteodată de un

protector ludism verbal, dovedind sprinteneală şi inventivitate, se strecoară neliniştea, învolburând cutele textului. Coboară atunci peste noi o tristeţe inexplicabilă, suportată însă cu eleganţă, aruncând peste lume „un strigăt pal”. Dovedindu-se un harnic îngrijitor de ediţii, semnând antologii şi traduceri, literatură pentru copii, preţuind activitatea publicistică, poetul avea, negreşit, vocaţia prieteniei. Cel „înhăitat cu fluturii”, legat primejdios de trecut (cum mărturisea într-un interviu) ne-a lăsat o (altă) carte cu prieteni: Ospăţ cu păsări colibri. Iar afecţiunea şi preţuirea pentru Labiş şi Nichita Stănescu s-au răsfrânt, se ştie, într-o tenace preocupare de a le veghea postumitatea. Printre degustătorii de poezie (aceste „personagii ridicule”, cum credea – uşor amuzat – chiar poetul), zidit între cărţi, icoane, monezi, el se defineşte ca un suflet vechi. Gh. Tomozei are, indiscutabil, cultul poeţilor şi al poeziei şi, trăind în vecinătatea unor mari nume, reconstituie, cu o „mână-copilă”, într-o memorialistică aburoasă, întâmplările unor vieţi tumultuoase dintre care, explicabil, se detaşează episodul Argeş-ului, revistă pe care a şi condus-o (1969-1972). „Robind la amintiri”, Tomozei nu îngână însă o romanţă veştedă. Poetul „învesteşte timpul”, dar acest „jind subţire”, placat pe un arsenal arhaic şi, cum spuneam, reactivând falsul bizantin întreţine un abur exotic (învăluind un viguros şi declarat-orgolios duh valah). Curtenitor, plin de galanterie, ispitit de ludism şi orfevrărie, el propune împerecheri suave şi se vrea „sclavul iubirii”. Miniaturist, în fond, străin de poezia conceptelor, Gheorghe Tomozei rămâne, în faza crepusculară, o neobosită (şi repetitivă, câteodată) distilerie de imagini; o reverie fluidă, pillatiană, cu un stins ecou arghezian şi demonstrând, parcă, un „viciu matein”. Acest amestec de influenţe, topite în mojarul talentului (indiscutabil) pare a îndreptăţi, parţial, un reproş reluat în diverse împrejurări, privind deficitul de personalitate. Tomozei, s-a spus (exploatată fiind o afirmaţie a poetului) rescrie cu har „versurile altora”. Formula sa metabolizează varii „scriituri” (să ne amintim de etapa imagismului nichitian) iar trupulcvartir, un veritabil „sertar cu semne”, stăpâneşte un regat de iluzii. Declinul e recunoscut, ruinele existenţiale îl împresoară şi regretul alexandrin se insinuează; până şi Ninive, cea „râmată de porci” (v. Ninive, 1982) vine să confirme destinul de „ţărână târătoare”. Şi care, devenind „un valah tibetan”, a făcut „bătături pe nervi”, golindu-se de moarte. Galanteria sau ludismul nu obturează însă profunditatea. Prolificul poet, înnegrind – risipitor – maldăre de file, dizolvând imaginea livrescă în manierism îşi surdinizează suferinţa. El contemplă resorbţia în mineral şi, întomnat, visând la un cuplu himeric,

BUCOVINA LITERARĂ

cronica literară spiritualizează erotica, trecând-o peste timp, înspre agapé. Dar are, mai departe, „laşitatea” de a rămâne la masa de scris, sperând că va dăinui, scotocind prin buzunarele cu manuscripte unde va descoperi „un bot de vers / înfipt în creier”. Critica, să recunoaştem, i-a rămas datoare acestui important poet, departe de a-şi fi istovit gloria. Dincolo de gesturile ascunse (din pudoare) ori de aparenţa jucăuşă, de neobosită inventivitate (adunând giuvaericale), pe linia unui exotism lingvistic, vădind o energică dexteritate, poetul, surâzător şi dureros, cu ştiuta-i notă jovialludic-melancolică ne avertiza: „mă nărui nedescifrat, nevăzut”. Orânduite, parcă, într-un album, digitaţiile sale catifelate se încarcă, într-o ciudată simbioză, cu sevă, respectând o impecabilă caligrafie şi o discretă senzualitate. Fiindcă Tomozei nu şi-a etalat biografia în vitrină. Pudoarea l-a împiedicat să-şi exhibe eul poetic, refugiindu-se, cumva temător, la vămile visului, încercând cu virtuozitate felurite registre. Rafinamentul neoromantic, infiltraţiile livreşti, aerul villonesc ori gesturile trubadureşti împinse în jocuridicteuri nu fac decât să încercuiască inefabilul: tematica erotică. Poezia rămâne o oglindă răsturnată iar versul un „abator de miresme”. Încât evazionismul (diagnosticat de N. Manolescu) află în paleta cromatică „măsura durerii şi bucuriei”. Calofilia lui Tomozei stinge sunetul funebru în spectacolul autumnal, descoperind „mâlul luminii putrezite”. Iar recuzita sentimentală, desfăşurând în odaia „susă” (după un calc eminescian) chiar miracolul fiinţării nu va fi îngenuncheată, teatral, de potopul tristeţilor existenţiale. Discreţia surdinizează irepetabila experienţă a trecerii prin lume, încărcând-o cu suavitate. Făcând figura unui ins demodat, Gh. Tomozei îşi ascunde eul şi fuge în alte lumi, inventând decolorate stampe bucureştene, cu ierni de pe vremea lui Vodă Caragea şi butci din care coboară domniţe hieratice. Visul, ca o „pasăre albastră”, se întinde peste această poezie, desenând o aburoasă şi fugară prezenţă. Aproape uitat azi, prolific, afectat, dar şi ironic, impunând – în timp – prin virtuozitatea execuţiei, poetul Gheorghe Tomozei, în chip de miniaturist rafinat, a parcurs o evoluţie lentă. Catalogul corăbiilor (1987), adunând producţia lirică a unui întins răstimp (1957-1985) evidenţia tocmai această adaptare, părăsind poezia evenimenţială, stufoasă, preferând estetizarea şi intimizarea sub semnul exigenţelor unui orfevru, deloc spontan, devenit „o cupă de mirare”. Asumarea artificiului, recunoaşterea convenţiei, iscusinţa artizanală etc., întreţin un modernism de factură ludică, procurând delicii intelectuale. Joaca, revărsarea voluptuoasă de gratuităţi verbale (vezi Suav anapoda, 1969), interesul pentru limba cronicărească ori apetitul calamburesc, strunit de lapidaritate, fac din

acest caligraf împătimit, răsfăţând vorbele în decor fastuos, un inventiv. Tomozei descoperă verbe noi, livrează combinaţii insolite şi citate metamorfozate, propune – observa D. Micu – un „umor livresc” într-un „osuar de miresme”, peste care – mărturisea poetul – „ninge cu litere de tipar”. Trăitor în Biblioteci fericite (1994), Tomozei a crescut la o intersecţie lirică, topind numeroase influenţe, identificând vecinătăţi, suspectat chiar că ar fi impersonal. „Valahul Tom” şi-a făcut mâna „siluind” poeme (mărturisea), celebrând „maşinării romantice” şi reciclând stiluri şi replici întro lungă ucenicie. Apocalipticul iarmaroc, de pildă, invocă o posibilă istorie a poeziei noastre. Să fie Tomozei doar un histrion, un „mărturisitor” care, reîntors în trecut, dezvăluie o teatralitate naturalizată? Sau doar un „mim al galanteriei”, dezvoltând o pasionalitate rece? E drept, trubaduresc şi curtezan, cu certă vocaţie artizanală, el se vrea un „bufon luminescent” într-o lume spectrală (cf. Gheorghe Grigurcu). Poetul calofil visează (la) „un vers fără cusur”, se învecheşte programatic citindu-i, cu pietate, pe cei de dinainte, speră ca, rămânând „o rană înrămată”, să devină un meşter recunoscut („Trag după mine o Formă”). Confesivitatea sa, discretă, bilanţieră, răsfrânge – la ora reculegerii – un sentimentalism desuet, sub control însă. Încât, aşteptând „rădvanul toamnei”, poetul, pedant, înclinat spre poză, jongleur, schiţează un autoportret în care erosul, cu pusee gesticulante, adorator la limita libovului, conjugă sentimentalismul şi cruzimea. Tomozei va recunoaşte: „iubirii i-am fost scribul, robind la amintiri / ce-mi nălucesc o fată cu degete subţiri” (v. Despre vieţile şi petrecerile mele). El rămâne, negreşit, un poet tradiţional, cu mascate orgolii auctoriale, coborând ferice în trecut, într-o medievalitate fantastă, un singuratic care a cunoscut fericirea de a fi scriitor. Ivit într-o epocă de îngheţ dogmatic, trecut printr-o şcoală „utilă” (după unii), „odioasă” (după alte aprecieri), scuturându-se de anomaliile şi procesele (literare) care au definit-o, Gheorghe Tomozei a dovedit o rarissimă vocaţie a prieteniei. „Scutier” al lui Labiş (vorba lui Eugen Simion), a vegheat memoria poetului din Mălini, reconstituind într-o carte-colaj (v. Moartea unui poet, 1972) anii nebuloşi „de formaţie”, îngrijind apoi numeroase ediţii. Prin Labiş, primul care dispărea, generaţia sa a descoperit brutal moartea. O generaţie „ştampilată” (zicea Tomozei) de tandemul Labiş-Nichita. „Înhăitându-se” apoi cu N. Stănescu, gustând din plin „veninurile” postdecembriste, Tomozei – un „peregrin valah” – a părăsit mâhnit această lume gălăgioasă, măcinată de orgolii tembele, ştiind însă prea bine că poeţii constituie „infanteria” războaielor culturale. Şi se sacrifică în numele lor.

cronica literară

Ion Barbu sau limitele interpretării critice Anca MĂGUREAN

Este deja une fapt bine cunoscut acela că unul din numele de seamă care s-a impus în critica românească în ultimele decenii este cel al hușeanului Theodor Codreanu. Reputat exeget eminescian, preocupările literare ale criticului nu se mărginesc doar la studiul vie+ii și operei Marelui Romantic, ci abordează în egală măsură direc+ii noi în literatura română ca, de pildă, universul bacovian, teatrul lui Caragiale sau, recent, opera barbiană, care a fost pe rând contestată, neîn+eleasă sau ignorată. Astfel, în volumul recent apărut la Editura Curtea Veche din București și intitulat Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic, criticul purcede spre limpezirea apelor în ce privește lirica poetului matematician. Demersul criticului nu este unul simplu, el trebuind mai întâi să cunoască în profunzime lirica barbiană, să adune, să asimileze și să analizeze tot ceea ce s-a putut scrie sau spune despre poet, printr-o trecere în revistă extrem de minu+ioasă a exegezei barbiene, urmată de decantarea firească a acestor informa+ii, trecute prin filtrul gândirii și al sensibilită+ii proprii. De altfel, volumul este structurat în două păr+i, fiecare urmărind cele două etape enun+ate mai sus. În prima parte, intitulată sugestiv Înfruntând critica, autorul trasează într-o manieră obiectivă și strălucit documentată, toate direc+iile exegezei barbiene de la apari+ia poetului în peisajul liricii românești și până la cele mai recente studii consacrate acestuia. Așa cum însuși criticul mărturisește în Argument, această primă parte a eseului despre Ion Barbu îl vizează atât pe poet care, nu de pu+ine ori s-a arătat dezamăgit de felul în care a fost perceput de contemporani, reușind totuși să se impună definitiv posterită+ii, cât și pe autor care își pregătește terenul pentru a doua parte a studiului unde își va expune propria viziune asupra liricii barbiene. Să le luăm așadar pe rând. Folosind ca instrument de lucru metoda transdisciplinară, criticul nu se limitează în prima parte a studiului la simpla trecere în revistă a modelelor de percep(ie a operei barbiene, ci aduce de asemenea în

aten+ia cititorului numeroase aspecte care +in atât de contextul politic intern și de societatea românească contemporană poetului, cât și de contextul extern, prin raportarea la direc+iile din lirica occidentală, la care se adaugă, bineîn+eles, o bună cunoaștere a sistemelor filosofice, a ezoteriei și a miturilor care se regăsesc în poezia lui Ion Barbu. Toate acestea sunt pigmentate, atunci când este cazul, de detaliul biografic, de multe ori surprinzător și inedit, dar excelent corelat cu activitatea și preocupările literare ale poetului și care aduce un plus de lumină în în+elegerea crea+iei acestuia. Rând pe rând, sunt analizate pertinent și bazându-se pe o documenta+ie vastă, principalele direc+ii de interpretare (dacă nu toate!) ale liricii barbiene, începând cu teoria lovinesciană a sincronismului care propunea adaptarea la modelele culturale occidentale și care vedea în Ion Barbu un balcanic inadaptat, ignorând canonismul de factură modernă al poetului, continuând cu viziunea critică a lui Tudor Vianu care îl percepe pe poet ca pe un ermetic de talia lui Mallarmé și Valéry, trecând, inevitabil, prin călinesciana Istorie a literaturii române, dar mai ales prin exegeza lui Marin Mincu, cea mai apropiată de altfel de adevărul lirismului barbian și ajungând până la mai recentele viziuni ale lui Eugen Simion, Basarab Nicolescu, Ioana Em. Petrescu, Mircea Coloșenco ori Nicolae Manolescu. Dând dovadă de erudi+ie și de o arie largă de documentare, autorul lămurește, în acest istoric al exegezei barbiene, o serie de concepte-cheie absolut necesare pentru în(elegerea operei lui Ion Barbu (cum ar fi ermetism, canonism, textualism și lista poate continua), fără a aluneca însă pe panta didacticistă, ci cu scopul de a scoate la iveală controversele numeroase și îndelungate stârnite în jurul poetului comparat în mod eronat cu nume din poezia franceză și germană. E drept că, și pentru criticul hușean, receptarea liricii barbiene devine de neconceput în lipsa raportării acesteia la nume precum Mallarmé, Rimbaud sau Rilke, dar numai în măsura în care aceste apropieri sunt menite a scoate în eviden+ă unicitatea poetului român care, departe de a fi un epigon al acestora, devine un vizionar al expresiei și al ideii poetice. Fluctua+iile înregistrate de intrepretările date de exegeza barbiană - între ermetismul filologic de natură mallarmeană și ermetismul canonic în care poetul însuși se autoinclude, între modelul matematic și cel poetic (oscila+ie născută de altfel, din bine cunoscuta afirma+ie a poetului conform căreia există ”un punct luminos unde poezia se întâlnește cu geometria”), între apartenen(a poetului la modernism sau la antimodernism -, se stabilizează în partea a

cronica literară doua a volumului unde autorul își conturează propria opinie într-o manieră obiectivă, lipsită de încrâncenare și justificată cu sim+ de răspundere, sprijinindu-se, nu de pu(ine ori, pe greșelile de interpretare ale predecesorilor. Astfel, în a doua parte a studiului, intitulată Ermetismul canonic, autorul volumului aduce argumente în favoarea ideii conform căreia poetul este de fapt un antimodernist convins care se opune imita+iei sterile și înșelătoare, un ermetic de tip canonic și nu unul de tip filologic precum Mallarmé, poetul francez cu care este în mod eronat comparat, un împătimit al ritmului perceput ca esen+ă a existen+ei și prin urmare a poeziei - acest „joc secund mai pur” (unul dintre capitolele studiului oferă o interesantă analiză a structurilor ritmice în lirica barbiană) - și al dogmei în+eleasă în sensul pozitiv de reunire a contrariilor, ca fiind „cea mai înaltă formă de Poezie”. Fiecăror acestor aspecte, criticul Theodor Codreanu le rezervă câte un capitol amplu documentat și mai ales argumentat prin metoda transdisciplinarită+ii. Ideile vehiculate în eseul de fa+ă reprezintă o viziune originală asupra crea+iei poetice a lui Ion Barbu, cu accente preluate din sistemul epistemologic al lui Gaston Bachelard, din psihanaliza jungiană, filosofie, mituri străvechi, din alchimie și din ezoterism. De asemenea, sunt eviden+iate afinită+ile de gândire ale poetului cu dogmatismul lui Blaga, un alt poet însetat de mister, - concept care devine (inta supremă către care tinde cunoașterea poetică -, precum și afinită+ile de stil și de imagine poetică cu geniul eminescian. De pildă, într-o extraordinară analiză comparativă între poezia Timbru și poemul Memento mori, criticul identifică o serie de apropieri izbitoare între cele două produc+ii lirice, ajungând la concluzia că „performan+a unică a lui Ion Barbu este că a concentrat vasta panoramă a deșertăciunilor din Memento mori doar în pătratul zilei unui catren, transformând o epopee într-o teoremă lirică”. Dar, așa cum argumentează autorul acestui volum, poetul nu sa lăsat sedus doar de perfec+iunea și bogă+ia sensurilor versului eminescian, ci și de romanul lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, ale cărui ecouri se regăsesc în imaginea oului dogmatic barbian, dar și în pitorescul balcanic și în structura pentadică a ciclului Isarlâk. Însă, așa cum există o serie de afinită+i între concep+ia despre poezie a lui Barbu și cea a lui Eminescu, tot așa, rigurozitatea poetului matematician contravine poeziei elegiace bacoviene și poeziei leneșe argheziene pe care acesta le-a respins cu desăvârșire. Un loc important în cadrul acestui studiu îl ocupă analiza rela+iei dintre poet și crea+ia lirică văzută ca un

joc al oglinzilor. Astfel, în opinia criticului care realizează o adevărată poetică a oglinzii, crea+ia devine un act narcisiac ridicat la scară cosmică, făcând recurs la mitul apei ca oglindă în care se reflectă de această dată gândirea pură. Mai mult decât atât, noutatea adusă de poezia lui Ion Barbu constă în dualitatea privirii care, pe de o parte, împrăștie și duce la pierzanie, cu referiri la nefericitul gest orfic de a privi îndărăt, iar pe de altă parte, la puterea narcisiacă de a capta totul într-o singură imagine, ceea ce face ca poezia barbiană să fie „un joc al privirilor dintre Narcis și Orfeu” în care se zămislește misterul ermetismului poetului. Dar criticul nu se arată preocupat de crea+ie doar în sensul de doctrină poetică, ci abordează și latura ontologică a acesteia, prin aducerea în prim plan a unei suprateme căreia i se subordonează lirica barbiană. Increatul devine o prezen+ă constantă a poeziei lui Ion Barbu, ușor decelabilă de altfel în Oul dogmatic, în aparent ludicul După melci, sau în ciclul Uvedenrode. Văzut ca o mișcare regresivă către unitatea primordială, increatul barbian este expresia nostalgiei poetului pentru paradisul pierdut care poate fi recuperat doar printr-o mișcare regresivă ce devine posibilă numai prin ritm, perceput de poet ca fiind esen(a universului. Supranumit de către poet și ElGahel, apelativ cu rezonan+ă mitică în care criticul Theodor Codreanu recunoaște anagrama numelui primei iubiri a acestuia – Helga –, increatul barbian poate fi în(eles și ca expresie a iubirii primordiale care stă la baza originii lumii: iubirea divină. Chiar și ideologia politică barbiană +ine tot de increat, afirmă criticul, căci mișcarea legionară cu care poetul între+inea afinită+i de ordin sentimental, era percepută de către acesta ca o întoarcere la puritatea socială și politică. Fără a avea preten+ia de a fi lămurit controversele de interpretare a liricii barbiene, studiul-eseu al criticului hușean este, fără îndoială, o contribu+ie de seamă la exegeza operei poetului îndrăgostit de formele pure, dar și un fel de act justi+iar fa+ă de poezia lui Ion Barbu, semnalând cu argumente valabile greșelile de percep+ie ale acesteia și care, de-a lungul timpului, s-au aflat în conflict cu inten+ia poetică a autorului. Lucrarea de fa+ă este în același timp o dovadă a faptului că lirica barbiană, în ciuda nenumăratelor studii critice, oferă direc+ii inepuizabile de interpretare, demonstrându-și prin aceasta puterea de seduc+ie. Dar și mai important rămâne faptul că, dincolo de toate acestea, criticul se întâlnește cu poetul într-un act creator din care se ivește, pură și nealterată, Poezia.

