Onyx nr 6 by Bucovina Literara

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român din Dublin (Irlanda)

Director: Constantin HUŞANU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Gabriela APRODU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel POPE (Marea Britanie) Emanuel STOICA (Suedia) Redactori:

Gina GOIA Atila RACZ (Irlanda)

Adrian BOTEZ

Ingrid Elena SOLOMON (Anglia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Ana DOBRE Ana Maria GIBU Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU CezarIna ADAMESCU Constantin ARCU Constantin HUŞANU Cornelia PĂUN (Germania) Corneliu VĂLEANU Daniel CORBU Daniel DAIAN Daniel IONIŢĂ (Australia) Dorel SCHOR Dumitru ICHIM Elena BUICĂ Elleny PENDEFUNDA

Emanuel POPE (Anglia) Emilian MARCU Eugen EVU F. SMARANDACHE (SUA) Florica BUD Geo GALETAR George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Horia CRIOS Ioan BABAN Ioan Gelu cRIŞAN Ioan MITITELU Ion IANCU-VALE Ion N. OPREA

Ion Pachia TATOMIRESCU Liviu PENDEFUNDA Lucian GRUIA Marcela Ioana CRET Mariana Rogoz STRATULAT Marina-Raluca BACIU Melania CUC Miron ŢÏC Nicolae NICOARĂ-HORIA Petru SOLONARU Theodor CODREANU Theodor DAMIAN (SUA) T. VASILCĂU (R. Moldova) Valentin TUFAN Vali ZĂVOIANU (Spania) Viorel ROMAN (Germania) Voichiţa PALACEAN-VEREŞ

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE MIHAI CATRUNA (Bucureşti) Centrul Cultural Român, Bow Bridge Business Centre 1, Bow Lane West,Kilmainham,Dublin 8, E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la Editura PIM Iaşi

Onyx Revistă editată de Centrul Cultural Român Dublin (Irlanda) Anul II Nr 6, august 2013

E-mail Centrul Cultural Român: centrulculturalroman@actualitateairl.com E-mail revista: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS Editorial 3 Emilian MARCU

FILM CU CRIME DE GATA, CHINEZĂRII CU SPINI ŞI CUIE

Lucian GRUIA

TOBELE MUTE

Liviu PENDEFUNDA

Ion Pachia TATOMIRESCU

Ana DOBRE

Constantin ARCU 8

Cezarina ADAMESCU

CONSIDERAŢII ASUPRA EXPERIENŢEI ACTORICEŞTI ÎN ROLURILE PERSONAJELOR FEMININE DIN COMEDIILE LUI CARAGIALE

Geo GALETAR

PEISAJ 1, PEISAJ 2, PEISAJ 3, ACUM ŞI AICI

Daniel IONIŢĂ (Australia) 73

POEZIA ŞI ABSOLUTUL

Viorel ROMAN (Germania)

EUROPA DOAMNEI MERKEL

PLOAIA ÎMI UDĂ LACRIMILE, AGĂŢAT ÎNTRE STELE, CANIBALII

Marcela Ioana CRET

MI-E DOR, PRIMĂVARA, ŞI DACĂ, ATINGEREA TA, COPILĂRIE

George PETROVAI 25

Daniel DAIAN

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

UN FEL DE POVESTE, POEM NEÎNDRĂGOSTIT, ÎNJUMĂTATEA MEA ÎNTREAGĂ

Melania CUC

NOUA SULIȚĂ – HOTIN

PEISAJ CU LAN DE CARTOFI, SPECTACOL, ÎN PAPUCI NOI ,JUCĂRII

Petru SOLONARU 34 NECLINTIT TEMEI, CELE DIN NUIME, NECREATĂ LUME...., PESTE AL CINCIMII

Ion IANCU-VALE

CA UN VINOVAT ÎN COPACUL EXISTENŢEI, INEGALABILUL OSPĂŢ

Mariana Rogoz STRATULAT

ZDRENŢUITELE STEAGURI ,TRANSCENDENŢA GOALĂ, POVESTE

George STANCA

DEFINIŢIE, ŞAH, RESUSCITARE, ÎNGERUL, LECŢIA DE LIMBI STRĂINE

S.O.S ANIMAL LA APĂ!

Daniel CORBU

Elleny PENDEFUNDA

Marina-Raluca BACIU

Emanuel POPE (Anglia) 20

Vavila POPOVICI (SUA

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA -

PE CURCUBEU, FLUTURELE ÎNNODAT, DUMNEZEUL CELOR VII, PAZNICUL

EUROPENITATEA LUI BACOVIA

George POPA

MEMORIA INEPUIZABILĂ A POETULUI

LA PRIMA ORĂ

Theodor CODREANU

ÎNTRE COGAIONICUL BRAD (AXIS MUNDI) ŞI „CRINELE GOLGOTE“

ARA

Bogdan ULMU

METAFIZICA LUI NAE IONESCU

IREAL, SUSPIN, POEZIA, ASEARĂ, ANOTIMPURI...

Ion N. OPREA

EU, ME, TE IUBESC, I LOVE YOU

VASILE VOICULESCU ŞI ACADEMIA DE LA BÂRLAD

George ROCA (Australia)37 ÎMBRĂŢIŞARE , EMBRACE, LA CINEMATOGRAF, AT THE CINEMA

Theodor DAMIAN (SUA) 38 CE TAINĂ ESTE ACEASTA, CA MIREASA, CĂDELNIŢÂND ÎN VECERNII IATĂ RĂMÂNE PEŞTERA TA PUSTIE

Florentin SMARANDACHE (SUA)

AFORISME DE VIAŢĂ

Dorel SCHOR

CĂUTÂND..., CONDIMENTE

Eugen EVU 39

Florica BUD

BALADĂ ÎN SEPTEMBRIE, BALADĂ LUDICĂ, COLIND LAIC, TAHIOGRAME

TEXTE FĂRĂ NUME – DRAGOSTEA, KILOGRAMELE ŞI FANDACSIA

Gheorghe NEAGU 40

Elena BUICĂ Canada)

Vali ZĂVOIANU (Spania) 87

AICI, PLOI INVERSE, COPAC ŞI BUŞTEAN, FĂT-FRUMOSUL CRUCII

Dumitru ICHIM

GEORGE ROCA: „POEME BILINGVE”

SĂ POŢI, YOU CAN, ÎMPLINIRE, FULFILLMENT

Adrian BOTEZ

PARTEA A DOUA A TRANDAFIRULUI , THE SECOND PART OF THE ROSE

RUGĂCIUNEA UNUI COPAC, VEŞTI TRISTE, CURRICULUM VITAE

Ioan Gelu CRIŞAN 88

Traian VASILCĂU (R. Moldova) 43 Miron ŢIC 44

MONTANIARZII I

SIMŢURILE REALITĂŢII, CU SĂRUTUL TĂU, SĂ FIE DE VINĂ, TRISTEŢILE VREMII

Nicolae NICOARĂ-HORIA

Cornelia PĂUN (Germania)

DRUM, WEG, CE ESTE VALOAREA ?, WAS IST DER WERT ? DIALOG CU POETUL, DIALOG MIT DEM DICHTER

Ana Maria GIBU

Ioan BABAN51

Pag. 2

MAMĂ, SPUNE-MI CE TE DOARE, DOARME MAMA ACEST POEM, MI-A PLECAT DORUL DIN ŢARĂ

Corneliu VĂLEANU

MĂRTURISIRE, O, DOAMNE !., RĂSPUNDE-MI, DOAMNE!

Voichiţa PALACEAN-VEREŞ

EROARE

O ISTORIE CIUDATĂ

Ioan MITITELU

ÎN SPIRALĂ, COMBUSTIE SPONTANĂ, CRUSTA DINTRE TIMP ŞI SPAŢIU

PROPUN O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ, MAI DĂ-MI O ZI PRIVIRI-LIMINARE-EMILIAN-MARCU-IADUL

CRIMA DIN ALTAR, JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII

Valentin Tufan

Anton Vasile IEŞEANU

Horia CRIOS

Iulian BARBU

100

CĂLUGĂRA, DESCULŢ, FRUMUSEŢEA TOAMNEI, TOAMNA

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Editorial ECONOMIA ŞI POLITICA

eea ce caracterizează întreaga societate românească de la „revoluţie” până azi, este o dezordine generalizată. Acest rezultat nu putea fi evitat, atâta vreme cât toată lumea ştie că nici o revoluţie din lume nu s-a soldat cu efecte pozitive în plan social. O lume intrată în descompunere, un sistem bazat pe anumite legi şi reguli de funcţionare, oricât de nedorit ar fi, odată cu prăbuşirea lui, nu se rezolvă nimic pentru că acei care vin ca să-i ia locul nu au nimic pregătit pentru a intra direct în marea problematică a societăţii pe care au dărâmat-o. O revoluţie se aseamănă cu starea de dezechilibru a unui gospodar care-şi pune casa la pământ în luna octombrie, că nu-i mai place, cu speranţa că până la căderea zăpezii, casa nouă, aflată în mintea lui debusolată, numai ca imagine, va fi gata pentru menirea sa fundamentală. „Revoluţionarii” nu au proiectată o posibilă imagine a viitoarei societăţi, pentru că nu s-au gândit niciodată la un asemenea rezultat. Demolarea este una din cele mai bolnave apucături din toate timpurile, mai ales dacă se ştie că nu trebuie să se pună nimic în loc. Unii protagonişti au în gena lor o predispoziţie spre demolare. Ceea ce s-a „făcut” în România, după caricatura aceea tragică de revoluţie din 1989, nu a însemnat altceva decât îndemnul de a dărâma ceea ce s-a făcut, după principiul bine cunoscut, ce e al nostru, nu e al nimănui. Nenorocirea e că această caricatură de revoluţie nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci a pus la pământ o mulţime de oameni, cu o nonşalanţă demnă de casa de nebuni. Bine ar fi fost dacă „revoluţia”, de care se face atâta caz, s-ar fi gândit şi la oamenii trăitori pe aceste meleaguri şi nu în exclusivitate la locul pe care îl vor ocupa purtătorii de steag, în ţesătura aceea năzdrăvană, numită putere. Dacă punem la socoteală faptul că în toate fostele ţări socialiste căderea regimului a avut loc fără vărsare de sânge, nu cum s-a întâmplat la noi, noua conducere instalată democratic şi paşnic, a putut privi lucrurile şi fenomenele într-o atmosferă favorabilă înţelegerii. Se ştie că în toate fostele ţări socialiste, economia era de stat şi era normal ca statul democratic, instalat după evenimentele cunoscute, să n-o lase de izbelişte, la mâna oricărui nebun, ca să condamne. foarte curând, un întreg popor la o sărăcie generalizată. Noua putere din fostele ţări ale lagărului socialist, intrat în descompunere, a ţinut cont că are în faţă o economie pe care trebuie s-o gestioneze şi s-o administreze până la posibila privatizare. Au cumpănit cum trebuie situaţiile şi pentru că au înţeles rostul puterii, au evitat o iminentă catastrofă. Este de prisos să amintim ce s-a întâmplat în Cehia sau în Polonia şi nu numai. Dacă privim cu atenţie ceea ce s-a întâmplat în mai toate ţările vecine, unui om care judecă normal, nu-i vine să creadă că e posibil ca treburile să se desfăşoare într-o stare în care dezechilibrele pot fi evitate. Nu se ştie dacă măcar vreunul din ploaia oamenilor politici care s-au perindat la Cotroceni şi la Palatul Victoria şi-au pus vreodată o întrebare logică, aceea care implică responsabilitate: „Dar cu poporul român ce facem?” Ce îi putem oferi după ce am pus la pământ o economie, aşa totalitară cum era, dar asigura traiul celor mulţi? Nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, parcă ar fi trebuit să urmeze apocalipsa. Şi într-un fel ea a avut loc, pentru că în câteva luni s-au suprimat cel puţin două milioane de locuri de muncă. Nimeni nu şi-a pus însă problema că distrugerea întregii economii naţionale, a avut şi are urmări dezastruoase în plan social. Se constată un proces de creştere în progresie geometrică a acestor efecte şi nimeni nu are vreo reacţie, pentru ca starea propriu zisă să stagneze şi ceva ar trebui să se urnească, măcar pentru a ameliora consecinţele. Dar cum merg lucrurile, toată suflarea celor loviţi de cutremurul din 1989, trăieşte zilnic momente de dezamăgire generală, iar întrebările pe care oamenii şi le pun nu au nici un răspuns şi nu vizează nici o schimbare de optică. Dimpotrivă, păşim în fiecare zi din rău, în mai rău. Dacă economia ţării a fost lichidată, urmările sunt evidente în nivelul de trai şi era de la sine înţeles că, toate celelalte laturi ale societăţii nu puteau merge la cotele normale, şi au luat-o şi ele razna. La un moment dat, pur şi simplu, au fost scăpate din mână şi merg cum dă Dumnezeu. Nu se ştie dacă în alte părţi de lume au loc asemenea anomalii. Nenorocirea vine de la faptul că există o spontaneitate de gândire românească, incapabilă să evalueze eventualele consecinţe. Mai bine zis ar trebui să se pună, înainte de a întreprinde ceva, întrebarea: dacă facem aşa care sunt urmările? Problema nu e aşa de simplă, pentru că fiecare din cei ajunşi pe scaunul unde este îndrituit să ia decizii, are în faţa lui un trecut blestemat. Tot ce au făcut cei dinaintea lui, a fost greşit şi pe el l-a chemat Dumnezeu ca să repare ce au stricat contemporanii lui. El trebuie însă, cu puterea lui imensă, să „amelioreze” urmările grelei moşteniri”. Caraghios este faptul că de fiecare dată a apărut o minte tâmpită care repetă gesturi radicale, că pe pământul acesta blestemat întotdeauna prostul a făcut-o pe deşteptul şi când a proiectat el ceva, cevaul acela s-a dus şi mai la fund decât ajunsese mai înainte, datorită aceluiaşi comportament. De ce? Pentru că pe oricare dintre conducătorii postdecembrişti atât i-a dus mintea.

Ioan Baban Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 3

Emilian MARCU TOBELE MUTE (Fragment de roman)

“Tobele mute răsunaseră din chiar clipa când sosise prima dată în sat pe motocicleta lui, din care săreau bucăţi de tablă pline de rugină, ca şi cum ar fi fost hăituit de o armată în retragere. Saşa Ilici le aşezase pe femeile satului acela de la capătul lumii, în rând, ca pe nişte soldaţi în front, să-l întâmpine pe Trifonov, despre care el auzise mai întâi de la şoferii de pe camioane, cei care cărau lemnele fasonate de prizonieri pe șlepurile din orașulport. Uneori, când vremea rea nu-i lăsa pe șoferi să ajungă la punctul de lucru, să poată încărca marfa pentru fabrica de mobilă, de chibrituri şi de scobitori, se adunau în sat, la iurta lui Saşa Ilici, şi beau vodcă până cădeau de pe prichiciul de pământ ce folosea drept pat şi dormeau dezveliţi pe jos, până se făcea vremea bună să poată pleca.“

Pag. 4

Saşa Ilici, așa îi spuneau toţi, pentru că numele celălalt, cel de familie, nu il ştia nimeni, lucrase cu multă tragere de inimă, aşa cum o făcea de fiecare dată în preajma Crăciunului, aducând cu căluţul lui, în căruţă sau, de cele mai multe ori, în sanie, lemnele cu care urma să încălzească iurta, locuinţa din pământ în care urma săşi întâmpine, ca în fiecare an, oaspeţii veniţi la petrecere din lagăr. Lucrase câteva zile la rând, fără să simtă oboseala picioru lui pe care se putea baza că îl ajuta, aşa cum se baza şi pe căluţul lui, mereu cu botul scormonind după smocuri de iarbă, de muşchi sau cine ştie ce daruri ale pământului ce i sar fi putut oferi aproape pe nebăgare de seamă. Dereticase, frecând cu o perie aspră şi apoi trecând cu un măturoi făcut din ramuri subţiri, dar lungi, de mlădiţe tinere de mesteacăn, prin baia din spatele casei, după ce aranjase, cu multă răbdare, lătunoaiele de coajă de mesteacăn, în straturi groase, să nu poată apa să pătrundă acolo, apoi puse, întro ordine doar de el ştiută, pietrele, unele mari, colţuroase altele mai mici, netede şi lucitoare că puteai vedea luna prin pielea lor, ce urmau să fie înroşite în jarul des, strălucind ca ochii vulturului în desişul pădurii. Le aranjase în grămăjoare mici, cât mai aproape de vatră şi vorbise cu ele, cum ar fi vorbit, dacă ar fi avut mai mult curaj sau poate mai multă încredere, cu femeile ce îşi foiau fustele largi prin preajma lui, căutândui când un sfat, când o vorbă bună, când, dar asta nu spunea niciuna, o mângâiere mai altfel de care nu prea aveau parte. Saşa Ilici le privea pe sub sprâncenele groase ce începuseră mai de mult, chiar înainte de a ajunge aici, să devină aspre şi surii. Le răspundea calm, fără a le repezi, şi tot deauna găsea, pentru fiecare dintre ele un cuvânt bun. Îşi muşca, aproape pe neobservate, buza de sus, înainte de a răspunde, de parcă şiar fi muşcat vorbele. Femeile ştiau acest obicei. Unele lucruri se învaţă repede ar fi spus una dintre ele, cea mai apropiată ca vârstă de Saşa Ilici şi care se aştepta, mai mult decât celelalte, să primească o atenţie specială. Pietrele, sub mâinile lui harnice, se rostuiau calme în stivele pe care el le pregătea, fără săi ceară ceva anume şi el, pentru aceasta, le vorbea şi le bucura cu vorbe frumoase, uneori chiar drăgăstoase, aşa cum ar fi vrut să o facă cu femeile din preajma lui. Cuvintele lui veneau liniştite unele după altele şi timpul, asemeni apei de izvor, aluneca peste zborul vrăbiilor mereu agi tate, mereu puse pe certuri mărunte, din orice, pentru mai nimic. Cu pietrele, Sașa Ilici vorbea așa, în legea lui, mestecând mai mult vorbele, cu poticneală, cu o bucurie, dătătoare de îm plinire, tămăduitoare, asemenea unui leac căpătat cu mare greu tate. Saşa, Saşa! îl striga şoptit, din când în când, câte una dintre femei, săi ceară să facă un anume lucru, care pentru ea părea mai greu, dar, de fapt, era doar un motiv să poată fi în preajma lui, acolo unde era singur şi unde se putea strecura iute, cu trupul Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

cald, dacă el ar fi spus da sau ar fi făcut un singur semn. Lui Sașa Ilici i se părea că pietrele lui dragi îl strigă: Sașa, Sașa! și le privea, vrând să afle care dintre ele îl strigă atât de frumos și atât de doritor. Semnul acela atâta de dorit nu venea de la Sașa Ilici, căruia numai la asta nui stăteau gân durile, şi femeia refuzată, așa cum o făcea el, îşi continua treburile,îndepărtânduse legănat şi încet, ascunzânduşi cu buzele frumos arcuite, și mai mereu po icioase, nişte vorbe doar de ea ştiute şi trecânduși mâinile, încet peste şolduri, netezinduşi pliurile imaginare ale fustei groase, sub care îşi ascundea trupul tânăr şi atât de cald. Saşa Ilici o urmărea până ce ajungea după gard întorcând capul după umbra ei, zâmbind cu subînţeles, un zâmbet de cele mai multe ori trist şi dureros, care ascundea ceea ce el nu putea sau poate nu voia săi spună. Nastasia, Nastasia! mormăia el în gând, dar cea chemată numai în gând, de el se îndepărta tăcut că nu auzea decât trosnetul scurt al unei rămurele de mesteacăn pe care se legăna fără de sens o vrăbiuţă împinsă încolo şi încoace de vântul furios, așa cum era împins el, în toate părţile.

de ger şi de aşteptare. Se fereau una de alta cu multă dibăcie, aproape cu artă, deşi toate ştiau că asta îşi doresc şi, mai ales când se ivea ocazia şil împărţeau după nişte reguli bine stabilite şi cu sfinţenie respectate, ca pe un dar deosebit de preţios. Era o repartiţie riguroasă, respectată cu multă cer bicie, trecută cu atenţie de Nastasia Vavilov în cat astiful ei cel gros, păstrat întrun loc doar de ea știu. Fiecare vizită se derula aproape la fel pentru Trifonov. Pentru fiecare dintre ele, aducea, bine în velit în ziare în care războiul încă nu se sfârşise, deşi de la semnarea păcii trecuseră deja 15 ani, câte o mică atenţie sau scrisori de prin diferite colţuri ale marii uniuni. Darurile, înfăşurate cu grĳă, erau înmânate în iurta lui Saşa Ilici, special ales acel loc, să nu se supere niciuna dintre femei, după un ritual impus de Trifonov, încă de la prima lui sosire în acest sat

* *

Tobele mute răsunaseră din chiar clipa când sosise prima dată în sat pe motocicleta lui, din care

* *

Pe Trifonov – care venea aici măcar o dată pe săptămână, pe motocicleta lui nemţească, achiziţie de război, cum îi plăcea să se laude cu mândrie, când făcea sfat cu femeile, la un pahar de vodcă, tăiată de un ceai amărui şi de câte un castravete murat, pe care îl ţinea întro cutie cu capac cu ghivent, în ataş, anume pentru aceste ocazii,(care nu erau rare de loc pentru el), scoţânduşi în faţă pieptul plin de decoraţii pe care le cususe pe haina militară, haină purtată mereu, fie vară fie iarnă. Scotea marfa rară și o înșira, arătândule lucruri pe care ele nu le mai văzuseră de mult sau de care nici măcar nu auziseră că ar exista – îl aşteptau privind fiecare dintre ele de după gardurile de scânduri rare. Femeile, când auzeau motocicleta, cel mai adesea,făcânduşi de lucru cât mai aproape de poartă. Zgomotul făcut de motocicleta lui Trifonov se auzea de la distanţă, ca un clopot de mănăstire. Femeile se căţărau pe buturugile lăsate anume acolo, să fie cât mai sus, săl poată vedea de la distanţă cum se apropie. Vântul le spulbera batic urile cu flori mari şi cu franjuri pe margine, în cu lori grele, aspre la pipăit cu privirea – albastru, cu negru şi roşu – franjuri ce loveau obrazul înroşit Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

săreau bucăţi de tablă pline de rugină, ca şi cum ar fi fost hăituit de o armată în retragere. Saşa Ilici le aşezase pe femeile satului acela de

Pag. 5

la capătul lumii, în rând, ca pe nişte soldaţi în front, săl întâmpine pe Trifonov, despre care el auzise mai întâi de la şoferii de pe camioane, cei care cărau lemnele fasonate de prizonieri pe șlepurile din orașulport. Uneori, când vremea rea nui lăsa pe șoferi să ajungă la punctul de lucru, să poată încărca marfa pentru fabrica de mobilă, de chibrituri şi de sco bitori, se adunau în sat, la iurta lui Saşa Ilici, şi beau vodcă până cădeau de pe prichiciul de pământ ce folosea drept pat şi dormeau dezveliţi pe jos, până se făcea vremea bună să poată pleca. Le vizitau pe femeile din Ivanovca așa, îmbălsămaţi în alcool, mirosind a benzină, a transpiraţie și a castraveţi muraţi. Femeile, cu oare care silă, dar și cu nerăbdare, îi dezbrăcau de haine și aruncau apă caldă pe ei, frecândui cu pămătuful de pelin, până li se bășica pielea și începeau să miroasă a proaspăt, a copil îmbăiat. Hainele le puneau la înmuiat, apoi, după ce aceștia adormeau și ele erau împlinite, le frecau bine și le puneau pe sobă la uscat, să fie numai bune de îmbrăcat dimineaţa. Saşa Ilici aduna resturile de peşte sărat, capete şi cozi, sticlele goale şi cioburile de la paharele sparte, aduse tot de ei, că ale lui dispăruseră chiar de la prima lor vizită. Aduna, poticnit, cutiile de conserve, pe care le depozita separat undeva, sub un şopron, să aşeze firimituri şi boabe de orez pen tru păsările de prin curte, dar şi pentru păsărelele zgribulite ce nu mai reuşeau să se hrănească din cauza stratului gros de zăpadă care se aşeza de la începutul lunii octombrie şi dispărea mult după începutul lunii mai, în anul următor. De la ei aflase Saşa Ilici de venirea lui Trifonov pe motocicleta lui, rechiziţie de război, dar și despre îndeletnicirea lui.

Vestea se răspândise iute printre casele din satul lor, pitite sub zăpadă, gemând de atâta linişte câtă

Pag. 6

se instalase dea lungul timpului. Puţine evenimente reușeau să alunge liniştea din sat. Nici cei câţiva câini nu mai erau aşa harnici. Se moleşiseră şi ei de atâta linişte. Li se lipiseră ure chile de cap şi se strânseseră arc sub blana jigărită. Uitaseră să mai latre. Când începeau să se audă pocniturile motocicletei lui Trifonov, se ascundea care pe unde apuca, ba câţiva chiar o zbugheau în desişul pădurii şi, abia mult după ce se lăsa iar liniștea peste sat, rupţi de foame, se târau pe la casele stăpânelor lor, poate poate, vor căpăta vreo coajă uscată de pâine sau puţină caşă în vreo cutie de conserve rămasă încă neacoperită de zăpadă. Un schelălăit subţire şi abia auzit îi însoţea. Sosirea lor în sat era mult după ce se întuneca. Doar câte o lumină plăpândă se ridica somnuroasă la geamul uneia sau alteia dintre femei şi se auzea un scârţâit lung al uşii şi apoi, brusc, se închidea la loc. Bucata de pâine se rostogolea prin zăpadă, până aproape de poartă, acolo unde o găseau potăile care, iute, se luau la bătaie, făcând o hărmălaie de nedescris. Apoi, un schelălăit lung întrerupea această dispută. Saşa Ilici lăsa pentru câinele lui, sub şopronul unde ţinea lemnele uscate, bucăţi de pâine şi de mămăligă săi ajungă. Nul auzea niciodată schelălăind de parcă ar fi fost mut. Îl găsise undeva în mĳlocul pădurii, mai mult mort decât viu, şi i se făcuse milă săl lase acolo. Aflase, mult după această întâmplare, de la Ion Alnimănui – când venise să petreacă noaptea de Crăciun la ei în sat, aşa cum făceau unii dintre pri zonieri aleşi de comandant, de când se instalaseră în lagărul acela – că animalul era dresat şi că aparţinuse unui colonel care fusese şi el prizonier. Murise. Câinele stătuse mult timp lângă mormântul stăpânului şi apoi nul mai văzuse nimeni. Dispăruse. Iar fi plăcut şi lui Saşa Ilici săl audă cum se luptă pentru bucata de pâine, dar nu se întâmpla asta. Părea ca o stafie şi doar lătra, din când în când, aşa la lună şi apoi se potolea. Întruna din nopţi, pe când Saşa Ilici se întorcea de la o vânătoare unde pusese nişte capcane prin pădure, unde îl însoţise şi câinele. Îi văzuse lacrim ile lungi, cum alunecau, subţiri, aburinde, pe bot. Capcanele fuseseră puse chiar prin preajma locului unde fusese îngropat stăpânul câinelui. Saşa Ilici nu ştiuse asta, dar, când îl văzuse cum plângea, ca un copil, schelălăind încet, îşi dăduse şi el seama că acolo fusese locul. Captura era destul de bogată, dar lui nui mai ardea să se mai bucure de ceea ce vânase. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Liviu PENDEFUNDA

însă că minunata făptură îmi aparţine, aşa cum şi eu vroiam din tot su fletul să devin doar al ei. În fiecare zi, ur mând ritualul străvechi mă rugam. Şi timpul, prieten şi duşman

ARA

tunci am cunoscuto pe Ara. Era şi vuietul, era şi aurora plină de culori a cerului zbătânduse între întuneric şi lumină. Avea strălucirea celor treizeci şi trei de reveniri la viaţă, a trecerilor succesive prin încercări şi bucurii. Iar eu, umilul servitor din Memphis, abia reuşisem să extrag din sarcofage al şaizeci şi şaselea spirit încă dorit de dragoste şi răscolit de amintiri. Sus la zenit Antares îşi înfrăţea lu mina cu adormitul Ra. Atunci am cunoscuto şi nici azi nu ştiu atât de sigur că Ara o chema. Apăruse între coloanele templului con ducând o caravană, aducea ofrande din cele mai îndepărtate locuri, oaze sau poieni, dintre dune sau păduri, de peste hăuri adânci sau de la ţărmuri de ape. Nu ştiu dacă o mai zărisem vreodată sau poate că timpul nu sosise săʹi realizez prezenţa. Stătea lângă mine, din ochii plini de raze aruncând culorile culese din largul zărilor sau dintre valurile mării. Părul lung cu reflexe arămii sfida sacrali tatea templului iar trupul zvelt încerca să mlădie precum trestiile în vibraţia sufletu lui. Cine era şi de ce apăruse acum, când trecuse succesiunea novenelor închinate lui Isis ? Eram cuprins de o stare de exaltare căreia nuʹi dădeam încă atenţie deşi hainele îmi ardeau cuprinse de focul etern al celor douăsprezece stele care încu nunau aura din jurul trandafirului prins în credinţa crucii. Sʹa apropiat cerânduʹmi săʹi dau apă vie sfinţită în alambicul din camera secretă. Ea mia cerut. Iar eu, cel care mă rugasem ca zeii săʹmi mai acorde o şansă în lumea profană, am invitato în singura încăpere în care mă simţeam dintot deauna Marele Preot şi totodată Rege. Eu nʹam vrăjito. Să fi fost ochii ei farmecaţi ? Dar căldura focului meu şi apa care se revărsa continuu de sub veşmintele ei tindeau să devină un tot în universul vizibil şi cel neştiut. Şi în cele câteva clipe care au urmat am fost Unul, binom ce devenea în toată măreţia profeţiei treimea definită a papirusurilor consacrate de atlanţi. Ne priveam mereu, încercând să păstrăm o fărâmă de realitate, pentru că totul era încă vis şi nimănui nuʹi mai păsa de hainele pierdute printre creuzete şi manuscrise. Neam vorbit puţin. Vor bele prisoseau şi efemeritatea lor dispărea în în tregul de care nu ne mai păuteam desprinde. Nʹam reuşit decât să îngânăm o promisiune, o credinţă. Atât. Am fugit după ea. Se întorsese la familia ei aflată întrʹo altă lume iar astrele insistau săʹmi arate

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

totodată, se strecura invariabil ca ş i

nisipul în clepsidră. Care dintre noi va reuşi să treacă, sfidând legile Tradiţiei ? Şi iar mă întrebam cum reuşise Dumnezeu să ne ʹmpreune. Fusese doar dorinţa lui. Fusese minunată. Şi de câte ori nʹam visat de atunci că dragostea mea era împlinită şi chiar seʹmplinea în braţele furate de Hathor printre lumânările aprinse şi sunetele firave de sistre aducând extazul în în tregul care am rămas, noi. Şi de fiecare dată un duirea lunii amăgea în argint focul soarelui din mine, îmbinarea perfectă ce nu se poate nicicând repeta. Era şi va fi pentru totdeauna unică, dragostea. Căldura ardea aleea leilor şi gândurile se topeau pe treptele uscate ale vântului solar. Nilul revărsase de mult pe câmpiile lui Osiris. Aşteptam seara să răcorească carnea care plânge, să răspândească aroma dorului, singura care poate să străbată dincolo, în lumea invizibilă timpului în care trăim, în altă dimensiune. La poarta templului fusese adus coşul cu ofrande. Era acum singur, între coloane, ca şi cum aducătorul se topise şi el în infinitul necunoscut. Lam luat şi în faţa altaru lui lʹam desfăcut: un gângurit se strecura ca o incantaţie printre cosiţele arămii ale unei fetiţe cu ochii verzi precum zările şi talazurile. Şi îmi privea tandră lacrimile din ochi. Erai tu, Ara.

Pag. 7

Constantin ARCU

LA PRIMA ORĂ

“De acolo se vedea ca în palmă platoul din față. Cam la vreo sută de metri distanță, se aflau adunați pălmașii din lagăr. Țineau în mîini bucăți de pînză, probabil niște cearceafuri, pe care tot încercau să le fluture prin aer. Nu-mi dădeam seama ce se întîmplă și de ce s-au adunat grămadă pe platou, cînd am observat pe margine vreo cinci sau șase gardieni. Doi dintre ei aveau pistoale mitralieră cu pat rabatabil, probabil rusești, pe care le țineau în față. Nu știu unde se afla Martha, însă în îmbulzeala aia nu era de mirare. Nici nu puteam distinge bine fețele oamenilor, deosebeam gardienii după uniforme.“ Pag. 8

in cabinetul de alături se strecura o dungă îngustă de lu mină albăstrie și dintrodată miam dat seama ce se în tîmplă. Am încercat să mă ridic de pe saltea, presimţind că în cîteva clipe va suna deșteptarea. Piciorul drept îmi amorţise și părea complet golit de sînge. Probabil de la membrul înţepenit mi se trăgea senzaţia persistentă de răceală, pentru că în boxă nu era frig. Maxilarul drept îmi zvîcnea și miam amintit de prete narii care mă aranjaseră seara trecută în baie. Nu le purtam pică. Respectau ve i rînduieli din pușcării și lagăre. Cutume. Nu aveau ceva personal cu mine. Conform uzanţelor, mă sileau să mi găsesc locul în cadrul comunităţii, iar dacă inima numi dădea ghes să rămîn mult timp peacolo. Exact la fel ar fi procedat și cu fratele oricăruia dintre ei. Cristi se trezise și pîndea printre gene. Mam prefăcut că nui observ manevra de spion veritabil. Încerca săși întindă pi cioarele amorţite. Ce visase oare? În trecutul lui nu exista o odra slă de securist care săi vrea răul, însă cu siguranţă apărea vreo altă secătură. Toţi au cîte un diavol în spinare de care încearcă o viaţă să scape. Numai că deseori omul se acomodează cu povara din cîrcă și uită să se mai scuture de ea. Te lepezi de Satana? în treabă preotul, căutînd săi aducă aminte. Cum nu, sar lepăda, săracul om, dar ce să facă dacă blestemăţia se ţine scai de fiinţa lui? Neam întrerupt pînda la care ne supuneam reciproc, pen tru că din difuzoare a izbucnit semnalul deșteptării, hărmălaia de dimineaţă cu mugete, cîrîituri și zbierăte, un cor în care se regă seau toate animalele și orătăniile de pe pămînt. Cristi a sărit ca ars de pe saltea, însă de îndată a înţeles, nedumerit, că nu putea să părăsească încăperea. Lacătul uriaș stătea încuiat dincolo de gratii. Auzeam un vuiet nedeslușit venind dinspre dormitor. Fiara cu multe capete se pusese pe picioare, pregătinduse să ia în piept o nouă zi. În curînd avea să ajungă la masă și apoi să coboare în subteran. O procedură parcă trasă zilnic la indigo. Salut, Cristi, iam strigat. Vocea mi se pierdu în freamătul surd ce urca dinspre cu loar. Nam sesizat nici o tresărire pe faţa idiotului, deși părea puţin probabil să nu mă fi auzit. Sau i se făcuse dor de terci și mă considera singurul vinovat pentru că nu se afla printre izmenele celor ce se buluceau acum spre baie, ultima haltă înainte de pa radisul micului dejun. Habar navea domnul Cristi cît regretam și eu pentru că el se afla acolo. La amîndoi ne părea rău de același lucru, însă din motive diferite. Simţeam cum freamătă pe lîngă grilajul din fier forjat, un impuls interior îl mîna să intre în ritmul zilei de lagăr. În același timp, funcţiona fără greș reflexul condiţionat al animalului dresat. Își dădea seama că nu el are de cumpănit ce și cum. Gardienii știau ce să hotărască pentru el și la cel mai mic semn de neascultare, în locul cubului de zahăr, se ivea din senin biciul care își făcea fără greș de fiecare dată datoria. Biciul îmi aduse iar aminte de Coloneleasa Taifun care în ultima vreme umbla pe stradă cu un bici în mînă. Nu știu ce semnificaţii căpăta în mintea ei această armă, probabil ceva legat

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

de ideea de stăpîn absolut. Nu cred că lua serios în calcul posibilitatea de a fi atacată de adversari reali sau în ipuiţi. Știa că mulţi îi purtau o profundă afecţiune, dorindui săși frîngă de îndată gîtul, să înghită un pumn de otravă, să se afle în calea vreu nui glonţ rătăcit sau direcţionat, un dumdum dacă era posibil, să facă zilnic infarcturi și atacuri cerebrale etc. Bucurii din astea îi doreau cam toţi din jur, însă erau aspiraţii abstracte pe care nu și le vedeau împlinite prea curînd. Nimeni nu se gîn dea săși bage mîna în laţele ei cenușii și săi aplice vreo corecţie, pentru că sar fi murdărit numai atingîndo. Fusese bătută de ajuns de Dumnezeu cînd îi luase minţile pentru păcatele ei sau ale ta tălui ei, în cine să lovești? Cristi se frăsui pe lîngă ușă mîngîind gra tiile cu degetele lui scurte și jegoase, și unghii stro pite de noiţe, bolborosind o litanie de parcă ar fi înălţat o rugăciune. Privea prin zăbrelele de fier forjat, ţinînd sub observaţie cabinetul de alături. Ușa din placaj (o improvizaţie recentă, probabil, care nu se potrivea cu mobilierul sau cu toate ce lelalte uși furniruite) rămăsese întredes isă și Cristi scana încăperea pustie, scăldată întro lu mină rece, albastră. Își întoarse obrazul spîn, încreţit întrun surîs stupid, și în privirile lui se citea o mare dezamăgire. Se lăsă cu o mișcare lentă în genun i pe salteaua împestriţată de pete gălbui, fără să mă scape din o i, încercînd parcă să descifreze nu știu ce semne pe faţa mea. Foarte bine, îi stăteam la dispoziţie. Pentru a cîștiga timp, lam întrebat dacă sînt și români acolo și Cristi a încuviinţat din cap. Mulţi? Mi se părea important să știu pe ce mă puteam bizui întro situaţie de care nu aveam decît o vagă idee. Mă socoteam totuși un om de acţiune și găseam potrivit sămi pregătesc terenul pentru orice eventualitate. Idiotul își strînse buzele și dădu din cap apăsat: Oho! Băieţi deai Vrîncioaiei, așai prietene? am insistat, cuprins de o subită exaltare. Parcă vedeam armia desfășurînduse sub steaguri prin Toscana și cum îi îndrept pe toţi spre ţară. Legiunea română avea menirea istorică să pună capăt ticăloșiei și împilării acestei naţii etc. etc. La un semn, avioane și trenuri și autocare pline se puneau în mișcare. Acasă, băieţi! Numai gîn dindumă mi se ridica părul în vîrful capului. O maree umană cum nu mai cunoscuse istoria. Părea măreţ din cale afară, însă apăreau amănunte ce nu se legau. Miam dat seama că mă lăsasem luat de val. În definitiv, feciorii ăia tocmai hăpăiau terci pînă își făceau creierii varză și habar naveau de planurile mele. Și cum săi adun cînd eram încuiat

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

întro budă cot la cot cu un oligofren? Cristi nuși bătea capul cu strategia de eli berare și începu săși cojească o zgaibă de pe laba piciorului stîng, deasupra rotulei jegoase. E plăcut săţi zgîndărești o rană superficială care a început să se usuce, simţi o mîncărime plăcută. Îmi amin team senzaţia asta din copilărie. În definitiv, soco tind după minte, omul nici nu era decît un copil. Cine la mai adus și pe nenorocitul de Cristi prin locurile astea blestemate iar numai păcate șia făcut, miam spus. Dacă aveam să ies vreodată de acolo, miam jurat în barbă, trebuia să mă ocup și de acel individ. Pe neașteptate, Cristi își ciuli ure ile. De tectînd probabil ceva prin aer, zvîcni de pe saltea și începu să se agite pe lîngă zăbrele. opăia întro parte șin alta, cuprins de agitaţie. Numi dădeam seama ce văzuse dincolo sau ce aștepta să apară dintracolo. Dădea parcă din coadă și se tot agăţa de gratii, scîncind. Marș, îi strigă, din cealaltă ușă, Martha. Nu te prosti, că doar nu ţior mîncat șoarăcii din burtă. Se apropie de celula noastră și întinse prin tre gratii două castroane de tablă pline cu terci. Pe fiecare se afla cîte o coajă uscată de pîine neagră, care putea fi folosită ca tacîm. Cristi luă un castron șil așeză pe linoleum alături, la picioare. Apucă și al doilea castron, avu o scurtă ezitare și privi spre mine. Interogaţia i se citea pe faţă, nu trebuia să des idă gură. Ne daţi ori nu ne daţi? aceastai eterna întrebare. Nu pricepeam de ce mai avea în doieli, nul hrănisem cu mîna mea? Pentru ce erau prietenii, dacă nu ca să le oferi raţia ta de terci? Părea jignitoare lipsa de încredere pe care mio arăta Cristi. Întîrziam sămi intru în rolul binefăcătoru lui, așteptînd să se care madam Martha. Numai că Martha habar navea de așteptările mele. Capul îi zvîcni din gulerul halatului alb, studiindune atent cîteva clipe cu o ii roșii, ficși. Apoi, întrun gest tipic de galinacee, își răsuci puţin gîtul, ascultînd. A rămas în această poziţie fixă cîteva clipe și, pe neașteptate, sa smuls din reveriile sale de găină, grăbinduse săși recapete înfăţișarea umană. Se întoarse brusc pe călcîie și, din mers, ne ură po ă… nebună. Să vă rămînăn gît, spuse textual. Probabil așa se glumea prin părţile alea, naveam de ce săi port pică. La revedere. Miam în ipuit că se grăbește săi conducă pe ceilalţi în subteran. Simţeam cît regretă că nu ne poate ţine companie, însă navea încotro: datoria o ema de urgenţă. Nu apucă să iasă din cabinet, cînd se auziră pași parcă tropăind și, în ușa din faţă, scăldaţi în

Pag. 9

lumina sinilie, își făcură apariţia doi indivizi. Nu erau în uniformele din lagăr, semn că abia sosiseră sau acum plecau, după ce sau odihnit aici peste noapte. În faţă era un tip bondoc, întrun costum alb, cu părul scurt, încărunţit, o figură pe care stă tea agăţat un rictus zîmbăreţ. Mi se părea cunos cut, precis îl întîlnisem pe undeva. Imediat în spatele său a intrat un individ înalt, bine legat, însă nu reușeam săi disting trăsăturile feţei. Era îmbră cat cu blugi și o bluză roșie, un fel de maiou, peste care purta o geacă neagră. Iisuse Hristoase, Doamne păzeștene! mia trecut prin cap. Am sărit ca ars în spatele peretelui. Acolo, la numai cîţiva pași, se aflau Dragoș, fiul doamnei Gina, iar bon docul din faţă era nașul Cristi. inea în mîna dreaptă pălăria albă, cu boruri largi. Nam apucat să discutăm de…, spuse nașu’ Cristi, cu o voce baritonală, surprinzător de plăcută. Trecem iar peste două săptămîni și stabi lim, OK? Dăsigur, băieţi, zise Martha. Nui bai, staţi relaxaţi. Nașu’ Cristi își ridică pălăria în dreptul pieptului și spuse ceva. Nam înţeles ce, însă bărbaţii sau întors brusc. Ciao, Martha! iam mai auzit strigînd, după ce au părăsit încăperea. Infir

miera ieși pe urmele lor și vocile li sau stins în hol. Am rămas perplex, în spatele peretelui. Nu știam în ce relaţii sînt și cum ar fi reacţionat dacă mă ve deau acolo, însă de cînd umblam printre străini,

Pag. 10

devenisem șiret și prevăzător. Părea imprudent să mă arunc în braţele acelor domni care din capul lo cului numi inspiraseră încredere. Îi mirosisem din prima și nu strica să mă ţin departe de ei. După ceam fost sigur că Martha nu se va mai întoarce, am început să ne facem de cap. M am tras mai aproape de castronul rămas pe lino leum și miam băgat degetele în terci. Era ca și cum un înotător își stropește corpul cîte puţin acomo dînduse treptat cu apa, înainte de a se arunca în valuri. Cristi sa lăsat în genun i alături, conti nuînd să ţină în mîini celălalt castron. Iam întins degetele și omul le lingea în izînd o ii de plă cere. Întrun acces de răutate gratuită, mia trecut prin minte săl scot din porţie, însă nu miar fi fo losit la nimic dacă intra în sevraj. Nu vedeam vreo posibilitate de a interveni eficient nici în rîndurile trupei. Toţi erau drogaţi, eventual dacă puteam trage vreo consecinţă din faptul că știam asta și acţionam corespunzător. Așa că navea sens săl urgisesc pe Cristi. Plăcerea de al hrăni pe Cristi îmi era totuși grav atinsă de foamea care îmi strivea maţele. De cînd mă aflam în lagăr nu mîncasem decît coji de pîine uscată și băusem multă apă. Du ceam o viaţă pe placul nutriţioniștilor care reco mandă să bei apă pînă la loc comanda. Din cauza foamei, depășeam și cantităţile de apă pe care le prescriau ei cu mult entuziasm. Totuși, stomacul meu începu să dea semne certe de răzvrătire. Ros de o durere ascuţită, cerea cu insistenţă un castron cu terci. Puţin îi păsa de repercusiunile pe care pă satul avea să le aibă asupra creierului. Încercam să l amăgesc sugînd o coajă de pîine neagră, însă tertipul meu se dovedea tot mai puţin eficient. Părea dificil de tergiversat lucrurile. Și atunci a fost cînd mia atras atenţia un zgomot ciudat. Mai întîi am simţit ceva în depăr tare, un huruit venind parcă din adîncurile lagă rului. Cristi sa oprit din lin it, întrebîndumă din o ii mici, porcini, în care se putea ghici un licăr de lăcomie. Am rămas cu degetele suspendate în aer, neînţelegînd ce se întîmplă. Orice ar fi fost, neobișnuitul vuiet născu un sentiment de speranţă. Părea să s imbe ceva fundamental în locul acela blestemat, pentru că reușise să spargă liniștea în care zăceam scufundaţi de atîta timp. După un moment de acalmie, zgomotul a început să crească în intensitate apropiinduse periculos și am avut senzaţia că un elicopter sau un alt aparat de zbor urma să se prăbușească peste noi. Numi dădeam seama ce se întîmplă afară, însă drăcove nia care producea vacarmul sa mai apropiat de cî

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

teva ori și apoi sa lăsat liniștea. După ce miam revenit din șoc, puţin a lip sit să nu fac altul. Nu miam dat seama cînd, pro babil în momentul în care zgomotul acela îmi sfredelea creierii, Cristi mia sărit în braţe. Tremu rînd vargă, a rămas nu știu din ce motiv acolo, deși carele infernului sau retras în negurile de unde apăruseră. Își ţinea strîns în mîini castronul cu res tul de sos. Cea mai mare parte mio pusese pe bluză, ca recompensă pentru că și eu îl hrănisem din porţia mea. Arătam probabil ca un ofiţer gîr bovit de medalii, cum apare prin unele manuale de istorie generalul Kutuzov. Încercam sămi apăr prestanţa împingîndul pe Cristi din braţe, numai că acela nu vedea cu o i buni eforturile mele. Se tot înghesuia stropindumă cu terci și numai nu reușeam săl dezlipesc naibii de mine. Parcă trăiam un coșmar. Presimţisem că se va petrece o catastrofă. Iar premoniţiile de felul ăsta se împlinesc de fie care dată. Și, ca un făcut, în acel moment fatidic în cabinet a pătruns Martha. Era cuprinsă de o agitaţie neobișnuită, însă, cînd a dat cu o ii de noi strîns îmbrăţișaţi, sa oprit locului și șia făcut sem nul crucii. Probabil o pornisem pe drumul aposto lilor și propovăduiam cu mult har credinţa în Dumnezeu, dacă o determinasem pînă și pe această neprihănită să se în ine. Pentru a doua oară, în numai cîteva ceasuri, ne găsea în poziţii fierbinţi. Ehei, domnu’! strigă tipa. Tu, căcășneaţă ăla mic, arătă spre Cristi, dînduși seama că ne

aflam în dilemă. Cristi făcu abstracţie cu eleganţă de afron tul cei fusese adus și se săltă din braţele mele, de prins să execute la minut ordinele primite. Se apropie de gratii cu castronul în mînă, în timp ce Martha des idea lacătul. Eu priveam absent ta

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

bloul, întrebîndumă ce înseamnă căcășneaţă. Era, probabil, o licenţă poetică, însă nu suna tocmai a compliment, dacă e să vorbim des is. Cristi nu făcu mare caz din asta și păru iar să nu bage de seamă insulta. Erau lucruri mai importante decît să diseci înţelesul unei vocabule aruncate aiurea, părea să spună el, dovedind că practică o filozofie realistă de viaţă. Cînd să treacă dincolo de gratiile pe care tocmai i le ferea din cale Martha, observă că eu ră măsesem pe saltea, sprĳinit întrun cot. Faţa lui unsă cu terci părea oglinda neînţelegerii. Îmi făcu semn să vin și eu, însă femeia stătea înfiptă lîngă tocul ușii. Nici nu se punea problema. Cristi înţelese că muierea intenţiona să ne despartă și faţa i se încreţi caraghios, părînd că va izbucni în plîns. Mă privi lung cu o ii roșietici, mici și vicleni, cu raze de riduri la colţuri, și se trase rapid înapoi în boxă, mai înainte ca infirmiera să înţeleagă ce intenţii are. Nici eu nu înţelegeam, pentru că se aplecase spre mine și încerca să mă împingă în faţă. Numi cădea bine vînzoleala aia, simţeam cum stomacul mi se întoarce pe dos. Ce naiba voiau acum de la el? Sub carapacea neghiobiei, Cristi părea un tip sensibil și bun. Iam spus să se liniștească și să execute ordinul Marthei. Era o ha rababură cumplită în capul meu și nu mai înţelegeam nimic. Probabil am ridicat glasul, fără sămi dau seama. Cristi îmi aruncă o privire plină de uimire, ca și cum ar fi descoperit căl trădează fratele sau aliatul cel mai de încredere, și ţîșni de a bușilea de partea cealaltă a mesei. Se trînti pe sal teaua lui și se prinse de piciorul mesei, bîţîinduse. Ceva nu era în ordine cu el, se purta ca un copil. Mișcăţi curu’, se burzului Martha, dînd la iveală coada biciului. Că nam să stau toată ziua după tine! Nu părea să glumească și am socotit că e bine săl pun în gardă. Nu știu ceși imagina Cristi despre puterile mele, însă nul puteam ajuta. De geaba insista cu naivităţile alea. Lasă prostiile, Cristi, iam spus ferm. În toarcete la trupă, cum îţi cere doamna. Cretinul începu să dea din picior și să se frăsuiască pe saltea, reproșîndumi printre icnite, sughiţuri și opinteli că iam dat terci numai ca să l amăgesc, nu din prietenie, cum a crezut el. Mam prefăcut că sînt om de treabă, dar nu eram decît un mare mincinos. Miam dat seama că trăia în altă lume și lam asigurat că el navea nici o legătură cu toate alea. Teau agăţat din greșeală, iam spus apăsat. Ei au treabă cu mine, dar mă descurc eu. Degeaba îmi băteam gura, Cristi îmi întoarse spa

