Revista Bogdania, nr. 8, feb 2015

Cuprins 1. Ionel Marin: Eminescu-comoară a sufletului românesc, p. 3 2. Ovidiu Ţuţuianu: M. Eminescu şi…ştiinţele exacte, p.5 3. Năstase Marin: Mistificarea istoriei, p.17 4. Livia Ciupercă: “Centenarul unei monografii”, p.22 5. C.P. Bălan: Justin Capră, unul din marii inventatori români şi universali ai secolului nostru, p. 25 6. Poezii scrise de Mihai Eminescu, p. 31 7. Poezii dedicate poetului Eminescu: Nicolae Vasile, Anghel Hoţu, Michaela Orescu, Ionel Marin, Ilarion Boca, Victor Burde, Victor Rotaru, Nedea Mărioara, Aneta Pioară, p. 34 8. Medalion liric: Ioan Vasiu, Mihai Antonescu, G.Petrovai, Corneliu Cristescu, Mărioara Nedea, Andra Prodea, Daniel Cruştin, Mariana Bendou, Mariana Popa, Edith Negulici, Anghel Hoţu, Aneta Pioară, Lucia Podeanu, Marian Nicolescu, Melania Rusu Caragioiu, Ion Micheci, Adrian Popescu, Adrian Răcaru, Ioan Mălureanu, p. 41 9. Epigrame: Ion Pena, p. 55 10. Debut literar: Valentina-Elena Enciu, p. 56 11. Proză: Nicolae Vasile, Ana Maria Bentea, Dumitru Dănăilă, Radu Borcea, p. 56 12. Cugetări, aforisme: Victor Rotaru, Vasile S. Ghican, p.72 13. Poveşti pentru copii: Rodica Magdan, Stan M. Andrei, p. 74 14. Cronici literare: Cristian Petru Bălan, Michaela Orescu, Cezarina Adamescu, p.

78 15. Cristina Mihai: Interviu cu cineastul Ben Todică din Australia, p. 92 16. Vasile Groza: Pălărierul, piesă de teatru pentru copii (ultima parte), p. 94 17. Evenimente culturale: Ziua Culturii Române, p. 98 18. Invitaţie la Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară “BOGDANIA”, p. 100 19. Semnal editorial, p. 102

REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi cultură fondată şi editată de Asociaţia CulturalUmanitară Bogdania din Focşani, din martie 2013. Începând cu anul acesta, 2015, nu va mai fi editată trimestrial ci odată la două luni.

REDACŢIA Redactor şef: Ionel MARIN Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia Redactori: Katia Nanu, Michaela Al. Orescu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Bogdan Florea Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru titular USR şi al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte, Inventator IUSTIN CAPRĂ;

Adresa redacţiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 620065, judeţul Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul III, Nr. 8, ian.-feb.

2015 Coperta: Marian Stoica

ISSN 2343-8061

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie‖: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!‖, dovedind talent poetic şi o sensibilitate înnăscută. Între anii 1866-1869 călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, Bucureşti, şi a luat contact cu realităţile româneşti. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, care mai târziu afirma: „…Acest Eminescu a suferit multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările‖…

Urmează în perioada 1869-1872, la Viena, Facultatea de Filozofie şi Drept, frecventând cu mult interes biblioteca Universităţii, dovedind o sete nepotolită de lectură. La Viena se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle.

Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene, suferind de o inflamaţie a încheieturii piciorului; Din cauza lipsei de bani şi îmbolnăvirii a trei dintre fraţii săi, se întoarce în ţară. La 24 ani, Mihai Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În această perioadă s-a împrietenit cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie, devenind un mare povestitor român. Titu Maiorescu scria că: „Ceea ce caracterizează mai înainte de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipăreşte vreodată nu-i mai scapă , încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, erau aproape exclusive lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururi la îndemână‖.

Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet‖.

Opera sa poetică a fost influenţată de

Ionel MARIN: Eminescu – comoară a sufletului românesc

În decembrie 2010, Parlamentul României a adoptat legea privind sărbătorirea Zilei culturii naţionale, pe data de 15 ianuarie, ziua de naştere a Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Anul acesta pe data de 15 ianuarie 2015, se-mplinesc 165 de ani de la naşterea poetului, prozatorului, gazetarului, dramaturgului, gânditorului român.

