Page 1

Revistă fondată de Societatea Scriitorilor Bucovineni la Cernăuţi în 1941

Serie nouă · Anul XXII · nr. 3 (241) · Suceava · martie 2011


Revistă editată de Societatea Scriitorilor Bucovineni

BUCOVINA

LITERARĂ REDACTOR ŞEF: Constantin ARCU REDACŢIA: Sabina FÎNARU Carmen Veronica STEICIUC Alexandru Ovidiu VINTILĂ COLABORATORI PERMANENŢI: Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Nemaţ) Liviu ANTONESEI (Iaşi) Leo BUTNARU (Chişinău) Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Mircea A. DIACONU (Suceava) Constantin DRAM (Iaşi) Horia GÂRBEA (Bucureşti) Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) Matei VIŞNIEC (Paris) COLEGIUL REDACŢIONAL: Acad. Dimitrie VATAMANIUC Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC Ion BELDEANU Nicolae CÂRLAN Redacţia şi administraţia: Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava Tel./fax.: 0230 530 798; 0740 006260 E-mail: bucovlit@yahoo.co.uk; cosar@hotmail.com

Revista este ilustrată cu imagini din catalogul sculptorului Ion MÂNDRESCU Coperta I: - Omul, timpul, spaţiul - detaliu, 2000, bronz


editorial La aniversare (1941 – 2011) Constantin ARCU

Revista literară Bucovina literară se află într-un an aniversar. Arătam în editoralul din numărul trecut că în acest an se împlinesc 70 de ani de la fondarea ei în 1941, la Cernău(i, de către Societatea Scriitorilor Bucovineni. Ocuparea nordului Bucovinei în primăvara anului 1944 a determinat suprimarea activită(ii Societă(ii Scriitorilor Bucovineni și a revistei Bucovina literară pentru o lungă perioadă de timp. Abia după evenimentele din decembrie 1989, revista și-a reluat apari(ia întro serie nouă, sub coordonarea criticului literar Mihail Iordache. Ca orice existen(ă, publica(ia noastră a avut suișuri de invidiat, dar și momente de regres. Totuși, la ceas aniversar (inem să ne amintim drumul complex de afirmare și, mai ales, perioadele faste pe care le-a parcurs pînă aici. Privind partea pozitivă a trecutului, ne încearcă o senza(ie de optimism. Optimism augmentat de faptul că Bucovina literară are astăzi prieteni de nădejde și s-a smuls din izolarea în care fusese retrasă de către diriguitorii ei. Sperăm să nu mai existe sincope în viitor și revista să-și continue necurmat parcursul. În luna septembrie vom celebra acest moment și sperăm din suflet ca to(i prietenii noștri să fie alături. De aceea reiterez apelul adresat în numărul precedent: În acest an aniversar, chiar din numerele urmatoare ale revistei, vom deschide o nouă rubrică în care vom publica, în ordinea primirii, mesajele și gîndurile prietenilor și colaboratorilor noștri de pretutindeni, mai vechi sau mai noi. Le așteptăm cu tot dragul! Dar tot în acest an s-au implinit 100 de ani de la nașterea scriitorului George Drumur (pseudonimul lui George Pavelescu), primul

redactor șef al revistei Bucovina literară. Născut la Horecea Mănăstirii, Cernău(i, pe data de 14 martie 1911, George Drumur este o figură remarcabilă din Bucovina în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind director al Editurii „Bucovina literară” și prim redactor al publica(iei, secretar de redac(ie la revista Iconar etc. Este, de asemenea, autorul mai multor volume de versuri, dar și traducătorul unor librete celebre de W. Gluck, G. Bizet, J. Haydn, V. Bellini ș.a. Nu insist aici, despre via(a și activitatea lui George Drumur cititorii noștri pot afla mai multe în paginile acestui număr dintr-un text semnat de dl. Marian Drumur, fiul său. Este regretabil că nu am avut posibilitatea de a publica întreg studiul propus ini(ial. I-am cerut d-lui Marian Drumur să retrimită un text de dimensiuni rezonabile, solicitare ce pare să-l fi deranjat. Îmi scrie domnia sa: „Domnule redactor șef, Articolul expediat de mine la 1 februarie 2011 a fost adnotat în 17 martie cu cererea (inedită pentru statutul meu literar) de a-l reduce, cu două treimi și cu o celeritate care nu (ine de modul în care obișnuiesc să redactez, fie și pasager, un text. Anexez ceea ce am reușit până în prezent; dacă ave(i alte priorită(i, mai semnificative, considera(i propunerea mea în întregime și definitiv nulă și neavenită, sine ira et studio, precum am privit și până acum Bucovina literară. În definitiv, nu cu niște articole aniversare se scrie Istoria. Marian Drumur” Lucrurile nu stau chiar așa şi ironia dumisale stă sub semnul întrebării. Mai întîi că un alt text parcă tras la indigo a apărut în revista din Lugoj – Actualitatea literară nr. 5, februarie 2011, apoi şi în revista timişoreană Orient Latin nr. 1/2011, iar noi nu publicăm texte apărute în alte reviste. În al doilea rînd, Bucovina literară nu este o revistă de istorie literară, încît nu acceptă studii de largă respira(ie în această materie. Am mari responsabilită(i fa(ă de trecutul Bucovinei, fa(ă de personalită(ile literare care ne-au precedat, dar am de dat seama și fa(ă de prezent. Mă aplec umil în fa(a trecutului, dar nici prezentul nu-l pot privi cu degetele băgate în nas.

(continuare în pag. 7)

1


invitatul revistei „Autorii personajelor trebuie să se teamă în general de uzură“ Liviu Ioan STOICIU

Andra Rotaru: Se poate considera cel mai recent volum al dvs., „Pe prag (Vale-Deal)”, Editura Cartea Românească, 2010, o încercare, o ispită şi, totodată, o scăpare? Liviu Ioan Stoiciu: Iar mă zăpăceşti de cap, dragă Andra Rotaru. Eşti tu o poetă valoroasă, cu cărţi publicate deja în străinătate, ai satisfacţii, ce ai de împărţit cu mine, să mă inhibi cu asemenea întrebări? Auzi, dacă volumul meu de versuri „Pe prag (Vale-Deal)” (Editura Cartea Românească, 2010) e o încercare, o ispită sau o scăpare? N-am nimic împotrivă să fie considerat şi un obiect zburător neidentificat. Probabil trebuie să mă poziţionez pe pragul unui spital de nebuni – dacă e o încercare, înseamnă că nu mai ştiu pe ce lume sunt, dacă am intrat sau am ieşit din spitalul de nebuni; dacă e o ispită, înseamnă că vreau să intru în spitalul de nebuni, să văd cum e, de curiozitate; dacă e o scăpare, înseamnă că am ieşit din spitalul de nebuni, însănătoşit (sau am fugit peste gard?). Nicicum nu e bine, spitalul de nebuni la mine e cotidian, nu trebuie nici să intru nici să ies (nici să intru, nici să ezit dacă să ies sau să intru), spitalul de nebuni e în mine însumi, recunosc, deci „recentul meu volum” (să nu spun ultimul; eu sper să fie ultimul, dar parcă poţi să bagi mâna în foc pentru bolnavul şi doctorul din mine?) poate fi considerat compromis, am pierdut ce-am avut, publicându-l, şi am avut ce-am pierdut, scriindu-l. Oricum aş privi, mi-am mai luat o piatră de pe inimă, scoţând pe piaţa literară acest volum, ţâţâia în mine demult şi-mi provoca tensiune. Gata, l-am scos, ducă-se, nu mai dau socoteală, cartea Pe prag (Vale-Deal) ar trebui să aibă drumul ei, să nu depindă de mine, ci de ea. A.R.: Atunci când la una dintre cele 5 porţi ale organelor de simţ ale trupului personajelor nu mai există vreo şansă de răspuns, ce se întâmplă cu scrisul dvs.? Aveţi tendinţa de a investi

2

personajele dvs. cu reacţiile propriului dvs. organism? L.I.S.:Cu organele de simţ mă urc pe pereţi, rămas fără ele (Doamne fereşte), devin „legumă”. Cât m-o mai ţine Dumnezeu pe picioare, natural, scrisul meu va stoarce fiecare moleculă simţitoare a organismului. Pe de altă parte, dacă ar fi după mine, fiecare poem ar deveni un animal independent (am avut un volum care s-a intitulat „Poemul animal”) şi şi-ar trăi viaţa. În aceste condiţii, un volum cu atâtea poeme ar deveni o comunitate de animale, unele carnivore, altele ierbivore, unele târâtoare, altele subpământene, altele păsări, sau animale marine, unele cu chipul şi înfăţişarea mea, altele cu mentalitate extraterestră. E drept, m-ai prins: toate poemele mele sunt o reacţie la mediul înconjurător (inclusiv cel literar, plin de personaje, nu de autori). Mai nou, mă lupt cu antipatia noilor generaţii... A.R.: Care sunt cele mai acute temeri ale dvs. legate de anul 2012? L.I.S.:Temeri, în sensul fizic, nu am (ce mai contează la vârsta mea viitorul, accept moartea în orice secundă, deşi mi-ar părea rău să plec fără să ştiu şi fără să mi se dea o zi, să-mi închei socotelile; totodată, ştiu că nu sunt decât un martor al acestor vremuri, subliniez asta şi în volumul „Pe prag”, că aşa mi s-a dat şi că n-am de ales, trebuie să asist până la moarte la tot ce mi se pune în faţă de-a gata, deşi nu foloseşte la nimic). Am în schimb temeri pe teren metafizic, teren pe care nu-l înţeleg, îmi scapă de sub control. Acum să te văd. De exemplu, nu înţeleg transformarea scriitorului prin lumină (trecut prin centura fotonică a selecţiei naturale pe bază de frecvenţe, pe care le emite fiecare; toţi fiind un pumn de energie, de joasă şi înaltă frecvenţă). În 2012 vizionarii cred că omenirea intră în a cincea dimensiune, că toţi cei ce trec de Judecata de Apoi a Centurii Fotonice (care acoperă încet-încet toată împărăţia Soarelui, dintr-o amărâtă de galaxie; noi doi am mai vorbit despre asta, în alt interviu) vor avea aure „precum sfinţii”. Poate ne pregăteşte furtuna solară anunţată din acest an a fi devastatoare pentru următoarea perioadă. Datorită acestei plasme magnetice solare periculoase, ni se vor înmulţi ADN-urile (avem numai două acum; vom avea cică 12) şi structura moleculară va deveni... lumină. Te doare mintea. Poţi să continui tu acest scenariu, pe mine nu mă duce capul. Eu mi-am făcut datoria şi am atras atenţia că, venind apocalipsa (pedeapsa lui Dumnezeu faţă de creaţia


invitatul revistei sa), e normal să apără un om nou, perfect adaptat apocalipsei... Nu te-am convins? Fiind împăcat cu fatalismul, consider că am trăit prea destul şi că orice temere acută (legată de moarte) nu mai merită efortul de a o dezvolta (transpune) decât în regim literar. Că eu trăiesc deja doar în regim metafizic. A.R.: Formele izolării în poemele dvs. capătă dimensiuni când uriaşe, când minuscule, iar uneori sunt percepute drept un chin inutil. L.I.S.:Sentimentul zădărniciei (am dezvoltat o întreagă teorie pe seama lui) a fost pus în practică de mine în câteva rânduri, având tentative de sinucidere. Azi, el a crescut până la cer, fiindcă nam ajuns nicăieri cu obsesia autodistrugerii, până la urmă au dreptate tot cei ce declară că de ce să te sinucizi, dacă moartea vine de la sine într-o zi, de ce să-ţi grăbeşti „nemurirea” (după moarte urmează viaţa veşnică, abia asta e adevărata nenorocire, să ştii că nu mai poţi să mori; folclorul românesc a dat lecţii de filozofie populară în această direcţie). Acest sentiment al zădărniciei m-a izolat la maximum, de la acest sentiment se trage izolarea la mine. Rar scap de sub teroarea izolării, când îmi întinde mâna câte unul-una (interesantă a fost legătura sufletească de la un moment dat cu membrii reuniţi în jurul Caietelor de la Durău, în anii 1995-2000; la fel a fost îndrăgostirea de o studentă uşuratică de mai apoi, să rămân la aceste două exemple) şi constat, în timp, că n-au fost decât înşelătorii ale minţii mele, care au exacerbat „prietenia”. Vreau să spun că nici prietenia sau iubirea nu mă salvează, ele îmi adâncesc sentimentul de zădărnicie şi, automat, izolarea şi singurătatea.Aşa sunt făcut, crescut... A.R.: Anxietatea personajelor sau cea poematică capătă forţe dintre cele mai apocaliptice, mai ales în poeme precum "Pierdut". Vale-Deal are "degradări de ordin nervos" şi, foarte rar percepe lucrurile luminoase dimprejurul lui. Când se petrec acele stări de bine, şi cu ce sunt asociate ele? Există o anumită ciclicitate pentru a se produce, după un imens consum psihic al personajului? L.I.S.:Superbe întrebări, tu chiar eşti un receptor-minune. Răspunsul e în întrebări. Care va să zică, de ce percep eu numai lucrurile negative? Fiindcă în ele e sursa de energie supremă care duce lumea mai departe, pentru mine e un lucru lămurit că „starea de bine” e finalul unei acţiuni petrecute în

„starea de rău” („starea de bine” nu ajută creaţia literară, o tembelizează). Partea pozitivă stă la cheremul tuturor, în ea frumuseţea e cea mai superficială formă de consum, n-are profunzime. Naşterea şi învierea vin din întuneric spre lumină (lumina e deja creaţia încheiată), binele vine din rău, pozitivul din negativ. Haosul primordial şi răul universal sunt cu adevărat creatori. Lumina întreţine ceea ce a fost creat, la fel starea de bine, te face să crezi că nu trăieşti degeaba. Dar la nivel de creatori, partea obscură a lumii reale (inclusiv a lumii metafizice) are sens, ea trebuie exploatată... A.R.: Aproape toate imaginile şi personajele care apar în poemele acestui volum par desprinse dintr-un registru al unei lumi autodistructive, care acţionează brutal asupra simţurilor cititorului. Acest risc este însă asumat. L.I.S.:Mulţumesc pentru antipatia arătată. Bine, măcar, că nu sunt acuzat că sunt un pericol public, prin ceea ce scriu. Acţionez brutal asupra simţurilor cititorului? Îl invit la autodistrugere? Săracul cititor, el vrea numai dulceţuri, înmuiate cu alcool şi iubire sau lumină, nu relaţii din lumea reală tensionate, întunecate. Acum înţeleg reţeta marilor poeţi, trebuie să scrii în aşa fel încât să capeţi bunăvoinţa cititorului, să linguşeşti cititorul. Îmi pare rău, la mine nu veţi găsi niciodată o asemenea aplecare masochistă. Eu voi reda lumea aşa cum e, crudă, filtrată ancestral. Îmi asum acest risc, da. A.R.: În unele poeme apar chiar şi mici exerciţii de relaxare, în malaxorul care pare să emită mult rău fiinţelor prinse în el: "linişteşte-te, nu e decât/ o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers". L.I.S.: Ştii ce observ? Întrebările tale, cu totul aparte, formează pe scurt, dacă le pun una după alta, o prezentare a cărţii mele, „Pe prag (Vale-Deal)”, privită ca o clădire încuiată: întrebările tale dau o cheie ba pentru intrarea prin pivniţă, ba pentru intrarea prin spate (intrarea prin faţă rămâne rezervată, totuşi, autorului). Zici că sunt şi mici exerciţii de relaxare în ceea ce scriu (când „emit mult rău fiinţelor”), subliniind că suntem simple dâre de energie într-un univers fără margini? Atunci am să-ţi amintesc de condiţia poetului român, aflat în graniţele unei limbi fără circulaţie universală, total ignorată de... traducători, poeţi români care nu există în literatura universală. La cât de orgolioşi suntem în comunitatea acestor graniţe ale literaturii române, ar trebui să mai coborâm şi cu picioarele pe pământ. Numai Asociaţia

3


invitatul revistei Scriitorilor din Bucureşti are 600 de poeţi, care se cred buricul pământului. În ţările din jurul României e la fel, sunt mii de poeţi care visează la gloria publică, şi nu sunt băgaţi în seamă nici măcar de cititorii de limbă ucraineană, maghiară, sârbă sau bulgară, să rămân numai la exemplul lor (extinde exemplul la nivelul întregii lumi, cu zeci de limbi regionale). Nu ţi se pare că suntem frunze în vânt? Poetul român (indiscutabil, avem valori lirice remarcabile) ar trebui să iasă la drumul mare, să fie recunoscut cu forţa (dacă nu e recunoscut cu binele)? Eu, în ceea ce scriu, readuc lumea românească la adevăratele ei limite existenţiale (valabile, altfel, pretutindeni). A.R.: Care sunt cele mai mari temeri ale personajului Vale-Deal şi care sunt cele mai curajoase lucruri pe care le-a făcut, ca să le depăşească? L.I.S.: O temere cu adevărat interesantă e că el, personajul Vale-Deal nu va fi confundat cu mine (autorul lui, căzut în desuetudine existenţială?), aşa cum sunt, ci cu altul, mai frumos, mai deştept şi mai curajos (şi neapărat mai tânăr), sau din contră, mai urât decât sunt, mai prost, mai fricos (şi neapărat mai bătrân). De fapt, autorii personajelor trebuie să se teamă în general de uzură. O uzură pe care o pot descoperi de la un moment dat în rândul cititorilor lor, care au prejudecăţi şi nu te mai citesc atenţi, şi spun: „a, Stoiciu, ăla cu La fanion” – deşi au trecut 30 de ani de la debutul editorial şi e natural să mai fi evoluat sau involuat şi fraierul ăla de Stoiciu, să se mai fi schimbat şi el (nu numai vedetele din poezia română) şi ar merita să fie „aprofundat” în noile lui ipostaze... Dar de unde să iei cititori de bună credinţă? Lasă că vinovat pentru tot, e autorul (inclusiv pentru cititorii pe care-i are). Venind la întrebarea ta, dragă Andra Rotaru, mă pui iar în încurcătură, rămân cu ochii pe pereţi şi nu găsesc nici un răspuns, nu mă duce mintea la asemenea subtilităţi. Ce să fac, să răspund în numele personajului Vale-Deal (care şi-a căpătat independenţa faţă de creatorul lui, o dată ieşit în lume pe picioarele sale)? Sau să răspund în numele meu, cel care cred că am creat personajul Vale-Deal şi l-am pus pe hârtia cărţii (el existând, lăsat ca atare de la Dumnezeu)? Mă opresc iar, a trecut timpul rezervat azi gândirii, trebuie să plec la locul de muncă, revin mâine, dacă „prind şpilul”, dacă nu – asta e, personajul a înghiţit cu fulgi cu tot autorul... Aşa. Am revenit a doua zi, nimic, n-am nici un răspuns, am numai o întrebare: personajul Vale-Deal n-a exhibat, n-a dat de gol imprudent autorul?

4

A.R.: Acest volum a fost nominalizat şi la premiile Radio România Cultural - 2011. L.I.S.: Mare scofală nominalizarea asta, egală cu zero, chiar o fi contând în biobibliografii? Am fost onorat, îţi dai seama, mă mir şi acum că a fost posibilă. Îţi răspund la întrebări în 24-25 februarie, deci cu mult înainte de a fi acordate aceste premii. Altfel, n-am fost atent la istoria Premiilor RRC, apărute în mandatul actualului director al radioului public, reales politic – la a câta ediţie au ajuns? Habar nu am ce juriu au aceste Premii ale RRC, dar în partea literară (Poezie şi Proză) e limpede că are preferinţe exclusiviste, către literatura tânără, şi mi se pare corect (probabil are influenţă, sau e în juriul final redacţia de tineri, în frunte cu Elena Vlădăreanu, pe care eu am debutat-o şi care-mi e cel mai mare duşman în viaţă, să nu mă întrebi de ce, fiindcă îţi răspund „de aia”; e amuzant; ştii că la RRC există redacţie separată pentru „tineri”, care îmbătrânesc în rele, totalmente ruptă de redacţia literară „normală” a RRC), dacă mă uit la laureaţii din urmă. Nu mă interesează bucătăria premiilor date de jurii ţinute la secret, pe criterii clientelare. Oricum, ştiu că în acest an toate premiile la Poezie vor fi luate de Ion Mureşan, mă repet, el e important, să-i fie gloria aproape (a luat deja două, anume inventate pentru el de Emil Stratan şi Dan Mircea Cipariu, la Iaşi şi la Bucureşti, vor fi inventate pentru el alte zeci de premii, inclusiv la nivel judeţean; el e iubit şi de tineri; le merită, nimeni nu mai e ca el; unul ca mine trebuie să-şi vadă lungul nasului, să rămână ce a fost: outsider, sau nici atât; va trebui să mă las de scris, predestinat, fiind la mintea cocoşului că premiile care contează la poezie vor fi luate de vedetele Ion Mureşan şi Ioan Es. Pop, pe rând; dar ce, eu scriu pentru a primi premii? Ei doi să scrie pentru premii, nu eu; credeţi-mă, sunt doi poeţi dragi mie, sincer, nu le contest, invidios, ascensiunea, ci atrag atenţia asupra blocajului din poezia română, care a devenit caraghios, la nivel de premiere; nu există o competitivitate reală a cărţilor de poezie de valoare, apărute la un moment dat, ci o luptă tacită de impunere subiectivă, prin jurii contestabile, a autorilor aflaţi în graţiile vremurilor trecătoare), aşa că sunt resemnat. Sunt la o vârstă la care relativizez acordarea premiilor cu... stoicism spăşit (îţi reamintesc, mă trag dintr-un strămoş stoic păţit, „pe bune”, recunoscut în numele meu). Interviu realizat de Andra ROTARU


invitatul revistei POEMELE LUI LIS Care deviază lumina eşti amărât, nimic nu mai are sens – încotro, bătrâne? Te repeţi. Îţi vine să te urci pe pereţi şi să te arunci în gol. Eşti de plâns, încerci să deschizi mormântul, la bloc, nu ţi se potriveşte nici o cheie, iar ai luat cheile iubitei tale? Nu înţelegi cum. Şi nici de ce. Iubita ta fiind substanţa unui meteorit... Înjuri de mamă, mai bine te îmbătai azi, că nu te mai suporţi, iar ţi s-au întors cu fundul în sus stomacul, plămânii şi inima, ai arsuri, tuşeşti şi te doare sufletul... Eşti atât de nefericit. Care iubită? Zici, tare: sunt ca un cartof, unde răsare, sărăceşte locul. „Trei zile am stat în Dobrogea după porumb şi am băut apă rea, m-au muşcat ţânţarii şi m-am întors bolnav”... Degeaba, nu te ascultă nimeni, de ce te mai vaieţi atâta? Să te eliberezi? Nu e de ajuns? Tu ai descoperit substanţa în intimitatea meteoritului, care deviază lumina spre dreapta... Răsuciţi ţi-ai acoperit faţa, eu ce mă fac? Stai liniştită... Aveai unghiile murdare. Ba aveam gheare. De ce nu copite? Schimbă oja. Ba te schimb pe tine cu un măgar, care să nu-mi facă observaţie. Bine, treci pe partea cealaltă a trotuarului. Facem trotuarul? Râd – răsuciţi unul împrejurul celuilalt, în aşteptarea „sosirii repetate a unor fiinţe din înălţimile bolţii cereşti”. Până aici ne-a fost – se sărută, se muşcă, se pipăie, ce-a mai rămas din noi? Doar unghiile, cu care-şi scrijelesc, unul celuilalt, numele pe scoarţa cerebrală, aplatizată, întinsă peste tot, de origine necunoscută, să se ştie că

au trecut pe aici şi că s-au iubit. Alţii îşi scriu numele pe scoarţa copacilor sau în piatră. Îţi aminteşti de măgăriţa aia care trăgea un plug de lemn prin zăpadă, să facă drum spre schit? Aşa mă simt eu acum. Dedesubturile învăţăturii structuri care se destramă, tu tragi dintr-o parte, eu dintr-o parte. Vă daţi seama? La început a fost distracţia (sau repulsia?) faţă de o idee. Ideea de a fi împreună, teama de a nu ne anihila reciproc. Am acţionat fiecare asupra sistemului nervos al celuilalt... Până ce, după câteva luni, am recunoscut dedesubturile învăţăturii: „corpul vital al bărbatului este feminin şi negativ, pe când al femeii este masculin şi pozitiv”. Punct. Adevărul e că ne-am iubit ca doi nebuni – şi? N-am ajuns nicăieri: tu îţi ţii mâinile uscate nemişcate, stai cu ochii în gol. De fapt, unde trebuia să ajungem? În timp ce eu mă gândesc, între altele, la faptul că poştaşul nu mai are cui să ducă plicuri, dacă ne despărţim. Amândoi, paralizaţi de o frică de neînţeles. Frică venită din străfund – acelaşi străfund. Mai bine muream ieri împreună. Ajunsă la o margine îţi întrerupi respiraţia, îţi dai la cap – dar cât ai să rezişti? Ai legat prin farmece mănăstirea, înainte să te închini, ai obligat măicuţele să plece care încotro, ai băgat zâzanie între preot şi stareţă... Da, prin puterea cuvântului! Nu vrei să taci, totuşi? Să nu te mai rogi atât la icoana ta? Îţi

5


invitatul revistei întrerupi iar respiraţia, vrei să mori... E adevărat, între tine şi stolul acela de porumbei de pe ţiglă nu e decât o legătură de suflet: mai tragi o carte? De sufletul maică-tii! Trânteşti cărţile, ieşi din joc. Ieşi pe holul vagonului de tren clasa a doua, bei o gură de votcă din bidon. Ce ţi-a mai rămas? Numai respiraţia... Îţi întrerupi respiraţia până cazi de pe picioare, desfigurată. Mai departe numai Dumnezeu ştie încotro ai s-o iei. Îţi vezi chipul reflectat pe fundul prăpastiei, îi faci cu mâna. N-ai nici o idee despre ce e aceea o margine a lumii, nu? Îndrăgostit mă ard degetele, de ce trebuie neapărat să-mi scriu? Să nu mă uit? Să mă descarc de iubire? Ah, neputinţa mea de a gândi acum raţional... Te ţin în braţe, goală, te mângâi, te sărut peste tot – acum, însă, trebuie să te las, să-mi eliberez mâna dreaptă măcar, mă ard degetele. Dar dacă te las din braţe, tu ai fi în stare să mori la loc, eşti culmea, ce-ar fi să scriu pe tine, pe pielea ta catifelată, excitată, atât de fină, de la gât în jos, să tatuez o scrisoare de dragoste. Până nu te răceşti. Trebuie neapărat să-mi scriu mie însumi, să-mi amintesc, de fapt, cine sunt şi de ce m-am îndrăgostit în halul ăsta. Mă ard degetele, nu auzi? „Tu eşti un om în haine pompoase, care faci prea multă zarvă”, îmi spui – şi mă trezeşti din amorţeala şi din cenuşa speranţei deşarte, inerte. Tu m-ai adunat din jurul rugului inimii... Ai dreptate, eu sunt cel mort, se poate verifica în ceea ce voi caligrafia în scrisoarea de dragoste – dar nu înainte de a avea revelaţia înspăimântătoare a lui Ioan din Patmos.

6

Am iubit ca o nebună doarme de 12 ore pe malul mării, prin piele i-au ieşit grăsimi. Sunt grăsimi de apă sărată, de delfin, mamaie, le cunosc eu mirosul... Ce-o fi visând atâta fata asta? Numai să nu moară, să nu bântuie pe-aici. Nu mă pierde, Doamne, în hohotul de râs al prostului, oprit să admire peisajul pe malul mării. Sunt o forţă elementară a unui trecut uitat. Trecut depus sub piele. Sunt un vechi aparat de zbor, de fapt, prăbuşit pe plajă – dar nimeni nu-şi dă seama. Am iubit ca o nebună, am citit numai cărţi de inspiraţie cerească, până ce am fost alungată şi părăsită. Dacă m-aş trezi, mi-aş mărturisi lehamitea şi aş muri, aş speria turiştii. Sunt o jucărie stricată, în care domină doar unele combinaţii ale carbonului... Venită la ţară nedusă la biserică, speriată că uite ce a răsărit din pământul ei: fire de păr în mijlocul aluniţei din obraz. Fire de păr moarte, nu? O mângâie: lasă, fata tatii, ăsta e semn că tu eşti un document vechi... Mai rău, acum, e că ne-a luat ursul o oaie. Ce citeşti? Îşi reaprinde ţigara în jarul vetrei, priveşte din deal la fumul caselor din sat, ridicat drept-drept, ce l-o fi ţinând aşa drept? Ce semn o fi? Că a observat din când în când asta, dar n-a urmărit ce i s-a întâmplat: bine, rău... Fum drept? Dă din mână, plictisită. Pune un bolovan mare peste caş, să se scurgă zerul... Plus ligheanele! Că stau cu


invitatul revistei ligheanele alea puse în vârful prăjinilor, prăjini legate de stâlpi, ligheane cocoţate sus-sus, în tot satul – păi, de ce? Să vază filmul erotic la televizor. Adevărul, tată, e că toţi oamenii pe aici depind în mod direct de cantitatea de energie consumată... Lui Florin Mugur picioarele bandajate, gata să iasă printre scândurile negeluite ale sicriului, paşii lor pe scară, la bloc, în strada Bibescu Vodă, numărul 19, târşiţi, apartamentul 10 şi coroanele cu flori de insomnie, insomnie, nu iasomie, căzând permanent de pe căruţul hurducat de crăpăturile din asfaltul cimitirului evreiesc şi ridicate la loc, rupte. Apoi şoaptele, capetele de ţap acoperite, „aspectul ondulatoriu al morţii”, trântirea lopeţilor de pământ, ce pământ, pământ cu zăpadă, i-o fi foame, cere de pomană, e prea repede, nu se aude, aruncaţi mai rar, mai încet, nu ţipaţi, doamnă, am spus că i-o fi foame pământului, nu mortului, şi nici mie, puneţi şi câţiva bulgări de sare. Groparii acoperă şi drumul întoarcerii, ne privim unii pe alţii, n-am mai fost pe aici, o masă de gaz alb ne cuprinde, ce-o mai fi şi asta, dispare în ceaţă convoiul funerar, asta-i bună! Haidem la o cafea, bătrâne, nu, mulţumesc, ăştia nu sunt duşmani, îşi strâng mâna încă o dată, nu mai termină, sunt plini de sânge? De unde sânge? E numai o impresie a ta greşită. Tramvaiul hodorogit îi desparte, nesocotind regulamentul, vezi paltonul de pe mine? E de la mort, nu am avut voie să refuz, îmi era prieten, mă iertaţi, trebuie să plec, nu mă simt în apele mele. Rămas singur, urc. E o acţiune a unui fluid în expansiune giratorie: închid ochii, îmi apar iar picioarele bandajate, gata să iasă printre scândurile negeluite ale sicriului – drepţi! Toată lumea în picioare, la capătul patului! Voci...

La aniversare (1941 – 2011) (continuare din pag. 1)

Din capul locului mi-am propus să scot o revistă vie, care respiră și pulsează în mîinile cititorului. Redactorii, fie ei șefi sau nu, sînt simpli slujitori ai acestui templu care este Bucovina literară, nimic mai mult. Am lăsat să se în,eleagă suficient de clar în numărul trecut despre ceea ce înseamnă azi această publica,ie, însă nimeni nu-și mai bate capul să citească editorialele. Despre înfă,ișarea și con,inutul revistei pe diferite perioade am scris deja, încercînd în același timp să conturez eboșa unui program. În fond, n-am inventat eu roata pentru că în 1990 repornirea ceasului revistei s-a făcut într-un spirit total diferit fa,ă de cel din varianta ei cernău,eană. Nu mai insist, cine vrea să priceapă nu are nevoie de alte explica(ii. Nu intru în dispute, deși nu mi-ar displace să imprim revistei o direc,ie de nonconformism, deschidere și angajare polemică, de atitudine fermă, care să o diferen,ieze în peisajul revuistic din zilele noastre. Pînă una-alta vreau să fac revista fără ifose și presiuni exercitate din exterior. Nu știu de ce d-l Marian Dumur privește cu indiferen,ă spre Bucovina literară. Habar n-am ce a avut de împăr,it cu fosta redac,ie și nici nu mă interesează. Eu îl asigur că interesul acestei reviste este mai presus de orice pentru mine. Stă în inten,ia noastră să realizăm o ac,iune viguroasă de recuperare a adevăratelor valori din literatura bucovineană interbelică, însă nu așa cum în(eleg unii sau al(ii. Cam atît deocamdată. Constantin ARCU

Societatea Scriitorilor Bucovineni şi-a lansat site-tul www.ssb.uv.ro. Membrii S.S.B. care nu au trimis CV-ul sunt invitaţi să-l trimită la adresa de e-mail cosar@hotmail.com. Fişa personală va cuprinde următoarele informaţii: data şi locul naşterii; adresa de domiciliu; număr de telefon; adresă de e-mail; studii; ocupaţia actuală; data şi locul (publicaţia/ editura) debutului (publicistic/ în volum), cărţi publicate; premii; filiala U.S.R. de care aparţine (acolo unde este cazul); societăţi/ asociaţii (profesionale, ştiinţifice) din care face parte. Fişa va fi însoţită de o fotografie în format electronic. Adăugăm rugămintea ca textele să fie culese cu semne diacritice.