Pag. 11

tele și mă făcu iar mincinos. În timp ce ne ciorovăiam, sa stîrnit din nou zgomotul venind din cer sau de sub pămînt, nuţi dădeai seama, și crescu pînă deveni devastator. Pe figura Marthei se ghicea o ușoară spaimă; ciudăţenia aia nu părea săi dea vești plăcute. Totuși, își păstră sîngele rece. Probabil își pregătea deja planuri de acţiune pentru oricare ar fi fost evoluţia evenimentelor. Martha îl smuci de mîneca bluzei, ameninţîndul că dacă nu iese de acolo îl biciuiește ca pe un cîine sau îl împușcă. Dute, Cristi! iam strigat, cînd zgomotul începu să se depărteze. Îndată vin și eu, te caut cît pot de repede, lam asigurat. Ai să vezi că o să fie bine… Însă Cristi sfida pericolul, încăpăţînînduse să se ţină de piciorul mesei. Ma bătut o clipă gîn dul săi dau două palme de săi vină minţile la cap, însă nam mai avut timp. În acel moment a mai apărut un gardian, cel cu mustaţă, care la apucat de o mînă și ia făcut vînt pînă în mĳlocul cabine tului. Cristi se prăbuși lîngă sofa, ca o păpușă de cîrpă. Nu avu timp să se adune pentru că mustă ciosul îl înșfăcă iar, cărîndui pumni în spinare. Pe cînd îl scotea în hol, Martha împinse gratiile și mă puse la păstrare sub lacăt greu. *** ??? etc. Un șir lung de semne de întrebare îmi forfotea prin cap. Ce aveau de gînd? Nu mai pomenisem atîta ticăloșie de cînd mama ma făcut. Îmi juram în barbă să pun foc la cuibul acela de vi pere, de îndată ce aveam să scap de acolo. Eram atacaţi de aviaţie la joasă înălţime, probabil în scurt timp urmau să ne arunce în cap bombe și napalm, iar ei mă ţineau sub lacăt. Eram ca o sălbăticiune prinsă în capcană. Și mi se făcuse o foame de nu vedeam în faţa o ilor. Nam pomenit de cineva aflat întrun mare pericol, pe care săl apuce atît de violent foamea. Maţele îmi iorăiau agitînduse, și nu puteam să ridic obiecţii. Nu apucasem să mestec decît o coajă de pîine uscată. Mă uitam cu jind la terciul împrăștiat pe saltele, însă nu puteam recupera nimic. Și din nou am simţit apropiinduse infer nul, zgomotul care ţi se înfigea adînc în creier. Numai că teroarea nu venea la gîndul prăbușirii unui aparat de zbor peste coșmelia aia sau al in cendiului pe carel puteau dezlănţui niște bombe aruncate, pericole pe care mi le imaginam numai, pentru că habar naveam ce se petrece. Frica în cepu să mă ia în primire cînd miam dat seama că nu am posibilitatea să mă feresc din calea perico

Pag. 12

lului. Mă simţeam priponit întrun coșmar din care încerci disperat să te smulgi alergînd, dar nuţi poţi mișca picioarele. Asta înseamnă adevărata te roare. Acum se simţea înteţinduse iar zgomotul și mi sa părut că aud o rafală de gloanţe. Sau din cauza surescitării începusem să am halucinaţii, nu mi dădeam seama. Nu puteam rămîne pe saltea, instinctul de conservare ma smuls de jos și mam repezit în ușă agăţîndumă cu mîinile de gratii. Va carmul devenea tot mai intens și apăsător, pînă cînd am simţit că nu mai pot rezista. Credeam că îmi voi ieși din minţi. Probabil începusem să hu lesc numele Domnului, întrebînduL cum tole rează atîta atrocitate în lume. În disperarea mea, am apucat lacătul și, ca prin minune, mecanismul sa des is. Pur și simplu, sa des is. Mă uitam uluit la piesa aceea stupidă, care zăcea fără rost ca o fiară ucisă. Nam reușit să aflu niciodată dacă a intervenit mîna divină, dacă Martha, în grabă, na apucat să încuie lacătul sau dacă nu cumva meca nismul era pus de fiecare dată numai de formă. Dîndumi seama că eram liber, am scos toarta lacătului din belciug și lam lăsat să cadă. După ce am împins gratiile, mam simţit cuprins de derută. Simţeam că sînt liber să mă ascund din faţa primejdiei, numai că nu știam încotro so apuc. Ar fi fost culmea ironiei să caut adăpost în cuhnia din care tocmai ieșisem. Alerg, nu știu de ce, spre ușa cabinetului, ușor aplecat, cum văzu sem prin filme. Ies în hol șimi dau seama că pot să mă orientez cît de cît. Tot în viteză trec pe lîngă infirmerie, unde nu mai este picior de bolnav. Ieri dimineaţă erau cel puţin trei indivizi în paturi, nu știu unde au fost dosiţi. În spălător e la fel de pu stiu, din cîte observ în alergare. Și, exact cum bă nuiam, nici ţipenie de om prin dormitoare. Am continuat să alerg pe hol, aplecat și pri vind cu atenţie în jur, ca un animal bîntuit de spaimă, deși observasem că locul era împînzit de camere de supraveghere video. Ajunsesem în apropierea ieșirii. În faţa mea se afla anticameră în care se făcea controlul de securitate al oricărui nou venit, însă ușa de acces spre exterior era larg des isă. Chestia asta ma lăsat mut de uimire. Mam oprit după porţile filtrului de securitate, intenţionînd să studiez terenul și sămi fac rapid un plan de acţiune. De acolo se vedea ca în palmă platoul din faţă. Cam la vreo sută de metri distanţă, se aflau adunaţi pălmașii din lagăr. ineau în mîini bucăţi de pînză, probabil niște cearceafuri, pe care tot în cercau să le fluture prin aer. Numi dădeam seama ce se întîmplă și de ce sau adunat grămadă pe pla Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

tou, cînd am observat pe margine vreo cinci sau șase gardieni. Doi dintre ei aveau pistoale mitra lieră cu pat rabatabil, probabil rusești, pe care le ţineau în faţă. Nu știu unde se afla Martha, însă în îmbulzeala aia nu era de mirare. Nici nu puteam distinge bine feţele oamenilor, deosebeam gardie nii după uniforme. În timp ce studiam din priviri mulţimea, s a auzit iarăși zgomotul și pe deasupra livezii de ci trici au apărut la orizont două elicoptere. Probabil făceau raiduri de recunoaștere sau vreun exerciţiu, numi dădeam seama. Pe măsură ce aparatele se apropiau vuietul sporea și indivizii de pe platou începură să agite steagurile mai energic. Nu știu de ce, îmi aminteam de sărbătorile comuniste, cînd aveau loc manifestaţii festive și oamenii muncii, cuprinși de avînt, fluturau steaguri. Trecuseră cîţiva ani buni de atunci, însă nu puteau fi uitate. Mă zgîiam la păsările monstruoase care zburau peste capete și steaguri, și am sesizat cu ușoară întîrziere modificarea intervenită în peisa jul terestru. O mogîldeaţă se desprinsese din ghe mul mulţimii și începu să se tîrască pe dîra de lumină direct spre intrarea din faţa mea. Părea să alunece ușor pe marginea livezii, ca și cum ar fi fost purtat de o mînă invizibilă. Treptat, începu să se contureze și miam dat seama că un omuleţ aleargă trăgînd după el pînza de semnalizare. Fuga părea lipsită de orice sens, am bănuit că acela se speriase de zgomot și încerca să caute scăpare. Atunci lam recunoscut pe Cristi alergînd liber și neobosit prin dimineaţa înaltă. Exact ca în poveste, părea săși fi lepădat înfăţișarea de cretin și căpătase alura învingătorului. Numi puteam dezlipi o ii de la acea nesfîrșită mișcare, măreaţă și tragică totodată, cum sînt toate gesturile jertfei. Venise vremea so salveze pe Lica din mîinile ne bunilor și a doctorilor din ospiciile în care era in ternată. În sfîrșit, își puteau lua amîndoi o cameră cu irie întrun colţ de mahala. Era lucrul la care visase dintotdeauna și pentru care își părăsise ţara și plecase la lucru în Italia. Nimic nu mai putea să i despartă, deacum avea săși îngrĳească surioara bolnavă. Era sigur că o salva pentru veșnicie. Se afla în plină mișcare cînd o gură de iad a scuipat o scurtă rafală din spatele său. Părea un joc de copii, gloanţele abia se auziră ca niște mici bon dari, pierzînduse în depărtare. Un glonţ șfi iui aerul, iar altul mușcă cu zgomot înfundat margi nea ușii. Nu se întîmplă nimic, numai Cristi încre menise în saltul său pe deasupra livezii, peste capetele celorlalţi, proiectat pe cer în spatele eli copterelor. Stătu nemișcat acolo mult timp și dintr odată se prăbuși pe betonul aleii. Întro clipă trupul și membrele sale deveniră inerte, lovite de Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

o subită paralizie, numai faţa îi rămăsese ridicată înainte pentru totdeauna. Fără să iau în calcul riscurile, am ţîșnit prin porţile dispozitivului de securitate. Speram săl ridic pe Cristi pentru ași continua magnifica sa cursă. Dincolo de aparenţe, Cristi era om ca toţi oa menii și avea nostalgia unor vîrste și a timpurilor pierdute. Totuși, mai presus de mulţi alţii, avea un ţel în viaţa lui păcătoasă. Și ce se întîmpla acum? Chiar urmau să dispară definitiv sentimentele acestui om? Cine o mai salva pe Lica din mîinile

nebunilor și a doctorilor? Dacă nu exista dreptate în viaţă, și estiunea era acceptată ca pe o fatali tate din tatăn fiu, uneori nu există dreptate nici în moarte. Individul acesta nu făcuse nimănui rău pentru că nu știa cei ura. Și tocmai el era pe cale să sfîrșească întrun mod atît de stupid. Numai că numi era dat nici de astă dată să scap din coșmar. Cînd am ţîșnit prin porţile fil trului de securitate, mam împiedicat de ceva și am căzut cît eram de lung în antreu. Miam dat seama că picioarele îmi fuseseră încolăcite de alte picioare străine. Și prima figură pe care am văzuto a fost a buldogului care ne transportase cu microbuzul în lagăr. Dumnezeule, de unde mai apăruse și ăsta? Și pentru ca surpriza să fie completă, ghemuită ală turi de el se afla surdomuta mascată, care îmi făcea semne disperate să rămîn acolo unde mă aflam. (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

Pag. 13

Bogdan ULMU

CONSIDERAŢII ASUPRA EXPERIENŢEI ACTORICEŞTI ÎN ROLURILE PERSONAJELOR FEMININE DIN COMEDIILE LUI CARAGIALE

“Coordonatele pe care evoluează personajul Zoe sunt diferite de ale celorlalte personaje feminine. Zoe ştie de la început că va câştiga; de aici şi siguranţa de care dă dovadă. Acest fapt se reflectă în gesturile ei clar determinate în spaţiu, de rostirea răspicată, cu replici care se înlănţuiesc dând impresia de text rostit alb, fără nuanţe, de privirea tăioasă, uneori fără pic de feminitate. Din când în când, doar pentru amuzamentul personal, schimbă tactica şi întrezărim un surâs, o cochetărie feminină, dar cu o vădită undă de dispreţ.“

Pag. 14

n partea practică a demersului nostru de cercetare, am inter pretat patru scene, considerate reprezentative pentru cele patru personaje feminine ce fac parte dintre drammatis per sonae a trei dintre comediile caragialiene: O noapte furtunoasă, Dale carnavalului şi O scrisoare pierdută. Toate cele patru personaje interpretate acţionează şi trăiesc în universuri distincte. Deşi dau replica unui partener real (ca în scena dintre Veta – Ziţa) sau unuia imaginar (Veta – Chiriac) jocul rămâne acelaşi, modalitatea de interpretare nu se s imbă. Am subliniat acest fapt printrun detaliu tehnic: personajele nu se pri vesc direct, ci avem impresia căşi vorbesc prin intermediari sau, mai mult iar, că nu se ascultă între ele. La nivelul percepţiei, privitorul are impresia de neconcordanţă, de decalaj. Dificultatea interpretării celor patru caractere, care, des igur, au pe alocuri puncte de interferenţă, constă totuşi în dife renţierea trăsăturilor caracterologice. Nu am recurs însă la soluţii radicale de reprezentare. Pericolul, dacă nu am fi avut această abordare, ar fi fost acela de a reduce interpretarea acestor perso naje la s ematizare până la urmă. Ceea ce credem că nu a fost cazul. A spune că am interpretato pe Veta ca pe o tragediană, pe Zoe ca pe o femeie care trage sforile nu doar în „capitala unui judeţ de munte” ar fi simplificator. De fiecare dată, am căutat re darea unei palete emoţionale, atitudinale, gestuale cât mai diverse şi am cultivat în plus o oarecare imprecizie în intenţiile persona jelor care, până la urmă, duce la ambiguitate şi, extrapolând, iar la impresia de incomunicabilitate. În cazul de faţă, operarea pro cesului analizei scenice ni se pare utilă şi justificată.

Veta Dincolo de aparenta / posibila imagine aşazicând tragică, iam impregnat Vetei un aer şters, de femeie casnică, întro ţinută ba nală, neîngrĳită. Pseudonimul VetaVetusta i se potriveşte, iar ac tivităţile sale, la fel de casnice (coase) ne îndreptăţesc să credem că, în universul ei, destul de limitat, are acces doar cine i se asea mănă. Întâlnirea dintre Ziţa şi Veta are loc în grădina casei celei din urmă, căci, din felul în care se raportează aceasta la spaţiu, ţi nând seama de modul în care îl urmăreşte cu privirile pe Chiriac, ne dăm seama că locurile îi sunt familiare. Pe tot parcursul vizitei surorii ei, Veta îşi ascunde îngrĳorarea care o macină cu privire la criza amoroasă extraconjugală, prin gesturile casnice obişnuite, sperând că doar doar o va determina pe Ziţa să plece. Avem im presia că cele două tipuri feminine fac parte din lumi paralele şi totuşi trăiesc în aceeaşi mahala. Cu o vitalitate moderată în comparaţie cu cea a Ziţei, Veta nu pare deloc ospitalieră, ci mai degrabă deranjată de prezenţa acesteia. Îşi temperează izbucnirile nervoase printro respiraţie greoaie, gesturi repetitive pe care le face cu acul de la butonieră, curăţarea feţei de masă de scame etc. Până la urmă, nu ar fi atât de grav dacă sora ei ar şti de relaţia cu Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Chiriac, ci, poate, mai degrabă sar preocupa dacă ar afla soţul ei şi mai apoi comunitatea în care tră ieşte. Ea ştie că, mai presus de toate, trebuie să apere onoarea de familist a Dumnealui şi, de aceea, nu lasă ca nici măcar o ieşire la Union săi păteze imaginea. La ameninţarea Ziţei că va face apel la „Nenea”, Veta îşi revine miraculos şi devine vioaie instantaneu. Ea îşi apără teritoriul ca o femeie ma tură, cu experienţă, reuşind în cele din urmă să tri umfe, spre disperarea surorii. Atitudinea pe care o afişează faţă de Chiriac nu are nimic erotic, ci pare mai degrabă o dispută conjugală care, din când în când, e condimentată cu jurăminte în stilul foiletoanelor romanţioase de tipul Misterelor Parisului, pomenite de Ziţa. Ele sunt rostite expozitiv, dar cu o voce tânguitoare. Şi totuşi, nu o putem acuza de prefăcătorie căci, la fi nalul scenei pe care am ales să o interpretez, Veta e mai înflăcarată ca oricând, ca de altfel orice tra gediană care luptă pentru dragostea ei. Am putea spune că, prin desfăşurarea de forţe, lacrimi, sus pine, tânguieli se asigura doar de ceva ce ştia deja: că prin persuasiunea ei îl ţine aproape pe Chiriac.

Ziţa Ziţa pare să fie contradicţia întru ipată. Nu vine în vizită „cu mâna goală”, ci cu castraveţi muraţi, pe care tot ea îi mănâncă la finalul scenei, printre sughiţuri şi vorbe de jale. La prima vedere ar putea trece drept „o damă bună”, aşa cum este catalogată Zoe, dar, de cum începe să evolueze, ne dăm seama că locul ei binemeritat e tot în mahala. În in terpretarea acestui personaj, am accentuat discre panţa între ceea ce vrea să pară şi ceea ce este în realitate, făcând glisarea de la aparenta imagine de vrăbiuţă care ţopăie cu gingăşie şi delicateţe, până la femeia lipsită de educaţie, dar căreia iar surâde ideea unui mariaj de convenienţă, doar ca să par vină cu orice ip, folosinduşi tot arsenalul femi nităţii. Cu umbrela de dantelă şi pana albă în păr, nu se sfieşte să îşi caricaturizeze soţul: voce gravă şi gesturi grosolane, neaşteptate pentru o fiinţă cu pretenţia şi aparenţa unei gingăşii rupte de dimen siunea pământeană… Ea pare tot timpul întrun exerciţiu de ex hibiţie pentru a atrage atenţia asupra sa. Are gra tuităţi în comportament, doar cu intenţia deliberată de a trăi totul la cote de tensiune ma xime. De fapt, un soi de teatralitate de bâlci, în care evenimentul exterior înlocuieşte/umple existenţa lipsită de interioritate a personajului. Un exemplu în acest sens e gestul de a bea de la sfârşitul scenei. Băutura o ajută săşi facă curaj şi mai ales o ajută la trecerea de la extaz la suferinţă şi lacrimiex Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

treme. Nu o bănuim atât de strategică în acţiunile sale încât să folosească faptul că ştie de legătura surorii ei ca pe o armă împotriva acesteia, ci, mai degrabă, ca pe o simplă răzbunare de moment. Miţa Şi despre Miţa am putea crede că în esenţa ei e o damă cumsecade, numai că o surprindem întrun moment nefericit din viaţa ei: trădarea amantului e peste puterile ei de înţelegere şi acceptare, iar consecinţele le vedem în scena pe care am ales să o joc. Debusolată şi fără repere, e gata săşi facă dreptate singură; în orice caz dreptatea ei, pentru că în starea revoltată în care e, ar putea atenta cu bisturiul din frizerie la viaţa oricui, dar mai puţin la a ei. Arma redutabilă – bisturiul – în cazul pro priei persoane o sperie: să moară toţi, dar nu şi ea. Întro ţinută neglĳentă, cu capul bandajat şi mersul şleampăt, vine la frizerie să se răfuiască cu trădă torul Nae. Numai că situaţia îi este potrivnică, iar din cauza întunecării determinate de furie nu mai judecă limpede. Cu gesturi dezarticulate, care aduc vădit a femeie de mahala, Miţa încearcă cu disperare săşi aducă situaţia în favoarea ei, doar că pierderea sticluţei cu vitriol o face total neinte resantă pentru Nae. Miţa se retrage ca o fiară ră nită, care nu a reuşit să impresioneze pe nimeni, trecând mai degrabă drept o femeie ieşită din fire, care, pe deasupra, mai stârneşte şi râsul amuzat al celorlalţi.

Zoe Coordonatele pe care evoluează personajul Zoe sunt diferite de ale celorlalte personaje feminine. Zoe ştie de la început că va câştiga; de aici şi sigu ranţa de care dă dovadă. Acest fapt se reflectă în gesturile ei clar determinate în spaţiu, de rostirea răspicată, cu replici care se înlănţuiesc dând im presia de text rostit alb, fără nuanţe, de privirea tă ioasă, uneori fără pic de feminitate. Din când în când, doar pentru amuzamentul personal, s imbă tactica şi întrezărim un surâs, o co etărie feminină, dar cu o vădită undă de dispreţ. Ca şi Miţa, nu crede în gestul suprem, pe care îl face numai demonstrativ: mimează sinuciderea prin strangulare. Funia şi flaconul de pastile sunt pre texte – demonstraţii de tragediană ie ină, în com paraţie cu Veta a cărei implicare este sinceră. Ştie că se află întro situaţie jenantă pentru ea, ştie căi poate face faţă, tot ce o deranjează este posibila pă tare a imaginii, din pricina ineficienţei masculului care ar fi trebuit să o protejeze. Din aceeastă cauză replica de la finalul scenei – „Lasămă!” – e spusă cu dispreţ, cu superioritate.

Pag. 15

Theodor CODREANU

EUROPENITATEA LUI BACOVIA

“Bacovia este văzut drept ceea ce este: un veritabil fenomen existenţial şi artistic, deopotrivă românesc şi european, la capătul unei lungi istorii creştine pe cale de autosufocare secularistă: „un damnat – fără credinţă, întors la păgânism, el se sufocă în plumbul său căci nu se poate ruga, nici respira.” „Păgânismul” său este, totuşi, nu un simptom de resemnare, ci de revoltă , chiar un semnal de alarmă adresat lumii europene în tradiţia Osvald Spengler – Emil Cioran, ultimul invocat, pasager, cu mult înainte de a o fi făcut, într-un studiu amplu, Ion Simuţ . “

Pag. 16

Pe 21 septembrie 2012, sa lansat la Casa Bacovia din Bacău, în cadrul celei de a doua ediţii a „Toamnei bacoviene”, car tea Svetlanei Ma a , Existenţa poetică a lui Bacovia, în traducerea poetei Lucia Olaru Nenati, traducere care a şi fost răsplătită cu un premiu. Sau scurs de la apariţia cărţii nu mai puţin de 54 de ani, fiind, trebuie subliniat, prima exegeză „monografică” despre opera lui G. Bacovia, scrisă în limba franceză şi tipărită la Éditions P.G. Keller – Winterthur, 1958, la Züri , în Elveţia. Cartea a fost teză de doctorat a autoarei, scrisă la îndem nul lui Arnald Steiger, romanist, bun cunoscător al culturii româ neşti, care ia şi îndrumat paşii către o lectură kierkegaardiană, după cum mărturiseşte autoarea în dialogul cu Lucia Olaru Ne nati, publicat ca addenda la traducere. Documentarea şi redacta rea sau produs, la Paris, în 1955, când încă Bacovia mai trăia, volumul fiind publicat la un an de la moartea poetului. Fiind o carte de debut şi tipărită, probabil, întrun tiraj redus, lucrarea nu a atras atenţia în România decât la mulţi ani după nefastul dece niu proletcultist, fiind semnalată, la bibliografie, abia în ediţia a doua a cărţii lui Mihail Petroveanu, George Bacovia (1972), iar, cu un an mai înainte, de către Constantin Călin, care a şi tradus un fragment pentru România literară. De altfel, în substanţiala prefaţă a traducătoarei, se realizează o documentată radiografiere a receptării exegezei Svetlanei PaleologuMa a în România. Dintro scrisoare a lui Edgar Papu, menţionată de traducătoare şi adresată Svetlanei PaleologuMa a, aflăm că savantul ar fi fost primul care a semnalat în presa românească lucrarea: „eu am fost primul care am semnalat admirabila dvs. carte despre Bacovia în publicistica românească” . (Totuşi, fragmentul tradus de Constan tin Călin în 1971 este cel dintâi care atrage atenţia asupra noutăţii lecturii critice a elveţiencei. Autorul mărturiseşte că a copiat de mână, pur şi simplu, cartea, cu speranţa de a o traduce, cu adno tări critice, dar nu a găsit înţelegere la editura căreia i sa adre sat!). În ce mă priveşte, prin 1976, cred, am avut în mână timp de peste o jumătate de oră cartea Svetlanei Ma a, aflândumă în vi zită la poetul Sandu TzigaraSamurcaş (19031987), care era prie ten cu Edgar Papu. Era, desigur, exemplarul carel încântase pe autorul Feţelor lui Ianus, împrumutat poetului Recitalului de pian. Cum pe vremea aceea nu mă interesa încă Bacovia , fiind afundat în lectura eminesciană a ediţiei Perpessicius, am răsfoit doar cartea, citind capitolul IV, cel despre simbolismul plumbu lui, din care am şi copiat câteva pasaje ce aveam să le folosesc mai târziu. În orice caz, dincolo de interesul câtorva critici şi scriitori, consider o mare carenţă în istoria bacovianologiei româneşti fap tul că lucrarea Svetlanei PaleologuMa a na fost tradusă imediat după apariţie. Numi explic de ce nici Agatha GrigorescuBacovia na întreprins nimic de îndată ce sa aflat de existenţa acestei cărţi, nemaivorbind de Mihail Petroveanu, care şia asumat realizarea ediţiei critice şi a fost, destulă vreme, exegetul nr. 1 al operei ba coviene. I sa făcut o mare nedreptate nu numai lui Bacovia, dar şi criticii autohtone, care a trebuit să „descopere” pe cont propriu intuiţii critice excepţionale prezente la Svetlana Ma a. Ideea sfâr şitului continuu care a făcut, pe bună dreptate, gloria cărţii lui Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ion Caraion , se află, in nuce, în Existenţa poetică a lui Bacovia, raportată la gândirea preexistenţai listă a lui Kierkegaard, spre care a îndrumato Ar nald Steiger. Capitolul XI se intitulează iar Murind neîncetat, dar, necunoscând cartea dnei Ma a, poetul român nu sa confruntat cu viziunea acesteia. Or, Caraion are ca punct de purcedere, în abordarea bacovianismul, psihanaliza, faţă de care Svetlana PaleologuMa a emite îndreptăţite re zerve, căci maladia timpului european modern nu ţine de nevroze, ci de agonia creştinismului, prin ceea ce gânditorul nordic numeşte maladie à la mort. Singurătatea devine condiţia omului mo dern: „Omul nu mai vrea să renunţe la solitudinea sa şi tocmai în aceasta constă infernul. Umanitatea a ratat întâlnirea ecumenică cu Cristos şi din această cauză se prăbuşeşte în angoasa dezagre gantă. Bacovia trage ultimele consecinţe ale Exis tenţialismului, un pericol care este efectul angoasei: dispariţia speciei şi geomorfismul, acela care a existat în zorii rasei noastre şi unde viziunea poetului este antrenată – nefiind deloc creştină – întrun mod fatal.” Kierkegaard a fost unul dintre cei mai profunzi gânditori creştini, avertizând asu pra condiţiei seculariste a omului european. „Exis tenţialist” fără program, atingând profunzimi heideggeriene, Bacovia a exprimat, în limitele im aginarului poetic, ceea ce Kierkegaard ridica la rang de concept, încât, con ide autoarea, cartea Maladia mortală pare a fi scrisă pentru al înţelege pe Bacovia. Aceeaşi impresie puternică am avuto eu însumi când am citit această capodoperă a lui Kierkegaard, interferândo cu experienţa poetică bacoviană în subcapitolul Maladia mortală din ca pitolul Complexul Bacovia al cărţii mele cu acelaşi titlu . Şi asta sa întâmplat fără să cunosc interpre tarea kierkegaardiană a Svetlanei PaleologuMa a, din care cauză nici nam făcut trimiterile necesare (fapt care ar contrazice flagrant scrupulozitatea cu care mă raportez la surse), ceea ce ar fi putut lăsa impresia autoarei că iam „prădat” ideea. Abia acum îmi explic de ce a reacţionat negativ când i am trimis cartea mea despre Bacovia prin interme diul Luciei Olaru Nenati. Numi rămâne decât să cer scuze tardive pentru necunoaşterea integrală a cărţii sale, dar acest fenomen de pancronism (cum la numit Adrian Marino) vine să întărească intui ţia critică de excepţie a Svetlanei PaleologuMa a cu privire la Bacovia. Dacă receptarea exegezei în România, aşa fragmentară, cum se dovedeşte, e cunoscută, lip sesc, în s imb, eventualele informaţii cu privire la ecoul în Europa occidentală, cum sublinia, cu prilejul lansării de la Bacău, şi Constantin Călin. Ar fi de datoria Institutului Cultural Român ca o Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ediţie a cărţii să circule în străinătate (valabil şi pentru cele două cărţi despre Eminescu), să fie promovată măcar cu aceeaşi insistenţă cu care s au tradus şi lansat „opere” ale unor beneficiari conjuncturali, dar fără substanţa cărţii Svetlanei PaleologuMa a. Căci trebuie spus de la bun înce put: Existence poétique de Bacovia nu numai că promovează, pentru întâia oară, un mare poet român în Occident (în speţă, Bacovia), dar este şi scrisă dintrun punct de vedere occidental, din per spectiva unui comparatism viguros (amintind de cel al lui René Etiemble şi al lui Adrian Marino), lipsit de complexele balcanice ale criticii din ţară, fie ele sincronizantsursiere sau protocronice. Au toarea o afirmă pregnant, ca o particularitate izbi toare a operei lui Bacovia comparativ cu a celorlalţi scriitori din generaţia lui (fie ei simbolişti, sămă nătorişti sau poporanişti), dar şi în context mai larg, balcanic. Bacovia este văzut drept ceea ce este: un ve ritabil fenomen existenţial şi artistic, deopotrivă ro mânesc şi european, la capătul unei lungi istorii creştine pe cale de autosufocare secularistă: „un damnat – fără credinţă, întors la păgânism, el se sufocă în plumbul său căci nu se poate ruga, nici respira.” „Păgânismul” său este, totuşi, nu un sim ptom de resemnare, ci de revoltă , iar un semnal de alarmă adresat lumii europene în tradiţia Os vald Spengler – Emil Cioran, ultimul invocat, pa sager, cu mult înainte de a o fi făcut, întrun studiu amplu, Ion Simuţ . Ceea ce subliniază cu insistenţă autoarea e că fenomenul Bacovia se remarcă „încă de la început printro originalitate totală” , prin ra port cu atmosfera culturală din ţară, din primele decenii ale secolului al XXlea: „el modifică sensi bilitatea contemporană prin simplul fapt al pre zenţei sale stranii, cu nimic asemănătoare. El armonizează spiritualitatea românească, marcată de «semănătorism» şi «poporanism» întro trans lare de valori: omul se consideră a fi întro relaţie tragică cu realitatea sa funciară.” Nici confraţii simbolişti, observă autoarea, nu merg pe linia lui Bacovia, exceptândul pe Urmuz, care era însă „un neurastenic care în psihomania lui interioară, şia dus experimentul până la sinucidere” . Bacovia a dus lucrurile până la capăt: „O apariţie de un ase menea calibru pe piaţa literară reprezintă un feno men, în special printrun fapt capital ce ţine de geografie: occidentalitatea la marginea Europei. Bacovia este un occidental la gurile Dunării ceea ce nici sârbii nici bulgarii, spre exemplu, nu cu nosc. Personalităţi artistice puternice precum Ar ghezi sau sculptorul Brâncuşi – unul dintre idolii grupării Dada – sau inspirat din surse autohtone, ţărăneşti. Există, pe de altă parte, în florilegiul poe

Pag. 17

tic al secolului douăzeci românesc «cei trei B»: Barbu, Blaga, Bacovia.” Între toţi, Bacovia „Este singurul occidental care vine cu substanţa lui ex clusiv citadină.” (Eti etarea nu pare riscantă în cel priveşte de Ion Barbu?!). Doamna Ma a face un pas mai departe şi caută rădăcinile „occidenta lizării de margine” la Bacovia nu prin simple in fluenţe, în spiritul teoriei lovinesciene, pe care o cunoaşte, ci în însăşi „provincia moldavă”: „cu at mosfera sa tipică, cu barăci ve i de unde emană regrete îndepărtate. Moldova este un pământ de istorie, de ruine – ciudat, decolorat, suspendat în vreo tradiţie şi vreun vals depăşit în care tipul eşuatului îşi plimbă plictisul moştenit dea lungul generaţiilor.” Bacăul ar fi întru iparea arhetipală a târgului de provincie moldovenesc, fără de care înţelegerea lui Bacovia nar fi posibilă: „ve i oraş de «ceangăi» cu fabrici numeroase, aer comercial, sordid”, un asemenea târg fiind „un produs speci fic moldav care evocă cetăţile cu zidiri, dar fără să cunoască, aşa ca oraşul, o forfotă vie” . (În cuvântul său, dl Constantin Călin a contestat, pe bună dreptate, calificativul „oraş de «ceangăi»” pentru Bacău. Nici Bacovia nu recunoaşte a fi trăit întrun asemenea oraş, ci doar, cel mult, în unul „jido vit”!). Interesant că autoarea extinde atmosfera târgului de provincie creionat la condiţia întregii Moldove, apoi la întreaga Românie şi, în ultimă in stanţă, la aceea a întregii Europe! Între toate pro vinciile istorice româneşti, sesizează Svetlana PaleologuMa a, Moldova este singura în conti nuă decădere, începând cu pierderea unei părţi din Bucovina, la 1775, continuând cu vânzarea Basara biei la 1812, apoi cu cedarea capitalei, după Unirea de la 1859. Acest blestem istoric este trăit la cote inimaginabile de autorul Plumbului: „Bacovia este strigătul de dispariţie al întregii Moldove. (…) În curând va risca acelaşi lucru întreaga Românie, care după Cioran, unul dintre spiritele româneşti actualmente cele mai simptomatice, şia ratat des tinul istoric.” Să nu uităm că această tragică impresie este formulată de autoare în condiţiile în care spectrul Sovietelor se întindea ca o molimă peste întreaga Europă. În 1953, Mircea Eliade scria un eseu des pre primejdia mutilării sardanapalice a fiinţei ro mâneşti de către imperiul comunist slav (Destinul culturii româneşti), iar Cioran lăsase în urmă cea mai vie şi mai zguduitoare carte a lui, S imbarea la faţă a României (1936). Între toţi însă, Bacovia este înaintemergătorul, profetul fără filosofie, dar cu atât mai copleşitor, cuibărit/refugiat în cavoul plumbului şi în locuinţa lacustră: „ inurile pe care le suferă primitivul ghemuit în coliba sa la

Pag. 18

custră se raportează în cel mai frapant mod la omul secolului douăzeci”: „Fenomenul Bacovia constă tocmai în contemporaneitatea sa naturală cu Occidentul, fără decalaj, ţinând cont de faptul că Moldova a fost mereu orientată spre Occident. (…) Dacă criza nu va trezi virtualităţile somno lente, Occidentul – în sensul său major – este ame ninţat de prăbuşire. Aceasta este misiunea simptomatică, profetică a lui Bacovia, mai mult decât semnalul său de alarmă./ A fi european în seamnă al citi, al înţelege, al revendica pe Baco via care denunţă maladia, iraţionalitatea, pietrificarea, viaţa care se opreşte: «Şi stam împie trit… şi de veacuri/ Cetatea părea blestemată» (Pa noramă).” Asta vede Svetlana PaleologuMa a, în anii 19551958, în straniul profetism bacovian, anunţat încă de la 1900, de când datează caietul cu titlul Plumb. S imbatusa cu ceva în „bine” destinul României şi al Europei? Realitatea, iar spoită în civilizaţie, sub noua utopie a Uniunii Europene şi a globalizării, ne arată că nu, că România continuă, de la marginea Europei, să fie avangarda simpto melor prăbuşirii proprii şi a Europei globale. Ca voul bacovian şi locuinţa lacustră sunt ultimele imagini ale planetei pământ, care, probabil, se vor întrupa peste multe veacuri. România, Europa, Pă mântul însuşi nu sunt altceva decât Corabia altui moldovean de stirpe bacoviană, Matei Vişniec. O corabie care se scufundă foarte încet, la nesfârşit, cum e şi sfârşitul continuu bacovian, cum e şi in vazia morţii în alt „târg” moldav, Baaadul lui Cezar Ivănescu. Să nul acuzăm pe Bacovia de „pesimism” şi de alte trăsnăi ideologice, ne atrage atenţia şi Svetlana PaleologuMa a. În definitiv, Bacovia are soluţie la tot acest cataclism interminabil, la această apocalipsă fără finalitate, cum iam zis în Comple xul Bacovia. „Păgânul” Bacovia găseşte salvarea, creştină în esenţă – plânsul: „Totuşi există ceva măreţ care îl salvează şi care este eia tuturor lu crurilor: faptul că Bacovia poate să plângă. Lacri mile îl apără de damnare, de satanismul integral, căci ele seamănă cumva cu acel indice existenţial al lui Heisenberg din fizica modernă, atomică, cel care întro ecuaţie poate răsturna totul. Prin lacrimi orgoliul de Satan se încovoaie. De fapt, Bacovia nu este satanist căci el na făcut elogiul Absenţei, na răspândit răul precum Gide, spre exemplu. Dim potrivă, el este cât se poate de uman, aflat mereu la limita extremă a suportabilului unde durata de vine o tortură îndurată eroic: el nu sa sinucis, pur tânduşi cu nobleţe rana, crucea sa de martir.” Spre deosebire de Cioran, Bacovia nu are nimic cinic (şi nici kynic) în el. Cinicul, cum a fost Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

numit şi Caragiale, nu are ca soluţie plânsul, ci… râsul. Bacovia are, cel mult, umor. Dar „cinicul Ca ragiale” deja înţelege că viitorul nu mai aparţine râsului, care sa dovedit a fi neputincios. După răs coalele din 1907, care lau determinat pe Caragiale să scrie fulminantul pamflet, ia trimis, de la Berlin, lui Petre Th. Missir, o cunoscută scrisoare, în care profetiza: „Începem o altă istorie mai puţin veselă decât cea de până ieri; râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată faţă cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noştri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul”. Caragiale îl anunţa, fără să ştie, pe Baco via, poetul zguduit de „un plâns intern”, altul decât al Demiurgului eminescian. Desigur, cartea Svetlanei PaleologuMa a, miraculoasă la vârsta de 27 de ani şi scrisă în bân tuitorii ani proletcultişti, are şi neîmplinirile fireşti pentru o lucrare de debut. Autoarea însăşi, ajunsă

la maturitate, a simţit nevoia să se detaşeze de ex perienţa tinereţii. Aparent, iar traducerea în ro mâneşte vine cam târziu. În realitate, eseul nu şia pierdut deloc actualitatea, profunzimea şi prospe ţimea. Apoi, să nu se creadă că autoarea uzează ex clusiv de grila unei viziuni existenţialiste. Sunt pagini de remarcabilă observaţie şi analiză estetică şi stilistică. Poate ar fi fost necesară o ediţie critică, ad notată, cum o gândea Constantin Călin. Tehnore dactarea de la editura băcăuană are imperfecţiuni şi necesita încă o corectură spre a elimina unele greşeli strecurate, cum ar fi scrierea unor nume străine (Kirkegaard, în loc de Kierkegaard, Valery în loc de Valéry) ş.a. Acestea nu impietează însă acurateţea şi „poeticitatea” traducerii Luciei Olaru Nenati, căreia se cuvine ai mulţumi pentru acest dar făcut culturii româneşti.

Devenită Svetlana Paleologu-Matta, după căsătoria cu fratele cunoscutului eseist Al. Paleologu, Andrei. Sub acest nume, va semna cărţile ulterioare: Eminescu şi abisul ontologic (Editura Nord, Aarhus, Danemarca, 1988), Jurnal hermeneutic (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997), Calicantus: scene din viaţa lui Cristal, Editura Augusta, Timişoara, 2005, Galaxie Proust (München, 2011). 2 Constantin Călin, O exegeză străină despre Bacovia, în „România literară”, Bucureşti,, IX, nr. 38, 16 septembrie 1971, pp. 12, 19. Apud Lucia Olaru Nenati, Svetlana Paleologu Matta – un nume de referinţă în exegeza bacoviană şi eminesciană, studiu introductiv la Svetlana Paleologu Matta, Existenţa poetică a lui Bacovia, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2012, studiu introductiv, interviu, medalion biobibliografic, anexe şi îngrijire ediţie, de Lucia Olaru Nenati, p. 15. 4 Primul meu eseu despre Bacovia datează din 1977: Strigăt şi tăcere, apărut în „Ateneu”, în numărul din septembrie 1977, scris, după câte îmi aduc aminte, la îndemnul lui Constantin Călin. Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977. 6 Svetlana Paleologu Matta, op. cit., p. 109. Cf. Theodor Codreanu, Complexul Bacovia, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003, pp. 226-236. 8 Termenul a fost folosit chiar de Svetlana Paleologu-Matta privitor la Bacovia însuşi, în dialogul eminescologic cu Mihai Cimpoi, inclus în cartea acestuia Spre un nou Eminescu. Dialoguri cu eminescologi şi traducători din întreaga lume, Editura Hyperion, Chişinău, 1993, pp. 47-62. Autoarea lasă impresia că s-a „despărţit” definitiv de Bacovia, comparaţia cu Eminescu fiind susţinută astfel: „Eminescu e desigur un geniu, Bacovia doar un poet sincer, autentic («clasa întâi», cum îl califica foarte just, pe vremuri, un mare prieten la Paris). La unul nebunia aduce o spărtură în profunzime, la altul ftizia nu e decât o dezagregare clinică./ De abia acum îmi dau seama că Bacovia l-a «prădat» literalmente pe Eminescu. Dar lucrul acesta nu are nici o importanţă – l-a făcut şi marele Balzac cu marele Rabelais. Numai că din bogăţia infinită şi vitală a lui Eminescu, Bacovia nu a sustras decât un singur cânt monocord: ploaia şi plumbul.” (p. 62). 9 Prin pancronism, Adrian Marino înţelegea exprimarea unor idei similare ale unor spirite contemporane, aflate la distanţă unele cu altele. 10 Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 85. 11 Ibidem, p. 96. 12 Cf. Ion Simuţ, Bacovia şi Cioran, în Revizuiri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, pp. 80-103. 13 Svetlana Paleologu-Matta, op. cit., p. 111. 14 Ibidem, p. 112. 15 Ibidem, p. 114. 16 Ibidem, p. 115. 17 Ibidem, p. 116. 18 Ibidem. 19 Ibidem, pp. 118-119. 20 Ibidem, p. 122. 21 Ibidem. 22 Ibidem, pp. 135-136. 23 . Scrisoarea din 3/16 aprilie [1907], către Petre Th. Missir, în I. L. Caragiale, Opere, VII, Ed. Fundaţiilor…, Bucureşti, 1942, p. 554. 3

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 19

Emanuel POPE (Anglia)

S.O.S Animal la apă!

m avut convingerea că voi muri așa, în liniște, purtat și în conjurat de ape străine pe nava asta construită din lemnul unor lumi disparate.Dar nu, conti nentul semenilor pe care prea devreme lam părăsit continuă să danseze cu lu minile și vocile lui în depărtarea nesfârșitului ocean. Noaptea, valuri zdrenţuite scăpate de sub tăișul Lunii îmi aduc vești dinspre acesta și atunci, singura fiinţă care mănsoţeşte începe să mă tulbure profund, reușind pentru ceasuri în tregi sămi domine gândurile cu zbuciumul ei . Miam început viaţa cu un paşaport expi rat. Nu aş fi crezut şi nici părinţii mei, care de comun acord cu cei ai lui Borges mau zămislit pentru ʹʹjocul riscant şi frumos al vieţiiʹʹ. Nu mă întrebaţi cum au reuşit ai mei pe sub cortina de fier a comunismului să intre în rezonanţă cu părinţii poetului argentinian. Nu iaş fi bănuit şi nici numi mai bat capul căci în definitiv niciodată nu voi putea desluşi durata unui ecou. Rezultatul însă a confirmat modelul ales şi am ajuns să înfăptuiesc la rândumi ʹʹcel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n am fost fericit.ʹʹ Dar viaţa omului nu se poate împlini din seva unui singur adevăr, fie acesta şi unul major, şi din inerţie ori din compasiune pt păcatul meu, mam pornit prin lume săi găsesc pereche. Re cunosc că nu a fost uşor şi în pofida străduinţelor mele, abia am reuşit... după mai bine de 20 de ani săi aduc tovarăş bun: Singurătatea. Biet animal adulmecânduşi încă pe ape sălașul, scrĳelind zi şi noapte în carcasa unui mort. Deacum nul mai pot minţi ca altădată. La început şi nava asta arăta altfel. ʹʹFoculʹʹ îi era foc, tambuchiul zdravăn, iar măiastrele vele aripi crescute firesc din fernambucul catargului. Încămi mai amintesc muzica speranţei din ziua în care am părăsit portul. Flickflackurile tovarăşului meu de drum şi mulţimea pe chei ovaţionând ori de câte ori acesta atingea cu ar cuirea trupului său flamura arborată sub semnul tinereţii. Era vară. Cineva a strigat: apele vă vor potoli avântul! Am râs. Oceanul în radă fierbea. De aceea, ori poate şi din alte cauze, am decis atunci să smulg ancora acestei corăbii aruncând

Pag. 20

o pradă definitiv uscatului. Nu aveam nevoie de ea şi fierul ei ruginit nici măcar nu a vibrat prin aer mai înainte de aşi înfinge râtul în piatra cal darâmului din docuri. Cei de pe mal amuţiseră. Temerar leam strigat : Oceanul va fi mai primi tor decât umanitatea voastră! Numi păsa, numai aşa mă puteam bu cura de orizont şi fără a privi înapoi, alunecând pe ape cu uşurinţa visării, miam desprins nava din împresurarea portului. Îl aud urlând şin torentul vocalelor sale drugii de fier ai tăcerii mele vibrează căpătând vinovaţi strălucirea disperată a colţilor săi. Cu anii acest jurnal de bord a devenit doar un presspapier al gândurilor şi între coperţile lui ca întrun ierbar sau aşezat docil laolaltă şi tot ce am ucis: speranţele căutării şi cele ale regăsirii. Navigând după poziţia stelelor, îmi părea uneori că aş privi pământul din apropierea lor, ca pe o ţintă... aflată la anilumină distanţă. Alteori însă simţeam că mă apropii de ţărmul semenilor mei şi tulburat atunci porneam sămi pregătesc dis cursul revederii: ʹʹce am eu de spus Umanităţii?ʹʹ Doar aparţineam aceluiaşi continent, nu? Numai aşa mă puteam încredinţa că regăsirea numi va fi refuzată şi fugind din vecinătatea păcatelor mele uitam pentru câteva ceasuri că minima penitenţă impusă oricărui fugar reîntors acasă era tăcerea. Dar rătăcirile mele mau ajutat în cele din urmă să înţeleg: nu eu eram cel ce visa sub bolta stelelor imune, ci doar singurătateami reitera batjocoritor prin fiinţă ecourile unei lumi apuse. De aceea am hotărât să nu răpesc nimic din puterea timpului şi mă bucur acum că nu sunt un zeu nevoit săşi supravieţuiască. Îi privesc silueta. Gândul dea îmbătrâni împreună măngheaţă. Au existat desigur mo mente în care am încercat cu disperare săl rechem aproape. Trădările însă întotdeuna au însemnat mai mult pentru fiecare dintre noi şi da, ʹʹnu am reuşit nicicând săi fiu prietenʹʹ. Mai mult de atât, nici măcar acestui secret nu iam putut găsi un confident. Avatarurile omului singur sunt greu de înţeles şi deşi în singurătatea deplină e uşor a renunţa a trebuit să treacă ceva timp pînă sămi dau seama că există un singur mod maritim dea străbate: am hotărât săi redau matelotului meu libertatea. ... fără regrete apoi îmi voi putea prive ghia în linişte singurătatea. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

George POPA

Poezia şi absolutul

n condiţia umană, intelectul concepe trei forme de absolut : cognitiv, ontologic, axiologic.

Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins decât dacă am putea cuprinde în aparatul cunoaşterii întreg infinitul (expresie improprie, totuşi : infinitul nu poate fi considerat un întreg, o to talitate „rotundă”, pentru că izvorăşte mereu din el însuşi); la fel şi desfăşurarea temporală din neînceputuri până astăzi, lucru, desigur, „absolut” imposibil. Mai mult, cosmosul este mereu în devenire, nimeni nu poate şti vreodată încotro se îndreaptă evo luţia sa. Ca atare, Joseph Arthur conte de Gobineau avea dreptate „Ignoramus et ignorabimus”. Kant formulează concepţia con form căreia ceea ce noi cunoaştem este creaţia aparatului cognitiv subiectiv, sensibilitate şi intelect de care dispunem. „Lucrul în sine” (das Ding an si ) rămâne incognoscibil. Şi tot atât de necunoscut rămâne şi sufletul, interioritatea noastră : „A te cu noaşte pe tine însuţi, este lucrul cel mai dificil”, spunea încă la începutul filozofiei greceşti, Thales din Milet. „Nu putem găsi li mitele sufletului, pe ce drum am apucao, atât de adânc ele se afundă” , afirma la rândul său Heraclit din Efes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum au spuso de la MarcAurel la Emi nescu, trupul este un străin în care a fost captată conştiinţa, spi ritul. * Absolutul ontologic – eternitatea entităţilor ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Fiinţa se află întro devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaştere, iar pe de altă parte entităţile individuale poartă în formula lor ontică, pe risabilitatea. Sunt Seine zum Tode – ca să reluăm formula lui Hei degger, care nu face decât să repete un adevăr ştiut de întotdeauna şi dese ori repetat de Heraclit la modul profund tra gic : „Noi toţi trăim moartea, şi toţi ne trăim propria moarte”. Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia însă să spună că ne naştem anume pentru a muri. Or, acest lucru arată tocmai caducitatea, inconsistenţa substanţei fiinţiale întru ipată întro formă defi nită, întrun tipar determinat, oricare ar fi acela. Dar persistenţa lor eternă – la ce bun ? Ce ar însemna pen tru univers, dar şi pentru un om a trăi indefinit în identitatea psi hosomatică sub care sa născut ? Moartea nu apără omul de propriul plictis de sine (ennui, anoia, spleen) dacă ar trăi mii de ani în aceeaşi formulă de a fi ? Ca să nu mai punem întrebarea foarte banală: unde ar fi încăput toată omenirea de la începutul ciclurilor, ca de pildă cele opt straturi de civilizaţie câte au des coperit săpăturile arheologice în oraşul babilonian Ur ? Până unde trebuia să ajungă Turnul lui Babel pentru a putea găzdui întregul şir de omenet ce urma să se tot nască până azi ? Nu este perisabilitatea o apărare a naturii ? Chiar dacă acest lucru ar putea fi o imensă fraudă, cum scria Tagore, gândind că există compensaţia întro

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Suntem condamnaţi la perioade mereu reluate de kaliyuga în care să bată tzunami-ul catastrofal al răului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutaţie axiologică existenţială proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven – „Seid umschlungen, Millionen ” ?.“

Pag. 21

altă lume, o supraexistenţă. Este foarte posibil ca omul să poată aclima tiza şi popula şi ale planete, şi totodată să prelun gească indefinit viaţa, vindecândo şi de îmbătrânire. Va fi ca în raiul visat de religii. Deci teoretic sar putea presupune că ontologic omul ar putea reuşi să creeze un asemenea absolut al vieţii – adică fără maladii, fără suferinţe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că „absolutul (existenţei) este frate cu moartea”. Pen tru că esenţa fiinţării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat în devenire, deoarece cosmosul nu este dat odată pentru întotdeauna, ci se recreează pe sine din mers, oprirea ar însemna încremenire, îngheţul tanatic.

gică a universului, comite răul până la ucideri în masă. Dacă natura o face, să spunem, pentru pro pria asanare, ca şi cum şiar repara greşeala că ne a născut, distrugerea de către om a vieţii altuia are loc dintrun motiv absurd, acela de a crede – conştient, subconştient că actul de a ucide iar asi gura un surplus de viaţă proprie, un mod, de ase menea subconştient, de a elimina ideea propriei morţi. Heidegger crede că necunoscuta Marea Fi inţă, aruncă pe om în lume pentru a o „păstori”, pentru a o afirma, dar tot el recunoaşte că omul este condamnat să moară, deci tot nu poate salva Fiinţa… Avea dreptate Heraclit afirmând că ”gân durile omului sunt jocuri de copii”. *

Condiţia sine qua non a realizării înveşni cirii vieţii omului este să se reuşească totodată atin gerai altui absolut : cel axiologic, cel etic. Empedocle afirma că întregul cosmos evoluează sub semnul ciclicităţii iubireură, armoniedizar monie, creaţiedistrugere; iar Heraclit era mai pe

simist : „totul se face şi se distruge prin discordie”. Cervantes nota în Don Quĳote „Omul este cum l a lăsat Dumnezeu, uneori şi mai rău decât atâta”, iar Shakespeare în finalul Sonetului 121: „The men are bad and in their badness reign”. Care ar fi raţiunea existenţei răului uman ? Fiinţa merită să fie distrusă ? Natura gândeşte în acest fel, din moment ce ne condamnă pe toţi la moarte ? Numai că omul însuşi, conştiinţă axiolo

Pag. 22

Or, tragic este următorul fapt : iar presu punând că omul ar găsi mĳloacele de aşi prelungi indefinit viaţa, el tot va fi egolatru, tot va provoca suferinţă şi va ucide. O mutaţie morală nu pare po sibilă. Atunci, ce îi rămâne omului pentru „sal vare”, şi anume, de ce formă de „salvare” dispune ? Omul are conştiinţă. Conştiinţa de sine : conştiinţa destinului său în lume – viaţă amenin ţată de suferinţă şi rău, şi ineluctabil aruncat în moarte. Or, dânduţi seama de injusteţea acestei sortiri faţă de Fiinţa ca atare, conştiinţa omului este axiologică. Or, pentru conştiinţa umană există vreo ieşire, măcar iluzorie din acest destin ? Da, există un dar excepţional – imaginaţia, „regina facultăţi lor”, cum a denumito Charles Baudelaire. Este un dar al naturii, pentru a încerca o compensaţie, o reparaţie la nereuşita vieţii ? Vine ea mai sus de lumea Creatorului, cum afirmă Emi nescu vorbind despre natura geniului ? (Lume şi geniu „Povestea magului călător în stele”). Pe de o parte imaginaţia ştiinţifică a permis omului să descopere şi să fructifice infinite posibi lităţi latente ale naturii : matematica, fizica, imia, astronomia, biologia, etc. iau uşurat viaţa, dar io şi ameninţă, căci orice nouă descoperire, recunoş teau inezii când au descoperit praful de puşcă, se întoarce împotriva omului, aceasta pentru că omul nuşi poate controla moral aceste descope riri, la acmeu aflânduse fisiunea atomului cu Hi roşima consecutivă. * Dar există o altă imaginaţie care constituie unica salvare de mare forţă spirituală : imaginarul poetic, imaginarul artistic. Acesta, scrie Kant, în co laborare cu intelectul, a făcut ca omul să creeze o Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

nouă lume. La acest binom, autorul Criticii puterii de judecare, adaugă gustul şi spiritul „având în ţeles estetic, spiritul înviorător, însufleţitor al min ţii făcândo să vibreze telic” în alţi termeni ceea noi am numit „emoţia intelectuală a artei” Întrun cuvânt, „Puterea de imaginaţie (ca facultate de cunoaştere), este, anume, foarte puter nică în crearea unei alte naturi din materia oferită de natura reală”, scrie Kant. Şi filozoful din Kö nigsberg relevă faptul că imaginaţia „dispune de libertatea prelucrării acestei materii pentru altceva, şi anume pentru ceva ce depăşeşte natura”.. Kant numeşte aceste reprezentări ale puterii de imagi nare idei, pentru că ele „năzuiesc spre ceva care se află dincolo de limitele experienţei” empirice, ceea ce „le dă aparenţa unei realităţi obiective”. Ca atare, puterea de imaginaţie este creatoare, accen tuează Kant, în sensul că ea depăşeşte conceptele intelectului: „Ea pune în mişcare facultatea ideilor intelectuale spre a gândi anume, cu prilejul unei reprezentări mai mult decât se poate cuprinde şi concepe în ea în mod lămurit.” Geniul, scrie Kant, este cel care poate îndeplini dezideratul unor ase menea creaţii. (Critica puterii de judecare, trad. Traian Brăileanu, 1940, pp. 195200). Hölderlin va duce mai departe viziunea kantiană : ”Voll verdienst do di teris wohnet der Mens auf diese Erde” Plin de merite, poetic trăieşte omul pe pământ ideie capitală, preluată de Heidegger, pentru a afirma că Poezia (concept însumând toate artele), este cea care „salvează Da sein” – fiinţa umană, şi prin aceasta marea Fiinţă care la aruncat pe om în lume anume pentru ca acesta, prin arte, „să o păstorească”. * Poezia, arta în general poate să ofere un ab solut şi care ar putea fi acela ? „Was bleibe aber, sti em die Di ter” Ceea ce durează, poeţii creează afirmă Hölderlin. Fiind creaţia omului, realizările artistice constituie o realitate pe care omul o consideră absolută axio logic, fixate pentru eternitate. Sunt „zilele nemuri toare ale omului”, de care vorbea Pindar, „prezentul etern” de care vorbesc Platon şi Nietzs e. Arta este absolutul uman : Rigveda şi Imnurile lui Hölderlin, piramidele egiptene şi Partenonul, Afrodita din Cnide praxiteliană şi cele trei Pieta ale lui Mi elangelo, autoportretele lui Rembrandt şi Van Gogh, concertele pentru pian ale lui Mozart, simfoniile lui Beethoven, Tristan şi Isolda wagne riană. Popoarele sau stins, dar simbolica mitului lui Ghilgameş rămâne peren, cultura greacă sa în nemurit în cultura europeană prin mituri precum Apollo, Orfeu, Dionysos, prin ideea de „secţiunea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de aur” sau „proporţiile divine”, iar presocraticii au fundamentat întreaga filozofie ulterioară. Ve dele indiene au creat viziunea unui întreg popor, întru ipată în operele lor culturale, sculptura, ar hitectura, poezia. Configuraţia spirituală a popoa relor este o neonatură în natură, aşa cum proclama Kant. * Dar oare imaginarul poetic rămâne numai o iluzie ? O autoînşelare acceptată de om pentru că este opera sa, că el însuşi este creator, putând făuri o lume paralelă celei de fiecare zi în compe tiţie cu lumea lui Dumnezeu ? Şi totuşi, nu se poate des ide şi o altă per spectivă ? Dacă inimaginabilele energii latente din lumea materială pot fi atât de extins şi uimitor

fructificate, încât am ajuns, de pildă, la descoperiri de mare excepţie privind comunicarea la distanţe astrale, energiile noastre spirituale, trăite în voinţă de absolut valoric, nu se fructifică în circui tul ontologic cosmic nu ştim unde şi nici când ? Decăderea culturală şi morală actuale tot mai grave, onticitatea profund viciată, negativă până la malefic nu se datoreşte energiilor negative ple cate de la răul de zi de zi al oamenilor şi nocivita tea unor opere „culturale” ? Suntem condamnaţi la perioade mereu re luate de kaliyuga în care să bată tzunamiul catas trofal al răului sub cele mai diverse forme ? Dimpotrivă, este atât de himeric să credem că ener giile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axio logic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutaţie axiologică existenţială pro clamată de finalul Simfoniei a IXa a lui Beethoven – „Seid ums lungen, Millionen…” ?