cronica literară

Un roman despre vremea lui Vasile Lupu Ioan HOLBAN

Conturată destul de firav în poezia şi proza noastră, în anii ̓80 ai secolului trecut, tema medievală s-a consolidat, a primit dimensiunile şi valoarea unei structuri, devenind, iată, azi, unul dintre semnele sigure, cîte sînt, ale postmodernităţii literare. În proză, tema se identifică, mai ales, în romanele şi nuvelele cu subiect istoric; în acest segment al istoriei literaturii noastre, titlurile semnificative, pînă la Sadoveanu, au fost foarte puţine în perspectiva valorii estetice, deşi, numeric, cărţile despre Evul Mediu românesc par să domine; în fond, doar nuvela Alexandru Lăpuşneanul a lui Costache Negruzzi rezistă pentru că, aşa cum au dovedit Paul Cornea şi Dan Mănucă, romanele de gen din a doua jumătate a secolului XIX nu se reţin decît sub regim de inventar. A urmat „campania“ lui N. Iorga care cerea prozatorilor de la cumpăna veacurilor XIX şi XX să se întoarcă spre epoca marilor voievozi; zecile de titluri au dat, însă, ceea ce E. Lovinescu numea în Istoria sa „literatură cu haiduci“. După Sadoveanu, titluri valoroase sînt doar cîteva: Prinţul Ghica al Danei Dumitriu, Cei o sută, cel mai întins ciclu epic din proza noastră, al lui Gheorghe Schwartz, Vornicul Ţării de Sus al lui Dumitru Vacariu, romanele cu templieri şi masoni ale lui Cristian Tiberiu Popescu şi textele de o factură mai specială ale lui Ştefan Agopian, Tobit, Tache de catifea şi Sara. În rest, multele romane scrise în „cheie“ sadoveniană sînt măcinate, pe dinlăuntru, de tezism şi stîngăcii evidente de construcţie narativă. În acest context, apariţia romanului Leul înaripat (Editura Junimea, 2011) al lui Gabriel Chiriac nu e doar o plăcută surpriză, cum se spune, ci şi un semn că specia îşi poate (re)dobîndi vitalitatea într-o vreme cînd poveştile horror, dacă nu ar fi de tot caraghioase, cu Dracula, domină piaţa cărţii de gen. Istoric de profesie, Gabriel Chiriac semnează, ca prozator, un pact al verosimilităţii, lasă, adică, adevărul istoric în seama celui care îl caută prin colbul arhivelor şi al cronicilor bătrîne, încercînd să afle, în trecutul îndepărtat al vremii lui Vasile Lupu, în secolul XVII, omul în tot adevărul firii lui, cum îi zicea J. J. Rousseau. Apoi, prozatorul învaţă că sîngele şi carnea istoriei sînt în

poveste; acolo e întîmplarea, sînt locurile şi oamenii, iar cititorul de azi - o spunea, altădată, Mircea Eliade, o reafirmă Simona Modreanu în prezentarea de pe coperta a patra a romanului - are nevoie de poveste. Omul şi povestea de atunci se identifică în omul şi povestea de azi prin ceea ce Gabriel Chiriac numeşte tîlcul prezenţei spirituale; altfel, ce legătură poate fi între Nicolae Herăscu, hotnog în oastea domnească a lui Vasile Lupu, şi elevul Andrei Dima dintr-un „micuţ apartament aflat pe palierul etajului doi al unuia dintre nenumăratele blocuri ale cartierului Alexandru cel Bun din Iaşi“? O prezenţă prin absenţă, din care se constituie enigmaticul Ordin al Cavalerilor Aleşi, unde se adună, peste timp, doar temeiurile locurilor şi oamenii care s-au dovedit vrednici să le apere şi să le transmită celor care vor veni. În romanul Leul înaripat, istoricul este o prezenţă discretă, dar foarte productivă; de la acesta vin documentarea fără cusur, lipsa aproximaţiilor şi cezura imaginaţiei care, de atîtea ori în alte cărţi, se lasă uşor inflamată, dar şi un concept care preocupă pe istoricii vremurilor şi, în ultimul timp, chiar şi pe cei ai literaturii; istoria, spun unii, cu argumente, poate fi scrisă dinspre prezent spre trecut, pe sensul invers al acelor ceasornicului, întorcînd de la dreapta la stînga, de la capăt spre început, filele calendarului. Prozatorul Gabriel Chiriac ia seama la toate acestea şi scrie o „cronică“ a vremii lui Vasile Lupu, plecînd de pe strada Etienne Marcel din Parisul zilelor noastre; o deschidere a romanului cum nu se poate mai surprinzătoare, s-o recunoaştem, dar tot ce urmează e într-o perfectă logică narativă, în structuri foarte largi ale imaginarului; din Parisul magazinelor cu „reducerile lunii ianuarie“ la bătălia de la Brătuleni dintre oastea lui Vasile Lupu şi hoardele nohailor, înapoi, azi, la Palermo, pe două motociclete Ducatti, cu mafioţii lui Don Zio şi înainte, în trecut, cu mercenari strecurîndu-se în odăi tainice de han şi în divanul lui Vasile Lupu şi iarăşi, înapoi, azi, la catedra de istorie şi simbolistică medievală a profesorului Aurelio Innocenti de la Florenţa, imediat, apoi, într-un rădvan, la un conac de la poalele Miroslavei, la Palermo, cu un elicopter Alouette şi la rateşul grecului Ghiorghidis din Iaşi, unde se pune la cale un asasinat, în cartierul Alexandru cel Bun, în casa profesorului Glagoveanu din Copou, cu doi tineri de azi, Ina şi Andrei, la Palermo, din nou, la răfuiala mafioţilor şi, înainte, în timp, în anul năvălirii cazacilor şi tătarilor, în fine, pe mare, într-o bătălie navală, totul sfîrşind la mănăstirea Zografu de pe munteleAthos. O sarabandă halucinantă de chipuri şi întîmplări, de azi înspre ieri, orchestrată foarte subtil de un prozator cu harul povestirii şi cu patima cercetării trecutului descoperim în Leul înaripat, un roman imposibil de

cronica literară rezumat, care se citeşte pe nerăsuflate, atît de amatorii de romane „de aventuri“, „istorice“, cît şi de cei interesaţi de modul cum azi, în postmodernitate, istoria „pierdută“ prin hrisoave poate fi prezentificată fără accentele false ale retoricii goale de conţinut; altfel spus, „atitudinea“ naratorului e impecabil echilibrată, dincolo de fierberea „patriotică“, de teză, dar şi dincoace de seninătatea glacială a istoricului pentru care doar adevărul contează, cît mai departe de legendă şi - horribile dictu - de structurile basmului. Astfel, lîngă personajele dintr-o istorie agitată, documentată cu toate urmele pe care le va fi lăsat, Gabriel Chiriac (re)compune o lume în ceea ce are semnificativ în ordinea trăirii şi a sensului dat existenţei, de la ţăranii în cămeşoaie lungi a căror rînduială e „sămînţă, brazdă, holdă, cosit, secerat, moară, apoi iar de la-nceput, grijulii pentru pămînt şi rod, singurele ştiute că îţi pot da statornicie şi putere în faţa vînturilor potrivnice“, pînă la divaniţii lui Vasile Lupu: prin întîmplările din biografia lui Nicolae Herăscu, aflăm, de pildă, ritualul trecerii vîrstelor de la copilărie la „adunarea bărbaţilor”, cînd Nicolae mănîncă ficatul mistreţului ucis la vînătoare şi bea prima ulcea de rachiu, obiceiuri de înmormîntare şi „filmul“ unei nunţi în epocă, un ospăţ într-o casă boierească şi felul cum se oblojea o rană, în tonurile descîntecului, cum se folosea furculiţa şi cum se dobîndea tronul Bogdaniei, la Îalta Poartă, ce fel de versuri ştiau tinerii epocii, care memorau din Ronsard şi Villehardouin, în sfîrşit, ce sfaturi primea un fiu de la părinţii săi, în cheia modelului activ în epocă, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie: „Nu te urgisi în singurătate - spune Maruca Herăscu fiului său, Nicolae -, e cea mai grea suferinţă ce-o poate duce un om. Să-ţi alegi cu grijă nevasta şi atunci cînd o vei aduce în casă, nu te arăta samavolnic sau certăreţ. De la ele se sparge dragostea dintre soţ şi soaţă. Dar nici să ţi-o faci icoană, oricît i te vei închina, ea va dori mai mult. Faceţi copii mulţi, că numai prin urmaşi trăim. Creşte-i cu dragoste şi dă-le educaţie aleasă. Nu uita să le spui că viaţa cumpătată şi împlinită o face îndreptarea gîndului mai întîi spre trebuinţa sufletului şi minţii, apoi cea a capului. Şi cată ca răutatea lumii să nu-ţi înece omenia. Arată-te milos cu cel aflat în nevoie. Iar cînd eşti cătrănit să nu sudui slujnică sau slujitor. Şi ei sunt suflete care se închină aceluiaşi Dumnezeu ca şi tine. Să nu uiţi, cel aflat conducător trebuie a se conduce pe sine mai întîi, că răul ce stă în puterea lui să-1 facă dacă nu-1 săvîrşeşte cu atît mai mult va sta în cinstea Celui de Sus şi a oamenilor“. Toată această lume, care stă în arhive şi hrisoave din alt timp, ia viaţă din viaţa prozatorului: cine, altfel, să ştie de cei ce se aflau în jilţurile divaniţilor? sau

chiar de Vasile Lupu însuşi, o figură din manualul de istorie, cît mai e acesta azi? Gabriel Chiriac caută mereu insul, ce se află dincolo de pecetea figurii şi numelui personajului istoric, folosind cu abilitate, fără ostentaţie, însă, mecanismele analizei psihologice. Într-o altă ordine, prozatorul apelează la tehnicile cinematografice în scenele de luptă, cele mai dramatice şi, în fapt, cele mai complicate din punctul de vedere al pactului verosimilităţii; protagoniştii lor, căpitanul Ursan, hotnogul Nicolae Herăscu sau Simeon Negreanul sînt un amestec între figurile boierilor şi răzeşilor, cunoscuţi din cărţile lui Mihail Sadoveanu şi cele din Cîntec despre oastea lui Igor sau Regele Arthur. În sfîrşit, „teza“ din atîtea r o m a n e înlocuită, în Leul înaripat, de un comentariu s e c u n d ; personajul caracterizează un alt personaj, astfel încît textul romanesc îşi conţine textul c r i t i c (atitudinea, teza, comentariul din literatura de gen, de la „naivii“ secolului XIX, la „oportuniştii“ secolului XX): o fată oacheşă ştie că Nicolae, Herăscu e „unul care în ani tineri ţine mintea unui bătrîn“, iar Maruca, unul din raisonneur-ii romanului, comentează astfel epoca şi pe domnitorul ei: „Multă vreme încă turcii vor stăpîni prin părţile noastre. Creştinii sunt prea dezbinaţi în interese să-i alunge. Iar boierii noştri nu vor decît să-şi scape averea şi capul. De înţeles pînă la urmă. Atunci cînd au pornit luptă contra Sultanului, puţini dintre vecini le-au venit într-ajutor, şi-atunci cu oşti puţine. Colbul s-a aşternut peste cele vechi şi vrednice. Voievozii noştri au ajuns amăgire, mulţi dintre ei nici nu sunt os domnesc. Sultanul îi pune după mulţimea pungilor cu galbeni. Care dă mai mult ajunge în fruntea ţării. Ce să te mire că oricînd s-arată vreun boier dinlăuntru sau afară pornit cu bănet îmbelşugat pe drumul cumpărării domniei? Această scumpă deşertăciune, după cum spunea taică-tău. Adevărat, Vasile Vodă ştie a folosi bine galbenii, însă ei sunt sabie cu două tăişuri. Liniştea lăsată după potolirea

cronica literară războaielor ce le-au purtat prin lume, dă acum turcilor răgaz să-şi aducă aminte de noi“. Epicul e încărcătura esenţială în romanul Leul înaripat, luînd cu sine pe cititorul purtat în viteză prin structurile imaginarului unui prozator care stăpîneşte bine arta povestirii, dar şi pe aceea a descrierii menite să reconstituie ceea ce se numeşte culoare locală: imaginea tîrgului cu foşgăiala lui sau atmosfera din rateşul grecului Ghiorghidis, marginea Iaşului sau un amurg privit de pe moşia stolnicelului Teodosie Mereşanu - descrierile lui Gabriel Chiriac curg în fraze sadoveniene, cu volute largi, cu o coerenţă interioară remarcabilă şi o „dulceaţă“ anume a cărei reţetă doar povestitorii moldoveni o ştiu, de la vechii cronicari pînă la Mihail Sadoveanu şi, iată, tînărul prozator ieşean de azi: „Curînd, Nicolae lasă la spate ultimele gospodării ale tîrgului, ca şi duhoarea de animale, fum şi piele tăbăcită, taie de-a curmezişul o livadă parfumată cu aroma gutuilor şi intră în podgoriile largi care-1 înfăşoară în mireasma strugurilor galbeni aurii, mari cît sînul doicilor. Dintr-odată, zarea se-nchide de pădurea ce acoperă precum o căciulă înaltă dealul Copoului. E linişte ca la începutul lumii. Doar greierii, ascunşi printre cotloanele tinei, tulbură cu ţîrîit sfios tihna drumului înecat în umbră ce porneşte să suie cotit prin desimea copacilor. Boltă tăcută, frunzişul des al crengilor lasă să se vadă arar petice din purpuriul închis al cerului. Încet, bezna devine stăpînă, stelele răsar, iar luna îşi arată, cutezătoare, fruntea. În astîmpărul adînc al nopţii, o adiere ostenită caută molatec cale printre trunchiurile groase, ridicînd în văzduh miros dulce-amărui de toamnă, cu iz de muşchi umed, iarbă îmbătrînită şi frunze veştede“. Cum se vede, descrierile nu sînt ornamentale, reprezentînd, mai degrabă, textuări ale realului ca o stare de spirit, potenţînd naraţiunea şi identificînd, prin semne specifice, figura protagonistului. Şi mai e ceva cu totul remarcabil: straturile lingvistice topite în textul romanului, prezentificarea faptelor trecutului împreună cu limba veche a cronicilor de demult. Leul înaripat, simbolul care unea Bogdania lui Vasile Lupu cu Veneţia dogilor, într-o Europă dominată de turci („Principelui Vasile Lupu i-a venit ideea să trimită lui Francesco Molin, dogele de atunci, o replică în aur a leului înaripat, simbolul Serenisimei Republici Veneţiene. Un minunat leu înaripat din aur, încrustat cu unele dintre cele mai superbe diamante ce se găseau în cuferele lui“), dă numele uneia dintre puţinele cărţi care ar putea concura la titlul romanul anului 2011.

Cititorul de roman Isabel VINTILĂ

Dumitru Augustin Doman prezintă prin intermediul lucrării sale, Cititorul de roman (Piteşti, Editura Pământul, 2010) o viziune de ansamblu, echilibra tă a romanului românesc actual, construindu-şi demersul critic pentru a demonstra că această specie literară nu a ajuns la „sfârşitul istoriei” sale, ci a regăsit resurse tot mai diverse pe care le-a transformat în mod original: „De treizeci de ani se bat clopotele: romanul moare, el se află mereu în moarte clinică. Ei bine, nu doar că nu moare, dar el înfloreşte, se diversifică, suferă nenumărate transformări” (p.5), spune autorul ediţiei menţionate, scriitor cu o bogată activitate literară de al cărui nume se leagă titluri precum Concetăţenii lui Urmuz, Moartea noastră cea de toate zilele şi Generaţia `80 văzută din interior. În Cititorul de roman, autorul ridică problema diversităţii romanului actual, alegând dintre scrierile contemporane pe cele pe care le consideră originale, având „în minte o ierarhie personală a romancierilor actuali”. (p.7) Primul pe lista lui Dumitru Augustin Doman este Radu Aldulescu pe care îl consideră „un romancier de forţă care a acumulat foarte mult în anii `80”(p.6), „un prozator care a sculptat foarte bine – cel puţin până acum – România de tranziţie, în toată goliciunea ei, fără pudori, fără reţinere, sondând abisul psihologic al oamenilor, dar şi propensiunea lor spre derizoriu, nesfiindu-se a reproduce limbajul aspru al zilelor noastre şi tarele unei societăţi ce nu se poate regăsi”.(p.8) Scrierile lui Radu Aldulescu sunt foarte precis „radiografiate”, semn că ochiului atent al cititorului de roman nu i-a scăpat esenţa unor volume precum Sonată pentru acordeon , Proorocii Ierusalimului, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Mirii nemuririi şi Ana Maria şi îngerii. Radu Aldulescu, „unul dintre puţinii noştri prozatori născuţi şi nu făcuţi” (Ştefan Agopian), ni se înfăţişează sub pana lui Dumitru Augustin Doman nu doar ca un autor valoros, ci şi ca un romancier de suflet, exegetul mărturisind că lectura romanelor

cronica literară acestui „Balzac dâmboviţean”, reeditate integral, îi provoacă emoţii intense: „Fiecare roman de-al lui Radu Aldulescu încep să-l citesc cu mari emoţii. Deşi nu prea am autori preferaţi sau, mă rog, de suflet, în ce-l priveşte pe Radu Aldulescu, el este o excepţie. E pariul cititorului din mine”. Aşa că Dumitru Augustin Doman parcurge pas cu pas, pagină cu pagină toate romanele lui Radu Aldulescu încercând în acelaşi timp să apropie cititorul de scrierile romancierului pe care îl consideră pe nedrept un marginalizat. Exegetul se lasă fascinat cu bună ştiinţă de proza „realistă crudă fără anecdotică”, de lumea lipsită de libertate din romanele aldulesciene, care „face adesea câte o mică ... revoluţie”, o lume în schimbare marcată de „portrete neorealiste”, de personaje aflate la marginea societăţii cu o „filozofie rezumată în percepte de viaţă simple şi sănătoase în acelaşi timp”. (pp. 9-10) Este remarcat modul în care Radu Aldulescu îşi construieşte naraţiunea din mici decupaje de existenţă adevărată, segmente ale unei vieţi româneşti pestriţe şi aspre: „Ca un râu cu nenumărate meandre date de formele de relief pe care le străbate, naraţiunea lui Radu Aldulescu curge când molcomă, când se rupe în căderi bruşte, când devine vijelioasă în descrieri torenţiale [...]”. (p.10) Mai mult decât atât, Dumitru Augustin Doman susţine că textele romancierului menţionat cuprind „metode narative de la care poate învăţa orice prozator”. (p.15) Deşi paginile dedicate lui Radu Aldulescu sunt cele mai numeroase din volumul Cititorul de roman, semnat de Dumitru Augustin Doman, nici scurtele recenzii care urmează nu sunt mai puţin lipsite de forţă. Una dintre calităţile scrisului lui Dumitru Augustin Doman este, aşa cum remarcăm în urma parcurgerii acestei lucrări, concizia, exegetul reuşind să surprindă în puţine rânduri esenţa fiecărei scrieri prezentate. Recenziile lui Dumitru Augustin Doman, „un moralist acut, speţă îndeajuns de rară în literele noastre actuale” (Gheorghe Grigurcu) sunt sinteze redactate într-un ritm extrem de alert, specific stilului gazetăresc. Autorul alternează frazele lungi, cu scurte consideraţii pertinente, făcând ca textele să fie astfel foarte uşor de lecturat. Fiecare autor care intră sub „lupa” cititorului de roman este clasat cu rigurozitate. Aşadar, Mihai Antonescu este prozatorul care „imaginează o lume teribilă”, „exagerat fantastică”, în timp ce tânărul autor Claudiu Bârsilă „are ştiinţa detaliului şi a consistenţei

textului”. Despre romanul Băgău al Ioanei Bradea, Dumitru Augustin Doman scrie că nu este în nici un caz pornografie, fiind „un spectacol de limbaj frust, deocheat”, un text „cursiv şi vioi”, în timp ce un alt volum al acesteia intitulat Scotch este considerat „un roman de atmosferă”, fără miză. Exegetul mai prezintă şi bildungsromanul lui Leo Butnaru, Copil la ruşi, unde avem de a face cu un altfel de Nică, trăitor însă în Basarabia anilor `50, în mahalaua lui Papuc al Negurenilor, dar şi romanul Maşa şi Extraterestrul al lui Nichita Danilov, un roman a cărui atmosferă „stranie” rivalizează cu Maestrul şi Margareta. O mare parte a secvenţelor volumului Cititorul de roman de Dumitru Augustin Doman sunt dedicate scrierilor în proză ale lui Nichita Danilov care, aşa cum susţine exegetul, poate sta alături prin romanul Ambasadorul invizibil de Ana Maria şi îngerii al lui Radu Aldulescu. Călătoria cititorului de roman nu se opreşte aici, el punând în discuţie şi scrierile altor romancieri: Gellu Dorian, Dumitru M. Ion, Mihai Epure, Maria Gold, Ioan Groşan, Marin Ioni ţă, Fănuş Neagu, Constantin Pădureanu, Gheorghe Păun, Doina Ruşti, Corina Sabău, Ilie Sălceanu, Valeriu Stancu, Valentin Talpalaru, Valentin Taşcu, Nicolae Turtureanu, Radu Ulmeanu, Dumitru Ungureanu, Varujan Vosganian etc. Dumitru Augustin Doman reuşeşte în volumul său să creioneze în tuşe fine ultimele decenii de roman românesc. Deşi poposeşte relativ puţin asupra fiecărei lucrări prezentate, autorul îşi îndeplineşte cu succes scopul declarat încă din prefaţă: acela de a publica un „jurnal de cititor” unde importante nu sunt nici clasificările, nici periodizarea, ci diversitatea stilurilor din proza românească actuală.