7


cronica literară „SAREA TERREI” Theodor CODREANU

Activitatea ştiinţifică de critic şi istoric literar a acad. Mihai Cimpoi este dintre cele mai fecunde din întreg spaţiul românesc. Autor al câtorva zeci de cărţi (nemaivorbind de reeditările revizuite şi adăugite ale celor mai importante), Mihai Cimpoi este, ca să mă exprim exact, un „critic complet”, în sens călinescian, cu acoperire în cronica şi recenzia literară (şi ca descoperitor şi promovator de talente), apoi autor de studii şi eseuri despre numeroşi scriitori români şi străini, eminescolog de primă linie, monografist al lui Grigore Vieru, Ion Druţă, Lucian Blaga, Constantin Brâncuşi, G. Bacovia, Duiliu Zamfirescu, Giaccomo Leopardi, Ion Heliade-Rădulescu, şi-a încununat opera, tot călinescian, cu O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, care a cunoscut, între 1996 – 2010, nu mai puţin de patru ediţii, de fiecare dată adăugite. Completitudinea criticii lui Mihai Cimpoi înseamnă o sinteză organică între primatul estetic şi fondul ontologic al operelor, în jurul acestor piloni de rezistenţă orbitând aspecte istorice, sociologice, psihologice etc., el asimilând în metodologia mitopo(i)eticii pe care o cultivă aspecte eterogene din principalele direcţii ale metodelor critice moderne şi postmoderne, cu deschideri şi către e thosul transmodern. Intuiţiile estetice ale lui Mihai Cimpoi, susţinute de talent literar-impresionistic, sunt coroborate cu vocaţia teoreticianului care şi-a cristalizat, încă de la monografia închinată lui Grigore Vieru, definitivată în eseul Narcis şi Hyperion (1979, 1986) sau în Cicatricea lui Ulysse (1982), o hermeneutică ontologică proprie, care-l singularizează între confraţi. Informat în principalele culturi europene şi universale, criticul cultivă un comparatism fecund, cu largi deschideri, cimentate în ani de studiu în bibliotecă. Dar principala focalizare comparatistică rămâne Europa, ca demonstraţie că literatura română de pe ambele maluri ale Prutului se înscrie organic în europenitate. Volumul Mărul de aur, bunăoară, cuprinde studii cu subtitlul „valori româneşti în perspectivă europeană”, iar una dintre cărţi are ca temă chiar Europa: Europa, sarea Terrei… (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2007). Acest volum se înscrie în seria extraordinar de bogată a literaturii dedicate

8

specificului Europei, literatură pe care Mihai Cimpoi o cunoaşte foarte bine şi care constituie substanţa cărţii sale, dintr-o perspectivă echilibrată, dar nu mai puţin îngrijorată relativ la viitorul acestei minuni mondiale care se numeşte cultura şi civilizaţia europeană. Metafora „sarea Terrei” este de provenienţă nicasiană. Nu mă miră că Mihai Cimpoi se întâlneşte cu Noica în conturarea propriei oglinzi despre Europa. Altminteri, chiar rama cărţii, acele scrisori, prima adresată cititorului şi virtualului prieten european (Iubite cititor, drag prieten european,), a doua, finală – tot prietenului european (Iubite prietene europaeus,), împărtăşeşte o atitudine sentimentală epistolară nicasiană, pentru ca în interiorul ramei să se adâncească esenţialul, într-o demonstraţie strânsă privitoare la ceea ce crede autorul că este şi trebuie să fie Europa. Mesajul este cu atât mai stringent actual, cu cât pledoaria lui Mihai Cimpoi se constituie ca un „strigăt” al Basarabiei către Europa, în spaimele ei, devenite ancestrale, de a fi înghiţită de frigul asiatic al Siberiei sau de soarele mankurtizant al stepei din romanul lui CinghizAitmatov. De ce Europa este sarea Terrei? Să remarc, mai întâi, o aparentă curiozitate: cea mai adecvată imagine despre Europa nu au propus-o pretinşii „europenişti” sau „cosmopoliţi”, ci… gânditorii în cheie naţională. Şi asta fiindcă numai complexităţile profunde dau măsura gândirii în antiteze transfigurate (Lucian Blaga), existând o cauzalitate ontologică între naţional şi universal. Din imaginile prezentate de Mihai Cimpoi, rezultă că mai aproape de destinul nostru european (fiindcă e românesc) se află Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Constantin Noica decât, să zicem, E. Lovinescu sau Emamanuel Todd, ultimul, autor al cărţii L'inventation de l'Europe (Seuil, Paris, 1990), în care se susţine că Europa trebuie să se oprească la „bariera catolică”, reprezentată de Polonia (p. 162). Această schizoidie a Europei o cunoşteam şi din teoriile lui Samuel P. Huntington (1927 - 2008), autorul bestseller-ului Clash of Civilizations (1993, 1996). Opoziţia netransfigurată dintre catolicism şi ortodoxie este una dintre cele mai grave erezii ideologice care bântuie vechiul continent. Asupra ei atrăgea atenţia încă Părintele Dumitru Stăniloae, ca şi despre fundamentul creştin al proiectului „Statelor Unite ale Europei” („Statele Unite ale Europei?”, în „Telegraful român”, an. LXXXVII, nr. 47, 1939, p. 1): „Să sperăm că omenirea, învăţată de experienţa celor douăzeci de ani dintre războiul mondial şi cel actual, nu va repeta aceeaşi greşeală de-a crea vreun suprastat european, fără chemarea în ajutor a creştinismului, factorul de cea mai mare importanţă când se lucrează pentru apropierea şi pacea între oameni”. Acestea erau cuvintele prin care Părintele Stăniloae îşi încheia articolul din 1939. Actualitatea gândului său rămâne exemplară, cu atât mai mult, cu cât ziditorii Uniunii Europene de astăzi, dintr-o


cronica literară spaimă ideologică de neînţeles, au urmat idiosincrasia unor Emmanuel Todd şi Samuel P. Huntington, încât, pentru a eluda presupusul conflict ireconciliabil între ortodoxie şi catolicism, au ales să nu recunoască rădăcinile creştine ale Europei, în simulacrul de Constituţie europeană, proiect refuzat, la vremea lui, tocmai din atare pricină, de către Polonia, care nu este la fel de secularizată ca Franţa. A imagina Europa ca nemaifiind creştină înseamnă a-i dori decesul, în numele unei hibridări rasiale şi religioase sinucigaşe. Asta ne spune şi Neagu Djuvara într-un interviu din finalul anului 2010, în revista Cultura: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!” Şi: „Gândiţi-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple”. Desigur, Mihai Cimpoi nu evită confruntarea cu teoriile profetismului nihilist de la Friedrich Nietzsche la Oswald Spengler sau Emil Cioran. Viziunea sa de ansamblu este aceea a optimismului în ceea ce priveşte viitorul Europei şi al românităţii în acest nou proiect european pentru care intelectualii români au gândit şi lucrat de la Dimitrie Cantemir şi Dinicu Golescu până la Eugen Simion şi Adrian Marino. Acesta era şi optimismul lui Noica, acela care a subliniat ca nimeni altul de ce Europa este creaţia extraordinară a creştinismului, devenind „sarea Terrei”. Văd în capitolul Noica: modelul cultural european cheia construcţiei culturale a lui Mihai Cimpoi. Cartea lui Noica Modelul cultural european este ultima dintre marile cărţi ale filosofului de la Păltiniş. Propriu-zis, testamentul său spiritual, alături de postuma Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990). Modelul cultural european a apărut, mai întâi, fragmentar, în presă (19861987), iar în volum, în traducere germană, la Editura Kriterion, sub titlul De dignitate Europae, pentru ca originalul românesc să fie tipărit abia în 1993, la Editura Humanitas din Bucureşti. Germenele de la care a pornit Noica este, de fapt, un gând eminescian din manuscrise, în care poetul argumenta că superba civilizaţie greacă şi

antică, în genere, a căzut din pricină că n-a admis existenţa numărului iraţional şi a infinitului. Tocmai asta a recunoscut creştinismul, deschizând calea culturii şi civilizaţiei europene. Evenimentul s-a petrecut la Niceea, în 325, când Biserica a consacrat definitiv dogma Sfintei Treimi, fundată pe „iraţionalitatea” Unului Multiplu, Dumnezeu Unul în Trei ipostasuri. Istoria a cunoscut cinci ecuaţii ale Unului şi Multiplului: Unu şi repetiţia sa; Unu şi variaţia sa; Unu în Multiplu; Unu şi Multiplu; Unu Multiplu. Miracolul european începe cu al cincilea raport: „Excepţia devine acum regulă. De rândul acesta, nici Unul nu primează, Nici Multiplul, ci Unu este de la început multiplu, distribuindu-se fără să se împartă. Nici o clipă însă Unu multiplu nu poate fi asimilat de Unu în Multiplu al panteismului, în care individuaţia a degradat părţile şi doar reintegrarea lor le salvează; în care lumea este una singură, prin primatul Unului, în timp ce Unul multiplu se răspândeşte în lumi şi câmpuri; în care Unu nu se preface în unităţi, pe când în cultura europeană Unu dă unităţi, de fiecare dată autonome, ca monadele”. (Noica). „Toate culturile – observă Mihai Cimpoi, pe urmele lui Noica – lasă iraţionalul dincolo, cea europeană, însă, îl întruchipează”. (p. 131). Faptul a făcut posibilă depăşirea logicii aristotelice, săltând în logicele polivalente. O asemenea logică este logica lui Hermes, concept creat de Noica într-o altă carte a ultimei etape de creaţie. Pe acest drum complex, modelul cultural european a devenit arhetipul tuturor culturilor vii, răspândindu-se pe întreg mapamondul. Numai în acest sens Noica dădea prioritate expansivă eurocentrismului, ca opus eurocentrismului exclusivist şi imperial în care a căzut adesea. Aceasta va fi şi poziţia unui Adrian Marino, în pofida aversiunii sale faţă de Noica de după 1989. La fel a procedat Noica şi-n privinţa creştinismului ca arhetip al religiilor, dincolo de orice pretenţii fundamentaliste. În acest sens este europenismul sarea pământului. Creştinismul apare ca „religia religiilor” iar Europa drept cultura culturilor, ca închidere ce se deschide (p. 138). Dintr-o asemenea Europă face parte şi România, cu Basarabia cu tot, ne asigură Mihai Cimpoi. Şi are deplină dreptate. De aceea, ne alarmează şi mai mult semnalul tras de un Neagu Djuvara: sarea Pământului tinde să fie diluată şi denaturată în otrava Terrei, care este, din ce în ce mai vizibil, falsul „multiculturalism” al ideologiei care i-a contaminat pe diriguitorii Uniunii Europene: „corectitudinea politică”, substitut al vechiului internaţionalism sovietic prezentat, azi, ca globalism. În 2007, Mihai Cimpoi încă mai spera că multiculturalismul se fundează pe „sarea pământului”, creştinismul. Aceasta rămâne miza majoră a cărţii sale, dovadă că autorul basarabean este nu doar o conştiinţă intelectuală adânc ancorată în substanţa românească, ci şi una europeană de primă instanţă.

9


cronica literară

„Durerea de a fi român” Aliona GRATI

Formula aforistică a lui George Steiner: „a te mişca printre limbi înseamnă a trăi experienţa uimitoarei tendinţe a spiritului uman spre libertate”, poate servi ca epigraf pentru o însemnată dimensiune a activităţii lui Ion Miloş, poetul şi traducătorul român stabilit în Suedia. Cunoaşterea subtilităţilor poetice ale limbilor franceză, sârbo-croată, suedeză, macedoneană ş.a. i-a deschis scriitorului un orizont larg de expresie a „sufletului” şi l-a impulsionat să-şi asume, pe cont propriu, misiunea de a promova literatura română dincolo de hotarele ţării ei. Şansele afirmării unei literaturi prin intermediul traducerilor, dar şi condiţia de scriitor român aflat „între două lumi” au constituit subiectele convorbirilor dintre Ion Miloş şi criticul timişorean Adrian Dinu Rachieru, înregistrate într-o carte ce indică prin titlu o stare ambivalentă de notaţie simbolistă – Durerea de a fi român (Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de pretutindeni şi Editura Semne, 2010). Vom afla din această carte mai multe despre Ion Miloş, beneficiind de trei surse demne de încredere. Prima, în ordinea cuprinsului, o constituie prefaţa semnată de profesorul Victor Crăciun care îl omagiază pe poetul-traducător, „creator al unei opere copleşitoare”, ca pe una din personalităţile de etnie română ajunse celebre în întreaga lume. Potrivit lui Victor Crăciun, rodul epuizantei munci depuse de scriitorul imigrant în democraţia europeană a fost stabilirea unei comunicări eficiente între literaturile română, suedeză, franceză şi cele aparţinând altor naţionalităţi din fosta Iugoslavie. E vorba într-adevăr de o muncă extenuantă, dacă ţinem cont de drama existenţială şi intelectuală a scriitorului cu un destin singular. Născut la 16 februarie 1930, în Sărcia, în comunitatea istorică românească din Banatul Sârbesc, Ion Miloş nu a putut ajunge în România decât la 38 de ani ca să se pomenească în mod paradoxal, din start, faţă în faţă cu neînţelegerile şi suspiciunile conaţionalilor săi. Pentru textul său introductiv, menit a iniţia în „cazul Ion Miloş” şi a-i consemna esenţa la nivel paratextual, Adrian Dinu Rachieru alege drept motto versurile „Eu rătăcesc din limbă-n limbă/ Şi sângerez”. Miloş se cere neapărat descoperit şi recuperat „răbduriu”, susţine criticul, pentru că, făcând „figura fiului rătăcitor”, el este un caz singular, care „n-a îngroşat lista cărturarilor «turciţi»”. Poetul „n-a fugit de limba română (când atâţia

10

alţii s-au lepădat zgomotos de ea) deşi toată viaţa lui a trăit în străinătate”. Fiind ambasadorul nostru cultural, care a tradus „cât un institut”, „spărgând graniţele” literaturii naţionale, el nu-şi merita nicicum „excluderea”. Din cea de-a treia sursă – mărturiile făcute lui Adrian Dinu Rachieru – avem şansa să-l aflăm pe omul Ion Miloş autodescifrându-se, filosofând sau exprimându-şi viziunile. Ghidat de întrebările iscusite ale iniţiatorului acestui dialog, Ion Miloş îşi reconstituie, pe parcursul a şase compartimente tematice, itinerarul biografic şi literar, începând cu anii de copilărie în satul natal Sărcia şi ajungând până la momentul întrevederilor în cauză. Spiritul de luptător al lui Ionel Miloş se profilează de timpuriu. Escapada prin zăpadă, desculţ, într-o iarnă friguroasă este prima figură de protest, soldată cu succes, împotriva deciziei părinţilor de a-l ţine departe de şcoală, mai aproape de îndeletnicirile ţăranilor. „Eu sunt un luptător, am câştigat aproape toate bătăliile”, va spune scriitorul mai târziu. În condiţiile extrem de grele ale anilor de război, el se încăpăţinează să-şi continue studiile liceale, încercând şi o intensă activitate literară. Urmează Secţia de filosofie pură la Universitatea de filologie din Belgrad, primul volum de versuri, Muguri (1953), şi primele confruntări cu cerberii ideologici, apărători ai realismului socialist. Faptul că volumul tânărului nu cânta tractoarele, târnăcoapele şi „Tovarăşul Plan”, nu-i putea aduce decât marginalizarea, trecerea sub tăcere şi chiar etichetările, gen „element nesănătos”, „duşman al poporului şi al clasei muncitoare”. Neclintit în hotărârea de a-şi aprofunda cunoştinţele, Miloş ajunge pentru un scurt timp bursier în Franţa, unde are loc prima lui întâlnire cu românii celebri din exil: Eliade, Cioran, Ionesco, Brâncuşi, Ierunca, Monica Lovinescu, Vintilă Horia ş.a. Încercarea disperată de a prinde rădăcini la Belgrad eşuează şi Miloş alege să trăiască într-o ţară străină, căsătorindu-se cu o suedeză. Prima vizită în România are loc în 1968, cu ocazia participării la un Congres Internaţional de Romanistică. Capitala îi provoacă o stare de prosternare, poetul din el conştientizând cu mândrie că pe trotuarele Bucureştilor au călcat cândva clasicii veneraţi. Cunoaşte scriitori şi leagă prietenii durabile, publică poezii în revistele Luceafărul, Amfiteatru şi Tribuna. În acelaşi timp, constatarea faptului că literatura şi cultura română este puţin cunoscută în Suedia îl întristează, determinându-l la fapte reparatorii concrete. Întors în Suedia, întreprinde un şir de măsuri printre care organizarea la Malmö a unor expoziţii a pictorului Constantin Piliuţă şi a sculptorului Ion Vlad, aduce o trupă de actori de la Teatrul de Comedie din Bucureşti care, mai ales, cu O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale are un succes zguduitor, organizează un turneu pentru corul Madrigal, înfiinţează în Malmö Parohia Ortodoxă Română şi altele. Ceea ce urmează e greu de imaginat. Ion Miloş traduce în suedeză şi publică în revista Candela din Stockholm peste 60 de poeţi români – Eminescu,


cronica literară Alecsandri, Blaga, Bacovia, Arghezi, Pillat, Tzara, Maniu, Philippide, Doinaş, Caraion, Bogza, Dimov, Ana Blandiana, Constanţa Buzea ş.a. În pofida invidiei şi a suspiciunilor care au urmat, potrivit mărturiilor înscrise în acest interviu, scriitorul va continua să desfăşoare o intensă activitate de traducere, astfel încât actualmente numărul volumelor se ridică la 46. Dorinţa de încadrare demnă în circuitul valorilor europene, dar şi temele comune – neliniştea omului şi bucuria creatoare a sufletului, uimirea în faţa misterului morţii şi al vieţii, metafizica dorului, sentimentul tragicului în faţa imposibilităţii de a schimba lumea în bine etc., - îl înrudesc pe Miloş cu filosoful Emil Cioran. Popasul celor doi convorbitori la creaţia mereu actualului Cioran constituie o bună ocazie pentru variaţiuni pe teme de filosofie şi artă literară. Potrivit lui Miloş, filosofia lui Cioran e poezia „viermelui din fruct”, expresia disperării omului în faţa neantului. Ca şi Eminescu, el poate fi recunoscut după geniul morţii, căci aforismele sale despre moarte sunt în aceeaşi măsură filosofie şi „operă literară împlinită”. „Pentru mine, susţine Ion Miloş, filosofia lui Cioran este izvor de lumină creatoare, încurajantă şi dătătoare de viaţă printre umbrele morţii”. Creaţia ar fi soluţia împotriva fricii, singurătăţii, morţii şi neantului, iar cei care o fac posibilă, filosofii şi poeţii, sunt necesari „pentru a deranja această nemişcare a sufletului”. Şi pentru că Cioran trebuia făcut cunoscut în Suedia, apare traducerea Bitterhetens syllogismer (Silogismele amărăciunii) şi un amplul eseu analitic care îl prefaţează. Puţine popoare au dat lumii atâţia scriitori de geniu cum a dat poporul român. Urmuz, Ionesco, Tzara, Eliade, Gherasim Luca, Paul Goma au contribuit la revoluţionarea şi înnoirea simţirii şi expresiei poetice nu numai româneşti, ci şi universale. Pe bună dreptate, pentru a căpăta admiraţia publicului larg şi a deveni universal, un scriitor trebuie să fie tradus în cât mai multe limbi, fapt pe care acesta nu-l poate realiza de unul singur. Şi aici a fost cazul ca discuţia dintre Ion Mişoş şi Adrian Dinu Rachieru să ajungă inevitabil la a consemna rolul, onestitatea şi talentul poetic ale traducătorului, necesare pentru ca, la transpunerea în altă limbă, un scriitor mare să rămână la fel de mare. E lesne de presupus că traducătorul talentat îşi ignoră, de cele mai multe ori, propria creaţie. Miloş are perfectă dreptate să afirme: „eu mi-am sacrificat opera pentru a lansa în Suedia scriitori români”. Spre exemplu, transpunerea lui Mihai Eminescu în suedeză i-a solicitat mari eforturi: 10 ani de muncă şi de învăţare a limbii suedeze. O mare dragoste pentru cultura română şi, în aceeaşi măsură, „mânia” provocată de necunoaşterea poetului de către suedezi l-a determinat la acest sacrificiu. Încurajat de succesul publicării unui poet de anvergură universală, Ion Miloş îşi va continua activitatea, rezultatele fiindu-i impresionante: 800 de poeţi, prozatori, dramaturgi, filosofi sunt traduşi în şi din

patru limbi, dintre care 240 sunt români. Acestea au apărut în volume antologice sau în periodice însoţite de date biografice, prefeţe şi prezentări. Doar în anul 1997 îi apar 12 cărţi, şapte în Suedia, toate traduceri, cea mai importantă fiind Panorama poeziei româneşti, ce cuprinde 177 de poeţi nu numai din România, ci şi din Republica Moldova, nordul Bucovinei, Serbia, Ungaria, diaspora românească, Europa, SUA, sudul Americii şi Israel. Importanţa acestei antologii este colosală, căci prezintă vast şi panoramic poezia românească din întreaga lume. Nu mai puţin semnificativă este antologia de proză românească, Poarta sărutului, în care şi-au găsit veşmântul limbii suedeze 21 de prozatori, printre care N. Breban, G. Adameşteanu, Ş. Agopian, E. Barbu, I. Băieşu, G. Bălăiţă, Aug. Buzura, M. Ciobanu, M. Eliade, N. Manea, F. Neagu, D.R. Popescu, M. Nedelciu, M. Preda, L. Rebreanu, M. H. Simionescu, S. Titel, V. Voiculescu ş.a. E greu să ne amintim un alt traducător care să fi făcut la fel de mult pentru promovarea culturii şi literaturii româneşti în lume, Ion Miloş apărând ca un adevărat misionar. Dacă mai punem alături şi celelalte traduceri din limbile balcanice (11 cărţi din sârbă, 3 din slovenă, 4 din croată, 7 din macedoneană, apoi 7 din suedeză în sârbo-croată, 3 în macedoniană, 3 din suedeză în limba română), putem afirma cu siguranţă că scriitorul aparţine întregii lumi, aşa cum îşi dorea să-i vadă pe marii săi conaţionali. Întrebarea care îl macină de-a lungul anilor e dacă statul român cu instituţiile lui şi-l revendică şi îi apreciază sisificele eforturi. Dincolo de unele dezamăgiri, Ion Miloş rămâne un consecvent îndrăgostit de spiritualitatea românească şi neînfrânt în dorinţa de a o face să „înflorească” în lume, având meritele unui „veritabil om-punte”, cum îi ziceAdrian Dinu Rachieru. A fi poetul mai multor ţări e un avantaj, dar presupune, de cele mai dese ori, asumarea unui destin tragic – cel al străinului, al dezrădăcinatului, al „oului căzut din cuib”. Fiindcă s-a născut în Banatul iugoslav, românul Ion Miloş a fost considerat „scriitor minoritar”. În Suedia el a fost abordat ca „scriitor exilat şi străin”, iar în România, în lipsa cetăţeniei, a ajuns să fie etichetat „român din străinătate”. Nu poate fi vorba de o pierdere a identităţii, ci din contra, de o consolidare a ei. A fi un bun român, înseamnă a nu fi numai român, ci şi sârb, suedez, ungur, francez etc. Ion Miloş alege să fie mai mult decât un scriitor român, dar un român care se încăpăţinează să vorbească peste tot limba română: „Ea este soarta mea. Ea este legământul meu de sânge cu mormintele strămoşilor mei, cu arhetipul ontologic al fiinţei mele. Ea stă la încheietura vieţii mele cu lumea. Ea a fost mai puternică decât influenţele pământului şi spaţiului de apartenenţă istorică. Ea a fost mai puternică decât ispitele şi obiceiurile ţării mele de adopţiune. Ea a fost mai puternică decât îndemnurile şi imboldurile

impuse de împrejurările conjuncturale ale societăţii şi istoriei. În anii cei mai gravi de amărăciune şi

11


cronică literară deznădejde ai vieţii mele, ea mi-a fost călăuza şi izbăvirea. Fondul meu străbun, eu i-am deschis orizonturi noi, însă sâmburile naşterii mele a rămas nealterabil. Optând pentru limba română, eu am ales să opresc frigul însingurării şi al despărţirii de izvoarele vii ale sufletului românesc. Eu scriu în patru limbi şi traduc din şi în aceste patru limbi. Însă pe toate celelalte limbi eu le-am învăţat. Limba română m-a născut. Nu voi pleca niciodată din ea”. S-au spus mai multe despre cele 21 de volume originale ale lui Ion Miloş: poezia unui „poet moralist şi filosof” (Romul Munteanu), poet „al lumii” şi al unui „eros sarcastic” (Constantin Dram), care reuşeşte să ridice trăirea personală pe treapta superioară a poeziei (Mircea Ciobanu), cu „o nouă voce”, consemnând „o dată în lirismul limbii române” (Ioan Alexandru). Prin faptul încadrării în familia de spirite a poeţilor expresionişti, faţă în faţă cu ameninţările apocaliptice ale momentului, el este „purtătorul de cuvânt al liricii româneşti” (Şerban Cioculescu). În prefaţă la antologia Rădăcinile focului (1953), Cornel Ungureanu îl vedea pe Miloş ca pe cel mai vital dintre poeţii centrului şi estului Europei, în linia lui Cioran şi a lui Gombrowicz, iar Alex Ştefănescu deplângea într-un articol, intitulat Un mare nedreptăţit, faptul că meritele poetului talentat şi fecund, ale traducătorului multilingv şi propagatorului de valori culturale nu au fost niciodată recunoscute şi răsplătite pe potrivă. Ion Holban consideră că Miloş este unul dintre poeţii cei mai interesanţi ai generaţiei '60 şi că în poemele lui „cititorul de poezie contemporană românească descoperă un autor care i-a lipsit, o voce cu un timbru distinct, un poet a cărei personalitate îşi aşteaptă exegeţii”, iar Mihai Cimpoi şi Emil Manu îl văd alături de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Fiecare din aceste caracterizări adaugă o piesă în puzzle-ul definirii particularităţilor liricii lui Miloş, stimulând altele ce vor urma cu siguranţă. Piesa definitorie rămâne a fi cuvântul poetului, viziunea sa asupra poeziei. Fragmentul în care scriitorul îşi expune concepţiile despre ars poetica (p. 102-105) este, ca şi febrila declaraţie de dragoste adresată limbii române, extrem de emoţionant şi expresiv. Despre scriitorul „suedez” nu s-au scris încă vorbele meritate, faţă de el se manifestă o „zgârcenie” inexplicabilă, conchide Adrian Dinu Rachieru în materialul recapitulativ. Gestul reparator-recuperator e necesar cel puţin din două motive: pentru că Ion Miloş a refuzat poezia „de

12

dictat” în condiţiile în care projdanoviştii făceau ravagii, plătind cu exilul, şi pentru că este un poet român important, cu „disponibilitate reflexivă, cinstind gândirea înaltă, de ecou metafizic, aşezată pe o temelie sapienţială”. Poezia sa, filosofică şi „cotropită de iubire”, capătă o notă aparte, fiind implacabil marcată de tristeţea „mereu străinului”. Refugiul în eros, „un eros întomnat, înţelepţit, tânjitor, surdinizând violenţele carnale” sau în metafizic, concilierea fondului tragic cu pornirile bătăioase, împăcarea „Sufletului” şi a „Nordului”, a visătoriei cu ironia şi sarcasmul constituie structura liricii lui Ion Miloş, identificabilă şi în această carte. Izbânda sa poetică într-un spaţiu pluriling certifică faptul că avem de a face cu „o voce europeană”, despre care încă se va vorbi şi se va scrie.