Pag. 23

Viorel ROMAN (Germania)

Antigermanismul pe lângă antisemitism devine o forme de antimodernism? Cei de făcut? Să se facă ordine în UE ca sub Bismar şi Hitler? Să devină Merkel o cancelară de fier, ca Margaret That er? Să se compenseze fără condiţii capuşa rea şi lipsa de disciplină financiară a PIIGS? Să iasă Germania din zona euro şi să lase sudul, estul UE ruşilor, anglosaxonilor, inflaţiei, conflic telor? Să se accepte moneda EURO Nord/protes tantă, EURO Sud/catolică, EURO Est/grecoortodoxă? Să devină Germania servi ciul social al UE (pt. romanes) sau UE al lumii (africanii, asiaticii forţează graniţele pe unde pot)?

EUROPA DOAMNEI MERKEL

umătate din ajutorul social din întreaga lume se acordă în Europa, unde trăiesc 7% din po pulaţia globului, care produc circa o pătrime din mărfurile şi serviciile din lume. Odată cu in troducerea monedei unice EURO salariile au crescut în Italia cu 35%, Franţa 27%, Spania 25%, Germania 5%. Pensia e în Grecia 96% din salar, Spania 82%, Italia 68%, Franţa 52%, Germania 39%. Creşterile se fac pe seama bugetelor capu şate mai mult decât volumul impozitelor, aşa că state cu familii bogate sunt falimentare, iar fami liile sărace se bucura de un stat puternic. După datele Băncii Centrale Europene, condusă de italianul Mario Draghi, averea medie a fami liei din Germania e 51.400 €, Grecia 101.900 €, Franţa 113.500 €, Spania 182.700 €, Cipru 266.900 €. Şomajul tinerilor germani e de 7%, greci de 60%, spanioli 50%. Aceste cifre le are în faţă dna Angela Merkel, 58, când statele PIIGS* cer ajutor financiar şi este câteodată şi şantajata cu vina răz boaielor mondiale pierdute. Presa exotică din Grecia şi România pretinde că Berlinul le dato rează 160 şi respectiv 20 de miliarde de euro din vremea războiului. Manifestaţiile contra dnei Merkel cu mustaţă a la Hitler în uniforma Partidului NaţionalSocia list al Muncitorilor Germani sunt spontane, nus înscenate, dar foarte bine mediatizate. Cine caută pe google numele Merkel & Hitler găseşte trei milioane de documente, foarte multe în limba ro mână.

Pag. 24

Ce să facă dna Merkel în al treilea mandat de cancelar, după alegerile din septembrie? Educată în RDG în spiritul tatălui său (preot protestant), ea continuă şi profită de politica cancelarului Gerhard S röder: ajutor social condiţionat. Agenda 2010 şi politica externă germană se face la Berlin. E suficient?! Elita germană nu are o viziune privind depăşirea stagnării din UE. Ea vrea competitivitate în lumea globanizata şi cere ca toţi să facă la fel. Oricum criza e numai un aspect minor al eşecului din 1989, când sa ratat refacerea unităţii creştine şi a început un blocaj spiritual şi material de du rată. Din imperiile de la anul 0 a supravieţuit numai Imperiul Roman, Sfântul Imperiu Roman de Na ţiune Germană. Acuma, cu EUAcquis se speră depăşirea atât a deficitul de unitate creştină, cât şi cel atât de evident de deficit de democraţie printro constituţie. Până atunci totul se mărgi neşte la tratate între guverne, care vizează în pri mul rând EURO, aşa că în UE nu se mai vede pădurea de copaci. Criză, blocajul actual va continua până când nu se va realiza unitatea creştină de la Vancouver la Vladivostok şi Europa unită va avea o constituţie unică, care să se bazeze pe experienţă a două mi lenii de civilizaţie şi cultură, la îndemâna tutu rora literatura clasică grecoromană, biserica universală şi dreptul roman model de civilizaţie pentru întreaga lume. * PIIGS – Acronim (ternen folosit în economie şi finanţe) referitor la Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia şi Spania. PIGS = Portugalia, Italia, Grecia, Spania. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

George PETROVAI

ALBERT CAMUS SAU IPOSTAZA SCRIITORULUI EXILAT ÎN EXISTENŢĂ

mil Cioran era de părere că cultura Franţei face parte din familia marilor culturi din toate timpurile. Chiar dacă în spatele acestei afirmaţii se desluşeşte satisfacţia celui ce sa lăsat absorbit de limba şi cultura franceză întro asemenea ma nieră decisivă, încât pentru a nuşi altera noul stil eminamente franţuzesc – a refuzat să mai scrie în limba română, totuşi, nu putem să nu fim de acord cu spusa celebrului nostru fost compa triot: Da, spiritul francez a învins întotdeauna sabia, iar şi atunci când Descartes, acest mare rege al cugetării libere, duela de la mare distanţă cu minţile încătuşate în dogme şi suficienţă. Şi poate că tocmai distanţa statornicită între cele două tabere adverse a contribuit în ip remarcabil la infuzarea cartezianismului cu uni versalism... În paranteză fie spus, cu gândirea lucrurile stau aidoma ca şi cu iubirea – amândouă trebuie să fie libere pentru a fi dura bile şi eficiente: Că iubireai taină sfântă/ ce dezleagă şindulceşte,/ ştim cu toţii şi nencântă/ că iubind taina sporeşte./ Omui trestie fragilă,/ zisa Pascal gânditorul / doar iubind poţi fi acvilă/ ce cu azur îşi stinge dorul. Pentru a ne convinge de măreţia culturii franceze şi de rolul ei de prim motor ce ia revenit în derularea culturii univer sale, navem decât să mergem pe firul ei de la primele respiraţii notabile în poezia lirică europeană şi până în zilele noastre. Lesne vom deduce că primul moment însemnat al culturii medievale franceze îl reprezintă inegalabilul François Villon. Con siderat cel mai mare poet medieval francez şi unul din marii poeţi ai tuturor timpurilor, opera lui Villon, la fel ca cea a lui Dante Ali ghieri şi Geoﬀry Chaucer, a des is drumul spre Renaştere. Iar aici lucrurile stau cam în felul următor: După Renaşterea italiană şi momentul de vârf al Renaşterii engleze, datorat monumentali tăţii lui William Shakespeare, Renaşterea franceză a contribuit cel mai mult la îmbogăţirea tezaurului cultural al umanităţii prin ca podopera Gargantua şi Pantraguel a lui François Rabelais, prin cercul Pleiadei din care făcea parte Pierre de Ronsard, cel mai de seamă poet renascentist francez şi, desigur, prin Mi el de Mon taigne, cel mai prestigios filosof renascentist francez şi ultimul mare umanist al Renaşterii franceze. Dar dacă Renaşterea a apărut şi sa exprimat în forme spe cifice în cam toate ţările europene – inclusiv la noi prin Nicolaus Olahus, cronicari şi Dimitrie Cantemir, clasicismul se confundă practic cu clasicismul francez, întrucât Franţa a fost ţara care a ofe rit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea acestui curent in telectualist prin excelenţă. Genul cultivat cu predilecţie de scriitorii francezi din secolul al XVIIlea a fost teatrul: tragedia cla sică este reprezentată cu strălucire de poeţii Pierre Corneille şi Jean Racine, iar comedia dobândeşte un binemeritat prestigiu prin valoroasa operă a lui Molière. Tot în acest curent se încadrează fa bulele lui Jean de La Fontaine şi literatura moraliştilor: La Ro e foucauld, Blaise Pascal şi Jean de la Bruyère, ei cu toţii contribuind cu mĳloace artistice specifice la realizarea unei adevărate cronice

Onyx

An 2 - nr 5- iunie 2013

“Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura universală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre literatura, implicit spre cultura secolului XX şi mai departe se cheamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului August Strindberg, nu poate fi încadrat într-un curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului.“ Pag. 25

de moravuri. Iluminismul francez sa dovedit a fi mult mai nuanţat decât cel englez (reprezentat prin Da niel Defoe, Henry Fielding şi Jonathan Swi ), în trucât el a beneficiat de o arie mult mai largă de aprovizionare spirituală: ideile filosofice ale enci clopediştilor, creaţia vĳelioasă şi multilaterală a lui Voltaire, comediile lui PierreAugustin Caron de Beaumar ais şi proza literară a lui JeanJacques Rosseau, prin care, de altminteri, se face trecerea la preromantism. Cu menţiune că preromantismul francez nu sa aflat sub tutela exclusivă a lui Rous seau, ci şi sub cea a lui Chateaubriand şi a Doam nei de Staël... Romantismul, cu predilecţia lui pentru teme de tipul: natura, iubirea, patria, trecutul isto ric, moartea, geniul, titanul, demonismul, visul şi reveria, fantasticul şi exaltarea sensibilităţii, me lancolia şi solitudinea, revolta şi abuzul de con traste, se caracterizează prin următoarele două însuşiri de ordin general: a)Este primul curent artistic care depăşeşte limitele continentului nostru; b)Este un curent mai complex ca cele di nainte, deoarece el nu se limitează doar la litera tură şi arte plastice, ci în unele ţări sa extins şi la domenii precum filosofia, istoria sau estetica. Ca în atâtea alte curente de care vorbeam mai sus, romantismul francez a fost cu cinste re prezentat de remarcabili artişti, precum Alphonse de Lamartine, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset, pentru ca seria impresionantă a romanticilor fran cezi să fie încoronată de gigantismul lui Victor Hugo. Dar – după cum spuneam dacă romantis mul, cu preferinţa sa acordată poeziei, apare nu doar în Franţa, ci şi în multe alte ţări ale Europei (Germania, Austria, Anglia, Italia, Rusia, România etc.) şi ale lumii (Edgar Allan Poe în S.U.A.), rea lismul practic readuce izvoarele literaturii univer sale în Franţa, ţara unde el sa născut şi a cunoscut o remarcabilă consacrare prin redutabila triadă: Balzac, Stendhal, Flaubert. De precizat că în pofida consacrării sale franţuzeşti, marele câştig de sorginte realistă pen tru literatura universală vine dinspre Rusia, unde din Mantaua lui Gogol a ieşit o impresionantă serie de scriitori: Ivan Goncearov, Ivan Turgheniev, F.M.Dostoievski, Lev Tolstoi, urmaţi îndeaproape în timp şi spaţiu de geniul dramaturgic şi nuvelis tic al lui Anton Cehov, iar mai târziu de Ivan Bunin (ultimul clasic al ruşilor), Maxim Gorki şi Mihail Şolohov. Cu toate că uriaşa statură de teoretician şi artist a lui Victor Hugo a dominat practic întregul

Pag. 26

secol XIX (al treilea nod esenţial din cultura uni versală după cultura clasică greacă şi Renaştere), consider că marele filtru de trecere înspre litera tură, implicit spre cultura secolului XX şi mai de parte se eamă Charles Baudelaire, acest straniu şi inconfundabil poet, care aidoma suedezului Au gust Strindberg, nu poate fi încadrat întrun curent anume, cu toate că el a fost salutat de simbolişti ca un maestru venerat, îndată după apariţia unicului şi incitantului său volum Florile răului. * Şi iatăne după acest periplu ajunşi la cul tura de la sfârşitul secolului al XIXlea şi începutul secolului al XXlea, o cultură despre care putem afirma fără teama dea greşi că încă era, dacă nu dominată, măcar controlată de către Franţa, con cluzie ce se impune atunci când avem în vedere nume de rezonanţă precum : Anatole France, André Gide, Roger Martin du Gard, Marcel Proust, François Mauriac, André Malraux, Jean Paul Sartre, Albert Camus. Demn de reţinut este faptul că şase din cei opt scriitori menţionaţi mai sus sunt laureaţi ai Premiului Nobel, în categoria lor incluzândul şi pe JeanPaul Sartre, cu toate că în anul 1964, el – caz unic până în clipa de faţă! – a refuzat acest mult râvnit trofeu literar. Doar doi dintre ei (Marcel Proust şi André Malraux) nu fac parte din galeria laureaţilor Nobel, încât ajungi să te întrebi cam ce merite lite rare trebuie să aibă un scriitor pentru a intra în po sesia trofeului, dacă doi dintre cei mai de seamă novatori ai romanului secolului 20 – Marcel Proust şi James Joyce, nu lau primit; sau prin ce anume Albert Camus a înclinat balanţa preferinţelor în spre el, de i sa decernat în anul 1957 Premiul Nobel, când ştiut este că Malraux nui este cu nimic mai prejos ca prozator sau teoretician de artă, în s imb îi este superior nu doar ca vârstă (născut în 1901, Camus în 1913), ci mai ales ca ex perienţă de viaţă, respectiv ca activitate desfăşu rată pe tărâm obştesc: participă la războiul civil inez la Şanhai, ia parte la războiul civil din Spa nia, este unul dintre principalii organizatori ai Re zistenţei franceze, iar mai apoi (după eliberare) ministru al afacerilor culturale în Guvernul de Gaulle. În sfârşit, dacă asta poate fi cât de cât o con solare pentru cei care se simt nedreptăţiţi pe tărâm literar, putem so spunem cu toată certitudinea că criteriile de atribuire a Premiului Nobel sunt tot aşa de obscure pentru cei din afară, precât de ob scuri sunt unii dintre bă oşii care hodoronctronc se văd cu el în braţe... Totuşi, dincolo de caracterul discutabil al Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

distincţiei conferite, care sunt însuşirile operei lui Albert Camus? Modestă ca întindere (doar trei ro mane: Străinul, Ciuma şi Căderea, volumul de nu vele Exilul şi împărăţia, cinci drame: Caligula, Neînţelegerea, Starea de asediu, Cei drepţi şi Răs coala din Asturii, respectiv cele două eseuri de mari dimensiuni – Mitul lui Sisif şi Omul revoltat,care se constituie în coloanele ideatice ale prozei camusiene), stilul lui Albert Camus nu poate rivaliza cu desăvârşirea cuceritoare a stilului lui Anatole France sau cu puritatea clasică a lui André Gide, analizele lui nu ţintesc ca cele prou stiene înspre atomii psihologiei personajelor, iar gândirea sa nesistematică nu are supleţea necesară pentru aşi afirma subtilitatea, atâta timp cât auto rul însuşi susţine în interviurile acordate că nu este filosof sau existenţialist: “Nici Sartre, nici eu nu credem în Dumnezeu, este adevărat. Şi nu credem nici în raţionalismul absolut.” După cum corect apreciază Romul Mun teanu în Prefaţa la unul din volumele camusiene apărute la prestigioasa editură RAO, “cele două volume de eseuri ale lui Albert Camus enunţă două întrebări: 1)dacă individul are dreptul să se sinucidă (Mitul lui Sisif), 2)dacă omul are dreptul să ucidă pe un altul (Omul revoltat)”. Iar cele două întrebări simţim cum ne în dreaptă paşii spre existenţa absurdă, care for mează însuşi nucleul gândirii şi al literaturii lui Camus. Dar pentru a putea ajunge aici, ceea ce s ar putea traduce prin “reactualizarea tragicului antic întro lume modernă” (Irina Mavrodin), tre buie să mergem pe urmele lui Camus, fie şi pentru aceea că el făcuse observaţia că însuşi Codul Penal distinge între crimele pasionale şi crimele logice. Dacă primele sunt destul de rare, fiind de regulă comise de tinerii îndrăgostiţi, celelate sunt înfăp tuite de adulţi şi au o frecvenţă mult mai mare. Ori, întro epocă a expansiunii ideologiilor asasine, aşa ca epoca în care a trăit şi creat scriitorul francez, omul îşi ia libertatea să ucidă, căci nihilismul con temporan acceptă sinuciderea, ba iar înclină spre justificarea crimei logice, creînduşi un şubred alibi din afirmaţia primejdioasă a lui Nietzs e cum că Dumnezeu este mort, prin urmare lumea – cură ţată de mila creştină – trebuie să aparţină supraoa menilor, altfel spus celor mai îndrăzneţi şi mai puternici dintre oameni. Iar treaba asta se deru lează sub masca democraţiei şi în zilele noastre, în pofida faptului că acuma ştim prea bine ceea ce ilustrul scriitor englez Graham Greene afirma cu toată convingerea încă din anul 1955, an în care i a apărut romanul Americanul liniştit: “Nu sub ocârmuirea celor mai puternici conducători trăiesc populaţiile cele mai fericite...” Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

În aceste condiţii merită să ne întrebăm în ce categorie se încadrează crima săvârşită de Meursault, straniul personaj din romanul Străinul, cel care se dovedeşte atât de golit de orice partici pare afectivă, încât nu ştie şi nici măcar nu se sin iseşte când ia murit mama (“Astăzi a murit mama. Sau poate că ieri, nu ştiu.”), necum să plângă la înmormântarea ei. Întrun climat al sen sibilităţii absurde, creat prin fraze limpezi şi tă ioase, crima lui Meursault nu poate fi considerată pasională sau logică, atâta timp cât scriitorul o în cadrează întro conjunctură nefericită: nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era încins, iar lama cuţitului ţinut de arab în mână părea un paloş, care – susţine criminalul – “mă lovea în frunte”. Iar Meursault îşi revine din zăpăceala provocată de soare şi sudoare deabia după ce mai trage patru focuri în trupul inert al arabului: “Şi era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii.” Poziţia lui Meursault în faţa faptei săvârşite are darul dea nedumeri şi intriga, căci el intră în în isoare cu gândurile unui om liber. Tocmai de aceea are curajul să afirme că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit de ceea ce sa întâm plat. Deabia când este condamnat la moarte, în Meursault se trezeşte starea de revoltă: refuză să primească preotul pe motiv că nu crede în Dum nezeu (dar nici Camus nu credea!) şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii săl privească cu ură! Astfel, ne spune Romul Munteanu, “Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plămada tezelor sale. Jocul logic este captivant, iar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest per sonaj este simbolul absurd al crimelor logice.” Atenţie, însă! Cu toate inerentele asemă nări dintre autor şi unele dintre personajele sale, ştiut fiind că de regulă artistul îşi dezvăluie prin intermediul lor o bună parte din propriile trăiri, dureri şi aspiraţii, trebuie să luăm aminte şi la sur prinzătoarea mărturisire inserată de Camus în eseul Enigma: “Operele unui om evocă adeseori is toria nostalgiilor sau a tentaţiilor sale, aproape ni ciodată propria sa biografie, mai ales atunci când se pretind autobiografice. Nici un om na îndrăznit vreodată să se zugraăvească aşa cum este (subl. mea, G.P.).” Romanul Căderea, cu judecătorulpenitent JeanBaptiste Clamence aflat în prim plan, ne pre zintă un alt caz de revoltă individuală împotriva semenilor: o revoltă cu atât mai sterilă, cu cât ea este mai cinică şi mai înverşunată, după cum putem să ne dăm seama din aforismele cu care acest erou lugubru îşi împănează istorisirea: “De obicei îi dispreţuim cel mai mult pe cei pe carei

Pag. 27

ajutăm mai mult”; “Miam trăi întreaga viaţă sub semnul duplicităţii”; “Nu avem ţinută, e lucru sigur, murdăria ne ţine ţepeni”; “Adevărul e plic tisitor la culme”; “Religia e o mare spălătorie”; “Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu ade vărat democraţie” etc. Deabia în romanul Ciuma, apărut în anul 1947 şi considerat capodopera lui Camus, acesta realizează trecerea de la revolta solitară din Stră inul la ideea solidarităţii luptei, văzută ca fiind sin gura justificare a condiţiei umane. După cum precizează însuşi autorul în Scrisoare către Roland Barthes, “Ciuma, care am vrut să fie citită pe mai multe planuri, are drept conţinut evident lupta re zistenţei europene împotriva nazismului.” Iar în Caiete, sensul celor două romane este înfăţişat de către Albert Camus după cum urmează: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e ivalenţa desăvârşită a punctelor de ve dere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un pro gres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează că absurdul nu ne învaţă nimic. Acesta este progresul definitiv.” De remarcat că romanul Ciuma aduce cel mai mult cu incitantele scrieri ka iene, unde, după cum ştim de pildă din nuvela Metamorfoza ori din romanul Procesul, acţiunea demarează brusc. În ip analog, intriga principală din Ciuma debutează cu o surpriză: “În dimineaţa zilei de 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort...” Dar nici po meneală ca Albert Camus să scrie în umbra lui Franz Ka a, cu toate că – după cum deja mam ex primat în cartea Literatura perennis – “în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor ka iene pe arii culturale mult mai în tinse, opera scriitorului praghez sa constituit într o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Ka a ajunge să fie socotit un ade vărat profet al ororilor naziste.” Căci reprezentarea parabolică a realităţii nu doar îi înrudeşte, ci în egală măsură îi diferen ţiază pe cei doi reprezentanţi de seamă ai literaturii absurdului: Ka a a construit în mod deliberat o lume ireductibilă la un comentariu raţional, lume pentru care sa adoptat sintagma de realism magic (rezultatul fuziunii dintre concreteţea descrierii şi straniul întâmplării), pe când la Camus – ne înşti inţează acelaşi Romul Munteanu, “romanul este parabolic şi demonstrativ, iar cele mai multe dintre personaje au un caracter exponenţial”. Întrucât în romanele parabolice planul fictiv este prezentat ca real, “personajele stilizate nu sunt decât mici acte

Pag. 28

de exagerare în acest sens”. ...Şi astfel, de la o zi la alta se înmulţesc semnele prevestitoare ale catastrofei (după primul şobolan viu sunt găsiţi trei morţi, apoi doctorul ob servă cum un muncitor aruncă o întreagă ladă de şobolani morţi), semne care încă nu au puterea să i smulgă pe locuitorii Oranului din preocupările lor cotidiene. Rând pe rând personajele intră în scenă şi, după ce evidenţa ciumei devine neîndoielnică pen tru medici, iar mai apoi pentru autorităţi, începe contraofensiva oamenilor uniţi împotriva suferin ţei, morţii şi – de ce nu? – împotriva fricii, până la instaurarea celor mai radicale forme de luptă îm potriva flagelului (carantină, izolarea totală a ora şului de exterior, interdicţia categorică de intrare şi ieşire), elemente prin care Camus pune în lu mină starea de exil interior. De unde deducem că starea de exil este ine rentă în situaţii limită, îndeosebi pentru spiritele alese, care din totdeauna sau simţit înstrăinate sau exilate în existenţă şi pentru care – după cum su bliniază autorul în Întoarcere la Tipasa, timpul exi lului înseamnă “timpul vieţii uscate, al sufletelor moarte”. Are dreptate Irina Mavrodin atunci când ne invită să stăruim asupra perfectei simetrii a tit lurilor primului volum (Faţa şi reversul) şi ultimu lui volum din opera camusiană (Exilul şi împărăţia), “titluri simbolice, care sunt e iva lente”, de parcă ar vrea “să mar eze tocmai această circulară epuizare, atât în planul ideii, cât şi în cel al scriiturii, a unui unic demers”. Iar acest “unic demers” nu poate fi după părerea Irinei Mavrodin altceva decât unitatea operei camusiene: “Există o unitate a întregii crea ţii camusiene – eseuri filosofice, romane şi nuvele, piese de teatru – ce se întemeiază pe aceeaşi con ştiinţă sfâşiată de tendinţe contrare, în egală mă sură de puternice: gustul pentru acţiune şi totodată pentru contemplare, detaşarea şi pasiunea, nevoia logică de a nu merge până la ultimele consecinţe ale unor premise teoretice şi teama de a depăşi mă sura (în sensul în care ve ii greci îl dădeau acestui cuvânt), dragostea de viaţă şi obsesia morţii, o sen zualitate arzătoare, dar şi o înaltă spiritualitate, atracţia pentru solitudine, dar şi pentru solidari tate, absurdul şi revolta, sensul istoriei, precum şi căutarea unor adevăruri limită, demers ce sa izbit perpetuu de aceeaşi tragică dificultate”. Să o spunem pe cea dreaptă: Nici că pu team găsi o mai fericită în eiere a prezentului eseu ca această admirabilă sinteză a operei camu siene! Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Vavila POPOVICI (SUA) NOUA SULIȚĂ – HOTIN Nu plânge pentru că sa terminat, zâmbeste pentru că sa petrecut.” Gabriel Jose Garcia Marquez

recutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce sa petrecut aparţine morţii, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asu pra viitorului nostru. Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina sau unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599 1601, România Mare. Nicolae Iorga ne vorbește în Istoria românilor prin călă tori, despre multe scrieri ale străinilor despre locuitorii ţării noas tre și mam oprit la însemnările consulului Marii Britaniei, scrise în 1833, cuprinse întro voluminoasă descriere, intitulată Pământul Principatelor Române: „… Astfel românii au ajuns a fi o concen trare de cea mai mare vitejie, de cel mai înalt geniu, cu cea mai rară omenie și cu cea mai evanghelică ospitalitate și afabilitate. Dinspre partea dacilor sunt îndrăzneţi, cum se vede la călărie fără șa, sunt dibaci în a călări și fabrica orice, învăţând orice artă nouă numai dintro singură vedere la altul, în iuţeala cu careși găsesc singuri hrana la drum, în puterea de a dumesnici animalele săl batice, în hotărârea de a umbla fără cea mai mică spaimă în întu nericul cel mai gros prin pădurile cele mai nestrăbătute și pustii, prin munţii cei mai periculoși, prin pustietăţile cele mai adânci și întunecoase. Dinspre partea romanilor, au priceperea la cânt și la dans, la frumoasa cetire și la poezie, la tot felul de arte, la mânui rea iute a armelor, la înţelegerea fără preget și la spontana imitaţie, fără a mai adăuga numele și graiul”. Tot Nicolae Iorga mai amintește însemnările unui consul prusian, prin anul 1848, cu privire la poporul nostru: „Sânt o rasă frumoasă, deosebită prin moravurilei simple, curăţenie și cinste”, cu excepţia clasei de sus, asupra căreia sa întins influenţa coru pătoare a Fanarului”. Cât privește Noua Suliţă, localitatea este semnalată în descrierea Basarabiei, întro publicaţie germană din 1876. Autorul acelor însemnări vorbește despre frumuseţea peisajelor, a dum brăvilor pline de privighetori. Nu lipsesc și anumite remarci de înapoiere, numindule „condiţii primitive de trai: dorm pe pă mânt și transmit acest obicei și coloniștilor germani, care se întind lângă pat, unul cu capul pe genun ii celuilalt”. Pe mine ma amu zat această descriere, iar miam imaginat un tablou pictat… Așa o fi fost în acei ani, în anumite locuri! Dar faptul că nemţii imitau gestul, mă face să cred că era ceva ce descoperiseră atunci, acolo, ceva odihnitor, poate un gust al libertăţii, poate plăcerea de a simţi răcoarea și mirosul pământului… La vremea când mam născut, judeţul Hotin făcea parte din Regatul României și capitala era orașul cu același nume. Judeţul se afla în nordestul României Mari și la vest se învecina cu judeţul Cernăuţi. Despre orașul Cernăuţi, înconjurat de nume Onyx

An 2 - nr 5- iunie 2013

“Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otomanilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreței. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropat-o de vie în zidurile cetății. Am găsit de curând, într-o revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniță: „Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleșește. “

Pag. 29

roase edificii religioase, ctitorite dea lungul seco lelor de domnitori şi boieri moldoveni, am aflat multe din povestirile bunicilor. Astăzi, când scriu, zeci de kilometri și zeci de ani despart România de oraşul pierdut în uitare… Doar clopotele mănăsti rilor sucevene încearcă să mai trimită sunetul lor disperat spre Cernăuţi. Distanţa dintre Suceava și Cernăuţi, am aflat din date, este de 82 km și poate fi parcursă în aproximativ o oră și unsprezece mi nute. Distanţa dintre Cernăuţi și Putna este de 71 de km și poate fi parcursă întro oră și nouă mi nute. Când am vizitat Mănăstirea Putna (1970), prima mănăstire zidită de Domnitorul Ștefan cel Mare, miau dat lacrimile. Am îngenun eat în iarba verde. O întreagă pagină de istorie mi sa ivit în faţa o ilor, un sentiment dureros ma năpădit și am scris poemul: Cu fruntea plecatăn dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şial stră moşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tă cerea/ emând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ amintemi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este pre zent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privireami cautăn zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pă durile verzi,/ pământului îi cer iertare, pentru neputinţă/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci neiubirea este în a se lua!/ Mă apropii de les pedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice funii ale cerului…/ Măn in măreţiei lui, spun o rugăciune / șintreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta? „Moldova de sus, ne spune Dimitrie Can temir în « Descrierea Moldovei », cuprinde şapte ţinuturi : Hotinului, Dorohoiului, Hârlăului, Cer năuţilor, Sucevei, Neamţului şi Bacăului. Partea din sud a Moldovei a fost o bună vreme sub stăpâ nirea turcilor, deşi erau foarte mulţi moldoveni careşi păstrau religia creştină. Era formată din patru părţi : Buceag, Akerman, Chilia şi Ismail”. Cantemir ne precizează că Buceag în limba tătari lor înseamnă « colţ », deoarece aici pământul între Dunăre şi Nistru, spre Marea Neagră, face un colţ ascuţit; că acest nume vine de la o denumire mai ve e « bessi » şi de aici ar veni denumirea de Ba sarabia. Despre acele şapte ţinuturi ale ării de sus vorbeşte şi Sadoveanu în scrierile sale, adău gând cele cincisprezece ţinuturi ale ării de jos. De fapt în acest spaţiu exista o „ salbă de cetăţi” care au străjuit statul românesc de la est de Carpaţi. Cernăuţiul își trăiește viaţa pe malurile

Pag. 30

Prutului, râul traversând liniștit orașul, deși, în an ti itate râul era cunoscut sub numele Pyretus, iar sciţii îl numeau Porata, adică apă furtunoasă. Izvorăște din Carpaţii Păduroși din Ucraina, în drumul său lung curge spre est, mai apoi pe direcţia sudest și se varsă în Dunăre lângă Reni, la est de orașul Galaţi. Formează astăzi graniţa între România și Republica Moldova. Orașului Cernăuţi i se spunea „mica Vienă” întrucât avea clădiri cu aspect imperial, unele construite și altele refăcute pe vremea dominaţiei habsburgice. Era un oraș românesc existent de pe vremea lui Alexan dru cel Bun, devenit cosmopolit, în care trăiau în perfectă înţelegere: ucraineni, polonezi, români, germani, evrei, unguri. Dar limba pe care o vor beau era cea românească, iar dacă graiul suna puţin altfel. Și era al treilea oraş al României inter belice, ca populaţie, după Bucureşti şi Chişinău. La distanţa de 48 km nordest de orașul Cernăuţi fosta capitală a dulcii Bucovine a lui Eminescu se află orașul Hotin, oraș atestat pentru prima dată în anul 1001, localizat pe malul drept al Nistrului. În orașul Hotin, pe o colină naturală aflată întro mică depresiune înconjurată de o culme de dealuri se află Cetatea Hotin. „Colţ de ţară ștefaniană”, cum frumos a glăsuit un poet de pe acele meleaguri. În Istoria Românilor prin călători, Nicolae Iorga scrie cum un evreu bătrân, născut în Hotin, prin anii 1830, povestea despre vizitiii de poștă care duceau drumeţii pe drumul Bucovinei, amin tinduși de cirezi, herghelii, treieratul grânelor etc. Apoi pomenește de Noua Suliţă, ca fiind „graniţa a trei împărăţii”. Acolo locuiau ucraineni, români, ruși, evrei și polonezi. În acea Românie Mare, cu Basarabia și partea de Nord a Bucovinei, lipite de „Patria Mumă”, se afla orășelul Suliţa, numit și Noua Suliţă după pârâul care curge prin el. Suliţa era parte din judeţul Hotin, unul dintre judeţele Mol dovei dintre Prut și Nistru (Basarabia) și era ulti mul judeţ spre Nord al acesteia. Era, pe vremuri, ţinutul din marginea Poloniei și cuprindea cetatea Hotinului, menită să apere Moldova dinspre acea parte. Numele de „Bucovina” provenind din cu vântul slav pentru fag („buk”), putem înţelege că vorbim de o „ ară a fagilor”. Judeţul șia luat nu mele de la cetatea careși răsfrânge, în faţa Cameniţei – bastion al Poloniei de altădată – ipul în apele Nistrului. Cetatea Hotinului Ctitorită de daci, refăcută de Dragoș, Ale xandru cel Bun și Ștefan cel Mare, azi este uitată, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

lăsată pe pământ străin. Istoria cetăţii pare con fuză: Costa e Negruzzi nea lăsat o nuvelă romanţată în care vorbește de sfârșitul lui Alexan dru Lăpușneanu în această cetate; Miron Costin spune că cetatea ar fi fost construită de daci și dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificaţii între care Petridava (KameneţPodoliskul de astăzi) aflată la 17 km de Hotin considerată a fi fost „sora de peste Nistru” afirmaţia ar putea fi adevărată. Săpăturile arheo logice efectuate în zonă au dezvăluit, în apropiere, zidurile a două alte cetăţi mai ve i una datând din secolele IXX și alta din secolele VIIVIII, după unii iar secolul V, ceea ce ar fi un argument în plus pentru originea dacică a fortificaţiei. Iorga scria despre Cetatea Hotinului în cartea sa Neamul românesc în Basarabia: „Meșteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatră bine potrivită și amestecată cu linii de cărămidă pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie strașnică, ce se ridică drept pe malul Nis trului puternic. Turnuri se umflă pe la colţuri, tot așa de uriaș plănuite și aduse la îndeplinire. În cen tru se făcură încăperi de rugăciune și locuinţă, și printre năruiturile de acum, printre multele s im bări care au pierdut astăzi mai orice înfăţișare, rămâi uimit când vezi semnele deosebitoare ale ar hitecturii din veacul al XVlea al Moldovei. Casele acestea care au fost spoite cu roșu pentru haremul vreunui pașă, au ferești de piatră albă, în arcuri sfărâmate, și o ușă de biserică în care se taie trei rânduri de linii împodobite, ca la ușa bisericii din Scânteie, clădită de Ștefan cel Mare. Colo sus, pe zidul acela măreţ, ferești mai mici au ciubuce de piatră săpată, care se taie în unghiuri drepte, și se vede iar prin spărturi o poartă de șapte – opt arce în cadrele ei îndrăzneţe, cari e desigur, cea mai frumoasă din toate ve ile clădiri românești. Ea e sfărâmată în parte, drumul la dânsa sa rupt, și ar trebui să te caţeri prin bolovanii risipiţi ca so vezi mai bine.” Unele informaţii istorice ne spun că Ce tatea a fost înălţată de moldovenii lui Alexandru cel Bun, către 1400. În secolul XVII, Abdi Pașa tre când prin Hotin cu oastea sa spre a instala ca rege în Polonia pe Stanislaw Leszczynski, prietenul lui Carol XII și viitorul socru al regelui Ludovic XV al Franţei, ar fi pus mâna pe frumoasa cetate a Mol dovei. Cu ajutorul iar al lui Nicolae Mavrocordat care domnea atunci în Moldova, el a făcut reparaţii și adaosuri „întrun mizerabil stil turcesc” ni se spune și a dato în primire, împreună cu ţinutul înconjurător pe care îl smulsese Moldovei, unui pașă, pentru apărarea Semilunii, în acest punct

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ameninţat de expansiunea Rusiei. Așa sa scris istoria Hotinului, a cărui existenţă a fost tulburată de incursiuni austriece, rusești, turcești. În lucrarea sa Descriptio Molda viae, scrisă în limba latină, în perioada 17141716, Dimitrie Cantemir descria astfel Cetatea Hotin: „Aici se află Hocin sau Hotin, o cetate pe Nistru, faţă în faţă cu Cameniţa. Se numără printre cele mai mari cetăţi ale Moldovei. Înainte vreme era în tărită spre apus cu ziduri foarte înalte și cu șanţuri adânci, iar în partea dinspre răsărit era întărită pe malul abrupt al Nistrului și de stânci ascuţite, dar în războiul din urmă cu rușii, turcii au luat cetatea în 1712, iau dărâmat zidurile cele ve i dintro parte, iar în cealaltă parte au împrejmuito cu lu crări de întărire noi și au lărgito mai mult de ju mătate, încât azi i se poate spune pe bună dreptate cea mai frumoasă și cea mai tare dintre cetăţile Moldovei. Pe când se afla încă în stăpânirea voie vodului Moldovei, cârmuirea acesteia era în seama unui oblăduitor pus anume; acu, când se află sub puterea turcească, este cârmuită de un pașă tur cesc, lucru ce este potrivit tractatelor și învoielilor cu leșii, în care se arată lămurit că în cetăţile Mol dovei nu va putea fi așezată oaste turcească.” Cetatea are o pată neagră de pe zidul ei. O legendă spune că pata a fost creată de lacrimile ostașilor din castel care au luptat împotriva otoma nilor și care au fost uciși de turci în interiorul fortăreţei. O altă legendă spune că pata a fost creată din lacrimile unei fete cu numele de Oksana, pe care turcii au îngropato de vie în zidurile cetăţii. Am găsit de curând, întro revistă, cuvinte mișcătoare semnate de jurnalistul Lucian Reniţă: „Din orice parte teai apropia, cetatea te copleșește. Eleganţa exterioară și eclectismul istoric se regă sesc și în interior, unde se amestecă straturi arhi tectonice din diverse epoci și culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, puţine construcţii ar putea fi mai grăitoare și pline de simboluri precum aceasta de la ornamentele zidurilor și metereze lor, pictura din paraclis datând din vremea lui Petru Rareș, și până la detaliile porţilor, ușilor, fe restrelor, formelor în lemn, fiecare păstrând câte ceva de la temporarul cârmuitor. Însă cel mai mare mister al fortăreţei este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar părea să sugereze că cetatea înstrăi nată plânge. O legendă spune că aceasta provine din lacrimile ostașilor moldoveni ce au luptat îm potriva otomanilor și care au fost măcelăriţi în in teriorul fortăreţei. O alta, asemănătoare cu legenda Meșterului Manole, vorbește despre plânsul unei moldovence zidite de vie, de turci, în peretele cetăţii. Hotinul este o filă de aur smulsă dintrun

Pag. 31

ve i hrisov domnesc, peste care străinii încearcă să pună un sigiliu fals. Chiar dacă vorba româ nească a devenit o raritate, întrun oraș care șia pierdut buletinul de identitate, e destul să urci pe crenelurile cetăţii, să vezi Nistrul măreţ, să privești la pietrele care mai păstrează sângele și voinţa de libertate a părcălabilor moldoveni, pentru ca să simţi că, oricât ar fi oamenii sub „vremi”, vine o zi care aduce lumină, adevăr și dreptate, acolo unde a dispărut și ultima speranţă. Altfel, de ce, de fie care dată când văd cetatea, cu al său zid arcuit și ornamente din cărămidă roșie, mă încearcă un sen timent de intimitate, de acasă? Cetatea nu nea uitat. Hotinul ne recunoaște. Este al nostru pe veci.” Din Polonia venise cândva bunica tatălui meu cu cele patru fiice, în Hotinul românesc, după dispariţia soţului ei cu titlul nobiliar de Pan, obţinut pentru merite eroice. Una dintre fiicele ei cu numele de Antoaneta, sa căsătorit cu bunicul meu, românul cu numele de Teodor care locuia în Noua Suliţă, ai cărui părinţi purtau frumoase nume de Maria și Ilie. De acolo, din Suliţa și din Cernăuţi sau refugiat rudele tatălui meu, în anul 1943, venind toţi în locuinţa noastră din Oltenia. Prima menţiune documentară a orașului Noua Suliţă datează din anul 1456, timp în care făcea parte din inutul Hotinului regiunea isto rică Basarabia, Principatul Moldovei. În 1812, la București, sa semnat tratatul de pace între Impe riul Rus și cel Otoman, în urma războiului ruso turc din 18061812. Rusia a ocupat atunci teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru și la ală turat inutului Hotin și Basarabiei Buceagului

Cetatea Hotinului

luate de la Turci, transformândo întro gubernie cu zece ţinuturi. După unirea Basarabiei cu Româ nia în 1918, Noua Suliţa a făcut parte din ara noastră – România. În 1940 Basarabia, Bucovina de

Pag. 32

Nord și inutul Herţa au fost ocupate de sovietici, în 1941 eliberate până în 1944, când au fost inte grate separat în R și Ucraina. Din povestirile bunicului am aflat că pe dealuri creșteau fagii și stejarii frumos dezvoltaţi. În cea mai mare parte a ţinutului pâlcurile de ste jari de pe înălţimi erau despărţite de porţiuni cu ierburi înalte și flori; stepa propriuzisă se strecura numai în lungul văii Prutului, pe o fâșie subţire. La începutul secolului XXlea, în 1905, a fost con struită gara de cale ferată din localitatea Suliţa, pe acolo se exportau piei bovine în Austria. Gara este cunoscută și prin faptul că în anul 1915 șia început faimoasa călătorie în Rusia celebrul scriitor și jur nalist american John Reed. Bunicul fusese numit șef de gară, i sa dat o locuinţă în pavilionul gării, pe strada care luase numele de „strada Gării”. Era unul dintre fiii primarului comunei Marșeniţa, co mună apropiată de Noua Suliţă și a moașei comu nale despre care se spunea că adusese pe lume mulţi copii și vindecase multe femei suferinde. Pe atunci femeile nășteau acasă și membrii familiei așteptau cu emoţie și vărsau lacrimi de bucurie la ivirea unui copil pe lume. Am găsit fotografii cu gara din Noua Suliţă. Am privit și din cele aflate de la bunici, se pare că acolo, la etajul clădirii ar fi fost locuinţa dintâi a bunicilor mei, dacă nu cumva clădirea a fost refăcută între timp. Mai apoi șiau construit o casă tot pe strada Gării, acolo unde bunica începuse să dea naștere copiilor, celor doi fii și două fiice. Că așa era pe atunci, când se pornea o femeie să facă copii, dacă aceștia erau reușiţi, făcea alţii în serie și de multe ori se creșteau unii pe alţii. Și se opreau când luau în calcul venitul și întreţinerea lor. Acest venit era de cele mai multe ori confortabil pentru o fa milie. Exista și un liceu comercial în localitate, la care a fost dat fiul cel mare, tatăl meu. După ter minarea liceului, sora cea mare se pregătea pentru facultatea de medicină, dar evenimentele istorice au determinato să renunţe; tata fusese admis la Facultatea de Electromecanică din Paris și deoa rece părinţii nu puteau săi asigure acolo întreţinerea, a renunţat și a urmat cursurile Acade miei comerciale, sora cea mică trebuia să rămână lângă părinţi, iar fratele cel mic a fost dat la un gimnaziu industrial. Până la pensie tata a ocupat funcţiile de contabil, șef al depozitelor CAM și eco nomist. Sa căsătorit în 1933 cu o fiinţă născută tot în Noua Suliţă, de origine poloneză după mamă și ucraineană după tată. Doi ani mai târziu au dat naștere unei fetiţe… aceea eram eu. Cordonul om bilical fizic a fost tăiat, dar cel metafizic a rămas. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Am rămas legată de cei preexistenţi vieţii mele, vii sau morţi. Cei cunoscuţi și dispăruţi se reîntorc deseori în visele mele… Îmi povestea tata că pe acele meleaguri a învăţat pescuitul, fiindcă Prutul avea multe specii de pești, precum: crapul, carasul argintiu, roșioara, șalăul, bibanul. În gospodăria lor aveau un câine lup care se numea Lord (așa aveam sămi botez și eu primul câine primit în dar). Obișnuia săl ia cu el la Prut, atunci când nu se ducea pentru pescuit, ci pentru plăcerea lui de a înota. Îl lăsa pe mal și se aventura în înot. Câinele uneori îl însoţea, al teori rămânea la mal și îl urmărea. Întruna din zile, înotând ceva mai departe, a intrat întrun vâr tej și pe când se lupta cu furia sălbatică a apei și nu putea nici să strige – tot nu lar fi auzit nimeni s a trezit înșfăcat de câinele său care la dus până la mal. Și acum, la bătrâneţe când îmi repovestea, se minuna de inteligenţa și afecţiunea câinelui, dar, spunea tata, „un înger trebuie să fi fost prin preajmă”. Clima în acea parte a ţării, îmi povesteau părinţii, este mai aspră decât în sudul ţării, strugu rii, de exemplu, nu ajungeau la coacere. Iernile erau aspre, geroase, viscolite uneori și cu un strat de zăpadă gros și stabil pentru o perioadă îndelun gată. Totul în jur se acoperea cu o pătura albă, im aculată și pufoasă, de zăpadă. Peisajul de iarnă, părea desprins dintrun basm. Doar săniile cu zur gălăi, mânate de cai robuști, bine hrăniţi, conduse de birjari cu căciuli mari pe cap, circulau pe străzile neasfaltate ale Nouă Suliţei, cu multe denivelări, așa încât la o viteză mai mare a săniilor, simţeai că poţi zbura din sanie. Întro zi de iarnă nespus de geroasă, când mama era în durerile facerii, tata plecase de dimineaţă în zona gării, unde se sărbătorea ziua Unirii. În acel an, 1935, a fost cu adevărat o iarnă grea, dar frumoasă. Se simţea mirosul de ger proaspăt și scârţâitul omătului sub picioare. Nu mai ningea, fulgii se jucaseră în zilele dinainte, întrun zbor zglobiu. Copacii erau dantelaţi, parcă pregătiţi și ei de festivitate în acea dimineaţă ge roasă de iarnă. Era un peisaj de vis. Cristalele care sclipeau îţi fermecau privirea când priveai jos, în spre pământ, căci fuseseră nopţi lungi și ninsese mult până în acea zi. Totul amorţise sub imensul ocean de ninsoare. Șin adunarea tăcută, în așteptarea începerii festivităţii, sa auzit glasul ser vitoarei: „Domnul șef, vă naște doamna!” „De parcă mar fi născut pe mine”, râdea tata de fata care nu știa prea bine românește. Bunica care asis tase la naștere, îmi spusese că mam învineţit, sau speriat, au emat preotul și mau botezat în pripă… Era ziua sfântului mucenic Vavila în calen Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

darul de atunci și bunica lea spus sămi dea nu mele mucenicului din ziua aceea, să fie cu noroc… și nașa se numea Maria și preotul a spus: „Se bo tează în numele Domnului – VavilaMaria”. În cer tificatul ne naștere a fost trecut doar primul nume. Întro zi de sărbătoare naţională mam născut și această sărbătoare a Unirii, la acea vreme reprezenta ceva sacru, pentru întreaga noastră ţară. Ziua de 24 Ianuarie 1859 a fost un eveniment semnificativ, care poate fi cinstit pentru că a însem nat, parafrazândul pe Mihail Kogălniceanu, „ eia de boltă“ pe care sa construit România mo dernă. Numi amintesc mai nimic din perioada trăită în acest loc, fiindcă lam părăsit curând și așa sunt copiii, încep să înregistreze imagini și memo ria începe să se dezvolte mai târziu. Aș fi dorit să descriu casa în care mam născut, dar despre ea nu am auzit vorbinduse. Știu doar, din spusele părinţilor, că bunicul lea atribuit o parte din terenul de lângă casă, tata a cumpărat toate materialele pentru construcţia ei, a făcut și un plan al casei, pe care îl păstrez și astăzi, dar ordinul de mutare în Ardeal a trebuit executat, așa că a lăsat totul, cu gândul că se vor întoarce cândva săși construiască acea casă mult dorită. Au venit ocupaţiile sovietice și visul a fost spulberat. Nu sau mai întors pe acele meleaguri. Acolo sunt neamurile mele de veacuri în ţărânăngropaţi, alţii răspândiţi în cimitire înde părtate, necunoscute, acolo este pământul care a avut dorinţa, dar na avut putinţa să ne păstreze. Cândva scriam poezia intitulată Tempi pasa i: „În copilărie cântam, dansam Hora Unirii,/ în casa noastră, în curtea şcolii./ Cântam:„Peal nostru steag e scris unire/ întro limbă dulce, în care/ miam strigat prima oară părinţii,/ locul în care am des is o ii şi am privit cerul,/ pământul pe care au călcat primii mei paşi…/ Rudele sau împrăştiat în cele patru puncte cardinale…/ Doamne, spunemi, cine a suflat cuatâta ură şi blestem/ de sau risipit toţi atât de departe, atât de uşor,/ ca puful unei păpădii?/ Poate de aceea visez oasele strămoşilor/ ieşind din morminte şialcă tuind în aer,/ o imensă cruce din nacru...” Cât timp îngrămădit în câteva amintiri! Bucăţi de viaţă! Le adun cu mintea și le spulber în cuvinte, pentru un timp viitor… Da, am învăţat cum numai din clipa trecută poţi pleca… La doar doi ani împliniţi, părinţii au ple cat întro localitate montană din Transilvania (Ar deal), regiune aflată în interiorul arcului carpatic. (Fragment din cartea „Popasurile vieţii” în pregătire)

Pag. 33

Petru SOLONARU

Limbă a luminii, sunet de eter din uitarea oarbăîntorc pe om bu er, ca citind răvașul prins de trupul său ip șiasemănare să își afleîn cer.... Dincolo de dogmă, unde nasc sau mor misteriozităţii toate prin erori, are șansa urmei a rămâne câmp al vibrării mute, vid împlinitor....