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase, familia sa a emigrat în Bucovina. Şcoala primară a urmat-o la Cernăuţi, apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singurul liceu la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

Se înfiinţase o catedră de limba română ce a fost dată profesorului Aron Pumnul, cărturarul ardelean, revoluţionar român care s-a refugiat, după Revoluţia din 1848, la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu, la 16 ani, a scris primul său poem „La moartea lui Aron Pumnul‖ semnat Mihail Eminovici. Debutează în revista Familia a scriitorului Iosif Vulcan din Ardeal, cu poezia „De-aş avea‖. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, mai târziu acceptat de el şi de membrii familiei sale. La 17 ani scria 3

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 bogată, a făcut posibilă apariţia unei superioare viziuni cosmice asupra omului.

Pe drept cuvânt a fost etichetat ca Luceafărul care a luminat pământul strămoşesc, care prin geniul său creator ne-a ridicat deasupra valurilor, peste marginile timpului. De aceea Eminescu aparţine nu numai poporului român ci şi întregii lumi, fiind şi un mare poet universal. Tudor Vianu în „Caiete critice‖ scria: „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Printre acestea, ideea eternităţii stăpâneşte mintea sa întrasemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii‖…

Savantul N. Iorga scria despre Mihai Eminescu: „ N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile‖. Eminescu, „omul deplin al culturii române”(C. Noica), a dat dulceaţă graiului românesc, aleasă frumuseţe şi strălucire limbii române, miracol al culturii româneşti, poate fi pus alături de cei mai mari poeţi din literatura universală. Eminescu a dat poeziei dimensiuni mari în spaţiu şi în timp, pătrunzând până în tainele sufletului uman. Poetul îndrăgostit a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor‖. Sub crengile teiului Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic poezia sa lirică. Ce minunate sunt poeziile: Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des, etc.

Opera sa este variată, complexă, cultivând speciile: idila (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal); egloga (Floare albastră); satira (Junii corupţi, Scrisorile, Criticilor mei); elegia (Revedere, Mai am un singur dor), glosa (Glossa); poemul (Călin file din poveste,

marile sisteme filozofice ale epocii sale, dar şi de gândirea romantică a lui Schopenhauer şi de filosofia lui Kant.

Ideea din poezia „La steaua‖, trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii.

Deci, Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic: „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..‖ Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Pe vremea când era redactor şef la ziarul „Timpul‖, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu.

A militat pentru unitatea şi drepturile tuturor românilor. A criticat dur Parlamentul ţării pentru înstrăinarea Basarabiei, şi era împotriva politicii de opresiune ţaristă şi a Imperiului Austroungar; Eminescu dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Eminescu şi-a iubit patria până la ultima suflare. A fost arestat de 8 ori de Poliţia română şi urmărit îndeaproape de agenţii austro-ungari, apoi de agenţii români, fiind considerat incomod prin activitatea sa ziaristică. Întreaga sa operă scoate în evidenţă, în mod strălucit, sufletul şi spiritualitatea poporului român, tăria inimii, superioritatea minţii şi trăirile poetului Eminescu. Ne vorbeşte despre eternitatea iubirii, despre sacralitatea vieţii, despre problemele lumii şi civilizaţiei, despre moarte, folclor, natură, etc. Fantezia, imaginaţia sa creatoare, deosebit de 4

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Luceafărul, Momento mori); doina (ce te legeni, Doina). Interesante sunt cele cinci scrisori publicate, primele patru în „Convorbiri literare‖ şi scrisoarea V, publicată postum, în anul 1890. A mai scris proză fantastică, filozofică, erotică: „Sărmanul Dionis‖, „Geniu pustiu‖, „Făt Frumos din lacrimă‖ şi altele. Alexandru Vlahuţă despre Eminescu, ca actor şi sufleor spunea: „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă‖.

A avut preocupări pentru teatru, filozofie, istorie, sociologie şi pentru ştiinţele exacte (matematica, fizica, astronomia). În iunie 1883 se îmbolnăveşte, „i se declanşează o afecţiune pe fond nervos‖ munca sa fiind întreruptă.

Eminescu este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Face apoi tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea‖ al doctorului Şuţu. Pe 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti.

Cu certitudine poporul român, românii de pretutindeni se mândresc cu Mihai Eminescu, poetul „nepereche”, „românul absolut”, cu artistul care a redat şi dat strălucire şi frumuseţe spirituală, ca nimeni altul până acum, României!