Ion Mândrescu, sculptor Născut pe data de 13 iunie 1954, la Suceava. Absolvent al Liceului de muzică și arte plastice Botoșani (1974) şi al Institutului de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din București (1980). În timpul studenţiei, lucrează în atelierul sculptorului Ghorghe Rădulescu. Participă la mai multe tabere de sculptură, iar la sfârşitul lunii noiembrie 1984 are loc prima expoziţie personală a artistului, la Galeriile Orizont din Bucureşti. În anii următori vor fi oragnizate și alte expozi(ii personale. În 1993, participă cu 30 de lucrări la expozi(ia de la Centrul Cultural Român din Paris, iar în 1995 la Salonul Internaţional de Artă de la Strasbourg, afirmându-se și pe plan interna(ional. Enumerăm printre lucrările sale reprezentative: ecvestra Sfântul Gheorghe, Structurile, Conflict, Încleștare, Coloana, Circularitate, Structura deschisă, Însingurare, La limita dintre spa%ii, Marea trecere, Lupta cu iner%ia, Eminescu, Recesivitate ș.a. Seria Omul, timpul, spa%iul reprezintă un monument cheie în opera artistului. „Lucrarea Omul, timpul și spa%iul reprezintă o performanţă a viziunii plastice, dublată de o adâncă meditaţie asupra condi(iei umane. Personajul închis în spirală, supus unei imuabile determinări exterioare, sugerând martiriul social şi jertfa cristică, se prefigurează ca un important moment artistic al zilelor noastre, propus cu o maximă rigoare morală. Alegorică în substanţă, lucrarea nu are nimic declamativ sau redundant în limbaj şi se aşează dincolo de orice retorică exterioară. Ea reprezintă o superioară înţelegere a lumii şi o melancolică împăcare cu destinul.” (Pavel Şușara, în Literatorul nr. 3, 1991)


cronică literară

Două geamantane micuţe şi un camion de vise Ioan HOLBAN

O restituire necesară a unei lumi dispărute azi, aceea a spectacolului de revistă din deceniul patru al secolului trecut, face N. Stroe , „jumătatea” celebrului cuplu StroeVasilache de la originea acestei specii teatrale în câmpul cultural românesc. Stroe – Vasilache - Aplauze (Editura 24-: Ore, 2011) este o carte pe care a scris-o, în notele sale extinse, N. Stroe şi pe care a redactat-o acum fiul, regizorul Eugen Stroe. Ca orice poveste de demult, Stroe – Vasilache - Aplauze începe cu a fost odată: „Afost odată ca niciodată o poveste fermecată… Dacă nu ar fi existat şi martori care au trăit-o, s-ar fi crezut că este o poveste inventată…. Povestea a doi prieteni adevăra(i care, pe lângă prietenia lor, au făcut o mare carieră, demnă de invidiat şi chiar foarte invidiată de mul(i colegi de breaslă. Unul era evreu, Stroe. Celălalt era creştin, Vasilache. Şi atunci când s-au cunoscut, într-o zi ca oricare alta, la Parcul Oteteleşeanu, alături de un pian, au devenit “Stroe şi Vasilache”. Şi așa au rămas până azi, chiar dacă numai… o amintire”. Istoria, nu atât de veche - sunt, totuşi, doar optzeci de ani de atunci, iar unele personaje ale „basmului” lui N. Stroe încă mai trăiesc aievea în conştiinţa publică (Birlic, Gărdescu, Mircea Şeptilici, în filme, Constantin Tănase în amintirea altor actori, de azi, la teatrul bucureştean care îi poartă numele sau la Festivalul Umorului de la Vaslui, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino în „melodii de neuitat”, regizorii Sică Alexandrescu şi Soare Z. Soare în enciclopedii teatrale) poate fi, pentru cei mai tineri şi captivaţi fără alternativă de genuri muzicale noi, un „basm cu pajuri şi cu zâne”. Timpul trecerii prin instanţa prezentului este fixat la 6 decembrie 2010 „într-un tren printre nămeţi de zăpadă, spre Iaşi”, când va fi fost datat proiectul lui Eugen Stroe de a publica notele rămase de la ilustrul său tată; timpul scrierii notelor e al anului 1984, când N. Stroe consemnează cu amărăciune, astfel: „Fapt foarte curios şi interesant, astăzi, în 1984, la posturile de televiziune urmăresc un program muzical cu succese din Anglia şi o melodie dintr-un filmule( video îmi atrage atenţia. Aceeaşi poveste a celor doi soldaţi inamici care se întâlnesc faţă în faţă şi uitând de război încep să-şi arate unul altuia fotografiile logodnicei. Pus în temă de tânăra generaţie, aflu că este vorba de celebrul Paul Mc Cartney din vechiul grup Beatles. Acelaşi subiect, acelaşi romantism, aceeaşi atmosferă muzicală sentimentală, dar alte muzici... alte timpuri.” În sfârşit, timpul

evenimentului e anul 1931, când Stroe şi Vasilache au hotărât să devină un produs al radioului. Înainte de toate, memoriile lui N. Stroe au o valoare documentară; autorul povesteşte toate spectacolele şi filmele în care a jucat, pe care le-a regizat şi pe care le-a scris, împreună cu „siamezul” Vasilache, altfel încât istoricul mişcării teatrale româneşti are aici un ghid foarte solid, fie si măcar pentru deceniul patru al atât de problematicului secol XX. Alături de valoarea documentară, trebuie pusă numaidecât proiecţia pedagogică a textului, deşi e, poate, paradoxal pentru cititor să aştepte de la un boem al scenelor bucureştene din anii 1930-1940 ceea ce se cheamă „învăţături pentru Delfin”. Şi totuşi, N. Stroe şi, pe urmele sale, Eugen Stroe oferă nu puţine asemenea învăţături pentru oameni, în general, pentru cei de pe (lângă) scena de teatru, în special; în cheia unei astfel de lecturi, Stroe – Vasilache - Aplauze reprezintă cartea afirmării unor valori morale şi profesionale pe care nimeni nu le poate tăgădui; prietenia sau, cum spune Eugen Stroe , „posibilitatea de a convieţui împreună chiar dacă fundalul religios, acest fundal care a suscitat atâtea războaie de-a lungul istoriei, era diferit”, acceptarea şi asumarea diferenţei („Pentru ce să căutăm în omul din faţa noastră cu ce este el diferit de noi? Nu ar fi mai normal să descoperim ce avem cu el în comun şi cum putem să creăm ceva împreună?”, se întreabă retoric, desigur, fiul lui N. Stroe ), proiecte de viaţă în formulări simple dar pline de miez („Pe drumul curajului vei găsi mereu ceva. Pe drumul lacrimilor nu găseşti decât compătimire”); orice producţie teatrală e valoroasă câtă vreme e „«Ausprobiert», cum s-ar zice «probată la public»” şi atunci când sala e plină „actorul are doi ochi şi inima-i bate mai tare”, iar din colaborarea intensă cu Constantin Tănase, aflăm că fiecare actor are covorul său roşu. Stroe şi Vasilache - unul din partea Bacăului şi celălalt de pe dealurile Huşului - recompun, pentru cititorul de azi, lumea veche a Bucureştilor, fie că e vorba de casa lui Vasilache de lângă Piaţa Buzeşti („Lângă Piaţa Buzeşti se află o alee mică, dar plină de farmec Aleea Sevastopol. Aici locuia şi cunoscutul actor al Naţionalului, Brancomir, actor cu mare prestanţă şi cu o dicţiune deosebită. Impresarul bârlădean Iancu Braunstein spunea mereu despre el: „Domnul Brancomir... numai lungime şi gest!” Tot pe aceeaşi alee se afla şi un cămin de fete, chiar vis-a-vis de casa lui Vasilache, ceea ce-l făcea pe acesta să rămână ore întregi lipit de fereastră. Cei din casă îi spuneau: „Vasilică, iei prea mult aer! Să nu răceşti! Să nu te tragă vreun curent la inimă...” Casa familiei Vasilache era o vilişoară cu multe camere, cu toate acareturile gospodăreşti, cu obiceiuri moldoveneşti şi …cu un pian. Pianul lui Vasilache făcea atmosfera străzii şi aducea fetele de la cămin la ferestre”), fie că în chiar textele jucate pe scenă se transpune acea lume: " Cafeluţă, cafeluţă.../În faţa ta au stat de veghe un scrib modest şi-un Eminescu/Un negustor de haine vechi, un bogătaş şi-un Iancovescu./Şi-n faţa ta, o cafeluţă, provocatoare de idei,/Au plănuit „pe şest” samsarii, şi-au clevetit zeci de

13


cronica literară femei./Şi câţi au stat la cafeluţe, prin cafenelele din Iaşi/Sau şi-au clădit planuri măreţe la un bufet din Filiaşi./Să vii să bem o cafeluţă la Capşa sau colţ cu Matache/Să vii să bem o cafeluţă cu Stroe şi cu Vasilache”. Stroe - Vasilache - Aplauze restituie peisajul scenelor (teatre, cinematografe, grădini) din Bucureştiul interbelic şi, deopotrivă, al mediilor culturale din epocă: Alhambra, cu primul festival „Stroe şi Vasilache” şi cu poveştile sale de amor şi gelozii de la cabinele artiştilor, grădinile Cărăbuş (înfiinţată de Constantin Tănase), Volta Buzeşti, Contas, Fundaţia "Carol", cercul artistic al lui Sică Alexandrescu de pe strada Câmpineanu, Teatrul „Majestic” şi Puiu Maximilian, Baraşeum, „teatrul celor oprimaţi de soartă şi legi rasiale” în anii 1940, scriitorii din anturajul spectacolelor de revistă (Isaiia Răcăciuni, Mihail Sebastian, Ion Pribeagu, Tudor Muşatescu, ziariştii de pe Sărindar), oameni cu spirit dar şi cu mulţi bani, pe care îi numim, azi, sponsori şi care au dat valoare ideii de mecenat în cultură (Max Auschnitt, Râmniceanu, directorul Loteriei de Stat, Vlădoianu „toată moşia Colentina”), figuri de mari regizori şi actori ai timpului (Sică Alexandrescu, Soare Z. Soare, Birlic, Gărdescu, Oleg Danovski) etc. Mai mult încă, turneele în ţară (spre Dobrogea, la Medgidia, la Brăila şi Galaţi, Bârlad, Hârlău, Craiova, Tecuci, în Basarabia, la Bălţi, Tighina şi Chişinău, mai ales pentru refacerea financiară după „falimentele” din Bucureşti ori Paris), cu spectacole de revistă sau cu filmul „Bing Bang” - primul film muzical românesc, făcut „cu entuziasm şi devotament” -, reconstituie, printr-un efect de ecou controlat al evocării, atmosfera locurilor. Iată, Craiova, „un oraş cu o veche reputaţie, cu o mişcare teatrală, cu un Teatru Naţional propriu, cu o galerie de artişti valoroşi, cu mişcări muzicale însemnate, cu viaţa ei romanţată şi cu romanţele ei, cu parcul Bibescu, cu lacul ei, cu bărcile ei, cu compozitorul Ion Vasilescu, cu poeta Elena Farago, la care am băut o cafea poetică stropită cu vorbe de duh”; sau Tecuci, într-o pagină de antologie: „Încurajaţi de succesul de la Bârlad am pornit-o spre Tecuci. Negăsind o sală potrivită am nimerit la o grădină de vară. Era plăcută dar mai plăcut era faptul că era plină de lume. (Cea mai frumoasă sală de teatru este cea plină). Succesul a explodat de la începutul serii dar foarte curând, dintr-un parc alăturat, un cor de măcăit de raţe a început să ne bruieze spectacolul. La un moment dat nu se mai auzea ce vorbim de atâta măcăit. Am chemat agentul teatral şi l-am trimis să liniştească raţele. Ăsta s-a dus în grădina alăturată şi le-a strigat raţelor: Tăceţi din gură că au venit Stroe şi Vasilache de la Paris! Linişte că vă bag în sac! Dar ele nimic: mac-mac-mac. Era o gălăgie că nu se mai

14

putea ţine spectacolul. Noi cu improvizaţii am început să facem lumea să creadă că aşa e spectacolul. În culise, în câteva minute, am compus câteva versuri retorice la adresa raţelor, pe care le-am declamat cu gravitate pe scenă: „Cum, raţe amărâte de-aicea din Tecuci?/ Venim tocmai din Franţa în smoching şi papuci/ Şi voi în loc cu surle aici să ne primiţi/ Veniţi aici, la Teatru ca să ne măcăiţi?/ Mac! Mac! Mac! Şi Vasilache se repede o dată, îşi face un moţ în frunte şi începe o imitaţie de raţă enervată. La un moment dat raţele s-au liniştit şi spectacolul s-a încheiat în aplauzele entuziaste ale publicului. Am mai fost în multe oraşe dar aşa colaboratori, aşa raţe, n-am mai găsit”. Cum se vede, comicul, în evocări, ca şi în textele de pe scenă sau vorbite la radio e, mai ales, unul de situaţie. Lipsesc din memoriile lui N. Stroe portretele, în canonul cunoscut; chipurile atâtor personalităţi sunt totdeauna surprinse în mişcare; al Regelui Mihai, de exemplu, care a invitat, de ziua sa, la Peleş, pe celebrii Stroe şi Vasilache: „Într-o zi suntem chemaţi de urgenţă la Palatul Regal. Acolo, un general ne anunţă că trebuie să plecăm a doua zi la Sinaia, la Castelul Peleş, să jucăm la ziua de naştere a regelui Mihai. Ni s-a comunicat că regele doreşte neapărat ca Stroe şi Vasilache să apară în spectacol la castel. Dimineaţa la ora opt eram deja instalaţi în trenul de Sinaia. În tren am avut bucuria să ne întâlnim cu marele artist Iancu Brezeanu, actorul preferat al marelui Caragiale şi creatorul celebrului personaj „Cetăţeanul turmentat” din comedia „O scrisoare pierdută”. Brezeanu cu o mutră disperată ni se plângea că statuia care îi fusese ridicată în Sinaia, oraşul lui de baştină, fusese mutată dintr-o piaţetă într-un parc. Din glumă în glumă cu marele Brezeanu iată-ne ajunşi la Sinaia. Am ajuns la poarta Castelului Peleş. Doi puşti cu un geamantan mare: Stroe şi Vasilache. Colonelul Gonţescu ne-a primit ca pe nişte adevăraţi prinţi. La ora trei trebuia să apărem în spectacol în faţa regelui. Un salon de recepţii imens, cu oglinzi de cristal şi candelabre somptuoase, fusese transformat pentru noi în cabină de îmbrăcat. La acest spectacol în mica sală din castel, regele Mihai, pe atuncea încă elev de şcoală, dar totuşi Mare Voievod de Alba Iulia, îşi invitase toţi prietenii şi colegii de şcoală. Când am intrat în scenă a fost o adevărată manifestaţie. Pur şi simplu nu am fost lăsaţi să ieşim din scenă. Undeva în fundul sălii, neobservat de nimeni, regele Carol al II-lea supraveghea discret serbarea”; sau al Regelui Faruk, când aflată în turneu la Cairo, trupa lui Constantin Tănase e invitată la masa în palatul acestuia: „ Întreaga trupă la o masă de vreo 100 de metri, lată de 20 de metri şi acoperită cu toate bucatele din lume, începând de la sarmale şi până la icre negre şi ouă de bibilică...


cronica literară mă rog, ca la regele Egiptului... Şi toţi valeţii care serveau la masă cu brâuri şi fesuri de culoarea roşie. Masa avea un aspect impozant iar regele Faruk se plimba printre noi, având grijă să felicite pe fiecare în parte. Pe noi doi ne-a felicitat pentru imitaţiile noastre politice actuale care se pare că l-au uns pe inimă. O noapte de neuitat”. De altfel, în turneele din Orient, în Turcia şi, mai ales, cel „grandios” - Beirut-Tel AvivCairo-Alexandria - ori la Paris, dar şi în ţară, Stroe şi Vasilache iau măsura gloriei la care putea ajunge atunci, în anii '30, când nu era televiziune, un „produs al radioului”. La Hârlău unde, într-un restaurant, se aflau „salatiere, compuse din două recipiente legate între ele, unul pentru ulei şi altul pentru oţet, care aveau înscrise pe ele numele Stroe şi Vasilache. Erau creaţia fabricii de ceramică din localitate” şi în Egipt, lângă piramide: „Mare ne-a fost mirarea şi emoţia când, în mijlocul Saharei, într-un han uitat de lume pe o dună de nisip, într-o noapte plină de stele şi mistere, am auzit la radioul instalat în curtea hanului un duet pe care parca îl ştiam: Alo, Alo, Aici e Radio, Stroe şi Vasilache... lache… lache...”; în acel timp, Radio Bucureşti şi Iaşi „băteau”, într-adevăr, până în nordulAfricii. Vârsta de aur din evocările lui N. Stroe , redactate de Eugen Stroe , se încheie în 1939, la prima manifestare dură a cenzurii când, la repetiţia generală a spectacolului „1000 de ani pace”, cenzorii au pretins că „scena e prea pacifistă pentru acele timpuri de renaştere naţională şi ca atare finalul ei trebuie schimbat în unul mai naţionalist”. Aici începe agresiunea istoriei, calvarul (cum se intitulează, semnificativ, un capitol al memoriilor: 29 august 1940 - începutul calvarului); Tănase, mentorul, „comandantul şi creatorul campaniei Cărăbuş”, se îmbolnăvește grav, iar un ordin de la Direcţia Teatrelor, semnat de Ion Marin Sadoveanu, „spunea clar că Stroe şi Vasilache nu vor mai juca împreună. Stroe nu mai are voie să joace”; apar, fireşte, turnătorii, spectacolul devine „periculos”, vine seara de adio, după rebeliunea legionară din 1941, artiştii se risipesc „în fiecare colţ al lumii”; e ora închiderii. Chiar dacă după 23 august 1944 autorului îi pare posibilă reluarea aventurii, nimic nu mai e ca înainte; se simte în aceste note finale din cartea lui N. Stroe aceeaşi tristeţe fără istov din Jurnalul lui Tudor Muşatescu, de peste câţiva ani; notiţele datate „7 iunie 1948” sunt, ca şi notele lui N. Stroe, revizuite de autor în 1984 şi redactate în 2010 de Eugen Stroe, „jucării ale nopţilor mele de copil bătrân, care şi le confecţionează singur, pentru marea singurătate a copilăriilor tardive”. Stroe – Vasilache - Aplauze este ultima piesă în care rolul principal e al "siamezilor" de pe scenele Bucureştiului interbelic. O surâzătoare tragedie, una fără happy-end, în felul episoadelor din pasionantul serial „Bucureşti strict secret” al prozatorului Stelian Tănase. Într-o altă ordine, fiul, Eugen Stroe, are dreptate: „O viaţă fără rădăcini, o viaţă în care tradiţia a fost uitată este... o viaţă în vânt”.

Un roman al întrebărilor care-şi aşteaptă răspuns George BODEA

Scriitor a cărui valoare a fost recunoscută atât de critica literară cât şi de publicul larg, evidenţiată în câteva rânduri prin acordarea unor importante premii, Radu Mareş propune prin recentul său roman, Când ne vom întoarce *, în planul artei narative, o sinteză a mijloacelor la care a apelat până în prezent, iar în ceea ce priveşte tema, o abordare a provocatoarei probleme a relaţiei individului cu istoria, centrând-o pe aspecte ce ţin de destinul Bucovinei din anii premergători celui de-al doilea război mondial. În ceea ce priveşte tema şi unele motive, precursorii săi ar putea fi socotiţi Mircea Streinul şi Ion Ţugui cu „solemnităţile” sale. Îi deosebeşte modul de a scrie. Dincolo de dispunerea materiei epice pe capitole cu titlu propriu, cinci de toate, există în roman o armătură de sfere concentrice: individul, familia, structurile sociale mai cuprinzătoare: satul, oraşul, provincia, ţara – la care se fac referiri din unghiuri diferite, perspectiva fiind relativizată. După parcurgerea a numai câtorva pagini m-am întrebat deja care este de fapt instanţa narativă, unicitatea ei fiind doar aparent fără fisură, aspect asupra căruia voi reveni. Romanul porneşte relativistic, în felul prozei obiective balzaciene. Suntem introduşi în spaţiu şi timp, facem cunoştinţă cu protagonistul şi cu deocamdată puţini reprezentanţi ai lumii necunoscute către care se îndreaptă Gavril M., personajul principal, cu misiunea (vocaţia?) de a reda vigoarea fermei la care fusese numit administrator de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, la o vreme după dispariţia misterioasă a lui Wagner, administratorul anterior, care îi impresionase pe toţi prin seriozitatea sa exemplară. Tocmai el să fi fugit la ruşi – cum se zvonea? Prea de tot! Şi încă însoţit de un ofiţer trădător din armata română. În ciuda aparentei precizii, e de la început observabilă indecizia naratorului în privinţa datei când tânărul inginer agronom a primit numirea la fermă: „în primăvara lui 1935 sau 1936”. În mod şi mai surprinzător, trăirile personajului confruntat cu ravagiile secetei sunt plasate, câteva pagini mai încolo, cu un an înainte: „Nu era deloc uşor de descris ce se întâmpla în sufletul lui în acea dimineaţă din primăvara anului 1934.” De fapt, timpul se dilată şi se contractă

15


cronică literară după cum este afectat de evenimente însuşi personajul principal. E aici o formă de trăire în proximitatea disperării generate de seceta care pare a ţine de cine ştie când, pentru a nu se mai termina vreodată. Acţiunea în primul capitol – Domnişorul – are o curgere lentă, de acumulare progresivă a unor detalii care configurează imaginea Bucovinei cu mediile ei specifice: în prim plan satul, în plan apropiat oraşul, instituţiile principale: biserica, şcoala, de la cea rurală până la universitatea cernăuţeană, organele aparatului de stat, familia, etniile conlocuitoare ş.a. E o lume care încă îşi caută identitatea, având adeseori impresia că a avut una dar a pierdut-o; de fapt, e o lume care evoluează către un orizont identitar. De aceea, din roman nu puteau să lipsească preocupările pentru definirea fundalului politic al epocii, cu numeroase turbulenţe şi derapaje cu consecinţe grave. Scriitorul ştie să dozeze fără efecte stânjenitoare toate aceste referiri, evitând ostentaţia şi tezismul. În Bucovina lui Radu Mareş e vie amintirea trecutului imperial. Bătrânul contabil Onofrei laudă rigoarea nemţească şi deplânge stricarea rânduielilor după rotunjirea ţării. Acest, de altfel simpatic, „moş Onofrei” e un moralist înverşunat: „La ce se pricep românii noştri? Nu te supăra, se pricep să fure şi să mintă…!” Cei din familia Suditu, „regăţeni” săraci sau angajaţi la fermă, par să-i confirme aprecierile: „Erau într-adevăr alt tip de ţărani decât băştinaşii din Bucovina, parcă altă rasă…” Aceşti Sudiţi nu aveau acte, nu se îngrijeau, săpunul fiindu-le necunoscut, în schimb făceau casă bună cu râia şi păduchii. Cel puţin aşa sunt văzuţi de oamenii locului. Imaginea Bucovinei este prefigurată încă de la nivelul onomasticii. Oricine va consulta un atlas lingvistic va observa acurateţea cu care alege scriitorul numele cele mai reprezentative şi nu doar la modul general, ci în legătură cu anume localităţi unde întâlnim

16

patronime ca Buliga, Vorobchievici, Posteucă, Volcinschi, Motrescu, Suharovschi, Trifan, Tomuţ şi mai toate celelalte. Multe dintre aceste nume au o rezonanţă deosebită: le-au purtat fie cărturari prestigioşi de la Cernăuţi, învăţători, profesori şi preoţi, fie mai apoi luptători din rezistenţa românească anticomunistă (în preajma căreia ne aflăm cu materia epică a acestei cărţi incitante). Sunt însă şi nume cu indubitabilă valoare simbolică şi cred că unul dintre acestea este acela a lui Gavril M. Iniţiala de la ceea ce ar fi trebuit să fie patronimul ne poate duce cu gândul la Arhanghelul Mihail. Apoi este vorba despre un sfânt care a fost emblematic pentru o mişcare de renaştere naţională specific românească. Eşuată, deci neîntreagă. Cine este însă Gavril M, cel aflat la vedere în carte? Destinul lui e cât se poate de caracteristic pentru numeroşi intelectuali din Bucovina, ca de altfel şi din alte zone ale ţării, care au provenit din familii ţărăneşti şi s-au format şi afirmat în spiritul dragostei de neam, cu înţelegere faţă de necazurile celorlalţi, neuitându-i pe cei rămaşi acasă, dar doritori să cunoască şi, dacă se poate, să schimbe lumea. În copilăriei îi moare năpraznic tatăl, mama rămâne cu el şi cu două fete. Cumulând trăsăturile Vitoriei Lipan a lui Sadoveanu, mai ales ştiinţa de a intra în relaţie cu oamenii, şi ale Marei lui Slavici – chiverniseala şi truda pentru copii –, această mamă „mămuca“ răzbeşte, dar are şi slăbiciunile ei, de care alţii vor profita (îşi mărită fetele încălcând din interes obiceiurile şi părăseşte înrâurită de al doilea ginere „dreapta credinţă”, spre marea supărare a preotului din sat şi a lui Gavril). Figura eroului cu nume de arhanghel al lui Radu Mareş îşi dezvăluie personalitatea fiind pus în relaţie cu numeroase alte personaje. În afara legăturii dintre fiu şi mamă, impresionează relaţia frate-soră, dusă până în pragul ispitei. Apoi alte faţete ale eroului se conturează prin legăturile pe care acesta le are cu Vorobchievici, şeful gării, primul care ia contactul cu noul venit, cu Tina, ţiganca trimisă de la fermă să-l aducă într-o căruţă, Onofrei, contabilul cel plin de importanţă, Ilie Motrescu, căruia lumea îi mai zice Călugărul sau Călugăraşul, prieten încă din vremea studiilor la Cernăuţi, profesorul Volcinschi, preotul Posteucă şi mai ales Katria, iubita şi apoi soţia lui. Radu Mareş are o capacitate deosebită de a-şi individualiza


cronică literară personajele, cu alte cuvinte fiecare bucovinean al scriitorului ilustrează convingător starea de diversitate în unitate. Gavril este un fost student strălucit, un tânăr ambiţios, deşi uneori pândit de descurajare; pentru unii e prea serios, Iliuţă constată că visul ar fi slăbiciunea lui. El e pe punctul de a-şi finaliza proiectele legate de fermă, se căsătoreşte cu Katria, în ciuda opoziţiei tatălui fetei, ucrainean care îi dispreţuieşte pe români. Dar tocmai când visul vieţii părea atât de aproape de împlinire, Gavril va fi omorât de jandarmii aflaţi sub comanda şefului de post Popescu Gogu, într-o acţiune justificată ca represiune împotriva legionarilor. Ilie Motrescu, prietenul lui Gavril, era legionar şi acum se afla lângă acesta, pentru a muri împreună. Mare parte a personajelor romanului sunt nişte firi visătoare – „făuritori de visuri”. Gavril, încă din perioada cernăuţeană, ca elev şi student, vorbeşte adeseori despre o lume care va să vină. Volcinschi, îndrăgitul profesor al aceluiaşi, imaginează o grădină exemplară a Bucovinei în Cernăuţi, în al cărei nucleu semnificativ să fie amplasate „o bisericuţă de piatră în centru grădinii şi cele două statui care fuseseră comandate: Ştefan cel Mare şi poetul Eminescu”, precum şi „o mare şcoală de agricultură”. Iar asta trebuia să se întâmple pentru a edifica o punte trainică între oraşul multă vreme cosmopolit şi satul rămas, ca în străvechime, un spaţiu al datinilor şi superstiţiilor. Cel plecat la oraş doreşte să se întoarcă degrabă acasă, într-un mediu ocrotitor, unde presimte că se află în preajma răspunsurilor posibile la neliniştile fiinţei: „În satul românesc, despre care doar proştii vorbesc cu dispreţ, există încă adevărul nestricat al lumii”, constată acelaşi întemeietor al marii grădini a Bucovinei. O caracteristică a multor personaje reprezentative din roman o constituie un acut simţ al observaţiei. Ele analizează oamenii şi întâmplările cu ochi expert, se autoanalizează potenţându-şi trăirile, intră în relaţii tainice cu natura înconjurătoare. E acum momentul să revin la problema instanţei narative. Este în această privinţă o împletire între obiectivitatea unui observator lucid şi subiectivitatea unui narator implicat, care nu numai că priveşte evenimentele din interiorul spaţiului în care acestea se petrec, dar şi participă la ele, poartă amprenta lor modelatoare. Dacă în primele patru capitole ale romanului impresia privirii din exterior e mai mare, în ultimul capitol – Curaţi şi luminaţi – lucrurile sunt tranşate printr-un incipit surprinzător: „ Mă numesc Vorobchievici Octavian şi cele povestite până aici îmi aparţin. Unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M.”

De fapt, până aici impresia, în ceea ce mă priveşte, fusese mai degrabă că Gavril şi Katria îşi povestesc unul altuia întâmplările prin care au trecut, inclusiv aspecte referitoare la copilăria şi viaţa lor de familie, dar că mai există cineva, un fel de personaj fără nume, care ştie de cele întâmplate, chiar şi de înţelesul celor rămase pentru unul sau altul dintre personaje fără de înţeles. Cine ar putea pătrunde tainica putere a vrăjilor ţigăncii Tina, aducătoarea de ploaie, ba chiar de furtună, ea însăşi apărând în mijlocul furtunii ca o prezenţă imaterială? Sau cine ştie ce avertisment i-a transmis lui Gavril şi poate şi mamei lui fiinţa stranie cu un ochi galben de pisică şi unul vineţiu, prezentă la nunta surorii Parascuţa? Romanul se încheie cu vorbe de litanie poruncitoare, parcă încă o întrupare a visului de „schimbare la faţă a României”. Impresia de deznădejde este însă acum mai sfâşietoare: „Spune şi tu, de la cine să fi sperat că ne va veni totuşi salvarea? Dar va veni?” În imediata apropiere, pe Nistru, se auzea „geamătul surd al tunurilor ruseşti”. Urma a doua retragere românească din Bucovina de Nord. Titlul romanului pare a-şi descifra sensul în ultimul capitol, într-un monolog al povestitorului care vorbeşte despre „cele întâmplate la fermă”, despre derută şi eroism, despre implacabilitatea istoriei, despre implicare şi expectativă, despre fiinţa visătoare şi suferindă care este omul, despre dezechilibrul legionar şi echilibrul necesar, în numele unor cunoscători ai umbrei pe care o fac pământului: „Tu nu vei înţelege niciodată ce-a fost cu adevărat. Istoria, mă tem că şi ea şi-a creat aici un lapsus mincinos şi nu-ţi va fi de ajutor. Cât despre noi, noi, ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul.” Pasajul citat poate fi pus în legătură şi cu interogaţiile din tot subcapitolul final. Din nou visul ar putea fi un posibil răspuns care să anuleze „vidul”. * Radu Mareş, Când ne vom întoarce, roman, Limes, Cluj-Napoca, 2010, 464 p.

¤ Noile legitimaţii de membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni pot fi ridicate de la Librăria Scriitorilor din Suceava, în zilele de luni-vineri, între orele 9,00-16,00. Legitimaţia se eliberează după achitarea cotizaţiei pe anii 2010 şi 2011.

17


cronică literară

KENOMA VS PLEROMA Geo VASILE

Gabriela Creţan este absolventă a Facultăţii de Filosofie, secţia Psihologie, la Universitatea din Bucureşti. Poetă şi eseistă, a debutat în 1994 cu „Mic tratat despre arta trădării”, volum căruia i-au urmat în 1998 „Comedii nupţiale”, în 1999 „Soare din Macbeth” (premiul A.S.B.), în 2003 „Infern cu floarea soarelui” etc. Despre poetă s-au pronunţat superlativ Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Octavian Soviany, Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan. Titlul cărţii la care ne vom referi, KENOMA (Editura Contemporanul, 2010, 112 p.), prea puţin accesibil cititorilor obişnuiţi, ne este explicat de chiar autoare la subsolul poemului omonim: „în unele doctrine gnostice, Vidul, Lipsa, Tenebrele, aparţinând lumii inferioare create de Demiurg, în opoziţie cu Pleroma, Totalitatea sau Plinătatea, lumea inteligibilă a eonilor emanaţi de Dumnezeul ascuns”. Ne reîntâlnim cu Estetica barocului ce îşi dă mâna cu expresionismul. Şi în acest volum fervoarea spirituală se subsumează unui imaginar, unei inventivităţi rarissime (inclusiv lexicală, de pildă Şeitanul. Şercarul, veliarii, puhoinic, focăraie, pâlpoare). Kenoma se aude şi se vede ca un oratoriu liturgic, şi totodată psihodramă în două acte (GRĂDINA SUPLICIILOR şi FABRIC AUR ÎN CUPTOARELE CEREBRALE), 16 tablouri şi un epilog. Toate acestea pe fundalul unui copleşitor contrapunct postmodern de blasfemie, erezie, dans macabru luxurie, parodie, hidoşenie, sarcasm etc.: „”căci şi demonul e o făptură iubită/a Domnului/încă gingaş/încă nescârnăvit. cu pielea curuţului fină/ca obrazul .fecioarei (…) miresele Domnului cântând la spinetă/sub pomii în pârg/un vals, o gavotă/de saltă pe pajişti, scăldate-n lumină făpturi transparente/berbecuţi durdulii, feciorelnice

18

capre/şi june oiţe/zbierând/Miserere”. Preoteasă a suavităţii şi a grotescului (à la Cranach sau H. Bosch), în registrul grav al angoasei poeziei religioase germane, al poeţilor metafizici englezi sau al misticilor spanioli, cronicară a ritualurilor ce au loc pe ritmuri poetice impecabile, poeta îşi recită cartea parcă fără să respire, cu o dicţiune şi o viziune cvasi stihială, în ciuda perfecţiunii formale şi a emoţiei subiacente. Textul pare scris sub iminenţa timpului scadent, a unei apocalipse prin implozie a lumii: „Jos în Kenoma, unde/soarele /spre noi îşi aruncă topoarele/unde luna cea plină/ne loveşte în splină//unde vin raţele/şi ne hăpăie maţele”. Îşi dau întâlnire pe mapa acestei damnate lumi moderne, scene din teatrul cruzimii (jeu de massacre), coşmaruri diurne dintr-un iad-spaţiu concentraţionar în care se succed episoade de o plasticitate asimilabilă marelui maestru al supliciilor celor care au încălcat poruncile Bibliei, ale Bisericii şi ale Omeniei, ne referim desigur la Dante Aligheri. Tehnica halucinării (Hugo Friedrich) prin acest nucleu semantic recurent tip descensus ad inferos, este la ea acasă în Kenoma, asigurându-i unitatea de compoziţie şi universalitatea mesajului privind decăderea omului din Pleroma: „Din creuzete stelare din cazane solare/ încărcând minereu/ cu lopeţile mari ne-a zvârlit din Pleroma/ jos, într-un uter (cosmos, gheenă, cuptor/ vuind/ la temperaturi nucleare. ale celui din urmă/ Big-bang)/ (…) Chiar acum ne-au născut/ evlavioase codoaşe, pocăitele curve/ care cântă în corul bisericii cu glas îngeresc/ beţivane, pizmaşe, iubitoare de ceaiuri/ dansante/ de baluri mascate şi de parastase…” Pomeneam de estetica Barocului reperabilă în gustul poetei pentru enciclopedism şi colecţionism (de orori şi miracole, de surogate-butaforii, de imitaţiificţiuni, de metafore şi simboluri) pentru vis şi iluzia acestuia, pentru tehnica stupefacţiei prin sarabanda oximoroanelor şi a antitezelor, acest ultim trop stând la baza artei sale poetice. Cartea Gabrielei Creţan, asimilabilă neliniştitorului tablou „Ţipătul” de E. Munch, este totodată aspiraţia poetei spre plinătate, armonie şi mântuire.


cronică literară „La casa aceasta sunt uşa/ deschide-mă/ ieşi/ şi urcă, suntArca// în întunericul cosmic sunt Lampa// aprinde-mă, Doamne, ia-mă şi mergi!”. Totodată, în siajul expresionismului, aproape toate versurile pun degetul pe câte-o rană a contemporaneităţii, de la alienare la păgânism, de la violenţă la neosclavagism, de la fariseism la venalitate şi desfrâu. Refuzul lumii cu care se confruntă eul poetic, exorcizarea toposului nebuniei şi al întinării ireversibile a valorilor creştine, duc la retragerea poetei traumatizate în paradigme mitice, în credinţe originare, în primordii arhetipale, în universul magic. Prin deschiderea şi abordarea universală a condiţiei umane în cheie angelo-demonică, prin intensitatea sentimentelor şi a expresiei, Kenoma este cartea unei autoare cu multă ştiinţă de carte, dar şi cu foarte mult talent, ce face parte din suprafireasca familie a pateticilor, eroicilor căutători de absolut. Cu atât mai nefirească ni se pare rarissima sa modestie şi însingurare într-o lume posedată de orgolii şi exhibiţionism. Aşa se explică faptul că grafomane poetese soporifice sau pensionare ale propriei reputaţii tip Blandiana, Mălăncioiu sau Nora Iuga apar la mari Edituri cu difuzare naţională şi în condiţii grafice de lux, confiscând toate privilegiile (inclusiv traduceri pe bani grei în străinătate) şi premiile breslei, în timp ce cartea Gabrielei Creţan a apărut pe o hârtie aproape indecentă, ca să nu mai vorbim de precara ei difuzare. Atragem pe această cale atenţia juraţilor USR în privinţa acestui volum, domnilor, citiţi-l, este vorba de una din cele mai reprezentative poete ale ţării noastre. Căci cine poate scrie aceste versuri extraordinare – radiografie impecabilă a realităţii în care ne bălăcim şi ne bălăcărim de vreo două decenii: ”Cu mistrii şi canciocuri/ tovarăşul Iuda, fratele Cain/ construiesc biserică nouă. din bălegar şi chirpici./ Dumnezeului nostru-i clădesc casă de veci// pe butoiaşul umplut/ cu fulmicoton jucând geamparaua/ cu fitilul aprins între dinţi/ sub stelele din Ierusalim// A lor e împărăţia// (…) Dragilor, scumpilor, leprelor,/ voi sunteţi aleşii/ pentru voi coada berbecului grasă,/ pentru noi para şi focul/ pentru voi harabale cu carne, nămol de mâncăruri,/ pentru noi munci arzătoare, dorinţi arzătoare.// Puternicii zilei, vomaţi dintr-un maţ puturos/ plămădiţi din pârţul lui Iuda/ modelaţi din scârna diavolului. cu iubire/de Domnul// îmi strică turnul de cuburi// şterg cercurile mele”. Este strigătul de singurătate şi solidaritate al unui poet.