Necreată lume.... Necreată lume, dupăa nu șia fi, înmirând așteaptă a se face zi, însă Unu’o ţine gândului din noi ca eternă cale cei acum șiaci....

Neclintit temei.... Tot ce nu eîn sine vanitatei doar.... Gnoza și iubirea cugetului par singura cărare către Necuprins.... Fiecarealege fuga din contrar, fluviul de himere al acestui joc unde nu eterul, după aer, foc, apă sau argilă înzidește gând, ci un act al firii sprĳinind noroc, armonie dintre om și cel divin.... Piesa e aceeași.... cu actori ce vin, spun un rol și pleacă altuia din nou.... O caducă stare – timpul gol, destin – varsă prin renașteri tulburii arhei.... Nimeni nui să afle vasta lume cei decât numai dacă, lui lăuntru prins, ar privi cu pace neclintit temei....

Cele din nuime

Primul pas rămâne așezat sub Măr să încerci zadaru’în is de adevăr fără al culege.... Culmea unei vieţi cuibărită’în crucea naltului cobăr, peste trup și minte cum un hidrargir, strângeo drept tezaur și izvor sotir. Scoate la lumină din latentul foc tot ce nui să ardăa Șarpelui potir. Însă mai cu seamă ai de înţeles că doar liniști pure trinitar te ţes cu cel e ilibru’în vălul sapient când oglinzi seminţe simple sinei ies....

Peste al cincimii Cel fără dorinţă, dacă’în necuprins pleoapele des ide spre un trup învins, deslușiva astfel binele deplin. Dezlegat de semne, sens va fi atins.... Pacea nesfârșită și luminai vor dărui știutul purificator, ca, privind într’însui, iar să vadă tot: pleava celor fapte, minţii athanor,

Cele din nuime întrucât și sunt, iar de nu seîntâmplă, divizează punt și în Minte lasă al crea pe a fi. Astfel roditura, dintrun amănunt

retopite’în magma ultimului drum, amintind de vinai, pururelnic scrum.... Întro cugetare fără pic de gând, așezat oriunde drept aici șiacum,

al întoarsei taine, capătă viu sens: derizoriu’în gânduri tocmai vis imens e menit să scrie somnului divin, mreajă sieși rară sub nimicul dens.

nu se destrămava celor carel cer rătăcit obadă’în roata de mister. Însă toateacestea cad în crezământ, peste al cincimii întălmut eter....

Pag. 34

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Daniel CORBU

ZDRENŢUITELE STEAGURI Cum vii fără să teaştept înserare a vieţii cum vii pe nesimţite amuşinând un trup obosit. Altădată îmi cântau cuvintelen gură îmi purtam visele ca peo olimpică torţă şi deseori privirilemi atârnau de steaua numită Alcor. Acum spre firul ierbii mănclin uşor şimi văd umbra spaimei îngroşânduse acum şi copacii cresc mai încet Iar pe răni flutură zdrenţuitele steaguri. Cum totul sentâmplă o singură dată îndelung mii dat să admir ce nu va mai fi pentru mine niciodată şi este. Afară des isăi palid floarea fragilei primăveri. Câţiva prieteni abia înălţaţi la cer au şi căzut în ip de statui îndurerândumi privirea. Întreb piatra albastră pe care se odihneşte un şoim: Spunemi cine, nemuritoareo, în locul meu va iubi? Cine în locul meu va cânta? Şi cine, nemuritoareo, în locul meu va visa?

lipăi în preajma unei fericiri iluzorii tot mai mult cred că Moartea e singura instituţie care mai impune respect.

POVESTE Lui Aurel, căruia îi plăceau enorm aceste propoziţii

TRANSCENDENŢA GOALĂ Ah, de câte ori voitam Ca să spânzur liran cui! Eminescu Doamne, de vei veni mă vei găsi ridicat din ungherele cărnii direct în rugăciune direct în pronaosul flăcăruit de speranţă. Trec zilele şiam învăţat doar prima vocală din Cartea morţilor. Trec nopţile pline de regi şi eucalipţi privesc din nou marginea cerului zdrenţuită de nouraşi decadenţi: nici un răspuns la ve iul repetatul meu strigăt, Doamne, nici un răspuns, Cerule, măreaţă vatră, ani şi ani ai văzut zidul încenuşânduse ciuperca orgoliilor crescând drumurile din palmele mele răzvrătinduse. În aşteptarea totemului doar în vorbe am fost fericit. Dar disperat ca anul acesta ca în cel care a trecut şi ca de când sunt nam fost niciodată. Nici un răspuns, Doamne, la repetatul meu strigăt! Îmi fac de lucru în jurul absenţei Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Locuieşti în aceeaşi casă cu mine răspunzi la acelaşi număr de telefon traversăm aceleaşi nopţi albe aceleaşi toamne îngenun eate de rouă. Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim până la ziuă ştim aceleaşi metode de sinucidere folosim aceeaşi masă de scris (nimic nu e greu nimic nui uşor) stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva mă va vinde! Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim aceleaşi metode de sinucidere stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Stăm în aceeaşi cameră în acelaşi pat ne iubim până la ziuă ştim aceleaşi metode de sinucidere folosim aceeaşi masă de scris (nimic nu e greu nimic nui uşor) stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. Cineva mă va vinde – îţi spun – curând cineva mă va vinde! Traversăm aceleaşi nopţi albe ştim aceleaşi metode de sinucidere stăm tăcuţi la aceeaşi cină de taină. De ce Doamnă Moarte de ce?

Pag. 35

George STANCA

Ca un mărăcine, ţeapa Tu eşti carnea mea de tun Can deşert oaza şi apa Te iubesc artizanal Te iubesc ca un zănatic Bunul individual Te iubesc artizănatic Te iubesc împieliţat Culori curcubelicoase Organism împiestriţat Înşirat pe nişte oase Te iubesciubescu fată Un alb clinic de faianţă Blândă desprimăvărată Ghioceauă de speranţă

EU Eu care vând eternitate la kilogram şi care cu fanatism îţi iubesc sistemul osos. Eu biet rândaş întrun staul de fluturi în inândumă frumuseţii tale mătăsoase. Eu care colecţionez cu grĳă timbre din seria “noi investiţii pe harta economică”. Eu care de la Geneză suflu în moara unui Don Quĳote încă nenăscut. Eu buletinul de ştiri de la miezul nopţii rostit ca o sentinţă în timp ce o iul verde al radioului clipeşte complice cu moartea.

ME Me who sells eternity by wholesale and who loves up to the insanity your osseous system. Me a miserable groom into a stable of bu erflies who worships your silky beauty. Me who with greatest care gathers together col lections of stamps of “the new investments on the economic map.” Me who from the Genesis blows up into the mill of a yet unborn Don Quixote. Me the midnight news pronounced as well as like a sentence while the green eye of the radio blinks accomplice of death.

TE IUBESC Te iubesc ca un nebun

Pag. 36

Te iubesc cu energie Floare roşie de sânge Lujer de simini ie Care tace şi când plânge.

I LOVE YOU I love you like a mad man As the brier loves its pri You’re my only cannon fodder As the water stands for desert. I love you in simple ways I love you like sca erbrains You my only special asset I love you like simple brains. I love you but skin and bones All into rainbellicose Particoloured motley body Strung like beads on long row bones. I love you – girly, I love you whitish eek of faience doll Tender spring blooming all over You my snow drop in great hope. I love you with a great passion You my bloody reddish flower You thin stem of a white lily Who is silent in her scream. Poeme din volumul Angel radios(Beaming Angel) tradus în limba engleză de Muguraş Maria PETRESCU Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

George ROCA (Australia) ÎMBRĂŢIŞARE

pre

dacă teaş întâlni ţiaş spune să te prefaci întrun avion tu, pentru ami face pe plac ţiai desface braţele şi ai plana lin spre mine eu... maş preface în pasăre şi apropiindumă de tine neam împleti aripile întro îmbraţişare de suflet şi trup mângâindune tandru până când am simţi simbioza iubirii noastre...

EMBRACE if I would meet you I would tell you to morph into a plane you, to please me you’d open your arms and glide gently towards me I... would also morph into a plane and edging closer to you we’d intertwine our wings into an embrace of body and soul stroking ourselves tenderly until we’d feel the symbiosis of our love…

LA CINEMATOGRAF Şiau petrecut seara împreună înfundaţi în scaunele tocite de vreme, aşteptând să înceapă filmul.

cum omul rămas făra apă în deşertul Sahara. Când sa aprins lumina cei doi dispăruseră întro altă lume.

AT THE CINEMA They spent the evening together stuﬀed in seats worn by time, waiting for the movie to begin. The dark mingled with mystery and with projected shadows on the immaculate screen.

Întunericul se contopea cu misterul şi cu umbrele proiectate pe ecranul imaculat.

The girl was silent the boy boisterous until their lips tou ed thirstily like a wandrian le without water in the Sahara Desert.

Fata era tăcută băiatul neastâmpărat până când buzele lor sau atins insetate

When the lights turned on the two had disappeared into another world.

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 37

Theodor DAMIAN (SUA)

în asfinţit Sau poate plec şi vin deodată ca a duhului adiere de vânt ca mireasa cu nunta neterminată ca atunci când mă rog şi nu mai ştiu că mă rog şi că sînt

Cădelniţând în vecernii

Ce taină este aceasta Cu un şarpe dea stânga şi cu unul dea dreapta aşa trăim avem de ales între două spaime dacă nunţelegem taina murim i sa dat un şarpe ca să mori şi unul ca să trăieşti când unul te muşcă altul te scapă ce taină este aceasta şi cum so dezlegi când eşti atâta: pământ, foc, aer, şi apă dacă mai eşti altceva poate mai ai o şansă sănţelegi dar tocmai aici este eia ca să fii doar atât sau încă şi altceva să alegi

Ca mireasa De când am plecat nam mai ştiut cam venit ca şi cum nam ajuns niciodată cum nu ştie soarele că apune

Pag. 38

Se mişcă îngerul spre începuturi acoloi locul de veci acolo nentâlnim toţi ai noştri mirele şi mireasa fulgerul şi lumina stânjenelul, peşterea şi pustia rugul arzând nemistuit şi cina tu şi eu cădelniţând în vecernii lumina

Iată rămâne peştera ta pustie Cum iese fulgerul din peşteră nam cuprins aşa cum flacăra albă din mormântul nestricăciunii în noaptea de Paşti aprinde lumânarea Patriarhului şi nul arde pe cel atins Ierusalime, Ierusalime de câte ori am emat pe fiii tăi şi nai vrut iată va rămâne peştera ta pustie şi Împărăţia va avea un alt început Cum iese fulgerul din ruga fierbinte şi cum creşte nam cuprins în peşterăi frig dar stânjenelul înfloreşte şi arde ca rugul în pustie nestins Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Eugen EVU Baladă în septembrie Deodată,Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinelemi căzut Cum nam fi fost; şi anonimul Nime Priminduşi trup, trezireai la durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, can geneze, Marea Îngenun ind în acalmii deo moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă.

Baladă ludică Scribi ai lumilor de lume Felurime doar prin nume În acest V E A C miruns Nimic nu mai e deascuns Nici curpins, nici nepătruns. Poliedrice cristale Care curg duse la vale Spre nisipuri ancestrale

Colind laic Colon sus din jos, ahai! Iadun rai, omului plai... Fostam să mai fim? Veniţi Ori aduşi şimpământiţi Preste spinii dânfloriţi Prunci din Flori al Ceriului La marginea lumei... LeroiLer şial Mumei Cuib al paideumei Ranăn bezna adevărului

Tahiograme Vid avid gravid de El Cum de şarpeun caducel. * Ameţitoare poezii Zvon al pădurii aurii, Străbună, sacrăn vecivecii Cum ghinda sub stejar plesni Din Aina Daina... Sprea mai fi A deveni, a deveni...

Baladă Euristicanfloririlor, iată, Capcane sub zbateri limpide Nirvanice efemeride, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Voaluri vernale, absidă : Ia hermeneuticii roată Arcadie, patrie beată! Boltitane frunte agită Talazul delirului, iată! Nirvanice efemeride Voaluri vernale, absidă Ia Hermeneuticii Roată. Boltitane frunte palpită Sinergic pea cerului boltă De duh se reumple, involtă, Lumina luminiinnoită. Tu, inimăa Horelor toate! Prin mii de freatice fire Muşcată dar vien iubire Preaplin dăruind, când se zbate!

Metafore cu feromoni Dacă nu au fost ucise de verzi Dacă nu lea mâncat omida mutaţiei Dacă în sâmbure viermele propriu Nu sa cuibărit răsucit ori de sine flămând Dacă ucigaşul cu secure al doctrinelor Dacă mercenarul dacă cel sterp nu Prolifereazăn aestetici Fructele cunoaşterii se culeg singure Le culege vântul care ne aude visele Lumina încă oarbă a adolescenţelor Pot fi gustate se coc de singure Pot fi beute cu măsura iubirii A nu putrezi în celălalt timp Astfel şi noi, oamenii.

Pag. 39

Gheorghe NEAGU

Do not hate the destiny, or the eyes that come to wear the light in your body. Fragrant thoughts. your grass can grow in full, in moments of clear. and bring the sky in your thin palms, the heat of a day from whi you can still breath, a new harmony and a smile in the night when you shivered and cried. You can ...

Împlinire

Să poţi Să poţi să dormi la pieptul meu, cutremurat de dor şi inima mea pe sânii mici ca nişte o i înmugurind în somn săşi fie rodul aşteptării. Să poţi mângâia trupul, înfiorat de un suspin ce vine, îmbobocind. Să poţi să ţii de mână, copilul cu o i mari. să poţi să ai în braţe, speranţele de jar. să nu urăşti destinul, nici o ii care vin săţi poarten trup lumina. Înmiresmate gânduri. săţi creascăn iarba plină, în clipe de senin. şi săţi aducă cerul în palmele subţiri, căldura unei zile din care mai respiri, o armonie nouă şiun surâs în noaptean care ai tremurat şiai plâns. Să poţi…

You can You can sleep on my est, shuddered by longing and my heart the small breasts as eyes burgeoning in sleep to be the result of your waiting. You can caress the body, tingled by a sigh that comes, budding. You can hold the hand of the ild with big eyes. You can hold in your arms, the ember hopes.

Pag. 40

Din fiecare curgere când vin tot mai adânc, tot mai profund spre tine, din fiecare geamăt, din râuri de suspine din fiecare floare de cireş din clipe care fug şi ades în drumul către tine din arborii cembată o ii şi din lumina de pe buze, din porţile în care bat cu flori de măr şi de cais, din guran care mai încap rostiri de vis … din milioane de secunde Devin un fluviu cemparte şi desparte… Lumina fără moarte.

Fulfillment From ea flow when they come deeper, more deeply to you, from ea moan, from rivers of sighs from ea erry blossom from moments that run and o en on the way to you from trees that get eyes drunk and from the light on the lips, from the gates in whi I kno with apple and apricot flowers, from the mouth in whi fit dreamy u erances... from millions of seconds I become a river that divides and separates ... Undying light. Traducere în limba engleză: Patricia LIDIA Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Adrian BOTEZ

AICI vuieşte simandra duhul de vecernii văpăi de credinţă se aştern pe zare Dumnezeu din s ituri iscă sempiternii lumina de jertfă se scaldăn altare mă dor munţi şi păsări când mă sui pe cruce sângerează crinii izvor denviere iar pământuacesta mămbracăn odăjdii când sărut fierbinte coasta denjunghiere aici nu sunt singur – sunt cu neam şi fire aici vin strămoşii pentru miruire aici e poporul sfinţilor voievozi! în lături Satană – voi leproşi irozi! aici doar martirii învie când mor: veneticii însă nau nici trai nici spor!

PLOI INVERSE cai de zei liliputani puf de păpădie prin văzduh golit de ani trec spre reverie transparenţe de frunzar sfinţit de lumine eamă sufletul în jar ʹnalt alcov de bine nu priveşte înapoi orfeul în floare zboară aripi pentru doi rana nul mai doare lasă straiul de păduri liberă văpaie fără sine – fără uri suien ip de ploaie nunţi de păsări sau iscat spărgând paradise vor să vadăntins în pat Dumnezeu de vise

COPAC ŞI BUŞTEAN desiş de vieţi ʹnalt tămâiat de păsări flori vineteţi vestesc apocalipsa devin văzduh vagi făptuiri de lazări: mă tem că nimeni nu ne simte lipsa Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

vâltori păduri neacoperăamintirea pământuşi mulge pieptun mii de raiuri dar în niciunul nu ne aflăm ştirea: doar buhnele foşnesc tăcute graiuri copac – crescutam cu credinţă vie am miresmat cu flori din zaren zare: buştean de am ajuns – eu numi sunt mie nici rost – nici ip – şi nici măcar cărare! ...amarul şi nefirea bătrâneţii miascultă doar cei somnoroşi – bureţii...

FĂT-FRUMOSUL CRUCII brazi cruciaţi mărşăluind în soare au tăbărât prelucile din munţi iar cruci de vulturi mântuiesc izvoare şi ne aprind luceferii pe frunţi cerul des ide porţi împărăteşti din jar de cetini se smeresc altare dinspre înalte nunţi de păsări ne vin veşti clopot măririii vuieşte tot mai tare ...se iscapoi amurgul de lumină când se trezesc în pajişti şi pe coastă toţi inorogii Maicii fărʹ de vină venita vremea de slăvirealbastră: delir de flori şi raze de poveste când FătFrumos spre Dumnezeu porneşte...

Pag. 41

Dumitru ICHIM

De vrei ciulină stearpă să nu fii, la fiecare mamă, în genun i, rosteştei numai parteaa doua a psalmului de sus!ʹʹ ...şi Maica Născătoare a Bunului Iisus privea cum trandafiruşi înflorea spovada albă şi cerşea iertare.

THE SECOND PART OF THE ROSE

PARTEA A DOUA A TRANDAFIRULUI Să ocolim femeia care coboară spre noi! Ea a născut pe cel ce a trădat pe Fiul tău, muşcat pe rând de cui. Aşai grăi în parteantâia a diatribei, trandafirul cu toţi spinii lui Prea Milostivei. Cele două femei încrucişară drumul. Cu capul plecat. Amândouă. Fiecare cu durerea ei, înmugurităn rouă, cum de prea multă lună seapleacă ramii înfloriţi de tei. Prea Milostiva Maică, luând iar firul vorbei lui, răspunse trandafirului, cu ghimpii păzitori de vamă: Şi ea e mamă... Ce contează cum reflectată e născuta rază? Oricărei mame se cuvine iar îngerul din cer să se în ine. Apoi continuă Prea Milostiva, din o i ştergînduşi roua: Firească e ţepuşa şi te doare, dar nu uita menirea ta de floare.

Pag. 42

ʹʹLet us avoid the woman who’s coming down to us. She brought to life the one who had betrayed your Son, whose nails in turn had bi en Him.’’ This was the way in the first part of diatribe, that rose with all its thorns to the AllMerciful had whispered. On their way the women crossed ea other both of them heads down. Ea one of them with her own pain bursting in tears, and of too mu of moon light the blossomed bran of limetree was there to bow down. The AllMerciful Mother continuing the whisper’s flow an answer gave to rose whose first part’s full of thorns: ‘’She is a mother, too… It really ma ers the way the new born ray reflected is? Mothers deserve even an angel to kneel in front of them.’’ And then AllMerciful went on Wiping the dew from her eyes: ’’The thorn is normal and does pain, yet, don’t forget – the flower! If you decide a sterile thistle not to be In front of every mother bow humbly your knees You go, and sing only the second part of rose’s highest psalm!’’

… And Jesus’ good Mother was looking how the rose was blooming in white confession, forgiveness begging. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Traian VASILCĂU (R. Moldova) *** Sa profeţit Lumina. Pot să fiu Ce nam fost încăn veacul moştenit. Şin templul de smerenie zidit, A treia zi din moarte pot sănviu. Am plîns şin mine mahnele sau stins. Şin lacrima lui Christ prea suferirea Îmi caut ca sămi aflu mîntuirea Şimpodobit cu răni, sămi strig Iubirea Şiapus în toţi, să fiu de raiuri nins!

*** Cu mîinile pe piept împreunate Şio floare înlumînărităn zori, Pomii cărunţi şimbrăţişaţi de sfori, Cîndva învulturiţi, sunt duşi în moarte. În candelele cerului, surpate, Zorii de noapte ca sentinţe curg Şi pomii doborîţi nau Demiurg, Stingerea lor eaplaudatăn burg, Şii plîng şi naş mai scri’… şi nu se poate!

*** Ea navea ip. Numai surîs era. Cu legănarea inimii visată, Sub giulgiul de parfume îngropată, Suflet de pus pe ranămi dăruia. Ea navea ip. Iam zis: „Nemărginirea“. Din viaţa ei îmi oferea o parte

Trubadur la răni să fiu mai rar. Să măncing în hora pustiirii Şi un iot vrednic de toţi zbirii Să rămîn — şiam fost un În Zadar! *** Mori în mine viaţa toată Şi în Domnul — niciodată. *** Mam stins în cer Ca să fiu pe pămînt Şi de atunce Nam mai fost cuvînt.

Şia dispărut … Căci iam cerut Iubirea!

Pînăntro zi, Ca să nu mai disper, Mam ars în voi Şi mam nestins în cer.

*** Să măngîne cîntecul Luminii Cît tristeţile nu mă vor fi. Şiapoi să mă răsădesc în Zi Ca un crin la marginea grădinii.

*** Viaţa cu moartea merg la braţ, Tristeţea mea — cu bucuria, Prin crîngul psalmilor, vecia Mă buciumează cu nesaţ.

O, şi cît visai întrun cuvînt Vieţile sămi înhumez odată, Nesfîrşindumi trecerea cea toată În privirea cerului Preasfînt…

În mine emigrez deun veac, Mă păstoreşte iarbantruna, Iar eu rănesc clipa şi luna Cu un surîs ascuns şi zac,

Şiam tot scris instanţelor celeste Să mă uiteun timp prin vreo poveste:

Scriind pentru cînd nu voi fi Peo floare care mo citi.

Şi jumătate de eternitate, Şi iar surîsul ei — mai drag din toate,

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Pag. 43

Miron ŢÏC

Să fie de vină Să fie oare de vină tăcerea În isă întrun seif aşezat în marginea străzii?. Încă nu am treminat poemul Mai am multe amintiri Nu mă inui să ajung cuvintele din urmă Văd imaginile Cu poveştile de altădată ale bunicii Poate la noapte voi visa Cum ningea în anti itate Şi ninsorile nu se mai grăbeau să plece Cândva stăteau aproape de noi Pe dealuri cu miei albi In sânul treaz al primăverii.

Tristeţile vremii

Simţurile realităţii Se odihneşte timpul între doi stâlpi suspendaţi sub privirile noastre. Nici un zvâcnet în dimineaţa liniştită şi tăcută. Nimic nu pare perturbat decât zdenţuiala vremii aflată întro defilare prin centrul oraşului. De aici,se poate ajunge în zona unde, umbra devine stăpână pe trupurile noastre care tremură de spaima întunericului ce stăpâneşte unele locuri. In acest spaţiu înfloreşte lujerul Culoarea lui năvăleşte în locul acesta umed şi rece. De senin, ne este dor Cum ne este dor de vinul ve i şi plin de cuget. Simţurile realităţii mai deţin multe miracole pe care, le adunăm între noi pentru a ne bucura de ziua ce creşte fără oprire.

Cu sărutul tău Cu sărutul tău metafizic Pas cu pas Zi de zi Ajung să ţin în palme Pasărea Phenix.

Pag. 44

Port timpul în priviri Simt pârguirea cuvintelor Precum fructele în ram In preajma mea Un bu et de cuvinte Imi intră însorite în o i Alerg pe întinsul ţarinei Şi văd cum dispar anii mei Amintindumi de vremea Când aram pănmântul în lung şin lat Cu tristeţile vremii Stau acum de vorbă Şi mă cutremur de cum intrăm în vară Fără să ne dăm seama Că soarele ne este cel mai adevărat prieten.

Constatare Mă spăl pe faţă Cu liniştea clipelor din jur. Şimi dau seama De dorinţa ta De a te smulge din celălant ip al durerii. Iţi acord libertatea din instinct Te eliberez din extazul Ce te înconjoară şi îţi stăruie în baţe Iţi doresc întoarcerea spre lume Insoţită de spiritul de lumină Şi de sângele neuitat Ce arde fără să doară. Ai preţuirea mea Din noaptea albastră Când team adus în casa mea sfântă Ai intrat în picioare Şi ai rămas în genun i In faţa icoanei. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Cornelia PĂUN (Germania)

Drum Dacă vei atinge zul din prezent Vei ajunge obosit la finalul drumului, Căci ai parcurs atunci tot alfabetul. Vei revedea primul “a” rostit inconștient, Pierdut în infinitul amintirilor, Ce se preling ca picăturile de lacrimi în Potirul plin cu li idul incolor al prezentului. Gândurile nefinalizate vor pluti haotic în neant, Până totul va deveni confuz, absurd, Întrun amalgam de imagini, senzaţii, visuri, sen timente...

Weg Wenn du berührst den gegenwärtigen Z Du wirst am Ende des Weges müde sein Weil dann, bist du gegangendent das ganze Al phabet. Du wirst bewerten den ersten ʺaʺ gespro en Verloren in den unendli en Erinnerungen, Das fällt wie Tropfen der Tränen in Volle Tasse diese farblose Flüssigkeit... Unfertige Gedanken s wimmen aotis en Ni tigkeit So wird est alles verworrener, absurd, In einer Mis ung aus Bildern, Empfindungen, Träumen,Gefühlen... Ce este valoarea ?

Ce este valoarea ? Pentru mine, munca şi inteligenţa Pentru tine, cinstea şi perseverenţa Pentru el, morala şi credinţa Pentru ei, cât mai multe foi Cu care pot cumpăra orice, Mai puţin valoarea mea, a ta şi a lui.

Was ist der Wert ? Was ist der Wert ? Für mi , die Arbeit und Intelligenz Für di , Ehre und Beharrli keit Für ihn, die Moral und der Glaube Für sie, so viele Blä er Mit dem können sie alles kaufen Weniger als meinen Wert, Ihren und seinen

Dialog cu Poetul În orice poezie de a ta Se oglindeşte oare experienţa ta , Şi modul tău de a gândi Cu felul tău în viaţă dea privi ? Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Dea lungul vieţii tale pământeşti Amestecând din trăsături ce moşteneşti De la ai tăi anteriori strămoşi, Cei bun ajunsai să descoşi. Ai voie oare să scrii acum ce vrei De vrei să te afirmi printre ai tăi ? Contează despre cine scrii Pentru success sau decădere, ce va fi. Şi la sfârşit fivei tu încântat Ca folosit ce ai creat ? Sau tu neînţeles mereu vei fi Atâtea zile cât tu vei trăi ? Vei fi tu oare acum apreciat Pentru ce astăzi ai creat ?

Dialog mit dem Dichter In jedem deiner Gedi te Es ist wirkli spiegelt deine Erfahrung Und deine Denkweise Auf dem Weg im Leben zu s auen ? Während deines Erdenlebens Rühren übernehmen Merkmale Von der vorherigen deiner Vorfahren Was gut ist, kommst du zu entde en. Darfst du s reiben, was du jetzt willst Wenn du di unter Ihren Leuten beweisen willst ? Es geht darum, was du s reibst wi tig Für Erfolg oder Abnahme – was werde sein Und am Ende wirst du glü li sein Wie hier vervendet was du ges aﬀst Oder willst du immer missverstanden werden Wie viele Tage wirst du leben ? Willst du wirkli ges ätzt Für was du heute hast erstellt ?

Pag. 45

Ana Maria GIBU

în ogrăzi iar şi în cele pustii la lumina lămpilor să coci pe vatră pâine şi colaci în fiecare seară cînd zorii se trezesc împarte acolo unde foamea este regină apoi fii măcar pentru o zi „ei” când omenia te va acoperi aprinde felinare în noapte vei afla cum arată fericirea şi cum o eamă simplu dăruire taci şi mergi

PROPUN O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

MAI DĂ-MI O ZI

plec separată de visele tale precum arinii aplecaţi pe maluri de ape care plâng

când sa dat startul nu eram pregătită de zbor cu paşi secundici calc la stânga înainte spre dreapta este ocupat pârguită în cuvinte însemn locurile goale din coţul de lumină în care mam rătăcit gândurile în ise întrun hohot mut desenează poteci orbite de zăpăcela stâncii rămân înserarea ta

cu tupeul fixat la maxim deranjez nepăsarea cerând ridicarea imunităţii în parlamentul dimineţilor albastre trag obloane peste reclame aduse de oriunde scriu afişe cu „â” din „a” s imb programul muncă numai de teren îmbrac haine însăilate din cuvinte uitate de bună voie de mai marii… duc jucării gutui şi turtă dulce în trăistuţe cu dungi colorate la case de departe tu dărâmăţi zidurile din jur construieşte cuptoare

Pag. 46

mai dă mi o zi să reînvii omenia adun cuvânt lângă cuvânt reduc din necunoscut stând la taifas cu luna nu mergem în dimineaţa asta la culcare ea dă notă explicativă pentru îndrăzneala de a lumina peste program eu, că am însoţito accept cursa spre niciunde

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Anton Vasile IEŞEANU priviri-liminare-emilian-marcu-iadul Mă întreb dacă Emilian Marcu a fost mai întâi poet și apoi ro mancier sau a fost concomitent poet și romancier. Deși a publicat mai întâi poezie, nu se poate spune cu precizie dacă mai întâi nu a fost prozator. Eu cred că este și poet și prozator. Și asta din două motive: primul este faptul că a scris mai întâi romanul Iadul de lux. Iadul de lux, la scris, după cum mia mărturisit la 24 de ani, ceea ce, în acele vremuri, pentru un romancier era o vârstă pre coce pentru un romancier. Al doilea motiv este oximoronul. Aici poetul sa întâlnit miraculos cu prozatorul. Iadul de lux este un oximoron. Emilian Marcu a publicat prima pla etă de versuri Nunta în sâmbure(1975), deci la 25 de ani. Romanul, Iadul de lux la scris la 24 de ani , adică în 1974, dar la publicat după 30 de ani de la scriere, în 2004 la prestigioasa editură Junimea, Iași. În toată perioada comunistă, Iadul de luxa rămas, din motive lesne de înţeles, o „creaţie de sertar.” Dar, dacă poetul (Emilian Marcu, cunoscut și recunoscut ca poet și mai puţin ca romancier), nu ar fi publicat mai întâi poe zie ci acest roman, nu lam fi putut percepe doar ca prozator, ci și ca poet. Motivul este oximoronul, după cum am afirmat. Iadul de lux este un oximoron, prin care autorul definește în cea mai economică semantica comunismul. Oximoronul este utilizat ca figură de stil îndeosebi în poezie și constă în alăturarea a doi termeni incompatibili, contradictorii, oxys ascuţit, logic, raţional, moros stupid , nebun, absurd. Umberto Eco numește oximoronul o figură de stil a împăcării contrariilor, deși e greu de crezut că anodul și catodul se pot împăca vreodată fără a se scurtcircuita. Tocmai scurtcircuitarea generată de alăturarea termenilor conferă estetica acestei figuri de stil. Iluminarea scurtă, flashul care transmite o informaţie șocantă, acesta este scopul urmărit de oximoron. Oximoronul a fost uzitat de mari poeţi, începând cu Horaţiu: „simfonie discordantă” , Hölderlin: „bucuros în tristeţea sa”,Rimbaud: „splendoare invizibilă” Baudelaire: „soare negru” Eminescu: „Suferinţă, tu, dureros de dulce”, Blaga: „dulci otră vuri”. A fost utilizat și de prozatori, dar în măsură mai mică. Quintilian, marele retor și orator roman, la utilizat în retorica sa, ca în exemplul cel mai frapant: „un zeu muritor.” De ce este Iadul de lux un oximoron? Iadul este iad, nu poate fi de lux, cum nici raiul nu se poate delimita în rai de lux și rai comun. Dar Iadul de lux vizează societatea comunistă. Și este iad de lux, fiindcă, dacă în realitatea ei concentraţionară sa dovedit a fi un adevărat iad, în utopia indusă de ideologie, anume viziunea idilică propagată a unui viitor de aur ce nu va mai veni niciodată, o făcea de lux. Așadar, după cum ne sugerează titlul oximoronic al ro manului Iadul de lux este un roman care denunţă viaţa fericită a satului românesc, indus de propaganda comunistă. Emilian Marcu este unul dintre marii poeţi și marii prozatori ieșeni, iar viziunea lui Alexandru Dobrescu despre autor, anume că, „Emilian Marcu nu poate să iasă din pielea lui Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstrație de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, într-o alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux - raiul ei un rai posibil. Pentru Antim au fost zece zile și zece nopți de calvar în care s-a eclipsat din lumea reală și „în ziua aceea de schimbare la față Antim săvârși lucrarea lui.”“ Pag. 47

naturală de poet și să îmbrace, fie și temporar,haine de împrumut”este, după opinia mea, o viziune superficială, fiindcă Emilian Marcu nu îmbracă temporar, haine de împrumut, el creează în stil original universul iadului întrun sat românesc din anii colectivizării. E adevărat că oximoronul reapare și în in teriorul romanului. Să exemplific unul care mia plăcut: „O salvare. Miroase a moarte”. Uzitarea oximoronului ar susţine argumen tul lui Alexandru Dobrescu,„anume că nu poate ieși din piele lui naturală de poet”, dar nu e un ar gument tare, fiindcă această figură de stil iar dacă este uzitată preponderent de poeţi e creată și de prozatori. Emilian Marcu, iar dacă are o natură do minant poetică, nu înseamnă că nu îmbracă și haina originală de prozator bun. Este romanul lui Emilian Marcu, un roman original sau imită varii curente de pe varii conti nente?! Dacă e să căutăm analogii sau asimptote

cu varii creaţii străine le putem găsi, căci la noi sa practicat cu o insidioasă obstinaţie raportarea la străini, ca și cum scriitorii noștri nu ar putea crea nimic original fără să se inspire de la ei. Așa sa întâmplat cu Eminescu, care a fost forfecat cu deamănuntul de I. M Rașcu. Istoricul

Pag. 48

ia găsit atât de multe ecouri franceze în poezia lui Eminescu încât ai crede că Eminescu nu a fost„muntele care izbucnește deodată spre cer din câmpia plată”, ci doar un simplu plagiator al poeziei franceze. Așadar, dacă e săi găsim analogii cu tot dina dinsul, le putem identifica, căci Alexandru Do brescu lea aflat în Cocoșul roșu al lui Bulatovic, ori în scriitorii sud americani Sàbato,Marques, Scorza. Ba iar și eu întro discuţie cu autorul iam mărturisit căl citesc pe Joyce și am găsit în Iadul de lux, oarece apropieri de scriitorul irlandez „Da, zice Emilian, e posibil, numai că eu lam citit pe Joyce zece ani mai târziu după ce scrisesem ro manul. Primul meu roman Iadul de lux are un destin aparte. Era în ziua de 29 august 1974, când urma să mă prezint la post, la școala din satul Po creaca, comuna S itu Duca, unde fusesem repar tizat ca profesor, după terminarea facultăţii. Ei bine, mam prezentat la primăria S itu Duca, iar primarul mia dat căruţa primăriei, ca omul de serviciu, să mă ducă în satul, așezat un deva între dealuri, la vreo 15 kilometri de centrul comunei. În ziua aceea de sfârșit de vară și început de toamnă, oarecum rece pentru acele zile, pe care nam so uit niciodată, se sărbătorea la creștinii ortodocși, tăierea capului Sfântului Ioan Boteză torul. ăranii nu ţineau cont de propaganda comu nistateistă. Pentru ei sărbătorile religioase erau sfinte. Am plecat cu căruţa primăriei spre satul Pocreaca și am ajuns la vreo două ceasuri după amiază. Chiar la intrarea în sat am văzut în mĳ locul drumului o vânzoleală de oameni. Căruţașul a oprit căruţa și vrândnevrând am asistat la o scenă șocantă. Un ţăran, cu capul despicat în două, a mai făcut zece pași și sa prăbușit la pă mânt.” O scenă horror care părea să confirme violenţa dintotdeauna a omului sau o forţă ocultă ce făcea să se repete în ziua aceea, scena tăierii ca pului lui Ioan Botezătorul, ori, dacă pătrundem mai adânc în taina omorului, la care a asistat fără voia lui autorul, descoperim povestea biblică al Abel și Cain. Tatăl, ca orice ţăran responsabil pentru fami lia sa, împarte pământul celor doi fraţi, dar exact pe hatul care despărţea cele două loturi de pă mânt a crescut un prun. Fraţii au decis de comun acord, ca fiecare să cu leagă prunele, unul întrun an, celălalt în anul următor. Până aici toate bune și frumoase, pace Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

și armonie. Numai că, prunul, la fel ca smo inul biblic, nu făcea prune în fiecare an, ci odată la doi ani. De fiecare dată prunele de ţuică reve neau fratelui mai mare iar cel mic rămânea cu buza umflată. Ran iuna celui mic a crescut, întreţinută și de persuasiunea și incitarea soaţei, până când s au format două tabere aflate permanent pe picior de război. Și, deodată în ziua aceea, când creștinii sărbătoresc tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul, invidia dintre Abel și Cain a izbucnit aprigă, uci gătoare. Cain a pus mâna pe secure și a lovit capul lui Abel cu toată forţa, cum dai să despici un lemn de foc. Abel a făcut câţiva pași, iar în timp ce mergea cu capul despicat spre o ţintă doar de el știută „mia înfipt baioneta între umeri”, să fie sigur că se prăbușește și, în acel moment sa prăbușit în groapa de la marginea drumului „și totul se amestecase cu gunoaie și cu ţărână și numai aburul ce ieșea din ţeasta lui mai era viu căci în rest totul murise”. Apoi, ca și cum nimic grav nu sar fi în tâmplat, cei implicaţi au continuat sărbătoare acreștină, „Să trăiţi săl pomeniţi… Mai toarnămi bădie o cană cu ţuică. Și mortului ia plăcut fiei ţărâna ușoară. Hă, hă, hă…” dar „era o tristeţe în aer și prunele duhneau a mort și a jale.” Pentru tânărul profesor de limbă română, omorul la care a asistat, paralizat în căruţă alături de omul de serviciu al primăriei, incapabili de vreun gest, de vreo reacţie, totul petrecânduse cu viteza fulgerului, ei doar asistând la scena finală când fratele ia tăiat capul în două „de parcă ar fi tăiat un harbuz dom’ Antim”, scena părea des prinsă din Ororile războiului sau din ciclul Ca priciile lui Goya, când somnul raţiunii naște monștri. Ar fi fost ilogic și absurd pentru nou veniţii în sat, șocaţi de monstruozitatea faptei, să inter vină în încăierare când acolo totul părea determi nat de un spaţiutimp al satanei care în ziua aceea coborâse Iadul în acel loc. Iadul în viziunea bor gesiană„nu este un loc înfiorător, este un loc unde se întâmplă lucruri înfiorătoare” Tânărului absolvent al Facultăţii de litere din Iași ia rămas, în memorie, obsedant, realita tea unei lumi halucinante imposibil de acceptat de o minte omenească normală. „În cap îi cântau pitpalaci…”spune despre Antim, personajul principal în care îl identificăm pe autor, căci o asemenea scenă de neașteptată violenţă, de cruzime absurdă șo ează pe oricine. Mai ales că el cunoscuse satul, se născuse și copilărise întrunul aproape Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

la fel, dar dacă nu era satul idilic cântat de Coșbuc, era satul românesc cu bune și rele, fără să se fi confruntat cu scene monstruoase ca cea din ziua aceea nefastă a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, întâlnită la Pocreaca.

Zece zile și zece nopţi din acea dimineaţă răco roasă de toamnă a umblat Antim pe câmp, „să nu mai văd figură de om”, „o cât de monstruoși au fost”. Așa sa născut romanul Iadul de lux, în care se dezvăluie vizionar lumea de coșmar a colectivi zării forţate, drama omul simplu izolată și stag nată in illo tempore întrun sat uitat de lume, fără contact cu lumea civilizată aflată în continuă mișcare și evoluţie. „Dirigintele, un agrocopist, terminase școala agricolă șio făcea pe profesorul, se vede că nui plăcea munca în meseria pe care șio alesese, îl luase mai mult pe sus din bancă șil trimise acasă , bă să nu mai vii la școală până nu se trece tacto la colectiv. Antim se întreba cum săl facă pe ăl bătrân să se treacă la colectiv …” Această scenă pe care a trăito însuși autorul și care sa repetat în mai toate satele în care ţăranii, grei de cap, încăpăţânaţi și recalcitranţi, nu înţelegeau raiul comunist și ce corn al abundenţei se va re vărsa asupra lor dacă intrau în colectiv, iar copii

Pag. 49

erau șantajaţi cu datul afară din învăţământ este memorabilă în roman. Scena descrisă cu încercarea de trecere la colectiv al lui Antim ăl Bătrân este realistă și plină de umor. Antim ăl bătrân reușește printrun ingenios șiretlic, á la Ulise, specific ţăranului prins la ananghie, săi păcălească pe „ciocănitori”, adică pe membrii Comisiei de colectivizare. Și iată cum, din cauza ateismului satanist propagat de ideologia roșie ce pătrunsese și înti nase cu pucioasă până și sfintele biserici ortodoxe cu acordul tacit și defetist al slujitorilor ei, unii habotnici ca Savu Împăratul nebunilor, vor găsi alte spaţii pentru a ridica biserică. Savu își face în inima pădurii, acolo unde era natura pură și unde nu pătrundeau diavolii roșii că nu aveau nici interes, nici timp să se pună cu „nebunul” sa tului, biserica sa. „Vezi aici, Antime, coliba asta, aici am stat o iarnă atunci cu colectivul.” „Roma nul acesta, mia mărturisit autorul, ar fi putut să rămână încă multă vreme în sertar, dar prin anul 2000 ducândumă la Manuela, secretara școlii, am rugato sămi tasteze ceva la calculator. Vă zând că se pricepe la calculator, iam spus că am un manuscris, un caiet mare în care scrisesem cu ce apucasem, cu creionul și cu stiloul, romanul Iadul de lux. „Aduceţil”, mia spus ea. I lam dat. Pur și simplu, luat cu alte treburi, am uitat de el. După trei luni, Manuela ma emat și mia înmânat manuscrisul și romanul listat. Când lam văzut listat, în acel moment, parcă lam văzut în altă lumină. Mam apucat săl corectez, iar în timp cel corectam a intrat în birou Alexandru Dobrescu. „Ce citești acolo așa prins”, ma întrebat. Iam ară tat și fiindcă ia plăcut mult, a decis sămi scrie postfaţa. Există în romanul lui Emilian Marcu un pasaj profetic. „Pe masa ei mică[…] se afla cartea de versuri a unui poet despre care ea auzise că a murit ciudat de repede și de stupid. Cartea purta

Pag. 50

un titlu plin de semnificaţie: Brusc să des izi fe reastra!” Fereastra spre libertate se des ide brusc, uneori brutal, nu încet, nu cu poticneli. De aceea, cine vrea să evadeze dintrun lagăr concentraţionar, trebuie să lupte. Acesta este și mesajul romanul. „Antim înţelese un lucru, un singur lucru că viaţa e un iad de lux pentru care trebuie să lupţi să nu treci pe lângă porţile lui ca pe lângă niște staţii faculta tive unde dacă destinul nu are ef nu oprește.” Viaţa e un iad, în care iluziile luxul ei, ne induc insidios, dorinţa de a supravieţui în această lume monstruoasă. „Marta goală, cu trupul ei ca un lujer de crin, doamne, ce picioare lungi are fata asta , zise Antim…[…] Ea, goală, în cameră, îi luă mâna și o puse pe inimă: vezi, aici am eu o rană mai mare ca astea de pe șolduri și picioare. Puneţi bu zele pe ea să înceteze izvorniţa asta de sânge să mai curgă.” Cititorul va descoperi în Iadul de lux, nu doar „o demonstraţie de virtuozitate literară” cum spune Alexandru Dobrescu, ci și o fascinantă lume mică care a evadat din lumea reală mare atât de groaznică în bestialitatea ei, întro alta, naturală, pură și inocentă, în care iadul lumii reale nu poate ajunge și nu o poate întina. E o lume care își construiește, în locul iadului de lux raiul ei un rai posibil. Pentru Antim au fost zece zile și zece nopţi de calvar în care sa eclipsat din lumea reală și „în ziua aceea de s imbare la faţă Antim săvârși lucrarea lui.” Emilian Marcu posedă un mare secret, un secret al creaţiei literare autentice în care meta fora, metonimia, oximoronul ţâșnesc spre înalturi, ca niște superbe focuri de artificii ce îl ţin pe citi tor mereu cu o i prinși de pagina cărţii. Cine citește această carte va adăuga spiritului său ade vărate conuri de lumină.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ioan BABAN

O ISTORIE CIUDATĂ

oaptea de toamnă, nu prea rece, dar întunecoasă, se aş ternea încet peste dealurile din jur şi peste pădurea apă sată de perdeaua de nori cenuşii, gatagata să cadă pe vârfurile copacilor uimiţi de tăcere. Şoseaua îngustă şi prost în treţinută tăia în lung pădurea şi se strecura şerpuind printre de aluri golaşe pe valea strâmtă a Stemnicului, rătăcinduse nu peste multă vreme în drumuri nepietruite şi înfundate în noroaie, când ploua, ori în straturi groase de colb. De la începutul toamnei până în primăvară, drumurile din acest colţ uitat de lume erau imprac ticabile. Pe dreapta, cum mergeai spre fundul văii, pădurea se în tindea pe o colină diformă, iar în partea stângă, pe o luncă deseori împotmolită în mâlurile aduse de apele Bârladului şi mai puţin de cele ale Stemnicului, acesta sfârşinduşi la capătul dins pre miazănoapte al pădurii, scurta lui călătorie, de la Buda, unde ia fiinţă, până la Bălteni, circa 20 de kilometri. La câţiva ani după război, locurile acestea erau şi mai nenorocite. Oamenii mai înstăriţi, urâţi de regim, trăiau cu zilele în mână, cum sar zice, de azi pe mâine, fără nici o speranţă că lucrurile nu vor dăi nui aşa, ci altfel, cum ştiau ei că e lumea. Nesiguranţa în ziua de mâine, teama de ceva, era starea existenţială cea mai obişnuită. Dacă întro zi nu se întâmpla ceva urât, cu cineva din sat, era o adevărată minune. Unii oameni din Chetreşti, că acolo erau gospodarii cu cel mai mult pământ, ştiinduse vânaţi, nici nu mai dormeau în paturile lor, ci pe unde apucau şi ei. Dialogurile erau scurte şi lapidare. „Ştii?”, zicea unul în şoaptă, „astănoapte lau ridicat pe Gheorghe Pâslă”, că ăsta avea vreo treizeci de hectare de pământ şi mai fusese şi nu ştiu ce funcţionar la primărie, în regimul trecut, ca şi cum asta ar fi fost o infracţiune demnă de a fi serios condamnată, că era vremea când toată lumea condamna pe toată lumea, iar judecata era o monstruoasă caricatură. „Cine la ridicat?” „Ăştia” şi „au ridicat” deveniseră nişte noţiuni abs tracte, semne ale maleficului, acţionând numai noaptea, când dormeau şi câinii, în cea mai desăvârşită taină. Când, după o vreme, oamenii nul mai vedeau pe vreunul deai lor, se întrebau îngrĳoraţi: „Măi Pavele, dar pe unde este Vasile a lui Grecu, că nu lam mai văzut de vreo câteva luni”. Omul, devenit subiect de discuţie, consăteanul său, era sătul de toate, că, între timp şi fusese dus la Canal. „Hei, hei, cine mai ştie pe unde io fi strălu cind o ii... doamne păzeşte!” şi omul îşi făcea cruce mare, că doar la păzi Dumnezeu de păcate. Lumea era plină de spioni, oameni de condiţie proastă; ăştia nu se bucurau de nici o consi deraţie altădată, iar acum deveniseră turnători calificaţi, nu fără un folos din toate astea. Turnătoria era stimulată şi apoi omul prost ştie să se răzbune în cel mai ticălos mod posibil; dacă are necaz pe cineva, spune despre el şi ce a făcut şi ce nu a făcut, că nu are discernământ şi nu cântăreşte urmările. Relaţiile dintre oameni nu sunt şi nici nu au fost întotdeauna perfecte. Uneori şi fără să vrei superi pe cineva, aşa cum altcineva te poate supăra pe tine, dar asta nu înseamnă că adversarul trebuie suprimat, că există un Dumnezeu în cer, El le vede pe toate.