cronică literară

Ficţiuni grefate pe o istorie reală Rodica MUREŞAN

Al optulea roman al lui Gellu Dorian, Casa Gorgias, apărut la Editura Niculescu în 2011 şi purtând un titlu ce aminteşte de mărirea şi decăderea unei familii din opera lui Thomas Mann, îl are ca protagonist pe spiţerul Johann Gorgias, un personaj despre care nu ştim dacă a existat în realitate, însă despre care ştim (coincidenţă sau nu?) că poartă numele unui scriitor sas, născut şi decedat la Braşov (de unde vine şi personajul nostru) şi care a trăit cam în aceeaşi perioadă. Revenind acum însă la farmacistul şi trimisul special al Casei de Habsburg, Johann Gorgias, care a sosit în Oraş (numind astfel Botoşaniul după modelul Romei de altădată) la 5 octombrie 1793, după o şedere scurtă la Iaşi ca spiţer practicant la farmacia Geofroy, constatăm că biografia sa se recompune din cioburile documentelor ascunse în arhivele scotocite de Ivaşciuc, din fabulaţiile lui Titircă, din jurnalele unor călători care au trecut prin Oraş, din cărţi (de exemplu, cartea lui Johann Mayer, emisarul reginei Cristina a Suediei, sau aceea a istoricului şi g e o g r a f u l u i J o h a n n C h r i s t o p h Wa g n e r Norimbergensis) şi din diverse alte consemnări ale unor trăitori din epocă. Însă cea mai consistentă „contribuţie” rămâne aceea a bibliotecarului din secolul al XX-lea, George Dorn, un călător în timp, devenit (prin cele zece înghiţituri de vin fiert sorbite într-o iarnă contemporană) un martor proustian sedus de evenimentele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Urmând tehnica povestirii în ramă (pretextul lui George Dorn de a scrie în prezent un roman grefat pe viaţa şi istoria unei epoci revolute), cele zece părţi ale cărţii ne dezvăluie drama anilor '80, perioadă a furibundelor demolări comuniste ale unor imobile ce au stat mărturie trecutului şi identităţii noastre naţionale, însă miezul „tabloului” îl constituie întâmplările ce diferă prin cronotop, din secolul al XVIII-lea, pe care virtualul autor le priveşte cu ochii minţii de pe acoperişul instituţiei în care lucrează, convins fiind că libertatea cea mai frumoasă a omului este aceea de „a-şi putea imagina şi trăi vieţile unor timpuri uitate din care să recompună destinele care

s-au pierdut tocmai în descoperirea acestei libertăţi”. Prin urmare, romanul se scrie concomitent cu reconstrucţia secolului readus la viaţă, surprinzând o frescă a societăţii respective, destinul lui Johann Gorgias, acest interlocutor de ficţiune, nefiind decât un alt pretext pentru ca naratorul (în încercarea de a găsi un răspuns la obsesiva întrebare „de ce suntem atât de săraci?“), să concentreze în cele peste 300 de pagini ale romanului perioada tulbure a unui secol de domnii fanariote, a războaielor ruso-turce dintre anii 1768-1774 (încheiat cu pacea de la Kuciuc-Kainargi) şi 1806-1812 (urmat de Tratatul de la Bucureşti), a dorinţei de extindere spre Est a Imperiului austriac, a Regulamentului Organic şi a Eteriei. Prezenţa fantomatică a masonului „de primă lojă” şi prim-farmacistului austriac într-un fotoliu din apartamentul lui George Dorn, chemat parcă acolo, după aproape 160 de ani de la moartea sa, spre a confirma sau a se opune celor „văzute” de bibliotecar în timpul escapadei sale de pe acoperiş, sporeşte impresia de autenticitate a evenimentelor la care se raportează relatarea. Astfel, sosirea spiţerului în Oraş are loc în timpul primei domnii a lui Mihai Şuţu, când populaţia târgului era decimată de o epidemie de ciumă (despre care viitorul său socru, medicul von Ziegler, se întreba dacă nu cumva ar putea să fie o boală a malnutriţiei asemănătoare cu inaniţia), pretext pentru narator de a face o descriere a unei aşezări cosmopolite, în care se amestecau într-un mozaic ameţitor armeni, nemţi, evrei, lipoveni, greci, polonezi, ruteni, ţigani etc, la aceştia din urmă autorul neputându-şi reprima câteva comentarii realiste pe marginea modului lor înfricoşător de a trăi în „mizerie, scandal, chiote în miez de noapte, furturi, jale” şi a lipsei totale de civilitate. Epidemia necesita nu doar medicamente, ci şi spaţii special amenajate pentru îngrijirea numărului mare al bolnavilor şi locuri de veci pentru înhumarea celor decedaţi, motive pentru care farmacistul, apelând la ajutorul oamenilor bisericii, trebuie să intre în conflict cu egumenii greci de la mănăstirea Popăuţi, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, despre care însă istoria ne spune că în 1753 fusese închinată Patriarhiei Antiohiei de către domnitorul Constantin Racoviţă. Adevărul istoric este respectat, însă autorul va introduce aici şi o altă „poveste” cu adieri de mister gotic (conform practicii postmoderniste în care o poveste se naşte din alta!), mister dezlegat destul de repede, privind sursele bogăţiilor adunate între zidurile acestei aşezări monahale aproape inexpugnabile care a agonisit averi imense fie din dărnicia oamenilor cu existenţe în derivă, jumuliţi în numele mântuirii, fie din pământurile pe care egumenii de aici şi le-au însuşit prin diverse tertipuri,

cronică literară cu constatarea că sunt lacomi deoarece “aşa le cere patriarhia care doreşte să fie cea mai puternică din zonă, la bătălie cu cea de la Kiev”. Învăţat să lucreze cu secrete, după reguli masonice, de loji şi de curţi imperiale, Johann Gorgias va reuşi să-l introducă aici pe aventurierul picaro Ianis Caraianis (metamorfozat în defensorul Veniaminis) cu misiunea clară din partea spiţerului de a descoperi care erau căile luate de aceste averi, iar din partea personajului-narator de a introduce suspansul. Descoperim aici ceva din stranietatea întâmplărilor din abaţia benedictină a lui Umberto Eco, mai ales dacă ne raportăm şi la galeriile subterane ale Oraşului (construite pe 2-3 niveluri), un labirint de beciuri din cărămidă şi piatră, comunicând între ele se pare, prin care populaţia se putea refugia la vremuri de nevoie. Spuneam despre falsul Veniaminis că este un picaro pentru că, odată ieşit din mănăstire, metamorfoza lui continuă, de data aceasta ca spion al Eteriei, iar dacă am ţine cont de sfârşitul său violent, există chiar sugestii că ar fi fost însuşi Tudor! Este prilejul ca naratorul să rescrie o nouă pagină de istorie, prin casa farmacistului trecând la un moment dat un personaj (Petuhin) ce pare a-l întruchipa pe însuşi Alexandru Ipsilanti, conducătorul mişcării de eliberare a grecilor pentru a scăpa de dominaţia turcilor, cel care îl minţise pe Tudor asupra dorinţei ţarului de a sprijini o revoluţie grecească, motiv pentru care românul, comiţând un act de trădare, a intrat în negocieri secrete cu turcii. Dar, să nu pierdem din vedere că un roman este, înainte de orice, un produs al ficţiunii, povestirea determinându-l pe narator şi pe cititor deopotrivă să recunoască mereu contextul pe care îl foloseşte pentru interpretare, ridicând textul la niveluri variate, cu semnificaţii hermeneutice diferite… Odată cu menţionarea numelui generalului Enzenberg şi a dorinţei austriecilor de a se extinde spre est, autorul rememorează momentul înstrăinării nordului Bucovinei ca răsplată pentru neutralitatea păstrată de aceştia în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768-1774, fără a ignora mai apoi momentul anexării Basarabiei de către Imperiul ţarist în 1812, an fatidic şi prin izbucnirea „ciumei lui Caragea”, molimă cumplită, amintită de asemenea în paginile romanului. La tot acest carusel al evenimentelor a fost martor şi participant direct spiţerul austriac, între timp adoptat de Oraş şi căsătorit cu fiica doctorului von Ziegler, căsătorie de pe urma căreia au rezultat trei copii de care avea să se înstrăineze după moartea prematură a mamei acestora. Evident că nu lipsesc paginile care descriu intrigile şi sforăriile încâlcite şi consecvente ale societăţii vremii, nici încercările de reîmprospătare a memoriei noastre colective în legătură cu metehnele numeroaselor şi scurtelor domnii fanariote, începând

cu Mihai Şuţu şi continuând cu Constantin Ipsilanti, Alexandru Moruzi, Scarlat Callimachi şi Mihail Sturza. Concluzia e fără echivoc: între atunci şi acum, „nicio schimbare“. Atât în modul în care se iau hotărârile judecătoreşti, cât şi în căile ciocoieşti pentru care se optează în dobândirea unei poziţii din ierarhia politică a zilelor noastre, autorul simte pulsul mentalităţilor locale şi „fabulează” pe marginea mândrelor realităţi autohtone atunci când „cei aleşi dau bani graşi structurilor partinice care-i promovează pentru a ajunge sus, de unde prima lor grijă este aceea de a-şi recupera banii investiţi în demnitatea pe care electoratul, pe baza minciunilor expuse pe tarabele campaniilor electorale, le-a dat-o la vot şi apoi, ajunşi acolo, sus, pentru a trage sfori să le crească profitul, devenind clasa cea mai parvenită şi păguboasă”. În final vom face câteva consideraţii legate de explorarea mecanismelor producerii acestui roman despre care naratorul auctorial mărturiseşte că nu-şi face „prea mari iluzii că va reuşi să mulţumească pe cei care vor citi”, obişnuiţi cu un alt fel de exerciţiu narativ, acuzând chiar critica literară că operează cu prejudecăţi. De altfel, constatăm că, prin exploatarea diverselor mijloace de subversiune a limitelor textului şi prin manipulările subtile ale lui Gellu Dorian de-a lungul scrierii, George Dorn îmbracă mai multe ipostaze ale naratorului. Prin comentariile legate de perioada anilor 80, când „nu mai găsea nicio portiţă de salvare” în afară de acest roman ce îi oferă o „ieşire din timp”, George Dorn devine un narator intradiegetic, dar care, suindu-se pe acoperişul bibliotecii pentru a „vedea” şi a înţelege mai bine cele petrecute, se transformă într-un narator martor, care pare că asistă la întâmplările narate, dar nu le influenţează pentru că timpurile nu se suprapun. Aşteptând confirmarea lui Johann Gorgias la toate cele relatate, la care nu a participat direct, dar s-a implicat afectiv, având şi informaţii de la două surse (Ivaşciuc, adică lectorul înscris, care prin documentele descoperite aduce intertextul în roman şi Titircă, producătorul de comentarii, adică de metatext), George Dorn devine un narator colportor. Aceste perspective de enunţare aduse la cunoştinţa cititorului fac ca tipul de focalizare să fie atât una internă (George Dorn pătrunde în gândurile şi în conştiinţa lui Johannes Gorgias), cât şi o focalizare zero, descriind realităţile de acum şi pe cele trecute din perspectiva naratorului omniscient, care oferă o viziune globală. Aşadar, în analiza romanului Casa Gorgias al lui Gellu Dorian se pot contura două tendinţe care se întreţes: una analitică, riguroasă, excluzând impresia personală şi alta intuitivă, subiectivă şi degajată de orice constrângere metodică, fără a se uita vreo clipă că evenimentele transcend percepţia, iar sensul transcende limbajul…

o antologie a poeziei româneşti Bacovia Mircea A. DIACONU

Exilat în timp, străin în propria ţară, Bacovia construieşte un personaj straniu, personajul propriilor fantasme, care stenografiază neantul. În felul acesta, deşi în plin absurd, şi neantul capătă sens, şi el îşi aproximează o identitate, precară, căreia îi dă formă. Carnavalescă, prezenţa sa desenează umorul unui timp agonic: nimic nu mai este ceea ce este. Aparenţă, iluzie, prezenţa, atît de pregnantă, e mărturia golului, a absenţei. Poeme despre nimic, textele lui Bacovia sînt dovada faptului că expresia e realitate originară, că ea devorează şi instituie, simultan, orice referinţă. Iar cînd referinţa este chiar limbajul, poezia este o nimicire care întemeiază fiinţa şi limbajul deopotrivă. (M.A.D.)

Sonet E-o noapte udă, grea, te-neci afară. Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare – Ard, afumate, triste felinare Ca într-o crîşmă umedă, murdară. Prin măhălăli mai neagră noaptea pare… Şivoaie-n case triste inundară – Ş-auzi tuşind o tusă-n sec, amară – Prin ziduri vechi ce stau în dărîmare. Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă, Ori ca Verlaine, topit de băutură – Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă. Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură, Prin întuneric bîjbîiesc prin casă, Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.

Lacustră De-atîtea nopţi aud plouînd, Aud materia plîngînd... Sînt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre. Şi parcă dorm pe scînduri ude, În spate mă izbeşte-un val – Tresar prin somn, şi mi se pare Că n-am tras podul de la mal. Un gol istoric se întinde, Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... Şi simt cum de atîta ploaie Piloţii grei se prăbuşesc. De-atîtea nopţi aud plouînd, Tot tresărind, tot aşteptînd... Sînt singur, şi mă duce-un gînd Spre locuinţele lacustre...

Tablou de iarnă Ninge grozav pe cîmp la abator Şi sînge cald se scurge pe canal; Plină-i zăpada de sînge animal Şi ninge mereu pe un trist patinor... E albul aprins de sînge-nchegat, Şi corbii se plimbă prin sînge... şi sug; Dar ceasu-i târziu... în zări corbii fug, – Pe cîmp, la abator, s-a înnoptat. Ninge mereu în zarea-nnoptată... Şi-acum cînd geamuri triste se aprind Spre abator vin lupii licărind. – Iubito, sunt eu la uşa îngheţată...

antologia Nervi de toamnă

Poemă finală

E toamnă, e foşnet, e somn... Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e plînset, e gol... Şi-i frig, şi burează.

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni, Ascuns în pivniţa adîncă, fără a spune un cuvînt Singur să fumez acolo neştiut de nimeni Altfel, e greu pe pămînt...

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti, Pe drumuri fac gesturi ciudate – Iar frunze, de veşnicul somn, Cad grele, udate.

Pe stradă urle viaţa, şi moartea, Şi plîngă poeţii poema lor vană... Ştiu... Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis – Plumb, şi furtună, pustiu, Finis... Istoria contemporană... E timpul... toţi nervii te vor... O, vino odată, măreţ viitor.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc, Şi-amanţii profund mă-ntristează Îmi vine să rîd fără sens, Şi-i frig, şi burează. Trudit Iubito, şi iar am venit... Dar astăzi, de-abia mă mai port – Deschide clavirul şi cîntă-mi Un cîntec de mort.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni, Mîhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvînt, Singur să mă pierd în lume, neştiut de nimeni, Altfel, e greu pe pămînt... Altfel

Şi dacă-am să cad pe covoare În tristul, tăcutul salon, Tu cîntă 'nainte, iubito, Încet, monoton

Omul începuse să vorbească singur... Şi totul se mişca în umbre trecătoare – Un cer de plumb de-a pururea domnea Iar creierul ardea ca flacăra de soare. Nimic. Pustiul tot mai larg părea... Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt; – Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, Omul începuse să vorbească singur... Plumb Dormeau adânc sicriele de plumb, Şi flori de plumb şi funerar vestmânt Stam singur in cavou... şi era vânt... Şi scârţâiau coroanele de plumb. Dormea întors amorul meu de plumb Pe flori de plumb... şi-am început să-l strig Stam singur lângă mort... şi era frig... Şi-i atârnau aripile de plumb.

epica magna Raport de activitate al unui redactor-şef Dumitru Augustin DOMAN

Motto: „Să nu vă irite că scriu atât de mult despre mine; îmi sunt personajul cel mai la îndemână” (Miguel de Unamuno) 24 martie 2009 Înainte de a sosi altcineva în Centrul Cultural (CC!), cum vin cu o jumătate de oră înaintea tuturor, am timp să recitesc din Arşavir Acterian. Iată-l vorbind despre atingerea celor de neatins: „Miracolul existenţei acestui miracol – care e clipa de faţă – este, orice s-ar zice, o realitate concretă, pipăibilă – cu atât mai tulburătoare”. * Somat de director să dau una din rubricile din „Info. pit.” în regim de urgenţă, adică… ieri, i-am luat un interviu lui Sevastian Tudor, directorul Teatrului „Al.Davila”. Dar eu l-am intervievat în calitatea lui de consilier local. Ceea ce n-a schimbat prea mult datele problemei, că tot de teatru şi de cultură am vorbit. * Răbduriul Petruţ Pârvescu de la Botoşani îmi trimite un poem pentru publicare, un text de-al său amplu, în mai multe părţi, o simfonie de cuvinte… Apoi îmi reînnoieşte invitaţia de a răspunde la ancheta Scriitorul, destin şi opţiune pe care vrea s-o strângă într-o carte. Îi promit… Că a promite nimic nu costă! 25 E Bunăvestirea. Azi-noapte a nins; nu mult, doar un strat de trei degete, cât să râdă de fericire grâul de pe la Zigoneni şi Băiculeşti, şi care strat s-a topit în două ore după răsăritul soarelui. Mai prozaic a fost după-amiază când un vânt nebun încerca să-mi răstoarne maşina între Piteşti şi Curtea de Argeş. * La cafea cu Petru Pistol, blajinul profesor de greacă veche şi minunatul nostru colaborator cu o spumoasă rubrică de limbă română. * Regizorul Andrei Blaier despre actorul Ştefan Iordache: „Ştefan poate să joace orice. Şi cartea de telefon”. Dintr-un asemenea elogiu se poate muri. Dar actorul nu din această pricină a murit… 26 martie 2009 Dl. director m-a numit redactor-şef probabil pentru a avea pe cine umili. M-a atacat de câteva ori în

editorial simultan cu LIS, apoi alternativ, o lună unul, o lună celălalt, probabil pentru a nu se călca pe picioare, din spirit de ordine. În numărul acesta, pe martie, m-au sărit, m-au iertat. În schimb, dl. director ţine să-şi arate muşchii. Face prima pagină neagră de observaţii, de sentinţe gen: VM nu e poet de pag.7, să fie pus VP! Şi asta nu pentru că VP ar fi poet mai bun, dar nu mă recunoaşte pe mine de redactor-şef, iar acest lucru îl face brusc mare în ochii dlui director. Cred că am să comand o mapă în care să ducem paginile la avizat, o mapă personalizată cu prima pagină a revistei de prin 2003 când MD şi JD au publicat un program neosămănătorist al gazetei, de s-a crucit toată scriitorimea. Sămănătorism la 2003! Să vadă dl. director de unde vine revista şi să compare cu ce-i pute acum. * Primesc trei cărţi de la Elvira Iliescu de la Constanţa: una dedicată lui Paul Goma şi două de cronici literare. * Din Revista Nouă a lui Florin Dochia de la Câmpina, citesc în continuare din voiosul jurnal al lui Constantin Trandafir.Aajuns la anul 1976. Ironia, autoironia, jemanfişismul sunt armele cu care şi-a făcut loc criticul prin hăţişul ideologic al „iepocii de aur”. * Mă enervează că de vreo 27 de ori pe zi trebuie să răspund la întrebarea Ce faci? Şi mă enervează că, în funcţie de cel care mă întreabă şi de starea de spirit din acel moment, trebuie să repet răspunsuri: „Nimic!”; „Binişor spre excepţional”; „Nu fac nimic dar asta-mi consumă tot timpul”, „Nu fac”; „Biluţe” etc. 27 Deşi instituţia noastră e organizatoare, refuz să merg la sărbătorirea unirii Basarabiei cu România de la monumentul Doinei şi al lui Ion Aldea Teodorovici. Ce să sărbătorim? Basarabia se află sub comuniştii lui Voronin de la Chişânău, iar România e pârâtă membră UE. Păcate amărâte! Azi-noapte, vameşii basarabeni au întors din Vama Ungheni peste o sută de români, iar autorităţile române l-au expulzat pe scriitorul Alexandru Vakulovski, care vorbeşte şi scrie şi simte româneşte, care a făcut studii universitare la Cluj, a publicat cărţi româneşti la edituri din România… Dar i-a expirat viza, şi românii l-au trimis pachet în satul lui basarabean, să se spele pe cap cu el comuniştii bătrâni ai lui Voronin, şi cu interdicţia de a mai intra în scumpa noastră patrie. Iar noi ne strângem la monument să sărbătorim! Ce? * Apare revista noastră. Împreună cu SF, merg la tipografie şi ajut la fălţuirea manuală a 20 de exemplare pe care le aducem cu braţul în redacţie. O frunzăresc şi, ca de fiecare dată în ultimele patru luni, mă simt frustrat întrucâtva, că nu am ce citi, după ce am revizuit-o pagină cu pagină, text cu text şi rând cu rând, curând… * Zicea magistrul Ursachi: „Un om

epica magna din Tecuci avea un motor/Dar nu i-a folosit la nimic”. Nu ştiu de ce simt nevoia să-i dau o replică astăzi, 27 martie: „Un Cristian Simionescu din Bârlad are un condei/Şi-i foloseşte la totul”. 30 martie 2009 Nicio activitate. Mergem cu toţii la funeraliile prietenului nostru Al. Th. Ionescu. A suferit o operaţie pe inimă cu trei săptămâni în urmă, operaţie întru totul reuşită. Dar, se pare că a murit cu zile dintr-o… greşeală de tipar. Lua postoperator un medicament anticoagulant. Cică, medicul a dictat unei rezidente în limbajul de lemn al doctorilor „1/2 tablete zilnic”, iar aceasta a scris pe reţetă „1 1/2”. Ceea ce a dus la nenorocire. Indicele de fluidizare a sângelui la un om normal e de 1, iar la unul operat pe cord şi tratat cu medicamentul respectiv între 1 şi 4. Ei bine, la Al. Th era joi 10, iar vineri a ajuns la 11. Sâmbătă în zori a făcut hemoragie internă şi a murit. Am primit vestea la o jumătate de oră şi am fost răvăşit toată ziua.Astăzi l-am condus pe ultimul drum, cu oprire la Colegiul „Vlaicu Vodă” unde a fost profesor peste 20 de ani. Puhoi de lume, peste o mie de oameni: elevi de la toate liceele, profesori, scriitori, lume… Au venit de la Tg. Mureş Al. Cistelecan şi Virgil Podoabă, şi de la Cluj Călin Felezeu. Am scris două cărţi despre moarte, deştepte şi zglobii, vezi Doamne, cu ironie, cu cinism, cu autoironie. Mi le-a comentat chiar Al. Th. la cele trei-patru lansări, dar acum îmi dau seama că nu ştiu nimic nici de viaţă, necum de moarte. Suntem atât de vulnerabili! Nişte aripi de libelulă în vânt de primăvară. Atât de vulnerabili că nici nu suntem… După o prietenie de 25 de ani cu Puiu, după sute de ore pe vreo terasă sau la club sau în redacţia de la Calende, nu mi-am închipuit vreodată că voi merge în urma sicriului său pe Bulevardul Basarabilor din Curtea de Argeş. Am făcut-o astăzi buimac, rătăcit, nemaiînţelegând nimic, ca o oglindire, vorba lui Petru Creţia, a nimicului în propriul nimic. 31 martie 2009 Un critic nu trebuie doar să… critice, să bată câmpii, cu sau fără graţie, el trebuie să pună diagnostice bune, în primul rând; adică înainte de a tăia. De pildă, Tudor Cristea vorbeşte de un poet care are o „retorică amplă, adesea bubuitoare”, o retorică „înaltă, bubuitor-răscolitoare”, care „răstoarnă sintagma blagiană, cerând universului nu un trup pe măsura sufletului, ci un suflet pe măsura trupului şi a exacerbatelor sale pulsaţii”, „posesor al unei sensibilităţi hipertrofiate şi al unui orgoliu aşişderea”, care are „multă proză rimată” ca şi „multă ideologie lozincardă…” Iată, tot atâtea etichete corecte pentru Adrian Păunescu.