Ovidiu Ţuţuianu: Mihai Eminescu şi …ştiinţele exacte

Există un negustor în natură:electricitatea, dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produce într-un loc, el restituie în alt loc integral.

Mihai Eminescu (Mss.2258, f.214) Intoducere Mihai Eminescu, poetul nostru naţional/Poetul, a lăsat în urma sa, un tezaur de producţii literare dar şi multe semne de întrebare, de la naştere şi până la dispariţia lui prematură. S-a născut în familia Eminovici (considerată a fi de origine: turcă, albaneză, persană, suedeză, rusă, bulgară, sârbă, ruteană, polonă sau armeană!?) la 15 ianuarie 1850 în Botoşani (conform actului oficial) sau la 20 decembrie 1849 în Ipoteşti (după însemnările familiei). Clasele primare şi gimnaziale le urmează la „NationalHauptschule‖ din Cernăuţi. Debutează la 16 ani, cu poezia „De-aş avea‖ în revista „Familia‖ tipărită de Iosif Vulcan la Pesta, acesta fiind cel care i-a modificat numele de familie, în Eminescu. Şi-a întrerupt studiile şcolare şi a început să călătorească prin Ardeal şi mai apoi prin Muntenia cu diverse trupe de teatru, la care s-a angajat ca sufleor. Între 1869-1872 frecventează la Viena, ca auditor, cursuri universitare din diverse domenii ca: filosofie, drept, limbi romanice, medicină, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative chiar şi fizică şi mecanică. Ia contact cu societatea „Junimea‖ de la Iaşi care i-a publicat

Ionel MARIN 5

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 poezii în revista sa „Convorbiri literare‖. Între 1872-1874 urmează la Berlin, ca student cu frecvenţă, cursuri universitare de logică, filosofie şi istorie. Revenit în ţară „doctorandul în filosofie‖ este numit, pe 23 august 1874, directorul Bibliotecii centrale din Iaşi. Între 1874-1876 funcţionează ca bibliotecar şi revizor şcolar [1]. Între 1876-1883 activează ca gazetar iniţial la „Curierul de Iaşi‖ şi mai apoi, după venirea la Bucureşti la „Timpul‖.

Articolele lui Eminescu, păstrând ordinea de totdeauna a gândirii şi stilului său impecabil, se distingeau acum printr-o vehemenţă spumegătoare, ceeace a generat o largă categorie de duşmani interni şi chiar externi! În vara anului 1883, în condiţii încă neelucidate deplin, i se declanșează o afecţiune pe fond nervos, care în pofida tratamentelor efectuate în ţară şi în străinătate conduce la sfârșitul timpuriu al marelui poet în ziua de 16 iunie sau 15 iunie 1889, după datele oficiale!?

Inclusiv circumstanţele morţii lui sunt neclare! Ceea ce rămâne deosebit de clar este faptul că acest adevărat geniu (cuvânt banalizat în prezent prin atribuire la fotbalişti, manelişti, etc.!) a adus o contribuţie enormă la consolidarea şi dezvoltarea limbii şi literaturii române, devenind un adevărat patrimoniu naţional (a se vedea numeroasele ediţii ale operelor sale tipărite în limba română şi în alte limbi), aşa că citarea sumară a producţiei eminesciene aici ar putea fi considerată nu numai incompletă, dar chiar o impietate!

Pe lângă preocupările literare, Eminescu a arătat un interes deosebit pentru filosofie, sociologie, istorie şi muzică. Ca iubitor al muzicii clasice am reţinut aprecierea poetului despre ‖gigantul de la Bonn‖Beethoven: „Adânc ca marea, puternic ca furtuna‖ [2/apud Tribuna, anul XIII, nr.129, 1909] .

Mai puţin cunoscute şi evidenţiate sunt preocupările Poetului pentru ştiinţele

exacte, opera sa fiind impregnată de nenumărate dovezi în acest sens. De altfel, se poate afirma că în literatura română este singurul creator care a încercat să-şi fundamenteze pe baze ştiinţifice, propriul program literar. În manuscrisele eminesciene sunt relevate nume de oameni de ştiinţă precum Galilei, Newton, Watt sau Bernoulli, dar şi expresii matematice ale unor legi fizice şi observaţii fizice asupra calorimetriei, a căldurii corpurilor, a forţei centrifuge etc. În aceste însemnări, Eminescu folosea deseori modalităţi de expresie specifice poeziei sau ilustra o idee ştiinţifică într-o formă lirică.