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Dar să ne întoarcem la întâmplarea din anii aceia de după război, când oameni nevinovaţi au fost dislocaţi şi duşi unde nimeni nu auzise că există asemenea locuri, mai vitrege decât cele din pustiu, dar se vede că fiecare ţară are un pustiu al ei, dar la acesta nu ne gândim. Unii nici nu au mai ajuns, că se plictisiseră cei însărcinaţi cu treaba asta şi le-au făcut de petrecanie, că şi aşa nu mai întreba nimeni de ei: „Mă, neisprăviţilor, dar voi ce aţi făcut cu cei de iaţi îmbarcat în camioane, cu căţel cu purcel, tocmai de pe la Arad sau de pe la Bihor...?” „Dracul mai ştie pe unde mai sunt?“ Pag. 51

Dar să ne întoarcem la întâmplarea din anii aceia de după război, când oameni nevinovaţi au fost dislocaţi şi duşi unde nimeni nu auzise că există asemenea locuri, mai vitrege decât cele din pustiu, dar se vede că fiecare ţară are un pustiu al ei, dar la acesta nu ne gândim. Unii nici nu au mai ajuns, că se plictisiseră cei însărcinaţi cu treaba asta şi leau făcut de petrecanie, că şi aşa nu mai întreba nimeni de ei: „Mă, neisprăviţilor, dar voi ce aţi făcut cu cei de iaţi îmbarcat în camioane, cu căţel cu purcel, tocmai de pe la Arad sau de pe la Bihor...?” „Dracul mai ştie pe unde mai sunt? Iam lăsat la... sor fi dus şi ei în lumea largă”. Şi este adevărat că unii nu au mai ajuns acolo unde au fost blestemaţi să ajungă, şi au pus capăt suferinţelor prin „mila” semenilor lor deveniţi peste noapte mai fiare decât fiarele adevărate, că acestea din urmă nu ucid din plăcere. Maşinile au oprit în pă duri şi acolo şiau aflat bieţii de ei sfârşitul la „ju decata” unor descreieraţi, puşi să facă legea fărădelegii, fără teamă că vor da socoteală cuiva vreodată, oameni nevinovaţi... Întro noapte, în Luncă, aşa se eamă pă durea ce desparte satele Brodoc şi Bălteni, sau oprit două maşini grele, venind dinspre Vaslui, de aiurea, că altceva ce poţi să mai spui?... puteau să fie şi cu armament, că un timp, acolo au staţionat trupe, de rostul cărora nu ştia nimeni, că erau ro mâni, că erau ruşi... Era un miez de noapte întune cos, pe potriva faptelor, şi nu toţi oamenii întinşi seara întrun pat, pot să şi doarmă liniştiţi; că pe mulţi îi apasă grĳile, de nu pot pune geană peste geană, până se face dimineaţă, când, sfărâmat de munca din ziua precedentă şi nedormit în timpul nopţii trecute, trebuie so ia de la capăt, sleit de puteri, cu speranţa că, rezolvând ceva din toate câte îl aşteaptă, în seara următoare va avea mai mult noroc la odihnă, un somn mai liniştit. Cele două maşini, cu motoare grele, au oprit în mĳlocul pădurii; duduia pământul sub ele. Motoarele făceau un zgomot urât de se sim ţea până în adâncuri. De altfel acestea nu au tăcut nici o clipă în cele treipatru ceasuri cât au rămas maşinile în pădure. La mai puţin de jumătate de oră, undeva, mai în sus, spre Valea Târgului şi Parişca, sau auzit împuşcături şi ţipete înfun date. Auzul unor oameni cu somnul întrerupt a fost biciuit în cel mai violent ip... „Ce să fie asta?” Nu se mai auziseră de mai bine de trei ani împuşcături în serie... „Pe cine să împuşte?”... „Ai auzit astănoapte?” „Am auzit!” „Oare ce a fost?” „Dumnezeu ştie…” Cine să cerceteze ce a fost? Cine nuşi vedea de treabă cu o teribilă frică în sân?... Doar treipatru rafale au zguduit şi

Pag. 52

tulburat liniştea pădurii, deşi motoarele maşini lor au fost ambalate la maximum ca să acopere ce nu se putea acoperi oricum... Apoi sa făcut li nişte... Numai motoarele mergeau acum la re lanti... Nu toţi oamenii pot dormi noaptea, fie din Brodoc, fie din Bălteni. Ei au auzit, dar nimeni nu ştie ce anume sa întâmplat în pădure în noaptea aceea întunecoasă de toamnă. Ceva totuşi sa în tâmplat, că oamenii au auzit, şi nu au uitat, iar dacă lumea vorbea despre asta numai în şoapte. Spre dimineaţă, maşinile au întors şi au plecat, Dumnezeu ştie unde. Pământul a vibrat şi a gemut o vreme de greutatea zgomotului lor. Apoi, peste întreaga pădure sa aşternut o linişte bolnavă. Ni meni nu a îndrăznit să meargă în pădure să vadă ce sa întâmplat şi nici nu ar fi putut, pentru că multă vreme, în marginea şoselei, era din loc în loc câte o santinelă, dracul ştie ce păzeau acestea acolo. Dar în dimineaţa aceea, nişte oameni cu o căruţă cu doi cai, venind dinspre Deleşti, au trecut în goană, dar când au ajuns la un podeţ din mĳlo cul pădurii au încetinit, că acolo nu mai era aşa cum ştiau ei de când veniseră pe lume. Podeţul fu sese probabil dislocat, apoi sa săpat sub el cât a fost nevoie să încapă ceea ce era de ascuns în urma celor întâmplate acolo în noaptea precedentă, de ştiau numai cei vinovaţi, acum, probabil, dispă ruţi şi ei la cine ştie ce capăt de lume. ărâna dislo cată nu a mai încăput la locul ei, că o bună parte din groapa făcută a avut o altă destinaţie. Au trecut peste ea cu maşinile de mai multe ori, dar nu sa mai putut nivela aşa cum a fost. Au refăcut în grabă şi şanţul, dar cum acesta trecea pe sub podeţ, acum nuşi mai îndeplinea rostul, că movila rămăsese mai înaltă cu un metru faţă de şosea, dar nu se mai gândea nimeni acum la asta. Că doar nu sar fi găsit un nebun să sape să vadă ce este acolo, că i sa năzărit lui cine ştie ce trăsnaie. Pământul galben, bătut cu străşnicie, amestecat cu prundiş a stârnit o bună bucată de vreme nedumerirea celor ce treceau pe acolo, dar fără vorbă multă, că până spre iarnă a rămas acolo o santinelă, naiba ştie ce păzea... Dar zilele, săptămânile, lunile treceau. ă râna sa aşezat treptat, sa bătătorit sub roţile că ruţelor, sub tălpile picioarelor trecând pe şoseaua din pădurea Lunca, unde întro noapte, cu mulţi ani în urmă, sa întâmplat ceva... ştiu numai cei aflaţi atunci la faţa locului... dar poate nici ei nu mai există printro pedeapsă a Celui de Sus... Apoi totul a intrat în uitare... O simplă întâmplare, ca multe altele petrecute în acele vremuri... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ioan MITITELU

Film cu crime de gata

e vreo două săptămâni privesc în fiecare seară câte un film din colecţia cu Poirot, filme făcute după cărţile Agathei Chri stie. Mamă, ce moleşeală englezească, ce mai îmbârligături, ce mai dute vino aiuristic printre zeci de personaje care de care mai bi zare şi mai engleze de felul lor, ce bigudiuri groaznice simţi că îţi cuprind în vârtejuri săr manii tăi neuroni bine tensionaţi de bineface rile libertăţii postdecembriste şi toate acestea ca să afli până la urmă că de fapt nu cel care a dat cu toporul în ceafa victimei e criminalul, ci altul care tot timpul a stat cam pe la dos şi părea cel mai nevinovat dintre toţi. Doar unul ca Hercule Poirot (detectivul din cărţile Agathei Christie) poate să ne explice, bi neînţeles în adunarea de po mină şi de pomenire de la finalul filmului cum de cel ce dăduse cu toporul, de fapt nu dăduse cu toporul, ci dăduse cuviincios şi cumsecade doar bună seara victimei, iar crimi nalul a stat tot timpul nevăzut după colţ ascuţind cu răbdare lama ucigaşă. Brrr, ce atmosferă englezească. Dacă nu ar fi acea curiozitate perfect omenească de afla până la urmă cine va trebui să fie dat pe mâna călăului pentru a fi spânzurat pe legea englezească cu un ştreang englezesc de calitate extra, nici picaţi cu ceară nu am sta până la sfârşit cu o ii holbaţi la ecran de să ne ia durerea de şale. După ce am văzut un şir de episoade, cam sătul de Poirot, ce miam zis? Parcăi mare brânză să scriu şi eu un scenariu de film la care să se uite alţii, stând ca lipiţi de scaun. Şi nu vreau numai atât. Pentru un tip capabil şi lejer genial ca mine asta ar fi prea puţin. Nici nu mă apuc de scris dacă nu sunt sigur că iau şi Palme D’Or şi Oscarul pen tru cel mai bun film străin al anului. Mă bazez în privinţa asta pe spusele prietenului cel mai bun pe carel mai am în dotare, îl cunoaşteţi dumneavoas tră, e vorba de Grigore, tipul care conduce ca mioane de o viaţă întreagă ce ma asigurat că talent ca al meu nu se găseşte nici măcar la Alimentara din colţ şi este mai mult ca sigur că voi avea un succes monstru. Aşa că pentru încălzire, înainte de a mă apuca de scris, o să vă prezint doar verbal, adică aşa cum se zice, cu gura mea şi pe scurt cam des pre ce va fi vorba în filmul meu. De la început tre buie să ştiţi că va fi un film contemporan, cu suspans mortal şi crime în serie având valabilitate Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

garantată pentru toate vârstele, cu lovituri dure la ficaţi asezonate cu mutări de fălci, multă cocaină şi dolari, oameni îngroziţi carei iau câmpii spre alte zări, ce mai încolo, încoace… tot tacâmul pe carel cuprinde reţeta de succes din ziua de azi. Începutul filmului va părea clasic, totul în jur pe pă mântul acesta va părea bine cuvântat, totul va fi feeric şi liniştit, oamenii se plimbă în siguranţă pe stradă fără adeve rinţă de şomaj şi cu salariul intact în buzunar, femeile bâr fesc acid la col ţuri de stradă simţinduse astfel mi nunat, copiii merg la şcoală râzând cristalin fără să aibă nevoie de bo dyguarzi , păsărelele cântă dumnezeieşte în înal turi… O atmosferă angelică de pace, îndestulare şi linişte sufletească înconjoară tot Universul, când deodată din marginea ecranului apare şi se lăţeşte un nor roşu strident, exact ca sângele proaspăt ieşit dintro jugulară profesional secţionată. Norul în cadrează un comentator de telejurnal care apare în plan american după un iscusit traveling înainte. Tipul tremură ca frunza, vorbeşte repede, precipitat, cu o ii savant bulbucaţi, priveşte mereu întro parte şi alta de parcă sar teme de vreo lovitură, şi cu broboane de transpiraţie rece pe frunte spune: “Stimaţi telespectatori, întreru pem ştirile noastre din această seară pentru a vă comunica o ştire extrem de importantă”. Imediat ce dispare norul roşu, apare pe întregul ecran scris tot cu roşu, mare şi fosforescent, “Ştireişân bom beişân!” (ca să înţeleagă tot englezu’ şi americanu’, nu numai românu’ că este o ştire bombă care ne va cutremura din temelii). Acesta apariţie, de prefe rinţă 3 D, pâlpâie frenetic şi agresiv o bună bucată de vreme ca un girofar de parlamentar din marele Parlament al României, până captează la maxi mum atenţia tuturor, iar şi a celor adormiţi. Sunt excluşi doar cei adormiţi întru Domnul. Apoi comentatorul, după ce mai aruncă o privire uşor temătoare în stânga şi una complet în grozită în dreapta, spune cu voce gâtuită: “Pentru a afla ce sa întâmplat, dăm legătura reporterului nostru special Vasile Castravete care vă transmite direct de la faţa locului”, apoi cade leşinat cu capul

Pag. 53

pe masă, prezentând pe ip o lividitate suspectă. Nu trece mult şi se face legătura cu repor terul special aşa cum îi şade bine oricărei televi ziuni care se respectă. Acestuia i se iţeşte strategic doar capul dintrun şanţ banal de la o margine de drum neidentificabil. Se observă cât de acolo, că a trecut prin grele momente, deoarece este tăvălit straşnic prin noroaie de i se vede clar doar albul o ilor, ciufulit de parcă lar fi ciupit întâi găinile şi apoi pus temeinic în priză, are hainele bine rupte şi gâfâie mai ceva decât o locomotivă. Numai pri vindul o clipă pe acest om, îţi este clar că are în guşă o ştire ce va zgudui lumea, dacă nu va zdrun cina cumva iar Universul din şubredelei bala male, şi aşa destul de milenare. El tace greu, apăsat, o ii i se rostogolesc frenetic în cap ca două bile de biliard nebune, ten siunea creşte exponenţial, năvăleşte prin toţi porii şi la un moment dat devine insuportabilă. În plan secund se vede cum prezentatorului TV i se face resuscitare prin respiraţie gură la gură de o fru moasă asistentă, care ştie nu numai că nu este că sătorit dar şi bine plătit, şi în consecinţă nu se ştie ce gânduri de viitor (futuriste!) clocesc sub zulufii aurii. În film apare clar şi fără dubii cum mai mulţi telespectatori leşină fără drept de apel şi nici unul nu are măcar câte o asistentă săl resusciteze. Şi nu există prin preajmă nici măcar un „ciolovec” oarecare să dea telefon la 112. În cele din urmă toţi cei vreo şapte bucăţitelespectator, întorc inestetic o ii peste cap, dând creştineşte colţu’, şi în felul acesta filmul bifează primele crime în serie, crime perfecte, crime cu alibiuri beton, fără a putea fi prinşi vreodată făptaşul sau făptaşii. Doar când este absolut convins că leşinaţii au clacat definitiv şi nu mai suflă, reporterul spe cial se adună voiniceşte din şanţ, se ridică direct în picioare, îşi şterge cât mai civilizat şi elegant mucii cu mâneca, apoi clătinânduse ca de o grea povară, comunică: “Stimaţi telespectatori, am întrerupt programul obişnuit al ştirilor de la ora cinci nu mite şi „Necrologul de la ora cinci” , pentru a vă da o ştire extrem de importantă: în ultima zi nu a fost nici o crimă, nici măcar în judeţele Vaslui, Iaşi sau Botoşani. Şi nu numai atât, se pare că nu sa întâmplat nimic senzaţional nici în altă parte. Ab solut nimic, nimic, stimaţi telespectatori. Rămâneţi în continuare cu noi, vom reveni în scurtă vreme cu amănunte, legat de această informaţie cutremu rătoare”. Izbucneşte în plâns, îşi dă doi, trei pumni în cap apoi cade la loc în şanţ, pitinduse strategic sub nişte frunze uscate, fiindcă detectivul Hercu lanes Puarot (aşa se va numi detectivul din filmul

Pag. 54

meu) deja plecase ca să amuşineze cine a produs cele şapte crime descrise până acum. Dar crimele vor continua, cu concursul nu iar total dezinteresat al recidivistului Gore din Sărindar, care pentru a ilustra faptic tabloul deza struos al capitalismului putred, descris de Marx şi Lenin înainte de a deveni ei înşişi istorie, face şi el cu modestie şi după puterile lui ce poate pentru succesul filmului, adică o crimă după alta, care de care mai inventivă şi în consecinţă plină, vârf, cu semne de întrebare. Cred că aţi citit în presă ce i sa întâmplat grăsanului de la Primăria din Cârligătura. Gore i a băgat în fund un supozitor plin o i cu explozibil C4, după care, ştiut fiind că explozibilul cu pricina trebuie iniţiat printrun şoc, trage un şut zdravăn în fundul plin de volum şi grăsime al victimei. Res pectivul grăsan de supărare pe C4 explodează fee ric arătânduşi detaliat în public toate părţile componente şi detectivul Herculanes Puarot tre buie să găsească şi aici vinovatul. Acelaşi Gore din Sărindar continuă seria de crime odioase prin amenajarea întrun apartament oarecare, a unei ingenioase maşinării infernale, compusă la modul genial dintro coajă de banană bine coaptă şi o secure straşnic ascuţită (secure pentru mâna stângă tip Călugăreni 1595 comercia lizată de societatea Mihai Viteazu s.r.l). Apoi cu un ton speriat dă telefon la 112 indicând adresa res pectivă . De când cu reducerile din cadrul Poliţiei, intervenţiile ferme în cazuri desperate precum acesta de faţă, se fac de către un singur poliţist dotat cu sirenă individuală de mână (o pară de cauciuc + o trompeţică de plastic 5700 euro preţ de a iziţie) care vine la faţa locului pe jos (căi sănătos), pe bicicletă (dacă are), sau cu tramvaiul (dacă stă întrun târg mai acătării). Acesta urcă în fugă etajele intră în viteză spărgând cu umărui vi teaz şi fără teamă uşa, apoi, după ce face în forţă o rostogolire exact ca în filmele americăneşti, alu necă perfect graţios pe coaja de banană, se duce ferm şi fără greş cu capul direct în securea aşezată strategic la locul potrivit şi dă vitejeşte colţul, spre imensa bucurie a ministrului de resort care jubi lează, desigur nu în faţa presei, că a mai scăpat de un salariat fără săl concedieze. Apoi blo ează postul. Şi după cum spuneau cândva latinii, „Sfâr şitul încoronează opera” („Finis coronat opus”), sfârşitul filmului trebuie să fie grandios. Gore din Sărindar devenit erou negativ până în măduva oa selor, întro noapte neagră şi adâncă, pe un întu neric deplin ca smoala iadului sau ca inima ban erului contemporan, punânduşi un ciorap obişnuit dea unei concubine pe faţă şi mănuşi i Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

rurgicale în mâini, fură lista cu întreţinerea din avi zierul unui bloc de pensionari. De ce de la un bloc de pensionari? Aici e i irezul, văd că nu vaţi prins! Fiindcă în specia umană lăsată de la Adam şi Eva citire, în rândul pensionarilor se găsesc indivizii cei mai slabi de inimă, nişte tipi cu sertarele pline de medicamente şi cu toate acestea la orice moment al zilei formate din 24 de ore au impresia că cimitirui iar peste drum. Gore cu o dexteritate la care nu tei fi aştep tat la cele trei clase absolvite la viaţa lui, fiindcă întra patra îl luase în armată, adaugă rapid câte trei zerouri în dreptul fiecărei sume şi apoi pune lista la loc ştergând cu atenţie amprentele urmelor de mănuşi. Se va insista apoi cu aparatul de filmat cum pensionarii, plini de speranţe de mai bine, vin târ şinduşi molcom papucii, citesc şi se duc… pe loc în lumea celor drepţi, unde nui întristare nici sus pin, ci viaţa cea fără de sfârşit. Pleacă indivizii fără să se vaiete, în mod creştinesc şi spre norocul lui Gore, aparent din cele mai obişnuite cauze natu rale ale zilelor noastre, care de infarct, care de atac cerebral, care de criză de astm… De după un colţ apare şi detectivul Hercu lanes Puarot, care văzând atâţia morţi, inimai vi tează şi mult încercată cu unul, doi, sau maximum trei morţi pe sesiune, nu mai rezistă, dă cuvios o ii peste cap şi face la rândul său infarct. Un in farct din acela sănătos la care doar popa îţi mai ştie leacul. Gore din Sărindar simţind în partea dreaptă a conştiinţei sale o garnitură completă de remuş cări, merge spăsit la peştera Adâncata şi se călugă reşte. Aici cu mâinile lui folosite întro viaţă laică la lucruri neplăcute lui Dumnezeu construieşte o mănăstire despre care speră să ajungă tot atât de cunoscută ca Mănăstirea dintrun lemn fiindcă a făcuto din două lemne. Puse cruce. Sfârşit! (The End).

Chinezării cu spini şi cuie Fredonez şi eu câteodată prin baia perso nală (pe care o am în indiviziune cu nevastămea), un cântecel plin o i cu dor de ducă spre cele zări. Şi bineînţeles, ca un om cu evidente apucături cul turale ce mă aflu pe lumea asta (mai ales după masa de prânz), gândul meu zboară spre Italia, ţara linţoalelor divin pictate, despre care speciali ştii în giulgiuri de prin celebre ţări vestice declară jurând cu mâna pe Biblie că au făcut parte din kitul de supravieţuire prin înviere al Mântuitorului nos tru Isus Hristos, (am pus aici descifrabil numele Mântuitorului oficial, sau oficializat de biserică, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

pentru ca să nu se confunde cu a lui Traian I de Murfatlar zis şi Terminatorul, care a jurat să nu plece de la conducerea României până nu ne mân tuieşte pe noi toţi). Melodia mea (daţi ure ea încoace fiindcă trebuie să vă mărturisesc un secret, este compoziţie personală cu text luat direct din capul meu) începe pe un ton blând cu totul şi cu totul evlavios: „Foaie verde lemn de cruce/ În Italia maş duce/ Papa cre zul să mil spuie/ Să văd giulgiul, să văd cuie.” Acum nui vorbă, că dacă aş dori să văd dovezi certe ale existenţei sfinţilor părinţi, poate nici nu ar trebui să merg neapărat în Italia, fiindcă dea lun gul vremii sau găsit atâtea oase deale lor că dacă ar fi inventariate întrun inventar special şi strânse la un loc, pentru asta ar fi necesare un şir nesfârşit de vagoane de cale ferată şi tot ar mai rămâne vreo găleată, două, care au fost pitite la numărătoare, dar care cică tot a lor au fost. Interesantă devine călătoria prin lume dacă ai urmări capitolul, bucăţi din lemnul crucii, des pre care nici nu mai zic, de leai pune grămadă ai putea ridica un orăşel cu căsuţe din lemn, cam de două, trei ori mai mare decât Vatra Dornei. Dar parcă tot maş duce o fugă până în Italia, ca să văd ultima descoperire în domeniu, cea mai prima do vadă a crucificării. E vorba de două cuie, perfect ruginite şi divin îndoite, găsite pentru prima dată acum 20 de ani în mormântul familiei Caiafa, pier dute (normal, că în ziua de azi cine mai e atât de atent la două cuie ruginite şi îndoite, când în fie care zi se lansează noi promoţii la Dedeman şi alte magazine de profil?) şi recuperate mai zilele tre cute. Cel care lea readus acum în atenţia credin cioşilor de pretutindeni, este regizorul Sim a Ja cobovici, dintro familie de evrei români emigranţi. Iată cum se demonstrează practic şi fără urmă de discriminare că românii au devenit cunos cuţi şi apreciaţi în lumea largă. Doar cu o micuţă condiţie: să poarte nume de evrei sadea. Imediat evreoromânul, a apreciat dintro o ire ve imea cuielor şi a stabilit cu precizie ma tematică timpul când au fost produse şi folosite, concluzionând că ar fi cuiele care lau susţinut pe Isus pe cruce. Sunt de acord parţial cu asta dar bi neînţeles, că am oarecari dubii când se emite celă lalt argument, cum că au fost găsite în mormântul preotului Caiafa, ceea ce l prima vedere mi se pare mai mult decât o tâmpenie. Sămi fie cu iertare că zic asta, dar la vremea ceea, Isus a fost un Mesia ca oricare altul, din lungul şir de Mesia care se năş teau, creşteau şi debitau tot felul de profeţii care de care mai trăsnite pe acele meleaguri. De ce ar fi vrut cineva să păstreze suveniruri de la răstignirea

Pag. 55

Lui şi mai ales tocmai Caiafa care nu a crezut în timpul vieţii sale nici măcar o iotă din ce spunea Isus? Şi totuşi, eu fiind un tip care nu se lasă aşa cu una, cu două, citind atent Evangheliile am ajuns să întrevăd o posibilitate ca marele preot şi jude cător al Israelului, Caiafa, să fi dobândit cele două cuie de pe urma Mântuitorului nostru. În Evan ghelii scrie clar că toţi cei care contribuiau la con damnarea şi executarea unui răufăcător trăgeau la sorţi hainele şi ce rămâneau ca bunuri materiale după el. Se poate ca în acea zi Caiafa să fi fost ocu pat cu alte treburi şi să fi ajuns târziu la faţa locului unde se produsese supliciul. Tragerea la sorţi se fă cuse, beneficiarii plecaseră, ba iar şi Mântuitorul îşi luase tălpăşiţa fiindcă fusese luat de un creştin cu inimă bună ca săl înmormânteze după tradiţie. Caiafa ce putea să mai ia? Probabil o ii iau căzut pe mai multe cuie însângerate folosite la răstignire. A luat şi el două şi dus a fost. Cum au ajuns aceste cuie în mormântul său? Astai altă căciulă şi va tre bui dezbătută ulterior de marii specialişti în cuie divine. Poate că la înapoiere spre România, deşi ploaia nu se împacă defel cu reumatismul meu, s o dau niţel cotită şi prin Marea Britanie, unde cică sa făcut o altă descoperire de proporţii, din ultima vreme. De data aceasta este vorba de un spin (da, nu vă miraţi, una bucată spin, dintro specie per fect spinoasă, dar necunoscută, valabilă cu docu mente în regulă doar pe timpul lui Isus!!!), din coroana pe care a purtato Mântuitorul în drumul său spre Golgota. Nu cunosc împrejurările descoperirii cele brului spin, dar am aflat din presă, că a fost găsit întrun liceu. Original, evident, (e vorba de spin, nu de liceu, despre care încă se mai cercetează). Cum în timpurile noastre, lumea este din ce în ce mai debusolată, năucită de zvonuri, uşor influen ţabilă mai ales când este vorba de divinitate, când zilnic i se spune că Apocalipsa pândeşte de după fiecare colţ, nar fi de mirare să apară o inflaţie de inezării divine pe piaţa credinţei. Chinezii stau după colţ, îşi freacă mâinile şi fiţi siguri că atât aşteaptă, ca pe lângă lanterne cu sabie ninja miniaturală, bri ete care au şi lansa toare de ra ete, jucării de pluş care au şi şurubel niţă, să găseşti în magazinele inezeşti şi seturi de cuie artistic ruginite extrase de specialiştii lor exact de la faţa locului, adică din crucea Mântuitorului, sau un bu eţel de spini, recoltaţi igienic şi bio, tot din coroana aceluiaşi Mântuitor. Totul ie in şi la îndemâna oricui, 3 spini şi un cui îndoit la 10 lei. Mă îndoiam că ar putea exista atâtea cuie dar un bun prieten al meu, căruia iam împărtăşit aceste gânduri ale mele, mia replicat ferm: „Nu te

Pag. 56

înţeleg de ce eşti atât de sceptic. Este evident că toate cuiele ruginite care se găsesc, sunt cuie au tentice, cunoscut fiind faptul că, din motive uma nitare şi de igienă, pentru a evita riscurile mortale ale infecţiilor postcrucificării, romanii s imbau cuiele condamnaţilor la fiecare 15 minute, uneori iar mai des. Aşa se explică abundenţa de astfel de relicve.” A trebuit săi dau dreptate după ce am stu diat problema relicvelor şi am ajuns informat pe deplin că viţelul cu două capete sau balaurul cu şapte sunt un mo pe lângă Sfântul Ioan Boteză torul căruia în Evul Mediu, prin diverşi reprezen tanţi ai săi, biserica ia recunoscut drept autentice cam 30 de capete!!! Şi se estimează că nu au fost descoperite iar toate, cercetări minuţioase sunt acum în curs în ara Sfântă şi în ţările adiacente unde se varsă râurile israeliene ştiut fiind că iniţial capul, sau mă rog, capetele Sfântului Ioan Boteză torul, au fost aruncate întrun râu. Aşa că ne mai putem aştepta la vreo duzină de capete ale acelui sfânt, evident toate autentice cu documente de ne tăgăduit în regulă. „Aşa că dragă prietene,( a continuat bunul meu prieten) lasă scepticismul ăsta de doi bani şi mai bine fă rost de numărul şefului de la ICR săl rugăm ca să liciteze şi pentru cuiele Mântuitorului, pentru a le aduce înapoi în patrimoniul naţional. Şi să nu te aud cămi spui că nu crezi nici povestea demonstrată ştiinţific care spune că Isus era român, fiindcă doar românii au obiceiul de aşi bate singuri cuie în tălpi încă de la misterioasa lor geneză! Lui Isus, după ce romanii au aflat că e român, doar din adâncă evlavie au venit în ajutor şi i leau bătut ei prin meseriaşii lor la modul pro fesional ca să nu se mai inuiască singur să şi le bată ca orice român adevărat. Romanii, doar din considerente pur estetice iau bătut cuie şi în mâini, nu numai în picioare, ceea ce a dus, trebuie să recunoaşteţi, la o crucificare nu numai genială ci şi perfect eficientă asigurând moartea condam natului în timp record”. Totuşi, uneori stau şi mă uit aşa întro dungă, la aceste istorii şi tare mă tem, că peste ceva timp pe undeva, mai ştiu eu unde, la Cucuieţi, To rino sau Ierusalim, să se descopere crucea integrală pe care a fost răstignit Isus, cruce care să aibă în dotare şi acele cuie celebre, başca în vârful crucii, deasupra inscripţiei acelea cu „INRI”, să fie găsită aşezată aşa întro rână iar coroana cu toţi spinii, lăsată creştinismului cu procesul verbal anexat întrun cui dezdoit. Proces verbal valabil doar dacă între timp, nor mai fi crescut vreo un spin, doi, în plus…. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Lucian GRUIA

METAFIZICA LUI NAE IONESCU

egimul comunist a făcut din Nae Ionescu cel mai hulit gân ditor român al tuturor timpurilor. Filosof de tip socratic, conştient că un sistem metafizic absolut este de neconceput, nu a dorit să lase operă scrisă. Destinul său a devenit tragic, similar pe alocuri cu al filosofului antic. Nae Ionescu a făcut puşcărie po litică în regimul carlist şi a murit de infarct la 50 de ani, în 1940. A fost urât sau admirat cu aceeaşi înverşunare. Temperamentul său impetuos nu putea fi apreciat cu jumătăţi de măsură. Discipolii săi au devenit celebrii: Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcă nescu, Mircea Eliade. Astăzi, când libertatea de gândire a fost recucerită, tot mai mulţi intelectuali sunt curioşi să afle de ce gândirea sa a trezit atâ tea reacţii vehemente. Şi iată că putem citi câteva din lucrările pro fesorului graţie unori foşti studenţi care au stenografiat cursurile. Ultimul curs al profesorului, TRATAT DE METAFIZICĂ, susţinut în perioada 19361937 a fost stenografiat de Dumitru Neacşu şi publicat în 1999 la Ed. Roza Vânturilor sub îngrĳirea lui Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, incluzând însemnări inedite de Nes tor Ignat şi Octavian Ghibu. Din cuvântul introductiv semnat Dan Zamfirescu aflăm că Nae Ionescu şia propus să întemeieze metafizica românească ori ginală, ca un capitol aparte, specific, al metafizicii universale. Contestatarii au pulverizat afirmaţia, considerând că pro fesorul nu a avut un sistem propriu şi cursurile sale reprezintă o simplă compilaţie. După părerea mea, ambele tabere nu au pre zentat argumente suficiente şi ca atare am cercetat problema în profunzime. Concluzia la care am ajuns este că Nae Ionescu nu a avut un sistem filosofic propriu, dar, din cursurile sale se poate s iţa un sistem în egat, cu câteva puncte originale, care, iar dacă nu a fost pus pe hârtie, în mintea sa trebuia să fi fost mai amplu. Să cercetăm problema în continuare. Primele două cursuri susţinute de profesorul Nae Ionescu, reeditate de către Editura Humanitas se raportează la Teoria cu noştinţei metafizice, cuprinzând: 1. Cunoaşterea imediată ( 1928 1929) şi 2. Cunoaşterea mediată (1929 – 1930). Ediţiile princeps au fost tipărite de: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului (1942) şi Tipografia Remus Cioflec (1944). Ultimul, Tratatul de metafizică a aparut la Editura Roza Vânturilor (1999), curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu (fost student al profesorului). Nae Ionescu şia captivat studenţii fiind un gânditor “în mers” elaborânduşi discursul pe viu, în momentul expunerii. Nu ştia dinainte la ce concluzii va ajunge, acestea impunânduse în urma raţionamentelor adhoc. Era un curs mai degrabă problema tic şi nu de stoluţii, ceea ce incita studenţii capabili. Nici un filosof român nu a fost atât de adulat (de studenţi şi discipoli) şi atât de hulit ca Nae Ionescu (în viaţă arestat de regimul carlist ca instiga tor la uciderea de către legionari a fostului prim ministru I.G.Duca, şi apoi a itat, iar după moarte, de comunişti, din cauza colabo rării cu legionarii). Aici se cuvine inserat un comentariu. Metafi zica lui Nae Ionescu nu a avut nici o implicaţie la mişcarea legionară care a sucit minţile multor intelectuali din epocă. Un ghimpe antisemit putem detecta în reproşul adus martirizării lui Iisus de către evrei, venit de pe poziţiile creştinismului ortodox, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“În descrierea trepteor de ascensiune spirituală, găsim o viziune personală asupra lumii. Ne naştem în lumea reală şi tindem spre cea virtuală. Cauzalitatea ştiinţifică nu dă explicaţii ale fenomenelor ci stabileşte numai succesiunea lor. Singura cauzaliate adevărată este de la creator la creaţie, cauzalitatea sinbolică. Prin creaţie afirmăm existenţa altei lumi decât cea actuală. În această lume virtuală există toate posibilităţile. Conceptul reprezintă o existenţă funcţională, un semn şi o lege pentru o categorie de elemente.“

Pag. 57

care constituie o latură importantă a preocupărilor sale. Despre doctrina şi activitatea politică a profe sorului Nae Ionescu sunt multe comentarii de făcut. Acest subiect îl vom aborda, prezentând cartea lui Mircea Vulcănescu – NAE IONESCU Aşa cum lam cunoscut (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992). Importanţa cursurilor lui Nae Ionescu re zidă în faptul că a fost cap de şcoală pentru o mul ţime de discipolii care au devenit cei mai importanţi filosofi autohtoni din istoria noastră postbelică: Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Traian Herseni, Mihail Sebastian, Stelian Mateescu, Racoveanu, Amzăr, Sterian etc. Profesorul îşi începea cursurile aşezânduse pe scaun, la catedră, întro poziţie relaxată şi înce pea să vorbească liber. Captiva auditoriul printrun discurs strălucitor şi din cursurile sale se poate des prinde o metafizică plină de puncte de vedere ori ginale. Desigur, concluziile la care ajungea, de multe ori paradoxale, erau întro bună măsură ela borate pentru că nu putem şti decât ceea ce ni sa dat prin memoria speciei şi prin evoluţia cunoştin ţelor până la momentul actual, dar le putem corela altfel – afirmă şi Nae Ionescu. Platonismul pare evi dent în acest punct, întrucât filosoful grec afirma că noi, înaintrea reîncarnării aflăm adevărul conto pindune cu divinitatea, apoi, reîntrupaţi uităm totul, sorbind din apa râului Lethe, iar după reîn carnare, orice descoperire este o reamintire a fapte lor cunoscute din starea în care eram uniţi, ca spirite pure, cu zeul. Nu vom comenta didactic cursurile profeso rului Nae Ionescu ci vom încerca o sinteză tematică a lor. Existenţa Primul lucru care apare în zarea conştiinţei este faptul că existăm. Trăirea ne dă toate informa ţiile din care deducem, în ultimă instanţă şi metafi zica. Din acest moment descoperim un prim predicat original al teoriei metafizicii predată de Nae Ionescu şi anume trăirismul ei: “Punctul de plecare în problema teoriei cunoaşterii nu este un act de cunoştinţă, ci unul de trăire” – afirmă profe sorul. Descoperim că suntem cineva (că avem un eu) şi că există ceva în afara noastră. Realitatea re prezintă tot ceea ce este independent de noi şi are ca atare existenţă obiectivă. Nu e o limită categorică între eu şi al meu. Eu sunt un principiu organizator de imagini. Dar altă persoană nu o poţi stăpâni, ea e liberă să facă ce vrea, trăieşte şi simte la fel ca noi şi acest feno men demostrează obiectivitatea existenţei. Realita tea se impune prin independenţa ei faţă de

Pag. 58

subiectul cunoscător. Lumea virtuală Există o lume nemanifestată, virtuală, din care un principiu organizator, căruia putem săi zicem oricum din punct de vedere metafizic (în re ligie Dumnezeu), din care sa născut lumea reală, manifestată în spaţiu şi timp. Lumea virtuală con ţine toate posibilităţile, generalul, dar cea reală, con cretă, numai una dintre ele, aceea care sa manifestat după principiul individuaţiei.. Virtualul nes imbător, aflat în afara spaţiului şi timpului, constituie problema metafizicii. Substanţa repre zintă ceea ce este nes imbător în lucrul real, ia forme fără să se consume, deci e dincolo de spaţiu şi timp. Substanţa şi existenţa sunt termeni corela tivi. Lumea reală Individualul concretizat este corp, adică ma terializare spaţială, supusă metamorfozei şi trecerii timpului. Fiind suspus devenirii, conştiinţa noastră nul poate cunoaşte. Nu putem clădi pe ceva nesta bil. Eul (conştiinţa de sine) cumulează expe rienţa şi cunoştinţa mea. Existenţele reale, posedă istorie, cele ideale nu, fiind situate în afara timpului şi spaţiului. Conştiinţa individuală participă la cea colectivă. Tot ce există în afară de mine este realita tea transcendentă în raport cu eul. Teoria relativită ţii ne conduce la concluzia că totalitatea experienţei şi universul întreg sunt mărginite. Finitul este de terminat, format. Metafizica poate fi denumită şi ca ştiinţa care studiază transcendenţa, adică tot ce este dincolo de experienţa mea. Lumea intermediară (a cunoaşterii) Senzaţia nu poate da cunoaştere ci doar ideea. Nici matematica şi fizica nu dau cunoaştere întrucât ele expun realitatea fără so justifice. “Cogito” al lui Descartes e subiectul care cunoaşte prin percepţie. Desfăşurarea unui fapt în realitate şi desfăşurarea logică sunt diferite. Sfântul Augustin spunea şi el (înaintea lui Descartes) că întâi cuget şi apoi exist. Obiectele şi relaţiile dintre ele (evenimen tele) constituie universul real. Un obiect, ca să existe trebuie să fie necon tradictoriu, în spaţiu şi timp, obiectele concrete nu respectă principiul identităţii. În obiect sunt puse legi care nu depind de conştiinţa mea. Obiect vine de la latinescul “ab iacio” = care ne este opus nouă. Psihologia arată că în percepţie, conştiinţa iese înaintea obiectului cu anumite cadre venite din experienţa anterioară. Funcţia de cunoaştere aparţine intelectului, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

raţiunea este numai o parte din el. Raţiunea ne face să înţelegem imediatul, intelectul generalul. Înţele gere înseamnă recreere, trăirea ideii din nou, iar dacă e preluată. Cunoaşterea reprezintă o delimi tare. Pentru occidentali, universul desemnează o existenţă pe care o cunosc, pentru orientali, o exis tenţă pe care o trăiesc. Structura esenţei realităţii există realmente. O formă de natură structurală e şi conceptul care desemnează o clasă de obiecte. Esenţa realităţii, după Nae Ionescu, nu e materia ci un principiu structural de natura spiritului. Evenimentele se organizează în structuri care sunt forme fixe răspunzând principiului iden tităţii. Nu putem cunoaşte decât aceste forme fixe, aproape abstracte, cum sunt: obiectul, conceptul, le gicul, logicul. Aceste aspecte structurează realitatea dar creează o lume intermediară între cea reală şi virtuală. Judecata nu stabileştre o legătură între pa lierele logice ci surprinde un tot unitar care există indisolubil şi pe carel redă prin cuvinte. Urmându l pe Aristotel, metafizica apuseană afirmă că orice judecată se poate transforma întruna de predicţie, clădinduse pe “este”, ceea ce falsifică existenţa creind identitate între cei doi termeni ai raţiona mentului. Exemplu: cercul este pătrat, din care de ducem cerc = pătrat, ceea ce este absurd. Inseparabilitatea lumilor reale şi virtuale Generalul nu se poate clădi decât pe mo mente particulare, care sunt determinările sale, le gice. Generalul e virtualul, individualul e actualul, aceste aspecte nu se pot separa. Nu putem cunoaşte individualul decât generalul din virtual, deci tre buie să depăşim acestă lume pentru a ne găsi e i librul. Virtualul, adică ceea ce este nemnifestat/înainte de creaţie, reprezintă posibili tatea de realizare a realului. Cunoştinţele noastre sunt rodul intuiţiei, şi se transformă în limbaj inteligibil, apoi logic şi în ultimă instanţă discursiv metafizic. Metafizica, după Nae Ionescu, încearcă să pună subiectul în acord cu întreaga realitate trăită. Filosofia reprezintă “deformarea realităţii sensibile şi a încerca so pui de acord cu tine însuţi, aţi pro iecta structura ta spirituală asupra întregului cos mos.” Din această cauză, metafizica este un fel de mărturisire lirică. În aceasă afirmaţie Nae Ionescu este iarăşi original. Istoria ştiinţei se desfăşoară pe o linie dreaptă, pe când a filosofiei pe o spirală în care toate punctele căzute pe o generatoare ideală sunt

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

tipuri asemănătoare. Metafizică şi religie Metafizica şi religia se preocupă de absolut, între metafizică şi religie există deosebiri profunde. Acestea ar fi următoarele: în actul religios, Dumnezeu e trăit la modul personal, concret şi ne e ilibrăm prin cre dinţa care să ne mântuie. Religia caută morala, dar metafizica, eleatismul dincolo de heracleitian; în metafizică, Dumnezeu poate fi oricum şi nu ne interesează cum se poartă faţă de noi. Metafizica încearcă să lămurească de ce există ceva, de ce sa întâmplat ca să nu existe nimic, caută adevăruri gnoseologice: “Problema fundamentală a metafizicii este fără îndoială, fundamentul exis tenţei, fundamentul cosmosului în general, princi piul fundamental din care decurge totul;” – nu ca problemă iniţială (puncul de plecare fiind realitatea existentă) ci de ajungere. În descrierea trepteor de ascensiune spiri tuală, găsim o viziune personală asupra lumii. Ne naştem în lumea reală şi tindem spre cea virtuală. Cauzalitatea ştiinţifică nu dă explicaţii ale fenome nelor ci stabileşte numai succesiunea lor. Singura cauzaliate adevărată este de la creator la creaţie, cauzalitatea simbolică. Prin creaţie afirmăm exis tenţa altei lumi decât cea actuală. În această lume virtuală există toate posibilităţile. Conceptul repre zintă o existenţă funcţională, un semn şi o lege pen tru o categorie de elemente. Fiinţa nu e gen nici calitate a unui obiect, ea nu se poate deduce din existenţa unei idei şi nici pe calea analitică a enumeraţiei notelor ei constitutive pentru că între acestea nu poate figura existenţa. Dacă universul există, trebuie să aibă o cauză care este Dumnezeu sau un creator de la care emerge creaţia. Sub această titulatură, Dumnezeu repre zintă începutul devenirii şi ar fi contradictoriu să ne întrebăm care e cauza existenţei sale pentru că el e cauza primă. Esenţa metafizicii este staticismul dincolo de s imbări. Uniformitatea nu e decât o identitate în timp. Repetarea însă este aproximaţie, o identitate proiectată în spaţiu şi timp, cu s imbarea şi altor coordonate faţă de uniformitate. Legea este un con stant de comportare care trebuie să ţină seama de realitate. Norma este o răsfrângere a legii, o s emă a realităţii. Toată cunoaşterea noastră forţează rea litatea să intre în anumite tipare. Nu avem motive să deosebim obiectele de evenimente şi conceptele de legi. Impresiile se pot petrece în succesiune sau în coexistenţă, primele dau legi, celelalte lucruri. Obiectul desemnează tot ce poate fi cunoscut şi ju decat, lucrul se subsumează categoriei obiectului

Pag. 59

dar nu o epuizează, cu toate că se supune şi el prin cipiului identităţii. Lucrul este purtător, calitatea este purtată. Lucrul este coborârea obiectului în is torie (în spaţiu şi timp). Constantele ontologice se numesc substanţe. Substanţa se cauzează pe sine şi nu trebuie demonstrată existenţa ei. Substanţa există în mod real, nu logic. Substanţa reprezintă lucrul trecut în obiect şi apoi în absolut. Problema adevărului rezultă din faptul că în conştiinţă se produce o creaţie nu din ea însăşi ci din afara ei (din lumea obiectivă). Idealismul nu poate pune problema adevărului şi falsului pentru că universul ei este numai cunoştinţă. Fiind şi logi cian, pentru Nae Ionescu “adevărul şi falsul în seamnă pur şi simplu corespondenţa între cunoştinţă şi obiectul exterior ei” – ceea ce este ar hicunoscut. Generalul şi virtualul sunt inseprabile, nu putem cunoaşte decât generalul, prin individual. Pentru religie, mântuirea însemnă contopi rea omului cu Dumnezeu prin iubire, pentru meta fizică reprezintă contopirea indivdualului cu generalul. Iubirea este pregătirea noastră de a de veni altceva decât ceea ce suntem. Înseamnă să ne uităm pe noi înşine şi să ne contopim cu fiinţa iu bită, la modul spiritual. Ce se întâmpă în ordinea şi conexiunea lu crurilor nu se întâmplă în lumea ideilor. Realitatea metafizică este lumea virtuală, între real şi virtual există rapot de cauzalitate simbolică, de la creator la creaţie. Cunoaşterea metafizică cuprinde trei trepte de existenţă: virtualul, actualul şi experienţa personală, cu alte cuvinte: o existenţă de origine, una de realizare, una de cunoaştere. Tot ce are efect, există, universul conţine corpuri şi întâmplăti des făşurate în spaţiu şi timp. Obiectele devin în uni vers corpuri şi lucruri, iar relaţiile, forţe. Gândul nu e forţă ci corp, suport pentru forţă. Percepţiile interne şi externe sunt una psiho logiceşte, iar gândul este obiect de percepţie in ternă. Masa şi gândul fac parte din univers, în acelaşi fel. Substanţa ultimă a universului este gând, spirit. Conceptul universului, după părerea pro fesorului Nae Ionescu cuprinde următoarele com ponente: 1. o lume din afară; 2. subiectul cunoscător; 3. posibilitatea legăturii lumilor ex terne şi subiective; 4. conceptul unei lumi care depăşeşte obiectele spre esenţe; 5. concepţia lumii reale care suprimă

Pag. 60

opoziţia subiect – obiect. Mistică, magie, logică Practica mistică, încă de acum 5600 de ani, dovedeşte precumpănirea factorului sentimental în viaţa sufletească, concluzie la care a ajuns psihana liza abia în secolul XX. Vitalismul lui Nietzs e şi Bergson repun mistica în drepturile ei. Heraclit con idea că totul curge dar dincolo de curgere stă ceva fix. Instru mentul de cunoaştere mistică este iubirea. Iubirea creştină nu e interpretată corect ca act de caritate ci trebuie să fie înţelegere, să ieşi din tine şi să te iden tifici cu problemele aproapelui tău. Misticul vizează depăşirea persoanei noas tre prin iubire, magicul – prin potenţare şi confisca rea realităţii exterioare pentru persoana sa. Magia crede că în cosmos sunt puteri nevăzute (lumina as trală) şi relaţii între fenomene altele decât cauzale. Prin încordarea voinţei putem trece dincolo de lumea reală la cea astrală. Taumaturgii/magicienii vindecă prin sugestie şi autosugestie (de multe ori când îţi pierzi voinţa te îmbolnăveşti, sănătatea e o formă de e ilibru). Magicul are aici o calitate, în tărirea voinţei în scopul cunoaşterii. Egocentrismul e magic, teocentrismul e mistic. Al imia magică e la sorgintea ştiinţei mo derne. Al imia e transcendentalistă, magia – de miurgică. Occidentul, magic şi demiurgic, sa clădit pe dreptul roman voluntarist şi panteist, izbucnit în Renaştere. Misticul urmăreşte identificarea individului cu absolutul care trebuie să existe real. Dacă Dum nezeu nu există, mistica îşi pierde obiectul. Misticul cunoaşte ca şi metafizicianul prin trăire, experienţa sa depăşeşte graniţele limbajului. Logica proce dează după scop, mistica după un resort lăuntric, nu poate să nul caute pe Dumnezeu. Calea intuitivă aparţine misticii, cea dialec tică, logicii. În toate religiile emanatiste, omul are con ştiinţa inferiorităţii (pesimism). Dumnezeu a vrut ca omul să păcătuiască din moment ce El ştie tot. “Deus” are aceeaşi rădăcină în latină ca “dies” care înseamnă lumină. “Theos”, în greceşte înseamnă rugăciunea prin care îl căutăm pe Dumnezeu. Panteismul e optimist şi imanentist – îl poţi găsi pe Dumnezeu pretutindeni. Trinitatea înseamnă prin: Dumnezeu Tatăl – existenţa pură; prin Dumnezeu Duhul Sfânt – Dumnezeul din noi înşine, sufletul, viaţa; prin Dumnezeu Fiul – logosul devenit trup (dogma în carnaţiei). Trinitatea sugerează un silogism: teză, antiteză, sinteză. Întruparea lui Dumnezeu prin Fiu ne dă speranţa mântuirii. Hristos a suferit, a murit Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

şi a înviat după trup şi este cel mai frumos exemplu de axis mundi. Şi metafizica încearcă să unească pă mântul cu cerul. Sunt trei tipuri de personaje mistice: 1. Pelerinul (călătorul la locurile sfinte marcate în geografia sacră); 2. Mirele care se apropie de Dumne zeu prin iubirea pur spirituală (nunta mistică). Iu birea trupească e efemeră. Taina nunţii reprezintă o sinteză spirituală între cei doi soţi, rezultând o singură fiinţă, alta decât fiecare dintre ele. Treptele mirelui mistic sunt: logodna – dorinţa de al căuta pe Dumnezeu; nunta – sufletul îl cunoaşte pe Dum nezeu; contopirea – pierderea sufletului în Dumne zeu. 3. Sfântul reprezintă tipul mistic cel mai primejdios întrucât e ameninţat cu pierzania, crezând că poate deveni Dumnezeu ducând o viaţă ascetică şi pură. Păcatul de orgoliu e un mare păcat, mai bine să fii umil şi slab. Negarea metafizicii Pozitivismul secolelor XIX şi XX (al cărui părinte modern a fost August Comte) ierarhizează cunoaşterea pe trei trepte: religioasă, metafizică, po zitivistă – negând astfel importanţa metafizicii. La fel, Immanuel Kant stabileşte trei facultăţi psihice cărora le corespund trei facultăţi de cunoaştere: sen sibilităţii îi corespunde cunoştinţa matematică; in telectului – cunoştinţa iar fizicii şi raţiunii – cunoştinţa metafizică. Primele două cunoştinţe sunt sigure, ultima nesigură. Scolastica, asumândul pe Aristotel, consi dera metafizica drept o surată mai mică. Justificarea metafizicii Metafizica descoperă legi nu ale realităţii ci a ceea ce ar trebui să fie, virtualul conceptelor şi postulatelor spre care tinde universul. Concretul e unic, stă sub principiul indivi duaţiei. Conceptul reprezintă legea unei categorii de obiecte. Metafizica este în afara spaţiului şi tim pului, ştiinţa în spaţiu şi timp. Stiinţa se cere expe rimentată, e o metodă din afară spre înăuntru, metafizica trăită este orientată dinăuntru spre în afară, e problema fiinţei – ştiinţa absolutului. Meta fizica porneşte de la nevoia de e ilibru a omului în univers. Dacă metafizica există, tocmai aceasta reprezintă justificarea ei. Unitatea lumii este reală. Omul nu e ceva gata făcut ci se face continuu. Viaţa este materie în sufleţită. Impresia nu se produce izolat ci se înglo bează ca sens întro unitate organică supeioară (s ema de organizare eternă). Structurile repre zintă în lumea realului ceva similar cu ceea ce sunt conceptele în lumea logică. Pentru ca inducţia lo Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

gică să funcţioneze conceptul trebuie să preexiste. Occidentalul caută formule metafizice dina mice, orientalul, statice. E opoziţia dintre eleati şi heracliteieni. Totul se întâmplă în devenire dar ceea ce cu noaştem sunt stările fixe pe care noi le decupăm din această curgere. Devenirea este continuă, cunoaşte rea discontinuă. Şi pentru Bergson, realitatea sen sibilă este în mişcare, devenire iar logica este încadrarea acestei deveniri. Atitudinea activă şi contemplativă ţin de structura spirituală. Cu adevărat metafizică este contemplaţia eleată. Eva când a gustat mărul cu noaşterii a vrut să devină ca Dumnezeu şi a părăsit atitudinea contemplativă, dar munca e suferinţă pentru că se produce prin consum de energie şi de materie. Dumnezeu creează fără consum de sub stanţă. Dumnezeu a pedepsit omul ca să fie după putinţele sale, dar omul a vrut să fie Dumnezeu însă nu a reuşit decât după puterile sale omeneşti. Mântuirea înseamnă să ne depăşim fie prin muncă fie prin contemplaţie. Poziţia creatoare este pan teistă, cea contemplativă, sfinţenie. Fiecare comuni tate umană are pe Dumnezeu în viziune proprie. Concluzii Din cursurile de metafizică susţinute de pro fesorul Nae Ionescu, putem s iţa o viziune asupra lumii. Întâi există lumea virtuală din care a rezultat lumea reală. Între acestea se construieşte eşafodajul cunoaşterii. Faptul primar e existenţa, trăirea. Omul sesizează faptul că există şi apoi cu noaşte. Existenţa reală se desfăşoară în spaţiu şi timp, cea virtuală este dincolo de acestea. Lumea reală este a individualului (lucruri/corpuri şi eveni mente). Există principii de structurare a acestora. În lumea cunoaşterii există obiecte, concepte, legi care şi ele sunt în afara spaţiului şi timpului. În lumea virtuală există generalul. În existenţă şi în cunoaş tere, lumea reală şi cea virtuală (cea obiectivă şi cea subiectivă) se contopesc. Limbajul obişnuit se pe trece în spaţiu şi timp, dar există un limbaj simbolic pentru esenţa realităţii. Cauzalitatea adevărată este tot simbolică, de la creator la creaţie. Între lumea virtuală şi cea reală există acest raport. Metafizica se aseamănă cu religia numai în faptul că ambele caută absolutul. Religia prin iu bire, metafizica prin gândire. Mântuirea în creşti nism se face prin intrarea în paradisul ceresc, după exemplul Fiului, în istoria metafizicii prin creaţie (calea Occidentului) şi contempaţie (calea Orientu lui). Profesorul Nae Ionescu este de părere că ade vărata metafizică se face prin contemplaţie. Şi credea că metafizica românească încă nu şia spus cuvântul.