1 aprilie 2009 Primesc prin e-mail o petiţie în care se cere Preşedinţiei şi Guvernului acordarea cetăţeniei române pentru Alexandru Vakulovski. Semnez fără să stau pe gânduri în coada unei liste lungi, lungi… * Telefoane să-i rog pe prietenii mei, dar mai ales ai lui Al. Th., să-l evoce pe cel care a plecat dintre noi alaltăieri. Vom face un supliment în numărul pe aprilie al revistei. Ba, NO îmi spune că ar fi bine să-i recuperăm şi cronicile risipite în Calende, Vatra, Argeş… şi să-i alcătuim un volum postum. O vom face. 2 Mă vizitează în viteză octogenarul şi neliniştitul actor IF. Ia revista din teanc, o pune pe birou şi începe s-o desfiinţeze înainte de a-şi pune ochelarii. „Ce copertă e asta, cine a făcut ilustraţia? E urâtă”. Apoi: „Mi-a promis Jean că-mi pot relua rubrica, dar am avut pretenţia s-o anunţe cu o lună înainte pe prima pagină. Uite, nu e nimic pe prima pagină… Şi, Luca Piţu! De ce-l publicaţi pe Luca Piţu? Revista e proastă, e mai proastă decât pe vremea lui Mihail Diaconescu. Ce frumoasă o făcea domnul Diaconescu, numai argeşeni de-ai noştri, he-he! Păcat, păcat, păcat!... Şi acesta cine mai e? Ioan Groşan! Hm!” Pe urmă, îndoind revista şi punând-o în geantă: „Aici ce e, opera dumitale?” „E agenda pe care lucrez”, îi răspund. „Aşa mare? Scrii un roman în ea…” Ia trei exemplare din teanc, „să dăm mai departe!” zice, îşi pune ochelarii în buzunarul de la sacou şi pleacă salutând a lehamite. * La trei minute după plecarea taifunului IF, primesc următorul mesaj pe e-mail: „Dragă domnule Doman, cele mai frumoase mulţumiri pentru reluarea legăturii, minunat nr. 3 - martie 2009 - al revistei ARGEŞ. Noua formulă editorială, cu coloanele marginale de citate, cu toată aranjarea mi se par de bun augur. Conţinutul: dens, foarte actual, curajos - ca totdeauna. Felicitări! Cu bună admiraţie, Mihai Posada” * Afară e ploaie măruntă, rece, nervoasă. * Scriu o recenzie despre Sindromul Sartorini – itinerare de vacanţă de Viorel Pătraşcu. Autorul e medic şi scrie spumoase tablete despre conexiunea dintre bolile şi moravurile şi năravurile românilor, e – altfel zis – un Cehov al nostru. Apoi, a scris un jurnal de tânăr medic stagiar la Filipeni, un sat uitat de lume în judeţul Bacău al „iepocii de aur”. Cartea de faţă este tot un fel de jurnal, unul al vacanţelor autorului în însoritele insule greceşti: Santorini, Creta, Oia, Hania, Rodos, Corfu, Kafelonia… Pentru cei care n-au văzut Grecia, printre care încă mă prenumăr, cartea este un foarte util ghid, unul scris cu entuziasm, nu cu interesul direct sau mascat al vreunei agenţii de turism, dar scris şi cu o rafinată simplitate. Suntem atent introduşi

epica magna în atmosfera insulelor, ni se administrează cu pipeta – să nu ne plictisim, doamne fereşte! – informaţii geografice, istorice şi culturale. Viorel Pătraşcu ni se dezvăluie ca un om profund moral şi un călător rafinat, epicureic, dedat extazului estival în Mediterana, degustător al culturii greceşti, ca şi al bucătăriei din însoritele insule, cu calamar, caracatiţă, peşte-sabie, salate inconfundabile, cu uzo şi coniac Metaxa… Prima dată când voi avea bani (?), voi reface aceste trasee cu cartea doctorului Pătraşcu în mână. La Santorini, birjar! * Afară ploaia e măruntă, nervoasă şi rece. 3 aprilie 2009 Sub semnătura Artificierul, în revista Nord Literar este comentat nr. 2 al revistei noastre, respectiv sunt consemnate articolele lui LIS şi cel al lui Petru Ursache despre Goma şi: „Nu mai puţin incitante sunt opiniile lui Dumitru Augustin Doman despre Silogismele amărăciunii de Emil Cioran, a cărui operă este privită ca terapie spirituală, de unde reiterarea îndemnului unui scriitor francez care l-a luat pe filozof ca model de personaj într-un roman al său convins că «Lectura scrierilor lui Cioran este un minunat antidot împotriva disperării şi nihilismului»” * Posibil titlu: Doi berbeci fără meteahnă. * Cum în fişa postului meu am şi sarcina de a mă achita de câteva rubrici la lunarul Informaţia piteştenilor, am scris astăzi una dintre ele: Profil de cetăţean de onoare, în care o prezint pe înotătoarea Larisa Lăcustă. Şi mă documentez pentru cea de-a doua: La Strada, plimbându-mă cu agenda în mână pe străduţa Ana Ipătescu, „născută în 1805 în Bucureşti, în familia unui negustor, a fost o eroină a revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească”, după cum se scrie la dicţionar. Şi e vreme plăcută, o vreme în care fetele-şi scot busturile la soare. 6 aprilie 2009 Toată clădirea CC-ului este înconjurată de muncitori de la ADP, cu utilaje, macarale, furtunuri cu apă, perii şi alte ustensile cu care curăţă geamurile, zidurile, mozaicul… Au început pregătirile pentru Simfonia lalelelor, cea mai importantă sărbătoare de peste an a oraşului. Sărbătoare care, pentru mine, e o pacoste, în sensul că mă lasă pentru o săptămână fără birou, biroul meu devenind ad-hoc ieşire de urgenţă pentru zecile de mii de vizitatori din clădire. Astăzi, am lucrat toată ziua cu gândul că din moment în moment vor apărea muncitorii să mă evacueze. Până m-au invitat să părăsesc câmpul de luptă, am citit interviul cu Valeriu Anania din Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade de Mircea Handoca, am făcut

corectură pe pagina de memorii a lui Nicolae Turtureanu – memorii de la „Şcoala de ofticoşi” de la Câmpulung Muscel de la începutul anilor 60, în sfârşit, am terminat de citit volumul de scrisori ale lui Sergiu Celibidache către Eugen Trancu-Iaşi, ediţie îngrijită de Fabian Anton, cu un mai vechi articol în chip de prefaţă scris chiar de destinatar (E.T.-I.). Cartea este importantă nu doar pentru prietenia în sine a celor doi, dar este în acelaşi timp un grafic al evoluţiei şi al prodigioasei cariere muzicale a marelui dirijor Sergiu Celibidache. Prima scrisoare datează dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, din Berlin, iar ultima din 1979 din India. Istoria celebrităţii muzicianului român în scrisori – aceasta reprezintă volumul. Aflăm de marile succese de pe marile scene ale lumii: Berlin, Ciudad de Mexico, Buenos Aires, Paris, New York, Caracas, Havana, Roma, Torino… Se relevă şi trăsăturile de… om bun ale faimosului dirijor care, ca un Sisif al carităţii, tot trimite pachete şi bani în ţară, la rude şi prieteni, într-o Românie bolşevizată ideologic şi stoarsă economic, mare parte din ele fiind returnate de nişte funcţionari îndoctrinaţi, iar S.C. retrimiţându-le imperturbabil încă o dată şi încă o dată… Avem de-a face, printre rânduri, nu doar cu istoria succeselor lui Celibidache, dar şi cu mersul în general al istoriei vitrege a României postbelice. * În timp ce degajez biroul, cărând cărţi, calculator, scaune, pentru a lăsa biroul „curat”, îmi vine ideea unui manifest intitulat Veşnica neschimbare la faţă a României. 13 aprilie 2009 Neavând birou, neputând vagabonda prin CC, cum subtil mi s-a sugerat, mi-am luat concediu medical, suferind de… 632, acesta fiind codul diagnosticului din certificat. De marţi până vineri. În acest timp, am terminat de citit volumul lui Arşavir Acterian – Intelectualitatea interbelică între ortodoxie şi tradiţionalism, titlu cam pretenţios (im)pus de editură, cartea cuprinzând de fapt câteva portrete ale membrilor generaţiei 27 în prima parte şi pagini din jurnalul de tinereţe, în partea a doua. Apoi, am continuat să citesc interviuri din cartea lui Mircea Handoca (cu Mariano Baffi, Cezar Baltag, Ion Biberi…). Am făcut corectură, am scris o recenzie despre o carte de poezii a lui Vasile Barbu, poet din Banatul Sârbesc… Altfel, m-am tratat de… 632! * Găsesc locul meu de muncă precum o haltă CFR din mijlocul anilor 60: aceleaşi mirosuri, acelaşi praf pe jos şi pe pereţi, aceeaşi senzaţie de spaţiu vid. Aştept vreo trei ore până muncitorii iau panourile care izolau rafturile de restul gol al încăperii. Pe la prânz, reuşesc să mă mut înapoi, dar cu un scandal mare făcut de

epica magna doamna Coca, femeia de serviciu, care ţipă de la parter până la etajul doi, de curge molozul de pe ziduri, că m-am fofilat şi n-am ajutat-o la curăţenie. Tocmai când mă obişnuisem cu gândul că trebuie să suport persecuţiile directorului nostru, să le iau ca pe o fatalitate, ca pe un cutremur sau o tornadă, inevitabile, tocmai atunci apare doamna Coca hotărâtă să mă urgisească şi ea, la modul primitiv, nu cât de cât subtil ca şeful cel mare. Parcă începe să-mi treacă resemnarea…* Mă calmez întrucâtva după ce primesc pe e-mail interviul de la Marta Petreu despre generaţia 80. Ba, a fost atât de amabilă că mi-a trimis şi trei ample poeme pentru secţiunea de antologie. La începutul interviului, poeta face o amplă şi fermecătoare enumerare a florilor de câmp şi de grădină din primăverile copilăriei sale: „…bujorii de mlaştină, o specie locală de orhidee, stânjeneii galbeni de baltă, coada mielului, sunătoarea, grozama, nalbele, margaretele, fuiorul, tremuriciul, laptele cucului, bumbuşcuţele, albăstrelele, ciocănaşii, macii, balţul miresei, sânzienele, clopoţeii, scânteiuţele, mărul lupului, coada şoricelului, ceapa ciorii, urda vacii, romaniţa, bobocul gâştii, trifoiul roşu, luhărul, capul popii, chimionul, levănţica…” 14 Fac corectură la pagina de jurnal a lui Leo Butnaru, jurnalul său de călătorie cu vaporul „pe trei mări şi două continente”. Aminteşte aici de o întâmplare pe care i-a povestit-o Ioan Alexandru într-un interviu, despre rătăcirea sa, pe când avea 27 de ani, în Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol: „s-a rătăcit, a rămas tăinuit în imensitatea catedralei şi nici nu a observat când paznicii au închis uşile, la rândul lor – până a sesiza că cineva rămăsese înăuntru. Poetul zicea că avea o Biblie la el şi o lanternă, la lumina căreia a tot citit în acea noapte. Iar când se plimba prin divinul locaş, de sus, cică îl însoţea un porumbel”. Aşadar, de la 27 de ani era mistic Ioan Alexandru. Dar întâmplarea – literaturizată, desigur – aminteşte de rătăcirea lui Iisus la 12 ani în templu, mai bine zis de uitarea lui de părinţi şi de realitatea din piaţă. * În Levitic: „De a păcătuit arhiereu miruit, pentru păcatul său, pe care l-a săvârşit, să aducă un viţel fără meteahnă, ca jertfă Domnului pentru păcat”. Bine că ierarhii noştri nu mai respectă normele Vechiului Testament, că toate cirezile de vite din ţară n-ar ajunge de jertfă pentru păcate… * Mă vizitează Mircea Bârsilă să mă asigure că va scrie eseul despre poezia Martei Petreu, al treilea element din secţiunea dedicată optzecistei. Apar apoi Radu Aldulescu şi Leonid Dragomir. Primul îmi aduce un text evocator

despre regretatul Al. Th. Ionescu , iar Leonid rubrica sa Biblioteca de filozofie, cu o antologie din Mihai Şora. O evocare a lui Al. Th. îmi trimite prin e-mail şi Sorin Durdun de la Câmpulung. * Invidioase pe cele de la Filarmonică, unde ieri a avut loc o slujbă religioasă, doamnele din CC au invitat un preot tânăr să facă o sfeştanie la hardughie. Am participat nu plin de evlavie, cum ar fi impus momentul acesta din săptămâna patimilor, cât uşor amuzat, făcând cruci largi, închipuindu-mi cât de mari şi de bătrâni sunt dracii care sălăşluiesc prin ungherele CC-ului şi prin oameni. Dar exorcizări n-a făcut tânărul preot. Doar a sfinţit un bol de apă în care a muiat o lalea (neavând busuioc) şi a stropit pereţii birourilor…

15 aprilie 2009 Primesc pe e-mail un articol de evocare a lui Al. Th. de la Gheorghe Păun: sincer, la obiect, caracterizându-l exact, cel puţin eu recunoscându-l pe Puiu sută la sută; nu e deloc scris în spiritul zisei că de morţi numai de bine. * Scriu şi eu o evocare a lui Puiu, însă una sentimentală. * Aflu că a murit şi Maurice Druon, cel care mi-a încântat tinereţea nu atât cu Regii blestemaţi, cât cu scurtele parabole din Fericirea unora. * Fac corectură pe pagina de antologie de texte a lui Mihai Şora. Îmi place la nebunie acest aforism: „Viaţa gândului e plină de bucurii!” Dacă n-ar gândi aşa, filosoful n-ar fi la 93 de ani atât vioi la minte şi la trup. 16 aprilie 2009 În interviul din Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade de Mircea Handoca, Pericle Martinescu povesteşte pe larg susţinerea tezei de doctorat de Eliade, în faţa unei comisii sobre şi solemne formată din Dim. Gusti, C. Rădulescu-Motru şi P. P. Negulescu. Apoi, proaspătul doctor şi prietenii săi s-au urcat într-un tramvai şi-au plecat să sărbătorească în Obor, la Moşi: „Parcă-l văd şi acum pe Mircea

epica magna Vulcănescu, în doctoralul său costum de culoare închisă, cu silueta lui rotofeie, intrând pe poarta Moşilor, în fruntea grupului, sărind într-un picior ca un copil cuprins de bucurie şi chiuind uşor cu glas subţire, antrenându-i şi pe ceilalţi să-l urmeze. N-aş vrea să mă înşel, nici să exagerez, dar cred că din grup făceau parte Petru Comarnescu, Paul Sterian, Ionel Jianu, Mihail Sebastian, Petru Manoliu, Mac Constantinescu, Haig Acterian, Noica şi încă vreo câţiva mai tineri, porniţi să sărbătorească doctoratul lui Eliade”. * Vizite: dl. MI, să ia o revistă; DU, să facă poze; Aurel G. să ne firitisim înainte de Paşti. Între vizite şi telefoane, fac corectură pe pagini. În rubrica lui Petru Pistol Critice şi ipocritice nu găsesc greşeli, e chiar concepută pentru a le îndrepta pe-ale altora, dar o recitesc cu plăcere, şi pentru a mă instrui în continuare. Luca Piţu continuă dosariada, consemnând turnătoriile cadrelor universitare din Iaşi despre eseurile sale, ale lui Dan Petrescu şi Sorin Antohi din revistele studenţeşti de altădată (1982-1983). Altfel zis, o lectură în grilă securistică. * Revista Pro Saeculum de la Focşani, nr. din 15 aprilie, consemnează interviul meu cu Adrian Alui Gheorghe din care şi citează copios pasaje referitoare la Istoria critică… a lui Manolescu. * Prin geamurile uşii şi ferestrelor pătrunde o lumină galben-portocalie. 17 În această vineri a Paştelui, e mare linişte în CC, că se aud petalele lalelelor din ronduri fâşâind. Şi asta pentru că doamnele au fost învoite, să roşească ouăle. * Interviul lui Handoca – din volumul dedicat lui Eliade – cu Noica este un regal. Paranteze şi divagaţii despre trăirism, despre Criterion , despre existenţialismul francez care este „o treaptă în experienţa spirituală a cuiva, iar ca filozofie un eşec”… * Domnul director ştie toate trucurile pentru a ţine în mână personalul muncitor, ca să zic aşa. A făcut disponibilizări de personal luna aceasta: a pus pe liber 5 oameni din 21. Acum lansează zvonul că i se cere să mai facă şi altele. E cea mai bună metodă de a ne ţine în mână. Nu-ţi poţi permite să ai opinii, să întârzii la condică, să nu-i zâmbeşti forţat când soarta ta se află în vârful peniţei lui… Astăzi a trecut prin biroul meu când a sosit pe la 10:00, eu fiind aici de la 7:30. E îmbrăcat într-un costum ou de raţă, cu haina cu umerii inegali, cu cravata puţin într-o parte, poate e distrat, ar crede cineva care nu-l cunoaşte, dar nu, o face premeditat, să convingă lumea că e un om superocupat, făcând naveta de zece ori pe zi între CC şi Primărie, gâfâind, oftând, oprindu-se pentru a schimba două vorbe, cu unul, cu altul. „Mă grăbesc, zice, eu trebuie să fac totul, nu am încredere în

nimeni, şi apoi nimeni nu se pricepe, toţi sunt nişte păcate amărâte…” Telefonul îi sună mereu, îl scoate din buzunar, îl priveşte şi respinge imediat apelul dacă nu e de la domnul primar. Îşi trece palma peste faţă scurt, ca pentru a-şi şterge o sudoare imaginară, dar şi prin păr. Plimbă mereu un sul de hârtii în mână, „uite, explică, trebuie să obţin aprobări, să aduc fonduri, te las, merg la a treia şedinţă de astăzi la Primărie…” Câte una din doamnele miloase din CC sau din Filarmonică îi mai zice: „Nu mai munciţi atât dom director, că vă îmbolnăviţi!” Dar el aleargă, gâfâie, oftează şi porneşte în toate direcţiile deodată. Aşa e şi acum, spunându-mi că mă va chema în curând să discutăm sumarul revistei. Nu m-a chemat, dar m-a ţinut ţintuit pe scaun până la sfârşitul programului în aşteptarea semnului de sus,… de la etajul doi. Iar eu, în aşteptarea divinului semn, fac schimb de urări, de firitiseli pe e-mail cu prieteni din toată ţara. Nu m-a mai chemat, dar a sosit el cu cinci minute înainte de închiderea programului, fără să mai discutăm sumarul, însă a fost pentru el un bun prilej de a verifica prezenţa. * Sfinţirea lui Aaron: „Apoi a îmbrăcat (Moise) pe Aaron cu hitonul, l-a încins cu brâul, l-a îmbrăcat cu meilul, i-a pus efodul, l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul; După aceea i-a pus hoşenul şi în hoşen i-a pus Urim şi Tumim, Iar pe cap i-a pus chidarul şi la chidar, în partea lui de dinainte, i-a prins tăbliţa cea de aur, diadema sfinţeniei, cum poruncise Domnul lui Moise…” Recitesc eu zilnic din Biblie, dar în vinerea patimilor se cuvenea să recitesc din Noul Testament, însă prea am fost fascinat de această recuzită, subliniată de mine, pentru a nu reciti din Levitic. * Petre Ciobanu de la Craiova îmi trimite noul său volum Flash-uri critice, apărut la Editura Ramuri. Îl răsfoiesc şi găsesc şi un scurt eseu despre volumul meu Meseria de a muri. 21 aprilie 2009 Termin de citit Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade de Mircea Handoca, neobositul biograf, arhivar, exeget al celebrului istoric al religiilor. * Aflu că, în timp ce eram în biroul secretarei de redacţie să discutăm nişte pagini, dl. director a trecut prin biroul meu, nu m-a găsit şi a tras concluzia c-am plecat la plimbare. Lung prilej de vorbe… Între el şi terţi… Eu aflu din bârfe, ca la snooker, cu manta. Îi scriu pe email pentru a pune lucrurile la punct, pentru că la el nu pot ajunge. (Fragmente din volumul Akaki Akakievici, autoportet de redactor-şef semnând condica)

aforisme Precum oglinda Gheorghe GRIGURCU

Precum oglinda, eternitatea n-are un chip propriu. X Creaţia tinde a deveni un extremism al propriului eu. X „Artele poetice sunt făcute din refuzuri” (Jean Paulhan). X Nicio lumină nu e atît de intensă încît să nu-i îngăduie întunericului să-i dea tîrcoale. Dramatismul atît de uman al oricărei lumini. X Morala ambiguă a materiei inflorescente, morala acută a dematerializării. X „Cînd unul îţi linge tălpile, pune pe el piciorul să nu te muşte” (Valery). X Frazele inteligenţei subtile sunt nu o dată mai vulnerabile decît cele ale gîndirii comune, tot aşa cum, în criminalistică, se pare că un asasinat minuţios pregătit e uneori mai uşor de descoperit decît unele omoruri spontane sau operate de diletanţi. X A explica o operă mereu în acelaşi fel echivalează, de la un punct, cu a n-o mai explica. X Cinismul visului în raport cu somnul fără vise. X Renunţările sunt mai uşor de suportat pe fondul unui exerciţiu al lor decît pe cel al unei abundenţe curmate brusc. În consecinţă, nu e lipsit de caritate principiul după care celui ce n-are i se mai ia, iar celui ce are i se mai dă. X O cunoaştere apropiată de pînda animalică, în care universul se răsfrînge cu dramatica splendoare a pericolului.