„CUVÂNTUL CARE NU SE TRECE” Rondelul este o poezie scurtă cu formă fixă, a cărei structură se bazează, ca și balada, pe refren; ea a apărut în Franţa medievală sub denumirea de rondeau. La început rondelul era legat de muzică și dans, astfel că la sfârșitul secolului al XV-lea era considerat o formă muzicală prin excelen,ă. Prin urmare, încă de la originea sa cel mai important a fost aspectul oral, și anume rimele și refrenul. Începând cu secolul XVI, rimele sunt tot în număr de două, iar numărul de versuri variază între 12 și 15. În rondel, refrenul joacă un rol primordial, în special din momentul în care acesta devine perfect autonom și se detașează de muzică. Primii poe(i francezi care au compus rondeluri remarcabile au fost Eustache Deschamps, Charles d'Orléans, Clément Marot etc. În epoca modernă, poe,i ca Alfred de Musset și Théodore de Banville au încercat să perpetueze această formă, dar maniera era pu,in artificială. În literatura română, rondeluri a scris Alexandru Macedonski. Scriitorul este autorul celebrelor cicluri, Rondelurile pribege, Rondelurile celor patru vânturi, Rondelurile rozelor, Rondelurile Senei și Rondelurile de por)elan. Cele cinci cicluri au fost publicate în volumul postum Poema rondelurilor (1927). Călugăr ieromonah slujitor la mânăstirea Cernica, Ignatie Grecu se află la a opta carte de poezii. LACRIMI DE MĂRGEAN. Rondeluri (Editura Artemis, 2009) este expresia preţuirii pe care poetul o are pentru cuvântul înduhovnicit, inspirat, pentru tainica transmigrare a materialităţii aceluia în spiritualitatea perenă a poeziei. Căci, aşa cum ţine să ne prevină poetul, identificându-se: „Rondelul nu e joc. E artă!/Mă regăsesc deplin în el./Minunea unui sfânt rondel/Învie orice lume moartă”. Ieromonahul I. Grecu face apologia frumuseţii Creaţiei prin exprimarea cvasi muzicală a acestei vechi specii poetice, fie înflăcărându-se şi însufleţindu-se peste poate, fie uimindu-se şi smerindu-se în reculegere şi visare. Făcându-şi ucenicia la marea şcoală a poeţilor români Eminescu, Blaga, Goga, Voiculescu, Pillat, Ion Vinea şi a celor italieni din veacul XX, Ignatie Grecu este un peisagist de excepţie de talia unui Grigorescu, Luchian sau Andreescu (ut pictura poesis): „Rodie coaptă,-nserarea,/O sfâşie păsări în zbor./Picură tristeţe un nor./Purpură veche e marea.// Rănită ades de picior,/Sub frunze doarme

19


cronică literară cărarea./Rodie coaptă,-nserarea,/O sfâşie păsări în zbor.//Luceafăr de aur pare-a/Înmuguri pe cer călător./Privind către el din pridvor,/ Mă umple naltă visarea.//Rodie coaptă,-nserarea!“...Nicicând mai adevărat aforismul „Le paysage c'est un état d'âme” ca în poezia cultivată de Ignatie Grecu. Cu toate simţurile-n alertă, poetul panoramează asfinţitul cerului deasupra mării, coborând pe pământ şi urcând din nou la cer, cercetând corespondenţe între purpura mării, a urul hiperionic şi rumeneala rodiei, simbol creştin al bisericii care, aidoma acelui fruct cu multe seminţe, adună la un loc toţi credincioşii. Cam toate rondelurile descriu acest balans contradictoriu, antinomic (ca la Petrarca, de pildă), a se vedea rondelul „Lin, stânjenelul”, de împlinire şi renunţare, de coborâre şi ascensiune, de naştere şi ofilire, de alinare a amarului şi primenire a cugetului, de germinaţie paradisiacă (eminesciana „Insula a lui Euthanasius”) şi sfârşit inexorabil. Mistuirea vegetalului este sinonimă cu cea a vieţii. Scrutând „noiane de cuvinte”, Ignatie Grecu alege „florea, ineditul”, esenţa pură spre: „ Vo m d e p ă n a m ă rg e a n e d e cuvinte/Despre Cuvântul care nu se trece.” Este vorba de un colorist ce dă cuvintelor noima lor primordială de lexeme religioase: ”Lumina care vine-n dar/E-atât de alinătoare. /Îmbracă toamna codrul iar/Cu purpuri şi stihare.// Ambrozie şi licoare/Îmi umple sufletul amar,/Aduce-Ţi-voi cântare/Cu mult mai dulce, şi mai clar,//Îmbracă toamna codrul iar...” Sunt prezente in rondeluri cam toate anotimpurile şi miracolele naturii, dar mai ales toamna, inspiraţia poetului în rugăciune fiind majoritar una selenară, hiperionică: ”Atât de greu se cucereşte/Sublimul rai cu preafrumoase/ Grădini. Ocări, ponoase,/Rabdă aici şi pătimeşte,/ /Un fir de praf ce străluceşte!.. Vremelnicia şi slăbiciunile condiţiei noastre umane vs exigenţele suprafireşti ale căii, adevărului şi vieţii veşnice pe care ne călăuzeşte Fiul Domnului sau, cu vorbele părintelui Stăniloae, Lumina Lumii, este un motiv recurent al acestei cărţi de frumuseţe, pilde şi revelaţii, atinsă în treacăt de aripa îngerului diseminând un climat de vrajă; se aude roitul abinelor vizibilului ce agonisesc mierea pentru fagurii celor invizibile. Nu lipsesc reminiscenţele

20

biblice, filozofia celor vechi (a filosofului-poet presocratic Parmenide, fondator al şcolii eleate, de pildă), dată uitării de lumea mileniului trei (obsedată de rentabilitate şi profit, de tezaurizarea de bunuri pământeşti cu orice preţ, rezultatul fiind dezînsufleţirea şi mercificarea persoanei umane, abolirea valorilor morale şi religioase). Sunt prezente şi spiritele tutelare ale istoriei românilor şi totodată apărători ai ortodoxiei . Nucleele semantice ale cărţii sunt apele, teiul sfinţit de geniul eminescian, trandafirul, motiv deosebit de productiv în Renaşterea europeană (de la Iacopo Sannazaro la Luis de Góngora), crinul regal simbolizând poezia, cerul, aurul (simbol al perfecţiunii, al regalităţii şi divinităţii), magnolia, privighetoarea ( „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”, zicală consemnată de G. Dem. Teodorescu). Regnurile sunt interşanjabile, ca de pildă în superbele versuri: „Magnolia -nflorind e-o catedrală. Aşteaptă îngerii pe rând să vină/Să o contemple şi să ia lumină:/Frumoasă, blândă, nouă, ireală”. Rondelurile lui Ignatie Grecu au virtutea de a instaura prin imagini şi muzica aferentă climate înălţătoare, spirituale, bune conducătoare de meditaţie. Comentând celebra „Odă privighetorii”, de John Keats, J. L. Borges spune printre altele că, fiind slăvită atât de mult de poeţii lumii, a devenit cvasi ireală, înrudită mai curând cu îngerul. Cântecul ei, nocturn ca şi rondelul poetului nostru, este un fel de perpetuă căinţă şi rugă, inspiraţie şi jertfire prin cântec, dar şi dorinţă de a-şi regăsi prin obştescul sfârşit adevărata familie cosmică (apele, munţii, astrele, codrii). Nu este vorba, cum spune Mircea Eliade, de reintegrare, ci de reîntoarcere acasă: „Privighetoarea tace-n zori./Ea toată noaptea a cântat./A plâns intr-una, s-a rugat: /De ce va trebui să mori?! (...) Deşi suntem toţi călători/pe-acest pământ prea minunat./Ca să plecăm nu e păcat,/pierind încet ca nişte nori?//Privighetoarea tace-n zori!”. Acest ultim vers cade precum o ghilotină asupra destinului uman. Asumat de poet cu tăria dreptei noastre credinţe a vieţii de după moarte, încoronate cu „lacrimi de mărgean” strălucind şi în memoria tuturor confraţilor săi întru spiritualitate şi frumuseţe ce odihnesc în cimitirul monastririi: îi amintim pe Gala Galaction, Ernest Bernea, Daniel Turcea, Radu Petrescu, Virgil Mazilescu.


liber pe contrasens Operatori ecologici de buzunare

Viaţa ca literatura Adrian ALUI GHEORGHE Poveste (aproape) biblică

Domnul Dumnezeu era într-o zi foarte supărat pe lume. "Uite, Petre, îi spuse el celui care păzeşte de veacuri porţile Raiului, toate le-am făcut bine pe pămînt, pe toate le-am potrivit ca să se lege oarecum între ele, numai în România parcă mi-au ieşit toate pe dos. Ba, mai mult, cei care ajung la putere cică ar vrea să mă înscrie şi în partidul lor, că dă bine…! Abia aştept să vină la mine după cotizaţie! Că le-oi da eu cotizaţie să n-o poată duce! Îţi aminteşti, Petre, cînd s-au sfinţit sediile la Dacia Felix, la Credit Bank, la Bancorex? Multă agheasmă a mai curs, multă rugăciune s-a mai spus, de credeam că e corul de la Muntele Sfînt… Şi acum? Parcă şi-a băgat Cel de Jos coada, că praf s-a ales de ele şi de conturile dreptcredincioşilor. Nu se mai leagă ban de ban, nici rugăciune de rugăciune, nici agheazma de anafură. Ăia care făceau crucile mai mari, ăia au furat mai tare, că-mi vine acum să le dau crucile înapoi în cap, de ciudă…! Un păcătos s-a apucat, cică, să înmulţească banii săracilor cu duhul prin nu ştiu ce FNI, aşa cum a înmulţit Iisus peştii şi pîinile, numai că la peşti şi pîine s-au înghesuit sărmanii oameni să ia cîte o firimitură, pe cînd la FNI toţi erau nesătui. Ai să zici, acum, Petre, că toate se fac cu ştiinţa noastră, dar să ştii că noi i-am făcut pe oameni egali, istoria, politica şi păienjenişul lor de relaţii i-au făcut şmecheri sau fraieri, după cum le-a dat ghes mintea. Ei, dar ce faci, Petre? Na că a adormit iarăşi Sfîntul şi scapă, Doamne fereşte!, înăuntru vreun român, că iar rămînem fără tămîie şi smirnă, fără lacăte şi balamale la porţi, fără ulei în candele. Că nu ştiu, zău, cum i-am făcut pe ăştia, fură de usucă pămîntul! Auzi, Petre? Taie-i pe toţi de la viză…!".

Sînt multe meserii pe cale de dispariţie. Meseria de dactilografă, de exemplu. Sau meseria de stenograf! Au intrat în "muzeul timpului" meseriile de zeţar, de linotipist din vechile tipografii "în plumb", meseria de "ascuţitor de ace, brice şi carice", pentru că nu prea se mai găsesc carice. Un hoţ de buzunare, prins cu mîna în poşeta "unei cliente", mărturisea cu năduf: "Dom'le, meseria de hoţ de buzunare nu mai e ce a fost. Mai ales în România. Într-o zi am cotrobăit prin vreo treizeci de buzunare, la înghesuială în piaţă şi n-am scos nici de-o bere. Îţi dai seama? Te expui, îţi creşte tensiunea că simţi că te ia dracu' şi dai de-un… Scuzaţi expresia! Într-o zi am văzut un barosan cu un buzunar la pantaloni la spate baban, mamă, mamă! Mă dau pe lîngă el şi încep operaţiunea. În juma' de oră, cît s-a învîrtit omu' pe la brînzeturi, pe la carne, pe la fructe, am reuşit să-i deschei nasturele. Am pipăit, era gros rău buzunarul! Cînd a ajuns omul la o strîmtură, să intre la "peşte", bag repede două deşte, apuc zdravăn şomoiacul din buzunar, îl bag în sîn şi tuleo! prin mulţime, ies din piaţă, fug juma' de kilometru, traversez calea ferată şi mă ascund să număr prada. Mă feream şi de ceilalţi "colegi" de meserie care se întindeau şi ei ca rîmele, de foame, p'în piaţă… Cînd scot însă prada din sîn, să leşin! Barosanul îşi ţinea în buzunarul de la spate juma' de pachet de hîrtie igienică!… Cre' că era stricat la burtă…! Şi ştii de ce m-or prins azi cu mîna în poşeta cucoanei? Fiindcă mi-or ghiorăit maţele de foame şi cucoana s-o întors să vadă ce-i…!". La vreo cîteva zile după ce am auzit confesiunea hoţului de buzunare, am văzut un altul, tot în piaţă, "operînd" buzunarul unui cetăţean care părea venit de la ţară. Am întors capul întrebîndu-mă, totuşi, dacă de data asta a avut mai mult noroc…

21


poesis PUSTIA

(fragment) Gellu DORIAN 1 Ce greu este să mori în celălalt – cînd mori în propriul trup este mult mai uşor, rămîne un loc gol în casă, în biserică, în cîrciumă, eşti plîns sau nu, eşti uitat, nu mai eşti, rămîne un loc trist în tine, cînd celălalt devine mormîntul tău, iar tu încă mai pierzi vremea prin lume, poţi privi cum ţărîna ta nu se mai adapă cu sîngele tău, vinul devine amar, cîrciuma, o cobză stricată, femeia, un sicriu viu în care te simţi incomod prin care nici viermii nu-şi mai împart carnea ta devenită pîine neagră pentru guri care n-au cuvîntat niciodată, odihna este un chin continuu, învierea o pedeapsă, judecata de apoi o schingiuire nesfîrşită, cînd mori în celălalt este mult mai dureros, trupul tău viu stă mort în mormîntul viu al celuilat, la aceeaşi masă nu mai e loc împreună, nu intraţi şi nu ieşiţi din aceeaşi casă, dureroasă este ţărîna celuilat, este grea, ea nu va înverzi niciodată, în timp ce tu vei înverzi şi vei fi cosit în altă parte, căpiţe în care poate aţipi celălat fără să ştie că somnul tău nu mai este şi-al lui, nu te poartă nimeni atît de absent ca trupul în care eşti mort fără ca sufletul tău să plutească prin aer printre nevăzute aripi de îngeri, din nici un mormînt nu poţi ieşi atît de uşor, fără să-i pese cuiva că umbli prin lume fără să fii ştiut, aşa cum printr-o cîrciumă plină trece gura însetată a unui străin al cărui strigăt de sete nu se aude – ce dureros este ca în trupul tău celălalt să-şi găsească mormînt...

22

2 Lumina stă în oase de la naştere ca pe lună cînd iese din ascunzătoare de partea cealaltă faţă de unde stăm noi şi pilim ziua toată, noaptea toată pe nesăturate, cînd cade încet-încet întunericul de pe oase, lumina zîmbeşte de acolo ca o gură de femeie frumoasă pe care nu o vom săruta niciodată, ei şi, dar îi vom închide gura şi cu ea vom bea în continuare licoarea ei prin care s-au tăvălit secoli de cheflii care şi-au lăsat oasele peste tot ca nişte neoane pe tavanele unor palate pustii încît ne lăsăm orbiţi de absenţa lor pînă cînd oasele noastre trec în rîndul oaselor lor – şi aşa bătute de vînt vor şuiera prin cer vor şuiera peste tot chiar şi atunci cînd aerul va sta înţepenit ca în gura unui mort... 3 Azi e duminică, la deschiderea cîrciumii am fost singur, în tavan lumina un bec roşiatic, cu care nu puteam cinsti, era orb, era surd, numai eu ştiam că lui nici nu-i pasă, el nici măcar atît nu ştia, apoi a venit ea, şi cu ea am desfrunzit toate viile, am ciugulit strugurii, două cîte două bobiţe, pînă s-au făcut must, pînă s-au făcut vin, pînă cînd patul s-a întins lung ca un şarpe care ne arunca mere în gură, iar acolo cuvintele încă scînceau, pînă cînd au venit să ne dea jos din pat fiii noştri ale căror fapte au încruntat becul din tavan pînă la sînge, iar sîngele apă nu se face, noi apă nu bem, numai că de luni trebuie să o luăm de la capăt, să deschidem cîrciuma, să intrăm în ea, să ne uităm la bec, iar cînd se va face întuneric, să privim în noi pînă cînd ne vedem singuri, singuri, atît de singuri încît să nu mai aşteptăm nimic, pentru că atunci cînd aştepţi ceva, vine ea, şi după ea apar o droaie de necazuri pe care nimeni nu le va putea descîlci vreodată, nici măcar ea.


poesis 4 Nu ştii nimic atunci cînd prin preajma ta se descarcă saci cu oase pe care le numeri ca un copil jucăriile cu care nu ştie ce să facă – pe unele parcă le mai zărise într-o oglindă, erau albe, nu sunau, aşa cum sună în noapte trupul a cărui piele zboară prin aer ca un stol de îngeri, pe altele le încerca în chiar trupul său cu care creştea de la o clipă la alta – unde le va deşerta pe toate, cînd nu va mai avea nevoie de nimic – ştia şi acest lucru – atunci cînd în preajma lui va fi alb, iar carnea se va face praf pe care nu va şti cum să-l şteargă de pe ochi, va ieşi din oglindă, se va întinde pe o masă, cineva îi va descărca oasele într-o pungă în care nu va mai cotrobăi nimeni – totdeauna este aceeaşi femeie pe care o alungi zilnic de-acasă şi o găseşti zilnic în tine, în timp ce umblă peste tot şi-şi desface ţeasta din care iese acelaşi aer sterp pe care-l respiri pentru ultima dată, nu-i poţi ierta păcatele pe care le adună clipă de clipă ca pe nişte scrisori pe care un poştaş nevăzut le împrăştie la adrese exacte, te culci cu ea şi te trezeşti fără ea deşi imediat intră pe uşă, îţi albeşte oasele în care te ridici să pleci încă odată din lumea din care nu vrei să te mai întorci – nu ştii nimic, şi asta îţi dă o siguranţă pe care o are numai copilul aşezat în faţa oglinzii din care iese mîna cu care îşi acoperă ochii şi plînge. 5 Aşa se întîmplă cînd îmi trec mîna prin cenuşa celuilalt trup pe care nu l-am atins niciodată –

îl aştepţi toată viaţa şi cînd să pui mîna pe el e ca şi cum ai călători cu o mie de cămile pe care nu le-ai călărit nciodată printr-un deşert de cenuşă, nu tu o oază de linişte, nu tu vreo femeie, nici măcar vreun popas în care să poţi sta cît să-ţi tragi sufletul care e gata la marginea trupului, bun să-l ia vîntul, să-l aşeze în dune – cînd eram fericit nu ştiam că aşa de lungă este tristeţea, chiar nesfîrşită, lan de trifoi plin de fluturi pe care nu-i poţi trece printre degete, aşa cum treceai părul ei cînd alunecai în celălalt trup fierbinte şi totul se termina repede ca un ropot de ploaie în iulie, cînd aerul nu era de cenuşă, apa, pulbere pe care ţi-o dădeai peste piele şi înverzeai în ochii celuilalt care acum nici nu doarme, nici nu spune că ar dormi, nici nu se trezeşte, nici nu spune că s-ar trezi, e pur şi simplu mort de-a binelea şi peste el poţi trece cu toate roţile tale zimţate că nu se mai poate întîmpla nimic. 6 Cînd mor pe furiş toate celulele tale nici nu-ţi dai seama că ai trăit pe cînd fericirea o îmbrăţişau alţii aşa cum fac bărbaţii trişti cînd prind halba de bere ca pe o fîntînă secată pe care o sorbesc pînă la gura femeii care ştie că seceta este un dat din care afli cum să-ţi uzi buzele o singră dată pentru totdeauna, apoi stai între nori ca stropul de ploaie, mult mai tîrziu simţi spinarea ca o pajişte verde plină cu rouă, trec seceretori, trec mîini pline de brumă, nimeni nu simte ca tine umbra care-ţi ia locul la masă, bea cu toţi ceilalţi, se usucă şi dispare cînd tu abia te ridici şi spui că ea abia apare

23


poesis în locul din care abia dispăruse, cum să nu ieşi dintre nori ca din oglindă privirea care te recompune din chiar ochii tăi în care te-nchizi... 7 Ochii se făceau bărci pe apele pe care pluteşti aşa cum stăteai liniştit în biserica în care l-ai simţit tot timpul pe celălalt ai cărui ochi secaţi lăsau la maluri edecari trăgînd după ei epava unei corăbii în care n-ai călătorit pînă aici, vîslesc şi ei odată cu tine, fac aceleaşi gesturi de disperare, dar de disperarea lor nimănui nu-i pasă, toţi sunt ocupaţi cu paharele de unică folosinţă pe care după ce le sorb le aruncă prin iarbă, stropi mici de rachiu îţi udă buzele cît să nu uiţi cît de fericit a fost celălalt adormit sub catargul pe care urcă la cer valuri de nisip din care ceilalţi adună urmele tale ca pe nişte scoici pe care le vor ascunde prin pungi şi sertare uitate prin alte case ale căror ferestre nu mai aruncă pe nimeni afară, cînd vor obosi, îşi vor şterge ochii, vor trage la mal sub sălcii, vînt odihnindu-se ca în trupul femeii visul bărbatului adormit singur, departe... 8. Atît de departe încît poţi privi în ochii tăi prin oglinda care poate fie aşezată în roua de pe frunza pe care o smulgi de pe viţa-de-vie şi bei pînă cazi între umeri iar de acolo se aude strigînd, strigînd, stri-gînd pînă ce asurzeşti, pînă cînd din cerul gurii tale cobaoră celălalt şi se aşează muţeşze în sîngele tău din cana pe care au plimbat-o toţi prin lume şi niciodată n-au găsit-o la gura lor deschisă ca o rană mereu tăiată de cuţitul a cărui lamă

24

nu s-a înţărcat încă, departe, deşi în faţa ta stă faţa ta şi nu-i poţi atinge faţa, nu te poţi dezlipi de ea, deşi în clipa în care el închide ochii tu deja îi închiseşi, de mult poate că adăstaseşi acolo, dar lumina ochilor tăi nu era ca vitrinele din care puteai ieşi în stradă îmbrăcat ca un mire, fără să fii văzut de cei care îţi puteau fura mireasa de care nu te atinseseşi, nici urma să te atingi, învelită în alte cerşafuri ale căror cute încerci să le faci netede ca faţa oglinzii în care te închizi ca într-o ladă zestrea de care nu se va bucura nimeni – aici nu se vede decît un muc de ţigară la capătul căruia nu se ştie cine a fost... 9 Ce este în faţa mea nu este faţa mea o altă faţă se desprinde de pe un alt cap din care ies alte feţe cu buzele lipite de sticla de aer pe care vreau să o sorb aşa cum sunt înghiţit de lumina ce se înghite pe sine – o singură masă într-un singur loc din lume mă adună şi-mi bagă pe gît moartea cu linguriţa pe care o-nghit odată cu acel loc cu acea masă odată cu mine – cel care mă vede mă ia cu el şi din cealaltă parte totul pare aici inexistent ca de fapt de aici acolo: spun ceea ce mai rămîne de spus, iar trupul meu se ascunde în trupul meu care nefiind văzut văzut nu va fi văzut niciodată. 10 N-o poţi vedea niciodată nici atunci cînd vine pentru ultima oară să te privească în ochi, aşa cum n-ai văzut-o nici prima dată cînd s-a aşezat în


concurs „Porni Luceafărul...“ tine ca la o masă de la care doar tu te-ai ridicat bun de drum pînă la capăt, ea venea de departe, de foarte departe, la nenumărate mese a stat, nici ea nu mai ştia al cîtelea eşti dar te privea ca şi cum ai fi fost primul, stătea trează în somnul tău, se dădea jos din pat odată cu tine, ridica ganterele, se spăla pe faţa ta cu apa ta, îşi peria dinţii, erai tu în trupul ei toată ziua sau ea în trupul tău acoperit cu o mantie de piele care ţi se făcea buburuze cînd gîndul la ea îţi stăruia în minte ca la cea mai frumoasă femeie, dar nicio femeie n-a stat cu tine atît de mult de la început pînă la capăt, ca apoi să se întindă în tine ca într-un sac de dormit şi de acolo să plece mai departe lăsînd în urmă acelaşi miros pe care nicio fereastră nu-l poate scoate afară, de fapt ea nici nu există cu adevărat, ea este doar adevărul pe care tu nu-l poţi crede, pe care tot timpul îl pui la îndoială cum nu faci niciodată cu viaţa care duce prin lume un sac plin cu minciuni pe care le slobozi ca pe nişte păsări din colivie în colivie, cînd stai la masă şi bei un pahar, două pahare bei, ea este mereu însetată, gura ei este un hău deschis spre un bazin imens nevăzut aşa cum cerul prin care priveşi nu-ţi arată nimic decît ceea ce capul tău a adunat de prin toate hăurile lumii tale – de fapt ea este singura ta imaginaţie de care numai tu ai parte fără să te bucuri ca acum cînd ţipi cu gura ei prin gura ta, în timp ce tu eşti realitatea ei prin care gura ei tace cu gura ta – în timp ce toate femeile care te părăsesc nu se mai întorc la fel, ea cînd te părăseşte se aşează, cu acelaşi chip, pentru totdeauna în tine.

R E G U LA M E N T U L de organizare şi desfăşurare a

Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a XXX-a, 10-13 iunie 2011, Botoşani. Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani, în colaborare cu Editurile Junimea şi „Convorbiri Literare” din Iaşi, precum şi cu revistele de cultură „Convorbiri literare”, „Poezia”, „Dacia Literară”, „Feed beack”, „Viaţa Românească”, „Familia”, „Vatra”, „Euphorion”, „Steaua”, „Hyperion”, „Conta”, „Semne”, „Poesis”, „Luceafărul de dimineaţă”, „Porto-franco”, „Ateneu”, „Cafeneaua Literara”, „Argeş”, „Bucovina literară”, „Antares”, Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, Uniunea Scriitorilor din R. Moldova şi APLER, organizează, în perioada 10-13 iunie 2011 Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul...”, ediţia a XXX-a. Concursul îşi propune să descopere şi să promoveze noi talente poetice şi critice şi se adresează, astfel, poeţilor şi criticilor literari care nu au debutat în volum şi care nu au depăşit vârsta de 40 de ani. Concursul are trei secţiuni: POEZIE: 1) Carte publicată – debut editorial: – Se vor trimite 2 (două) exemplare din cartea de poezie apărută în intervalul 10 mai 2010 – 10 mai 2011. Vor fi acordate 2 premii: a) „Horaţiu Ioan Laşcu” al Filialei Iaşi a USR şi al Uniunii Scriitorilor din R. Moldova. 2) Poezie în manuscris (nepublicată) - Se va trimite un print ( acelaşi volum şi pe un CD – un singur exemplar!) în 3 exemplare, care va cuprinde cel mult 40 de poezii semnate cu un moto. Acelaşi moto va figura şi pe un plic închis în care vor fi introduse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda două premii care vor consta în publicarea a câte unui volum de poezie de către Editurile Junimea şi „Convorbiri literare”, cu sprijinul financiar al APLER. Juriul are latitudinea, în funcţie de valoarea manuscriselor selectate, să propună spre publicare şi alte manuscrise, în funcţie de disponibilitatea editurilor prezente în juriu. Manuscrisele care nu vor primi premiul unei edituri vor intra în concurs pentru premiile revistelor implicate în jurizare, reviste care vor publica grupaje de poezii ale poeţilor premiaţi. Toţi poeţii selectaţi pentru premii vor fi incluşi într-o antologie editată de instituţia organizatoare. 3) Interpretare critică a operei eminesciene: - Se va trimite un eseu de cel mult 15 pagini în 3 exemplare ( în copie şi pe un CD), semnat cu un moto. Acelaşi moto va fi scris pe un plic închis în care vor fi incluse datele concurentului: nume, prenume, anul naşterii, adresa poştală, e-mail, telefon. Se vor acorda premii ale unor reviste literare implicate în organizare. Eseurile premiate vor fi publicare în revistele care acordă premiile şi în antologia editată de instituţia organizatoare. Festivitatea de premiere va avea loc la Botoşani în ziua de 11 iunie 2011. Organizatorii asigură concurenţilor cheltuieli de masă şi cazare. Lucrările vor fi trimise, până la data de 10 mai 2011, pe adresa: CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI P R O M O VA R E A C U LT U R I I T R A D I Ţ I O N A L E BOTOŞANI, Str. Unirii, nr. 10, Botoşani. Relaţii la tel. 0231-536322 sau e-mail: centrul_creatiei_bt@yahoo.com. PS. Nu se primesc grupaje pe e-mail!

25


portret în cărbune Puncte pe traseul poetic Al. CISTELECAN

Deşi a pornit ca poet, Ion Pop a fost repede întrecut (şi încă dintr-un singur pas) de exeget. Avangardismul poetic românesc din 1969, apărut simultan cu al doilea volum de poeme (Biata mea cuminţenie), îl pune deja pe poet în umbra – sau trena expertului. Acolo a şi rămas apoi, definitiv, fie din pricina discreţiei ritmice cu care apar volumele de poezie, fie datorită hărniciei şi rigorii cu care Ion Pop opera/operează în critica şi interpretarea literare. Oameni de suflet (sînt şi printre comentatorii literari) au încercat cîteodată să repare inegalitatea de tratament şi prestigiu, dar totdeauna cam în zadar. Rivalitatea de sine părea tranşată o dată pentru totdeauna în beneficiul criticului. Impresia s-a tot întărit cu vremea, iar discriminarea favorabilă exegetului, chiar de va fi fost nedreaptă, a devenit axiomatică. De-i mai lipsea ceva pentru a nu mai putea fi dezlipită, de cînd a consacrat-o Nicolae Manolescu în Istorie... nu-i mai lipseşte, desigur, nimic: „volumele de poezie /.../ - zice Manolescu – au intrat în conul de umbră al cronicarului literar /.../, al istoricului literar şi al monografistului”. Fireşte că asta s-a întîmplat însă numai şi numai din vina lui Ion Pop. Drept vorbind, primele sale două volume de poeme îşi meritau surclasarea; celelalte poate că nu, dar faptul era deja acceptat prin consens şi nu se mai putea face mare lucru. Cum nu există multe adevăruri critice, devine de la sine că, la cele puţine şi punctuale asupra cărora se convine, critica ţine morţiş. Dacă poetul din Ion Pop nu e victima unei realităţi (axiologice, oricît ar fi vorba de mere şi pere), atunci sigur e victima unei prejudecăţi. Preeminenţa exegetului nu mai poate fi disputată de poet (cel puţin pe moment; avînd însă în vedere entuziasmul elegiac, din ultimii ani, al poetului, lucrurile nu pot fi date, totuşi, ca definitive). Circumstanţele iniţiale nu erau însă în favorul poetului. Propuneri pentru o fîntînă (1966) era un volum prea timid (mai ales prin comparaţie cu tupeul vizionarist al altor – multor – colegi de generaţie) şi prea imediat blagian. Nici n-ar fi cazul să mai stăruim asupra lui, de vreme ce Ion Pop însuşi mai extrage din el, pentru antologia din 2002 (Descoperirea ochiului), doar două piese. De nu-i o renegare, nici departe nu e. Dar cum e capăt de drum, va fi avînd relevanţa lui.