Pag. 61

Ion Pachia TATOMIRESCU

Între cogaionicul brad (axis mundi) şi „crinele golgote“

“Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se confundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esenţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu «Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, într-un cvadrat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» “

Pag. 62

aturitate lirică de întomnare constatăm şi în volumul La prohodul bradului (2013)*, de Adrian Botez, volum încorolând cinci substanţiale cicluri de poeme (poeme puse, de fiecare dată, şi sub ordine „cristalizatoare“, de număr): I. La prohodul bradului (12 poeme „cardinaltemporale“), II. Viaţa şi Matrioşa (16 poeme „în crivăţ steposlavic“), III. Silabe n sublim (32 de poeme ivite printre „coastele sparte ale Crea ţiei“, în obiectivul de peste gard al lui Dumnezeu), IV. Mlaştina (23 de poeme cu vectorizări liricosemanticsincretice în „să mânţa Lear“ şi în „sămânţa Cain“) şi V. Primăvara rataţilor (17 poeme între careşi fac loc şi cele cu „lupi de foc“, „hulubi în gurluind“, „mireseflori“, ori cu un primenit / nou Iisus Hristos al Unirii / Iubirii, cu „flori de măr “ / „coroane de nori“ etc.). De pe „faţa a patra“ de la „sobra copertă“, Distinsul Re ceptor este întâmpinat cu generozitate deo „sfântă triadă“ de critici ai liricii boteziene: (1) Cezarina Adamescu: «Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mia fost dat săl cunosc, răsfoind / răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti; el este fără pere e; [...] Adrian Botez nu se încadrează, nu se aliniază, nu se con fundă; el este altfel [...]; spirit enciclopedic [...], verbul său esen ţializat, cristalizat, strălucind dincolo de retină...», (2) Eugen Evu «Aş aminti că trei sunt străjile Fiinţei [...] aşa cum le exprimă doina: de dor, de jale, de revoltă; Adrian Botez înscrie în expresie modernă acest triunghi, reînălţând Crucea ca Stâlp, întrun cva drat care este... al Cercului; [...] Când sufocarea este la cota de risc, Botez scrie cu apă de trandafir pe aripa unei adieri; [...] nu arghezian, nici bacovian, ci botezian...» şi (3) Mircea Dinutz: «Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magicomitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacu al icoanelor şi [de] aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autoh toni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv la nivel naţional». Desigur, tot aşai şi eroul său liric, pe carel vom urmări mai la vale de axis mundi, cosmicul brad al Daciei, arbore sacru al cărui „cult dendrologic“ şi a cărui sacră simbologie au intrat încă din zorii holocenului (10000 – 8000 î. H.) în constelaţiile cre dinţelor religioase ale Peşterii Chindiei (de pe malul stângdu nărean, în amonte de Dierna > Cerna / OrşovaRomânia), păstrânduse în mitosofia valahă până azi, fără hituri de vreun soi, cu o impresionantă, neasemuită corolă de valenţe liricose manticsincretice. După cum se ştie, nu există eveniment funda mental din universul valahului la care să nu participe bradul – naştere cu botez, telurica nuntă (cu bradul mirelui şi al miresii) / nunta cosmică (adică nunta întru nemurirea Zalmoxianismu lui, cu participarea ensului din Dacia la o ordine cosmică prin năşireai de către „marele binom“ al dinamicii din universul nostru, Soarele şi Luna, pere ea sacră secundă din panoul re ligioscentral al Cogaionului / Sarmisegetusei), moarte („nenun tiţii“ trec din aracuDor în arafărăDor cu bradulmire / Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

bradulmireasă, cu bradulsuliţă), Anul Nou etc. În poemele lui Adrian Botez, bradul este ve ghetorul din munte, «atât de singur – bradul cel din frunte» (Bradul, p. 5), bradul este înţeleptul («moşul bradului» – Nunta, p. 6), bradul se supune proho dului / prohodirii, thanaticului, ca toţi ce sunt „drepţi ca brazii“ – iar «la prohodul bradului», vine Muma Cerului ce «plânge, cântă şi descântă / de dor şi inimă frântă», fiindcă «au plecat pe struni de vânt / fraţi de cetini, rândperând» (La prohodul bradu lui, p. 8) –, bradul geme cu toate fibrelei fiinţiale («geme lemnul bradului / sub arcuşul vântului... / bradului şi mândrului / bradului înaltului / bradului şi dreptului...» – Geme lemnul bradului, p. 12), munţii cu brazi se relevă drept «avocaţii lui Dum nezeu» (p. 20), bradui axă celor zece ceruri ale Va lahimii, se relevă, fireşte, brad al lumilor («zvâcnesc răcnetele catedralelor în noapte – ca nişte / pulsari / cosmici – clipocind printre / constelaţiile negre ale / brazilor lumii: fulgeră şi [...] / din / pântec de munţi – se mereu frâng în / fulgere oarbe – clopote / clo pote, clopote, clopote» – Noapte înafară, p. 39), de brazi se spânzură pierdutul timp («aşa că – decât să pierdem timpul / care deja sa spânzurat de brazi – mai / bine să ne vedem – orbi / pe altădată – care e numele oricărui / azi» – Lighioană cvasiumană con temporană, p. 87), bradul (de Crăciun şi de Anul Nou), este cu barbarie tăiat „din vârf de munte“ ca „ucigaşii (de brăduţi / brazi)“ « eful săşi facă – pe taraben sânge» (Blestem la bradul prăvălit, p. 131), ceea ce atrage după sine reîn iderea „vadului ce lest“ şi plânsul Mumei Brazilor / Cetinilor. Există în poemele boteziene şi „brazi flamuri de munţi“, par ticipanţi la Sfatul Edenului: «suflete crin răstignire / ai ieşit din trup, din fire, / şiai venit la sfat de rai / cu toţi brazii de pe plai» (Crâmpei de psalm doso e ian, p. 132). Eroul liric al mulţimii de sonetecristal din volumul La prohodul bradului (2013), de Adrian Botez, ia distanţă originalparadoxistă, dacă ne ra portăm fie la eroul din sonetele eminesciene, fie, mai ales, la cel din voiculescienele sonete ale Iubirii de Iisus Hristos, cu paşii sigurei înaintări către „cri nele golgote“ («că am iubit – eo taină fără de păcat: / nici îngeri nam trezit în aiurare ! / au fost o boală şi cutremurare / şi cruci de păsări – mii – am împăcat // [...] // eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... / ...acoloi timpul când Hristos cu mine / întrezărit am gòlgotele crine...» – Taina fără păcat, p. 9). În primăvara încrâncenării dintre moarte / iarnă şi Înviere / viaţă cu iminentele explozii vege tale aşteptate, când «muguri din ramuri cată să stră pungă / precum prunceştii dinţi...» şi când «crâncena primăvară dă sascundă / ’n piezişui rân jet – haita: ierni târzii...», botezianul erou liric con stată că «ie frică şi lui Hrist să ne ajungă / ii groază deorice dâmb colţos din noi: / în inimi ni san is Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

orişice strungă / torturi nepomeniteam aţâţat în sloi ! // căldură ori nădejde nus de unde / să iasăn joc de primăveri şi îngeri: / încă nui Răstignire – şi Tu sângeri !» (Primăvară crâncenă, p. 23). Din „crama Cerului“, atentul eroul de sonet psalm, observând că «galbene lacrimi tremură co pacii», că „moartea se coace din împroşcarea cu sânge“, că „în turnuri cotcodăcesc prostănacii“, că «anfipt cuţitul toamna pân’ la os» şil «scoate şil în fige iar, vârtos», că «măcelărie de sublim en lume – / atât sublim – că toţi turbăm cu spume», cu părel nicargheziană cutezanţă îndeamnă Mântuitorul: «furnici îmi conturează groaza sferic...: / prelinge Te, Hristoase,n cer de rane, / să văd serafi bolboro sind din vrane !» (La crama cerului, p. 74). În alt soneticoană Mântuitorul este surprins în inuri sisifice: «Team văzut – furişat – speriat şi s imbat / suind – din nou – cenuşile Golgotei / [...] / ...munţi tot urci şi cobori – arzând decisiv: / în noapte semeni – cumplit – cu Sisif !» (Hristos şi Sisif, p. 27). Fiindcăi «viscolită primăvara firii: / de peste tot, piroane rup fiinţă», întro ultimă instanţă, eroul psalmicbotezian imploră Mântuitorul „ce mai are ştiinţă de a scoate cămaşa Mântuirii“: «frateal du rerii şi al neputinţei: / nu ne lăsan sleirea necăinţei ! / Hristoasensângerat şinsingurat // smulge din Cruce Focul Tău curat...!» (Rugăciune de Paşte, p. 24). Mesianismul lui Adrian Botez, de teluricce lestă verticalitate, de cosmică demnitate, se relevă puternic, irepresibil, dintro indiscutabilă / incontes tabilă vecinătate piroclasticapocaliptică, profund cunoscută de al său Neam Valah («eun neam ce se trezeşte în colinde / cior ini de îngeri atârnaţi la uşi / cu puf de nea peoglindele sticlinde / ceascund ur sitele ca palme în mănuşi // cât cântul încă nu nea părăsit / [...] // cuvinesea a ne spăla spăşit / ipu ostenit de nopţi – în sfintele zăpezi // cuvinesea căta cărare înapoi / spre Tatăl de lumină – iertător / să fim iar neamul care suntem noi // adeverit spre mântuirea tuturor / ...primeşten prag – Părinte – al meu Duh / şi iscăn stele cântumi de văzduh !» – Neamul colindelor, p. 81), Valahime emată de un nou curcubeu, teluriccelest legământ: «Hristoase al unirii – Hristoaseal iubirii / nu pot să trădez lu crarea de îngeri / nu vreau a Te face din nou ca să sângeri // în inimămpiedic prigoanaamintirii / ...se ninul din ceruri îl em pe pământ: / cu toate voi face un nou legământ !» (Nou legământ necesar – p. 150), întro mai dreaptă croire de lumi. ______________________ * Adrian Botez, La prohodul bradului, RâmnicuSărat, Editura Rafet, 2013 (pagini A5: 166; ISBN 978–973–146–259–2).

Pag. 63

Ana DOBRE

Memoria inepuizabilă a poetului

“Spiritul ludic se manifestă de multe ori în mostre de intertext, asimilate într-o imagistică proprie: în „jâlţul de blană”, „în formă de carte”, numărându-şi bătăile inimii, poetul reciteşte „suferinţele tânărului werther/ şi lotte mă strigă din grădină!” Motivul vânătorii este resemantizat în meditaţia aurorală asupra timpului, incluzând ideea vieţii ca pradă. Vânând-o ca pe un trofeu de mare preţ, poetul poate afla despre viaţă şi despre moarte, despre aproape şi departe: „Mai aproape decât aproapele, ce-i?//(...) Mai departe decât departele, ce-i?””. .“

Pag. 64

şa cum preciza în Cuvântul lămuritor, volumul al doi lea din Memoria lui Femios al lui Sterian Vicol conti nuă volumul din 2011 care cuprindea microromanul Râpa Zbancului şi Jurnalul lui Terian – Cel ceşi arde corabia, reunind poezii şi pagini de proză inedite ce se constituie ca o „punte lirică” spre cea dea treia Carte de poezie şi proză în in tenţia „de a rotunji etapa de maturitate din biografia şi opera unui «şaptezecist» care putea fi «optzecist», modernist, postmo dernist”... Destul de eterogen, acest al doilea volum cuprinde câ teva secţiuni reunite sub titluri semnificative: Scrisul şi cenuşa, Râpa Zbancului, Jet de maci, Toba, Şase poeme în engleză, gru paje de poezie. Regăsim, apoi, Cinci epistole către cinci artişti italieni, note de călătorie, un Jurnal regăsit, volumul în eindu se cu un grupaj de comentarii critice, în care cititorii profesio nalizaţi (Laurenţiu Ulici, Mihai Cimpoi, Geo Vasile, Liviu Grăsoiu, Ana Dobre, Ionel Necula, A.G.Secară, Constantin Tran dafir, Cristian Livescu, Radu Voinescu, Nicolae Bârna) desci frează „rădăcina, plasma, relieful” scrierilor vicoliene pentru a le afla locul în „nesfârşitul «manuscris» al literaturii române contemporane”. Aşezate sub semnul ideatic al gândirii lui Pier Paolo Pa solini („Nu mă gândesc musai la Dumnezeu, ci la Celălalt, lucru foarte important pentru mine. Prin descoperirea aceastei noi di mensiuni, sfârşii prin a crede în miracol şi profeţie...(...) Cunoaş terea stă în nostalgie. Cine nu sa pierdut, nu stăpâneşte”), acest volum al doilea din Memoria lui Femios se propune ca o inves tigaţie gneoseologică a realităţii în care poetul este emat să armonizeze contrariile. Metaforele explicitează această coinci dentia oppositorum iar de la început. Scrisul şi cenuşa, prima secţiune, propune o meditaţie asupra trecerii şi a nevoii imperioase de a fixa, prin artă, clipa şi de a o eterniza. Scrisul, forma prin care omul se opune trecerii, apare întro relaţie de interdependenţă cu cenuşa – forma supremă a combustiei. Creaţia are haloul ei, cartea dintâi, cartea poetului, izbăveşte şi mântuie: „Nu atingeţi carteamântuirea cea dintâi/ Ea poate fi ecou de munte sau cuţit,/ Deaceea numai clipa trece, so rămâi/ În leagănui sângerând la asfinţit!” Scrisul ca memo rie inepuizabilă apare şi în Alte scrisori. Poetul este preocupat de timp, de trecere, dar, mai ales, de păstrarea memoriei. Scrisul are acest rol cathartic – de a purifica şi elibera de moarte prin frumos: „Şi totuşi scriu ziua şi noaptea,/ şi scrisul se dezvoltă ca un miriapod/ care leagănă cu umbletui rădăcina/ de vârful pădurii unde am fost!” Întro artă poetică, Pânza de păianjen, se relevă crezul poetului în cuvântul întemeietor. Adresânduse confraţilor, el le confe sează această credinţă, sugerând că poetul este un înţelept, un Orfeu capabil să însufleţească pietrele: „Nu se poate – sau se poate – muri din senin/ când îngerul strigă pietrei să se ridice/ când tatăl meu nu se confundă niciodată/ carul se pierde de cel

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

ce se apropie”. Fragilitatea inspiraţiei şi a creaţiei este sugerată prin metafora „pânza de păianjen” care „planează peste tot”, având „doar firul/ de praf rămas dintrun fluture care putea fi/ semnul unui manuscris ce încă mă caută”. Poezia care se întemeiază pe forţa demiurgică a cuvântului este o taină în care se răsfrâng cerul şi pământul: „Poe zia dacă este – cât este,/ trebuie atinsă deun fulger/ ca să rămână ce trebuie să rămână!” Întrun autoportret în negativ, în care poetul îşi asumă deplin dimensiunea umană, cu luminile şi umbrele ei, nefiind „nici înger”, „nici uşă de bise rică”, se defineşte ca un visător care aspiră spre frumuseţe, care tinde la „roşul trandafirului care va fi”. Întro altă varinată, accentuează: „Împletind dansul ca pe o coardă/ subţire, privesc fecioarele pe drum/ cum umblă desculţe pân’la Sfântul Ilie!// Nam fost înger, poate nui târziu,/ dar unii vom fi nopţi valpurgice tăind/ când femeile vor plânge pe cărţile sfinte!” Imaginânduse în postura lui Femios, aedul de la curtea Penelopei, răspunzător de arhivarea memo riei, el apare întro amplă comparaţie homerică, punând poezia în consonanţă cu viaţa: „...Precum itara lui Femios/ La picioarele Penelopei/ Preves tind susurul sângelui/ Dar şi vocea poeziei!” Ge neroasă, memoria lui Femios a păstrat poveştile fiinţei, fixate întrun topos cu valenţe mitice, per miţând reversibilitatea timpului. Prima poezie, Ziua a treia de Paşte sau Şarpele cu sânge de om, dezvoltă metafora, constituinduse ca alegorie pe tema trecerii timpului şi a omului, în general, a artistului, în particular. Omul, ca şi poetul, poartă o fiară în el, un „un şarpe cu sânge de om”, care se hrăneşte cu visurile şi carnea lui, dar, pe care, prin creaţie, o domesticeşte: „Răsare marele şarpe intrând încet, foarte încet,/ în scor bura cea albă unde sângele ca o altă/ vietate, bol boroseşte în mii de vase subţiri,/ legate fiecare cun număr”. Tema se regăseşte şi în Floareasoarelui sau Tăierea pâinii pe fruntea lui Ioan, dedicată poetu lui Liviu Ioan Stoiciu. Poezia nu este o parodie, ci o încercare de pătrundere în universul ficţional al celuilalt, imitând, pastişând stilul, întro meditaţie gravă pe tema creaţiei, a dăruirii, a jertfei creato rului. În simbolistica numelui Ioan, începătorul şi prevestitorul, el descifrează sensul destinului crea tor: „...întro pauză, la amiază, tăiam/ pâinea pe fruntea lui Ioan...” Sterian Vicol se simte solidar cu Liviu Ioan Stoiciu prin faptul că împart aceeaşi co pilărie ţărănească, având acelaşi topos ce se răs frânge şi reverberează asemănător, revelând lumea de la particular la general. Deşi petrecută în locuri diferite, copilăria are acelaşi impact asupra evolu Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ţiei celor doi poeţi. Sterian Vicol caută acele repere care săl apropie de confratele său, pe care, (lucru rar!), la citit şi pe carel admiră. Parodia se naşte, de altfel, dintro mare iubire, care presupune asi milarea temelor, stilului, imaginarului poetic. Locul unde te naşti te leagă cu fire nevăzute, şi în aceste rădăcini se plămădeşte destinul: „Porţi în loc de cruce o bucată de cale ferată/ Duc în spinare o creangă de stejar din Râpa Zbancului/ care sună, mai sună în sângele ce tânăr a fost dezvelind flu viul/ şi câmpia de copilandrele cântând în versu rile pe care încă nu/ leam scris/ şi în miezul cald de pâine unde bobul de grâu/ engropat spre în viere!” În metafore ale vieţii şi morţii, poetul im aginează trecerea, „prag de casă”, pe care o con ştientizează amar şi lucid: „Cum să cred căn miez de vară/ securea muşcă din plopul cel nou,/ nici prag de casă nu va fi, nici scară/ către cuibul cor bului, fără ou!” Contrapunctic, apare şi imaginea renaşterii veşnice şi a germinaţiei universale: „Adormite, seminţele zac sub zăpezi,/ cum ea guri de miere pensorite oglinzi;/ nu ştie nimeni nici atunci când le vezi/ încolţind corzile casei de vrei să le vinzi!” În multe tablouri impresioniste, poetul cu prinde imaginile esenţiale ale vieţii rurale ca în Lanul de cânepă. În acest areal, circumscris de la nuri de grâu, de coame de deal, Râpa Zbancului nu este doar un topos, ci o metonimie a destinului, o presimţire a acestuia. În acest context, glasul poe tului valorizează această lume, o surprinde în „eternităţi deo clipă”, căci el, poetul, „poartă să mânţa, tiara Poeziei!” Spiritul ludic se manifestă de multe ori în mostre de intertext, asimilate întro imagistică pro prie: în „jâlţul de blană”, „în formă de carte”, nu mărânduşi bătăile inimii, poetul reciteşte „suferinţele tânărului werther/ şi lo e mă strigă din grădină!” Motivul vânătorii este resemantizat în meditaţia aurorală asupra timpului, incluzând ideea vieţii ca pradă. Vânândo ca pe un trofeu de mare preţ, poetul poate afla despre viaţă şi despre moarte, despre aproape şi departe: „Mai aproape decât aproapele, cei?//(...) Mai departe decât de partele, cei?” Cu inflexiuni de parodie empatică, versu rile emană şi fragilitate şi forţă: „Un orb ca mine cu irisul tot şters/ deun spin ce arde talpa unui zeu,/ ascultă vânătoarea altui eu,/ prin şiruri de femei ce scriu poemen mers” În poezii dedicate prietenilor – Cezar Ivănescu, N. Turtureanu, Radu Cârneci, Ana Blandiana, Geo Dumitrescu, V. Stancu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Grăsoiu – regăsim un fel de ban et spiritual în care poetul

Pag. 65

glosează pe temele lor pentru a se descoperi pe sine în aceeaşi dimensiune a trăirii poetice: „Caut în co ilie/ bobul de nisip în carei/ mormântul unui mileniu/ În mormântul unui/ mileniu, caut umbra/ de fluturi înflorind/ buzele tale”. Aminti rea unuin poet, Ioan Flora, este legată de transpa renţa cântecului în care viaţa şi moarte se înfrăţesc: „Mai aproape de moarte/ ţărâna pare un cântec transparent!” Cunoscută ca topos din microromanul an terior, Râpa Zbancului devine şi un reper poetic, definit ca locul originar unde începe aventura de cunoaştere care este viaţa. Ritmul este acum mo dern cu ingambamente sofisticate, paranteze expli cative şi delimitative, cu metafore stranii alunecând în metonimie şi sinecdocă, sugerând în lănţuirea misterioasă de parte şi întreg în succesiu nea de cauză şi efect. Solemnitatea lirică este înlocuită de epicul alegoric, necesar pentru a reţine poveştile sângelui: „Şimi răsare, deodată, fata cu/ sprâncenele două rândunele, fata/ morarului din Sipeni, cu fetia ruptă/ de Alistir, văcarul satului, cum/ strângea filele cărţilor risipite/ cu mâinile ei de trandafir sălbatic,/ foaie cu foaie, plângând bi blioteca...” În plin real, delimitat afectiv, poetul descoperă urmele sacrului: „Tot mai jos, lângă râpă, tot mai jos,/ Unde numai izvorul mai e de folos,/ În lanul cel negru de cânepă,/ Trupul Mariei destunecă...” În Jet de maci, poeziile par inserţii impre sioniste, preponderent vizuale, în care laitmotivul macilor, prin culoare, freamăt, simbolistică, suge rează viaţa în tendinţa ei de a se eterniza în artă. Poetul refuză trecerea – „Să scriu pe nisip: nu vreau,/ să trec marea, nu”, acceptând alergarea, metaforă a timpului în trecerea lui inexorabilă: „Cum alerg, eu nu alerg,/ alunec doar pe pârtia/ părului tău, pe lama vântului...” Un simbol expresionist este toba, sugerând dificultatea de a armoniza tumultul interior cu ne mărginirea spaţiului în care omul are doar câteva repere carei dau sentimentul iluzoriu al stabilită ţii. Un astfel de reper este Râpa Zbancului, spaţiu matrice, de care poetul îşi leagă amintirile, iar în amintire, trăirile, părinţii, oamenii satului. În aş teptarea Apocalipsei proprii, poetul se simte „blând ca taurul/ ce paşte iarba virgină din ograda bisericii!”, situat întro extatică stare de contem plare a trecerii: „În aşteptarea Ta, duminica la amiază,/ când bat clopotele de legaredezlegare,/ de sus, din baierele cerului, eu pot fi,/ şi iar sunt, umbra sfântului nevăzut/ vreodată, pe coama de alului alergând...”

Pag. 66

Emoţionant este poetul Sterian Vicol în re veriile sale ontologice în care presimţinduşi sfâr şitul, acceptândul, se eliberează de angoase pentru a celebra viaţa, creaţia. Eşecul, dar şi certi tudinea extincţiei sunt semantizate prin metafora gropilor: „Poate fi şi groapă şi cimitir,/ tăiată geo metric adânc în pământ,/ peste altă groapă că, uneori,/ gropile se ţin lanţ (...)// Oricum groapa ră mâne groapă/ să rimeze cu sapa/ să rimeze cu pleoapa!” Cele cinci epistole către prietenii italieni – Caludia Ferraresi, Cesare Bo o, Livio Politano, Vincenzo D’Azzo, Gio Ferri, sunt mărturisiri em patice celebrând prietenia. Sterian Vicol reuneşte consideraţiile eseistice şi poetice în pasta unei fraze care apropie şi uneşte întru spiritualitate, can aceste cuvinte adresate lui Gio Ferri: „Cât de aven turier ai fi, tot acasă te întorci ca Ulise în Ithaca lui. Ştiu că tu nu poţi să pictezi pânzele care puteau fi pânze de corabie, dacă nu ascultai Cântecul lui Fe mios cel care o privea pe Penelopa cum ţese iar timpul în pânzai de mătase”. Când glosează pe teme critice, Sterian Vicol o face ca un călător dornic să fixeze în etern clipa. Interpretând toposul Veneţia în poezia lui Mihai Eminescu în eseul Veneţia lui Eminescu – oraşul vindecării de păcat, el uneşte livrescul cu realul, răsfrângând propriile impresii dintro călătorie reală în oraşul lagunelor, şi notează: „«Veneţia» scrie parcă însuşi numele lui Mihai Eminescu pe respiraţia divină a acestui loc hărăzit de Domnul pe pământ...” El caută reperele eminesciene, cău tând să se clarifice şi să se pună în rezonanţa ecou lui eminescian: „...Veneţia dinăuntru ascunde, Doamne, Veneţia dinafară”. Notele de călătorie poartă amprenta personalităţii sale creatoare. El vede Veneţia ca un descendent spiritual al lui Emi nescu: „Veneţiai pictură pură, broderie de piatră, beţie de culori: culori care agonizează, culorifo sile, culori pietrificate sau culoriplante agăţătoare, în timp ce apa şi vinul le hrănesc şi se înfruptă în acelaşi timp din ele...” În tot ceea ce scrie, Sterian Vicol este poet până în ultima fibră a fiinţei sale. El ştie să asculte muzica sunetelor şi să le alcătuiască în metafore re velatorii pentru a sugera inefabilul. Cuvintele îl scriu pe el însuşi în indeterminarea existenţei de taină: „Chiar dacă te saturi cu aripi/ de albatros, nu poţi trece marea!” * Sterian Vicol, Memoria lui Femios. Manuscrisele lui Terian, II, Editura Timpul, Iaşi, 2012.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

CezarIna ADAMESCU

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA OLGA ALEXANDRA DIACONU – „Zbor de dragoste târzie” Scrisori înflorite, Poezii, Editura Junimea, 2012

“Este cel puţin lucru de mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură dimensiune: aceea a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu poate fi întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din substanţa ei inefabilă. Poeta are curajul să spună că poate supune spaţiul şi timpul, într-un arc voltaic iscat de acest nobil sentiment: „Simţirea mea/ un arc e peste timp/ şi peste spaţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / dea ne regăsi/ şi într-un punct să poată/ să neadune”(„Am vrut”).“ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

bor de dragoste târzie” – un titlu edificator – reprezen tând aspiraţia omului spre Înalt, aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui. Subtitlul: Scrisori înflo rite aduce şi el o adiere de parfum discret şi vivificator, deşi nu este în sintonie cu dragostea târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori la orice vârstă. Se pare că zbuciumul lăuntric din volumele anterioare ale Olgăi Alexandra Diaconu: O iul de veghe, Dreptul la ne murire, Lumina de pe Munte, Năstrapa nevăzută) sa domolit şi, în fine, Liniştea a pus stăpânire pe suflet. Şi în titlurile volu melor de mai sus răzbate aspiraţia către sublimitatea divină, care se produce pe Treptele Luminii Taborice, până la cufunda rea în alb, învăluirea în „năstrapa nevăzută”. Poeta nuşi mai revendică victoria în lupta cu Timpul, cu vremelnicia, cu nemurirea, nici măcar cu inerţia, ci lasă apele calme ale Luminii să o invadeze blând şi definitiv. Această scu fundare în alb e benefică, e stenică, e mântuitoare. Predomină, în această nouă selecţie, Pacea şi Înţelepciu nea dobândite şi izvorâte din credinţă. Aspiraţia către Lumină: „Un văl tandru de lumină/ Mănfăşoară şi măn ină” – („Năs trapa nevăzută”) – o conduce pe autoare la înălţimea Crucii de unde poate contempla viaţa lumii, spectacolul terestru, dar şi pe cel înconjurător, al înălţimilor la care speră să ajungă. Poeta îşi gradează emoţiile iar însuşirea condiţiei sale de creatură din poemul ce des ide ciclul, „Sunt Eva şi mănânc un măr” ne conduce cu gândul la primele pagini din Geneză, la rostul omului creat care, fără iubire nu poate fi întreg. Doar dra gostea îl întregeşte şil edifică. Trebuie spus de la bun început, că Olga Alexandra Dia conu manifestă mare dexteritate în alcătuirea versului liber. Nu însă şi în cel clasic, unde există unele ezitări prozodice, ruperi de ritm şi de măsură care nu impietează, cu toate acestea, me sajul poetic. „Sunt doar des idere/şio lumină tresaltă în mine/semn pentru drum” – afirmă poeta în poemul „Azi, un strigăt neau zit”. Şi continuă: „Am sufletul transparent/ de iubire/ şi păsările se rotesc/ atât de sus, /parcar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus// Simt un avânt de sevă/ în mine,/ devin copac,/nici rădăcina nu se mai ţine –/ vreau să mapleci/ peste margine/ şin noaptea asta,/ iar fără tine,/tot am să ard.” („Azi, un strigăt neauzit”). Renaşterea ciclică a naturii înseamnă pentru poetă şi o renaştere spirituală şi, odată cu înflorirea caisului, se produce şi reînflorirea speranţei şi a iubirii în suflet: „şiacuma simt un zvâcnet/ ancestral/ de parcaş fi pă trunsă de iubire// Sunt creangă înflorită/ în ascuns/ şi mâna în neştire/ îţi mângâie/ conturul străveziu / şi luminat” („Azi am

Pag. 67

văzut primul pom înflorit”). Deşi declară nonşalant: „Sunt primăvară ajunsăn toamna vieţii”, poeta nu se sfieşte să măr turisească: „Dă buzna viaţan mine de o vreme” şi, pe nebănuite, „Păşesc pe stradă/ şi nu ştiu/ în taină/ cine îmi leagănă lin paşii/ şi cine mii repede n graba zilei” („Dă buzna viaţan mine de o vreme”). Impetuos, aşa cum vin unele trăiri amânate nepermis de mult, poeta simte cum munţi de iu bire se caţără pe sufletul său : „Astăzi/ pe frunte miam pus/ o coroană ascunsă –/de zboruri albas tre de păsări/ mă las pătrunsă// Nici nu mai ştiu/ cum e mersul pe stradă,/ parcă plutesc/ şiam auzit/ că toţi vor să vadă/ cum înfloresc”(„Se caţără munţii pe sufletul meu”). Şoaptele aceste iubiri binecuvântate, sunt adiere de Duh Sfânt care, abia atinge făptura, astfel

încât, şi depărtarea devine apropiere tainică: „Blândă binecuvântare/ depărtarea ta,/ mai apro piată decât/ dacă mai ţine de mână”, („Îţi simt de părtarea”). Percepută astfel, iubirea capătă dimensiuni cosmice. În macro univers, sufletele hălăduiesc li bere şi nu le ajunge cerul ca să se cuprindă întrun iureş nemaivăzut: „Nu cred că miajunge Pămân tul/ nici Cerul/ să te cuprind/ şiatunci/ ten id în sufletul meu/ te fac prizonierul/ ce piere iubind” („Nu cred cămi ajunge pământul”). Dar cine poate pătrunde cu adevărat, di mensiunea cosmică a sufletului omenesc? La graniţa dintre luciditate şi starea onirică, unde pătrunzi, aşa cum ai zbura peste suprafaţa

Pag. 68

pământului, poeta găseşte soluţia : „Mă fac sub ţire/ străvezie/ şi plutesc,/ pătrund în vis/ cum aş pătrunden moarte/ şi sunt mai trează/ can lu mina zilei/ şin clipăaduc/ departele, aproape” („Simt cum mă cuprinde Pacea”). Starea de vis îi este propice autoarei, pentru că: „în vis/ e totul adevăr” („Simt cum mă cu prinde Pacea”). Şi, în această stare, poeta poate spune cu deplin temei: „O armonie devin/ când, de tine sor bită,/ mie sufletul plin/ Cantro simfonie/ mă las pătrunsă/ mereu deo melodie/ tot mai ascunsă” („O armonie devin”). Deşi aceste stări sunt genuine, există o ste reotipie de limbaj, anumite şabloane şi locuri co mune de care autoarea trebuie să se ferească. Ideea conducătoare este aspiraţia spre Cer, spre sublim, trăirea pe alte coordonate, accesibile doar aleşilor. O sinceritate aproape înduioşătoare şi dorinţa expresă de a împărtăşi din trăirile sale de acum, sunt coordonatele urmărite de autoare în demersul său poetic. Uneori, uimită de atâta putere de trăire, poeta parcă ar dori să strângă tezaurul şi săl păs treze pentru persoana destinată. „Atâta har ceresc/ mi se revarsă/ în suflet/ când prin clipe tentâlnesc/ că nu măncape/ infinitul spaţiu/ cuadânci pri mordii/ să ţil dăruiesc” („Atâta har ceresc”). Iată ce frumos şi îndrăzneţ gând şi nă zuinţă: „Viaţa mio spăl cu Dumnezeu”:„Apa mă mângâie/ când matinge/ viaţa să mio spăl cu Dumnezeu”(„Chipul tău”). La această stare de graţie, participă toate elementele naturii. Nu e de mirare, aşadar, că au toarea îşi caută cerul în sine şi, adeseori, simte că îl poartă în suflet, oglindit în lumina o ilor per soanei iubite. „Atâta vrăjită putere/ poţi să as cunzi/ doar cu lumina din o i/ când mă pătrunzi!// Nici nu ştiam/ că port în mine cerul/ cu toate lumile” (Nu ştiam că port în mine cerul”). Mai mult decât atât, poeta vrea săşi con ducă iubitul în „Cerul de purpură”, acolo unde poezia „are tronul regal”. Acolo, ea îl asigură că: „Vei lăsa poezia să curgă/cu fiecare cuvânt” („Ca omul din vis). Purtătoarea unui tezaur de imaginaţie transpusăn cuvinte, ea joacă aici rolul de însoţi toare pe căile cosmice, dar şi ademenitoare, pre cum nimfa Circe, pe tărâmuri greu accesibile. Este ciudat faptul că, poeta, ajunsă la inten sitatea iubirii de acum, dovedeşte o înţelepciune nesperată care o ajută să treacă şi prin momentele mai neguroase. Astfel încât, iar dacă: „Azi cerul Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

nui albastru,/ dar am soaren suflet/ numai cât mă gândesc că exişti// Nici hainele nu le mai simt pe mine,/ nici copacii nu mai sunt trişti/ Trupul se nalţă şi mă mir/ că tălpile se mai ating de pământ// Sunt numai trăire, depărtată de gând” („Azi cerul nui albastru”). Aproape stăpân pe univers te face iubirea, astfel că: „tot universul intrăn mine şi la picioare mi se culcă// O muzică nebă nuită/ trezeşten mine glasul tău –/ îţi simt toată fiinţan voce/ cum cântăascuns, ca un Orfeu” („Nu pot săţi spun”). Toate acestea trezesc ritmuri cosmice, de mult adormite şi sufletul rezonează pe măsură: „S au trezit ritmuri cosmice/ în mine/ ce erau adormite de demult/ şi mă ţin trează/ cu a lor beţie/ cu Holderlin de mână/ în tumult” („Sau trezit rit muri cosmice”). Este cel puţin lucru de mirare că iubirea are, pentru Olga Alexandra Diaconu doar o singură di mensiune: aceea a fericirii şi a împlinirii. Însă, ştim că iubirea îmbracă cele mai neaşteptate nuanţe şi aspecte, un întreg cortegiu de suferinţe şi îndoieli, de trădări şi de tristeţi şi dezamăgiri. Iubirea nu poate fi întreagă decât doar cu aceste ingrediente, nelipsite din substanţa ei inefabilă. Poeta are cu rajul să spună că poate supune spaţiul şi timpul, întrun arc voltaic iscat de acest nobil sentiment: „Simţirea mea/ un arc e peste timp/ şi peste spa ţiul/ ce nu se supune/ dorinţei mele / dea ne re găsi/ şi întrun punct să poată/ să neadune”(„Am vrut”). Un foarte frumos poem de iubire în care pă mântescul se împleteşte armonios cu cerescul este : „Doamne, cum îmi tremură sufletul!” şi o redăm aici integral pentru frumuseţea ei: „Doamne, cum îmi tremură sufletul! / suntem ca două seminţe/ carencolţesc/ vârânduşi aripile/ una în alta/ de atâta avânt// Doamne, ninge polen/ de Duh Sfânt/ peste frunţile noastre/ să ne fim unul altuia cuib,/ făne din suflete sfori/ tot mai albastre//Aşa, căţă raţi/ pe sârmele telegrafului Tău/ vom deveni transparenţi/ săţi poţi oglindi ipul de Dumne zeu”. Se pare că Olgăi Alexandra Diaconu iubirea îi este de ajuns ca să trăiască şi nu mai cere nimic altceva, pentru că, firesc, din iubire decurg toate: „Dacă numai iubirea ar fi/ să ne legene,/ ar creşte spicele/ singuren câmp / lear uda păsări/ cu boabe de rouă/ rotite de vânt// Dacă numai iubirea /ar fi să ne legene,/ pleava ar zbura singură / de asupra spicelor/ şiam simţi cai/ cum se supun bi celor/ pe sub veşmânt// Dacă numai iubirea ţiar lumina ipul,/ nici nai mai fi –/ ai fi un nor/ alb

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de lumină/ printre stihii.” („Dacă numai iubirea”. Poeta este privilegiată şi hăruită pentru că ea vede „vulturi de lumină” zburând în Înalturi , care o eamă şi o îndeamnă la zbor („Am văzut iar vultur de lumină”). Iată de ce, ea poate spune cu deplin temei: „Sunt doar o lumină/ doar avânt / port numai veşmântul de iubire/ şi sunt le gănare de pământ” („Creştetul mi sa golit de gân duri”). În aceste circumstanţe neobişnuite, nu e de mirare că autoarea spune: „Sunt o ardere de foc nestins –/ caier albăstrui şi suitor –/ şi mă mistuie un dor aprins/ dea mă arden caier, ca fuior.” („Nu mai vreau să ştiu cât este ora”). Iar altundeva: „Sunt numai un vis –/ lumea se tot pierden jurul meu/ Nici nu vreau aproape să îmi fii,/ stai departe/ ca sămi fii ecou.” („Nu vreau să ştiu”). Iubirea o învăluie ca pe un cocon şi o pro tejează până la prefacerea în floare de lumină mul ticoloră. Însă, uneori, cad peste umeri nori grei şi cerul se întunecă. Atunci, spune poeta în poezia cu acelaşi titlu: „Azi îmi plânge Dumnezeu în palmă”. Această stare nu ţine însă multă vreme, pentru că: „Niciodată târziul nui prea târziu,/ nu, niciodată/ nu ne vom pierde/ unul de altul –/ zarea e liberă/ pentru cei ces sortiţi/să semprejmuie” („Răstălmăcind adormitelemi zodii”). Uneori, discursul poetic este esenţializat întro respirare de gând, în spirit de haiku: „Trează/ de iubire,/ ţin frâiele bolţii/ cu inima” („Am pierdut din minte scrisoare”). Faţă de textele descriptive, întrun limbaj despodobit de mĳloace artistice fără rafinamente de limbaj, aceste respirări sunt benefice. Dincolo de unele stângăcii stilistice şi nede licateţi de limbaj, aşa înţelege Olga Alexandra să şi cânte, săşi strige, săşi trăiască iubirean Cuvânt, sperând în felul acesta să o înveşnicească. O poetă careşi încearcă lira pe două strune: Dumnezeu şi iubirea. De fapt, pe una singură, pen tru că Dumnezeu este Iubire. Iubirea care iluminează, înalţă, susţine ari pile, eamă, zideşte, apără, mântuieşte. O astfel de iubire, eliberată de patimi şi de voluptăţi, aşează pe frunte o aură distinctă, şi aici pe pământ, face viaţa cât de cât suportabilă. Iubirii îi sunt în inate aceste versuri fru moase, binecuvântate de har, stenice. Calitatea morală a demersului său liric, emoţia estetică, realizarea artistică, dăruirea şi râvna de a ne aduce sub o i şi în suflet, un bu e ţel de scrisori înflorite, care pot fi oferite oricui, sunt meritorii şi trebuie receptate ca atare.

Pag. 69

Elleny PENDEFUNDA

Săntrebe inima, să nu mă zbat divinul nume îngropat şin mine ? Să ştiu ce fac: căn mântuire voi fi mereu un fluturennodat.

Dumnezeul celor vii Împărăţia mea nu este din lumea aceasta (In 18,36) Eu cred în tine, Doamne, eu cred în univers, în soare şi în stele, în lacrimi şi în păsărele, în frunze înviate după toamne în prag de primăvară.. Aştept ca îngeri să Teanunţe şi Luna plină de durere să strângă viii ca să îţi ceară sarunci pământului sămânţe de moarte şinviere.

Pe curcubeu Până şi lumina o poţi vedea doar dacă vrei so vezi. Şi lumea e atât de mică încât încape întrun grăunte de muştar. Măntorc pe aripă de înger plutind peste ogoare şi livezi; până şi mama pare o furnică cu sufletui uriaş şi plin de har. Când vin de fiecare dată din visul care se repetă mărturisesc câteun botez şio lume care se des ide în zborul meu din care până şi lumina o poţi vedea doar dacă vrei so vezi oricât cu o ii ai cuprinde.

Paznicul În fiecare zi era în templu şi învăţa (Lc 19,47) Miar place să rămân şi eu grĳă să am deo lumânare: să nu se stingă. În el zăresc Cuvântul, lumina fiecărui pas cel fac şin care mă trezesc oglindă. Mă cercetez: în cuget simt lumină. E cea prin carenvăţ şi eu paznic la stup să fiu, paznicul – albină.

Fluturele înnodat Oricine va invoca numele Domnului va fi mântuit (Rom 10,13) Când puterile cerului se vor clătina lumina soarelui şi a stelelor va fi un dar în armonie şi iubire, Căci cum aş putea să stau aşa să simt în piept cum bate ca un far oricare şi oricine ?

Pag. 70

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Marina-Raluca BACIU

Definiţie Versuri, căutând lăcaş, poposesc în talpa mea dreaptă. Des id uşa pielii, ieşind spre roşie lumină...

Şah Cu turnul în lobii de sus frământaţi de oboseală Apăr mintea nebunului Iar cu altul mă protejez pe mine, Suverană născută întrun pătrat De vanilie neagră. Regina sacrifică tronul albnegru Şi devine una cu robul. Iar tu… tu stai acolo, întro rocadă ipocrită Şi te aştepţi să mă întorc la tine Cu pete de sânge, călcată de cabalinul advers. Şi te aştepţi să te mai iubesc După ce, mai demult, ai jurat căţi protejezi regina. Acum stau şimi plâng tronul, departe de tablă. Iar cu lacrimilemi aerul ve i Mă răzbună gândul că acum suferi de singurătate Şi aştepţi ca ei săţi dea şah mat.

Resuscitare Un nor ciudat domină spaţiul în somn seînalţă în stele şi cade în mine. Mă frământă un car mic Din somnul ce pres imbă întrun vis de dragoste Decorul. Cabană ve e pictată în arome de creion În aerul ce nu cunoaşte oxigenul. Inconştienţă în visul care nu se împlineşte când mă împunge ascuţit, trezindumă din coşmarul în care aşteptam să mă resuscitezi.

Îngerul Nu e nimeni aici să mă întrebe cei cu mine. Stau la o coadă invizibilă. Plutesc pe un nor şi nu sunt eu. Sunt o pasăre cu pene de piele în putrefacţie. Înaintez cu fiecare secundă în singurătate. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

În sfârşit, e rândul meu… …acolo unde nu ştiu să mă duc. Nu e nimeni aici să se întrebe cei cu mine

Lecţia de limbi străine E adevărat, cunosc Limba Lunelor. Am învăţato demult, în cărări de peste drum, În timp ce eram ascunsă după ipuri oarbe, senile. Ele mau învăţat ce e viaţa şi moartea. Şi că, numai în limba lor, Ele sunt sinonime perfecte. Când miam dat examenul, Am conjugat la tablă, Verbul „a iubi”, Dar mam blocat iar la persoana întâi. Brusc miam amintit: Dacă Viaţa şi Moartea sunt sinonime, Atunci şi Iubirea e soră cu Ura, Născute de o mamă Inima cu patru pântece, Pulsând roşia viaţă prin mine. Am reuşit! bifez în CV încă o limbă: Dialectul Inimii.

Pag. 71

Geo GALETAR

Peisaj 3 să te strecori printre silogismele veacului să ţii în mână direcţia cea bună hei, omule! unde e sărbătoarea promisă unde pomul cu fructele veşnice (din când în când plouă şi copiii calcăn picioare râzând alfabetul imberb al ierbii)

Acum şi aici e ora când mugurii o iau razna

Peisaj 1 pete duminicale pe cer în suflet magnolia sinucigaşă a venit vara şi nea adus ciocănitoarea de ghips : care bate bate bate timpul nul străbate

Peisaj 2 ascultând solilocviile iernii sintaxa ei atroce ca un pumnal neprihănit lumina un ţipăt în noapte pe câmpiile invizibile pe dealuri moartea îşi declamă bâlbâielile festive

Pag. 72

e ora aceea mică perversă când lumina îşi declină fatalitatea pe străzile impudice şi oamenii îşi caută destinul prin norii cumulus prin gropiţele din obrajii Ilenei C. acum şi aici aştept să vină păianjenul sau îngerul sămi spună „bună dimineaţa, potaie, treci în odaie, de ce stai ca prostul în ploaie ?”

La taifas şi câte vise trec pe străzi în picioarele goale şi câte şuturi în fund încasează poetul care stă la taifas cu pasărealiră şi nu vede că pisica neagră îi taie în fiecare zi calea Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Daniel IONIŢĂ (Australia)

PLOAIA ÎMI UDĂ LACRIMILE

Ploaia îmi udă lacrimileamare, Cărărilenainte mi se frîng, Lumina vieţii în neant dispare, De doruţi, zbuciumat, amarnic plâng. Cum aş putea să îmi ascund privirea, Durereami e dublată can oglindă Apune sângerandă amintirea, Şi simt că moartea vine încet şoptindă. Dar deodată un fulger se revarsă, Şi te zăresc în raze de topaz, Şi simt cum catifeaua mâiniţi calde Mă mângâie sfioasă pe obraz... Eu îţi privesc conturul printre lacrimi Dar... nu eşti tu, şi mie atât de dor Încerc să te ating, să mi teapropii, Săţi dau o sărutare şi să... mor. AGĂŢAT ÎNTRE STELE Inima mia rămas agăţată între câteva stele, de unde speranţa fulguia însingurată spre pământ. Erai langă mine şi te vedeam din ce în ce mai puţin. De ce team urmat acolo? De ce ai plecat fără mine? Sunt întrebări la fel de trecătoare precum un viscol. De aceea nu team mai întrebat nici unde mergeam, nici de ce cărarea nu se mai vedea. Priveam întinderea universului aşteptând zorile. Şi pe tine. Jos, mult sub mine, simţeam ninsoarea fulguind în spre abis. Auzeam cântânduse colinde şi vedeam moşcrăciuni rotofei alergând de colocolo. Deodată nu team mai simţit. Te zăream încă, dar nu mai erai cu mine. Îmi agăţaseşi înadins inima între nişte stele; printre fulgi, miai făcut cu mâna şi miai strigat să aştept. CANIBALII Îmi spuneai să nu mă agit, dar canibalii automatici smulgeau din mine ciosvârte cât nişte continente mai minore. Îmi lipseau deja o treime din oase, un o i şi jumatate din ure ea stângă. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Loveam în ei cu piciorul rămas întreg şi cu pumnii. ipau speriaţi şi se trăgeau puţin înapoi, dar se repezeau din nou cu o ură tâmpă în o ii lor mici şi diavoleşti şi cu dinţii plini de sânge. Doi dintre ei se băteau pe coastele mele din dreapta, şi vreo cincişase se îgrămădeau şi îşi smulgeau unul altuia parte din ficat. Tu stăteai la măsuţa de pe terasă şimi spuneai să rămân calm. Muşcai dintrun măr şi vorbeai cu gura plină. Un canibal sa strecurat prin spate şi a reuşit sămi bage un deget în creier prin ure ea cemi mai rămăsese; la scos apoi repede, rozânduşi de sub unghie câţiva neuroni. Dar din gâtlej ia vuit brusc un urlet canibălesc ce sa ridicat peste vacarmul general, a dat o ii peste cap şi a căzut mort. Dintrodată toţi ceilalţi canibali au început să se uite speriaţi, urlând, unii la alţii; Au luato la fugă şi au disparut întrun val de praf, undeva, pe toate drumurile care duc spre Roma. Ai ridicat din umeri, privindumă cu un zâmbet superior caremi sugera un: „Nu ţiam spus eu?!”

Pag. 73

Marcela Ioana CRET ca nişte lacrimi zburătoare care încep să se contopească cu părul fetiţei bălaie, născând imaginea unui înger... un înger cu părul de aur şi cu o i trişti şi plânşi.

ŞI DACĂ Şi dacă ar fi să fim sortiţi unui alt trai, Şi dacă ai fi şi tu un muritor de rând, Şi dacă neam fi născut întrun alt timp, Oare tot teaş mai iubi?

MI-E DOR

Şi dacă visul omului nar fi fericirea, Şi dacă am atingeo cu adevărat, Şi dacă ea nu ar fi efemeră, Atunci, oare teaş mai putea iubi?

ATINGEREA TA mie dor de anii copilăriei, de strada cu nume sonor, de numărul 9, Mihai Eminescu, de toate acestea mie dor... de curtea cu vişini, de florile albe, de clipeleacelea, mie dor... mie dor de un zâmbet mie dor de o poveste mie dorul în suflet mie dor...

PRIMĂVARA Curtea cu vişini e brodată cu floricele albe, cu petale mici, din mĳlocul cărora izvorăşte o rază de soare. O fetiţă mică, slăbuţă, cu părul aproape blond, des ide uşa, lăsand pe prag toată amărăciunea pe care cei patru pereţi o ascund. Se apleacă, culege în mânuţa ei firavă câteva floricele mici... care instantaneu zugravesc pe ipul ei un surâs divin. Vântul începe să adie uşor, Scuturând petalele vişinilor

Pag. 74

încerc să mă regăsesc mă simt pierdută în spaţiu sau pe lună şi numi găsesc locul... simt o stare de anxietate care mă cuprinde mie dor de ceva şi nu ştiu exact de ce aş vrea să fac ceva dar nu ştiu ce dar ştiu că trupul meu după atingerea ta plânge...