X Micile frînturi de absurd strălucitor cu care se împodobeşte uneori raţiunea, aşa cum femeile se împodobesc cu bijuterii. X „Este suficient să dai peste un politician care crede în ce spune, pentru ca toată lumea să nu-l mai creadă” (Jean Baudrillard). X În cele din urmă, mi s-a reproşat, cu multă solemnitate, că nu pot muta munţii din loc. X Indiscreţia: o sinceritate stigmatizată. X Perioada de formare e plină de amărăciunile nesiguranţei, de tensiunile riscului, de suferinţele neîmplinirii. Aceasta e dificultatea ei adîncă şi nu efortul propriu-zis şcolar, al studiului, al memorării, al exerciţiilor, al examenelor etc. X Cel ce îşi doreşte un adversar fără putere, este el însuşi fără putere. X Opera sa principală? Nu încape vorbă, e Destinul său. X Orice Destin se clasicizează prin suflul său de fatalitate. X Nobleţea iubirii derivînd din împrejurarea că este totdeauna un voluntariat. X A pătrunde în propriul tău suflet cu o curiozitate bucuroasă, ca şi cum ar fi al altuia. X Cînd afli că te urăşte cineva, te simţi obiectivat. X Simţi nevoia de-a te prosti în răstimpuri, din inocenţă, din umilinţă, din jenă faţă de tine însuţi. X Un spirit înalt nu poate să nu susţină, din cînd în cînd, o cauză, după toate aparenţele, pierdută. X Ceea ce dispare nu se mai transformă. Şansa de absolut pînă şi a celei mai modeste morţi. X Nevoia de condensare, de scurtime a oricărui sfîrşit adevărat. Retorica revărsată, demagogică a finalurilor inautentice.

muzeul de imagini Oul lui Dante Constantin DRAM

Poveştile vechi spun mai mult decât spun, nu e nici o noutate, de altfel. În spaţiul mioritic a circulat (şi se va mai spune, o vreme), acea poveste despre curiozitatea periculoasă a unui tată care vrea să ştie cum îl iubesc copiii săi. Cea mică va spune „ca sarea în bucate” dar acest răspuns nu a fost suficient, cel puţin la început, când nu se vedea ce se ascunde în spatele unor vorbe taxate ca fiind neacoperitoare pentru a ilustra un sentiment atât de grozav cum este cel patern. Pe de altă parte, dacă ne adaptăm liniei moderne şi începem să ne îndoim până şi de poveştile noastre, autohtone, mai bine spre alte orizonturi să ne îndreptăm privirile. Şi spre alte timpuri. Spre Evul de Mijloc, că de acolo vin multe. Se spune că un puternic stăpânitor de la răsărit, cârmuitor nemilos al iuţilor călăreţi de la Răsărit, mâncători de carne fezandată sub şa, a dorit să afle care e cea mai bună mâncare din lume. Or, acest lucru nu se putea afla decât de la acel bărbat despre care se spunea că ar fi cel mai înţelept din lume, Dante Alighieri, trăitor o parte a vieţii în Florenţa, o parte în oraşele exilului. Temutul han, doritor să afle rafinamentele bucătăriei italieneşti, trimite soli însărcinaţi să îl afle pe poet şi să îl iscodească asupra acestei taine, de care depindea bunul mers al imperiului de la Răsărit. Şi liniştea aparentă a supuşilor marelui han; traiul supuşilor se adaptează plăcerilor stăpânului, în forme tot mai interesante procurate de derularea istoriei. Călăreţii au străbătut luni de zile lungul drum de la Est spre Vest; ţinta lor era oraşul în care vieţuia Dante; porunca fusese să afle informaţia şi să se întoarcă pe dată către han. În oraş ajunşi (cum vor fi privit oştenii hanului lumea apuseană, povestea nu spune, din păcate), ei au întrebat ce trebuie să facă spre a-l găsi cât mai curând pe Dante. Au aflat că în fiecare zi acesta se află în piaţă, stând pe o piatră a lui, la o anumită oră şi numai la aceea. După ce l-au

găsit şi au făcut formalităţile de salut ale timpului, au cerut să afle care e cea mai bună mâncare din lume. „Oul”, ar fi răspuns florentinul, fără să ridice capul să vadă cine i-a tulburat cugetarea. După ce au mulţumit, solii au plecat în goana cailor spre Răsărit. I-au comunicat hanul laconicul răspuns iar el, mult mai rafinat decât solii, a intuit absenţa unui fragment din răspuns. „Oul, dar cu ce?” Au plecat din nou la drum solii, pentru luni de zile. În ziua în care au ajuns în oraşul poetului, au potrivit lucrurile în aşa fel încât să ajungă în piaţă la ora potrivită. Dante se afla acolo, fără să întârzie vreodată, de altfel, după spusa mândrilor săi concitadini. L-au salutat din nou şi i-au adresat noua întrebare. „Oul, dar cu ce?” Dante le-a răspuns simplu, fără să ridice ochii, ca şi cum discuţia primă nu ar fi fost faţă de a doua la distanţă de atâtea luni: „Cu sare.” Cum va fi reacţionat hanul, povestea nu mai ştie. Sau nu vrea să spună. Rămâne pentru noi imaginea lui Dante cel prea-înţelept, care nu şi-a întrerupt meditaţia decât pentru puţine cuvinte şi care a ştiut să lege între ele două discuţii purtate la distanţă temporală substanţială. Şi mai rămâne ceva, care azi se pierde în mreaja tot mai ameţitoare a noianului de informaţii ce inundă trepidanta viaţă de oameni ai secolului XXI: importanţa reală a sării, într-o epocă de mulţi considerată obscură, prea mult îndepărtată de imaginarul modern, postmodern, extra-modern etc. Până şi faimoşii îndrăgostiţi Tristan şi Isolda vor fi puşi în situaţia de a deplânge traiul lor greu, într-o pădure a recluziunii, în care trei ani au stat ascunşi în faţa mâniei regale. Faţă de lipsa confortului din palatul conjugal, biata amantă celebră, în a cărei iubire adulterină Denis de Rougemont vede un model din care se nutreşte mare parte din romanul european, este, sărmana!, lipsită şi de sarea zilnică, a cărei importanţă capitală medievalii o descoperiseră şi ei, la un moment dat; importanţa sării era atât de mare pentru omul medieval, încât un verb capital pentru lumea modernă, a vinde (to sell) se naşte (lingvistic vorbind) în acea vreme din funcţiile multiple ce le căpătase, atunci, banala sare de astăzi. A rămas însă oul lui Dante. Şi funcţiile devoratoare ale verbului a vinde. Şi iar uităm de fata noastră, din folclor, care îşi iubea tatăl „ca sarea în bucate”.

liber pe contrasens Viaţa ca literatura Adrian ALUI GHEORGHE

Slinul E foarte dificil de despărţit apele în politică. Şi nu numai în politica românească...! Cînd alianţele (sau parteneriatele) dau senzaţia că lucrurile se aşează pentru totdeauna, brusc apare ceva, un amănunt şi totul degenerează. Partenerii, după ce îşi oferă unul altuia inimile în palmă, ajung să se păruiască în toată regula, îşi dau cu inimile în cap unul altuia. Că mai era şi teoria veche că numai doi oameni care se cunosc pot să se urască, cei care nu se cunosc îşi sînt indiferenţi. Că în politică, ca şi în viaţă, cine îşi dezvăluie prea mult intimitatea devine vulnerabil. Asta îmi aminteşte de o poveste care făcuse vîlvă, cu mai mulţi ani în urmă, la Tg. N. O profesoară care s-a întors dintr-o tabără, unde însoţise un grup de elevi, a aflat că soţul băgase între timp, în patul conjugal, pe „o alta”, o farmacistă. Siderată, femeia înşelată s-a dus glonţ la farmacie, şi-a văzut „duşmanca” şi i-a spus tot ce i-a venit la gură. Firesc. Farmacista s-a repliat, a privit-o de sus pe femeia agitată, după care i-a spus apăsat: „- Mă, da` bine că te văd, ca să-ţi spun ce mizerie e la tine în casă...! Bietul bărbat...! Cearşafurile erau murdare, baia murdară, paharele slinoase...! Prosoapele erau mai murdare decît cîrpele mele din bucătărie. Mi-a fost greaţă să mă bag în pat...! Şi tot tu vorbeşti !?”. Surprinsă de contraatacul surpriză nevasta înşelată a plecat cu coada între picioare…! Atacul ei eşuase lamentabil. Tot aşa partidele care îşi cunosc unul altuia slinul, de pe vremea coabitării, îl folosesc, mai apoi, ca argument! Politica, pare, astfel, media mizeriilor…! Puţul Un om (român) a căzut, cică, într-un puţ adînc, adînc. Un om milos (ca tot românul) a trecut pe alături şi şi-a exprimat compasiunea: „Te înţeleg, e greu, îţi împărtăşesc durerea!”. Şi a oftat din rărunchi. Un politician a trecut pe alături, s-a oprit şi a spus cu voce gravă: „În ţara asta trebuie să facem strategiile în aşa fel încît nimeni să nu mai cadă într-un puţ, aşa cum i s-a întîmplat semenului nostru...! Vom face totul nebătut, neabătut...!”. Şi plecă mai departe. Un

politician din opoziţie se opri, îşi umflă pieptul şi răcni spre camerele de luat vederi: „Vedeţi unde duce o politică strîmbă? Pînă cînd vor tot cădea semenii noştri, pînă cînd puterea actuală va fi insensibilă la dramele cetăţeanului...?!”. Şi plecă şi el. Un ziarist descoperi pe omul care se chinuia în fundul gropii şi se apucă iute de scris articolul pentru a doua zi: „Inadmisibil! Un om zace în fundul unui puţ şi nimeni nu-i întinde un capăt de sfoară să-l scoată...! Ruşine omenirii!”. Şi dispăru şi el. Un om de ştiinţă se opri lîngă puţ şi începu să calculeze posibilitatea ca şi alţii să cadă în acel puţ, ajunse la un rezultat trist şi plecă să-l anunţe omenirii într-o conferinţă de presă. Un om al bisericii a trecut pe alături, a suspinat adînc văzînd nenorocirea aproapelui şi s-a dus iute să se roage pentru cel căzut în puţ. Un pesimist zise gînditor, în trecere: „Se putea şi mai rău!”... Povestea trebuie să se termine, totuşi, în ton optimist, dar, zău, dacă ştiu pe cine să găsesc, din societatea noastră, capabil să-i întindă o mînă ...! Poate că aşa i-a fost scris, de fapt. De ce mă amestec eu? Columb era „rumân”…? După unele opinii Columb, descoperitorul Americii, ar fi fost român. Şi asta pentru că atunci cînd a plecat habar nu avea încotro se duce, cînd a sosit habar nu a avut unde este, iar cînd s-a întors habar nu avea pe unde a umblat. Şi toate acestea cu bani împrumutaţi de la alţi europeni. Povestea de mai sus poate fi aplicată românului care stă acum cu ochii pironiţi în zarea Europei, mîndru că a străbătut tranziţia de la comunism la capitalism, fără să ştie unde este sau unde a fost zona de demarcaţie. N-o să mă convingă nimeni că politicile noastre au contat în apropierea de Europa, că n-au fost la mijloc decît calculele „pieţelor” europene, dornice de extindere. Pentru că în toată această perioadă noi am căutat să potrivim, cu talentul nostru nativ, nuca în perete, oiştea în gard şi să facem din bătutul apei în piuă o politică de stat convenabilă. Ne-a reuşit…! Spune I.D. Sârbu, un mare scriitor neglijat, în „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal”, ţinut în secret prin anii '80: „Latini slavonizaţi, iluminaţi şi exploataţi de greci, sub ocupaţie turcească, avînd un rege prusac, o boierime străină, franţuzi răspîndiţi la orizont de cîteva imperii muribunde, am ieşit din plin ev mediu al stării de rumânie ca să picăm direct în epoca asta de industrializare electronică. Să nu ne mirăm că celula noastră nervoasă nu mai răspunde cum trebuie la această suprasolicitare istorică…!”. Europa e un biet continent, România este o lume.

poesis Cinci poeme ale unei nopţi Liviu ANTONESEI

Cu capul pe pernă, văd toate aceste grozăvii Ale iadului, aud zgomotul fierberii lor neoprite, Percep mirosul pestilenţial şi le simt fierbinţeala – Cu o mişcare înceată, nebăgată în seamă, ridic marginea păturii pînă dincolo de creştet. Şi s-a lăsat pacea şi liniştea peste lume. Ei. O probă de autism

Ştefan a avut dreptate Era un băiat. Un băiat trist şi-ndrăgostit. Iar mintea sa ţintea spre infinit. A adormit într-o seară, Iar dimineaţa nu s-a mai trezit. Iar infinitul este infinit. A fost un băiat. Şi a plecat în infinit. A fost ca şi cum n-ar fi fost. Între un somn şi altul, nu s-a mai trezit. Frumuseţea tăcută a felinei Cînd privesc un om, aproape pe oricare, Tînăr sau bătrîn, bărbat sau femeie, Frumos sau urît, mă apucă o stranie senzaţie De perplexitate, uneori o repulsie nesfîrşită. Pînă şi pe iubite, prefer să le mîngîi cu palma Domoală şi nu cu privirea… Marco Polo mă priveşte cu ochii săi imobili De felină – îşi încordează muşchii, Îşi încovoaie straşnic spinarea. O respiraţie profundă – saltul este gata! Hic et nunc Aici, în această epocă, orice ieşire din casă Seamănă cu intrarea pe gîtlejul unui balaur, Cu un sălaş otrăvitor în burta chitului. Îmi place acasă, îmi plac spaţiile mici şi sigure, O cafenea veche, o altă casă, o pivniţă fierbinte – Numai că drumurile sînt lungi pînă acolo şi pline De oameni obositori şi de aspre pericole. Şi te poţi rătăci ca într-un pustiu plin de scorpioni Şi de trunchiuri ţepoase de cactuşi, ca într-o pădure Ecuatorială, ca pe o planetă pulsînd de mercur şi sulf.

Ei vorbesc şi cuvintele lor trec străvezii pe lîngă mine, De parcă sînt într-o altă limbă. Necunoscută. Oricum, nu sînt în limba mea interioară, Nici nu le pot traduce, nu pot transfera ceva cu sens Dintr-o parte într-alta, dintr-o lume într-alta. Mă privesc curioşi, zîmbesc amabil, cald Şi nimic nu înţeleg din mimica lor opacă, Nici măcar cît pricep din zborul frînt Al unui fluture închis într-un bol de sticlă. Mă concentrez, fac eforturi să văd, să aud, să înţeleg, Dar rămîn la fel de paralel cu ei ca două linii Drepte care se întîlnesc la infinit sau Ca o cale ferată fără de capăt – ruginită, Cu vechi locomotive Pacific legate cu sîrmă, Ca în copilărie cînd, închis în mine ca în Biblia bunicii, nu voiam să vorbesc deloc. Nici pentru daruri, nici de frica pedepsei. Şi nici măcar ea… Eu, o sticlă aruncată în mare Şi ea, altă sticlă plutind în altă mare – Două universuri pregnante, bine conturate Din multitudinea lumilor posibile. Două monade închise în Propria lor perfecţiune, cu catenele Retrase în carapace de piatră. Şi nici măcar ea… Visul unei intersecţii stabile, Visul unei reuniuni întregitoare Rămîne vis. Şi rană. Şi durere. Risipă inutilă precum iubirea în somn, Precum un orgasm de unul singur. Şi eu voi pleca în refugiu.

poesis

Depresie

Vasile BAGHIU

Metodă verificată Avantajul unei situaţii de boală este convieţuirea cu tine însuţi, deşi mai degrabă ai prefera uneori să staţi cât mai departe unul de altul şi fără posibilitatea de a vă vedea des. Eşti mulţumită de felul în care au evoluat lucrurile cu noi în ultimul timp? Este o lume în plină expansiune şi transformare, o adevărată provocare pentru nişte spirite rafinate, un imens răspuns întins pe nesfârşite pagini la o întrebare banală ce nici măcar nu a fost vreodată formulată. Avansarea în teritoriile părăsite de speranţă ale bolii se face după o metodă verificată de mai multe generaţii în şir, plăcerea abandonării de sine fiind inclusă, întocmai ca micul dejun în unele oferte de cazare, iar finalul dramatic şi poetic este garantat, deşi toţi se feresc să vorbească despre asta. Atât de umană este orice durere în stare să te pună pe gânduri încât şansele unei cunoaşteri reciproce reale cresc în procent de sută la sută. Noroc de plimbarea cu vaporul pe Zürichsee, binevenită acum şi la moment, în special pentru că mi-a distras atenţia şi am reuşit să mă abţin de la plâns, ceea ce ar fi fost chiar jalnic pentru un bărbat, sau chiar de la părăsirea acestui câmp de luptă în care miza finală nu poate fi aflată niciodată, dar şi pentru că mi s-a părut pentru o clipă că zăresc, între casele luxoase de pe coastă, clădirea albă a sanatoriului meu din România. Vina este undeva la mijloc Pe mâinile celei mai periculoase întoarceri la tot ce a fost, în boală se poate trăi ca într-o casă. Şi este doar un plăcut sejur de acomodare pentru rezidenţa pe termen nelimitat, care va veni aşa cum ni s-a promis, cu tot confortul. Contemplarea propriei bunătăţi, alegerea celei mai

potrivite formule de adresare, confidenţele nesolicitate sunt termene limită pentru aplicaţii laborioase la proiecte ultrasecrete. Cât din partea care ţi se cuvine pe această lume mă include şi pe mine? Exasperată de întrebări, sau pur şi simplu ca metodă de prevenire a unui nou puseu de cădere sufletească, ieşi la plimbare fără ţintă precisă, însă cu gând de revenire. Îmi lipseşte sanatoriul şi recunosc – nu cu jumătate de gură – că vina este undeva la mijloc, între dorinţa de a fi ceva ce nu am mai fost şi plăcerea acomodării în spaţiul predestinat al morbidităţii târzii. E încă devreme pentru orice fel de plan, mai puţin poate pentru retragere. Există astfel de clipe uneori, când ai impresia că nu mai este posibil nici înainte şi nici înapoi, când respectarea promisiunilor se recompensează cu aceeaşi monedă, când alunecarea în maladia familiară şi tandră este chiar încununarea unei vieţi trăite la tensiunea unui foarte înalt nivel de aspiraţie. Depresie După câte o zi din acelea care îţi oferă noi motive de a trăi vine depresia. Ca un cort imens ce se lasă peste lume întunecând-o, ca un întuneric de eclipsă, ca o viitură de munte peste un iaz făcut de copii în joacă. Vei merge oare cu mine mereu? Promit spontaneitate, ca să ne fie trecerea uşoară, excursie de plăcere prin ţările îndepărtate ale înstrăinării, promenadă de complezenţă pe ţărmuri de mare cu valuri pline de poezie, refugiu de probă pentru atunci când totul va fi de-adevăratelea. Din timp în timp, voi spune ceea ce îţi place ţie să auzi de la mine, iar cuvintele vor crea o puternică impresie de autenticitate şi dramatism, potrivită momentului şi înclinaţiilor noastre naturale. Tristeţea fără limite adusă de forţe necunoscute şi invizibile se cuibăreşte aici cu aerul că are tot timpul din lume, iar dacă dai semne de grabă toate ieşirile se închid automat, iar lifturile se blochează, în aşa fel încât nicăieri nu se mai poate pleca şi de niciunde nu se mai poate face cale întoarsă, cum nici rămânerea pe loc nu devine o opţiune demnă de luat în seamă, ceea ce restrânge alternativele la una singură, şi aceea pe termen limitat.

carnete critice Of, presa lor! Magda URSACHE

Am scris în mai multe rînduri despre avîntul veleitarilor în revuistica postsocialistă; despre ierarhiile răsturnate în favoarea mediocrităţilor; despre criticaştrii cu spirit nu fin, ci afin, care umplu coloanele presei cu recenzii ultraprietenoase despre maculatura oficioşilor actuali, prezentaţi ca autorităţi culturale. Şi cîţi experţi în valoare adăugată nu scriu cronici 3 în 1 (precum cafeaua cu zahăr şi cu lapte), fără praf de spirit critic, adulînd nu'ş ce primar, şefCejeu, consilier în probleme de cult-cultură, ministeriabil etc.Apele evaluării sunt tulburi rău. Asta nu înseamnă că vasta noastră revuistică nu cunoaşte şi performanţe exemplare; că nume ce n-ar fi trecut de vigilenta cenzură ceauşie n-au format echipe tari, altfel zis un nucleu valoric, pentru a scoate reviste quality, cu profesionalism, folosind criteriile lui I.L. Caragiale: cinste şi gramatică! Nu contează locul, eu aştept provincia, mai echilibrată decît centrul unde se produc multe românării literare, cum le numea cineva. Urmăresc atent presa capitalelor culturale de provincie: Cluj, Satu Mare, Craiova, Tg. Mureş... „Litere” apare la Găeşti (unde au fost profesori secundari Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu), „Hyperion” la Botoşani, „Saeculum” la Focşani, „Conta” la Piatra Neamţ, „Spaţii culturale” la Rîmnicu-Sărat, „Argeş” şi „Cafeneaua literară” la Piteşti, „Actualitatea literară” la Lugoj. Mica, dar distincta „Spirit critic” se tipăreşte trimestrial la Paşcani. Mă onorează să con-lucrez la multe dintre ele. De cîte ori pot mă alătur frăţiei bucovineşti şi-i doresc „Bucovinei literare” (din Suceava), care a împlinit 70 de ani, să fie cea mai citită publicaţie de toată românimea, de la Milcov la Ceremuş, de la Dunărea de Jos la Hotin şi Herţa, ca şi celebra „Bucovina”, redactată de fraţii Hurmuzachi la Cernăuţi. Am luat cu mine, în trenul de Iaşi-Bucureşti, un vraf de publicaţii pe care le cumpăr ori le primesc (pe cele cadorisite nu-mi permit să nu le răsfoiesc măcar), aşa că vă pot spune şi cum trebuie şi cum nu trebuie să arate o revistă.