Despre importanţa şi rolul ştiinţelor el menţiona: „Ştiinţa cere legi şi anume de-o generalitate atât de sigură, încât să nu fie escepţie. Aflându-se acestea, armonia şi ordinea intră în locul chaosului şi suntem siliţi în orice ramură a ştiinţei să vedem în efecte urmările naturale ale unor cauze determinate şi să ne aşteptăm la întoarcerea unor efecte egale, când constatăm cauze egale [2/Mss.2264, f.337] sau „Ştiinţele trebuie să prezinte lucrări proprii ale naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii [ 2/Dualismul austro-ungar, Scrieri].

Este cu adevărat surprinzătoare argumentarea temeinică a opiniei Poetului privind îmbinarea celor două componente ale oricărei ştiinţe, teoria şi practica: „Ultima ţintă a oricărei ştiinţe nu e fireşte despărţirea, ci împreunarea laturei speculative cu cea empirică. Însă pe drumul acesta o despărţire a lucrului, după cum ne-nvaţă istoria, e neapărată şi folositoare, dacă ea se manipulează cu precauţiune. Această manipulare precaută se ajunge cu deosebire prin aceea, cum că între părţi nu numai că nu există un raport inamic, ci din contră, unul cât se poate de îndatoritor; şi acest raport iar se câştigă prin aceea cum că despărţirea lucrului nu are loc decât obiectiv în productele ştiinţei, 6

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 iar nu subiectiv în producţii şi autorii lor; din contră, fiecare, care e activ, or pe partea teoretică, or pe cea empirică, să cunoască şi să priceapă şi celelalte lature, unul să fie capabil şi pregătit de-a reîncepe principiile, celălalt materialul, productivi însă nu pot fi oamenii de o capacitate de termen mediu decât numai într-o direcţiune. De aceea atât izolarea în privinţa receptivităţii cât şi apucarea pe altă direcţiune în privinţa productivităţii vor produce numai neclaritate şi necomplecţiune a ştiinţei‖ [ 2/Mss.2258, f.183]

Eminescu „matematizează‖ cele mai variate domenii ale activităţii umane. El afirmă că „Matematica este limba universală, limba de formule, adică de fracţiuni ale celor trei unităţi: timp, spaţiu şi mişcare‖ şi în concluzie că „Matematica este o abstracţiune a mecanicii‖. În capitolul Educaţie şi învăţământ sunt însemnări despre „operaţii aritmetice‖, efectuate după modelul timpului.

Poetului nu-i sunt străine nici „fracţiunile‖(fracţiile), multiplicarea fracţiilor, fracţii echivalente, operaţii cu fracţii, ridicarea la putere sau extragerea unei rădăcini cubice.

O atenţie specială îi acordă cifrei 1 (Rolul lui 1 în şirul numerelor naturale; Reprezentarea lui 1 cu ajutorul fracţiilor; 1 abstract şi concret). Referindu-se la cifra 1, Eminescu consideră că ―Cine a zis 1, a zis toată seria infinită a numerelor‖. În concepţia sa ―Algebra n-a putut să se ivească decât după ce literele au fost descărcate de rolul de-a însemna numere concrete‖. În capitolul Elemente de calcul diferenţial, ocupându-se de raportul dintre ―finit‖ şi ―infinit‖, face o serie de însemnări caracteristice profunzimii gândirii sale, cum ar fi: •―Orice mărime finită faţă cu infinitul este zero. De aceea sentimentul de adâncă nimicnicie care ne cuprinde faţă cu Universul‖; •„O mărime concretă adunată c-o mărime infinită dă o mărime infinită‖; •―O mărime concretă din care se scade o mărime infinită dă un rest negativ în infinit‖; •„O mărime concretă multiplicată c-o mărime infinită creşte în progresiunea mărimii infinite‖; •„O mărime concretă divizată printr-o mărime infinită dă zero‖. În Teoria ecuaţiunii interpretează fenomenele umane prin ecuaţii matematice astfel:

Eminescu şi matematica Ioan Slavici mărturisea că ideea de predilecţie a lui Eminescu era : „tot ce are viaţă e insolaţiune, aşa că fără matematică diferenţială nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor‖[1].