COPILĂRIE Şapte ani trecutau, durerea încă apasă greu. casa părintească şi vişinul înalt... au fost şi nu mai sunt... Punct! lumea mea incepeacolo în acel ocol de urbe unde suferinţa şi fericirea senbinăn amintire! suflet curat, inimă de copil, existenţă pură... destin Acolo, vom spălan apa mării Tot negrul din suflet şi gând Şi vom reînvia mai puri Tu înger iar eu aripă pe umărul tău. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Daniel DAIAN

un fel de poveste fiecare are dreptul să tacă cu toată încăperea după el dacă asta îl face să se simtă mai aproape de reali tate oricum sunt stăpâni de zile stăpâni de anotimpuri şi crescători de dumnezei nu mai există nicio mobilă obişnuită de parcă lumea a vomitat doar departamente şi clădiri înalte suntem o adunătură de camere goale hai mă laşi vorbeşti de parcă prin tine au trecut toate scările blocurilor toate flaşnetele animalului care învârtea manivela de iluzii nimicul a fost oricum nimic dintrun capăt în celălalt al literei pruncii şi beţivii sunt monosilabici nu eu am cerul gurii senin sunt bun de legat şi aruncat întrun azil de inculţi

poem neîndrăgostit nu se aude frigul stropind pereţii ca o nepăsare începută între dinţi fluieri eşarfe ai spus că mă vei străbate zilnic în oglindă până nu mai rămâne niciun sunet în urma altui sunet mai aveai o secundă până la ip dar ai ales răzgândirea de ami păstra cu sfinţenie aerul în piept pentru că eu am refuzat să mai respir sau am uitat din acest motiv îţi recomand să mă arunci în tine pentru mai târziu

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

în jumătatea mea întreagă jumătatea mea are picioarele rupte noaptea dintro tulburare despre care a aflat mai târziu că se numea cuvânt când ea nu primea nicio vizită îşi amintea despre cuvintele care sau întâlnit la colţul timid al unui zid iubea amintirea asta dar între atâtea aminteli este foarte greu să înţe legi de ce cuvintele care sau întâlnit sunt două exact cât numărau picioarele lui de ce câteodată inima acestei femei bătea în acelaşi timp de două ori aceeaşi oră de sub sânul stâng care mai avea un sân deci doi bătaia aceea stângă de unde răvăşită încă una mereu alta convulsii sfioase întrun singur colţ din mine însumi

Pag. 75

Melania CUC Trebuie să călătorim cu toţi soldaţii de plumb, Colombinele cu cap din porţelan Și caiii de catifea umpluţi cu talaș. În prăvălia cu vitrina spartă Cu praștia ce la ucis pe Goliat, Vânzătorii joacă poker pe o cutie fără ibrituri. Peisaj cu lan de cartofi

În papuci noi Am înșfăcat flaconul cu parfum preferat Si geanta burdușită cu vise interzise copiilor. Plec de acasă, Evadez Pe când tu dormi fericit În patul cu balda inul ciuruit de molii . Locul este vacant în legendă Și alt Manole o așteaptă Pe Ana Să fiarbă ceaiul la bucătărie . Cea mai mare parte din mine ipă, se revoltă , apoi se împacă cu toate Precum o cadână În faţa papucilor noi de mătase. În zorii mahmuri ca poetul alcoolic, În capod negru și un strop de Aqua Guerlain Trupul meu se furișează Prin orașul cu felinarele Stinse de un lampagiu nevăzut. Jucării Înclin să cred Că nici nu existăm Doar traversăm două autostrăzi Prinși în plasa unui păianjen. În dulapul cu furnirul crăpat și iz de lavandă Stă halatul tau cu mânecile gata răstignite. Eu fac piruete de jucărie mecanică În faţa saxofonistului cu lentile negre pe o i Și te aștept să mă înveţi Pașii dansului neebunesc. Peste cutia cu jocurile altor copii Capacul este ușor ca somnul dimineţii.

Pag. 76

Maestrul a aruncat pe foc s iţa. Cifrul secret a rămas o plantă înflorind În noaptea care zburdă printre pletele Femeilor cu pistrui pe obraji. Nunta. O, da, nunta, ştiu că va fi în vara următoare, Printre bani ve i şi bani noi, Aproape de câmpul în care au adormit Flămânzii și însetaţii Culegători de cartofi. Nu am de ce să mă plâng, Am semnat cu viaţa mea pentru Jumătate din solda temnicerului. Nu mai știu ara nici cu plugul Nici cu sabia Și de jur împrejurul pere ii de salahori Pasc caiii traşi în folii de staniol oxidat. Strălucește demi ia o ii Numai fructul pământului, Un fragment și alt fragment din Zarul aruncat Printre merindări cu însemne heraldice. Încolo, E pace de motan cu unghiile trase în teacă Pentru mai puţin de o mie de ani. Spectacol Am revenit la locul de întrecere. Des și untos este gazonul pe care Campionii trebuie să joace biliard Fără să lase scame de cretă Pe hainele cu care au fost la biserică. La cofetărie, spital și la universitate Rebelii mei au depus armele. Curge mierea și laptele de bivoliţă Printre degetele toboşarului angajat pe viaţă Să anunţe viitoarea victorie. Lovesc și eu din metacarpiene peste pielea mortului. Este un fel de coridă, îmi spui Și coloseumul e plin o i cu eșarfe de muselină roz. Femeile își rod la sânge oja întinsă pe unghii. Bărbaţii fluieră, înjură și plescăie din palmele Cu pete aurii de tutun. Printre încălţările noastre neastâmpărate, Matadorul caută bumbul de aur căzut din surtuc. Frica urcă, urcă pe genun iul Care tremură ca un aspic întrun restaurant franţuzesc. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ion IANCU-VALE

CA UN VINOVAT ÎN COPACUL EXISTENŢEI vă rog, iar dacă mai fac uneori acrobaţie pe o sârmă de covrigi, iertaţimă, iar dacă mă aflu adesea o apă prea subţire întrun vad fără maluri, iertaţimă, iertaţimă pentru că nu sunt numai cel care se vede eu sunt mai ales cel care de atâtea ori am fost iertaţimă, tatăl meu şi mama mea şi fraţii mei şi nepotul meu Iarel şi neliniştea mea, iubită Soledad, şi toţi cei care aţi crezut în mine vreodată eu mam născut întrun copac e atât de înalt copacul iar sub mine nu mai sunt crengi căci pe măsură ce urc ele se usucă şi se frâng în urma mea fără să mai pot coborî încă o dată, vă rog, iertaţimă, e atât de adânc copacul acesta încât nici cerul nul mai poate umple.

INEGALABILUL OSPĂŢ către voi, prieteni, salut fiţi bineveniţi intraţi, simţiţivă în casa mea ca la voi în inimă vreau ca în astă seară sa ne distrăm regal alămurile sună, masa e servită vom mânca, vom bea şi vom dansa ne vom ospăta cu coji de pâine rămase de la prânzuri trecute vom scurge apoi ulcioarele ce sună demult a scorbură în continuare vom râde ca şi cum neam vedea unii pe alţii mânjiţi cu funingine în somn căci dacă nu e pâine măcar circ să fie vom cânta imne şi ode vom adula în cor şi tot noi vom aplauda vom face dragoste deom mai putea intraţi, prieteni, fiţi bineveniţi

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

nu mă priviţi ca pe omul negru nu eu sunt vinovat de nefirescul acestui festin eu nefiind decât un biet poet şi poate nici atât

NĂUCA VARĂ, CÂINE TURBAT a venit vara în câmpie fecioarele se estrează soarele în anafoarele o ilor minciunile lor vestimentare fac flăcăii să calce în stră ini când vântul mai scapă din câteo crâşmă ce în ide peste program cireşii îşi muşcă buzele de ciudă sângerând în palmele copiilor fluieră craterele noaptea pe lună iar în crânguri boncăluiesc cerbi cu coarne de mătase a venit vara în câmpie muşcată în cer parcă de un câine turbat căci aleargă desculţă pe mirişte şi o înjură bărbaţii de grĳanie furioşi că femeile întârzie pe la porţi se simte peste tot miros de puşcă încărcată cu iarbă de dragoste şi sminteală iar poetul mai stinge o ţigară în cutia de conserve

Pag. 77

Mariana Rogoz STRATULAT

pe buze, pe maci şi pe snopi, noaptea sembracă cu cerul, cu umbra iubirii – misterul. Suspinul sen ide în floare, în frunză, în vânt în cuvânt…

Poezia Poezia iubeşte de la pământ până la cer, cât o ţine lumina de la sărut la mister.

Aseară

Ireal Miaş colora iubirea cu Marea Roşie dar Moise mar în ide în adâncul ei şi aş deveni stropi roşii dintrun nor roşu ce va scălda Pământul cu o ploaie roşie. Maş adăposti în Marea Moartă, dar peştii şi scoicile nu sar trezi pentru ami strânge amintirile întro perlă, ci mar lăsa să agonizez în nisipul fierbinte. Miaş în ide timpul în Marea Nordului, dar ursul polar lar încălzi şi Timpul alb sar dilata până în creierii munţilor, până în frigul deşertului.

Suspin Zorii zilei plâng cu roua fugită din noapte; amiaza se frânge în crâng sub sălcii şi şoapte; amurgul sengroapă în zare scâncind de plăcere – uitare! Seara seaşterne pe o i,

Pag. 78

Aseară miau murit cuvintele şi toate anotimpurile. Şi filele din evanghelii sau topit în pasul melcului încărunţit. Doar vulturii se mai roteau pe cer rupând bucăţi de umbră şi mister, bucăţi de toamnă şi fâşii de rouă, de stele moarte pe alei când plouă. Aseară sa des is o gură ce nenghiţea fără măsură, dea valma, dragoste şi ură, cu lumânare şi prescură.

Anotimpuri... Primăvara lacrimile curg pe obrajii cerului; vara lacrimile îmi încălzesc sufletul; toamna lacrimile îmi răcoresc dorul; iarna lacrimile sunt început şi sfârşit. Lacrimi, anotimpuri, iubire...

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Ion N. OPREA

VASILE VOICULESCU ŞI ACADEMIA DE LA BÂRLAD (continuare din numerele trecute)

“Atribuirea numelui de V. Voiculescu Bibliotecii judeţene Buzău, amplasarea şi dezvelirea unei plăci şi a unui medalion al poetului pe zidul acesteia, înfiinţarea cu ani în urmă a unei Fundaţii în Buzău cu numele scriitorului, organizarea an de an a unor festivaluri, concursuri, recitaluri şi alte manifestări culturale pentru omagierea mentorului ei spiritual, atribuirea numelui unor străzi în Capitală şi în alte localităţi, ca şi primirea, postumă, în rândul membrilor Academiei Române a lui Vasile Voiculescu, sunt alte semne care înseamnă dorinţa urmaşilor de a face dreptate marii personalităţi ostracizate şi umilite de regimul comunist în România. “ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

ncă de când era în în isoare, în lumea liberă circula zvonul că Vasile Voiculescu a murit în detenţie. Aminteşte despre aceasta şi Monica Lovinescu în memoriile sale, Editura Huma nitas, Bucureşti. Explicabil de ce oamenii politici români, imediat după eliberarea poetului sau îngrĳit să spele „neadevărurile” care pătau obrazul României „în plină democratizare”. Aşa că, întro dupăamiază, când era la spital, scriitorul sa pomenit la căpătâi cu vizita neaşteptată a doi care se ocupau de corectarea „minciu nilor” occidentului – Ion Vinea şi Vlaicu Bârna. Veniseră săi soli cite scriitorului o dezminţire, ceva scris din care să reiasă că el trăieşte, că e bine! Poetul a refuzat solicitarea, dar cum era vorba la mĳloc şi de nişte bani pe care iar fi pierdut de la un ziar, „Gla sul Patriei”, iar eltuielile familiei le erau mari, o astfel de „dez minţire” a scriso Radu, feciorul… Tot Radu dezvăluie cum, deşi tatăl lor era pe patul de su ferinţă, imediat după ieşirea din în isoare, când de mult nu i se publicase nimic, instantaneu, cei de la “Glasul Patriei” iau solici tat o colaborare. Să scrie, săi fie publicată în gazeta oştirii purtă toare de petliţe verzi o poezie dedicată Păcii, că tocmai subiectul era la modă şi făcea impresie bună în străinătate. Mai ales că, atunci, la Moscova se desfăşura Congresul Mondial al Păcii… Poe tul sa codit, dar până la urmă poezia a scriso Ionică, iar bolnavul a semnato ca aparţinândui. „Odă Păcii” sa numit, şi de la ea cur gea în casă o sumă de 500 lei lunar, un ajutor substanţial atunci, care venea ca o subvenţie de la revistă… Înseamnă, din cele explicate, că V. Voiculescu care fusese printre primii mari intelectuali români arestaţi fără vină, tot el se număra printre cei dintâi care se încerca să fie reabilitat, repus pas cu pas în drepturile care îi fuseseră furate prin sentinţe judecăto reşti nedrepte. Se voia prin aceasta a se da străinătăţii un semnal că în R.P.R. începuse „recuperarea” intelectualilor. Şi întradevăr, rea bilitarea în forţă continua. Cum a murit poetul, Ionică, cel care are marele merit în acţiunea de recunoaştere a meritelor tatălui lor, s a şi dus la Securitate şi a insistat să obţină manuscrisele confiscate poetului. În scurt timp a şi fost invitat la sediul instituţiei care se „democratiza”, de unde sa întors cu portbagajul autoturismului încărcat cu manuscrisele scriitorului. Din ele au ieşit multe cărţi. Ultimele sonete în ipuite ale lui Sheakespeare în traducere im aginară de V. Voiculescu, în 1964, prefaţate de Perpessicius, două volume de Povestiri, 1966, cu un studiu semnat de Vladimir Streinu. Referitor la ele Paul Anghel sublinia: „Prin proza lui Voi culescu am mai anexat spiritualităţii noastre o lume, o ţară stranie şi nebănuită, ţara de dedesubt. Ea se întinde – de unde geografic şi în timp?…Voiculescu se desprinde de poetul din el, se autono mizează în naraţiune, ridicândo pe o treaptă în care verva îl apropie de Caragiale, iar vigoarea plastică îl pune cu greu alături de altcineva, la noi. De unde începe lumea lui Voiculescu? Ea are, ca şi luna, voaluri fantomatice de aburi, fruntariile pierdute în zări, întrun neţărmurit geografic greu de în ipuit, în care crânguri de

Pag. 79

cerbi, oameni, herghelii de cai petrec şi cutreieră nemărginiri de spaţii, viscolite de arşiţe şi zăpezi, înecate în ierburi şi fum de nouri. E un univers ha lucinant, o Dacie Felix strămutată întrun ev mediu permanent, o lume a etnografului pur şi a psiholo giei abisale. Lumea lui Voiculescu e premergătoare lumii sadoveniene, cu mult mai ve e decât aceasta, este ţara de dedesubt”. N. Manolescu se raporta şi el la Povestirile lui Voiculescu: „Povestirile lui V. Voiculescu sunt opera unui prozator perfect stăpân pe mĳlocele sale şi care nu datorează aproape nimic poetului… Povestitorul e un magician al ficţiunii. Asemenea călugărului Evti ie care, concentrânduşi voinţa, topeşte cu privirea ţurţurii de gheaţă, el concen trează capacitatea de invenţie spre a ne iluziona. Actul însuşi al povestirii nu este decât o verificare a acestei capacităţi inexplicabile de a pune stăpâ nire pe noi, de a ne captiva. În planul artei, autorul se comportă ca solomonarii, ca vrăjitoarele şi ca zâ nele sale: temele înseşi, cele mai frecvente, ale pro zelor (magia, iluzia, vrăjile) nu sunt decât expresia aceluiaşi instinct artistic pe care lam găsit la teme lia lor… Autorul atribuie personajelor facultăţi, forţe înrudite cu ale lui; dar Marele Magician, Vră jitorul adevărat, rămâne de fapt el însuşi” Despre proza poetică şi Povestiri ale lui Voi culescu au scris nu numai Vladimir Streinu, N. Ma nolescu etc. ci şi Cornel Ungureanu, Mircea Tomuş, Eugen Simion, care vedeau acum în bucăţile publi cate „opere încărcate de metafore” ori de „atmos fera care lipsise până atunci” în literatura română, care, nebănuit, deveneau „capodopere ale prozei româneşti narative”. Cum scrisese Vladimir Streinu în prefaţă, „proza voiculesciană dădea po vestirii româneşti o altă vârstă literară”, şia „croit un drum în literatura universală”. Sonetele erau ca racterizate „operă unică în concepţia şi structura li teraturii noastre”, renăscute. „O împlinire magistrală”, le socotea Ov. S. Crohmălniceanu. După Zoe Dumitrescu Buşulenga, Adrian Marino, Eugen Simion, Perpessicius, Roxana Sorescu şi Delia Pop, Sonetele erau nu numai „împletirea iu birii cu arta versului”, ci tot… „marea operă care lipsise” până atunci. „Vasile Voiculescu dezvoltă întro formă originală, un mod de a înţelege lucru rile pe care îl întâlnim concretizat (cu diferenţe spe cifice) în Vita nuova a lui Dante, şi în Canzoniere al lui Petrarca, în unele Rime ale lui Mi eangelo, Femeia cântată e şi „doamna în negru” – şi – „donna angelicata” şi Laura dar şi Vi oria Co lonna”, scria Aurel Martin. Mircea Tomuş spunea la rândui: „În aceste sonete suferă şi iubeşte nu numai contemporanul nostru, dar mai ales Omul, omul din totdeauna şi de pretutindeni, „arhetipii fără de veac sau nume” evocaţi de poet în acel tul

Pag. 80

burător sonet care îl aşează încă o dată în vecinăta tea sublimă a lui Eminescu”. Era vorba, după cum anticipam, de o anu mită surpriză, de serioase reevaluări privind în semnătatea şi locul care i se stabilea operei literare şi scriitorului în peisajul larg al literaturii române. Important este că, ulterior, V. Voiculescu, merituos, devine şi autorsubiect de manual în şcoala românească…Îndreptăţit dar şi curajos, de osebit de insistent, Ion Voiculescu (19161973) cerea rejudecarea procesului, desfiinţarea sentinţei din 1958, şi la 15 februarie 1968 Plenul Tribunalului Su prem acceptă cererea, desfiinţează toate consecin ţele sentinţei abuzive, comunicarea primindo petentul de abia la 10 decembrie 1968. Poezia lui Voiculescu, cea a sonetelor în spe cial, face ca experienţa lui să fie unică în literatura română, e de părere Eugen Simion în Scriitori ro mâni de azi, II, Editura Cartea Românească, p. 302. În 1970, cum sa mai spus, a fost publicat Zahei orbul, prefaţă de Mircea Tomuş, în 1972 vo lumul Teatru, îngrĳit de Mircea Tomuş şi Ion Voi culescu. Volumul, apărut la Editura Dacia, cuprinde Fata ursului, Gimnastică sentimentală, Demiurgul şi Pribeaga. În acelaşi an, la Teatrul de stat din Baia Mare a avut loc premiera absolută a piesei Gimnastică sentimentală. Ulterior piesa sa jucat la Teatrul de stat din Galaţi şi la Naţionalul bucureştean. În 1978 televiziunea română a prezen tat Pribeaga în adaptarea şi regia lui Constantin Dicu. Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani ia pus în scenă, în 1980, piesa Demiurgul, poate cea mai valoroasă lucrare a sa din domeniu, ca acelaşi lucru săl facă şi Studioul de radio Bucureşti, în distribu ţie figurând strălucitorii George Constantin şi Ion Caramitru, în regia lui Cristian Munteanu. În ceea ce priveşte Zahei orbul, „Zahei este o carte de înţelepciune despre condiţia omului şi despre imperativele morale ale vieţii. Fiind o po vestire, evenimentele care dau viaţă aceloraşi mo tive nu fac altceva decât să lumineze simbolurile şi sensurile cele mai generale”, e de părere Ion Vlad. „Aproape tot ce a scris în ultimii ani ai vieţii poetul V. Voiculescu şi se publică postum astăzi, nu înce tează să ne uimească. La târziile văpăi neaşteptate, care au venit să încoroneze însemnata sa operă li rică, sau adăugat povestirile, emate a ne releva un prozator de o rară forţă transfiguratoare, în stare a dărui dimensiuni mitice realităţilor evocate. Iatăl acum cu Zahei orbul , dovedinduşi talentul nu mai puţin surprinzător de romancier”, reco mandă cartea şi Ov. S. Crohmălniceanu . Liviu Grăsoiu merge în aceeaşi direcţie cu aprecierile: „Zahei orbul este romanul refacerii lumii din un ghiul unui ales al soartei… Romanul poate fi inter pretat şi ca o parabolă a artistului creator, situat, Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

aproape totdeauna, ca individ social, pe graniţa care separă lumea sa ideală de cea reală”. Evidenţiind proza lui Voiculescu, seria nu velelor călugăreşti mai în deosebi, cu Chef la Mă năstire şi Ispitele părintelui Evti ie în frunte, Eugen Simion în Scriitori români contemporani de azi, II, Editura Cartea Românească, o găseşte tul burătoare, ea, în ce priveşte Zahei orbul având teme inedite, cu scene memorabile. Deşi fără vigoa rea din Povestiri, cartea Zahei orbul întăreşte ideea unui simbolism evanghelic, concluzionează Eugen Simion. * Destinul literar al lui Vasile Voiculescu nu a fost deloc liniar, apreciază revalorificatorii. Se vede aceasta atunci când, postum, a început punerea în pagină a manuscriselor, mai ales a celor recuperate din beciurile securităţii. Victor Iova în Capul de zimbru, Cartea Românească, 1982, face pertinente trimiteri în acest sens. Este notat şi cazul în care Ion Voiculescu, încercând săşi apere tatăl, colaborator la Gândirea, de o anumită eti etă pe care io pu neau unii „teoreticieni” literari care voiau săl pla seze în galeria „eroilor” negativi ai literaturii timpului, „a încurcat” întrun fel manuscrisele va lorificate. A fost necesară o nouă şi repetată muncă de sondare pentru stabilirea corectă a adevărului folositor şi exprimat de noi undeva mai sus: Voicu lescu nu a fost ideologul Gândirii. Adevărata reabilitare a scriitorului V. Voi culescu sa desăvârşit după 1990, când văd lumina tiparului mai toate cărţile lui, care odinioară fuse seră dificile sub aportul subiectelor, dar mai ales al interpretărilor: ciclul Clepsidra, ediţia Aurel Rău, două volume, în 1968, Căprioara de vis, un volum selectiv de nuvele, apărut în traducere maghiară de Veresa Zoltan, la Editura Kriterion, altă selecţie de nuvele sub titlul Viscolul în colecţia Prima mea bi bliotecă, Editura Tineretului în 1969, tot selectiv un volum de nuvele în 1970 sub titlul Iubire magică în limba germană, traducere de Mariana Şora, Ed. Kriterion, V. Voiculescu, monografie, semnată de Ion Apetroaie în 1976, Poezia lui Vasile Voiculescu de Liviu Grăsoiu 1977, Introducere în opera lui Va sile Voiculescu de Elena ZahariaFilipaş, 1980, V. Voiculescu interpretat de... antologie de texte alcă tuită de Rodica Pandele, în 1981, V. Voiculescu în orizontul tradiţionalismului de Mircea Braga, V. Voiculescu peregrin prin veac de Marius Pop şi Pe urmele lui Vasile Voiculescu (Florentin Popescu), Gânduri Albe, volum alcătuit de Victor Crăciun, în 1984, V. Voiculescu şi lumea lui, 1993, poeziile reli gioase Călătorie spre locul inimii, adunate de Radu Voiculescu, în 1994, volumele Articole, patru vo lume, de Al. Oproescu, Buzău, 19741994, V. Voicu Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

lescu la Pârscov, 1996, V. Voiculescu contemporanul nostru, 1997, Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu, 2000, V. Voiculescu şi contemporanii lui, 2004, ulti mele semnate de Florentin Popescu. La cele men ţionate se adaugă: Vasile Voiculescu, poet isihast de Constantin Miu, 1998, De la comunicare la cu minicare, Dimensiuni ontice în opera lui Vasile Voiculescu de Delia Pop, 2000, dar şi Biobibliogra fia vastă alcătuită de Aurora Alucăi, tipărită la Im primeria Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, în 1988. Integrala prozei literare (1998) şi V. Voicu lescu, Integrala operei poetice (1999), îngrĳite, pre faţă şi cronologie de Roxana Sorescu, ca şi ediţia în trei volume a poeziilor, prozelor şi teatrului, apă rute sub sigla Editurii Cartex, 20002003, ale ace leaşi, înseamnă un mare câştig pentru cunoaşterea şi răspândirea operei marelui Voiculescu. Introducerea operei lui ca texte de studii în programa şcolară este o certitudine folositoare lite raturii române multă vreme vitregită în această pri vinţă. Păcat însă că nu în multitudinea valenţelor ei. Manualul şcolar pentru clasa XIa de exemplu, autor coordonator Eugen Simion, reduce autorul şi opera la comentarea poeziei religioase, neglĳând să amintească ceva despre contribuţia lui la activitatea Academiei bârlădene care, întrun fel, a însemnat un curent de cultură în epocă şi apoi, inclusiv în zi lele noastre. Des iderea Casei memoriale din satul Pâr scov al scriitorului în 1966, după ce la 13 octombrie 1974 în curtea casei i se dezvelise un bust realizat de sculptorul Oscar Han, ca şi placa comemora tivă pusă pe casa din strada Dr. Staicovici nr. 34 în care a locuit V. Voiculescu, sunt fapte care merită a fi menţionate pentru eternizarea scriitorului şi omului care a pătimit pentru vina de a fi român. Atribuirea numelui de V. Voiculescu Biblio tecii judeţene Buzău, amplasarea şi dezvelirea unei plăci şi a unui medalion al poetului pe zidul aces teia, înfiinţarea cu ani în urmă a unei Fundaţii în Buzău cu numele scriitorului, organizarea an de an a unor festivaluri, concursuri, recitaluri şi alte ma nifestări culturale pentru omagierea mentorului ei spiritual, atribuirea numelui unor străzi în Capi tală şi în alte localităţi, ca şi primirea, postumă, în rândul membrilor Academiei Române a lui Vasile Voiculescu, sunt alte semne care înseamnă dorinţa urmaşilor de a face dreptate marii personalităţi os tracizate şi umilite de regimul comunist în Româ nia. Redacţia postului Central de radio Bucu reşti, locul unde a lucrat cu dragoste şi dăruire, poartă din 1996 numele de Vasile Voiculescu.

Pag. 81

Florentin SMARANDACHE (SUA)

Aforisme de viaţă [4] • Ce bine e să fii singur, faci ce vrei şi ce nu vrei atunci când vrei… • Dacă ai dificultăţi în drumul tău, conti nuă – înseamnă că eşti pe drumul bun. Dacă nu ai obstacole, înseamnă că drumul este neînsemnat… • Banul este astăzi măsura tuturor lucruri lor. • Dacămi doresc ceva, nu se realizează; dacă numi doresc, se… derealizează! • Un film commercial îl vezi şil uiţi ime diat. • Parcă mergi înapoi în timp când te uiţi la poze. • Călătorului îi şade bine cu drumul, dar şi drumului îi şade bine cu drumul. • Istoria se repetă. Războaiele care nu se mai termină ne vor aduce să trăim iar în peşteri? • Până nu călătoresc, nu mă simt bine. • Maşina mea este mică pe dinafară şi mare pe dinăuntru. • Între Răşinariul lui Cioran şi Bălceştiul meu poate fi asemănare? Mie dor nespus de Olteţ, de stadionul cu iarbă, de viaţa arhaică de care nu mă pot detaşa… şin lumea mare prin care mă nvârt, şin locurile exotice pe unde călătoresc sunt tot un fiu de ţăran, mă port ca un copil… Cioran detesta şi iubea „acest blestemat, acest splendid

Pag. 82

Răşinari” (În „Scrisori către cei de acasă”). Eu am iubit Bălceştiul, dar acum începe să se înstrăineze de mine; depărtarea, vremea îşi spun cuvântul. • Mereu sănveţi câte ceva nou, să nuţi pla fonezi mintea. • Sunt atât de ocupaaat, că nam timp nici sămbătrânesc. • Cel mai mare duşman al meu sunt eu în sumi… prin greşelile pe care le comit. • Vă vorbesc postmortem… Trebuia să fiu decedat după teribilul accident de pe autostradă… • Fiecare stăpânire îşi instalează dictatura ei. • Eşti nărod de cuminte ce eşti! • Ca profesor să te cobori la nivelul studen ţilor, dar să nu rămâi acolo! • A fi cinstit e o avere [proverb]. • Deciziile nu se bazează pe corectitudine, ci pe putere. [8] • Gândeşte cu inima, şi simte cu creierul. • Dai un ban, dar… ştii că nul mai ai! • Sunt atât de preocupat cu cercetările mele, că nici nu mă simt singur. • În fiecare epocă se inventează noi metode de exploatare, mai sofiscate şi mai ascunse. • Puterea este murdară. • Poţi avea bani mulţi, dar fericire mai pu ţină… • Totul este posibil, iar şi imposibilul! • Unii se bat, iar alţii câştigă! • Când citesc o carte, las urme pe ea, să se cunoască. O trec prin mine. • Când bei, intri din realitate în virtualitate. Când călătoreşti, intri din virtualitate (a hărţilor) în realitate [9] • Nici aşa nui aşa. • Faci cum vrei, dar să nuţi alegi. • Ca bătrâni ne aşteaptă Lopaciov şi Gro paciov cu medicamentul Cimitirol. • Niciodată Răul nu va fi învins, fiindcă Bi nele şi Răul nu ar putea supravieţui unul fără altul. • Cum să atingi Nirvana? Să te uiţi pe tine însuţi, şi săţi înfrânezi toate po ele şi dorinţele. • Voi manifesta prin faţa dictaturii cu o poezie în vârf de băţ. • Meseria te formează şi deformează! • Aşas oamenii: luptă pentru înlăturarea dictaturii unora, şi apoi instalarea dictaturii lor. Deşi toţi se bat cu pumnii în piept că fac democra ţie! • Diplomaţie înseamnă a spune NU sub formă de DA. Diplomaţii mint credibil. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Dorel SCHOR

*CĂUTÂND... Dacă intenţiile sunt bune, nui rău să fii ambi ţios. * Cunoaşterea e bogăţie, bogăţia e putere, deci cunoaşterea e putere. * Chiar toate acumulările cantitative duc la sal turi calitative pozitive? Şi cei cu gunoiul? * Prea îl critică toţi proştii pe Cutare. Probabil că e deştept şi are dreptate. * Numi lua pâinea de sub cuţit (Liviu Antone sei). * Cei care fac istorie au şansa să rămână în Isto rie. * Nici măcar Dumnezeu nu e iubit de toată lumea. Dar şi invers! * Dacă te pui cu prostul, eşti mai prost decât el. * Unele gunoaie plutesc pe apă, altele se duc la fund. * Unii scriu mai mult decât citesc şi publică mai mult decât scriu (dacă nu, nu). * Dacă cauţi şi nu găseşti este ca şi cum nu cauţi. * Vocile importante nu se aud din cauza celor care urlă. * Lozinca: Să fim treji şi când dormim! * Calea cea dreaptă tentează cel mai puţin. * Dacă ascundem faptele, lucru foarte frecvent în Istorie, avem o enigmă (Mihai Batog Bujeniţa). * E considerat tânăr de foarte mulţi ani... * Taci, domnule. Poate te aude cineva şi te crede (replica). * A fost la şcoală numai pentru că acolo e secţia de votare. * Mulţi ar trebui să se trezească din visul unuia singur. * Proştii sunt necesari ca reper de comparaţie (Liviu Marcu). * Mă deranjează etilismul şi elitismul. Mai ales combinate. * Când limbajul e sărac, ideile sunt pe măsură. * Înţelegerea dar şi intoleranţa cresc cu vârsta. * Oamenii se îmbată pentru că au necazuri şi au necazuri pentru că se îmbată.

CONDIMENTE * Binele făcut cu forţa duce la catastrofă... Dar ce este o catastrofă? * Nici nu ştie că nu ştie... * Prostia e o investiţie bună, cu riscuri minimale. * Să fi ieşit Pământul din perioada de garanţie? * Diferenţa dintre geniu şi stupiditate este că ge niul are limite (Albert Einstein). * Bucurăte cu prudenţă. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

* Unii vor să urce mai sus, pe când alţii cred că au ajuns deja... * Efemerul e etern. * Pierzi nu când cazi, ci când refuzi să te ridici. * A corecta ceva e mai greu decât a o lua de la capăt! (Lydia Elron). * Progresul se datorează rebelilor. * Nu am nimic contra lui Cutare. Dimpotrivă, el are contra mea. * A aruncat o privire contondentă care a spart tăcerea în mii de ţăndări. * Toţi se pricep la critică, dar nimeni nu dă solu ţii. * Nu poţi vinde castraveţi grădinarului în fie care zi (Beatice Vaisman). * Greu e să corectezi greşelile de tipar ale gândi rii. * Divorţ: nepotrivire de caracter ideologic între parteneri. * A luat o bătaie soră cu decesul... * Şi de rău dacă te vorbeşte e bine, înseamnă că te băga lumea în seamă. * Frica este mai contagioasă decât curajul (Dorin Tudoran). * Stimată doamnă, folosim aceleaşi condimente la mâncăruri diferite. * Surorile se aveau ca fraţii. * Violenţa gratuită! Culmea ar fi să mai şi plă tim... * Dacă nu te interesează Istoria, nu înseamnă că Istoria nu e interesantă.

Pag. 83

Florica BUD

TEXTE FĂRĂ NUME – DRAGOSTEA, KILOGRAMELE ŞI FANDACSIA (Pamflet) Ar fi cazul să pleci în vacanţă! Îmi sugeraţi plini de teama că aş putea să o iau razna, Restanţieri Ai Drumurile Mătăsii Şi Ai Altor Drumuri. Des igur o vacanţă nu strică nimănui, atunci de ce mi ar strica, tocmai mie? Voi pleca, poate din iulie, se pare că luna iunie am ratato pe motive de iu bire analizată şi paraanalizată sau poate pe mo tive de stabilire raport amorgreutate. Suntem inventatorii unui tip nou de dragoste, dragostea per kilogram de mane ină furajată… ştiinţific. De când lumea şi pământul familia la români a fost bine cimentată şi nu se destrăma la prima adiere de vânt. Primii soţi care au po it la carne proaspătă au fost bineînţeles cei care sau îmbogăţit dupa anii nouăzeci muncind, unii din tre ei, cot la cot cu soţia. Având ceva cash, toţii guşaţii, burdihănoşii, crăcănţii şi impotenţii sau trezit că ale lor consoarte nu mai corespund idea lurilor înalte de frumuseţe, aşadar de viaţă. Şi au plecat scârbiţi de acasă fie cu şefa de cabinet, fie cu secretara, fie cu bona sau măcar cu vreo veci nică trasă prin inel. Azi unul, mâine altul, lotul de frustraţi familiali a crescut riscând să ia forma de… ţară. Cei rămaşi lângă neveste gospodine clasice, fie slabe, fie mai grăsuţe dar vaşnice femei de casă devind o minoritate, sunt siliţi să se întrebe? Ce le re zervă viitorul, oare? Viitorul nu poate să fie decât sumbru, Domniilor Consorţi Care Nu aţi Pornit La Vânătoare de LuleLibelule, pentru cei care vor refuza să gândescă singuri nelăsânduse în dobitociţi de tot ceea ce se întămplă în jurul lor, pe sticlă, în viaţă şi în jurnalele feministe care propagă frumuseţea şi iubirea în funcţie de kilo grame. Adevărat este că este normal şi sănătos să fii slab după cum e firesc ca omul modern să do rească să arate bine la micul dejun, prânz şi cină. Anormal este, cred eu, săţi faci din acest dezide rat raţiunea de a fi şi de a trăi. Mai nou oriunde te întorci şi te suceşti dai peste cineva care săţi ofere pe gratis o reţetă de slăbit. Dacă genul acesta de discuţii mi se par normale între tineri, după o anumită vărstă ele devin deplasate dacă nu iar groteşti. Femei care nu şiau pierdut si lueta şi graţia deoarece nu leau avut niciodată,

Pag. 84

îşi dau o ii peste cap, scoţânduşi piepturile ca nişte vulcani stinşi, de parcă ar fi fost în tinereţe însăşi Marilyn Monroe sau iar Sara Montiel. Bune de şters nepoţii la fund, posibilele bunicuţe se în ipuie nişte graţii care au învins timpul. Nu aşa se învinge timpul! Atunci de ce să ne mire că o tânără folcloristă sa sculptat din cap până în picioare adică sa reinventat, folosesc cu titlu de împrumut, cu ”su biect şi predicat”, toate tâmpeniile care se scriu acum despre femeia modernă devenită o simplă marfă ca să placă masculului său. Trist este că în dorinţa de a plăcea şi de a depăşi concurenţa femeia zilelor noastre uită că omul este o fiinţă complexă şi nu un cal preţăluit în târg după crupă. Ce dacă nu este perfectă? Cine este per fect? Cine are nevoie de perfecţiune? Poate că sunteţi morţi de curiozitate cum o fi ară tând pretenţiosul mascul pentru care cântăreaţa sa tunat? Recunosc şi eu sunt moartă să aflu acest lucru. Să fie vreun şah, vreun maharajah, vreun magnat sau vreun rege? Acestora, putrezi de bogaţi, banii le întunecă raţiunea şi nu le mai este nimeni şi nimic pe plac. Dar mă tem că be neficiarul nurilor sintetici ale prinţesei nu este decât un bade din acela despre care înţeleptul popular spune: Bade, bade înalt ca bradu/ prost ca… gardul!” Şi apoi nici nu ştii cine e mai vinovat, găina care se dă în petec din dorinţa neostoită de a pune clonţul pe punguţa cu doi bani a cocoşului din poveste sau însăşi pintenatul care îşi zornăie cu sârg bănuţii? Dacă o femeie acceptă să fie aleasă în funcţie de cum arată normal că trebuie să se păstreze mereu perfectă şi proaspătă ca să nu îşi piardă cotcodacul. Şirul găinilor cărora le arde ciocul după arginţii cocoşului depăşeşte de mii de ori Ecuadorul. Bărbatul care îşi cumpără iubi rea este normal săşi dorească ca ea să sălăslu iască întrun trup pe care săl poată revinde sau juca oricând la po er. Piei drace! Oratori Depu nători De Vorbe În Bănci De Date Demodate, nu doresc sub nici o formă să intru în cercul vicios ougăină. Şi uite aşa, vorba lui Conu Leonida, fandacsia este gata… şi după aia din fandacsie cade în ipo hondrie. Oare în societatea noastră ştrulubatică din fandacsie se poate cădea în dobitocie sau numai în nebunie?

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Elena BUICĂ Canada)

GEORGE ROCA: „POEME BILINGVE”

ndelungata şi intensa activitate de editare şi de promovare a scriitorilor români de pretutindeni ia conferit publicistu lui George Roca renumele unei personalităţi culturale bine cunoscute atât în spaţiul românesc, cât şi pe toate meridianele lumii. În acest mod a adus limbii şi literaturii române mari ser vicii şi, în acelaşi timp, sa dovedit a fi deopotrivă poet şi pro zator. În volumul de faţă, graţie poeziilor sale în engleză, limba vorbită în ţara în care sa stabilit – Australia, facem cunoştinţă cu o nouă faţetă a personalităţii sale, cea de bun traducător. Deşi traducerile au un rol important, căci numai prin ele se răspândeşte cultura în întreaga lume, totuşi, în zilele noastre, ele nu se bucură pe deplin de recunoaşterea publică. Cu toate acestea, pe omul de cultură George Roca, îl vedem prezent şi pe acest tărâm. O traducere trebuie să producă acelaşi efect estetic asu pra publiculuireceptor ca şi când ar fi scrisă în limba sa de pro venienţă. De aceea, adesea nu se traduce ce este scris, ci ceea ce a vrut să spună autorul. Traducătorul George Roca ştie să spună mai bine decât oricare altul ce a vrut să spună însuşi poetul Ge orge Roca. Înhămat la tracţiunea culturii, autorul şia întors pri virile asupra propriilor sale poezii şi lea tradus, prezentândule în acest volum în care descoperim un traducător pătruns de sta rea de spirit a poetului. Aflat în deplină maturitate creatoare, culegând succese răsunătoare în activitatea sa de publicist, George Roca se im pune şi ca poet, şi ca traducător, domenii în care se mişcă sim plu, natural. Poeziile sale sunt pe gustul multor cititori. Cântând puritatea elementelor simple, încărcate de esenţe, lectura lor e o încântare, oferindune întâlnirea cu emoţia artistică ţâşnită din resorturile subterane ale harului creaţiei. Din ele izvorăşte o mare noblete şi o deosebită delicateţe, de care avem atâta ne voie. Lirica sa ne face bine, ne îmblânzeşte, ne înnobilează, ne limpezeşte întreaga fiinţă. Imaginile se întrepătrund, punând în valoare esenţele adânc îngropate în însăşi matca noastră lăuntrică. Din ele răzbat sentimente şi stări distilate prin multe filoane. Cuvintele au su plete, sunt sugestive, vădesc expresivitate şi muzicalitate. Nu se poate să nu ne cucerească aceste poezii care curg cu fluenţă, convingător, întrun ton firesc, luminate pe dinăuntru, poezii în care răzbate glasul de dincolo de materie. Cele mai multe sunt poezii scurte; pe unele le citeşti dintro suflare, adevărate pastile, cu versificaţie clară. „În ca mera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!/ Nu lipseşte nimic!// De ce mă simt/ totuşi/ furat de amintiri?ʺ (Hoţul) Chiar şi poeziile cu mai multe versuri − la multe dintre ele nu poţi să te opreşti doar la un fragment − sunt structurate pe o idee fundamentală, care adună ca o apă în matca ei o mul ţime de izvoare ale gândirii. „Încercăm cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creândune în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă/ ura ganelor şi cutremurelor/ care ne înconjoară.// Acolo,/ pe insula noastră/ jucăm şotron/ iar dacă nu ne mai ţin balamalele,/ Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Deşi sunt poezii eliberate de regulile prozodiei, George Roca ştie să scoată în evidenţă efectele sonore, armonizând sunetul cu sensul. Poeziile sale au muzică interioară, au incantaţii cu efect magic, care se revarsă peste tot şi-ţi lasă impresia unei emanaţii spontane, făcând să vibreze ecoul cine ştie cărei amintiri cuibărite în câte o cută mai adâncă a inimii, sau a minţii sau... cine mai ştie în ce parte din fiinţa noastră prin care îşi găsesc ele culcuşul. Adesea îmbină lirismul cu o formă ludică...“

Pag. 85

gângurim ca bebeluşii,/ne aşezăm pe tronul rege lui/ fără să ne fie frică de pedepse,/ sărutăm şi ne iubim/ cu toate vedetele intangibile/ ale lumii mo derne.// Acolo,/ pe/ insula fericirii noastre/ este veşnic primăvară.// Acolosuntem mereu tineri/ şi

sănătoşi/ şi veseli/ şi... buni!// Câteodată,/ când pe insula fericirii/ ne simţim singuri,/ invităm prieteni dragi/ să ne/ însoţească/ şi să împărtăşească/ bucu riile noastre.// Şi astfel,/ se produce o simbioză mi raculoasă/ care vindecă sufletul/ de toate relele pãmântului/ făcândute să gândeşti curat/ atunci când te reîntorci la realitate.ʺ (Insula fericirii) Deşi sunt poezii eliberate de regulile pro zodiei, George Roca ştie să scoată în evidenţă efec tele sonore, armonizând sunetul cu sensul. Poeziile sale au muzică interioară, au incantaţii cu efect magic, care se revarsă peste tot şiţi lasă impresia unei emanaţii spontane, făcând să vibreze ecoul cine ştie cărei amintiri cuibărite în câte o cută mai adâncă a inimii, sau a minţii sau... cine mai ştie în ce parte din fiinţa noastră prin care îşi găsesc ele culcuşul. Adesea îmbină lirismul cu o formă lu dică: „Culcat,/ stau cu o ii în işi/ şi visez la po iana mea cu flori./ E atâta linişte şi armonie!/ Şi totuşi căprioara nebună/ nu vrea sămi dea pace/ încercând din nou/ să mă mângâie cu copita/ pe albul o ilor mei obosiţi/ de atâta privit spre spa ţiul virtualʺ. (Căprioara nebună) Nu de puţine ori, căutândune sinele, ne putem rătăci prin labirintul vieţii. George Roca are capacitatea de a limpezi zbuciumul sufletesc, stă

Pag. 86

pânind parcă o iarbă a fiarelor cu care dezleagă tai nele omenescului din noi, netezind drumul spre lumină şi însufleţind versul pe care nil dăruie. Nu de puţine ori am admirat ţinuta verticală a omului George Roca răsfrântă şi în creaţia sa. Un dar al poeziei sale se datorează e ilibrului dintre formă şi fond, care conferă confort interior. E o poezie to nică. În ea găseşti liniştea fecundă a unei meditaţii fireşti şi curăţenia lăuntrică: „Astăzi,/ Lumea în cepe la tine/ şi se termină la mine!/ Democratic ar fi ca mâine/ lumea să înceapă la mine/ şi să se ter mine la tine.// Pentru tine,/ lumea poate începe din America,/ sau din Insula Pitcairn,/ sau din Sikim, Nauru, Botswana,/ sau iar de pe Chomo lugma...// Pentru mine,/ lumea începe din Româ nia/ şi se termină în Australia./ Punct!// Pentru unii,/ lumea începe de la ei/ şi se termină tot acolo!/ Ei şi restul lumii!// Pentru alţii,ʹ fără coloană verte brală,/ lumea începe de la 30 de arginţi/ şi se te mină la trădare.// Lumea,/ poate să înceapă pe Pământ/ şi să se termine/ la capătul Universului.// Pentru mulţi dintre noi,/ lumea începe din clipa/ în care ne cuplăm/ la Internet...//ʺ (De unde incepe lumea) Mă despart de acest volum, luând cu mine acele trăiri limpezi care ţâşnesc din subteranele eului celui adevărat. Duc cu mine aprecierea pen tru vocea sa decisă, originală, dominată de o cuge tare matură, izvorâtă din esenţa trecerii prin anii prea adesea împovăraţi de mari s imbări. Voi păstra bucuria de a reveni la paginile acestui volum care ne face mai bogaţi în spirit, ne menţine pe verticală, oferind e ilibru şi armonie inte rioară.

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Vali ZĂVOIANU (Spania) Vreau sămi spun dorul îngerilor toţi Şiapoi sămi plâng în linişte durerea Te rog, ascunde moartea dacă poţi Să mai aud de ea nu am puterea. Eu cred în îngeri şi mai cred că ei Vin pe pământ şi nus plecaţi departe Te rog numi da veşti triste, dacă vrei Să nu mai ştiu nimic de nici o moarte.

CURRICULUM VITAE

RUGĂCIUNEA UNUI COPAC Un copac cu ramuri brune Şi cu semne lungi pe trun i Murmură o rugăciune Şi smerit, caden genun i. Fămă Doamne, de mă taie, Casă pentru un sărac Fămă pat întro odaie Şinveleştemă cu sac. Fămă Doamne foi de carte Hrană pentru minţi să fiu Şi din trun iul meu o parte Făo nai în cânt sănviu. Fămă Doamne o icoană Oamenilor să tearat Şi de mă taie la toamnă Fămă plug pentru arat. Doamne fămă blid şi linguri Să hrănesc pe cel flămând Şi fereastră celor singuri Cârje pentru cel plăpând. Sufletul să nu mă doară Nu mă face lemn de foc Fămă Doamne o vioară Şi sădeştemă la loc.

VEŞTI TRISTE De poţi, ascunde moartea undeva Întrun ungher de lacrimă oncuie Am de vorbit cu îngerii ceva Şi nu mai vreau în gând să mi se suie. Destul îmi ia cu sila oameni dragi Destul îşi lasă umbra peste şoapte Te rog perdeaua stelelor să tragi Că or să vină îngerii la noapte. Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

Sunt un zbor de sete rece Câte toamne am nu spun Locuiesc pe strada zece Pe o creangă de alun. Despre şcoli cualbastre vise Consemnez, dar en zadar Diplomele zac în ise Întrun colţ de buzunar. Am lucrat la drumul vieţii Ani întregi ca ucenic Despletind la coama ceţii Sănvăţ totul şi nimic. Am păţit atâtea rele Cămi e o iul prăfuit Şi cu scraşnet de măsele Consemnez că ...am albit. Dar nui bai, în clipe grele Curg din degete în vers Râuri de frumos şi stele Rătăciten univers. Da, lucrez cu normăntreagă La un vis lilia iu. (Am noroc că nui beteagă Mâna şi că pot să scriu). Am permis de zbor spre stele Şi în palme pot să ţin Lacrimile lumii grele Încărcate de suspin. Ştiu, ati mai văzut CVuri Mai bogate ca al meu Şiaţi văzut şi interviuri Luate iar lui Dumnezeu. Deocamdatăi toamnă însă Poarta Raiului san is, Cerul are faţa plânsă Despre toate sa mai scris... (De voi trece astăzi testul Şi CVul de e bun O să scriu la iarnă restul Sus, pe creanga de alun) Şi moi angaja cu norma Peo simbrie de doi lei Să traduc în versuri forma Lumiintregi prin o ii mei.