Se afirmă că nu se dau „direcţii”? Ba da: una e minimalizarea literaturii române. Mulţi cîrcotaşi cred că nici n-ar exista. Am spus cîrcotaşi? Rectific: sunt literaţi care zic mereu că literatura e în agonie. Un prozator e convins că „nu va mai rămîne nimic, absolut nimic din proza scrisă sub comunism”. Amprenta etnică? Ducă-se, odată cu Nobelul luat de Orhan Pamuk. Şi de ce ar da-o la o parte noua literatură pe cea Veche (am folosit majuscula cu dinadins): Golea pe Radu Aldulescu, Aldulescu pe Crăciun, Crăciun pe Breban? Începînd ca tobe la Vitner şi terminînd cu Bobe, mulţi au ce au cu Eminescu. În ce mă priveşte, dau deoparte revistele care lucrează cu calificative mari, în folosul găştii. Toţi găşcarii fac artă inconfundabilă, au dar/ har remarcabil sau admirabil; la cei din tabăra adversă sunt complet opaci. La noi, la Ieş', avem de toate: şi grupări literare („Convorbiri literare” vs. „Timpul”), dar şi antigrupări („Cronica” vs. „Cronica veche”). Nu mă omor după cei care scot o revistă-hobby, aruncîndu-şi strînsura pe fereastră numai ca să-şi publice epigramările de un incredibil umor involuntar. Ce-i drept, sunt binevoitori şi cu cei de acelaşi nivel: petrolişti-epigramişti, avocaţiepigramişti, economiste-epigramiste, pensionari şi pensionare epigramişti/ epigramiste... Unii îşi adaugă sub nume vocabula scriitor – să se ştie. Aţi remarcat şirul lung al epigramiştilor fîlfîind carnet USR? Şi ce activ e fiecare dintre ei! Am spus activ? Activiştii se multiplică necontenit. După stilul PCR (pile, cunoştinţe, relaţii), au acces la subvenţii serioase, judecînd după aspectul de lux (nesocialist) al revistelor. Aparatciki obscuri, dar buni mînuitori de sfori, îşi găsesc sponsori uşor de prostit ca să povestească iarăşi cît bine au făcut ei culturii; cum şi-au făcut datoria la locul de muncă, acela de veşnic şef. Dexteri în editoriale pe linie, au fixat sarcini celorlalţi, cu dizabilităţi propagandistice: i-au cenzurat, i-au marginalizat, i-au amuţit. De precizat: şi-au ales singuri postura, nu i-a forţat nimeni să intre în pepiniera de cadre. Mi s-a întîmplat să citesc într-o foaie iaşiotă, nu pentru literatură, cu atît mai puţin pentru minte, dar pe inima celor care au călărit cultura, un elogiu la adresa unei foste feţe politice a urbei. Un poet care se ascunde după cruci, re-direcţionînd odele pentru Ceauşescu spre Iisus ori spre canonizatul Ştefan cel Mare, vedea în Ion Puha „o candelă a Bucovinei”. Era vorba despre un activist, scribăreţ în timpul liber (vers puhar: „Şi n-am să mai coc porumb”), care n-a lăsat arhimandritului toată grija schitului, ci a „îndrumat”

carnete critice de la vîrf literatura cu sens unic. Şi-n cîte reviste ochioase şi lucioase nu se dă apă la moara culturnicilor, miliţienilor ideologici. Le-ar face cu mîna însuşi Ceauşescu: „Felicithări, tovahrăşi!”. Mai sunt şi cei daţi afară, postdecembrist, pe uşă, ca să intre pe geam pentru a fi din nou băgaţi în seamă. Cum? Prin trafic de influenţă, desigur. Pe vechi, s-au descurcat, dar şpaga era meschină: obligatoria damigeană contra unui poem tipărit, curcanul de An Nou, contra o pagină de revistă. (Valentin Talpalaru a trecut prin vama asta, ştie mai multe; îl provoc să le spună, poate la rubrica sa, ComPresa revistelor, din „Convorbiri literare”). Acuma, reşapaţi în directori de reviste, iau şpagă în distincţii, premieri, plus loc pe gratis la Eternitate, celebrul cimitir din Tătăraşi. Cum îi obsedează dezideratul de dizident, după ce-au mestecat tainul comunist, îl vor şi pe cel anticomunist. Culmea, îl obţin şi-l molfăie sub formă de indemnizaţie de merit. Aceşti ziarişti confundaţi cu scriitorii s-au specializat în „inexactitudini”, vorba EBEI, promovînd autori de nimica toată ca şi ei, pe principiul laudă-mă să te laud. Cărţi analfabete literar (mulţumesc, Virgil Diaconu!) sunt ridicate-n slăvi. Iar virusul incompetenţei presupune ranchiună şi răfuială. În dulcele tîrg al bisericilor, cîte bisericuţe, atîtea invidii! Nu competiţia e neapărat cheia succesului în presa tranziţiei, am studiat fenomenul. Ştiu cum cade o revistă, cum dispare. „Gîndacii dibaci”, spre a le spune ca Gheorghe Istrate, au intuiţia relaţiei profitabile, deci deţin fonduri, în timp ce alţii abandonează cursa din lipsa banilor. Impostura, dar şi renunţarea sunt cele două mari pericole care ameninţă revuistica ne-socialistă. Nu spun că starea de abandon nu-i motivată. Te poţi gîndi că ne citim doar între noi, că batem de-a surda cîmpii mediatici. Cititorii intră în librării cu buzunarele goale şi ies fără cărţi şi reviste. Se aleg doar cu răsfoitul, ca Nastratin Hogea cu mirosul mîncării. Elevii aproape că detestă literatura română, iar pe studenţi nu-i interesează. Şi atunci, la ce bun efortul? Mai ales că meseria de-a scrie la revistă nu-i deloc uşoară. Nu mă gîndesc la amatorii fără puncte de vedere, fără verb expresiv, ci la virtuozi. Impostura covîrşeşte în publicaţiile-tomberon, unde intră orice şi oricine. Există o întreagă generaţie de cărcălici fără complexe pe care-i trage aţa să facă exact ce nu ştiu să facă. E act de inconştienţă să-ţi dai cu presupusul unde nu te pricepi. Vrei să faci performanţă filosofică, publici compilaţii indigeste, luate te miri de unde, omorînd pagini întregi, în

nesocotinţa regulii modului: discurs inteligibil, ordonat, concis. Vorba eseistului Marinică Popescu, semnatar într-o revistucă de familie: Fără percepere nu e purcedere.Aţi perceput? Şi mai sunt traducătorii! Tipi care nu ştiu nici o limbă (nici româneşte) fac transpuneri din toate, de la macedoneană la chineză, de la turcă şi daneză la tătară. Recordul socialist al cuiva care traducea din 7 limbi + coreeană a fost doborît. Competenţa? Pe ultimul plan. Se trece peste ea, ca şi peste regula modului. Traducători excelenţi, de la Romulus Vulpescu la Christian Schenk, au de ce să fie oripilaţi. Regula calităţii e şi ea în suferinţă. Fără un program al colaboratorilor buni, de oriunde ar fi ei, locali ori ba, nu poţi face decît non-reviste. Mă feresc de revistele melanj, de încropeală (şi-s 5-6 pe cap de locuitor de tîrg; o adevărată explozie, în numele localismului nu creator, ci apter). La o colaborare veche de 5 ani am renunţat, excedată de talmeşbalmeşul sumarului. Să semnez lîngă Arthur Silvestri? Nu, mulţumesc. N-aş accepta să nu mi se publice textul aşa cum lam scris: ostalgie, nu nostalgie, „s-ăţi” (era vorba de rubrica lui George Pruteanu) nu să-ţi. Unor redactori li se pare că au obligaţia să corijeze pe înţelesul lor. Scriu „un Ştrumf înalt cît trei mere”, cu trimitere la un stalinist al urbei, şi-mi apare „cît trei mese”! Scriu antume şi-mi apare anume, scriu Vocea Patriotului Naţionale şi-mi apare Vocea Patrimoniului. Cum tot păţitu-i priceput, mă mai gîndesc dacă să trimit vreun articol unei reviste unde Boileau e scris Boileanu, Althusser cu-n s în minus ori Cézanne cu-n n în minus, Ţuţea fără diacritice ori cu un y amestecat în Heiddeger. Oricum, însă, e de preferat corectura din ignoranţă decît din crasă neglijenţă redacţională. Am făcut imprudenţa să public într-o revistă de la Dunăre, „Porto-Fraco” (o pocesc intenţionat, cum a făcut şi „P-F” cu o cronică de-a mea la Cărţile care ne-au făcut oameni, Humanitas, 2010. Şoc: numele autorului, om cu carte şi parte de intens kapital mediatic (apariţia sa – păr buclat, ochelari, guler rabattu şi incitantă bîlbîială – sparge sticla) era schimbat în... Mihăescu. Dan C-ul, care aduce cartea la TV, nu-i Bebe Mihăescu, sexologul. Presupunînd că aş fi greşit la culegere (dar n-a fost cazul, smintelile au apărut la trecerea de pe un computer pe altul), redactorul şef Sterian Vicol trebuia să facă necesara corecţie. Altfel pot crede că nu-şi citeşte propria revistă. Dacă nu el, atunci cine? Şi mi-au venit în minte cei din Şcoala de la Tîrgovişte şi revistele lor

carnete critice scrise de mînă, cu infinită grijă. Ar fi lăsat vreun rînd necorectat? Sigur, erori de tipar au fost, erori sunt încă, dar, în dunăreana publicaţie, numărul era copleşitor. Aţi auzit de Rîzboi şi pace, de Youncenar, de Philesc Fogg? Romanul lui Camil Petrescu apărea ca patul lui Procust cu p mic, n-o era ortografiat na-o. Hărncie, sacrificu, făţăoasă, hai, mai înţelege cititorul despre ce-i vorba, dar ovaică (pentru ovarică) avicţie (pentru aviaţie), făctură (pentru făcătură) sunt cuvinte mai greu de descifrat. Una-i mai bune, alta-i mai bine. Virgulele şi accentele nici nu mai intră în discuţie. Tot vi(s)colind, tot vi(s)colind... (vers din Sterian Vicol, pe care-l preţuiesc ca poet), „Porto-Franco” mi-a avariat grav articolul. Bomboana pe colivă era şi-ul din sintagma Iaşul ca iubire şi reprezentare, devenit Iaşul ca şi iubire... De acest şi intrus, parazitar am rîs de nenumărate ori. Recent, cînd doamna Tatoiu s-a prezentat „profesoral” ca şi (sic) matematiciană. Am trimis articolul Nesfîrşitele trepte ale lecturii la „Argeş”, ca să apară în versiune corectă, dar am rămas cu onoarea nereperată de vreo erată. Cît despre erate... De cîte ori n-am dat erată la erată. „Fac mea culpa” scriam, ca să văd în revistă cupa , prilej de commentarius perpetuus cu redactorul-şef al „Oglinzii literare”. În ultima corrigenda (care n-a mai apărut pentru că mă săturasem să mă trezesc în pagină cu Baremboim, cu Maitreyi scris fără y, dar cu Jaspers scris cu y iniţial, cu adevăr pasibil în loc de pasabil, cu blestemat în loc de blamat, cu sos în loc de scos, cu catedrală în loc de catedră, cu verbe în loc de vorbe şi cu blyond în loc de byond), rugam cititorii să corecteze ce apăruse greşit în numărul anterior: nu moralie, ci moralia, nu ser, ci aer, nu apusul, ci spusul. Nicidecum du-că-se, cu exces de liniuţe. Discutînd cu fermecătorul causeur Vasile Spiridon pe tema greşelilor de tipar, am aflat că, în Perna de ace, i-a apărut palavragiu în loc de parlagiu. Tot scormonind (e verbul lui Dan C. Mihăilescu) printre întîmplări cu presari, mi-a venit în minte un incident oribil: am intermediat, pentru o revistă, ca Val Gheorghiu să ilustreze cu picturile lui un număr. Pe copertă era, într-adevăr, Îmblînzitoarea de şerpi. Înăuntru, însă, nu mai era Val, ci un grafician dat drept Val. Concluzia? Dacă încercaţi să publicaţi în revistele unor directori şi redactori şefi fără simţul responsabilităţii, vi se poate întîmpla orice.

Proiectul „Întoarcerea poetului risipitor” - poezie cu rimă -

Editura SINGUR anunţă crearea unei serii de 50 de volume de poezie română CU RIMĂ, purtând genericul: “Întoarcerea poetului risipitor”. Proiectul a fost demarat cu condiţia expresă a eliminării oricărui tip de jurizare. Acesta nu ar fi fost posibil fără o finanţare de 2000 euro, acordată de o persoană al cărei nume va fi dat publicităţii odată cu încheierea acţiunii. Condiţii de participare: 1. Volumele vor apărea în 300 exemplare, format A5, 64 pagini, cu o copertă color unică şi vor purta un număr de ordine acordat pe măsură ce ne parvin manuscrisele. Numărul paginilor rămâne fix, chiar dacă autorii au prefeţe sau postfeţe. Autorii interesaţi vor trimite un manuscris ce va conţine 60 de poezii (indiferent dacă au mai fost publicate sau nu) culese pe calculator, cu diacritice, font Times New Roman, corp literă 12, spaţiere între rânduri de 1,5, format word.doc., pe mail: dorudancus@yahoo.com sau poştal, pe suport electronic (CD sau DVD) pe adresa: Editura SINGUR, O.P. 8, C.P. 19, loc. Târgovişte, jud. Dâmboviţa. Se vor ataşa o fotografie scanată în format jpg şi un scurt CV literar de 10 rânduri (acestea vor fi tipărite pe coperta 4). Data limită de primire a manuscriselor: 15 ianuarie 2012. În cazul în care cele 50 de manuscrise ajung mai repede, alte manuscrise nu vor fi luate în considerare! 2. Acest proiect, precum şi volumele apărute, vor fi mediatizate de Grupul Media SINGUR şi Agenţia literară SINGUR. Ele vor beneficia de o intensă campanie de mediatizare pe mai multe site-uri culturale din ţară şi din străinătate, în diverse publicaţii on line din ţară şi din străinătate şi în diverse publicaţii tipărite. De asemenea, vor fi prezentate publicului cu ocazia unor întruniri culturale, cenacluri, tabere de creaţie etc. Autorii vor fi ţinuţi la curent în permanenţă cu stadiul mediatizării volumelor lor. 3. Săptămânal, Grupul Media SINGUR va face public numele autorilor ce se vor înscrie în acest proiect, titlurile volumelor şi data apariţiei acestora, pe site-ul www.revistasingur.ro şi personal, prin mail. Manuscrisele vor intra la tipar în ordinea sosirii lor. 4. Fiecare autor va primi 150 exemplare ale volumului, celelalte 150 fiind destinate expedierii către revistele literare din ţară şi străinătate, vor fi lansate cu ocazia mai multor evenimente culturale din mai multe oraşe şi vor fi semnalate în diverse puncte media partenere. IMPORTANT! Toate bibliotecile municipale din România vor primi câte un exemplar al fiecărui volum editat! Relaţii la: dorudancus@yahoo.com sau telefon: 072-444.35.87.

eseu A.C. Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (II) Theodor CODREANU

A.C. Cuza are conştiinţa deplină a însemnătăţii construcţiei sale: „Mihail Eminescu, după părerea noastră, în adevăr, este nu numai cel mai mare poet, dar şi cel mai adânc cugetător al românilor. La dânsul aflăm, ceea ce mai ales ne lipseşte: idealismul; el este reprezentantul cel mai consecvent, îndeosebi, al ideii naţionale; în sfârşit, indiferent de cuprins, el ne oferă un sistem de gândire.”1 După înfăptuirea Marii Uniri, conchide A.C. Cuza, Eminescu trebuie să devină „un îndrumător şi mai ales un educator”, dar pentru asta el „trebuie pe deplin înţeles”, ceea ce a lipsit până atunci culturii româneşti. Ţinta criticului este tocmai asta: să-l facă pe Eminescu înţeles, în contextul în care persistau haotic erori grave de biografie, o slabă cunoaştere a operei, fapt care a determinat să existe pentru autorul Glossei un interes trecător, ca şi pentru destinul său, poetul fiind etichetat în fel şi chip, pentru ca, finalmente, să fie clasat drept un „pesimist”, adevărata lui personalitate fiind ignorată. Pentru a face lumină asupra adevăratului Eminescu, A.C. Cuza îşi propunea trei obiective de cercetare: rediscutarea teoriei romantismului (în vol. I), apoi viaţa şi opera (în vol. al II-lea). Primul studiu complex (şi, probabil, cel mai important, prin originalitatea abordării) asupra conceptului de romantism în cultura românească este cel din volumul I al cărţii luiA.C. Cuza.Aşa îl cataloghează, altminteri, şi editorul I. Oprişan. Şi nu se înşală. Înainte de A.C. Cuza, un studiu comparatistic, de tip sursier, publicase N.I. Apostolescu, în 1909, vizând influenţa 2 romantismului francez asupra poeziei româneşti. Cele mai multe intervenţii, după Războiul de Întregire, şi mai ales după 1950, vor face obiect de istorie literară comparatistică: Paul Cornea, H. Zalis, D. Popovici, Al. Dima, Al. Balaci, Mircea Anghelescu, Mihai Zamfir, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, V. Mîndra, Elena Tacciu, Dim. Păcurariu, Marin Beşteliu, Eugen Simion, Romul Munteanu, Vera Călin, Nicolae Manolescu ş.a. Ei se ocupă doar contextual de tipologia romantică, încât conceptul ca atare e pus, sub trasorul teoriei, de puţini: Tudor Vianu, G. Călinescu (Clasicism, romantism, baroc, 1946), Edgar Papu (Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului, 1980), Virgil Nemoianu

(Îmbânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, trad. din engleză de Alina Florea şi Sanda Aronescu, Bucureşti, 1998). Dacă Tudor Vianu şi Edgar Papu nu trece din cadrele generale ale curentului romantic istoricizat, o ieşire spectaculoasă, nuanţatoare, a încercat G. Călinescu prin introducerea temperamentului uman în tipologie, difuz, apoi, în toate regnurile terestre, în meteorologie, în astronomie etc. Bunăoară, după măsura călinesciană, ziua este „clasică”, noaptea – „romantică”, iarna e „clasică”, primăvara şi toamna „romantice” etc. La rându-i, Virgil Nemoianu (adoptat, ca modă, în scrierile de critică şi istorie literară, în ultimii cincisprezece ani, de către Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, 2008, dar şi de alţii) a încercat o clasificare, între un romantism înalt (High) şi un romantism îmblânzit (Biedermeier), minor, ultimul predominant în cultura românească şi chiar la Eminescu. Prin comparaţie, redimensionarea conceptului de romantism la A.C. Cuza trimite la ere/paradigme culturale diferite, pe când la teoreticienii şi istoricii literari înşiraţi mai sus, exceptându-i, poate, pe G. Călinescu şi Edgar Papu, conceptul de romantism nu iese din spaţiul „complexelor de cultură” din ultimele două secole: tradiţionalism, modernism, postmodernism . În schimb, A.C. Cuza are surprinzătoare intuiţii care transcend aceste „complexe de cultură”, plasându-se, avant la lettre, într-un ethos transmodern, deschis către orizonturile veacului următor, cu toate că întâlnim la el ezitări terminologice, explicabile pentru începutul de secol XX. De pildă, el utilizează un termen nepotrivit pentru a sublinia principala trăsătură a romantismului: sentimentalismul. Presimţindu-i însă neajunsul, are grijă permanent să disocieze între sentimentalismul romantic şi sentimentalitatea comună. Apoi, cade în cursa teoriilor la modă în Europa vremii, asociind cele două direcţii fundamentale din cultura şi gândirea europeană (raţionalism vs. romantism) cu ideea de rasă. Astfel, raţionalismul cartezian este asociat cu rasa iudaică, pe când romantismul este corelat cu cea arică. Acesta pare a fi defectul principal al gândirii lui A.C. Cuza, care l-a împins către o ideologie antisemită, îndeobşte în plan politic, deşi, când caută argumente în opera lui Eminescu, are grijă să nuanţeze lucrurile, în cele mai bune cazuri. Un alt defect care l-a împiedicat să meargă până la capăt pe calea unui ethos postmoderm/transmodern izvorăşte din tendinţa de a considera raţionalismul şi romantismul ca antiteze ce rămân neconciliate sau neconciliabile, deşi materialul eminescian avut la dispoziţie îl îndruma către „împăcarea antitezelor”, către ceea ce încă Ion Heliade Rădulescu numise „echilibru între antiteze”, idee pe soclul căreia Eminescu şi-a fundat modelul ontologic al 3 arheităţii.