26

Cînd mă refer la „circumstanţe” nu mă gîndesc, însă, la cele politice ori sociale (care, poate, nu erau mai favorabile nici altora), ci strict la circumstanţele temperamentale, la premisele structurale ale poetului. Ion Pop, după cum s-a evidenţiat imediat de toată lumea, e un poet cu sînge de cerneală, un poet ce respiră un aer supraîncărcat de colbul cărţilor şi de prea multe particule simbolice rătăcite în real. „Un ingenuu inhibat de universul cărţilor” şi care îşi „construieşte poeziile după o idee preexistentă, trăind cu sentimentul copleşitor al prezenţei bibliotecii,” după cum a zis Petru Poantă. E deja, de la primele poezii, un poet saturat de poezie, cu o acută anxietate a convenţionalităţii şi cu un sentiment – încă nu apăsător, dar stăruitor – extenuat al noutăţii; e din pornire un deprimat al originalităţii, ca şi cum stocul acesteia s-ar fi epuizat. Dacă nu literatura (poezia), creativitatea, în orice caz, îşi trăieşte, la el, agonia de saturaţie. Ce era de spus, s-a spus; ce era de inovat, s-a inovat; inventivitatea rămasă e cel mult una de comentariu. Cu un aşa sentiment creativ complexat şi contrariat de excesul de poezie şi cu un aşa temperament refulat, inhibat, ar fi fost mai degrabă de aşteptat ca Ion Pop să parcurgă o linie paralelă cu Mircea Ivănescu; să facă, adică, din anxia de saturaţie o elegie inepuizabilă şi să-şi folosească melancolia culturală în verva decepţiei, în palinodiile eşecului şi ale imposibilităţii de a mai poetiza. Imaginaţia lui (cultă şi culturală), mereu fascinată de un model (Blaga masiv, la început, din loc în loc Emil Botta, iar mai apoi, radical, Bacovia) nu e una exploratorie, deşi nici una strict descriptivă; ea e însă una analitică, o imaginaţie de comentariu al realului, de „simbolizare” a lui; metaforele lui Ion Pop sînt metafore de exeget, traduceri de real în limba simbolistică, procesare strictă a semnului în semnificaţie. N-au niciodată spontaneitate, genuitate; sînt metafore şi imagini de expertiză, replici de resemantizare, de conotaţie premeditată. E o imaginaţie de gradul doi, cu stîrnire culturală, o imaginaţie mediată şi meditată, nu doar inhibată de propria-i modestie (adevărata imaginaţie e tupeistă) şi de sentimentul tot mai cronic al epuizării imaginative (nu personale, ci a poeziei în general), ci şi timidă şi delicată. (Sau, poate, e vorba doar de „impresii secunde”, cum notează Nicolae Oprea: „Lirică de „impresii secunde, filtrate de cenzura lectorului saturat de livresc”; asta ar face însă din imaginaţia lui Ion Pop un simplu jurnal al memoriei, ceea ce n-ar fi chiar adevărat, căci ea face destule investiţii şi în prospectarea imaginativă; e o imaginaţie intimidată, nu doar timidă, dar aventuroasă în felul ei). Manolescu zice că „poetul e un caligraf, concis şi pregnant, dotat cu un foarte fin umor al ideii”; cam aşa e, deşi caligrafia se păzeşte – de la o vreme chiar riguros – de preţiozităţi, iar „umorul ideii” se concretizează în prelucrări simbolice ale notaţiilor, în virtuozităţi de sens


portret în cărbune şi răsuciri de semnificaţie. Cu vremea însă el trage spre sarcasm, spre scriitura iritată şi spre gramatica mai denotativă ori doar mai directă. Conştiinţa unei vinovăţii livreşti îl apasă mereu – iar mai tîrziu cu atît mai tare – pe poet, dar împotriva ei se apără doar cu o autoironie cochetă. Se vede că, de fapt, speră în exorcizarea ei. Ceea ce, fireşte, nu se întîmplă (nici măcar în ultimele volume, dar acolo problema e mai complexă şi ne vom întoarce la ea), întrucît ţine de datul structural. Ar fi ca Ion Pop să sară peste propria umbră. Cu toate astea, Ion Pop nu apucă pe linia poeţilor ce trăiesc din verva inepuizabilă a epuizării. Din contră, se aliază cu modernismul resuscitat, cu lirica de elan semnificant şi se aliniază în cohorta post-blagienilor. E obsevaţia care domină comentariile la primele volume. Nu numai temele sînt de vibraţie blagiană, nu numai topica e uneori contaminată, dar însăşi structura analogică a poemelor e reluată cam de acolo: „De mii de ani pămîntul aşteaptă/ Împlinirea visurilor lui./ Îl chinuie un dor de cer albastru/ Şi-un dor de stele şi un dor de sori/...// Tot astfel te-aştept, te caut, te chem,/ Iubita mea depărtată” etc. (Pămîntul aşteaptă). Gestica, ritualistica, solemnităţile de visare sau de reflecţie sînt şi ele decalcuri blagiene: „Culcat în iarbă, sînt ca un rîu/ În preajma lumii. Pămînt am sub mine/ şi alt nisip decît azurul/Apa mea nu poate duce. Doar zvonuri,/ Ecouri de oameni,/ Migraţia frunzelor/ Îl construiesc pe Ulise” etc. (Repaus). Se-nţelege că Blaga nu funcţionează ca un model neştiut, ci ca unul asumat, aşa încît reflexiile blagiene sînt, de fapt, refracţii; Ion Pop întoarce semnificaţiile în propriul folos, mînuieşte simbolurile în uz personal. Dar modulaţia viziunii e profund - şi cuminte - blagiană. Vorbind despre primele două volume, Valentin Taşcu a remarcat ca specifice acestora „elogiul simplităţii şi al modestiei”, subliniind chiar că „elogiul /.../ este marca imediată a poeziei”. Şi că, din cauza acestei profesii a laudei, „dramatismul /.../ este aproape exclus”. Ca atitudine, Ion Pop se poartă, într-adevăr, ca un franciscan laic şi spontan, verificînd umilinţa şi starea (simbolică) a umilelor. Altminteri, afirmaţia ultimă nu e decît o probă de cît de riscante pot deveni constatările de etapă (oricît de juste), căci nu va trece mult şi poezia lui Ion Pop va trăi aproape exclusiv din dramatismul existenţial. Iar laudele vor deveni nacazanii şi imprecaţii (pe coarda morală şi politică). Poetica laudei (dar nu riguroase, ci atinsă de ironie şi autoironie) şi cîntarea umilelor sînt specifice (şi programatice) în Biata mea cuminţenie. Volumul nu se desparte decît suav de precedentul, dar liniile de opţiune (poetică) sînt mai apăsat trase. E o coerenţă prealabilă de idee şi atitudine care asigură apoi coerenţa de viziune. Gheorghe Grigurcu are sigur dreptate cînd constată că „poetul porneşte cu un plan, cu un contur aprioric al fiecărui poem”. N-ar fi problemă gravă, dacă n-ar fi afectată spontaneitatea chimiei poetice, dacă nu s-ar

vedea cum e condusă chiar şi imaginaţia spre finalitatea prezumată, dacă imaginarul n-ar avea doar funcţie demonstrativă, de acoperire a ideii; dacă n-ar fi doar o ancilla în cadrul ecuaţiei de simbolizare. E drept că Ion Pop e un franciscan intelectual şi că apercepe lumea la nivel de idee şi semnificat; caz în care nu poate tolera prea multă rebeliune a imaginarului şi nici debordanţe nesupravegheate de concrete. Poezia e o disciplină semnificantă şi ea are nu doar o disciplină a semnificaţiei, ci şi o economie a ei; nu se poate lăsa, deci, ademenită în viraje centrifugale. Ea e riguros centrată şi concentrată pe demersul simbolic sau de idee. Asta însă nu înseamnă că Ion Pop nu-i încurajează un principiu baroc de exultanţă a semnificaţiilor. Programatica Să lăudăm, bunăoară, e, în linie principală, o beatificare a marginii ca principiu al formei, al identităţii. Dar glorificarea „marginii” nu e lipsită de conotaţiile negative ale limitării şi mortificării iar imnul e sabotat, pe dinlăuntru, de o abia stăpînită şarjă sarcastică. „Imnificarea” e deopotrivă şi denunţ sarcastic (iar sarcasmul disimulat o formă, desigur, a revoltei). Precum zicea Gheorghe Grigurcu, poetul pare a avea „o înclinaţie reprimată” spre caricatură. E vorba, desigur, de acelaşi „umor al ideii”, care împleteşte retorica de beatificare cu cea de iritare, dar într-un aranjament intelectual al semnificaţiilor şi atitudinilor: „Să lăudăm conturele lucrurilor,/ Ascuţitele muchii care despart de ceaţă,/ Frîiele bine ţinute în mînă de zei,/ Căpestrele, zăbala, fulgerul gros,/ Nechezatul învins în care ele adorm” etc. Imn şi pamflet (reprimat) deopotrivă, poezia inventariază semnificaţiile „marginii”, fiind un catalog concis – şi dirijat spre tensiunea altercaţiei - de sensuri. Această ambivalenţă (de imn sarcastic, să zicem) e cu grijă păstrată ca nucleu de tensiune (afară de poemele dedicate unor simboluri eminent pozitive, cum e pîinea ş.a.) în întreg volumul. Echilibrul celor două retorici e prea fin pentru a nu fi uneori dereglat, dar principiul e ţinerea lor în cumpănă dreaptă, într-un miez de ambiguitate fertilă. Chiar şi prelucrările de mituri (o linie consecventă) sînt efectuate sub mirajul ambivalenţelor, cum e această extracţie din mitul lui Manole: „Intră în zid, îţi spun, în zid -/ Pînă la mîinile încrucişate coboară piatra,/ Pînă la mîinile arătînd în sus./ Pînă la mîinile suferind a fi numai în osul lor.” etc. (În zid). E o procesare inteligentă a retoricii sacrificiale (în retorică opresivă), o aşezare a temei în alt context (uneori aparent contrar) decît cel consacrat. Fireşte, şi aici e vorba de un lirism de speculaţie pe seama semnificaţiei, pe un fond de viziune oarecum alegorizantă. Ion Pop pare a fi mutat partea de originalitate, în întregime, pe seama jocului inedit de semnificaţii, în finalitatea poemului. Oricît de inocentă, poezia lui se bizuie pe erudiţia sensurilor, pe conversia lor, pe bruscarea lor „inedită”.

27


portret în cărbune Pauza cam lungă dintre cuminţenie şi Gramatică tîrzie (1977) îi dă timp lui Ion Pop să şteargă toate urmele blagiene din propria poezie şi să se confrunte fără eschive cu propria condiţie. Cea de „poet livresc”, fireşte, dar care n-are îndrăzneala lui Doinaş de a face „livrescul” egal „firescului”. Propria structură e trăită cu nostalgia alteia, propria poezie „de bibliotecă” visează la poezia „de viaţă”: „Aici, printre cărţi cu grijă aşezate, -/ Da, se va spune, era un ins livresc,/ Cineva murmură, cineva plînge,/ Masa mea-i o cetate cu punţile întinse/ Peste şanţuri adînci, în care vom inventa sînge” etc. (Aici). E o poezie cu „obsesia trăirii nemijlocite”, cum zice Nicolae Oprea. Sau, mai degrabă, cu nostalgia acesteia. În această lamentaţie de sine (pe jumătate alint, fireşte) se ascunde, însă, toată poetica frustrării lui Ion Pop: sîngele lui e „inventat”, nu e, cum ar veni, sînge adevărat. Elegiile lui Ion Pop sînt invocaţii ale realului, dar dindărătul ferestrei, de după medierea transparentă şi suavă (deci riscantă; atîta cît să păstreze o undă de angoasă); nu sînt participaţii la real. Şi nici n-ar mai putea fi, căci Ion Pop trăieşte „în ţinutul în care totul a fost spus” şi unde doar „fără de număr parantezele cresc” (e drept, pentru ca „taina deplină să o închidă”) (Paranteze); rostul lui e marginal, un simplu rost de nuanţă, de pură intercalare. Modestia capătă sensurile unei excluderi, de unde accentele tot mai elegiace (chiar dacă introduse cu extremă decenţă) şi un tot mai consistent sentiment al doliului existenţial; cu atît mai concret cu cît realul „interzis” se afirmă ca o prezenţă tot mai ameninţătoare: „În unghiul acesta drept/ Dintre podea şi înalta fereastră,/ Aşa cum sînt./ Mă străbate lumina./ Acolo, jos, umbra mea -/ un fascicul de raze murdare./.../ Flămînd, mă hrănesc cu pămîntul/ Care-mi închide gura” (În unghiul acesta drept). Volumul e o artă a contemplaţiei (cum bine a observat Nicolae Oprea, notînd că, în general, „ochiul şi fereastra sînt două motive fecunde, ordonatoare ale liricii lui Ion Pop”); o poetică a distanţei, aşadar, a neparticipării. Dar a neparticipării ca excludere, a excluderii ca ştergere în non-sensul existenţial, în inutilitatea totală: „De ce mi-am luat şi scutul şi sabia, - de ce?/ Le ţin în mîini, ca pentru vitejie./ Din ochi şi gură-mi curge nisipul rînd pe rînd,/ Spre-o singură clepsidră, cenuşie” (N-am văzut lei). Gramatică tîrzie e volumul cu cel mai jos ton dintre cele ale lui Ion Pop; deşi nu dramatizează efectele, e volumul în care deprimarea de propria condiţie a căpătat consistenţa excluderii existenţiale. Poetul contemplă, fireşte, lumea, dar mai degrabă îşi contemplă propria inutilitate, cu un sentiment cult, dar nu mai puţin acut, al zădărniciei şi al propriei inconsistenţe. Trece destulă vreme şi între Gramatică... şi Soarele şi uitarea din 1985; iar la Ion Pop vremea nu trece niciodată în zadar; ea mută accentele, privilegiază ceea ce anterior era doar prevestit sau solidifică temele/angoasele iradiante, centrale. Altminteri,

28

volumul vine în imediată coerenţă cu precedentul. Reflecţiile despre condiţie sînt reportaje ale fragilităţii, numai că de această dată cu mai mare aflux de agresivitate; poetul contemplativ, poetul din rama ferestrei nu mai e doar un exclus, el devine o victimă: „Da. Îmbrăcat în fereastră./ Ca un cavaler/ în evul său mediu fragil, în platoşa/ transparentă.// O praştie, doar o praştie,/ ar fi de ajuns./ O praştie, doar o praştie,/ va fi de ajuns” (Fereastră). Ion Pop pare a face un pas decisiv spre poezia realului, dar asta numai pentru că realul – tot mai agresiv – năvăleşte peste el. Poezia lui s-ar vrea, din reflex, un ritual de îmblînzire a realului, de eufemizare a atrocităţii, de prelucrare sedativă a agresivităţii; dar cinismul şi brutalitatea realităţii nu-i mai permit nici măcar iluzia unei domesticiri: „Pumnii izbind în burta celui învins/ ca într-o tobă surdă/ ar putea fi comparaţi/ la urma urmei, cu nişte nuci/ ce se lovesc de-un acoperiş de ardezie/ într-o aurie,/ calmă,/ somnoroasă/ după-amiază/ de octombrie.//'Dar numai la urma urmei' -/ fu auzit grohăind,/ într-un tîrziu, pe cînd cugeta/ tolănit în băltoaca lui,/ într-un moment/ trecător/ de Iluminare” (Iluminare). Pauzele de reverie sînt anulate, iar agresivitatea a devenit compactă. Odată cu ele sînt anulate şi şansele poeziei de a face lumea mai suportabilă, de a întîrzia, măcar, moartea unei frunze. Nu mai poate fi vorba decît de o poezie de reacţie, de biată ripostă. Iar Ion Pop ripostează prin scriitura sarcastică, prin denunţul grotescului istoriei (folosindu-şi, desigur, toată abilitatea pentru ca jocurile de cuvinte să nu rămînă gratuite): „În minte cu un citat din Tacit,/ în gură cu un citat din Tăcere,/ filosofi, înţelepţi, gîfîind/ între brută şi brutărie,/ între librărie şi liberărie,/ pe Boulevard de l'Histoire” etc. (Panteon). Şi, fireşte, păstrînd un umor de fond, un scepticism detensiv. Cum avea să-i spună lui Miko Ervin, interesul lui merge „din ce în ce mai mult” spre „precarul, fragilul, nesigurul om concret”. Spre condiţia concretă a acelor ani sufocanţi. Iar atmosfera din volum, oricît încearcă Ion Pop s-o rarefieze prin intertextualităţi şi alte savanterii sau subtilităţi, e una de sufocare. Senzaţia aceasta vitală e prinsă în modul cel mai direct, chiar dacă discret, cu precauţii de expresie. „Poetul – a zis Marian Popa, vizînd chiar această etapă – se vrea a fi unul al concretului, ironizînd prin abstracţiuni abstractul, ca un optzecist, prin mitologicale sau concepte”. Nici nu mai sînt – mitologicalele şi conceptele – aşa multe, întrucît agresivitatea a suprimat şi acest fond referenţial al realului, strîngîndu-l într-o singură dimensiune denotativă: atrocitatea. Această agresiune îl (va) împinge pe Ion Pop în bacovianism, deşi pe moment el mai solemnizează fragilitatea condiţiei, mai înfloreşte imaginativ angoasa. Dar iluziile cad sistematic şi minimalismul bacovian se anunţă deja ca singurul stil de răspuns: consemnarea nudă, grefierea pură. În Soarele şi uitarea amnezia iluziilor poetice nu e încă totală, asfixierea imaginaţiei de către notaţie e doar


portret în cărbune un proces tensionat în curs. Poetul încă mai speră să reziste şi mobilizează simbolurile într-o ordine conflictuală: pe de o parte, simboluri exorcizante, pe de alta, agresiv maculante. După cum constata Valeriu Cristea, în volum evoluează „două grupe antagonice de metafore şi simboluri”: „exponenţii Permanenţei şi Disoluţiei”. Ion Pop încă mai lucrează cu dialectica speranţei – de unde spaţiul lăsat încă imaginaţiei spre a domestici notaţia. E însă un spaţiu tot mai restrîns şi tot mai dezolant; un spaţiu tot mai irespirabil – şi pentru iluzie, şi pentru imaginaţie. Acelaşi proces curge şi în Amînarea generală (1990), doar că liniile angoasei sînt şi mai consistente. Poezia, cu iluziile reduse, dar încă păstrate, încă mai vrea să înfrunte realitatea – măcar contemplativ; dar tentativa e fatală, căci realitatea (ipocrită, înşelătoare) a devenit pură violenţă: „Se-apropie, iată, Realitatea. Dacă/ o pipăi cu degetul meu cel mai lung,/ are gingăşii de abur şi mătase,/ ci-mi umple de sînge degetul cel mic/ şi-i sfîrtecă unghia prea curioasă”. Iar poezia a ajuns pură cîntare funebră, concert infernal: „Ca şi cum aş cînta/ la cereşti, infernale piane,/ cu clape de zgură şi fum” (Oră). Nici ea nu mai poate face altceva decît să sporească agresivitatea din jur, nu s-o exorcizeze. Tot ce-i mai rămîne e protestul consemnării, mărturia ca reportaj, depoziţia ca fotografie. Ion Pop adaugă, fireşte, sarcasm în desen, dar cu o acută conştiinţă a zădărniciei gestului. Ritualitatea atroce a realului sau atrocitatea sa ceremonialică sînt evenimentele consemnate într-o scriitură tot mai săracă (în iluzii şi imagini) şi tot mai refulată în deprimarea existenţială: „E-o dimineaţă limpede, cum se spune,/ ca un cristal./...// Doar cu un porumbel strivit pe asfalt/ nu se face pustiu în văzduh,/ doar cu o ţeastă rostogolită/ nu intră în panică zarurile,/ numai cu un gînd al tău, cenuşiu,/ nu-i mai posomorîtă/ ziua cea limpede”. (Saeculum). Temele sînt acum teme de urgenţă existenţială iar peisajul e cel cotidian, al realităţii brute şi brutale. Notaţia domină conotaţia, poezia îşi reprimă iluziile. Ea se adînceşte în prozaism şi desenează, cu frînturi de real, un peisaj existenţial coşmaresc. E, poate, un proiect prea strîns, prea riguros urmat, ca o summa de groteşti. „Prozaismul, zice Gheorghe Grigurcu, e asimilat unei feerii lirice în răspăr, unei antiutopii care înlocuieşte utopia cu semn pozitiv”. Lumea lui Ion Pop e acum profund entropizată, distopică, iremediabil atrocizată. Iar poeziei i s-a retras şi ultima prerogativă - aceea de a fotografia măcar realitatea: „N-o să spui sînge dacă vezi sînge/ curgîndu-ţi din gură, strident, pe cămaşa albă, -/ El nu există, nu, nu, e doar un termen de comparaţie,/ şi vei vorbi, surîzînd, despre macii roşii/ de pe cîmpurile copilăriei” etc. (N-o să spui). Aluzivitatea poemelor e mai mult decît transparentă, e intensă, paroxistică uneori. Cînd peisajele existenţiale sînt desenate după natură, notaţia e acută, aproape dureroasă. Dar de regulă Ion Pop nu se

poate abţine să nu-şi „comenteze”, să nu-şi „interpreteze” notaţiile; nu-l rabdă inima livrescă să le lase fără un sens măcar sugerat, dacă nu precizat; nu riscă în notaţia pură; e semnul limitei bacovianismului său. Dar şi al conceptului de poezie-exegeză, de poezieinterpretare pe care-l profesează Ion Pop. Or, tocmai aici se vede că poezia lui e una de „cititor” mai degrabă decît una de „poet”. Ar fi fost un bun prilej ca rolurile să se inverseze odată cu Elegii în ofensivă (2003). Pentru că volumul poartă toate semnele unui şoc existenţial tradus într-un şoc de formulă. Realul ca ameninţare nu mai e acum insidios şi nu mai vine dinafară; el a pătruns în miezul fiinţei şi nu mai e loc de fugă din faţa somaţiei, din faţa panicii instaurate brusc în visceral. Spaima din celule, fiinţa terifiată în propria fiziologie sînt acum temele imperative. Nu mai încape nici o poetică de relativizare, de sarcasme şi ironii protectoare; dar nici elegii despre eşecul poeziei. Din contră, suferinţa concretă reargumentează vocaţia asistenţială a poeziei, o readuce printre limbajele de salvare, printre limbajele de înseninare. Ea reciteşte suferinţa cu dezinvoltură, cu seninătate, dar lectura ei e, de această dată, eficientă. Ea însăşi activează un registru de iluminare care traduce o invocaţie fierbinte, oricît ar fi aceasta procesată cultural, spre a i se seda pathosul: “Nu-i a bine, o, nu,/ bătrîn nenorocit, vai de tine,/ ca un Demostene, cu piatra uitată-n gură,/ ai ajuns, iată, să scuipi/ nisip şi sînge.//...// şi ochii tăi căutîndu-l/ cu disperare pe Înger/ şi tu alergînd, dînd din mîini,/ ori îngenunchind, umilindu-te -/ 'Fă ceva cu mine, nu mă lăsa!'// - 'Dar tu nu eşti un poem/ ca să te pot scrie din nou/ ori măcar corecta,/ cu toate că am ajuns să-ţi cunosc/ toate literele şi virgulele'.// - 'Dar oasele mele zdrobite, dar sîngele,/ dar genunchii mei vineţi tîrîţi prin pulbere,/ dar braţele mele vlăguite, dar tîmplele,/ dar urletul, Îngere, urletul meu?/.../ Dar el n-a mai zis, de departe, decît/ 'Vai de tine, nenorocitule,/ Vai de capul şi de sîngele tău'…” (Ca Demostene). Referenţialitatea culturală a poemelor apără de patetism, dar joacă, de această dată, într-un sistem de agravare. Literele s-au contaminat de moarte. Biblioteca lui Ion Pop nu mai e un spaţiu asediat; ea a devenit o bibliotecă implicată, participativă. Toate decepţiile provocate de această bibliotecă, pe vremea cînd poetul visa să trăiască, sînt răscumpărate prin asistenţa asigurată de cărţi. Biblioteca a devenit vitală. Contaminat iremediabil de prezenţa concretă, imediată şi cotidiană a morţii e şi Litere şi albine (2010). Împreună cu Elegiile..., cu care face un diptic organic şi ale cărui exerciţii de înseninare le continuă, volumul reprezintă „poetica existenţială” a lui Ion Pop. Ea e transpusă în mai toate poemele, dar cu autoironie compasională şi cu o gramatică nonşalantă a „reţetei” de dispariţie: „De-atîta vreme tot fac,/ fac exerciţii de înseninare,/ încerc să şterg din mine orice nor./ Pînă ce

29


portret în cărbune va veni o zi în care/ vă veţi uita la mine ca la cer.// Ce simplu e! Şi nu/ veţi mai vedea atunci/ decît un cer/ lipsit de orice nor,/ de tot senin şi pur.// Doar cerul. Cerul.” (Cîntec simplu). Poeme de exorcizare a panicii, poemele de ultimă oră ale lui Ion Pop se folosesc de strategia ocolului; obsesia face însă ca aceste ocoluri să devină tot mai concentrice şi fiecare tentativă de fugă se regăseşte faţă-n faţă cu tema eschivată. Sintaxa lui Ion Pop se vrea centrifugală (şi face de toate pentru a se îndepărta de ce o doare: prestează oralităţi, se alimentează cu vervă, intertextualizează etc.), tocmai pentru că imperativul lăuntric al poemelor e acut centripet. Ea vrea să „deconstruiască” angoasa existenţială, dar toate frivolităţile tactice ale discursului nu sînt decît o anamorfoză a spaimei. Nici directitatea orală, nici deviaţia imagistică ori reflexivă nu fac faţă insidiozităţii acestei terori interioare, care pune, fireşte, imperativ, deşi subversiv, stăpînire pe discurs. Pornit în joacă, pornit cu neseriozitate, poemul se existenţializează şi se agravează pe drum şi devine, regulat, o confesiune abruptă: „Iată cum stau, de fapt, lucrurile./ Dacă-aş avea o lunetă, un microscop,/ ar fi, poate, ceva mai sigur/ că într-adevăr stau./ Însă mi-am pierdut şi luneta şi microscopul.// Aşa, simt, miop, cum îmi mor ochii/ căzuţi şi striviţi/ parcă sub roţi fierbinţi, -/ văd cît văd,/ văd cîte văd şi-mi pare/ că totul, chiar totul/ vrea să fie altfel decît este.// Dar nu ne vom lăsa. Ah, Triunghiul,/ Pătratul, Cubul şi Piramidele -/ minunate şi fioroase!/ Şi cercul, cercul/ care-a devenit roată/ şi scîrţîie, Doamne, ca o roată!// Şi eu, bîjbîind, clătinîndu-mă, tremurînd,/ a u z i n d u - m ă d i n t r- o d a t ă / c u m s c o t s u n e t e necuviincioase,/ atît de ascuţite, o, atît de/ nelalocul lor./ Cum, din nebăgare de seamă,/ încep să urlu/ de durere, în toiul cîntecului” (Iată cum). Autoironia e doar o formă de autocompasiune (cea mai elegantă posibil), de lectură „de sine” cît mai detaşată. Altfel, cînd priveşte în jur, ba la realităţile culturale, ba la cele morale, Ion Pop promovează o cultură sarcastică a versului, de notaţie caustică. Patologia realităţii e acum strict bacoviană iar boala şi moartea atacă pînă şi spaţiile cele mai sacre, cele mai imune. Nu doar realitatea se malformează, ci însăşi arta intră în descompunere; sau se animă de la principiul vital: „O teamă ciudată, totuşi,/ în acest început umed de primăvară -/ merele din tablouri/ au început de cîteva zile să putrezească,/ ogorul din Peisaj/ se umflă şi începe să mormăie,/ aud cum păsări pline de apă/ se prăbuşesc cu zgomote-năbuşite,/ încolţesc ierburi din pasta verde, verde,/ iar sîngele acelui apus de peste pădure/ se prelinge din rame,/ roşu, roşu./ Din icoane ies aburi, se evaporă/ aureolele prea fierbinţi” etc. (Aprilie). Încă o dată ecuaţia artă-viaţă e rezolvată pozitiv, prin ştergerea discriminării, prin contaminare. Ceea ce ar putea însemna că şi conflictul dintre poetul „livresc” şi nostalgiile lui „vitale” s-a pacificat. Cît de cît, fireşte. În Prefaţa la Descoperirea ochiului, Gheorghe

30

Grigurcu a încercat să rezolve definitiv acest conflict, ba latent, ba tematizat. El constată că, în ansamblul traseului său, poezia lui Ion Pop „ilustrează o mişcare de emancipare /.../ de sub tutela livrescă, resimţită ca o primejdie” şi că, „intenţional”, poezia e chiar „antilivrescă”. Mă miră oarecum această ofensivă a lui Grigurcu, mai ales că poetul Grigurcu e cam în aceeaşi situaţie, iar a lăsa să se înţeleagă că nelivrescul e mai de folos poeziei decît livrescul vine oarecum şi împotriva sa; deşi nevoia de a contrazice un clişeu prea banalizat o justifică îndeajuns. Nu cred, însă, că o justifică şi poezia. Fireşte că Ion Pop s-a tot apropiat de real, dar pe cît de intenţional antilivrescă s-ar fi vrut poezia sa, pe atît de structural livrescă este. Una e să ai realul ca temă şi cu totul altceva să rulezi o viziune ingenuă a lui. La Ion Pop realul e temă de contemplaţie, de interpretare, sau, cînd problema e mai acută, temă de replică. Indiferent cît de aproape sau cît de departe e poezia de real, cît de mediat sau brutal e contactul dintre ele, Ion Pop e un cititor al realului şi al realităţii, iar poezia sa – o interpretare a lor. Un exeget de simboluri stă întotdeauna între poet şi real. Dar ăsta nu-i un viciu de poezie.