Poetul însuşi a ţinut să precizeze că „Adevărul nu resultă din deduceri logice decât numai în matematică‖ [ 2/Mss.2264,f.405]. În anul 1993 a apărut la Editura Academiei Române volumul al XV-lea din „Operele lui Mihai Eminescu‖, sub îngrijirea lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc [3].

Textele din acest volum sunt împărţite în trei părţi: Fragmentarium, Addenda (texte neincluse în volumele I-XIV şi XVI ale ediţiei1993) şi Texte scrise în primăvara şi vara anului 1883. La rândul lor, textele din Fragmentarium sunt împărţite şi ele în trei secțiuni: I.Texte originale; II.Note de curs.Note de lectură.

Excerpte; III.Transcrieri.

Mai ales în prima secţiune se găsesc expuneri teoretice, comentarii şi reflecţii cu privire la matematică, astronomie, fizică şi ştiinţele naturii. În textele scrise în primăvara şi vara anului 1883, poetul foloseşte un limbaj de maximă concentrare, adesea criptic. Textele respective pot prezenta importanţă şi interes pentru şcoala matematică românească, deoarece în aceste însemnări 7

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 •―Orice moment din viaţa universului e ecuaţiunea momentului următor‖; •―Orice moment din prezent e ecuaţiunea momentului trecut‖; •―Nu cunoaştem decât raporturi dintre finit şi finit-ecuaţiunea‖; •„ecuaţiunea fizică: frumuseţea‖; •„ecuaţiunea socială: echitatea‖; •„ecuaţiunea psihologică: lupta şi economia‖; •„ecuaţiunea intelectuală: omnilateralitatea, cultura‖; •„ecuaţiunea comercială: preţul fix‖; •„ecuaţiunea comercială: dobânda legală‖.

Influența matematicii în gândirea eminesciană mai poate fi ilustrată în următoarele versuri:

―Capul greu cădea pe bancă, păreau toaten infinit‖[...] (―Scrisoarea II‖ )[4/ pg. 104] ―Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere‖. (―Scrisoarea V‖) [4/ pg.118] Sfera în universul Poetului este infinită, cubul este finit. Poezia „Glossă‖ [4/ pg.145] seamănă cu o demonstraţie matematică, în care trecutul exprimă ipoteza, viitorul este concluzia, iar zădărnicia este demonstraţia. ―Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate‖.

„Iar colo batrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate [...]

Universul fără margini e în degetul cel mic, Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă; Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr. [...] Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit, [...]

Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul, În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul. [...]

Unul e în toţi; tot astfel precum una e în toate; De asupra tuturora se ridică cine poate.‖ (―Scrisoarea I‖)[4/ pg.100]

Există în arta poetică mici poeme de formă fixă: sonetul, rondelul şi trioletul în care matematica joacă un rol fix. Eminescu s-a înscris şi în rândul celor mai mari sonetişti, inclusiv cu arhicunoscutul sonet „Veneţia‖: ―S-a stins viaţa falnicei Veneţii…‖[4/ pg.149]. Acesta este un mic poem de 14 versuri de aceeaşi măsură, cu versuri de 11 silabe; cele 14 versuri alcătuiesc 4 strofe, primele două fiind catrene şi ultimele terţine [6]. Catrenele au numai două rime, aceleaşi în ambele strofe (versul 1 cu 4, 6 şi 7; versul 2 cu 3, 5 şi 8); terţinele au de asemenea două rime (versul 9 cu 11 şi 13; versul 10 cu 12 şi 14). Şi pentru că studiul operelor marilor figuri ale omenirii poate conduce la descoperirea diverselor enigme criptice, rezolvabile pe baza matematicii, iată un exemplu incitant pentru eminesciologi. Este vorba de primele patru versuri ale poeziei ―Cu mâne zilele-ţi adaogi‖ [4/ pg.118]:

―Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi‖[...] (―Lumea îmi părea o cifră...‖)[5/ pg.148149] 8

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 ―Cu mâne zilele-ţi adaogi, Cu ieri viaţa ta o scazi Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi‖.

poemelor „Luceafărul‖ [4/ pg.123], şi „La Steaua…‖[4/pg.169]. În diversele sale scrieri, informaţiile aparţinând ştiinţelor exacte se împletesc într-o minunată armonie cu idei adaptate la teme şi mituri importante precum iubirea, natura şi viaţa după moarte.