eseu Punctul de plecare cuzist este validat de istoria cunoaşterii moderne şi postmoderne: el distinge, în cultura europeană (şi nu numai) două direcţii fundamentale: raţionalismul şi sentimentalismul. Raţionalismul culminează în cartezianism, pe când sentimentalismul se desăvârşeşte ca romantism. Schiller vorbise de poezia naivă şi sentimentală, iar romanticii au declanşat bătălia cu clasicii, faimoasa ceartă între „antici” şi „moderni”. Acestea sunt lucruri cunoscute pe care nici un istoric literar sau cultural nu le-a ignorat. Dar în cadrul „şcolii romantice”, mai întâi Jean Paul, a privit romantismul nu ca pe o simplă modă, ci ca „tendinţă generală a spiritului uman”, având rădăcini în Upanişade, în Platon şi Plotin, până la Pascal, 4 Schopenhauer şi, de adăugat, Eminescu. Fraţii Schlegel, Novalis ş.a. au consolidat această viziune, premisă de la care pleacă şi A.C. Cuza. Ea consonează cu Eonul dogmatic blagian, în care gânditorul distinge între intelectul enstatic şi cel extatic, între cunoaşterea paradisiacă (raţionalistă) şi cea luciferică (dogmatică/poetică). Pe o cale similară mergea Ion Barbu, cel care se lepăda de raţiunea rece (Roata lui Mercur, v. Dezrobire) pentru intelectul select al Roţii Soarelui. Un critic pătrunzător ca Marin Mincu a intuit bine interpretându-l pe autorul Jocului secund ca venind dinspre romantism. Distincţia între cartezianism şi abordarea de tip bootstrap (Geoffrey F. Chew) a devenit funcţională în cea de a doua revoluţie cuantică şi o întâlnim la cei mai de seamă savanţi şi gânditori contemporani, de la Werner Heisenberg şi Fritjof Capra la Ştefan Lupaşcu şi Basarab Nicolescu. Cu toate acestea, raţionalismul materialist-ştiinţific este cel care domină cunoaşterea modernă de la iluminişti încoace. Iată de ce romanticii sunt consideraţi ca antimoderni şi, de regulă, marginalizaţi. Paradoxal, fiindcă, la rândul lor, în istoria literară, au apărut ca „moderni” împotriva „anticilor”, a clasicilor. De aceea, Antoine Compagnon susţine paradoxul că antimodernii sunt adevăraţii… moderni: „mai moderni decât modernii şi decât avangardele istorice”.5 În 2001, la 4 iulie, în Le Monde, Milan Kundera emitea aceeaşi idee: „astăzi, singurul modernism demn de acest nume este modernismul antimodern”. Unii vor ieşi din acest paradox prin conceptul de postmodernism, dar acesta este mult prea ambiguu, fiindcă dominanta postmodernismului a devenit raţionalismul desacralizant, cu preferinţă pentru o literatură a „concretului”, mergând, în exces, către o „artă” neonaturalistă, pornografică şi scatofilă, la ultimele generaţii. Scriitorul şi savantul româno6 american Constantin Virgil Negoiţă a încercat, de aceea, să discearnă între un „postmodernism modern” şi un „postmodernism premodern”, acesta din urmă recuperator al tradiţiei, al sacrului, al istoriei şi al complexităţii fiinţei umane. El, de fapt, redefineşte

romantismul fundamental schiţat de A.C. Cuza, în spiritul transdisciplinar al transmodernismului. Şi Antoine Compagnon asimilează romantismul cu antimodernismul: „orice artă modernă în aspiraţia ei romantică şi mântuitoare va ţine, într-un fel sau altul, de acest antimodernism” 7 . Pilonii conceptuali ai antimoderismului sunt: politic, antirevoluţie şi spirit „reacţionar”; filosofic, anti-iluminism; în morală, „pesimism”; în religie, păcatul originar; în estetică, sublimul, cu accentul pe valoare şi canon; stilistic, vituperaţia, avându-i ca precursori pe marii profeţi biblici. Vom avea surpriza ca aceşti şase invarianţi să fie şi piloni de susţinere ai conceptului de romantism la A.C. Cuza, cu ample reverberaţii în opera lui Eminescu, dar şi a celor mai de seamă romantici europeni. Romantismul ca antimodernism nu se confundă nici la A.C. Cuza cu şcolile romantice efemere, după cum, la Antoine Compagon, spirit antimodern găsim în toate perioadele istorice, principalul sprijin ontologic fiind în creştinism. Această dimensiune creştină a romantismului fusese identificată încă de Jean Paul, în 1804: „Originea şi caracterul întregii poezii moderne se pot deduce aşa de uşor din creştinism, încât am putea numi poezia romantică, tot aşa de bine poezie creştină”. Ceea ce nu exclude „straturile de păgânătate” despre care va vorbi Ion Barbu în eseul Cuvânt către poeţi (1941), pentru ca G.K. Chesterton, ceva mai înainte, să sublinieze: „Creştinismul este singurul cadru care a păstrat plăcerea păgânismului”, „singurul cadru pentru libertatea păgână”8, pentru „virginitate”, pentru puritatea femeii etc., toate încorporate în Shakespeare, 9 cel în care Harold Bloom identifica matricea iradiantă a canonului literar european. Romanticii, altminteri, sunt redescoperitori ai lui Shakespeare, modelul exemplar şi pentru Eminescu. A iubi „cu ochi păgâni şi plini de suferinţi” (Pe lângă plopii fără soţ…) este, altminteri, formula oximoronică cea mai potrivită pentru complexitatea romantismului creştin eminescian. Şi pentru Eminescu voinţa de a trăi , în sens schopenhauerian, este deopotrivă păcatul originar şi calea spre Mântuire prin „negare succesivă a voinţei”, cum se exprimă Antoine Compagnon10, în consens şi cu Joseph de Maistre sau Baudelaire, omul prizonier al voinţei oarbe fiindu-şi deopotrivă călău şi victimă, ca în Heautontimoroumenos-ul baudelairian sau ca în extraordinarele poeme eminesciene Gemenii şi Rugăciunea unui dac. „Creştinismul – subliniază şiA.C. Cuza – interpus între păgânismul greco-roman, decadent şi păgânismul barbar violent – înseninează regenerarea omenirii, prin înălţarea ei către cer.”11 Tocmai din pricina legăturilor profunde dintre romantism şi creştinism, A.C. Cuza întrevede în Evul de Mijloc una din manifestările majore ale romantismului, semn că el depăşeşte cu mult conceptul consacrat de

eseu istoria culturii. Capitolul al II-lea al primului volum este consacrat „romantismului medieval”, prin excelenţă creştin, figura centrală fiind călugărul, factorul civilizator spre modernitate: „Pretutindeni, călugărul e pionierul neobosit al civilizaţiei; mânăstirea – azil al 12 culturii.” Călugărul şi mânăstirea au salvat civilizaţia antică, au păstrat meşteşugurile, formând clasa de mijloc, care a creat târguşoarele, cetăţile-burguri, oraşele bogate şi burghezia. Din energiile haotice barbare, s-au închegat naţiunile, germenii civilizaţiei 13 moderne . Din atare perspectivă, romantismul „paseist” şi „reacţionar” eminescian, conotat vreme îndelungată ca negativ şi compromiţător, capătă cu totul alte dimensiuni. Nu o întoarcere (imposibilă!) la 1400, în vremea lui Alexandru cel Bun, viza Eminescu, precum, de altfel, o şi spune poetul însuşi, ci la energiile romantice ale Veacului de Mijloc, în contra raţionalismului modern, ieşit în prim-plan din secolul al XVIII-lea. În acest sens el se recunoaşte romantic, adică antimodern . Secolul al XVII-lea încă fusese „romantic”, existând un echilibru între raţiune şi sentiment. Clasicismul secolului al XVII-lea, observă A.C. Cuza, s-a transformat în următorul veac în pseudoclasicism, fondul romantic fiind sufocat de raţionalism cartezian excesiv: „Ştiinţa înlocuise talentul şi arta nu 14 mai exista, devenind o mecanică” , în dauna sentimentului. De la Renaştere la Iluminism s-a progresat către un intelectualism literar, pentru ca în plan filosofic şi social să se ajungă la materialism, marxism şi revoluţie, care au răsturnat romantismul medieval, distrugându-l. Secolul al XVII-lea încă fusese al religiei, al tradiţiei. Taine va observa că secolul al XVIII-lea a coborât tradiţia la rangul al doilea, înălţând raţiunea la rangul întâi, surpând regalitatea şi Biserica. Mişcarea raţionalistă pleacă de la material, omul şi societatea sunt reduse la maşină, la o schemă ideală, la credinţa în legi fixe, biologice, sociale, economice etc. (François Quesney, Adam Smith, J.B. Say ş.a.). Turgot a încercat să aplice „legile matematicii” la societate şi a eşuat. Revoluţia Franceză s-a derulat sub cultul raţiunii. La început, Kant şi Fichte au privit cu simpatie mişcările din Franţa, dar ororile au venit curând. Ele s-au produs pe fondul căderii raţionalismului în materialism în sânul societăţilor secrete. În 1785, în timp ce călătorea prin Silezia, Jacob Lanz a fost lovit de un trăsnet. Dus la o capelă, asupra lui s-au găsit documentele planurilor secrete ale confreriei Illuminati. Majoritatea acestor documente fuseseră redactate de Adam Weishaupt, care fundase Illuminati în 1776. Aici se dezvăluie un fapt uluitor: iluminaţii se iniţiau pentru a descoperi, pe treptele superioare, că secretul suprem este că nu există nici un secret, că înalta spiritualitate masonică nu e decât o gogoriţă şi că totul se reduce la meschine interese materiale, politice, inclusiv în ce-l priveşte pe Iisus

Hristos, care n-ar fi urmărit decât abolirea proprietăţii, a familiei şi, finalmente, chiar a religiei însăşi. Ţelul acestor iluminaţi raţionalişti-cinici (de felul Marelui Inchizitor dostoievskian), ne asigură Jonathan Black, autorul Istoriei secrete a lumii, era să experimenteze în Franţa o societate revoluţionară, materialistă, ceea ce sa şi întâmplat la 1789. Toată filosofia lui Adam Weishaupt era cinică: „ţelul final al Societăţii noastre nu este altul decât dobândirea puterii şi a bogăţiei (…) şi stăpânirea asupra lumii”15. Deşi, pe baza acestor documente, ordinul Illuminati a fost imediat desfiinţat, deja, în Franţa, se încropiseră circa 300 de loji, 65 numai în Paris, numărul „iluminaţilor” depăşind 70 000 de membri. Planul lor era să însămânţeze în mase dorinţa de schimbare. „Trebuie să arătăm – scria Weishaupt – cât de uşor îi va fi unei minţi limpezi să dirijeze sute şi mii de oameni”. În Franţa, marii iluminaţi au fost: Robespierre, Danton, Desmoulins, Mirabeau, Marat, Guillotin. Regelui Ludovic al XVI-lea i s-au pus în faţă, de către Adunarea Constituantă, reforme pe care nu le putea accepta, iar când a încercat să dizolve Adunarea, o gloată incitată, pe 14 aprilie, a asaltat Bastilia. Regele, ghilotinat în ianuarie 1793, a mai apucat să spună, în bătaia asurzitoare de tobe: „Oameni ai Franţei, sunt nevinovat şi îi iert pe cei responsabili pentru moartea mea. Mă rog lui Dumnezeu ca sângele vărsat aici să nu cadă niciodată asupra Franţei sau asupra ta, nefericitul meu popor…” Franţa era, în acel moment, încă din secolul al XVII-lea, culmea civilizaţiei şi culturii europene. De la Revoluţie, după interludiul imperial al lui Napoleon, ea a decăzut la rangul de putere de mâna a doua şi aşa a rămas şi astăzi. 1 A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, în ediţia critică citată a lui I. Oprişan, vol. I (XXIII), p. 53. 2 N.I. Apostolescu, L'influence des romantiques français sur la poésie roumaine, Paris, 1909, cu o prefaţă a lui Émile Faguet. 3 Cf. Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura PortoFranco, Galaţi, 1992. 4 A.C. Cuza, op. cit., I, p. 55. 5 Antoine Compagnon, Antimodernii. De la joseph de Maistre la Roland Barthes, trad. din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu, pref. de Mircea Martin, Editura ART, Bucureşti, 2008, p. 13. 6 Pentru detalii, a se vedea subcapitolul Postmodernismul premodern, din Theodor Codreanu, Transmodernismul, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Princeps Edit, Iaşi, 2011, pp. 212-221. 7 Antoine Compagnon, op. cit., p. 150. 8 G.K. Chesterton, Ortodoxia. O filozofie personală, trad. din engleză, note, de Mirela Adăscăliţei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 188, 205. 9 Cf. Harold Bloom, The Western Canon: The Books and School of the Ages, New York, Harcourt Broce, 1994, v. trad. din engleză a Deliei Ungureanu, Canonul occidental – Cărţile şi şcoala Epocilor, Grupul Editorial Art, Bucureşti, ediţia a II-a, 2007. 10 Antoine Compagnon, op. cit., pp. 128-129. 11 A.C. Cuza, op. cit., I, p. 99. 12 Ibidem, p. 97. 13 Ibidem, p. 99. 14 Ibidem, p. 104. 15 Cf. Jonathan Black, Istoria secretă a lumii, trad. din engleză, de Adriana Bădescu, Editura Nemira, Bucureşti, 2008, pp. 347-358.

colhozerii Nouă legendări la cronotopul vechii revoluţii agrare (I)

Legenda III. Dimineaţa cîntă cucu,//Ei se duc voioşi la lucru//Spre ciuda chiaburilor//Şi-a exploatatorilor// Căci sînt peizani viteji/ /Indrumaţi de Gigii Deji//Ca să intre-n colectivă//Pentru-o nouă perspectivă,//Mult mai dulce şi frumoasă,//Cît Ana Pauker, steatopigica tovarăşă, de arătoasă:

Luca PIŢU

Legenda I. Engelsică şi soţia sa Marxulina, un cuplu de ţărani cu gospodărie mică, se roagă cu pioşenie sfinţilor Materia, Baza, Suprastructura, Piatiletka, Hozraşciot şi Cincinal - pe tarlaua întovărăşirii recente, în fapt de seară -! ca, odată intraţi de bună voie şi nesiliţi de nimeni la colhozul din zonă, să ajungă miliardari ai devălmăşiei socialiste, vacile sartriene ale sectorului zootehnic urmînd să deie, mulse manual dar neabătut, cel puţin o sută de litri lăptoşi pe zi, iar producţia la hectarul de grîu să depăşească cinsprezece tone mari şi late pe metru pătrat de haturi brăzdate tractoreşte:

Legenda II. Roaba cu zestre a miresei din SilişteaGlumeşti (ce urmează a face cunoştinţă, cît de curînd, şi cu tărăboanţa japoneză, şi cu coşul chinez, şi cu diligenţa din Lyon), imortalizată de nuntaşul Marin Preda în mai multe instantanee, unul menit, cum ne şi aşteptam, Guicii, caţei hipercurioase de tot ce se întîmplă de-a lungul şi de-a latul satului agrementat cu un colhoz invidiat de toată suflarea Obsedantului Deceniu:

Legenda IV: Ară ca june, inutil, / Ogorul sterp al unei babe: /Ca moş rămas-a fără boabe/ Spre-al semăna pe cel fertil. După cum reiese din epigrama precedentă, afişată la gazeta de perete a sfatului popular din SilişteaGlumeşti, chiaburul Trapulică, exclus din colhoz pentru atitudinea sa duşmănoasă faţă de mecanizarea agriculturii româneşti, se veade nevoit să-şi brăzdeze în manieră tradiţională, nu ştim cît de ecologică, lotul ajutător, lăsînd-se manipulat de fumeie ca un simplu aratru medieval, în vreme ce soarele biruinţei socialiste asupra întregului popor mijeşte, poznaş, la orizont, după ce Macrişul de Sade (oveanu) va fi prevenit populaţiunile dadanubiene cu predica radiomasonică titulată Ex Oriente lux şi, bineînţeles, cîntecul de gestă al lui Kitrea Mokor

vitrina editorială Scriitori bucovineni şi invitaţii lor Sabina FÎNARU

Sublimitatea derizoriului - MIRCEA AANEI, Floare de noiembrie (Editura Accent Print, Suceava, 2011) Al doilea roman (după cel autobiografic, Potecile primăverii ) al autorului sucevean vădește viziunea unui povestitor care descinde din tradi(ia epicii populare, stilizînd prin recursul la clișeul lingvistic comportamente și trăiri ale personajelor contemporane nouă, dar cu dileme formulate în stilul începutului de secol XX (ca, de exemplu, rela(ia polară dragoste - sex). În această manieră, el reușește să construiască (și să submineze ludic în același timp) un basm modern despre nevoia de iubire ca „minune” sau „vis posibil”, ai cărui eroi sînt ziaristul-poet-romancier Teofil Bradu și dentista Elvira Albu: îndrăgostitul cu sim+ire „adîncă” și gîndire „frumoa să ” „transfigurează artistic vibra+iile și culorile vii ce-i stăpîneau fiin+a” compunînd versuri și citînd copios din poe(ii moderniști, iar muza lui „îi memorează crea+ia” și se lasă curtată, plutind „pe aripile reveriei” și (inîndu-i isonul cu recitaluri de roman(e la întîlnirile lor adulterine. Naratorul omniscient, care explorează anecdoticul cotidianului mediocru cu realism și adîncurile sufletești roman+ioase, aureolate de trăiri sublime relatate ironic, construiește o nara(iune fluentă și alertă, nostimă și plină de un umor savuros; astfel, căsătoria anun+ată ca happy-end, care urmează divor+ului Elvirei, stimulează hedonist via+a celor doi, pentru care „fiecare nou act sexual însemna un prilej de reală satisfac+ie.” Mircea Aanei e maestru în a face ridicolul să salveze sublimul, mereu amînat.

Album gazetăresc - DECEBAL ALEXANDRU SEUL, Ploi de flori (Editura Accent Print, Suceava, 2011) Cartea editează texte cu caracter biografic, cronici la volumele anterioare de proză ale lui DAS apărute în presa literară sub semnătura mai multor exege+i și însemnările publicate de autor în cotidianele sucevene (în special în „Crai nou”, al cărui colaborator este), care se referă la întîmplările mari și mici ale comunită+ii din Izvoarele Sucevei. Sub condeiul prozatorului, știrea reportericească se transformă în pildă morală și prilej de medita+ie asupra rostului omenesc, iar faptul banal în povestire a sufletului. Decupajele alcătuiesc o cronică a cotidianului perceput în latura sa pitorească, a cărei culoare e preparată după re+eta dragostei fa+ă de locul natal. Despre scriitura lui, Grigore Codrescu afirma:„Decebal Alexandru Seul este un prozator sensibil, cu o bună cunoaștere a vie+ii, în ale cărui pagini realismul și vibra+ia lirică generează o scriitură adesea captivantă și plină de semnifica+ii.”

Calendar decembrie 1. XII. 1921, Vicovu de Jos – Pavel Ţugui 1. XII. 1934, Vatra Dornei (d. 12. IV. 2002 Bucureşti) - Platon Pardău 1. XII. 1962, Suceava - Florin Cântec 2. XII. 1935, Mălini (d. 22.XII. 1956, Bucureşti) – Nicolae Labiş 6. XII. 1937, Pârteştii de Jos –Ioan Ieţcu 10. XII. 1942, Suceava- Nicolae Prelipceanu 12. XII. 1908, Suceava (d. 15. IX. 1997, Suceava) –Teofil Lianu Dumbrăveanu 15. XII. 1939, Vultureni, jud. Bacău – Nicolae Cârlan 20. XII. 1950, Arbore- Viorica Petrovici 24. XII. 1935, Vicov de Jos (d. 20. II. 2002, Bucureşti) – Ioan Ţugui 30. XII. 1951, Mahala, Cernăuţi – Ştefan Hostiuc (Întocmit C.A., cf. Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I-II, Editura Princeps Edit Iaşi, 2004

parabole Din sens opus Leo BUTNARU

De mână cu cel apropiat ...am nevoie de mâini întinse către mine. Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Dacă, în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagăr socialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, mă gândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omul trebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechitestamentar, să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decât renunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni, obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numai după ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul. Aşa o fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sens de ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, de jurîmprejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul la hurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pe care trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lume copleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – de ori. Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual, crunt, reciproc şi reciporc. – Uite, dumneata... Dar nu, să nu exagerăm în politeţuri, pentru că tot la pertu şi sfântul Petru ajungem.. După formula aia stupidă, banală: vă propun să ne tutuim... (Dar: să ne... dumneavoastrăim?...) Deci, tutuiţi-vă... Ca trenul: tutu-tu!... Iată, tu, care pari a fi un om ager sau dornic de-a arăta astfel... Sau poate nu, nu arăţi, ci chiar eşti... Sincer vorbind... Ia spune, ce crezi despre tâmpenia sau bijuteria asta de stupiditate cu – a trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă?... – Ha! Păi, e ca şi cum ai trăi doar cu ziua de astăzi, numai că invers... – Vorbeşti prostii... nu înţeleg nicio brânză...