CALENDAR BUCOVINEAN 1.03.1926, Baia, jud. Suceava (d.1988) – Viniciu Romulus Gafi%a 3.03.1941, Frasin, jud. Suceava – Radu Mareș 2.03.1943, Șerbău,i, jud. Suceava – Vasile &apove' 8.03.1952, Vama, jud. Suceava – Albumi%aMuguraș Constantinescu 9.03.1925, Șcheia, jud. Suceava (d.18.01.2002, București) – Dimitrie Păcurariu 10.03.1942, Suceava – Nicolae Prelipceanu 11.03.1951, Călinești-Cuparencu, jud. Suceava – Ion Cozmei 12.03.1937, Oprișeni, Siret - Nicolae Bile%chi 12.03.1930, Volovă,, Rădău,i (d. 11.07.2003, Suceava) - Clement Antonovici 14.03.1911, Horecea Mănăstirii, Cernău,i (d. 7.04.1992, Timișoara) – George Drumur 23.03.1953, Dolhești, jud. Suceava – Mircea Aanei 23.03.1951, Gura Humorului, jud. Suceava (d. 21.02.2000) – George Gavrileanu 23.03.1924, Botoșana, jud. Suceava – Pan Solcan 24.03.1924, Zlătunoaia, jud. Botoșani (d.7.08.1998, Suceava) – George Damian 24.03.1953, Udești, jud. Suceava (d. 16.05.2007) – Mircea Motrici 26.03.1937, Tișău,i, jud. Suceava – Ion Paranici


poesis

epica magna Atena Fishta (II) Bedros HORASANGIAN

Putea să facă o excepţie, măcar de ziua ei. Era târziu, trebuia să plece. La şase avea întîlnire cu un nou prieten. Sau cum să-i spună domnului doctor Walser? Corespondau de ceva vreme pe mess, îl cunoscuse la un eveniment de-al doamnei Rodriguez. Sau mai văzut la Trocadero şi au pus pe picioare un mic proiect. Amănuntele nu contează. Îi dăduse şi cîteva cărţi, se dovedea un om manierat şi cultivat. Nu i-a displăcut compania lui. I-a devenit pacientă dintr-o întîmplare, sau din comoditate, poate şi una şi alta. Cînd i-a spus lui Roger, a dat din umeri. Ceva de genul faci –ce –vrei, dar cumva mulţumit de ea că a găsit pe cineva cu care să-şi împărtăşească entuziasmele culturale. Domnul doctor şi picta, scria și versuri, ba chiar cînta şi la vioară în orchestra medicilor. La Paris se poate pierde vremea şi în mod plăcut. Timp nu prea este.Voia şi ea să facă ceva, fără să fie prea convinsă că şi poate. Să scrie o carte de călătorii, să ia lecţii de pian, să-şi publice jurnalul, să faci un copil, să începi o altă carieră, la patruzeci de ani poţi începe orice. Oarecum. Dar nimic nu e uşor, îi tot vorbea domnul doctor cînd ea mai întîrzia să plece din cabinetul lui. Asistenta strîmba din nas cînd se lungeau la vorbă. Se ştiau doar de cîteva luni. Pleca cam nedumerită de la cabinet, oricum analizele au ieşit bine. Doar că. Doar că ce? Părea complicat scrisul, aşa cum i se confesa prietenul ei. Dar ea nu înţelegea. N-a prea avut timp de scris, mai mult a trăit. Cum să fie greu cînd ea scrie pe blogg tot ce-i trece prin cap şi treaba merge ca unsă. Şi o pagină în treizeci de minute, atunci cînd avea chef şi o zgîndărea o idee? Nu se lăsa pînă nu o punea pe hîrtie. Nu-i plăcea să scrie decît de mînă. Mergea repede, avea un stil cursiv şi un anume simţ al oricărei limbi pe care o folosea. Ştia ce urma să scrie, frazele se legau una de alta, ideile curgeau frumos, ţinîndu-se de mînă. Ca la şcoală. Parcă se plimba prin lume cînd începea să scrie. O călătorie în jurul propriei tale fiinţe. Fără efort și fără transpiraţie. Şi încheia rotund, frumos, ca într-un chenar. Şi ea se minuna cum îi venea ultima frază, cum se potrivea la fix, ca ultima piesă dintr-un puzzle. Punct. Nu mai era atunci nimic de adăugat, nimic de revizuit. Textul era întreg, complet, perfect. Şi atunci cum să fie greu? Rămînea încă o enigmă pentru ea. Domnul doctor o asigura că poate să facă un copil liniştită. A bucurat-o vestea asta. Cum rămînea cu Roger

şi cu scrisul? Dar dacă e să plece la Barcelona şi Paris-ul nu o mai satisface? Iar de Albania nici că-i pasă dacă intră în NATO sau nu intră. E deja membră NATO. Îşi strînse în grabă lucrurile, se îmbrăcă şi se îndreptă spre uşă. Nu contează succesiunea evenimentelor. Ordinea lor cronologică. Nici măcar adevărul lor. Colegele i-au urat din nou „La multi ani!”, ea se îmbujorase toată, de bucurie şi de la alcool, „Ce frumoasă eşti cînd zîmbeşti...”, avea ea în urechi vorbele lui Raymond, oare de ce Roger nu-i face niciodată nici un compliment? Da, el e un tip ocupat, flegmatic, nu se omoară cu dulcegăriile. Şi zice că nici femeile nu-l prea mai interesează, una doar îi ajunge, ei da, de parcă ea nu ştie toată povestea cu Michelle şi cu Kim! Mai bine să nu-şi mai aducă aminte, a trecut. Nu pot spune că nu am iubit-o pe Atena. Ba din contra, aşa , în felul meu. Asta ce mai e? Cine s-a băgat pe fir, nu cumva e un apel greşit ? Ce zi frumoasă ! Se grăbea către cafenea pe strada semi-luminată de lîngă Place Dauphine. Cum de s-o fi nimerit să se întîlneasca cu domnul Walser chiar în seara asta, de ziua ei? Se gîndea că era doar o coinciden,ă. Dar ea nu prea mai credea în coinciden(e, mai ales după experien(ele din ultimii ani. Trecuse prin prea multe întîmplări ca unele lucruri să i se mai pară simple coincidenţe. Nimic nu mai e întîmplător pe lumea asta. Şi nu trebuie să crezi neapărat în destin. Oricum, asta era. A deschis ferm uşa cafenelei, a intrat, a urcat la etaj şi a făcut cîţiva paşi către colţul din dreapta, unde ştia că îl va găsi pe Dr. Henry Walser. Pereţii plini de fotografii. Fum, mulţi tineri. Era acolo, surîse cînd dădu cu ochii de ea. Nu mai e voie să se fumeze, dar Franţa rămîne Franţa. Intelectuali, studenţi, turişti. La Rotonde, Le Dome, La Flore, 2 Magots, să te tot întîlneşti cu oameni cu care vrei să stai de vorbă. Se fumează, sau se fuma, cine poate spune exact cînd se întîmplau toate astea? Se mai închide măcar un ochi din cînd în cînd. E doar o ţară latină. S-a ridicat în picioare, i-a sărutat mîna şi a invitat-o, cumva ceremonios, să ia loc. Nu ştia pe unde să pună sacoşele cu care venise. Îşi luase acasă cadourile. Şi îi adusese şi domnului Walser un borcănel de tempenade, pare straniu, aşa, de poftă - prea se lăudase cu ce face ea, un soi de complicitate, trebuia să guste şi domnul doctor! Apucături din Balcani. Ce chestie, să dai cadou unui doctor din Paris, un borcan de pastă de măsline! Pare neverosimil. Rîd şi curcile de ea. Dar ei deja aveau codul lor cu mîncărurile, gastronomia este un bun vehicul pentru sentimente, îi livrase domnul doctor deşteptăciunea asta. Mă rog, cumva trasă de păr. Au comandat de băut. Chelneriţa, una blondă şi plictisită, aştepta comanda cu un carneţel în mînă. Muzica era cam tare. El a cerut un whisky, ea un gin cu apa tonică. Nu prea îi plăcea ginul, i se părea că are gust de vodcă. Alcool sec și tare. Şi ea nu prea suportă. Mă rog, poate mai bine decît bere. Îi aducea aminte de

31


epica magna vremurile de demult, cînd era în liceu şi se îmbătase pentru prima dată. Era la mare, în ultima vacanţă, la Saranda, Doamne ce-l mai iubea pe Fajk. Era atît de tînără. Marea albastră, ea iubea nebuneşte. Şi el atît de brutal, era furios pe toată lumea, nu a înţeles niciodată acea agresivitate a lui. S-a sinucis. Să uite. Auitat deja. Au tot trăncănit. Una, alta, printre alţi clienţi, muzică, fum, telefoane. Şi-au vorbit. Multe. Domnul Walser îi povestea de munca lui la cabinet, de ce mai punea la cale. Am un pacient, straniu, îi pomeneşte de o femeie. E studentă la Conservator şi mănîncă mult, e complexată de greutatea ei, dar asta o face să se piardă în muzică, să se retragă, să studieze. Cîntă la pian cu o tehnică desăvîrşită, dar la cap ceva nu merge bine. Are o fixa(ie cu kilogramele în plus, numai că o supără kilogramele, se vede grasă, urîtă, e singură, suferă, plînge, nu prea are prieteni. Dar dacă o auzi, înmărmureşti! Ce naivi sunt uneori bărbaţii cînd e să judece femeile, şi-a zis ea. Deja o deranja fumul de ţigară. Ce frumos! Şi ei i-ar fi plăcut să cînte la pian, şi-a dorit de mică, bunicii au dat-o la un profesor particular care i-a spus că are talent, era un copil foarte deştept, prindea repede notele, avea ureche muzicală. A urmat cîteva ore, dar au luat-o părinţii acasă să o dea la şcoală. Şi vraja s-a rupt. Adio pian. Doar un comunism imbecil din care nu a ieşit nimic. A rămas doar un vis neîmplinit dupa care mai suspină încă. Oare cîţi ani are cu adevărat? Au vorbit, au fumat, au băut și iar au vorbit. Cuvintele se amestecau cu fumul, cu ginul și mirosul de cafea. Oamenii părăseau rînd pe rînd barul, dar ei stăteau tot la masa micuţă din colţ şi vorbeau, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc. Nimic nu mai conta. Ea ar fi trebuit să fie demult acasă, era şi ziua ei, poate că Roger îi pregătise o surpriză, poate o aştepta. L-a sunat să îi spună că mai întârzie, să nu îşi facă griji. Vocea lui calmă i-a spulberat orice întrebare suplimentară. Putea să mai stea, nu mai avea o oră. Dar ce mai conta.Un taxi te scoate mereu din încurcătură. Oare de ce s-au tot lungit la vorbă? Şi-au povestit din copilărie, fiecare din viaţa lui. Nu se cunoşteau prea bine, mai schimbaseră cîteva sms-uri şi telefoane, dar părea că se ştiau de o viaţă. Şi-au dat seama că aveau multe frămîntări în comun, aceleași întrebări. Se simţea bine. O zi de sărbătoare, îşi dăruia o zi de vacanţă. Să fi fost oare din cauza alcoolului, a fumului, a orei tîrzii? Nu știa, dar i se părea că îl ştie pe omul acela, acesta, da e aici, acum nu mai este, de demult. A povestit apoi de Roger. Poate dintr-o altă viaţă. Ciudat, se gîndeau, şi el şi ea, ce gîndeau, fiecare în felul lui, cu cuvinte mute, nerostite. Fără cuvinte. Era ceva care îi lega, nedeslușit – acea linie fină între absurd ireal şi realitate, nu putea spune ce. Aveau

32

aceleaşi întrebări în faţa cărora se oprise şi ea de atîtea ori. Banalităţi, altfel. Care e rostul ei pe pămînt, care e scopul vieţii, prostii, mă rog, chestii din astea. Simţea uneori că a fost trimisă aici să ducă ceva la bun sfîrşit, că toţi aveau o misiune, fiecare în parte, dar nu putea să pună piesele cap la cap. Şi bărbatul din faţa ei, pe care nu îl cunoştea prea bine, ajunsese şi el în acelaşi loc. De parcă alergaseră toată viaţa pe cărări diferite, ca la maraton, îndemnaţi de o întrebare fără răspuns şi acum se întîlniseră într-un punct. La o răscruce, în faţa unui zid de ceaţa. Ea, copilul, Barcelona, cum să decidă? Cinci ore din viaţa unui om. Roger ştia tot ce s-a întîmplat, ce au discutat, ce au mîncat, ce au băut, dacă s-au pipăit sau nu. Tot. De unde ? Nu se ştie. Ce era dincolo? Unde se termina şi ce începea după pîcla asta? Sigur e ceva, răspunsul era peste zid, e după abur, gîndea ea, poate, şi unul și celălalt. Cum să cunoşti un om? Dar pe tine? Nu știa nici unul ce să spună. Ce şi cum. Ce şi cum ce? Gîndurile se ciocneau mute. Nu mai era nimic de adăugat. Ajunsesera la final, la finalul lumii, la finalul silabelor. Se făcuse tîrziu, singuri în tot barul. Au cerut nota de plată şi, rîzînd, au ieşit pe uşă. Vorbeau tare si rîdeau, tocmai poate ca să ascundă stînjeneala a ceea ce descoperiseră. A condus-o la staţia de taxi, era frig. Şi-au luat la revedere cu un gest scurt cu mîna. Zîmbetele de circumstanţă. Ea a crezut că domnul doctor o s-o sărute, dar nu s-a întîmplat aşa. „Mi-a făcut plăcere!”, „Şi mie la fel...” , Bonsoir!”, „Aux revoir!” Atît. Se îndrepta spre casă cu gîndurile încîlcite . De la fum, de la băutură, nu mai știa. Se uită la ceas. Trecuseră cinci ore. Cinci ore! Cînd s-au dus, se întreba nedumerită? Cinci ore din via(a ei, nici cu prietenele ei nu stătuse atîta la o cafea, ultima data vorbiseră vreo trei ceasuri şi pe urmă fiecare s-a întors la casa ei, la soţ, la copii. Un întreg trecut de care nu te poţi rupe într-o secundă. Chiar dacă se poate alege praful în două. Nu înţelegea, era puţin ameţită și parcă pierduse no,iunea timpului. Cinci ore. Băuse cinci pahare de gin, dar cine le mai numărase? Aşa îşi amintea, probabil, cîte unul pentru fiecare oră! Surîse la gîndul că via(a ei se măsura în pahare de gin! Cum ar fi să își măsoare zilele în kilograme de portocale, în borcane de icre, în căni de ceai sau porţii de peşte la grătar. O via(ă ar avea milioane de felii de pîine, ani lumină de tartine cu pastă de măsline şi un număr infinit de paie de cartofi prăjiţi întinşi pe o Cale Lactee de ketchup sau mujdei de usturoi! Îi place usturoiul. Nici francezilor nu le dispalce.Arîs cu poftă în sinea ei, pe faţă îi apăru din nou un zîmbet. Îi place să mănînce. Şi să fie ea însăşi. Domul doctor Walser. Roger i-a promis o casă nouă, ce să-şi mai dorească. O femeie fericită. Cîteva minute. Suficient uneori. Şi Barcelona? Ajunge acasă, descuie încet uşa şi se strecură în vîrful picioarelor la baie. Întuneric, Roger dormea


demult, ce să mai facă aproape de miezul nop(ii dacă nu lucrează. Are şi astfel de zile. Nu o să îi spună nimic mîine, știa sigur. Tot nu îi ieșeau din cap paharele de gin şi cele cinci ore. Tîrziu puse capul pe pernă, cu ochii grei şi gîndurile împrăștiate. Poate mai avea să se întîlnească cu domnul Walser. Cine ştie. Păi de ce să nu se mai întîlnească, doar mai aveau multe să îşi spună. O să facă şi un copil. Deşi era sigură că nu şi-ar mai fi putut spune nimic, că nu mai era nimic de completat, îşi spuseseră tot ce era de spus. Ca doi camarazi care se pregătesc de bătălia finală pe front. Au murit mulţi prin Albania natală din cauza luptelor. Şi Codul lui Lek mai face şi azi victime. Sîngele şi onoarea, un fel de a spune, uneori a fost totul o aiureală. Deodată totul în jur începe să se mişte. Nu înţelegea ce se întîmplă, se făcuse frig si întuneric, pămîntul se cutremura şi Roger nu a mai avut vreme să ducă gîndul pînă la capăt, un pocnet surd îi înfunda urechile. Nu, nu erau la Beirut, nici la Bagdad, nici în Afganistan. Nici în Haiti. Oare unde se găseau. Peste cîteva ore echipele de intervenţie au tras-o de sub dărămături. Explozia lăsase puţine case în picioare. Se auzea prin preajmă cuvîntul atentat şi numele Al Qaida. Un avion a luat-o razna, ca la Amsterdam. Atena avea pijamaua plină de praf, dar faţa era neatinsă, senină, parcă dormea. Fericită. Avea de ales. Urma să aibă un copil, şi Roger să-i proiecteze o casă pe gustul ei. Sau să plece la Barcelona. Roger stătea într-un colţ, privind mut.Cu părul ciufulit, în papuci şi cu pătura pe spate, încremenise lîngă bucata de zid despicat şi se uita cum doi bărbaţi din echipe de intervenţie o pun pe o targă. „Se pare că nu are multe fracturi... Şi pulsul e bun, nu vă faceţi griji, o să scape...”, i-a spus unul dintre cei doi. „Cine e doamna ?”, a întrebat celălalt în timp ce deja ridicau targa. „Soţia mea...Atena Fishta”, a răspuns Roger. Galben la faţă. Nu înţelegea ce se petrece în jur. Dar cine putea spune că ar şti mai multe? S-a apropiat încet şi, fără să clipească, i-a trecut palma lui caldă peste părul ei scurt, de culoarea scorţişoarei. I-a sărutat mîna. Ea a zîmbit, „Vreau să fie băiat, Roger!” El a înţeles că n-o să mai plece la Barcelona. Doar el aranjase atentatul. Cîteva secunde doar. Atena abia se tunsese de cîteva zile. El ştia şi asta. Ştia tot. Dar nu ştia dacă Atena îl iubea cu adevărat. Urma să afle. Zîmbeau amîndoi. Ambulanţa a plecat cu sirena urlînd, strada era plină de praf şi de cască gură. - Ce s-a întîmplat ? - Se pare că a născut o femeie înainte de termen..., deja se dădeau explicaţii. Cine ştia adevărul despre Albania ? Şi ea. Atena Fishta. Produsul naţional brut pe cap de locuitor a crescut în ultimii ani înAlbania cu 7,5 %.

biblioteca Bucovina literară Gheorghe Gabriel CĂRĂBUŞ, Alis Niculică, Adrian Gafiţa, Bucovina literară, Bibliografie 1990-2010, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera“ Suceava, 2010

Emil SATCO, Alis NICULICĂ, Pentru promovarea artei şi literaturii în Bucovina, Grup Muşatinii, Suceava, 2010

Nicolae COANDE, Femeia despre care scriu, Târgu Jiu, Editura Măiastra, 2010

Liviu Ioan STOICIU, Pe prag (Vale-Deal), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010

Săndel STAMATE, Fugă în roşu, Galaţi, Fundaţia Culturală Antares, 2009

Ioan BARB, Picătura de infinit, Sibiu, Editura A.T.U., 2010

Ioan BARB, sub via fiinţei plâng strugurii, Sibiu, Editura A.T.U., 2010

33


o antologie a poeziei româneşti Mihai Ursachi Mircea A. DIACONU

Coborît din romantismul german şi parcă din fantezia lui E. A. Poe, Mihai Ursachi lasă la vedere un personaj himeric şi în acelaşi timp morbid, care cultivă extazul morţii şi trăieşte iluminarea marilor transmutaţii alchimice. În spatele măştii, sfătuit poate de Demon, un alt personaj, unul care ştie că se hrăneşte cu „vedenii” şi care deconspiră marile angoase şi marile iluzii, fie ele şi ale poeziei. Numai că hohotul sinistru e numai ironie. Prin urmare, nu poezii pe tema neantului scrie Ursachi, nu elegii pe tema morţii, ci un fel de imnuri închinate ironiei care face ca moartea, neantul, golul să-şi piardă semnificaţia şi să hrănească poezia, existenţa însăşi. Magistrul din Ţicău, cum se numeşte de cîteva ori, este, orice s-ar spune, un maestru al ironiei care se salvează de ameninţarea neantului printr-un sens iluzoriu, hypnotic, rămas în permanentă stare de virtualitate. (M. A. D.)

Jilţul verde

pendula stă moartă şi fără de rost. Am fost mai întîi printre lunci şi mesteceni, în ce te mai legeni tu Ana, te legeni... Pogoară în braţe'mi spre-a nu te mai pierde, la noi la pădure, în jilţul cel verde... Şi cît de ciudată mai fuse şi ora la care-a venit ca prin vis Minodora... O Doamne, nu uit şi nici nu ţin minte ce-a fost mai tîrziu, ce-a mai fost înainte. Era pe la două de noapte, îmi pare, în muzici nebune ciocneam la pahare. Iată, aprind iarăşi sfeşnicul, iată, o, dansul acela, odată, vreodată... Mai eşti încă-aici, Minodora, sînt ani, mai porţi la jartiere cei treizeci de bani? În jilţul cel verde acum mă cutremur, un plînset anume străbate prin vremuri. Iubita mea albă, atîtea păcate, tu l-ai iubit pe sărmanul meu frate...

Cînd crengile toamnei se scutură'n casă m'aşez cu mîhnire'ntru'n jilţ de mătasă.

Pumnalul acesta e darul de moarte, lumina în sfeşnic abia de mai arde.

Acestea sînt crengile care în floare intrau printre gratii odinioară...

E foarte tîrziu şi de tot întuneric, şi mă scufund într'un calcul himeric.

Alături stă arcul cu care la ţintă am tras într'o floare curată şi sfîntă.

În jilţul cel verde eu stau cu mîhnire, păianjenii ţes împrejuru' mi la fire...

Pe jos printre note, străvechea vioară în semi'ntuneric, cu trup de fecioară.

Autointerviu

În jilţul cel verde eu stau cu mîhnire şi cîtă iubire, o cîtă iubire... Acum e tîrziu şi se face'ntuneric şi mă scufund într'un calcul himeric. Cîţi ani să mai fie, ce oră a fost,

34

Vezi'ţi de treabă Ursachi şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei. Tu care în adolescenţă ai vrut să te faci oier, apoi funcţionar la „Piscicola", tu care ţi-ai amăgit insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce


o antologie a poeziei româneşti persecuţi tipografii, zeţarii, amicii, oamenii cei cumsecade (criticii literari nu contează - sînt mult prea şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă o dată pe sfoară, mai bine te-ai face copac, boiler electric sau varză. Termină naibii.

Confidenţă prozaică Tu rîzi, şi pe bună dreptate, pentru că mi-am jucat viata aceasta (mulţi socot că e „singura, singura viaţă") pe ceva derizoriu şi lamentabil şi chiar ridicul, pe ceva mai suspect chiar decît zoile chioare-ale vorbăriei. Bărbat zdravăn fiind, şi la trup şi la minte, aş fi putut deveni militar de carieră sau prelat, inginer sau chiar om de afaceri. Întrepid, aş fi putut să adaug ceva la averea familiei, şi, precum Schopenhauer, la 84 de ani, pe patul de moarte să pot afirma că la bancă am lăsat după mine un cont mai rotund decît am primit. (Acum, între noi fie zis, ce s'a făcut din îndelungata agoniseală avară a filosofului, unde sînt banii lui?) Aspiranţii la glorie... Cucerind teritorii, însuşi Caesar alterna pilum cu styl-ul… Unde sînt Hannibal, Scipio şi Alexandru, unde acel Bonaparte, ce s'a ales din coşmarele Hitler şi Stalin? Nişte flamuri mîncate de molii, planeta a fost cucerită de Mercedes Benz.

Chiar şi mai lacomi de glorie au fost Al. Macedonski şi Nichita Stănescu, (sau Baudelaire, dacă vrei), generoşi şi meschini oficiind paţachinelor. Nu'i nici un tron pentru ei, iar elevii (mai ales repetenţii, care sînt cei mai buni) n'au auzit şi nu vor să audă de dînşii (sau îi abhoră în şoaptă'n closetul liceului). De aceea îţi spun, toată baza mea (ştii prea bine că's mai vanitos decît Lucifer însuşi), este Nimicul. O glorie fără cusur şi inalterabilă îmi construiesc în secret, folosind ca unelte disimulaţia (aplicată îndeosebi mie însumi), mistificarea şi infamia. Prin ele voi ajunge stăpîn absolut al imperiului fabulos, fără margini în timp sau în spaţiu, nelegat de hazardul nu mai ştiu cărui obscur idiom, voi fi autarhul Nimicului. Mai mult nu'ţi mai spun. Confidenţa aceasta — în ciuda armoariei mele (Să nu te încrezi) — pentru simplul motiv că te detest.

Altă scrisoare Pot să'ţi spun că sînt sănătos, deşi am reumă, podagră, precum şi un mic cancer. Fac necontenite progrese în domeniul atît de labil, de alunecos şi riscant al poeziei. Am ajuns atît de aproape de perfecţiune, încît nu scriu nimic. Marile mele poeme, marile, unele din ele în cinci părţi, altele'n zece, datorită acestei desăvîrşite virtuţi la care-am ajuns, sper să nu le scriu niciodată. Numai aşa îmi pot menţine forma poetică. Dar în fine, . destul despre asta. Mă întreb ce'ţi mai face nevasta, pe care atît am iubit-o. Noaptea îmi amintesc diferite poziţii cu ea, şi nu pot să dorm. Sforăie? La bătrîneţe mai toţi sforăim. (Ştii tu povestea cu sfoara.) Mă gîndesc la moguli, îi visez mai tot timpul pe Ginghis şi Stalin. Văd că bat cîmpii, aşa că'ţi urez cele bune, şi mai ales o moarte plăcută, prin violenţă şi cu surpriză.

35


chipuri şi privelişti Bătălia cu şi pentru Emil Brumaru (I) Liviu ANTONESEI

Basarabia, Moldova, Bucovina, Moldova Emil Brumaru, păstrând proporţiile, a luat-o cumva pe urmele lui Homer! Nu, nu mă refer la poezie, ci la destinul, ca să spun aşa, geografic al poetului. Pentru marele poet epic antic au ajuns să se lupte şapte cetăţi ca loc al naşterii. Pentru poetul nostru liric, îşi încrucişează, simbolic, spadele trei provincii. Născut la Mahmudia, în Basarabia, EB şi-a petrecut şi o mică parte a copilăriei acolo, după care a urmat refugiul în ţară, fixarea la Iaşi, desfăşurarea studiilor aici, pînă la nivelul absolvirii facultăţii de medicină. Aici, adolescent, şi-a scris şi primele poeme. Doar că avea să aştepte cîţiva ani ieşirea la lumina tiparului, care s-a petrecut pe cînd era medic la Dolhasca, în Bucovina. Începutul consacrării, avea, în acelaşi timp, să-l despartă de medicină, pentru care, mărturiseşte, nu avea vocaţie, şi să-l reîntoarcă la Iaşi. Şi, pentru că aceste peregrinări nu erau îndeajuns, să mai adaug că, de la bun început, EB s-a înscris în Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, secţia de Poezie desigur. Al cui este EB? Aş răspunde, dialectic, că al nostru, al tuturora, dar aş menţiona că toate aceste locuri formative au avut un rol în geneza poezii sale, ca să nu mai vorbesc despre uriaşa sa cultură poetică şi literară în general. Rareori, am întîlnit un împătimit al lecturii, care să-şi conducă „viciul” pînă la „raptul de cărţi”, precum poetul lansat public pe cînd locuia la Dolhasca, care se întorcea, din vizitele la Bucureşti sau Iaşi, cu genţile doldora de cărţi – unele primite de la autorii lor, altele achiziţionate din librării şi anticariate, celelalte după cum spuneam!

Un autor care mă tot blochează Mi-a plăcut, de cînd am făcut cunoştinţă cu ea, poezia lui Emil Brumaru. În acelaşi timp, îl cunosc de vreo jumătate de viaţă pe autor şi asta m-a pus mereu într-o situaţie cumva blocantă, oarecum perplexantă. Nu e tocmai obişnuit, pe la noi, să-ţi placă şi să apreciezi autori în viaţă, ba îi şi mai cunoşti pe deasupra. Aşa se face că nu am scris, pînă acum, decît trei articole despre

36

poezia sa – prima oară în 1983, la trei ani de la apariţia Dulapului îndrăgostit, cea dintîi antologie masivă a poetului, deşi punctul de plecare era chiar antologia!, de unde se vede că mi-au trebuit aproape trei ca să mă deblochez; a doua oară în decembrie 1988, cînd părintele tamaretelor se pregătea să devină semicentenar, chestie care avea să mi se întîmple şi mie peste un număr de ani. Şi, ca să fiu sincer pînă la capăt, în fapt, cel de-al doilea articol îl topea, îl extindea şi îl nuanţa pe cel dintîi. A treia oară, dezvoltam ce scrisesem mai înainte într-o prefaţă la ediţia electronică de pe www.liternet.ro . Iar acum, normal, voi topi tot ce-am scris în textul de faţă, ţinînd desigur seama de noile apariţii editoriale ale poetului, că doar nu mi-am schimbat între timp părerea, nici lui nu i-au scăzut opera şi/sau vizibilitatea. Am deci în vedere şi volumele de poezii „fistichii” scoase recent la Nemira şi Brumar, dar şi apariţiile (aproape) Opera Omnia, de la Cartier şi Polirom. Emil Brumaru este un autor pe val, cum se spune şi, ca unul care am crezut mereu în marele său destin poetic, sînt foarte bucuros că lucrurile stau aşa. În ultimii ani, dimensiunile remarcabile ale acestei opere lirice au ajuns la apogeu. Au început să i se dedice volume monografice, nu doar capitole în cărţile celor mai importanţi critici, a dat la lumină o parte din poemele din fostele „carnete secrete”, din care înainte de 1989 putea doar să citească altora, nu să le şi publice etc. Aceste evoluţii, cum vă daţi seama, n-au contribuit la scăderea capacităţii mele de a mă bloca, ba din contra. Aşa că, atunci cînd mi s-a propus să scriu prefaţa la antologia de la Liternet, prima mea reacţie a fost să refuz! În fond, scrisesem două articole, îmi dădusem obolul faţă de marele poet, mă puteam socoti absolvit. Doar că dracul nu stă liniştit! Pe de o parte, presiunile amicale ale editorilor, pe de alta, faptul că, totuşi, îmi plac provocările, m-au scos din blocaj. Aşa că am acceptat dar, ca să nu-mi pierd cu totul deprinderea blocajului, am terminat textul în ultima clipă! M-am supus, de bunăvoie de data aceasta, unei noi provocări, ca să încerc să-mi spun „ultimul cuvânt” despre Brumaru!

O cosmogonie scrisă pe mantaua lui Cehov Întreaga operă de pînă acum a lui EB – mai întinsă decît ne-am aştepta de la leneşul care se laudă poetul că este! –, comentată în sute de articole şi în cărţile despre poezia contemporană ale celor mai importanţi critici de azi dar, caz foarte interesant, şi în cele ale unor autori tineri sau foarte tineri, a impus, fără urmă de îndoială, un autor de o originalitate spectaculoasă, creator al unui


univers poetico-ficţional recognoscibil chiar şi doar la lectura cîtorva poezii, dacă nu cumva şi numai a cîtorva versuri. Despre Brumaru s-a scris foarte mult şi adesea exact, spunîndu-se nu puţine lucruri importante, dar – vai! – nu şi esenţialul. Vreau să spun: au fost enumerate, clasificate şi catalogate – uneori cu minuţie diabolică! – elementele alcătuitoare ale universului său liric, a fost relevată neobişnuita stăpînire a regulilor retoricii poeziei, comparabilă doar cu cea a unui Şerban Foarţă – nu degeaba cei doi autori sînt socotiţi fraţi lirici! –, s-a vorbit despre convenţia naivităţii (potrivită formulă, de altfel!), despre pansenzualismul acestei poezii, despre dimensiunea sa ludică sau despre caracterul său intimist ş.a.m.d. Din păcate, aproape nimeni (deşi, de pildă, Doinaş, în eseul din Lectura poeziei, era foarte aproape de aşa ceva) nu s-a întrebat spre ce conduc toate acestea, care este finalitatea ultimă a unei atari anevoioase, laborioase îndeletniciri: să faci (anglo-saxonii folosesc pentru scriitor şi termenul maker, iar spaniolii el hacedor, ceea ce ar însemna, în ambele limbi, făcător, care trimite la facere, chiar la Facere, la Geneză...), deci să faci poezie de spiţa cea mai înaltă pornind de la elementele zise umile nu e deloc uşor, mai ales atunci cînd colegii de generaţie şi, mai cu seamă, cei din generaţia anterioară lucrează pe suprafeţe enorme, la scară cosmică, alcătuind urieşeşti cosmogonii ori debile mitologii, utilizînd o recuzită ce depăşeşte constelaţiile infinite ale Universului! Aş putea presupune că blîndul nostru autor, Îngerul E B, excedat cu asupra de măsură de aceste cosmogonii ale „Universului mare”, de lucrul la scară macrocosmică din volumele colegilor săi, şi-a propus să schimbe perspectiva – cîştigîndu-şi o invidiabilă singularitate! – , să ne ofere – el! – o cosmogonie oarecum au rebours sau a l`envers, miniaturală, uneori microscopică, însoţită de o teogonie (şi, deci, de un panteon pe măsură): Glycera, detectivul Arthur, Julien Ospitalierul (în versiune prescurtată, JO, adică Jo, adică Jupiter!), Reparata (cea cu trei ţîţe, ca femeia matriarhatului, în binecunoscutul roman „mitologic” al lui Gunther Grass), „îngerii de catifea”, Şarpele de mătase, Fiul etc. O cosmogonie care ne oferă un univers fără centru, o cosmogonie a unei atotîntinse provincii, cumva ca în lumea de altădată a lui Anton Pavlovici Cehov, pe care – nu-i vreun secret – Brumaru îl iubeşte fără măsură (şi bine face!) şi pe care, de cîte ori scria Roua lecturii, îl cita cu regularitatea unui metronom bine reglat. Scrie, de fapt, pe mantaua lui Cehov! Panteonul acesta, aparent atît de disparat şi de contradictoriu, este totuşi de o stranie coerenţă, ceea ce mă duce cu gîndul la construcţiile halucinant coerente ale gnosticilor, chiar dacă aceia lucrau la nivelul Universului, la scară cosmică.

teme din vremurile noastre Existau şi mitropoliţi con cojones así de gordos Luca PIŢU

Din arhivele PCR aflăm multe si mărunte. Apoi profitam hipertextualmente de respectivele, preacinstitele, aflături. In ce mod? Glosîndu-le judicios, adicătelea tragând spuza pe turta interesului nostru exegetic de moment. Aşa cum procedează bunăoară Dan Culcer cu documentele etalate în Asymetria, electronicul său organ, iar noi în textula subsecventă, de dumnealui, prin ricoşeu, inspirată, referitoarea, ea, la una din măştile romancierului realistsocialist V.Em.Galan, manualizatul obsedantelor decenii staleniniene, genitorele capodopului Bărăgan, rivalul lui Alecu Ivan Ghilia, al lui Istvan Horvath ori al junului Marin Preda,.maeştri greu depăşibili ai prozasticii colhoziene. Împărţind un compartiment de tren cu Sebastian Rusan, mitropolitrul Moldovei de atunci, se dă drept inginer pravoslavnic, îl trage abilmente de limbă pînă ce interlocutorul îşi formulează părerile despre lume şi viaţă, puis il lui fout une dénonciation en bonne et due forme sur le cul,balançant donc par écrit à qui de droit les vers qu'il vient de lui tirer du nez. Căci iată despre ce poliloghiseşte acribios, ba şi răutăcios, antisemitizant, mnealui, gazetarul de la Scînteia, artistul jdanovian, politrucul gheorghiudejian, «inginerul sufletului valahicos»: În ziua de 20 decembrie 1950 am călătorit în automotorul Bucureşti-Iaşi cu Sebastian Rusan, mitropolitul Moldovei, fost delegat la Congresul de la Varşovia. A crezut că sunt inginer, şi eu, lăsând câteva ceasuri această confuzie, l-am ascultat. Mi-a spus între altele: 1. Că ungurii ne-au fost, ne sunt şi ne vor rămâne duşmani cât o fi lumea. Că ei sunt iredentişti dar că noi ne vom lupta cu dânşii până la capăt, atunci când vor ridica din nou problema Ardealului; şi aceasta se va întâmpla neapărat, şi nu peste multă vreme. El personal, mitropolitul, declara că într-un asemenea caz ar fi în stare să ia toporul aşa cum l-au luat şi pe vremuri preoţii din Ardeal, care de fapt au condus şi în trecut toate revoluţiile românilor.