Pag. 87

Ioan Gelu cRIŞAN

Montaniarzii I

“ Într-o dimineaţă cu un soare jucăuş urcam spre o cabană ascunsă undeva printre crestele bătrâne ale Retezatului. Drumul abrupt şi bolovănos se strecura printr-o vale îngustă, pe malul unui pârâiaş mic şi gălăgios. Cabana veche, aşezată într-un peisaj divin era înconjurată de o salbă de căbănuţe din lemn, încălzite cu sobe de teracotă şi iluminate cu lămpi de petrol. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, eram copleşit de o stare de bine care mă făcea să uit de lipsuri şi necazuri, de partid şi securitate, această combinaţie diabolică creată cu scopul de-a ne face să gândim şi să trăim cum vor ei, având pretenţia ca să le şi mulţumim pentru asta. Pag. 88

ulţi dintre cei ajunşi la o vârstă mai înaintată, după ce îşi petrecuseră tinereţea aşteptândui pe americani, re nunţaseră la speranţa că vor mai apuca vreodată o viaţă mai bună. De voie, de nevoie, urmaşii lor, adică părinţii noştri crescuţi în acel regim, se adaptaseră şi ei cum putuseră, iar noi cei mai tineri căutam motive de distracţie în orice, ca să uităm de lipsa alimentelor, de întuneric şi de frig. Încercam să supravieţuim făcând tot felul de compromisuri, târândune prin mocirla roşie spre un viitor incert pe care partidul îl promitea lu minos, dar care odată cu trecerea timpului se arăta tot mai întu necat. Era în 1986, trecuseră patru ani de când scăpasem de armată şi nu aveam alt scop în viaţă decât să fac astfel încât să pot pleca cât mai des pe munte, care devenise ultimul refugiu în lumea aceea absurdă creată de ei. Întro dimineaţă cu un soare jucăuş urcam spre o cabană ascunsă undeva printre crestele bă trâne ale Retezatului. Drumul abrupt şi bolovănos se strecura printro vale îngustă, pe malul unui pârâiaş mic şi gălăgios. Ca bana ve e, aşezată întrun peisaj divin era înconjurată de o salbă de căbănuţe din lemn, încălzite cu sobe de teracotă şi iluminate cu lămpi de petrol. Acolo sus, mai aproape de Dumnezeu, eram copleşit de o stare de bine care mă făcea să uit de lipsuri şi neca zuri, de partid şi securitate, această combinaţie diabolică creată cu scopul dea ne face să gândim şi să trăim cum vor ei, având pretenţia ca să le şi mulţumim pentru asta. În colţul acela de rai ne simţeam cu adevărat liberi. Eram prietenii tuturor, începând cu băieţii de la Salvamont şi termi nând cu femeile de la bucătărie. Cel mai tare ne mândream cu prietenia lui nea Cornel, cabanierul, care atunci când am ajuns noi era cocoţat pe o scară şi repara ceva la firma pe care scria, Cabana Pietrele. Auzind zgomot a întors capul şi când nea văzut a început să se vaite: Aoleu, iar voi, sa dus naibii liniştea mea! Hai, măi, nea Cornel, iar aşa de răi suntem noi, se pre făcu jignit Dorel. Măi, răi nu sunteţi voi, dar vă lipsesc câteva ţigle de la mansardă. Se dădu jos de pe scară şi continuă: Ştiţi cu ceaveţi voi noroc, aveţi noroc că nici eu nu stau prea bine la capitolul ăsta. Dar cu potolul cum stai, nene, că eu îs rupt de foame, zise Şoşoiu, care venea gâfâind, cu hainele anapoda, de parcăl adusese avalanşa. Nea Cornel se lumină la faţă şi începu săşi laude marfa: Măi, băieţi, am o ciorbă de fasole cu ciolan afumat deţi plouăn gură. Iam spus să ne dea câte una. De la un timp Dorel a înce put să înghită mai greu şi ia spus lui nea Cornel: Auzi, meştere, nişte bere nai pitită pe undeva? Ce nam eu pentru voi, hai, să mergem în magazie că până mâine când urcă tractorul nam bere pentru toată lumea. Vedeţi, spuse Gogu, astami place mie la nea Cornel, îmi Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

place că e boier. Lasă periuţa, Gogule, că nu ţine vrăjeala! Neam aşezat ca la şezătoare pe nişte lăzi, iar nea Cornel des izândune berea, nea întrebat ce mai e nou pe jos prin lume. Iam spus că pe zi ce trece viaţa devine tot mai grea şi el nea zis: Măi, băieţi, eu în fiecare dimineaţă când mă uit în oglindă, mă felicit pentru că am ales să vin aici şi să scap din mizeria aia. Dar, să lăsăm asta, câte camere vreţi? Nu ne trebuie niciuna, că neam adus casa cu noi, îi spuse Şoşoiu bătând cu palma în cortul legat de rucsac. Cabanierul îşi puse mâinilen şolduri şi pre făcânduse supărat, a început să ne certe: Păi, cum să vreţi voi camere, că astea costă bani. Vara veniţi cu corturile, iar iarna vănghesuiţi câte patru inşi întro cameră de două locuri şi le plătiţi doar pastea două. În timp ce Şoşoiu începuse să dea din colţ în colţ, gândinduse că oare cine la pus să caşte gura, Dorel ştiind cum stau lucrurile, spuse: Lasă, nea Cornele, că nu dă cabana fali ment fără banii noştri. Ai dreptate, noi să fim sănătoşi că belelele curg. Pe de altă parte cu voi îmi fac planul la bere. Apropo de bere, zise Gogu, mâine când urcă tractorul punene şi nouă la dos câteva sticle. Câteva stive vrei să zici, la înţepat caba nierul. Am mai pus ţara la cale o vreme şi după aceea am mers să ne instalăm corturile pe malul unui pârâiaş, la umbra unor brazi. În apropiere mai erau aşezate nişte corturi care pe lângă ale noastre arătau ca nişte O.Z.N.uri. Spre seară când sau întors proprietarii lor am aflat că era olandezi. După ce sa întunecat am aprins focul şi ne am adunat în jurul lui ca să nencălzim şi să scă păm de pişcăturile ţânţarilor. Şoşoiu, undeva în întuneric, îşi răsturnase rucsacul plin de lucruri utile sau mai puţin utile printre care căuta ceva mormăind: Aha, aici erai! Ceare ăsta, mă, vorbeşte singur, se inte resă Gogu. La bătut soarelen cap, îl lămuri Dorel. Deaţi vedea voi cearen mână, leam spus eu, vaţi s imba părerea despre el. Şoşoiu, luminat de strălucirea focului, stă tea mândru ca un curcan, ţinând la vedere o sticlă. După ce poză o vreme ca un fotomodel, sentoarse către noi şi zise: Degeaba staţi voi lângă focul ăla, că încăl zitorul e la mine, uitaţivă aici, palincă de şaizeci

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

de grade, cu mărgeluţe, din colecţia lu’ tata. Dacă află tat’tu cai luato, te toacă mă runtmărunt, ca pe vinete, încercă Gogu săl spe rie. Poate dacă ne dai şi nouă vorbim cu el să te lase în viaţă şi să nu te s ilodească prea tare, intră în joc şi Dorel. Nu vă dau nimic, sembăţoşă Şoşoiu şi gustă din sticlă. Ca la o comandă am sărit toţi trei pe el, i am luat sticla din mână şi în ciuda împotrivirii lui, lam legat cu o bucată de cordelină de un brad, iar după aceea am început să dansăm în jurul lui ca indienii. Când am obosit iam dat cu sticla pe la nas şi lam întrebat: Acum ţia venit mintea la cap, ne dai şi nouă? Vă dau tot ce vreţi, numai dezlegaţimă odată! Am pufnit în râs, lam dezlegat, neam aşe zat în jurul focului şiam început să nencălzim plimbând sticla între noi. Pe la miezul nopţii îm pinşi de frig pentru că nu făcuseră foc, olandezii au trimis pe unul dintre ei să nentrebe dacăi pri mim şi pe ei, ca să sencălzească. Neam înţeles întro engleză inuită, leam spus că pot să vină şi nau venit cu mâna goală, au adus cu ei o sticlă de wiskey din care neau îmbiat să gustăm. Primul ia făcut analiza Dorel şi lea spus olandezilor: ʺIt’s goodʺ, apoi întorcânduse către noi zise: Îi cam aiurea poşirca asta a lor, mai bine daţile să guste nişte palincă. Primului care a gustat i sa tăiat răsuflarea şi a rămas cu gura căscată şi o ii bulbucaţi ca un broscoi. Ceilalţi se uitau la noi de parcă lam fi otrăvit, iar Gogu mai practic, ia dat un bidonaş cu apă zicândune: Ăstora trebuia să leo dăm îndoită cu ceai ca la copii, să nu se strice la burtică. Încetişor, olandezii sau învăţat cu palinca, spunândune mereu: ʺDas is gut, das is meditzinʺ. De la atâta ʺmeditzin” nea apucat o foame cumplită, aşa că am scos nişte slănină afumată, am tăiato în bucăţi şi înfiptă în ţepuşe am rumenito bine la flacără. După aceea am scos din jar cartofii pe carei pusesem acolo mai devreme. Olandezilor leau plăcut atât de mult cartofii copţi în jar şi slă nina friptă în ţepuşă, încât neau adus în semn de mulţumire tot felul de conserve şi de dulciuri. Şo şoiu luat de val a ,,declarat” şi cealaltă sticlă de pa lincă pe careo avea la el, făcândune astfel să nenţelegem cu olandezii întro limbă nouă sau cel

Pag. 89

puţin să ni se pară că nenţelegem. Neam culcat târziu şiam dormit până când nea trezit zgomotul tractorului care aprovi ziona cabana. Când la auzit, Dorel a ieşit din cort şia zis: Deşteptarea, băieţi, că vine berea noastră. Am mers şi neam spălat la pârâu, am mân cat ceva şi am plecat spre cabană. Acolo am luat de la nea Cornel câteva sticle de bere pe care leam băgat în apa rece de munte şi neam întins la soare. Pe celălalt mal a apărut unul dintre olandezi cu o mutră tare şifonată. Când la văzut Gogu ia arătat berea zicândui: Hello, hai să bem un ʺbeerʺ. Când la văzut pe Gogu că duce sticla la gură olandezului i sa făcut rău. Atunci Dorel îi spuse: Vezi mă, că nici prea mult ʺmeditzin” nu i sănătos. Nu ştiu cea priceput olandezul din toată fraza, dar când a auzit de ʺmeditzin” la apucat răul dea binelea. Văzând Gogu că nu prea are cu cine să dis cute, a ajuns la concluzia că: Îs băieţi faini olandezii ăştia, daʹs cam sub ţirei şi nu prea ţin la tăvăleală.

Lady writer Totul sa întâmplat cu ocazia lansării pri mului volum de poezii al lui Mircea . Vremea era

splendidă, iar holul Casei de Cultură era destul de populat pentru un eveniment ca acela. Câteva ba xuri cu sucuri ie ine și nişte fursecuri făcute de maicămea acasă, reprezentau toată oferta nelite rară a serii. Pe la microfonul deo vârstă cu bunica se perindau personalităţi ale orașului, care ne spu neau o grămadă de nimicuri. Atunci a apărut ea, vorba lui Pavel Stratan, cu „un metru și jumate numaʹ di ișoari”. Era cu vreo zece ani mai tânără

Pag. 90

decât mine, o frumuseţe trecută, celebră în cercu rile oamenilor cu dare de mână. Ce faci, Nelu? Am vrut săi spun caștept metroul, dar m am abţinut și iam zis: Peaici, cu Mircea. Da, păi, acuʹ e și el „poiet”, zise “minu nea” blondă de lângă mine. Dar până acum cea fost, am întrebato zâmbind. Ei, a scris numaʹ la ziar, dar na avut carte, ma lămurit preaînţeleapta doamnă. A stat liniștită câteva secunde, după care s ancruntat șia zis cu năduf: Nui greu să scrii. Și eu scriu “poieme”. Eram uimit, credeam că glumește, dar nu glumea. Am întrebato: Și despre ce scrii, tu, Lola? Despre dragoste și flori și fluturi și psiho logie. Știi, câteodată mă și gândesc. La ce te gândești, Lola? Sa încruntat șia dus mâna la bărbie șia zis: Nu știu la ce, dar tare mă gândesc Mam uitat mai atent, era încă foarte fru moasă și miau ieșit cuvintele fără să vreau: Lola, vrei să vii la mine după ce se termină aici? Bem un ceai de fructe de pădure și mai vor bim de... poezie. Sa gândit puţin șia spus: Vin, că nam altceva de făcut. Spre sfârșitul serii o așteptam aproape de ieșirea principală. Din stradă a apărut un grup de tineri gălăgioși, iar unul dintre ei ma întrebat cei acolo și când iam spus, santors către ceilalţi și le a zis: Jesus! Brrrr, aici e poezie! Hai, so ștergem! Pe când să plece, o fată din grup o văzu pe Lola și începură istericalele: Aaaaa! Fato, ce binemi pare că te văd! Pup, pup! Ce cauţi aici? Hai, să mergem, la un bar! Stai, că vin acum! Santors către mine și mia zis că trebuie să plece. Cred că am făcut o mutră de tâmpit și iam spus: Păi, ziceai... În timp ce se îndepărta, îi spuse celeilalte: Iauzi, la dobitocul ăla, poezie și ceai de fructe îi trebuia… Undeva ascunși prin faldurile nopţii băieţii de la Dire Straits râdeau de mine. Lady Writer... tocmai mă lăsase cu buza umflată. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Horia CRIOS

CRIMA DIN ALTAR

ici nu mai ţinea minte de câte ori încercase, zadarnic, să fure icoana Sfintei Maria Prodromiţa, ferecată în argint, ve e de peste trei sute de ani, despre care, încă de la cti torirea lăcaşului, se zvonise că ar face minuni. Până la urmă, da torită eşuărilor lamentabile, a ajuns la concluzia că mult râvnita icoană ori era cu adevărat fermecată, ori era păzită cu străşnicie de forţe necunoscute. În acea zi de primăvară, când natura clădea o lume nouă din parfum de floare şi zumzet de gâze, la biserică veniseră doar câţiva bătrâni şi bătrâne, restul oamenilor fiind prinşi cu muncile câmpului, atunci sa ivit ocazia mult aşteptată. Părintele Chiţimia, profitând că preoteasai era plecată la băi, e fuise toată noaptea. Ca săl mai învioreze puţin, dascălul Ion Dovleac îi trimi sese un vin bun şi nişte carne de berbec friptă haiduceşte, aşa cum ştia el de multă vreme căi place sfinţiei sale. Darurile fusesesră aduse părintelui în zori, de două fete cu talii de viespe, una brună şi alta roşcată, după care popa se cam dădea în vânt; preotul stă ruise ca fetele să rămână, să nul lase trist şi singur. Miloase şi în ţelegătoare, după câteva mo uri mai mult de formă şi ca săl aţâţe, ele au acceptat. Zaiafetul a durat până pe la 89 dimineaţa. Atunci, obosit, năduşit şi moale ca o lumânare uitată lângă foc, părintele a simţit nevoia să iasă la aer, în răcoarea dimineţii, să se mai reve nească. Aşa că, împleticinduse, a părăsit camera, lăsând fetele să doarmă goale pe patul său. Picioarele , mai mult mecanic, lau purtat spre uşa laterală a bisericii, ducândul iar în altar. Aici, cu toată mintea lui tulbure, sa gândit că nu trebuie să fie văzut de credincioşi mahmur şi sa întins sub masa acoperită cu o înve litoare grea, de brocart. Se afla între vis şi trezie când sa auzit scâr ţâind uşa pe care intrase şi el nu de mult şi nişte paşi furişaţi apropiinduse. O vreme a rămas nemişcat, curios să vadă ce se va întâmpla. Un picior încălţat cu adidas alb la călcat pe haină. Era incapabilul de Sandu, feciorul său, tot student şi la douăzecişi nouă de ani. Îşi făcea rugăciunea cerând clemenţă Divinului pen tru ceea ce avea de gând să făptuiască: va lua icoana, o va pune în sacul de umăr şi va ieşi tot pe uşa din dos, apoi va intra pe uşa din faţă a bisericii, să aprindă o lumânare, ca orice bun creştin, fericit că de acum va avea bani pentru treizeci de doze. Se simţea trist – mai trist ca de obicei – şi obosit. Obosit de a purta asuprăi ura şi duşmănia ce veneau de la fraţii lui, de la foştii săi colegi şi prieteni, toţi nişte dobitoci aroganţi. Îi înfruntase, îi batjocorise, doardoar vor înţelege că el este o altă plămadă. Se alina cu maxima Nemo me impune lacessit. Toate fuseseră în van. Ar fi vrut să plece, să meargă altundeva dar nu se îndura, mai ales acum, când i se ivise minunata şi nemaisperata şansă dea lua icoana ferecată. Până la urmă, poate ar fi plecat, dar avea presimţirea că truda şi durerile lui îşi vor afla sfârşitul. A căzut în genun i cu o ii în işi, li pinduşi fruntea de pardoseala rece. Neştiind adevăratul motiv, un fior de gheaţă la străbătut prin tot corpul şi un gând clar la fulgerat. Fără voia lui, a strigat: „Dă!” Părintele Chiţimia, căruia îi trecuseră aburii băuturii, a smuls crucea grea de argint şi la izbit în tâmplă cu toată puterea. Nemişcarea lui Sandu, care nu reac ţionase nici măcar printro tresărire, la îndârjit şi a lovit din nou, Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Eram prin clasa a XI-a când, într-o bună zi, s-a răspândit în liceul nostru zvonul că unul dintre colegi poate fluiera pe ureche. Neîncrezător şi curios totodată, gândindu-mă că s-ar putea câştiga ceva lovele din treaba asta, dau fuga, intru-n clasă şi caut cu privirea bizareria. Doamne, ce-mi văzură ochii? Pasărea minune, cu o morgă de cioclu, cocoţată pe o bancă, se lăsa pipăită la... organul muzical. Ba, mai mult, contra sumei de doi lei, executa, la cerere, orice melodie, fie că era doină, rock sau tangou. .“

Pag. 91

cu şi mai multă ură, cu şi mai multă forţă. Cel lovit, întins la pământ, cu un ultim efort, sa întors, ui tânduse lung în o ii preotului: „Ceai făcut, tată? Oamenii nu teau văzut, dar tea văzut Dumne zeu!” a şoptit el. Înspăimântat, preotul a zărit în uşa altarului pe Necula, idiotul satului. De teama că acesta ar putea vorbi, şia întins mâna spre el, ca săl reţină. La vederea mâinii înroşită de sângele lui Sandu, idiotul a zburat afară, în curtea bisericii, urlând: „Mmmoarte! Mmmoarte!” Oamenii l au oprit, încercând să afle câte ceva de la el dar n a fost ip; era atât de speriat încât nu putea să scoată niciun cuvânt. Doar arăta cu mâna înăun trul bisericii, spre altar. Au fost momente de ezitare când nimeni nu ştia ce să facă. Curiozitatea îi îm pingea pe oameni să pătrundă în lăcaşul sfânt, dar teama că ar putea păţi ceva îi ţintuisen loc. Unii iar sau depărtat în grabă. Alţii, mai îndrăzneţi, sau adunat la uşa din spatele bisericii, întinzând gâturile ca nişte capre ce nu îndrăznesc să intre în staul. O femeie care vorbise cu Sandu şi la văzut intrând pe uşa laterală şia dat seama întrun târziu despre cele întâmplate şi a început să ţipe: „Sandu, băiatul părintelui, a fost omorât!” Oamenii au în

vocile mulţimii: „Poliţia! Să vină poliţia!...” Oame nii sau oprit uitânduse cu îngrĳorare la preot. Pu ţinul avânt ce şil luaseră sa spulberat şi teama ia cuprins iar. „Afară!” a poruncit preotul cu glas ră guşit, punând mâna pe un sfeşnic greu de bronz, pe care la transformat întro armă ucigătoare. În câteva clipe, mulţimea sa bulucit, sa îmbrâncit şi a rupto la fugă. Cu oasele rupte, cu capetele sparte şi durerea în suflet, oamenii priveau năuciţi bise rica şi preotul carei alunga cu atâta înverşunare. În faţa casei Domnului, proiectat pe zidul alb ca un enorm semn de strigare pus după un blestem scris, părintele paroh Chiţimia profera tot felul de ame ninţări amestecate cu înjurături. În cele din urmă, coborând treptele bisericii, a izbit cu piciorul vreo câţiva dintre cei căzuţi, afurisindui că spurcă locul. A mers dea în is porţile şi biserica, apoi, cu un zvâcnet, sa aruncat în ve ea fântână cu ghizduri de piatră. Liniştea sa întins acoperind totul de parcă nu sar fi întâmplat nimic. Tot atunci, cele două fete carei ţinuseră de urât părin telui în zorii zilei, ieşite în pragul casei parohiale, sau îngemănat întrun vârtej ca o negură, însfre delinduse în fântâna adâncă din care sa auzit un hohot batjocoritor şi cuvintele: „Fii binevenit, pă rinte! De când teaştept!...” În dupăamiaza zilei în care a fost omorât Sandu, nori mohorâţi sau grămădit polog asupra satului şi a început să plouă dezlănţuit cu grindină, fulgere, şi trăsnete. Lovită de fulger, clopotniţa a luat foc iar vitraliile sfântului lăcaş au sărit în ţăn dări; însăşi biserica,apexul credinţei sătenilor, se clătina din temelii, sporind şi mai mult panica oa menilor. „Blestemul mortului”, spunea moş Drago mir, străbunicul meu, făcânduşi cruce cu o ii la icoana Preacuratei.

JOCUL DRAGOSTEI ŞI AL MORŢII

ceput să strige şi ei, la unison.Temerile carei reţi nuseră mai înainte sau risipit şi, pas cu pas, se mişcau spre altar. Nu au făcut mai mult de cinci şase paşi, când, în faţă lea apărut preotul cu hai nele mânjite de sânge, cu părul şi barba vâlvoi, cu o i de nebun. Momentul era critic. Valul acesta de oameni mai avea doar puţin până îşi va pierde şi bruma de credinţă cei mai rămăsese. Atunci nimic nu iar fi putut opri de a distruge tot ce le stătea în cale. Un urlet lung, disperat, a acoperit

Pag. 92

Sub o lespede, lângă piciorul podului zis al lui Traian, de la Turnu Severin, am văzut cândva nişte scorpioni. Corpul, de culoare maronie, este în formă de helicopter având un torace ca o pla toşă, prevăzut cu doi cleşti mari şi patru picioare cum au crabii, iar coada se termină printrun ghimpe foarte ascuţit. Imediat ceam dat la o parte piatra, sau împrăştiat mişunând pe picioarele scurte ale lor. Ce viaţă o mai fi şi asta? mam întrebat. Să trăieşti la umbră, în umezeală, aşteptând vreo râmă sau păianjen, ca mai apoi să stai fără a face nimic, conform principiului treci zi, treci noapte... Am gândit astfel deoarece nu cunoşteam scorpio nii şi nui urmărisem în intimitatea lor, dar, când Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

am putut so fac, nu mică mia fost mirarea desco perind că trăiesc în familii – mama cu câte doitrei urâţi deăştia înarmaţi cu cleşti, pe care îi agită tot timpul, în izândui şi des izândui, deai zice că este un tic, o mişcare făcută doar aşa, să fie. Nu, uite colo, şme erul acela tocmai a prins o râmă – o ţine cu un cleşte iar cu celălalt o toacă mărunt şi înghite tacticos. Râma se zvârcoleşte, încearcă să scape, dar ţiai găsit! Cleştele, când prinde ceva, nu ştie să se mai des idă până ce ultima bucată nu dispare în gura situată în partea din faţă a capului, ca un buzunar. Alt frate deal mâncăciosului, mai puţin norocos, se apropie şi încearcă, întinzânduşi cleştele, să apuce măcar o bucăţică, dar figura nu ţine. Zgâr citul sa întors pe loc – o întoarcere sistem tanc – la 90 de grade, sa încordat pe picioare, şi a ridicat coada cu ghimpele, încât acum aceasta părea un braţ înarmat cu un pumnal, pregătit să lovească. Nepo itul sa oprit, uitânduse la coada carel ameninţa de sus, dar nu se dă bătut. Judecând după graba cu care mâncăul caută să termine, se vede că totuşi are un gând. După ce a înfulecat ul tima bucată, sa apropiat de vizitator, care nu era un mascul ci o... fetiţă. Bosumflată de refuz şi de modul în care a fost primită, priveşte dispreţuitor la cavalerul care vine spre dânsa, curtenitor. La ce i bună curtoazia când foamea ei na primit adi neauri decât ameninţări?! Şi totuşi, cavalerul e cavaler; cevaceva a păstrat şi pentru ea. Dintre pi cioruşele din urmă aduce şi împinge înainte o bu căţică de râmă, îmbiindo pe domnişoara. Hulpavă, aceasta uită supărarea, se repede şi o în şfacăn cleşti, făcândo să dispară cât ai clipi, apoi aşteaptă. Ce aşteaptă? Fireşte, altă bucăţică; dar alta nu mai este. Când se convinge de acest lucru, se întoarce şi, nepăsătoare, dă să plece, fără măcar să mulţumească. Nu merge aşa, donşoară, pare a i zice mâncăul. iam dat să îmbuci – şi ce mân care! – ţiam tăiato iar eu, am curăţato de nisip, ţiam oferito gata pregătită şi acum vrei să fugi? Nu, nu merge aşa! Dintro săritură, a apucato de un picior şi o târăşte ca pe sanie spre adăpostul său. Domnişoara, care asta aştepta, nu sa împotri vit, nici nu a încercat să se agaţe de o pietricică ori fir de iarbă... Deloc! Chiar îi face plăcere. Junele a traso întrun loc unde e sigur că nu vor mai veni şi alţii. Fără multe menajamente, o manevrează în faţa lui, căutând poziţia cea mai convenabilă, apoi, un salt şi e deasupra ei. Aşa a început jocul dragostei între cei doi scorpioni, joc cei prinde în mrejele sale, joc plăcut în care se pune oarecare gingăşie – dovadă picio ruşele lor ce se împletesc şi se mângâie; corpurile se petrec, pe rând, unul pe sub celălalt. Alunecarea Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

corpurilor şi masajul ce şil fac reciproc, atin gânduşi cleştii, pregăteşte, de bună seamă, ulti mul act. Domnişoara este numai aşteptare. Încordată şi nervoasă, ea stă cu coadan aer, dar nu pentru război. Cavalerul nu mai ezită. Agăţat de dumneaei cu toate picioarele, a cuprinso pe sub abdomen cu cleştii, îndeplininduşi menirea. Acum, el trăieşte din plin actul, atât de concentrat încât are vreme doar să savureze plăcerea. Absor bit cu totul, nu vede cum ghimpele din vârful cozii partenerei sale îi caută în eietura dintre cap şi trun i. Poate că nici nu simte ghimpele pătrun zândul încet, încet, şi deşertând în corpul fericitu lui mire întreaga încărcătură de venin. În mai puţin de câteva secunde jocul dragostei sa în eiat cu jocul morţii. Otrăvit, cuprins de oboseală, de somn, masculul alunecă şi cade, servind apoi drept masă copioasă domnişoarei, carel roade până la ultima fărâmă. Cumplit joc al dragostei... cumplit final... Oarel ştia dumnealui înainte dea se angaja? Se prea poate, însă legea trupului, fiind mai puternică decât teama, învinge. Şi... distruge!

PASĂREA MINUNE Eram prin clasa a XIa când, întro bună zi, sa răspândit în liceul nostru zvonul că unul dintre colegi poate fluiera pe ure e. Neîncrezător şi cu rios totodată, gândindumă că sar putea câştiga ceva lovele din treaba asta, dau fuga, intrun clasă şi caut cu privirea bizareria. Doamne, cemi văzură o ii? Pasărea minune, cu o morgă de cioclu, co coţată pe o bancă, se lăsa pipăită la... organul mu zical. Ba, mai mult, contra sumei de doi lei, executa, la cerere, orice melodie, fie că era doină, ro sau tangou. Tocmai când noi, colegii minunii, eram căzuţi în cel mai profund extaz, dintro bancă din fundul clasei o voce groasă, răguşită, de fumă tor înrăit, sa făcut auzită, adresândumise: – Bă Cris, fratele meu, spunei dobitocului ăla de fluierici să nu mai strige după mine Ciolan, că acu, şi aici îl snopesc în bătaie, deo să şuiere pe amândouă clăpăugele toate cântecele popeşti ale lu’ bietu’ tacsu! Ai înţeles ceam vrut să zic? Pri vindul în o i pe posesorul vocii, am spus: – Sigur că da, Ciolan! Mai repede a priceput Pasărea minune, careo şi zbughise pe uşă, punânduse la adăpost, pentru orice eventualitate, de anunţata operaţie. Atunci, furios, mam întors către Ciolan săl întreb de ce mia speriat canarul. El însă, în loc sămi răs pundă, a preferat să sară pe fereastră, de la etajul doi. Cumva... tot pentru orice eventualitate?

Pag. 93

Nicolae NICOARĂ-HORIA Doamne, cum o mângâie pe frunte! Ea, care ia fost atât de dragă Acolo în căsuţa de pe Munte... Atunci îşi înălţa spre cer cuvântul Din Ruga ei, curată ca o liră, În miezul nopţii de Rusalii, sfântul, Doarme mama, oare mai respiră?... ACEST POEM Nu pentru laudă e scrisul meu, Cuvintele, mă bucur dacăţi plac, De când îl scriu cu dragoste mereu Acest poem na fost nicicând buiac. La temelia lui, ca la o casă, Cu fiecare zi mai pun un vers, Când gura ta de secetă e arsă Lângă el să teodihneşti din mers MAMĂ, SPUNE-MI CE TE DOARE Curg broboane de sudoare Din icoana unui sfânt, Mamă, spunemi ce te doare? Maica mea dinspre pământ! Ard aducerileaminte, Toates necăjite, ştiu, Dar până mai am cuvinte Niciodată nui târziu!

Şi săl citeşti, aşa precum respiri, Precum se uită gândul în oglindă, De nesfârşirea lui să nu te miri Ci lasăţi frumuseţea so cuprindă. De unde vine el? nu ştiu nici eu, Sufletul când scriu mie plin de pace, Mă bucur dacă astăzi şi mereu Acest poem neterminat îţi place... MI-A PLECAT DORUL DIN ŢARĂ

O ii tăi cuminţi ascultă Cum le scriu la căpătâi, Poezia mea e multă, Multă mamă să rămâi!

Frunză galbenă şiamară Mia plecat dorul din ţară, Mia plecat şi nu mai vine Rătăcit prin zări străine.

Cine vrea să mi te eme Dinspre viaţă înapoi? Undemi spui că pleci deo vreme Îmbrăcatăn haine noi?

Sus în vârful nucului Cântă cucuveaua lui Şi cum cântă obosită Peste iarba necosită

Curg broboane de sudoare Din icoana unui sfânt, Mamă, spunemi ce te doare? Ştiu că leacuri nu mai sunt...

Cade rouă şi suspină, Inima de cer mie plină, Sufletul mâhnit şi el Nare linişte defel.

DOARME MAMA Doarme mama, mai respiră oare? Gândul ca un fulger mă înfioară, Sus pe boltă luna plină doare, Lângă patul ei tăcut coboară... De bună seamă ştie căi beteagă,

Pag. 94

Lasă dorule, mai lasă, Tei întoarce tu acasă, Şiacolo pe unde eşti Crezi că no sămbătrâneşti? Frunză galbenă şiamară Mia plecat dorul din ţară, Săracă ţară săracă Şi nui singurul ce pleacă... Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Valentin TUFAN

În spirală Melcii au năpârlit şiau lăsat în urmă fluierul cu pavilion secătuit de unde – Seasmut caii la trap întrun hipodrom cu ghinturi, se scurg din coamă broboane din corpul secundei şi nasc formaţiuni ciclice, cantrun angrenaj de mecanică cuantică. Materia se vede părăsită lăsând loc portativelor purtate întro continuă alăturare de note şi game, ceşi găsesc declicul întro trecere firească. Seadaugă secundele la trap întrun galop sudat de zale şişi ascultă simfonia viitorului.

Combustie spontană Când atingem cerul cu degetul cad scântei ca un scurt intersenzorial – o combustie spontană se naşte când întingi dege tul acolon centrul universului, e ca o transpunere în opera lui Mi elangelo. Rotoare sengână automat, setaten cămaşa lui Atlas cercuiten coroana stejarului înfipt ca un fir în gămălie. Peştilor cenuşii le cresc aripi, uscaţi de la soare – sendeamnăntro evaporare – bancuri însăilate ca mărgelele pătează viziunea stărilor întro ploaie de vară.

Crusta dintre timp şi spaţiu Timpul sughite platonic întro continuă cădere, de când sa desprins din vârful piramidei – cifrul ia fost dat peste cap şi zboarăn toate părţile cantro emulaţie a eternului în neant. Spaţiul rage ca o fiară la dimensiunea temporală întro ultimă resuscitare a timpilorlego flexaţi la soare. Cursorul eo amintire Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

a turelor de pistă, o geometrie abstractă dintrun tablou de Dali, o dublură mată împăturită întrun e ilibru interior de forme origami. Demiurgul roteşte cursorul spre a reuni terenul de joacă pe careşi aşază haotic pionii – şaseleşi arcuieşte trompa şimparte sarcini armelor de bătaie prin mecanica roţilor dinţate.

nu mi-am câştigat dreptul la visare hegemonia greierilor bate la uşă palida lună seadapă morbid din sudoare fondul de visare stă săl descopăr sub pernă ca un drept de deţinere Prepay dreptul la visare lam pierdut în nopţile târzii ca lacrima sleităn clepsidră în calea timpului am călcat visarea în picioare întro copilărie proscrisă la marginea oraşului – la şotron

Pag. 95

Corneliu VĂLEANU

MĂRTURISIRE Mărturisesc: Cu Tine, Doamne, nu pot fin răz boi, Nici în această viaţă şi nici în cea deapoi, Nu am arma cu care să Tenfrunt, Căn cerul fără margini Tu mai făcut mărunt, Miai dat însă putere şi minte să gândesc Şi o i în faţă să pot să Te privesc, Miai dat braţe vânjoase spre a putea zidi Altare de credinţă unde Te pot găsi, Dar eu, inuitorul şi veşnicul biped, Te simt cum ieşi din mine şi zilnic mi Te pierd Şialerg săţi găsesc urma sau să i aud glasul, Ori să i culeg fărâma pe unde ia fost masul, Dar nu găsesc nimic! Te porţi ca un avar, Din viaţa ce miai dato, Tu miai făcut calvar, Urcând mereu piscul, mă dau deaduran vale, Sperând că poate, totuşi, îmi vei ieşi în cale, Iar când coboară somnul pe pleoape şiaţipesc, Îmi pun nădejdi măreţe căn vis Te întâlnesc, Când o ii îi des id, Te caut peste tot, Să cred căn faţa Ta săngenu ez eu pot, Dar, Doamne, de unde Tu sălăşluieşti, Acolo, sus, în sferele cereşti Îmi strigi cu al Tău glas nemuritor: „Încredete în tine să fii biruitor!”

O, DOAMNE !... Mulţimi de lucruri, Doamne, eu nu le înţeleg Şi mă trudesc deo viaţă să pot să le dezleg, Oricât îmi frământ mintea, gândireami en zadar, Că Tu îmi pui oprelişti şin faţă un hotar, Apoi, prin soli trimişi din ceruri, ne spui că e de

Pag. 96

ajuns, Că ni Tearăţi prin semne, dar stai mereu ascuns, Ne dai pe săturate tot felul de urgii, Dar slobozeşti din traista i puţine bucurii, În ode şi în imnuri dea pururi Te slăvim Şin numeroase feluri noi numele i cinstim, iam ridicat altare la care nen inăm, Ofrande îţi aducem şi jertfe noi îţi dăm, Pe mica Ta împărăţie numită şi Pământ Ai slobozit la naţii ca boabele în vânt Şin loc să se iubească cum scrie la Scriptură, Ele îşi poartă în suflet vrajbă, distrugere şi ură Şiatunci când se ucid pe Tine Te invocă Pentrua le punen braţe puterile de rocă, Iar Tu deo veşnicie acolo unde eşti Stai neclintit pe tronu i şi nici nu ne priveşti, Dea dreapta şi dea stânga înconjurat de îngeri Nauzi cum se ridică la Tinea noastre plângeri, Pământul plin de holde nil pârjoleşti întruna, Din cer, din mări şioceane Tu ne trimiţi furtuna, Ne zgâlţii din adâncuri dărmândune şi casa Şi zilnic moartea umblă tăindune cu coasa. Destinuacesta, DOAMNE; de ce Tu ni lai dat? Ca să trăim în frică, durere şin păcat?

Răspunde-mi, DOAMNE!... O, Doamne, măntreb: pe Tine cine Tea făcut De eşti din praf de stele sau din lut Sau dacă eşti o boare prin văzduh, Dacă Te plimbi de colocolo ca un duh, Dacă ai mamă, dacă ai tată Sau dacă ai plâns măcar o dată, Dacă ai inimă şi i bate ca a mea, Dacă ai auz şi o i de peruzea, Dacă ai limbă şi pronunţi cuvinte, Dacă ai ţinere de minte, Dacă ai picioare şi alergi prin Rai, Dacă ţii în mână vreun vătrai, Dacăţi este foame sau dacă i este sete, Dacă dai cu pieptenul prin plete, Dacă înoţi prin valurile din cer Şi nu Te temi că o să pieri, Dacă Te culci pe stânga sau pe dreapta, Dacă ştii cei legea, asemenea şi fapta, Dacă i curg şi lacrimi pe obraz, Când fiii tăi sempiedecăn necaz, Dacă simţi durerea, cum o simţim şi noi, Dacă mai ai prin ceruri şi un alt altoi, Dacă dormi şi ai visuri bune, rele, Dacă i vine lumina de la stele, Dacă ai de gând să ne păstrezi pe veci Sau să ne dai în hău şi să neneci, Răspundemi, DOAMNE; cât nui prea târziu Şi i voi rămâne dea pururi credinciosul fiu. Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Voichiţa PALACEAN-VEREŞ EROARE

sau înmuiat picioarele. Îl priveşte ca în transă, incapa bilă de vreo reacţie. Nu la mai văzut până acum. Ştie însă cine este. Lar fi recunoscut dintrun milion. Iar gândul acesta ia paralizat orice reacţie. Totuşi, întinde mâna şil mângâie pe creştet: – Nu plânge!… Lasă, trece imediat… Lar cuprinde în braţe şi, de iar sta în putinţă, ar lua asupra sa toată suferinţa pe care o citeşte pe faţa lui. Băieţelul se uită la ea cu simpatie. Privită printre genele în cărcate de lacrimi, străina îi pare o zână gata săi sară în ajutor. Ea, cu genun ii îndoiţi, ca să ajungă la înălţimea lui, îl întreabă pe ton cald, moale, studiindul atentă: – Anceput să treacă, nu? Copilul s iţează un surâs nehotărât încă: îl mai doare, iar dacă nu atât de tare ca la început. În clipa aceasta, gândul i se deplasează de la căzătură la mamă; nu se îndoieşte că urmează muştruluiala adecvată situaţiei. Ca să scape, adică spre ai abate mamei atenţia de la pozna sa, o ia pe femeia necunoscută de mână. – iam zis să nu alergi!, îl admonestează mama, cu asprime. Observând ipul plin de înţelegere al celeilalte, cu obrazul în dreptul obrazului fiului ei, i se adresează fără vreo introducere, explicând: – Eatât de neastâmpărat!... Deabia îl stăpânesc… – Ei, aşas băieţeii…, răspunde conciliantă străina. Privirile îi alunecă de la copil în direcţia mamei lui şi o cercetează pe fugă. Este o tânără suplă şi graţioasă, îm brăcată lejer, în pantaloni de trening bleumarin şi un tricou alb, imprimat cu un desen vesel. În comparaţie cu aceea, se simte bătrână, obosită şi, mai ales, deloc atrăgătoare. Însă gândul acesta o traversează pentru o fracţiune de se cundă doar, fiindcă atenţia i se îndreaptă din nou către cel mic. – Cum te eamă, puiule? Bineînţeles că ştie cum îl eamă; vrea săl audă ros tinduşi numele. – Alin!, ţipă el bucuros că intervenţia străinei lau salvat de la o lungă repriză de reproşuri. – Eu sunt Alina!, îi întinde străina mâna, ca unui adult, iar când el îşi pune palma mică peste a sa, simte străbătândo un flux neaşteptat de energie. – Ne eamă la fel…, observă micuţul. Numai că tu, tanti, eşti fată. Mie tati mia pus numele ăsta, că mami vroia să mă eme Gabriel. Sau Andrei… Lacrimile iau secat şi, preocupat de proaspăta că zătură, îşi studiază julitura de pe genun i. – Da, ne eamă la fel… Sesizând că dialogul dintre ea şi copil o contrariază întrucâtva pe mamă, o atrage în conversaţie: – Aveţi un băieţel tare drăguţ şi isteţ! – Da… drăguţ şi isteţ! Însă şi neastâmpărat!..., Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

“Alina trece printr-o furtună de emoţii contradictorii. Nu ştie dacă să se bucure sau nu pentru cuvintele pe care le-a auzit. Cum adică e mamă singură? Unde este tatăl copilului? Au divorţat? I-a părăsit? O fi lucrând în străinătate? Băieţelul l-a pomenit cu drag pe tati al lui!... Zicea că el i-a ales numele Alin. Desigur, cu gândul la ea – Alina nu se îndoieşte de asta!... I-ar pune un milion de întrebări femeii din faţa sa, însă n-are niciun mijloc să facă asta. Mama şi-a luat băieţelul de mână şi pare gata să-şi continue drumul. Din disperare, găseşte soluţia salvatoare:”

Pag. 97

adaugă nemulţumită la adresa lui, deşi stridenţa din glas i sa ostoit. – Cred că de obicei e cuminte… Sa întâm plat ca acum să fie neatent… – Nu e tocmai cuminte…, i se confesează mama Alinei. E greu să creşti băieţi… – Nu ştiu cum e, mărturiseşte. Nu am copii… Zâmbeşte stângaci. Caută febril cuvintele cu care săi reţină pe cei doi. Îşi reţine cu greu im pulsul de a lua copilul în braţe şi de al săruta. Evi dent că ar fi tratată de cealaltă ca o nebună. Of, dear şti ea!... – Sunt o binecuvântare copiii! Dar este tare greu cu ei… Mai ales când eşti părinte unic… Alina trece printro furtună de emoţii con tradictorii. Nu ştie dacă să se bucure sau nu pentru cuvintele pe care lea auzit. Cum adică e mamă singură? Unde este tatăl copilului? Au divorţat? I a părăsit? O fi lucrând în străinătate? Băieţelul la pomenit cu drag pe tati al lui!... Zicea că el ia ales numele Alin. Desigur, cu gândul la ea – Alina nu se îndoieşte de asta!... Iar pune un milion de în trebări femeii din faţa sa, însă nare niciun mĳloc să facă asta. Mama şia luat băieţelul de mână şi pare gata săşi continue drumul. Din disperare, gă

seşte soluţia salvatoare: – Îmi cer scuze că nam făcuto mai de vreme! Sunt Alina Mihăescu! Şii întinde mâna cu prietenie, zâmbindui larg. – Andrada Pascu sunt! Iar el, cum deja aţi dedus, este comoara mea, Alin. – Vă supăraţi, doamnă Andrada, dacă vă propun ceva? E o vreme atât de frumoasă… Hai deţi să ne oprim pe terasă, la o îngheţată! Ca săi

Pag. 98

treacă supărarea micuţului domn… – îşi justifică îndrăzneala. Doamna Pascu zâmbeşte şi, cu un gest făcut uşor din cap, răspunde afirmativ invitaţiei. Deoa rece na uitat încă de căzătura băieţelului ce o lă sase de mână şi o luase la fugă, mimează indecizia: – Hmmm, nu prea ştiu… Oare să mergem la o îngheţată…? Să mă mai gândesc… Alin ma supărat… Ar trebui pedepsit…, nu premiat… – Mama! Mami, te rog! Iartămă, te rog! Nu mai fac! Nu mai fug pe stradă!... Prooomiiit… Juuur pe roooşuuu! – se alintă. Nesigur pe succesul demersului său, face apel la Alina: – Tanti, spuneţii şi dumneavoastră la mama că voi fi cuminte, că nu mai fac! – Doamna Pascu, eu spun săl credem… şi să mergem la îngheţată… Îi trage cu o iul complice celeilalte şi adaugă: – Haideţi, sunteţi invitaţii mei! Se apropie de o masă şi le face semn să ia loc. – Ce fel de îngheţată preferaţi? Sau, dum neavoastră doamnă, aţi dori poate o cafea? Eu aş bea un capucino… – Spuneţimi Andra!, îi cere. Doamna Pascu sunt doar la şcoală… – Mamii profesoară! De Istorie!, intră în vorbă Alin. – Da? Mă bucur! Şi eu sunt profe soară. De Engleză. Lucrez la Liceul German din Braşov. Sunt doar în trecere prin oraşul vostru… Sămi spui Alina, Andra! Ei, ce ser vim?, reia întrebarea când observă elne riţa oprită lângă ei. – Beau şi eu un capuccino… Tu, Alin, ce doreşti? – Hmmm… Îngheţată de frişcă aveţi, tanti?, o întreabă pe elneriţă. Şi de stafiii deee? De rooom? Vocea îi sună ca un clopoţel. Când îl aude lungind mult vocalele, Alinei îi pare că îl aude pe Liviu. Exact aşa face şi el, când vrea ceva, se pisiceşte pe lângă ea, privindo lung în vreme ce lungeşte sunetele cuvintelor ce i le adresează aproape în şoaptă. Până vine elneriţa cu comanda, prefă cânduse că studiază meniul viu colorat tras în ţiplă de pe masă, îi studiază cu atenţie pe cei doi. Copilaşul este copia în miniatură a mamei sale: în ăltuţ şi subţirel, are faţa ei alungită, încadrată de acelaşi păr lung, castaniu în is. Cu toate acestea, când îl priveşte, Alina îl vede pe Liviu. Alin are Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

fruntea lui înaltă şi o ii lui uluitori, umbriţi de sprâncene dese, frumos desenate, în nuanţe de şaten des is, întro multitudine de tonuri parcă, în funcţie de felul în care îi cade lumina pe faţă. Aceleaşi gene lungi şi negre, împreunate câte douătrei, tivesc o ii cu irişii albaştri, pe alocuri pătaţi cu minuscule pete de culoarea cojii de alune, sesizabile doar la o examinare extrem de atentă. Doamne, ce dor îi este de Liviu! Dear putea îmbrăţişa copilul şi săşi apropie obrazul de al lui, pentru o fracţiune de secundă – doar pentru o fracţiune de secundă, cât iar trebui să iasă din starea aceea de nebunie autoimpusă – şiar im agina că este lângă Liviu şi poate iar percepe în nări mirosul, parfumul pielii lui cei aminteşte în totdeauna de dimineaţa de Paşte, când mirosul co zonacilor proaspăt copţi se amestecă măiestrit cu cel al vopselei de ouă. – Câţi ani ai, Alin?, revine cu picioarele pe pământ. Ştie foarte bine câţi ani are, aşa cum ştie un milion de lucruri despre el şi despre mama lui, deşi este întâia lor întâlnire. – Şapte ani! Sunt băiat mare!... – Da, eşti băiat mare… – Când vrea el, e băiat mare – intervine An drada Pascu tăios. Când nu… e doar un băieţel… care… nuşi ascultă mama… – Dar pe tata îl ascultă?, încearcă apa cu cu tezanţă Alina. – … Ăăă… noi suntem singuri… – Tati sa mutat!, îi corectează băieţelul bâl bâiala. Sa mutat… în cer! – Of, Doamne!... Îmi pare rău!, ţipă Alina. Strigătul ei răsună neplăcut în ure ile doamnei Pascu. „Asta e viaţa, Liviu a fost şi nu mai e! Nu e nici primul, nici ultimul care sa dus, lă sând în urmă un copil mic. Ce rost au văicărelile?! Doamne, de ceo fi acceptat să se oprească la terasă cu necunoscuta aceasta? E cu siguranţă dusă cu capul! Uităte la faţa ei, câtă suferinţă!... Asta o fi făcând parte din categoria celor care bocesc la te lenovele sau când văd un pui de vrabie cu aripa frântă… Ce lume nebună! Cum se face că tot peste oameni din ăştia dau?!“ – A fost demult… A trecut deja o jumătate de an…, încearcă Andrada să atenueze şocul celei lalte, deşi nuşi dă seama de ce se oboseşte; în fond, puţin îi pasă de cealaltă, ia fost simpatică văzând o cu cât drag îi priveşte copilul, însă acum, desco perind că are o afecţiune psihică nediagnosticată, îi vine săi întoarcă spatele – Ăăă… ce sa întâmplat…? Cum a venit…

Onyx

An 2 - nr 6- august - 2013

nenorocirea…?, bâiguie Alina. Andrada îşi îndreaptă băţoasă spatele şii aruncă sarcastic vorbele, cu aerul că, pedepsindo astfel pe străină, îl pedepseşte şi pe cel dus, pe Liviu: – Venea dintro delegaţie. Era noaptea târ ziu, iar un şofer beat, ieşind din parcarea, nu sa asigurat, na privit în retrovizoare şi la strivit între gard şi maşină. În parcarea blocului nostru..., la câ ţiva paşi de noi... Dear fi venit mai devreme de la Braşov, nu sar fi întâmplat asta!..., spune cu re proş, încă înciudată că el se încăpăţâna să accepte orice sarcini de serviciu şi nu se împotrivea când era trimis în oraşul de la poalele Tâmpei. Alina începe să tremure. Strânge cu putere din o i, săşi ţină lacrimile grele prizoniere. Se su focă. Se ridică cu greu şi, fără un cuvânt, pleacă. Primii paşi îi face cu greu, căci genun ii îi sunt de gelatină. Apoi o ia la goană, strecurânduse printre oameni cu ajutorul coatelor. A înţeles acum! Liviu, iubirea vieţii ei, nu mai este! Eal credea supărat şi aştepta răbdătoare (extrem de răbdătoare, căci în veţi să fii răbdătoare când trăieşti o poveste ireală de dragoste cu un bărbat însurat) ca, spăşit, să pună mâna pe telefon ca să reia lucrurile din punc tul unde le lăsaseră în seara aceea. Se certaseră. Ali nei îi sărise ţandăra când i sa confesat, împărtăşindui că soţia lui îşi doreşte al doilea copil. Ea înţelesese că asta îşi doreşte şi el, iar asta însemna – în mintea Alinei – că accidentala întâl nire dintre Liviu şi cea care ia dăruit un copil se va transforma întro relaţie reală, ce va conduce la sfârşitul poveştii lor incredibile de iubire. Când colo, în noaptea aceea, întorcânduse acasă de la ea – după câteva ore de vis, în care sau iubit ca la în ceputul lumii – el murise. Iar ea aşteptase în tot acest timp ca el so ierte. Aşteptase răbdătoare ca el săi răspundă la scrisorile de dragoste trimise pe mail, la smsurile sobre, cu mesaje codificate as cunse în puţinele vorbe. Aşteptase răbdătoare ca Liviu să înţeleagă câtă suferinţă iar provoca ei – care a trecut demult de vârsta conceperii de prunci – venirea pe lume a încă unui moştenitor al său şi al Andradei şi să se întoarcă la ea. La ea, la iubita tăinuită, carel vroia iar şi aşa, trăind la sute de kilometri distanţă, unde avea o altă viaţă, unde avea o familie în sensul cel mai profund al cuvân tului! „Nuuu! Nuuu se poate!!! Nu!!! Este o eroare! O eroare a destinului! Liviu trebuia să fie al meu! Iar copilul… Copilul acesta trebuia să fie al nostru! Liviu!!!! Liiiviiiu!... Unde eşti, dragostea mea? Aşteaptămă! Vin acum! Liiiiviiiuuu!...“

Pag. 99

Iulian BARBU Prin lanul verde de grâu Să aud Strigătul copilăriei Care doarme cu tâmpla Lipită de nuc Îmi ascund inima Întrun fagure de miere iar peste Caraş Vântul des ide Raiul.

Frumuseţea toamnei

Călugăra Doamne, În lumină Muntele e Strigătul şoimului Cu inima Prinsă de mănăstire.

Doamne, Cobor muntele Cu sufletul Îngheţat în mâna Ta De teamă Că voi fii singur Lângă izvor.

Clipele nopţii Versurile mele Plâng cu lacrimile tale După clipa ce călărea noaptea Să aducă timpul Prins de un tren. Paradisul cade întro stea Şi poemele mele Se modelează pe ipul Unui copil ce soarbe Fericirea de pe ipul soarelui.

Desculţ

Frunza nucului Îmi imbracă poemul În melancolia toamnei. Norii de ploaie Trec peste codrul Binecuvîntat de Iisus Şi roadele coapte Hrănesc imaginaţia poetului Adormit sub tei.

Jocul destinului Apa vieţii mi se scurge Prin sufletul pietrificat De sărutul clipei În care mă joc Cu mâinile prinse De blana ursuleţului de pluş În timp ce pământul Se transformă în inima mea Şi uit că mă joc În taină cu pietrele De pe malul poeziei veşnice Zidind cu ele cuvinte În cartea despre copilărie Şi uit că mă joc! Şi uit că mă joc!

Toamna 2

Toamna e vinul Care se scurge Din o ii lui Dumnezeu Peste paradisul În care copacul Ajunge până în visul Copilului părăsit Pe puntea dintre cuvinte

Alerg desculţ

Pag. 100

Onyx

An 2 - nr 6 - august - 2013

Interviu luat artistului plastic Mihai CĂTRUNA de Constantin HUŞANU directorul revistei Onyx C.H. Stimate domnule Mihai Cătrună, revista Onyx nr.6. a fost ilustrată cu gra fica dvs. Cititorii ar dori să cunoască mai multe despre autorul ei. Deci cine sun teţi? M.C. E simplu. Sunt un oarecare, dar un pasionat. Nu neapărat un artist, ci doar un om cu pasiunea proartă. Din ce realizez – arăt ce pot, cât şi cum pot. Am un stil personal care mă defineşte, care, de fapt este esenţial. Pentru că nu contează cât de frumos desenezi, ci cât de ori ginal eşti în ceea ce prezinţi. Desigur, doresc ca arta mea să placă şi publicului, dar confruntarea cu el, ţine de o iul care priveşte. Din câte observ şi ştiu, lucrările mele plac. Aşa cum eu admir lucrările altor confraţi şi ei, şi publicul admiră opera mea. C.H. De ce aţi abordat cu precădere grafica? M.C. Fac grafică pentru că aşa simt şi pentru că grafica are magia ei, toate culorile sunt redate în albnegru, care nu sunt culori şi foarte puţin din griuri…Eu fac grafica în fineliner negru, nu în creion. E mai greu,.trebuie să fii mai precis, pentru că nu mai poţi şterge sau reveni. Dar Nu FAC DOAR GRAFICĂ…fac şi pictură în ulei şi pirogravură, şi advertising, şi desen în creion, dar mai rar. Rămân însă ataşat de grafică pentru că aşa simt că mă exprim cel mai bine şi mai diferit ca stil…Aici am stilul meu: de la grafica suprarealistă, la cea eminesciană şi portrete sau peisaje. Îmi place marea, ştiu să o redau grafic în toată forţa şi frumuseţea ei. Îmi place să redau fe minitatea dar lucrez şi în maniera suprarealistă. Nu fac din temele mele lecţii, şcoală, ca să fiu sigur că nu sunt criticat. Nu vreau nici laude. Arăt însă ceea ce fac cu drag şi cu convingerea că astfel oamenii mă vor recepta mai uşor, vor şti cine sunt eu… Am avut şi am şi mici succese de moment, ( diplome, medalii, premii, cărţi, albume, cărţi poştale) dar bucuria cea mare este când simţi că placi oamenilor de rând, necunoscuţilor din expoziţii şi celor din spaţiul virtual. Fac şi grafică de carte şi cred că ajut prin grafica mea pe mulţi prieteni din arta literară. Grafica, deşi este mai grea, mai precisă, este şi mai atractivă. Lipsa culorilor face ca privitorul să recompună în culori. Sufleteşte…aşa ca la o poză sau film albnegru E mai incitantă şi mai misterioasă dar azi mulţi fug de desen şi evident de grafică. A nu se confunda cu s iţa şi cro iul. O grafică este frumoasă dacă este laborioasă, detaliată, aşa fac şi pictura. Dar pictori sunt mulţi, mult mai mulţi decât graficieni. Însă în pictură, la fel, am stilul meu. Fac pictură pe albastru, fac marea şi feminitatea… Artist eşti sufleteşte. Arta înseamnă curaj şi dacă ţin cont de aşa ceva, da, pot spune cu modestie că în felul meu sunt şi un mic artist! C.H. Planuri de viitor? M.C. Am multe planuri de viitor, dar vreau să le concretizez şi nu să le enumăr…Vreau să fiu suficient de bun încât să las ceva în urma mea… de la cărţile ilustrate, la expoziţiile ce sper că le voi avea…Nu mă voi opri şi voi arăta forţa mea creativă, imaginaţia şi măiestria, cu fiecare nouă lucrare. Mulţumesc mult de tot şi succes revistei şi cititorilor ei.

Constantin Hu[anu