– Depinde la ce te gândeşti... dacă te... la brânză... asta e, nu înţelegi. – Mă cam iei la mişto, nu? – Bine, fără glume. A-ţi trăi fiece zi ca pe ultima din viaţă, înseamnă să-ţi dai seama că trebuie să te iei la adevărata ta valoare ca om. Pentru că fiece om înseamnă ceva, nu e aşa – loc gol. A te preţui pe tine şi a-ţi preţui timpul care îţi este dat... Timpul vieţii. Inclusiv, şi cel pe care, iată, îl petreci aşa, parcă a dolce far niente, la o bere amară, ca noi. – Poate că e aşa, dar poate că nu... Însă eu aş crede că, mai curând, înseamnă să-ţi trăieşti orice zi ca pe prima. Însă în starea în care deja ştii multe, aproape totul... Din viaţa asta... Sau îţi închipui că ştii... În genere, e mai bine să trăieşti fiece zi ca pe prima, când cunoşti multe de toate... Dar, deja, copt la minte, ziceam. – Probabil, asta ar însemna că, anume astăzi, aici şi astfel, renunţând la fleacuri, să încerci o cât mai mare parte din gama sentimentelor, cu care ne-a hărăzit Creatorul – bucurie, extaz, dragoste şi, este important, să le spui oamenilor adevărul; să le spui anume ceea ce crezi tu despre ei... În acest caz, chiar ţi-ar veni să şi scuipi la gândul că, într-adevăr, aceasta ar putea fi ultima zi din viaţa ta... – Aşa că e mai bine să trăieşti cu ziua de azi… – Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine e un mare egoist. E un căpcăun. – Vezi ce tâmpenii putem debita noi în generala asta banalitate garnisită cu trivialitate?... Nu sunt decât ignoranţe, ignoranţe, ignoranţe care se completează reciproc, pentru a ajunge să se răspândească precum o ignoranţă otova, generalizată, pentru ca în loc de o plajă, de câteva plaje – să se întindă un pustiu nesfârşit! Iar tristul adevăr e că oamenii însinguraţi sunt şi cei mai comunicativi. Mai guralivi. Mai debitori de inepţii. De aia zicea un franţuz că Le vent est loquace, comme tous les solitaires… – Hugo. – Chiar?... Dar ce contează?... Grav e că lumea şi-a ieşit din minţi. Sau, poate, nici nu intrase încă întracolo, în minţi. Ce e cu pluralul ăsta, minţi? De-ar avea ea, biata, barem o singură minte şi tot ar fi cum ar fi. Dar aşa, cât mai poate continua această pripită vânzoleală de tâmpită negare a evidentei ieşiri din minţi? Cine mai poate contesta că societatea noastră degradează?... Mama se culcă cu fiu-su.. –Asta nu mai e degradare, ci caz clinic… – Sigur, de aia şi vorbesc eu de generala demenţă... O, Doamne, numai să nu spui că aceasta nu Te-ar privi şi pe Tine... Numai nu spune că acesta ar fi un

aparteu... al meu... pentru sine... De fapt, ce este pentru-mine-sine e în mai mare măsură pentru TineSine... Aparteul... Apart-Eul... Observi nuanţa? În orice aparteu există un eu... Care îţi aparţine (Ţie... – iartă tautologia!). Dar fie, pentru sine... Aparteu... Numai că asta nu schimbă nimic în datele esenţiale ale ecuaţiei – grozăvenia rămâne!... Într-adevăr, lumea noastră, dar mai ales – a Ta, drept Creator al strâmbătăţii ei, lumea degenerează... Îngrozitor... Deja omenirea nu reprezintă decât o masă întunecată... Pe zi ce trece se afundă tot mai adânc în groapa nesăţioasă a definitivei pieiri... Pe zi ce trece, lumea alunecă spre trecerea definitivă. După care ar putea să nu mai vină o altă zi în loc... Părpălind la slăbuţa flăcăruie a raţiunii umane concepţii noi, avansând pompos teorii... practice zise now hau, împingând frenetic şi nesocotit prezentul în trecut, în ghetoul amintirilor, noi tot încercăm să înaintăm, să înaintăm. Un pas, doi... Jumătate de pas, un pas... Deja viitorul e prezent. Încă un pas, altul. Prezentul e deja trecut. Continuăm! Izvodim, împeliţăm teorii, concepţii, axiome, palavre... Încercăm să nu fim ca toţi ceilalţi. Adică, chiar ca noi înşine. Fiecare – ca el însuşi şi nicidecum ca altul. Însă tot mai insistăm că am căuta prieteni, ba chiar... îngeri, suflete apropiate, dar fără a mai cunoaşte sensul cuvântului „încredere”. Căutăm de dragul căutării. Anume aceasta e arta deşertăciunii deşertăciunilor. Deşertăciunii deşteptăciunilor şi deşteptăciunii deşertăciunilor. Pentru că, în fine, tot tăciunii tăciunilor se aleg(e)... A-lege... Contra legii, adică... Din toate, căutăm ieşire, pentru a intra altundeva. Bâjbâim prin întuneric, ţinându-ne de braţul vecinului, sperând, naiv, că vecinul chiar ar cunoaşte ieşirea... Pe dracu'... Nu, nu – e prea dur spus, să recurgem la sinonimie (sinoni... ţie; mie-ţie): Pe naiba! – nu ştie nimeni nimic. Sau din motivul că chiar nu ştie nimeni sau pentru că, de fapt, nu există nicio ieşire. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să renunţăm să ne ţinem de mână. Când te ţii de mână cu cel apropiat ai, totuşi, senzaţia că nu eşti, că nu sunteţi iremediabil pierduţi. Parcă mai e ceva... întru ce nu mai e. Întru lipsa ieşirii care pare că ar exista, totuşi, tu duca, tu segnore e tu maestro*... ________________ *Tu duca, tu segnore e tu maestro (ital.) – Celebra exclamaţie dantescă adresată lui Virgiliu (Inf., II, 140).

cronica traducerilor Andrei Makïne, Muzica unei vieţi* Florica TEODORIUC

Muzica unei vieţi este unul din romanele publicate de Andrei Makïne (scriitor de origine rusă emigrat în Franţa) după premiile obţinute pentru Testamentul francez, carte ce l-a adus în atenţia publicului. Subiectul acestui roman de mici dimensiuni poate fi rezumat astfel: pe fundalul unei epoci sumbre din istoria Rusiei (şi, de fapt, a omenirii), un personaj tragic îşi duce cu resemnare viaţa deturnată de la rosturile ei fireşti, şi trăieşte (unilateral) o poveste de dragoste care îi este interzisă şi care se va împlini nu în planul concret al existenţei, ci într-un plan superior, simbolic. Viaţa eroului va fi zdrobită, dar nu va fi golită de sens, motiv pentru care el nu poate fi socotit un învins. Aceasta a fost probabil şi intenţia autorului: să evoce dramatismul condiţiei umane, dar să păstreze neatinse încrederea în valorile umaniste şi speranţa victoriei finale a acestora. Iată conţinutul, pe scurt. Într-o gară mizeră şi uitată de lume sub zăpezile din Urali, în aşteptarea unui tren întîrziat, naratorul îl descoperă (datorită unor acorduri vagi de pian) pe omul aproape bătrîn, cu înfăţişare comună, Alexei Berg. În călătoria spre Moscova, acesta îşi va depăna povestea vieţii. Tînărului pianist Alexei, cu o zi înaintea concertului său de debut, îi vor fi arestaţi părinţii, din motive obscure, dar întotdeauna suficiente pentru un sistem opresiv. Este nevoit să se ascundă la rude îndepărtate din Ucraina. Izbucneşte războiul şi, pentru a-şi pierde urma, fură identitatea unui soldat mort, devenind combatantul Serghei Malţev. Este rănit şi îşi reia viaţa de soldat ca şofer şi protejat al unui general, căruia îi salvase viaţa. Se îndrăgosteşte de fiica acestuia, o adolescentă ce studia pianul, şi care, jucîndu-se de-a profesoara, vrea să-l înveţe şi pe el să cînte la pian. Prizonier al

cronica traducerilor unei identităţi ce-i oferă în schimb libertatea, el nu poate să spună cine e, dar inevitabil, pasiunea sa pentru muzică îl va trăda. Va fi condamnat şi trimis într-un lagăr de muncă din Siberia. Fiica generalului se va căsători, va avea un fiu, dar soţul o va părăsi şi ea va muri de cancer. Pe copilul de 7 ani, rămas orfan, Alexei îl va ajuta cu bani ani în şir, într-o discreţie totală. Întîlnirea cu naratorul e prilejuită de venirea la Moscova pentru primul concert de pian al tînărului său protejat, cel care va continua şi va împlini destinul întrerupt al lui Alexei. Prin acest tînăr, eroul nostru va trăi, transfigurat, emoţia concertului său interzis. Desigur, cartea lui Andrei Makïne se doreşte şi este o mărturie tulburătoare despre gulagul stalinist, despre spaima în care trăiau oamenii, despre incertitudinea milioanelor de vieţi de care puterea comunistă dispunea după bunul ei plac. Există pasaje în care discursul concis, exact şi foarte expresiv defineşte coordonatele acestui univers concentraţionar. Altele, precum cel în care descrierea unei gări poate fi considerată rezumatul istoriei unei ţări, stau mărturie pentru măiestria autorului. Cu toate acestea, subiectul romanului seamănă cu cel al unei telenovele. Poate pentru că accentul cade pe virtuţile eroului, pe caracterul excepţional al unui personaj exemplar, în timp ce cadrul, dramatic în sine, este pus în umbră. Evenimentele care schimbă destinul lui Berg – perfect plauzibile şi reprezentative pentru ceea ce sa întîmplat în viaţa reală din spaţiul comunist, par aici nişte încercări/probe/verificări la care e supus personajul în vederea confirmării sale, a construirii unei imagini ideale şi aproape neverosimile a acestuia. Această impresie e cu atît mai puternică în final, cînd par forţate, exagerate atît sacrificiul lui Berg – rămas de bună voie în Siberia pentru a susţine material (şi în secret!) un copil orfan, cît şi destinul artistic (cu rol compensator) al copilului. Titlul însuşi e prea transparent şi uşor redundant. Întîlnim aici (şi nu doar în titlu) acea obsesie rusească (de fapt a lumii orientale, guvernată mai mult de întîmplare decît de logică) conform căreia soarta unui om are muzica sa. Cu atît mai mult în cazul de faţă, cînd e vorba de viaţa unui muzician: muzica îl va pierde şi tot ea îl va salva; victoria va fi sărbătorită în acordurile triumfătoare ale pianului.

Apoi există o poetizare excesivă a sufletului slav, căruia i se atribuie această capacitate de a suporta absurdul, această resemnare devenită mit. Naratorul, deşi se declară iritat, chiar furios pe trăsăturile lui „homo sovieticus”, nu este deloc convingător. Dimpotrivă, trădează un soi de complicitate cu masele şi chiar o admiraţie nemărturisită (poate inconştientă) pentru această atitudine nonparticipativă, lipsă de iniţiativă. O asemenea acceptare a soartei, un asemenea defetism duce cu gîndul la păguboasa noastră idealizare a ciobănaşului mioritic. O critică tematică ar identifica cu uşurinţă teme şi motive literare (identitatea dublă, prizonier al unei false identităţi, iubirea interzisă, fidelitatea, sacrificiul...) care, utilizate cu inteligenţă, constituie o reţetă sigură de succes. Succesul unei ficţiuni este dat de aprecierile cititorului – aprecieri care se confundă cel mai adesea cu emoţia – mai ales cînd, la sfîrşit, cei mai impresionabili îşi pot şterge discret o lacrimă. Andrei Makïne ştie să satisfacă nevoia de poveşti a omului, să-l facă în final să ofteze trist, dar mulţumit. Pe de altă parte, pentru un cititor al anilor 2000, familiarizat cu tot soiul de experimente postmoderne, scriitura cuminte a cărţii poate constitui un punct slab. Ea are totuşi calitatea de a fi simplă, minimalistă, salvîndu-se prin tonul moderat, echilibrat, prin temperarea efuziunilor sentimentale. (Ceea ce rămîne, poate, uşor supărător ţine de perspectiva etică implicită.) Epicul este mai mult sugerat, construit din notaţii laconice. Construcţia romanului este una clasică: un singur fir narativ, succesiune cronologică a evenimentelor, o singură perspectivă, discurs narativizat. Personajelor le lipseşte dinamismul, devenirea, transformarea; rămîn consecvente cu ele însele. Cu excepţia protagonistului, celelalte personaje sînt abia schiţate. Ca în romanul de început de secol XX, fiecare detaliu este încărcat de semnificaţie. Există aici, după expresia unui critic român (folosită în alte împrejurări) o tiranie a semnificativului şi, de asemenea o facilitate a anticipării evenimentelor care diminuează tensiunea narativă. Povestea lui Alexei Berg, acest „colecţionar de clipe” ce trăieşte între două lumi – una exterioară, infernală, şi alta interioară, alcătuită din sunete şi reverii –, poate să placă. Dar nu la fel de mult tuturor. *Andrei Makine, Muzica unei vieţi , Edit. Humanitas, 2011, traducere de Emanoil Marcu.

traduceri Ungaretti, sentimentul timpului Geo VASILE

Viitorul poet, prozator, eseist, traducător Giuseppe Ungaretti (Alexandria, Egipt 1888 – Milano 1970) va abandona Egiptul si va veni să-şi facă studiile universitare la Paris, prilej cu care abia în 1912 vede pentru prima oară peisajul montan al Italiei, patria părinţilor săi originari din Lucca. Frecventează cursurile filosofului Bergson, ale filologului Bédier etc, la Sorbona şi la Collège de France. La Paris îi va cunoaşte pe Apollinaire, dar şi pe literaţii italieni G. Papini, Ardengo Soffici, Palazzeschi, precum şi pe pictorii Picasso, De Chirico, Modigliani şi Braque. Colaborează la revista florentină „Lacerba”. Se decide să plece voluntar pe front în 1914. Experienţa tranşeelor din 1914-1915 se va regăsi în culegerea de poezii „Il porto sepolto“ (Udine, 1916), reeditat în 1923 cu o prefaţă de Mussolini pe care îl cunoscuse în 1915 în timpul campaniei intervenţioniştilor. La sfârşitul războiului a rămas La Paris în calitate de corespondent şi apoi ca ataşat de presă pe lângă ambasada italiană. În 1920 se căsătoreşte cu Jeanne Dupoix, cu care are doi copii. În 1921 se transferă la Roma ca ataşat de presă la Ministerul de Externe. În 1925 aderă la fascism, semnând „Manifestul intelectualilor fascişti”. În 1928 intervine convertirea poetului la catolicism, evidentă în volumul „Sentimento del tempo”. Debutează în 1931 cu volumul „L'Allegria”. Călătoreşte în calitate de trimis special al ziarului „Gazzetta del Popolo”. În 1936 este invitat în Argentina de Pen Club, prilej cu care i se oferă catedra de limbă şi literatură italiană în metropola braziliană Sao Paolo. Volumul „Dolore”, publicat în 1947, este o antologie a poeziilor scrise între 1937 şi 1946, al căror nucleu este pierderea băieţelului Antonietto şi ororile şi mizeriile războiului. Revine în Italia în 1942, fiind numit „Accademico d'Italia” şi profesor de literatură modernă şi contemporană la

Universitatea din Roma. În anii cincizeci-şaizeci va publica noi culegeri poetice; i se vor decerna premiile naţionale Montefeltro (1960) şi Etna Taormina (1968). În 1970 este distins cu prestigiosul premiu internaţional al Universităţii din Oklahoma. Se stinge la Milano în noaptea de 1 spre 2 iunie 1970. La funeraliile sale de la Roma nu a participat niciun reprezentatnt oficial al guvernului italian. Ungaretti a reelaborat în chip original mesajul formal al simboliştilor tipApollinaire, conjugându-l cu experienţa răului şi a morţii de care a avut parte ca om şi ca artist în război, precum şi în alte etape ale vieţii sale. Dorinţei de fraternizare la durere îi asociază voinţa de a căuta o nouă „armonie” cu cosmosul, vezi poeziile „Mattina” sau „Soldati”. Acest spirit mistic-religios va spori odată cu convertirea sa spirituală din “Sentimento del tempo” precum şi din cărţile ulterioare. Ungarettti întrezăreşte în cuvântul poetic una din puţinele posibilităţi ale omului de a se salva din „universalul naufragiu”. Este cel dintâi reformator al versului tradiţional italian în privinţa formei (fragmentarismul) şi al profunzimii ideii poetice. Ducând mai departe marea revoluţie poetică declanşată de Romantism şi consolidată de Simbolism, Ungaretti a reafirmat inefabila forţă a poeziei, caracterul ei de sinteză între tehnică şi starea de graţie a fiinţei, tensiunea vibrantă şi totuşi discretă în a descifra indescifrabilul, frumuseţea, zbuciumul, visul, moartea, prin cuvântul ce priveşte dincolo de tărâmul biologic al umanului pentru a aduce mai multă lumină vieţii. (G.V.) *** A fost odată La Bosco Capuccio Există un povârniş De velur verde Ca un desfătător Fotoliu De-aş aţipi acolo Singur Ca într-o cafenea de demult Cu o lumină palidă Ca aceasta A acestei luni.

traduceri Pelerinaj

Crăciun

La pândă În aceste maţe De moloz Ore-n şir mi-am dus târâş hoitul pîngărit de noroi precum o talpă sau ca o sămânţă de agrişă.

Nu am chef Să mă afund Într-un labirint De drumuri

Ungaretti Om al osândei Ţi-e de-ajuns o iluzie Ca să prinzi curaj. Un reflector Dincolo Pune o mare În ceaţă. Alean Când Noaptea E gata să piară Şi primăvară-i pe-aproape Şi-arareori Oarecine trece Deasupra Parisului se-nghesuie O-ntunecată culoare de plâns. La un colţ de pod scrutez nemărginita tăcere a unei fete svelte Bolile Noastre Se contopesc E ca şi cum duşi de-acolo Am rămâne pe loc

Am atâta Osteneală-n Spinare Lăsaţi-mă aşa Ca pe Un lucru Aşezat Într-un Colţ Şi uitat Aici Nu se simte Altceva Decât Căldura priincioasă Stau Împreună cu cele patru Tumbe De fum Ale vetrei Dolină nocturnă Chipul Din noaptea asta E uscat Precum Un pergament Acest nomad Încovoiat Îmbibat de zăpadă Se deformeză Precum O hârtie scorojită Necontenitul Timp Mă foloseşte Ca pe Un foşnet

sumar: colinde Mihai EMINESCU, Vasile POSTEUCĂ ............................................................................................1 invitatul revistei Vasile TĂRÂŢEANU - Tare aş vrea să te combat şi să-ţi demonstrez că românii noştri sunt aceiaşi de cândva, da... ......................................................................................................................................................................... 2 - Poeme cernăuţene .................................................................................................................... 7 jurnal comentat Liviu Ioan STOICIU - „Războiul - singurul leac al lumii...“............................................................................... 9 un bucovinean la Paris Matei VIŞNIEC - Exilul ca aventură culturală (note şi frânturi) ........................................................................ 10 biblioteca Bucovina literară .................................................................................................................................11 poesis Constantin HREHOR - Negustorul de zurgălăi ..................................................................................................12 cronică literară Adrian Dinu RACHIERU - Gheorghe Tomozei, un „suflet vechi“ ................................................................14 Anca MĂGUREAN - Ion Barbu sau limitele interpretării critice ..........................................................................16 Ioan HOLBAN - Un roman despre vremea lui Vasile Lupu ..........................................................18 Isabel VINTILĂ - Cititorul de roman ............................................................................................... 20 Rodica MUREŞAN - Ficţiuni grefate pe o istorie reală ....................................................................................22 o antologie a poeziei româneşti Mircea A. DIACONU - Bacovia ......................................................................................................................... 24 epica magna Dumitru-Augustin DOMAN - Raport de activitate al unui redactor-şef) .............................................................. 26 aforisme Gheorghe GRIGURCU - Precum oglinda ................................................................................................ 31 muzeul de imagini Constantin DRAM - Oul lui Dante .............................................................................................................32 liber pe contrasens Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ..............................................................................................33 poesis Liviu ANTONESEI - Cinci poeme ale unei nopţi ..............................................................................................34 Vasile BAGHIU - Depresie ..........................................................................................................35 carnete critice Magda URSACHE - Of, presa lor! ......................................................................................................................36 Proiectul „Întoarcerea poetului risipitor“ ...................................................................................... 38 eseu Theodor CODREANU - A.C.Cuza: Revelaţia unei exegeze eminesciene inedite (II) ...................................... 39 colhozerii Luca PIŢU - Nouă legendări la cronotopul vechii revoluţii agrare (I) ................................................................ 42 vitrina editorială Sabina FÎNARU - Scriitori bucovineni şi invitaţii lor ........................................................................................ 43 Calendar bucovinean ........................................................................................................................................... 43 parabole Leo BUTNARU - Din sens opus ........................................................................................................................... 44 cronica traducerilor Florica TEODORIUC - Andrei Makïne, Muzica unei vieţi* ............................................................................. 45 traduceri Geo VASILE - Ungaretti, sentimentul timpului .................................................................................................. 47

Parteneri media:

SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

Urăm cititorilor şi colaboratorilor noştri

La multi, ani!

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075

http://bucovina-literara.scriitor.org

7 8 9 7 3 9

ISSN 123-7167

8 8 5 0 6 5

0 5

Preţul: 5 lei