37


teme din vremurile noastre 2. Mitropolitul e antisemit. După părerea lui nici un popor din lume nu s-a purtat mai bine cu „jidanii" decât poporul nostru, iar ei ne sunt şi ne rămân duşmani. Acuma „jidanii" pleacă din ţară ca să ne facă rău. Povestea râzând duşmănos că la Bucureşti a fost obligat, la o adunare, să stea alături de „şeful jidanilor", rabinul. 3. Impresiile lui dominante asupra Congresului se referă la prezenţa sălbăticiunilor 4. Mitropolitul e indignat de faptul că numeroase secte religioase au căpătat acum drept de existenţă legală, şi căuta să-mi insufle mie, inginer pravoslavnic, această indignare. (Mie şi lui L. Schinderman, fotograful de la Agerpres, care era cu mine şi pe care îl credea de asemeni drept credincios ortodox). 5. I-am povestit despre creşterea natalităţii şi scăderea mortalităţii infantile în ţara noastră. Mitropolitul susţine că statisticile „lor" sînt neexacte, că de fapt acum ţăranii nu mai fac copii, şi că „neamul nostru e în primejdie să se piardă." Când a aflat (de la Schinderman) că sunt ziarist, şi-a încheiat comunicările bucurându-se că din fericire „ţara noastră e condusă de oameni înţelepţi, aşa că..." (Efectiv, după „aşa că" nu a mai spus nimic). În fond , nu se simţea prea stingherit. În concluzie, cred că ori de câte ori va merge în străinătate, cu orice delegaţie, va comunica duşmanilor cu care va putea intra în legătură cu tot felul de bazaconii duşmănos ticluite. Cred că şi în legăturile cu preoţii lui şi credincioşii lui face agitaţie duşmănoasă. Ne lipseşte o istorie critică a Bisericii Ortodoxe Româneşti în periodul comunist. Dar, în linii mari, ştim, chiar fără să umblăm cu arhivării, că sunt importante deosebiri între conduitele ecleziale din vremile paukero-dejiste, cu o mulţime de preoţi înfundînd puşcăriile, mănăstiri închise, precum cea de la Vladimiresti (apărată procesual de Petre Pandrea, mandarinul valah, cumnatul infelicelui Lucreţiu Pătrăşcanu), cu suprimarea uniaţiei, cu procesele intentate celor acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului, etc., şi cele din ceauşismul atotbiruitor, naţional-comunist, triumfalicist, cînd regimul instalat

38

de Sovietici impune un concordat confesiunilor religioase tolerate, popii devin salariaţi ai statului ateu, pastoralele mitropolitice încep să semene cu editorialele din Scînteia, poza ceauşină e obligatorie în publicaţiile teologale, iar capii confesiunii majoritare ( şi nu numai) sunt «înregimentaţi» după scenariul cunoscut nouă din ierarhii livrîndu-l pe Struţocămila volkoffiană, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa mizeriilor braţului secular, ca să nu-i zicem securitar . Că, în periodul paukero-dejian, ierarhii mai opun rezistentţă ideologiei marxiene şi actanţilor dictatoriali ai acesteia, stă mărturie chiar micuţa pîră a falsului inginer, falus el însuşi, chiar dacă mai mititel, al stalen inizării României ocupate de Armata Cârmâzie. Mitropolitul vorbeşte liber, cu necunoscuţi, în tren , despre toate celea, spune vrute şi nevrute relativ la sionişti, la pericolul maghiar, statisticile trucate, supravietuirea confesiunilor neoprotestante, scăderea ratei pr ezenţa natalităţ ii ori rabinului-şef în adunări oficiale. E adevărat, suntem abia în 1950, frica nu le intrase încă în oase oamenilor, colectivizarea nu era încheiată, experimentul d e la A iud ab ia da că demarase, rezistenţa din munţi nu se terminase, de Paşti, cum am const ata personal, anno Domini 1962, la o biserică din Frasini,, preoţii se mai rugau pentru Românii din exil şi Regele Mihai. In 1975, la aceeaşi besearică, parohul, prins în trendul naţional-comunist, salariat socialist, ne grăia, în cerc familial, neurolingvistului Maurice Toussaint, ginerelui său şi suprasemnatului, pre limbă de lemn bucovinean, despre, ţineţi-vă ghini!... rolul ecleziei pravoslavnice în afirmarea… latinităţii limbii şi poporului moldovalaho-transilvan, iar la finişul ceremoniei de botez se ruga deja pentru conducătorii comunişti ai patriei socializde, ei da… De unde valoarea documentală specială a pîrîciunii galaniene, căreia, iată, îi sunt indign trompetaş, herald, cîntăreţ, lăutar, manelist deocheat, promotor neobosit, muqqadim netăiat împregiur … şi tot ce voiţi.


muzeul de imagini Când finalul nu (ne) mai mulţumeşte Constantin DRAM

Cel mai tânăr dintre Karamazovi trăia o dramă cumplită şi, după cum este ştiut, pentru cei foarte tineri acestea sunt de o intensitate nemăsurabilă. Se văzuse, se simţise, funcţionaseră toate simţurile şi acestea indicaseră, neiertător, că bătrânul stareţ Zosima, proaspăt plecat într-o lume mai bună, cel a cărui viaţă îl prezenta ca pe un adevărat model de sfinţenie, îşi lăsase păcătosul trup, semn sigur al trecerii sale prin această vale a plângerii care e Pământul, să se comporte ca orice stârv destinat descompunerii. Altfel spus, mirosul puternic neplăcut îndepărta unul dintre criteriile sigure ale înţelegerii sfinţeniei unui mare dispărut; bietul Aleoşa se întorcea străbătut de asemenea gânduri bulversante iar naraţiunea în sine caută un mod fericit de a încheia, de a aduce un final unei povestiri atât de întortocheate. Care final simte, dintr-odată, că nu mai poate fi cel clasic, implacabil, plin de învăţătură şi rotunjit ca o operă bine făcută. Nuuu! Finalul care îi opreşte pe Karamazovi din uriaşa lor desfăşurare în faţa unor cititori avizaţi este deconcertant: un grup de copilaşi (de a căror vârstă nici eroul nostru nu e foarte îndepărtat; în plus, copiii, se ştie, sunt mai aproape de curăţenia morală nedeclarativă) se pronunţă, nedesfăcuţi de jocul lor copilăresc, strigând ura, ura, trăiascăAleoşa Karamazov! De secole lumea se obişnuise cu un final corespunzător: anticii, în povestirile lor cu pornire romanescă, aveau pasiune pentru un fel de final mai degrabă domestic americănesc, adunând toate personajele care meritau această soartă şi hărăzindu-le dulcea fericire a hălăduirii dimpreună, până la cele mai adânci bătrâneţi, neavând cum să bănuiască o neliniştitoare zicere din al douăzecelea veac, prin care ni se dezvăluie că persoana celuilalt înseamnă infernul. Dostoievski aruncă marea provocare a insului problematic/ problematizant, despărţit/ despărţindu-se de ceilalţi, într-un roman care nu ne mai oferă finalul sentenţios, implacabil, cu tentă de hotărâre judecătorească. Dacă aici un fel de final tot exista, cu un Aleoşa lăsat, e drept, fără nici o direcţionare (cum este, de altfel modelul adolescentin supus analizei scriitoriceşti), într-un

roman al Fowles lucrurile sunt total date peste cap, sugerând ideea unei insatisfacţii cronice a lectorului de orice fel, mai cu seamă cel de factură postmodernă, incapabil să se acomodeze vechilor forme de dictatură auctorială. Fowles îşi plasează naraţiunea cu un veac în urmă, pe timpuri victoriene, când normele morale erau cu totul special, pudoarea atingând cote ce ar provoca mari valuri de ilaritate în rândurile unor imberbi de astăzi, ca să nu mai vorbim de tinerele/ copilele dedicate sexului năvalnic cu o fervoare nemaicunoscută. Pe atunci, când tinerele nu se arătau goale în oglindă, când ajungerea la căsătorie era o cale sigură şi aproape singura admisă pentru descoperirea sexualităţii, o întâmplare (ce se va dovedi, mai târziu că a fost absolut nevinovată, adică o plimbare pe faleză cu un bărbat străin!) o transformă pe o tânără de provincie în „târfa locotenentului francez”, atrăgându-şi astfel stigmatul după care i se va conduce existenţa, într-o societate furibund invocatoare de conduită morală şi ascultare a cutumelor celor vârstnici/ vârstnice. Ce-i drept, subterana avea reguli proprii: în Londra acelor timpuri funcţionau sute şi mii de bordeluri clandestine, aspect ce nu are însă cum să îl facă pe tânărul Charles, baronet fără avere, sortit unei căsătorii de afaceri cu tânăra ce ştia despre viaţa intimă la fel de multe ca tânăra Epancina din Idiotul dostoievskian, cea care se vedea compătimită chiar de inocentul prinţ pentru faptul că ştie ce ştie doar din câte a citit într-un roman total plat, banal, neveridic, cum era cel scris de Koch. Şi povestea putea să se încheie, după ce Charles, într-un hotel sordid, consumă virginitatea tinerei Sarah, cunoscută de - „târfă a locotenentului francez” - într-o lume măcinată de promiscuităţi multiple, prin căsătoria planificată a acestuia şi pierderea fetei sărace într-o lume mare şi rea. E un final cât se poate de veridic şi de moralist: bărbatul a greşit dar se întoarce la logodnică. Nu ne mai ajung finalurile! pare a spune însă un narator ce priveşte cu ochi întorşi cu o sută de ani, dictând alte variante de final: Charles, cel care nici nu are prea multe competenţe masculine, descoperă cu greu o realitate tulburătoare, inclusiv cea legată de puritatea fizică şi psihică a tinerei fete; renunţă la planurile croite de alţii pentru el, o caută pe Sarah pe vechiul şi pe noul continent, o descoperă (sau nu), intră tangenţial într-o altă lume, cea care a ocrotit-o şi iniţiat-o pe Sarah, lumea prerafaeliţilor, fulgurant vede o fetiţă lângă singura femeie ce merita iubită care ar putea avea exact acea vârstă ce să îl pună pe gânduri pe acel care caută de acum, de mai mulţi ani, în variante de final, un alt sens al vieţii. Doar că bărbaţii din romanele lui Fowles sunt mult inferiori femeilor, viaţa are mereu sensuri ascunse iar finalurile de roman nu ne mai mulţumesc.

39


parabole DIN SENS OPUS Leo BUTNARU

Crescând un deal Toată lumea ştie... Ptiu, uite că, viciat şi eu de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie... Pe naiba, în domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, deloc prea multă lume e, încă, versată. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar şi fi auzit, să admitem, îndată au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire. Aşadar, să revenim la începutul gândului care îşi cere ieşire în lume şi să vă spun că, în fine, după un N număr de ani, – iar acest N înseamnă noian de vremuri, nu altceva, iar unii adepţi ai adevărului mitologic chiar cred că acest N nici până astăzi nu s-a încheiat, – dar eu sunt de partea celor care consideră că, în fine, după un finit număr de ani N, Sisif fu izbăvit, fu eliberat de blestem, adică – a fost scutit de a mai tăbârci pietroiul ăla spre vârful muntelui, de unde pietroiul scăpăta din nou spre poalele alpestre, astfel că bietul erou antic şi mitologic o lua de la capăt – aburca, împingea, rostogolea pieptiş-amonte bolovanul, steiul. Prin urmare, Sisif se pomeni liber! Abia acum dându-şi seama că, în acel aproape infinit număr de ani N nu văzuse absolut nimic decât – piatra, bolovanul ei, steiul oropsitor, calea îngustă pe care urca spre vârful muntelui şi pe care revenea la poalele lui, ca să reia tăbârcitul-chinuitul! Şi iată minunea! – robul de ieri poate merge oriunde, poate privi jur-împrejur, poate admira, contempla, în tentativa de a înţelege cât mai multe. Înainte de toate, Sisif şi-a zis să plece cât mai departe de muntele blestemat, de pietroiul care deja stătea nemişcat la poalele alpestre şi pe care el nu mai era obligat-blestemat să-l urce spre culmi. Aşa şi făcu: merse, merse, până nu mai văzu de munţi creste, ca să zic în ceva rimă internă, dar fără a mă abate de la temă... La un moment dat, curiosul fiu al lui Aeolus, întemeietor şi rege al cetăţii Corint, pur şi simplu simţi curiozitatea – acolo, departe, unde evadase de munte şi chin, – curiozitatea de a şti ce o fi, domnii – ba nu – zeii mei, colo, după dealul ăla nu prea înalt, dar care îngrădeşte, totuşi, priveliştea spre orizont, acesta,

40

orizontul, trecând, albastru-deschis, chiar pe conturul vălurat al crestei de colină. Într-o amiază, urcând pe deal, Sisif privi jurîmprejur, văzând, bineînţeles, mult mai multe, decât cunoscuse ochii săi până la acel moment. Şi i se bucură sufletul, această bucurie parcă luminându-i, la rândul ei, cugetul, pentru că Sisif se surprinse la ideea că, dacă dealul pe care se afla, ca şi tronând, oarecum, ar fi mai înalt, el, Sisif, ar putea vedea şi mai multe, şi mai departe. Astfel că eroului nostru şi al antichităţii, obişnuit cu munca grea, i se păru un dar adevărat ca, benevol, nesilit de nimeni, să încerce a creşte înălţimea acelui deal, fără eforturi osebite prinzând a urca spre creasta lui ba o piatră nu prea mare, ba o roabă de pământ săpat de la poale, încât, zi de zi, se bucura şi mai abitir de ce-i vedeau ochii: tot mai multe, tot mai departe îi vedeau ochii! Dar, într-o amiază, când mai aburcă un bolovan de piatră în vârful dealului, cocoţându-se şi pe el, pe acest bolovan, să vadă până unde ar putea... vedea, Sisif încremeni! După care, în clipa următoare, sări de pe pietroi, luând-o la goană spre poalele dealului! ...Pur şi simplu, ieşea că Sisif nu pricepu să se oprească la timp din benevola sa muncă de înălţare a dealului şi deschiderii de perspective văzului şi cunoaşterii: respectivul bolovan de piatră, pe care îl aburcase, în acea amiază, pe munte, ar fi fost ca şi cum în plus şi de – pe pustie de dus! – încât, de cum aruncă o privire (şi) de pe sporul de înălţime a celui din urmă bolovan, în conştiinţa sa – bliţ! – se declanşă un scurtcircuit care, într-o nanosecundă, îi curmă sentimentul de fericire, bucuria de a privi şi de a vedea multe, – pentru că de pe acel ultim bolovan, parcă în plus, Sisif întrezări deja, departe, spre alte orizonturi, – întrezări... muntele blestemat, pe care a tot aburcat mizerabilul bolovan de piatră care, de fiecare dată, se tot rostogolea spre vale, şi cazna era reluată... reluată... reluată!... E de presupus că, din acel moment, Sisif care, după alte versiuni, ar fi fost şi tatăl lui Odiseu, nu a mai urcat în dealul pe care îl înălţă până la, aproape, condiţia de munte, de pe care... (etcetera... retro-etcetera....)

Eu, adică – Ea Se pare că eu... – uite, am spus patru cuvinţele – pentru că sunt mici, mărunţele, nu? – astea: „se pare că eu”, – aşa am spus, şi deja m-am enervat. Foc! Necurmat! De fapt, nu toate patru cuvintele m-au scos din pepeni, ci doar unul singur, pronumele: eu. În aceste două litere e o mare discriminare, domnilor care vă ocupaţi de drepturile omului. De ce nu şi de cele ale femeii, drepturile? Ei, nu e şi aici discriminare.


parabole Dar să revin, în acest – eu e el, bărbatul, nu şi ea, dânsa, adică... ptiu! – eu, femeia, cea care mărturisesc aici. De ce, Doamne, nu ai diferenţiat un eu masculin de un eu feminin? Nu, nu sunt o emancipată, nu. Poate că revolta mea vine din contra, că nu aş fi o ocupată. Da, de unul... de un nul, de u-u-u... căci, zău, îmi vine să urlu... Numai că, odată ce nu am un dar personal, adică un eu feminin, cu care să mă prezint, brusc, dintr-o dată, fără primele patru cuvinţele, mărunţele, – se pare că eu, – nu am încotro, şi recurg la ele, de ele mă folosesc, ca să mărturisesc următoarele: se pare că eu aş fi prinsă în propria mea alergare pe loc, pe loc, pe loc, nici barem nu pierd din greutate, ca să câştig în abilitate, corporală, – deoarece sunt cam supra-ponderată, – ci doar fac bătături la tălpi, prin această alergare pe loc. Bătături la tălpi şi pe creier, nemaiştiind ce să fac, ce să întreprind. Dar e şi mai grav că nu face acelaşi lucru – barem să alerge pe loc! – şi creierul meu. El, pur şi simplu, stă pe loc, înţepenit, dezorientat, ca suprem împiedicat, încât, de atâta stat-nemişcat, am impresia că va exploda. La un moment dat. Provocat. De perplexitate. Şi mi-am tot zis să nu mai citesc livejournal-e, tâmpenii de astea cotidiene, cocotiene, adică, uneori, scrise de cocote. Ceşi zic VIP-uri. În vreun livejournal găseşti câte o prostie şi – s-a zis! Te-ai închis. Asupra ei. Prostiei. O tot mozoleşti, reluând-o. Anume una din astea şi te blochează. La creier. Precum următoarea, să zicem: „Noi călcăm peste cadavre de sentimente şi amintiri în descompunere”. Ptiu! Dar, stop! Înainte, minte! Mă surprind că, odată ce cumpănesc astfel, înseamnă că nu e totul pierdut, – creierul nu e blocat definitiv, ci a prins a da „fisuri”, a filtra şi a lăsa să se mişte câte vreun gând, câte vreo idee. În caz contrar, de atâtea gânduri înţepenite capul ar fi putut, pur şi simplu, să explodeze. Cam asta e, confuzie, deziluzie. Şezi, fumezi, te ridici şi te duci să arunci gunoiul. Dar de fapt, – nu, nu! Lasă-l în mama dracului de gunoi! Mai bine du-te la medic. Poate să fie mai cu folos, decât să scoţi gunoiul. Da, voi merge numaidecât la medic. Într-adevăr, de ce nu m-aş duce? Pentru că, oricum, totuna nu am unde merge în mod special, obligatoriu, aşa că – de ce nu m-aş duce la doctor? Sau poate, să recitesc chestia aia cu Bazarin, cu rusul ăla nihilist din secolul nouăsprezece. Pentru că, în cazuri de astea, de-ale noastre şi d'ale carnavalului, e mai sigur să fii nihilist. Eu – nihilistă, bineînţeles. Să mă cheme, ca şi cum, Bazarina. Tina. Să fiu nihilistă, pentru a fi şi mai singură. Dar, posibil, ceva mai sigură. Nihilistă şi foarte îndărătnică, încât cineva să-mi strige, disperat: „Încăpăţânato!” Şi eu să-i râd în nas: „Zici, încăpăţânato?... Uite, apare şi NATO... Problema mea personală iese pe arenă internaţională, încăpăţâ-NATO

ce eşti ru.” Ptiu, nu ru, ci tu! Dom'le, cum să-i fac pe oamenii ăia ai lui Bill Gats să schimbe cu locurile pe claviatura de computer literele r şi t? Pentru că, nu o singură dată, când e să scriu „tu”, din eroare involuntară îmi iese „ru”... Nu mai poţi scăpa de ru-şii ăştia, dom'le! Da, claviatura trebuie modificată Uite, cel mai singur... – ptiu! – cea mai singură te simţi anume în faţa medicului! Da, mi se luminează această revelaţie şi chiar aşa este: cel mai singur – în faţa medicului. (Gata, din considerente stilistice, renunţa a mai face deosebire între un „el” şi o „ea”. Sau – între el şi mine.) Singur, singur, ca în faţa morţii sau în faţa vieţii. Sau, poate, în spatele… vieţii. Pentru că atunci când eşti în faţa morţii, de fapt deja te afli în spatele vieţii. Iar când eşti în faţa vieţii, înseamnă că, fatalmente, moartea e la spatele tău. Spatele tău e ca un hău. În ochiul tău, cel iris – ca un abis. Singurătatea cea mare – în faţa doctorului, ca în faţa vieţii sau a morţii, e de rime amatoare. Poate că de poezie, chiar. Hai, spune-i marii tale singurătăţi o poezie. Să zicem, „Căţeluş cu părul creţ”. Într-adevăr, irezistibilă e dementa asta forţă de a fi singur, singur, singur, într-un han departe, doarme şi hangiţa, domnule Bacovia.... Da, şi în faţa lui Bacovia, ca şi în faţa morţii, te simţi foarte, foarte singur. Pe alocuri – bine. Te simţi. În poezia lui. De sfârşeală. Aşa te simţi, dacă ai o viaţă de mântuială. Da, vreau să rămân de una singură. Foarte însingurată. Nu mi-i deloc interesantă lumea asta cu specimenele ei umane. U-u-u... Mai bine să vuvuie un tren, decât să auzim găunosul ăsta cuvânt pompos: uman! Ce plicticos e aici. Sfârşeală şi plictiseală! O secundă trece în alta, o zi se topeşte în cealaltă, pentru că, domnule Eminescu, cu azi tu zilele-ţi adaugi, cu ieri viaţa ta o scazi... Mai bine zis, o scalzi. Pentru că aici este imposibil să trăieşti profund, ca în Shakespeare. Aici, tu viaţa ta, la suprafaţă, o scalzi, ca să nu arzi definitiv, prosteşte... Atâţia inşi, s-ar zice, şi evenimente chiar, dar ce lehamite mi-i de toate astea! Singură în faţa – cui? – doctorului, vieţii, morţii, în faţa domnului Bacovia, de asemenea ca în faţa morţii? – oricum, foarte singură, râd în hohote, de parcă bat în clopote, – dogite, şi plâng muţeşte. Chiar aşa se şi întâmplă, concomitent, hohotul meu de râs revărsător şi mutul meu plâns. Vreau să-mi şterg lacrimile şi înţeleg – fără să mă sperii – că mânecile mi-s de fum. De ce ar trebui ai mei să ştie că eu fumez „travkă”? Otravkă, să-i mai zic. Mă ciuperchez. Adică, domnii mei, fumez cânepă... ptiu! – canabis... Bis, bis, bis!... Trag multe, multe, bis-fumuri!.. Demult e timpul să adorm. Să mă acoperiţi cu pământ. Nu, nu, ne putem lipsi de giulgiu. Nu mă jeliţi, se poate şi fără. Să vedeţi, se poate... Cel puţin, încercaţi. Să vedeţi.

41


carnete critice Autori brăileni Isabel VINTILĂ

Tubaj cu şarpe, între interior şi exterior, între vis şi realitate După volumele Stăpânul lupanarului1 şi Corabia 2 pisicilor galbene , Diana Corcan elaborează sub semnul introspecţiei un al treilea, intitulat, nu întâmplător, 3 Tubaj cu şarpe . Cartea se deschide cu o invitaţie la analiza inconştientului, urmându-se aproape fidel schema propusă de suprarealiştii români din al doilea val. Cititorul este îndemnat să caute răspunsurile în adâncurile fiinţei, sinonime de fapt cu înalturile: „săpaţi adânc şi veţi găsi un şanţ / făcut / de picioarele mele / spre cerul îngropat mult mai sus” (stau de ceva timp într/un oraş subteran, p. 8) Universul Dianei Corcan este ca un câmp invers, pentru că lumea exterioară nu este altceva decât o proiecţie a propriei ei interiorităţi. Este incredibilă influenţa suprarealistă în unele dintre poemele sale. Prima propoziţie pe care Breton susţine că a transcris-o în urma unui vis, „Il y a un homme coupé en deux par une fenêtre” („Este acolo un om tăiat în două de o fereastră”) pare că o inspiră pe Diana Corcan care vede o oglindă ce se taie într-o „sticlă verde”. Oglinda tăiată reflectă o nouă realitate, atât de asemănătoare cu suprarealitatea. Este o realitate răsturnată unde fiinţa pare suspendată cu capul în jos: „deasupra ceva verde – se mişcă – alunecă / oglinda inversată care se taie / într-o sticlă verde / sângerează un fel de ploi roşii / pete mutilate apărute pe iarba de sus / ca nişte ochi de animal / la abator / privesc – stau tupilată ca rozătoarele mici / am şi dinţi care mănâncă pământul cu poftă / îl văd / cum se reflectă naiv / în gura înfometată de sus / respir acelaşi loc de multe ori / răsturnată / am capul în cerul de jos – numai găuri şi nori”. (câmp invers, p. 56). Mergând pe urmele suprarealiştilor din avangarda istorică, Diana Corcan consideră că „sus” înseamnă „în exterior”, iar „jos” este similar cu „interiorul” fiinţei. În vis, poeta este trasă în jos de o umbră mică, care, asemenea unei stranii călăuze, o poartă spre spaţiul unei alte realităţi. Şi umbra dispare, tot ca într-o manevră de tubaj, în adâncurile fiinţei, nerevelând însă adevărul ultim: „îmi amintesc cum începea drumul // când am venit am simţit că mă trage în jos / o umbră mică atârnată de gât / pe ea o urmăresc mai demult şi o văd / că se

42

subţiază tăcând până va dispare de tot / cu capul şi picioarele invers”. (mărturii reci, p. 82) Poeta se aventurează în afara „oraşului subteran”, în afara „oraşului de noapte” în care locuieşte, la adăpostul întunericului şi al somnului. Chiar şi atunci când nu este afectată de realităţile din exterior, ea simte nevoia să se protejeze şi îşi construieşte încă din copilărie o piramidă de pâine fragilă, devorată de furnici, semn că niciunde nu poate fi în siguranţă şi că frica de lume este mistuitoare: „la ora exactă a nopţii din zi / am ridicat în drum o piramidă de pâine / (e albinoasă şi tremur în ea de copil / aici m-am ascuns m-am astupat / de vie odată cu pulberea / m-am gândit că sunt om şi-mi va fi / şi foame cândva) / dar o mestecă fără oprire furnicile care nu iartă / sfere mici de aluat – înnegrite / ele umblă şi înghit” (Ibidem). Gândul de a părăsi oraşul este neliniştitor, pentru că atât eul, cât şi exteriorul, nu fac altceva decât să îngrădească libertatea individului. Diana Corcan îi descrie într-un poem pe cei „care se deplasau invers / dinspre interior spre exterior”, cei care s-ar fi putut împotrivi pietrelor ce „desfăceau transparenţa în cioburi rupeau fisurau / forţau linii de contur în averea subţire / a unui păianjen casant” (pietrele pe care cineva – mai mulţi, p. 14). Simbolul „pietrei” este unul al nimicirii, al rănii provocate de realitate, doar cei cu adevărat iniţiaţi, cei puternici pot să riposteze: „ar fi putut opri pietrele / ar fi putut să le prindă în gura deschisă / totul ţinea de o gimnastică a feţei / şi de un conţinut încăpător”. Poeta descrie o lume multidimensională, regăsirea individului putându-se realiza doar în urma tubajului cu şarpe. Ţinând cont că tubajul, adică introducerea în interiorul corpului uman a unei sonde, este o manevră terapeutică, cel care se regăseşte pe sine prin acest act se vindecă totodată de spaime şi temeri. Lumea Dianei Corcan este asemenea păpuşilor matrioska. În exterior se conturează realitatea, care îngrădeşte libertatea individuală şi castrează sentimentele. Urmează omul care, la rândul său, ascunde în sine un alt univers şi alte fiinţe. În spatele acestui univers însă descoperim o forţă ordonatoare de care depind direct lumile enumerate. Aşadar, cei care pot opri pietrele nu sunt direct răspunzători de această acţiune pentru că: „poate altcineva ascuns acontat / în mina de adâncime sau cimentuit / în jurul lor ca o fundaţie vie / expulza proiectilele ce calculau / mai întâi de a sări / unghiul de pază”. (Ibidem) În volumul Tubaj cu şarpe, Diana Corcan rezervă un poem descrierii interiorului, sinonim cu inconştientul suprarealist. Interiorul pe care îl creionează este plin de obiecte şi umbre vii, mişcate de „orice suspin orice tremurare”. Interiorul este ca o „casă vagon” în care „e un zgomot de fond / care-ţi aminteşte de tren sau de mare”. Impresionantă este imaginea arlechinului mut, incapabil să transmită celorlalţi misterele lumii interioare: „ochii arlechinului mut şi speriat care / umblă prin odăi ducând


carnete critice greutăţi sub / sprâncene / cineva are grijă de el îl trimite / uneori ca să lase din ele la groapa / de la marginea oraşului mort”. (interior, pp.31-32) Deşi oraşul, interiorul, este lipsit de viaţă, totuşi fiinţa este vie şi încearcă să se recompună. Poeta subliniază acest mesaj printr-o serie de cuvinte scrise în italic, dar împrăştiate în mai multe secvenţe ale poemului intitulat interior: „[...] obiectele sunt vii [...] şi eu vie [...] îl regăsesc”. În acest volum, Diana Corcan parcurge un drum spre adâncuri şi descrie în amănunt toate experienţele interioare, fascinante pe care le trăieşte. Şarpele din volumul Dianei Corcan provoacă dezgolirea spaţiului aflat sub înveliş, schimbă ordinea lumii, determinând exteriorul să iasă la suprafaţă. Tubaj cu şarpe este, de fapt, o lepădare de piele, o renaştere, o experienţă iniţiatică. 1.Corcan, Diana, Stăpânul lupanarului, Timișoara, Editura Brumar, 2007 2.Corcan, Diana, Corabia pisicilor galbene, Timișoara, Editura Brumar, 2008 3.Corcan, Diana, Tubaj cu Şarpe, Timișoara, Editura Brumar, 2010

În amiaza „omului cu felinar” Dan Bistricean propune, la numai un an de la 1 debutul cu volumul Ochii din buzunare , o carte matură, 2 cu o structură trinomică, Amiaza omului cu felinar , publicată la editura „Opinia” din Brăila, în anul 2010. În corpul celor trei secţiuni ample, numite sugestiv Oraşul obscen, Anotimp arhetipal şi Mansardele somnului se succed armonios poeme autobiografice. Structura celulară a acestui volum compune un univers bidimensional: de o parte prinde contur lumea urbană, apăsătoare, cotidiană, iar de cealaltă parte, sub semnul somnului, ni se dezvăluie o alta, a interiorului, a autobiograficului. Omul cu felinar cutreieră oraşul obscen, trece pe lângă „tramvaie lichide”, „striveşte ultimii melci urbani” (tramvaiele lichide se scurg, p. 13). Oraşul labirintic schimbă ordinea firească a lucrurilor. Aici „jivinele privesc la oamenii închişi / în ţarcuri”, oamenii sunt câini pentru alţi oameni, iar corbul este „deposedat de zbor / prin sentinţa / unui tribunal al clovnilor”. Martor la toate aceste absurde acţiuni este un copil „hrănit cu spaime / şi onoruri” (pe aleile labirintice jivinele privesc, p. 16), care, rămas singur, pare că se detaşează de această lume în destrămare, pare că se salvează de marea înghiţire despre care se vorbeşte întrun poem anterior. Consumarea lumilor se face la Dan Bistricean prin asimilarea lor în altele. Metafora înghiţirii dizolvă timpul şi recompune realitatea, această „foame” din volumul Amiaza omului cu felinar născându-se dintr-o nevoie disperată de salvare a rămăşiţelor purităţii pierdute. După consumare rămâne doar o singură fiinţă, cu acelaşi rol ca al martorului din poemul precedent: „spadele noastre nu-şi părăsiseră niciodată / locul lor rece / se hrăneau cu rugină” (eram foarte mulţi morţi tineri, p. 17) sau „Deasupra /

catacombelor în care / ne refugiasem / persista încă muzica hâdă / a sanatoriilor luxoase / cu sâni comerciali / şi gheizere artificiale / urlam şi noi un cântec lălăit / astupându-ne urechile / scările rulante perforau parterul / ne căutau // disperaţi / ne înghiţeam unul pe celălalt / dobândeam astfel / tăcerea / (rămânea doar unul)”. (deasupra catacombelor, p. 15) De sub pana lui Dan Bistricean ies peisaje apocaliptice. Cerul striveşte pământul sub povara obscenităţilor lumii. Oamenii caută simbolic „o peşteră adâncă / sau un mormânt liniştit” ca să se odihnească, să îşi liniştească conştiinţa: „Caii plângeau în genunchi / doborâţi de povara prea mare / a cerului care apăsa / ameninţător / peste capetele tuturor / noi ne târam întinşi pe burtă” (caii plângeau în genunchi, p.19). Imaginea sufocării este dezvoltată şi în alt poem unde nu cerul striveşte, ci oamenii se zdrobesc unul pe celălalt, se consumă, se amestecă întocmai ca într-un tablou suprarealist: „Piaţa se sufocase de atâţia oameni / ne intraseră coastele unele în altele / şi ne respiram unii altora respiraţiile / făceam schimb de scalpuri / vorbeam cu gura altuia / iar unul îmi folosea inima / pentru că a lui tocmai intrase / într-un alt piept”. (piaţa se sufocase de atâţia oameni, p. 25) Obscenitatea este ca o boală care învăluie totul, descompune. În tradiţie simbolistă, Dan Bistricean descrie societatea abjectă şi practică ritualul dureros al orbirii. Lipsirea de vedere, de fapt, retragerea voită din faţa lumii obscene, este dublată la poetul brăilean de vinderea ochilor. Supravieţuirea în oraşul obscen, în „oraşul lor impudic”, în oraşul plin de capcane, presupune în acest caz nu o vindere a sufletului, ci o amorţire a simţului văzului. Echilibrarea se face la fel ca la suprarealişti în interiorul fiinţei, în mlaştină: „Polisurile greceşti erau obscene / Roma era obscenă / burgurile medievale erau obscene / metropolele contemporane sunt obscene / nevinovatele târguri sunt obscene / oraşul meu este obscen // de atâta obscenitate / am obosit / mi-am vândut ochii / şi mi-am cumpărat o garsonieră / într-o mlaştină”. (polisurile greceşti erau obscene, p. 21) A doua secvenţă a volumului, Anotimp arhetipal, este marcată de sentimentul singurătăţii. Exilat „pe creştetul unui bloc mătăhălos / decolorat / printre scheletele antenelor”, poetul retrăieşte momente ale copilăriei. Întoarcerea în trecut se face prin intermediul semnului. Copilul, desenând cu „mâini nesigure” „chipul / celui ce va fi” se proiectează în viitor. Pe axa timpului deschisă de acest act, Dan Bistricean se întoarce în copilărie pentru a se întâlni cu tatăl, internat la „etajulunuhepatici”: „în faţa sanatoriului murdar / era un parc putred / din care eu adunam frunze galbene / de frasin / care semănau mult / cu faţa tatei / şi cu feţele ta ţ ilor fixate în / ferestrele cenu ş ii / de la etajulunuhepatici”. (faţa galbenă a tatei, p. 33) Mansardele somnului este un ciclu de poeme cu importante influenţe suprarealiste. În paralel cu viaţa

43


carnete critice apăsătoare din oraşul obscen, Dan Bistricean cultivă o viaţă onirică în care îşi face loc „rochia stacojie” a iubitei, privită de ochiul „prizonier / într-un lornion rudimentar” (ochiul îmi rămăsese prizonier, p. 37). Somnul lui este somnul iubitei, visul lui este visul ei. Iubirea este un ritual cu păsări şi bomboane de mentă care se împlineşte în vis, prin intermediul somnului. În spirit suprarealist, iubiţii se cufundă în ape, rămânând în spaţiul protector al inconştientului, ocrotind mereu pasărea, adică sufletul: „îţi aduceam bomboane de mentă / o pasăre / şi o scrisoare / păstrai pasărea / îmi luai mâna şi mergeam / la râu / intram în apă şi rămâneam / definitiv / înapoia pleoapelor tale”. (sub pleoape ochii îţi pulsau, p. 39) Obsesia ochilor din volumul de debut se continuă şi în volumul de faţă. Ascunzându-şi ochii „de luminile / oraşului-malaxor” (pe mine creştea o pădure de iederă, p. 41), poetul încearcă să îşi păstreze puritatea primordială. Iubirea este cea care îl salvează, umbra iubitei îi acoperă ochii, protejându-l. Femeia crede că este mai bine să ajungă la margine, însă poetul preferă să se retragă în viaţa inconştientului: „îmi ziceai apoi / că trebuie să ajungem la margine / limita e cea mai bună / protestam / nu vreau să aud de peras / de greci / de metafizică / mai bine rămânem aici / în mijlocul cercului / până se face dimineaţa”. (nu vedeam nimic, p. 43) Volumul, scris aşa cum mărturiseşte poetul în poemul minibiografie, în douăzecişioptdezile, este întradevăr călătoria omului cu felinar într-o amiază. Omul cu felinar plânge şi caută ziua în care a încetat să mai trăiască, o caută în oraşul obscen, în copilăria pierdută, în spaţiul visului şi al inconştientului. Dan Bistricean este mereu în preajma „omului în care zace o pasăre”, a „omului atemporal”, a „omului matusalemic”, el este cel care exorcizează plânsul şi însingurarea prin poezie, la fel ca maeştrii săi Gellu Naum şi George Bacovia. Bistricean, Dan, Ochii din buzunare, Brăila, Editura „Opinia”, 2009 Bistricean, Dan, Amiaza omului cu felinar, Brăila, Editura „Opinia”, 2010

FESTIVALUL LITERAR “EUSEBIU CAMILAR – MAGDA ISANOS” Ediţia a XVI-a, 2011 Consiliul Judeţean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, „Crai Nou“ Suceava, Primăria comunei Udeşti, Biblioteca Bucovinei “I.G. Sbiera” şi Complexul Muzeal Bucovina, organizează ediţia a XVI-a a Festivalului literar “Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, în perioada 13 – 14 mai 2011, la Suceava şi Udeşti. Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul creatorilor din literatura de astăzi şi se va desfăşura pe trei secţiuni: poezie, proză scurtă şi reportaj literar.

44

R E G U LA M E N T 1.Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare, tehnoredactate cu diacritice. 2. La concurs pot participa autori de orice vârstă, care nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului. 3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava Str. Universităţii nr. 48, Suceava, 720228 4. Lucrările se trimit până la data de 4 aprilie 2011. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică. 5. La secţiunea poezie, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci şi maximum zece poezii. La secţiunea proză scurtă, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum o proză scurtă şi maximum trei. La secţiunea reportaj literar, fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu un reportaj de maximum cinci pagini. 6. Un concurent poate participa la toate secţiunile. 7. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, iar laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete udeştene”, volum editat de Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava. 8. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 6 mai 2011, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea Concursului, care vor avea loc la Suceava şi Udeşti între 13 şi 14 mai 2011. Manifestările vor consta în lansări de carte, şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură cazarea şi cheltuielile de transport (bilete de tren - clasa a doua). În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel mai târziu la data de 9 mai 2011, pentru a face rezervările necesare. 9. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, poeţi, prozatori, redactori şefi de reviste literare, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. 10. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării. 11. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii: Marele premiu „MAGDA ISANOS” , POEZIE: Premiul I, Premiul II, Premiul III Premiul „CONSTANTIN ŞTEFURIUC” (acordat de cotidianul Crai Nou din Suceava) PROZĂ SCURTĂ: Marele premiu „EUSEBIU CAMILAR”, Premiul I, Premiul II, Premiul III REPORTAJ LITERAR: Marele premiu „MIRCEA MOTRICI”, Premiul I, Premiul II, Premiul III Vor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale unor reviste literare. Relaţii suplimentare: tel:0745-773290–Carmen Steiciuc


aniversări 100 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI GEORGE DRUMUR Fondator al revistei „Bucovina literară” din Cernău%i Personalitate marcantă a vie(ii culturale din Regatul României la mijlocul secolului trecut,George Drumur (pseudonim al lui George Pavelescu) s-a născut la 14 martie 1911 în comuna suburbană cernău(eană Horecea Mănăstire. Debutează în literatură, semnând George Drumur, la 20 de ani, în 1931, la revista „Junimea literară” cu două poezii, apoi cu proză, pe vremea când era pedagog la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, paralel cu activitatea la ziarul esperantist „Il Homo”. Frecventează cursurile Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică, unde absolvă Secţia Pedagogică (este şi profesor suplinitor de muzică la Liceul de Stat nr. 3) dar încheie în 1938 Secţia de pregătire a Şcoalei Superioare de documentare şi de ştiinţe administrative de pe lângă Institutul Regal de Ştiinţe Administrative al României (echivalentă cu licenţa în ştiinţe juridice). În aceeaşi perioadă este funcţionar la Mitropolia Bucovinei, profesor de muzică la trei şcoli profesionale. O câtime din junii care se agregau instinctiv la numeroasele manifestări culturale cernăuţene a format gruparea „Iconar”, tendinţă naţionalistă de afirmare artistică, neîmplinită din cauza carenţelor de discernământ, poate şi a lipsei de oportunism. Mircea Streinul, Ion Roşca, Gheorghe Antonovici, Neculai Pavel, apoi Iulian Vesper, Liviu Rusu, Teofil Lianu, Ghedeon Coca, Mihai Cazacu, George Nimigean sunt câţiva dintre cei ce scriu mult, se influenţează, publică şi reacţionează obsesiv în efervescenţa afirmării. Liderul este Mircea Streinul, revista Iconar – tribuna, iar Editura Iconar din Cernăuţi, suportul material demonstrativ al grupării. La această editură îşi publică George Drumur primul volum de versuri în 1936, „Solstiţii”, remarcat de criticii marcanţi ai vremii. Activitatea sa literară este comentată printre alţii de C. Stelian, G. Călinescu, I. Biberi, iar costumul naţional purtat când dirijează coruri la felurite şezători (şi turnee peste hotare) îi aduce eticheta (subiectiv preluată) de „ţăran autodidact” deși cunoștea vreo șase limbi străine. Este cooptat la elaborarea Enciclopediei României (colectivul lui Mircea Vulcănescu); termină versiunea românească a operei „Orfeu” de Ch. W. Gluck, reprezentată doi ani consecutiv (1938 – 1940) pe scena Teatrului Naţional din Cernăuţi.

Liantul precar şi ezitările aderenţilor transformă curentul „Iconar” într-un argument proteic, pe potriva fiecăruia. Ceea ce era bun în perioada romantică nu mai corespunde epocii pragmatice; iconarii se risipesc. Contribuind în 1939 la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Bucovineni, beneficiind ca membru al ei de gratuitate pe căile ferate, ziaristul George Drumur participă activ la nenumărate întâlniri literare, cenacluri, şezători la sate şi oraşe, depistează tinere talente şi le deschide calea literară. Scrie mult şi divers, este implicat în activităţi publicistice şi obşteşti, se împarte între sate şi oraşe, călătoreşte frecvent (uneori ca dirijor de coruri), astfel că popularitatea sa se datorează în mare măsură prezenţei fizice şi contactelor spontane. Efectuează deplasări în toate direcţiile – este văzut la Odesa, Craiova, Breaza, Chişinău, Bucureşti, Praga şi Lemberg. Refugiat ca urmare a ultimatumului sovietic, George Drumur publică volumul „Suflete în azur” (Editura „Bucovina”, Bucureşti, 1940). Tonalitatea gravă a versurilor îl impune opiniei publice şi determină ecouri în alţi autori. Ocupa(ia sovietică a produs nu doar valuri de refugiaţi ci şi reac(ii militante. Din iniţiativa ministrului Propagandei Naţionale şi a unui grup de bucovineni se înfiinţează, la 14 iulie 1941, sub direc(iunea lui Ion Munteanu, ziarul „Bucovina” – modelator necesar de opinie şi recuperator de legitimitate, trei săptămâni după „reîntoarcerea la glie”. Polemistul care şi-a făcut ucenicia la „Iconar” cu pagina de „Însemnări” îşi rezervă acum „File de calendar” pe care aşterne sute de reportaje literare, articole, tălmăciri, cronici, eseuri, editoriale; când nu mai încap în suplimentul literar apar în ziar; când îi displace o lectură se revarsă în epitete. I se tipăresc versurile în majoritatea revistelor literare ale timpului. Pe lângă funcţia de prim redactor la „Bucovina literară” mai îndeplineşte funcţia de redactor şef la „Deşteptarea”, revistă bilunară a căminelor culturale; este în continuare profesor de muzică la Şcoala de Ucenici Cernăuţi dar şi funcţionar la Fundaţiile culturale române. „Bucovina literară” se află într-un sistem naţional de informaţii. Primeşte şi prezintă cărţi de peste tot, recenzează ritmic reviste de pretutindeni, de la Ţara Bugului (Transnistria) la Litoral (Constanţa) şi de la Raza (Basarabia) la Gazeta Transilvaniei, alături de Revista Fundaţiilor Regale (Bucureşti), Ceahlăul (Piatra Neamţ), Ramuri (Craiova), Glasul Nistrului (Odesa), Bacăul literar etc. Într-un teritoriu aflat sub guvernare militară Cercul „Bucovina literară” are întâlniri săptămânale

45


aniversări cu cititorii în diverse localităţi, invită personalităţi să conferenţieze la Cernăuţi şi să scrie pentru ziar, încurajează debutanţii. Au fost invitaţi şi au venit: Liviu Rebreanu, Mihai Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Gala Galaction, Al. Brătescu–Voineşti, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi al(ii. George Drumur devine preşedintele Cercului „Bucovina literară”, societate legalizată în mai 1942, care îşi propune să fie „instrumentul de legătură cu masa poporului” şi generează secţii în oraşe şi sate. Ia conducerea Editurii Cercului „Bucovina literară”, tot de el înfiinţată şi finanţată. Aici publică volumul de poeme „Vatra cu stele” (Cernăuţi, 1942). Apogeul activită!ii Cercului îl constituie organizarea, în 14 – 15 august 1943, a unui Congres al scriitorilor români (Sfatul scriitorilor de la Putna) la care au participat delegaţi din întreaga ţară, reeditând sub ochii miilor de spectatori Congresul de la Putna din 1871. Războiul, realitatea istorică prezentă virtual, devine o cruntă vecinătate şi răstoarnă toate concepţiile. Într-o scurtă zvâcnire idealistă „Revista Bucovinei” din Timişoara (proprietatea Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, refugiată la Timişoara) grupează scriitorii de odinioară apoi se stinge, odată cu scoaterea cuvântului din dicţionare. Paisprezece ani de incandescen(ă au fost îndeajuns ca George Drumur să fie adnotat în majoritatea istoriilor și enciclopediilor literare, însă liderului familiarizat cu litera(ii vremii interbelice, de la Tudor Arghezi şi Octavian Goga la Mircea Eliade şi Dragoş Protopopescu nu i–a mai rămas nici o perspectivă după „Revolu)ia de Eliberare Socială și Na)ională, Antifascistă și Antiimperialistă, de la 23 August 1944”; cele două licenţe n–au contat, doar experienţa de funcţionar a folosit la angajarea ca administrator într-o cooperativă din Timişoara, unde a ajuns în urma unor lungi tribulaţii. Se va ridica mai târziu, după dobândirea celei de-a treia licenţe – în matematică. Dacă scrie la vreo gazetă semnează Gh. Pavelescu. Ziaristul agresiv şi scriitorul militant s–au contopit într-un înfrânt care contemplă vestigii și, dincolo de subzisten(ă, se refugiază în texte pentru cântece noi, traducerea unor librete de operă sau poeţi centraleuropeni, cursuri de popularizare muzicală şi probleme de matematică. Uneori tresaltă în versuri semnate cu adevărat şi află câteva ecouri respectuoase în presa vremurilor. În iulie 1968 este primit în Uniunea Scriitorilor.

46

Mica antologie Neodihna cuvintelor (1986) este opera creatorului ajuns la vârsta senectuţii, când simte cu spaimă şi linişte, în acelaşi timp, apropierea sfârşitului. Părinţii şi prietenii de odinioară revin, nostalgic, în mintea şi sufletul poetului. Drama existenţială a creatorului însuşi conferă poemelor un aer de gravă meditaţie. Sacerdot fidel al pământului şi al istoriei, exponent al unei generaţii pline de energie creatoare, Drumur cultivă prozodia clasică, dar nu-i rămâne permanent vasal, căci, depăşind-o, dovedeşte disponibilităţi poetice multiple. Remarcat de G. Călinescu în anii de început, poetul bucovinean se relevă ca un îndrăgostit de natură, cu o certă vocaţie a simplităţii stilistice.

Se stinge cu greu, la 7 iunie 1992, în locuinţa sa din Timişoara, fără să-i pese de schimbările istorice; menţionează doar „poet bucovinean” pentru epitaful propriu. Nu poate fi uitat dar nu are unde să fie pus. În definitiv, reprezintă Bucovina – o entitate stânjenitoare, nestatuată. Marian DRUMUR

George Ungureanu la 99 de ani Membru al S.S.B., George Ungureanu s-a născut cu un genuin har al povestirii. Cum începe să dea drumul sacului cu „minciuni“, ascultătorul devine un mieluş blând, fermecat de curgerea cuvintelor, de limbajul neaoş bucovinean, de întâmplări de cele mai multe ori suculente în umor frust, de megieşi portretizaţi în tuşe groase. Trecând prin temniţele comuniste, acuzat de „insurecţie armată“, i-a fost interzis să-şi publice povestirile deşi s-a bucurat de cuvinte frumoase din partea lui Geo Bogza, de exemplu. Acesta i-a citit romanul Soare pe grind, rămas în manuscris până astăzi, şi a fost aşa de entuziasmat, după mărturia autorului, că îi promitea la fiecare întâlnire: „Eu îţi pun în mână carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor, eşti colegul meu“. Şi impresionat de personajul negativ, îi declara pătimaş: „Dacă l-aş întâlni, eu i-aş face felul“. Se întâmpla prin 1956! După '90, George Ungureanu a lucrat cu hărnicie adunându-şi cam toate scrierile în cărţi: Comoara din Groapa Cocoşului, 1995, Nopţi de pomină, 2005, Prin labirintul vieţii, 2010, iar Camera zero, 1998, cuprinde mărturiile sale din iadul comunist, şase ani ca fugar, că-i scumpă libertatea, şi alţi şase la „universitatea de la Aiud“, în celulă, împărţind acelaşi pat trei ani de zile cu savantulAlexandru Mironescu. Astăzi în pragul unui veac de viaţă, toţi cei care îl cunoaştem şi îl iubim îi facem urarea de multă sănătate şi-l rugăm „să ne mai lase o dată în poveste“. Horaţiu STAMATIN


cronica traducerilor Cartea şi viaţa, destine interferente Geo VASILE Scriitorul Carlos Ruiz Zafón (n. Barcelona, 1964) era cunoscut ca autor al unor cărţi pentru copii. Din 1993 se mută la Los Angeles, devenind scenarist şi romancier. Redebutează cu Umbra vântului, o carte de succes, inclusiv comercial, fiind tradusă în 36 de limbi şi vândută doar în Spania în câţiva ani în opt milioane de exemplare. În 1994 publică „Palatul miezului nopţii”, iar în 2008, „Jocul îngerului”. Motivaţia popularităţii şi faimei de care se bucură autorul mai ales în Spania este şi faptul că opera sa este de o accesibilitate remarcabilă: firul epic se deapănă cu o anume lejeritate ce aminteşte cititorului de azi de tradiţionalul feuilleton prin împletirea speciilor celor mai felurite, fie că e vorba de naraţiunea populară, fie de romanul poliţist, de romanul sentimental, de romanul istoric, gotic. Fie de tragedie, fie de comedie. Revenind la Umbra vântului (Polirom, 2009, 480 p. traducere fără cusur semnată de Dragoş Cojocaru), vom spune că cheia de boltă a tramei este pretextul unui mister literar, plasat de autor în oraşul său natal în primele decenii ale veacului XX: aşadar, începând din 1929, ajungem la războiul civil, la instaurarea franchismului cu figurile sinistre ale polţiei politice. Romanul excelează prin climatul neliniştitor şi lovituri de teatru, un soi de amalgam în care au fost topite filoanele clasice americane şi romanul foileton european. Vocea narativă este cea a unui copil de unsprezece ani, orfan, Daniel Sempere (aproape involuntar ne amintim de personajul David Copperfield al lui Charles Dikens). Daniel, fiul unui anticar de cărţi din Barcelona, are parte de nenumărate aventuri misterioase, specifice romanului gotic. Tatăl său îl însoţeşte în Cimitirul Cărţilor Uitate, un labirint fără sfârşit al unor tomuri date uitării (ne vine în minte mitul celebru al bibliotecii borgesiene). Conform tradiţiei, Daniel alege şi adoptă chiar „Umbra vântului”, volumul unui autor prea puţin cunoscut, Julián Carax. Băiatul citeşte pe nerăsuflate cartea respectivă, şi-i place atât de mult încât se

decide să caute şi alte cărţi ale acelui autor. Numai că are surpriza să descopere că ceea ce a citit el este sigurul exemplar care încă mai există. Motivul? Un om cu faţa desfigurată de foc, Laín Courbet (numele este cel al diavolului din romanul lui Carax), nu face altceva de ani în şir decât să distrugă toate exemplarele cărţilor lui Carax. Cercetările lui Daniel durează vreme de un deceniu, ajutat fiind de un asistent Fermin Romero de Torres, conform uzanţelor romanului poliţist. În acest fel ies la iveală feluritele episoade din existenţa nefericită a scriitorului Carax, slalomul său printre vertiginoase iubiri şi omucideri. Remarcabil este personajul Fermin Romero memorabil portretizat: vagabond deosebit de cult, orator redundant şi gurmand pantagruelic. Tânărul Daniel se îndrăgosteşte fără speranţă de Clara Barcelò, reeditând soarta lui Julían din romanul lui Carax, îndrăgostit de o Penelope. Suntem în anii franchismului, ai decăderii Barcelonei, în care inspectorul de poliţie Francisco Javier Furnero îşi permite inimaginabile violenţe şi abuzuri, fiind bântuit de ideea fixă a uciderii lui Julían. Un aspect tipic al romanului lui Zafón este legătura şi paralelismul tulburător dintre literatură şi viaţă: destinul lui Daniel e atât de înrâurit de celebrarea cărţii lui Carax, încât la sfârşitul acestei operaţii interactive, reuşeşte să se regăsească pe sine, dar şi chipul mamei prematur dispărute. Succesul romanului se datorează şi excelentei tipologii, precum şi autenticităţii locurilor şi vremurilor dictaturii franchiste. Meritele cele mai mari ale autorului ni se înfăţişează mai ales în prima parte a romanului, a doua parte fiind excedată de năucitoare aventuri aproape neverosimile prin excesiva lor tendinţă de a debusola citiorul. De pildă, misterul este elucidat de o foarte lungă, interminabilă scrisoare (adresată lui Daniel) a femeii pe care a iubit-o Carax, care sfârşeşte prin a da un aer neverosimil figurii scriitorului atât de îndrăgit de protagonist.

47


traduceri JEAN CLAUDE CARRIÈRE

Profesor, eseist, dramaturg, romancier şi scenarist, Jean Claude Carrière (n. 1931) a studiat istoria, dar s-a dedicat desenului şi scrisului. Publică primul său roman, Le Lézard (Şopîrla, în 1957, la scurtă vreme debutînd şi în cinematografie, cu scenarii de film care iau adus de-a lungul timpului colaborarea cu nume ca Luis Buñuel, Volker Schlöndorff, Jean-Luc Godard, Andrzej Wajda, Jean-Paul Rappeneau sau Jonathan Glazer, conferindu-i o binemeritată faimă internaţională. A scris mult şi variat, publicînd romane, eseuri, poeme, jurnale de calatorii, cronici radio, antologii (de scrisori de dragoste, de umor, etc), dicţionare, dar şi traduceri din Cehov, Abbas Kiarostami sau Mawlânâ Djalal al-Din Rumi.Povestiri filozofice din lumea întreagă. Cercul mincinoşilor 2, a doua antologie a lui Jean Claude Carrière, prezintă o selecţie captivantă de povestiri din tradiţia orală a lumii, grupate pe diferite teme de către însuşi autorul cărţii. Redate într-un limbaj cald şi plin de umor, vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, povestirile recompun spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale sale, indiferent că provin din spaţiul buddhist sau islamic, european sau african, chinez sau evreiesc, indian sau amerindian. Dincolo de diferenţele care apar de la o tradiţie la alta, regăsim peste tot în carte teme fundamentale, ca viaţa, moartea, adevărul, înţelepciunea, dreptatea, ambiguitatea, liberul arbitru, dificultatea de a comunica sau raportul maestru-discipol. ABSENŢA REGELUI Un rege din nordul Indiei, în vîrstă de patruzeci şi cinci de ani, care primea vizita unor ambasadori şi se plictisea teribil, nu-şi mai putu ţine capul drept şi, în timp ce asculta elogiile pe care i le aducea un vizitator oficial, capul îi căzu în piept şi regele adormi pe loc. Spre marea lui mirare, se trezi deodată într-un cadru natural agreabil, unde, păşind cu uşurinţa tinereţii, trecu pe lîngă o fată frumoasă foc, care îi zîmbi şi căreia el îi răspunse întorcîndu-i zâmbetul. Fata se trăgea dintr-o familie de ţărani. Ea îl duse pe rege (care nu-şi mai spunea rege, părînd chiar să-şi fi uitat titlul şi rangul) în casa părintească, îl prezentă părinţilor ei şi le spuse că vor să se căsătorească.

48

Părinţii acceptară bucuroşi. Cei doi se căsătoriră după tradiţie şi avură copii. Fostul rege muncea acum cot la cot cu socrul său, care, murind, îi lăsă moştenire casa şi pămînturile. Copiii îi crescură şi se căsătoriră la rîndul lor, îl bucurară cu nepoţi, pînă cînd peste ţinut începură să se abată nenorocirile. Secete repetate îi secătuiră pământul, distrugîndu-i recoltele. Omul se luă la trîntă cu greutăţile cât i-a stat în puteri, dar soţia lui muri, la fel şi unul dintre copii, lovit de trăsnet chiar sub ochii tatălui său. Exact în momentul în care trăsnetul îl ucidea pe copil, regele se trezi, îşi ridică capul şi, aşezat fiind pe tron, ascultă sfîrşitul frazei ambasadorului. Apoi, până la sfîrşitul zilei, continuă să acorde audienţe, să asculte solicitări, propuneri şi jalbe, cărora încercă să le găsească cea mai bună rezolvare. Se întorsese la viaţa şi la îndatoririle sale de rege. La căderea nopţii, se culcă cu una dintre favoritele sale, cea dinainte aleasă pentru ziua aceea, şi orele de desfătare se înlănţuiră una după alta. După ce trăi cîteva luni viaţa aceasta regăsită, dintrodată, în timp ce păşea pe un coridor al palatului, îi reveniră brusc în minte un sat cunoscut, o casă, câteva chipuri. Stîrnit de o dorinţă inexplicabilă de a revedea acel sat, plecă imediat, singur, şi regăsi cu uşurinţă locul în care trăise şi muncise atîţia ani, îşi întîlni chiar şi vecinii, care îl întrebară : “ Unde ai fost plecat ? Te-am căutat peste tot ! De ce ne-ai părăsit ? ” Nu ştiu ce să le răspundă. Nici măcar nu avea idee cît durase absenţa lui. Si-a reluat locul în casă, alături de nepoata lui, care supravieţuise nenorocirilor abătute peste ţinut. Trăiau amîndoi, descurcîndu-se cum puteau. Intr-o zi, nu cu mult înainte de apusul soarelui, simţi că îl cuprinde un soi de amorţeală. Aşa că se aşeză în faţa casei, respirînd cu dificultate. Privi în jurul lui, copacii, florile, celelalte case, munţii cenuşii în depărtare, de parcă le vedea pentru prima dată. Îşi zări nepoata înaintînd spre el, avînd la gât, în semn de doliu, un şirag de flori. Mai găsi puterea să deschidă gura şi s-o întrebe: - Ce-i cu florile astea ? Ea se apropie zîmbind şi se opri în faţa lui. Iar el mai apucă, înainte ca bărbia să-i cadă în piept pentru totdeauna, să audă vocea limpede a nepoatei sale care-i spunea: - Pentru că regele a murit astăzi. Nu ştiai ? Prezentare şi traducere de Ioana MANOLE


sumar editorial Constantin ARCU - La aniversare (1941-2011 ........................................................................................................1 invitatul revistei Liviu Ioan STOICIU - Autorii persoanjelor trebuie să se teamă în general de uzură (interviu realizat de Andra Rotaru) ............................................2 - Poemele lui LIS .................................................................................................................. 5 cronica literară Theodor CODREANU - „ Sarea Terrei“ ..................................................................................8 Aliona GRATI - „Durerea de a fi român“ ..............................................................................................................10 Ioan HOLBAN - Două geamantane micuţe şi un camion de vise ............................................................................13 George BODEA - Un roman al întrebărilor care-şi aşteaptă răspuns ..............................................................15 Geo VASILE - KENOMA VS PLEROMA .......................................................................................................... 18 - „Cuvântul care nu se trece“ ...................................................................................................19 liber pe contrasens Adrian ALUI GHEORGHE - Viaţa ca literatura ..............................................................................................21 poesis Gellu DORIAN - Pustia (fragment) .......................................................................................................................22 Regulanetul Concursului Naţional de Poezie „Porni Luceafărul...“................................................................. 25 portret în cărbune Al. CISTELECAN - Puncte pe traseul poetic .....................................................................................................26 Calendar bucovinean ............................................................................................................................ 30 epica magna Bedros HORASANGIAN - Atena Fishta (II) .........................................................................................................31 o antologie a poeziei româneşti Mircea A.DIACONU - Mihai Usachi .................................................................................................................34 chipuri şi privelişti Liviu ANTONESEI - Bătălia cu şi pentru Emil Brumaru (I) ....................................................................36 teme din vremurile noastre Luca PIŢU - Existau şi mitropoliţi con cojones asi de gordos .........................................................................37 muzeul de imagini Constantin DRAM - Când finalul nu (ne) mai mulţumeşte.......................................................................39 parabole Leo BUTNARU - Din sens opus ...........................................................................................................................40 carnete critice Isabel VINTILĂ - Autori brăileni..........................................................................................................................42 Regulamentul Festivalul Literar “Eusebiu Camilar – Magda Isanos” ............................................................44 aniversări Marian DRUMUR - 100 de ani de la naşterea lui George DRUMUR ...................................................................... 45 Horaţiu STAMATIN - George Ungureanu la 99 de ani ........................................................................................... 46 cronica traducerilor Geo VASILE - Cartea şi viaţa, destine interferente ...................................................................................................47 traduceri Jean Claude Carrière -Absenţa regelui (prezentare şi traducere de Ioana Manole)................................................ 48


SOCIETATEA SCRIITORILOR BUCOVINENI

în imagini

Mircea A.Diaconu, membru marcant al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, alături de Ana Blandiana şi Ion Pop. Din cerdacul casei lui Aron Pumnul, zâmbeşte Vasile Spiridon (Cernăuţi, 15 ianuarie 2011)

* Abonamentele se pot face la oficiile poştale, la redacţie sau cu plata prin virament la Trezoreria Suceava, cont: RO09TREZ59124590220XXXXX, cod fiscal 4244075 9

http://bucovina-literara.scriitor.org

7 8 9 7 3 9

ISSN 123-7167

8 8 5 0 6 5

0 5

Preţul: 5 lei

Bucovina literara nr. 3 2011  

Bucovina literara nr. 3 2011 din martie