Referitor la conservarea materiei şi a energiei, Eminescu ne avertizează: „Ceea ce nu se cheltueşte cu mişcare, se cheltueşte cu energie‖ [2/Mss.2267, f.56]; fie: „Unul câştigă altul pierde. Aşa e lumea, Doamne, aşa e lumea.‖ [2/Mss.2254, f.157,Decebal]; fie: „Când unul trece, altul vine/În astă lume a-l urma,/ precum când soarele apune El şi răsare undeva‖[2/pg.150-―Cu mâne zileleţi adaogi…‖]. În privinţa legilor gazelor, iată cum a înţeles Poetul legea Boyle–Mariotte, ce afirmă că într-o transformare izotermă (T=const) presiunea şi volumul sunt invers proporţionale: pV = const. După ce explică (mecanicist, e drept, dar raţionamentul este corect!) presiunea unui gaz asupra pereţilor unei incinte, Eminescu continuă: "….dacă ne închipuim aşadar o asemenea masă (de gaz - n.n) răspândită în spaţiul liber al Universului, unde nici o putere străină nu se exercită asupra ei, atunci moleculele s-ar risipi dintre stele în toate direcţiile în infinit. Dar mişcarea ar fi din ce în ce mai lentă: ea ar scădea în proporţiune inversă cu volumul pe care lar ocupa şi volumul acesta fiind infinit, şi mişcarea ar deveni infinit de slabăNIMICA..."

Relativismul (nesimultaneitatea evenimentelor în noua geometrie spaţiu – timp), tratat magistral în‖ Luceafărul şi „La steaua‖ este abordat şi în proză, mai ales în nuvela „Sărmanul Dionis‖ [5/pg.280]: ―Şi, într-un spaţiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare şi oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea?

Asemenea, în eternitatea fără margini nu este o bucată de timp, oricât de mare sau

Observăm că primele două versuri reprezintă diferenţa dintre „mâine‖ şi „ieri‖. Al treilea vers dă semnul egal, iar versul al patrulea este tocmai „azi‖.

Apelăm la faimosul şir al lui Fibonacci: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21,...în care, începând cu al treilea termen, fiecare rezultă din suma celor doi termeni dinaintea lui (de exemplu 8 este suma dintre 3 şi 5). Considerând trei termeni consecutivi (de exemplu 5, 8, 13) şi denumindu-i: „ieri‖, „azi‖, „mâine‖, relaţia dintre ei se închide, în mod surprinzător, perfect : mâine – ieri = azi sau 13 – 5 = 8 [7].

Eminescu şi fizica La Viena, în timpul studiilor (complet liber şi lipsit de servituţile unui învăţământ instituţionalizat!) Mihai Eminescu a luat contact cu rezultatele uimitoare ale fizicii de la acea vreme. Acest lucru s-a întâmplat nu numai prin lectura cărţilor de popularizare sau prin audierea unor cursuri de ştiinţele naturii, dar şi prin discuţii libere în cafenele unde putea găsi reviste ştiinţifice conţinând ultimele noutăţi.

Astfel se explică faptul că apar multe notiţe răspândite în manuscrisele Poetului (îndeosebi în Mss. din seria 2254-2270) cu însemnări despre legea conservării energiei (este, probabil, primul traducător în limba română al celebrei legi folosind originalul celui ce a descoperit-o, J.R.Mayer!), gravitaţie, magneţi, electricitate, mecanica newtoniană, calorimetrie, teoria mecanică a căldurii şi propagarea sa, legile gazelor, etc.

Multe poeme eminesciene pornesc sau se bazează pe principii din fizică. Poemul „Strigoii‖ [4/ pg.68] a pornit de la principiul conservării materiei. Legea atracţiei universale şi teoria maxwelliana a electromagnetismului sunt sâmburii 9

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 oricât de mică, numai o clipă suspendată?‖ După ce îşi argumentează ―reflecţiunile‖cu o logică impecabilă Eminescu exclamă: ‖În aceste atome de spaţiu şi timp, cât infinit!‖. Poetul sesizează existenţa „infinitului mic‖ şi a „infinitului mare‖ pe care, de la Einstein, ştiinţa încearcă să le cuprindă împreună într-o teorie unitară a lumii microscopice (nanoştiinţa de astăzi şi teoria particulelor elementare) şi a celei macroscopice (universul în care trăim şi Universul ―cel mare‖spre care ne îndreptam, uneori, privirea nedumerită, un Univers infinit în spaţiu, fără început şi fără sfârşit în timp)[8]. Şi ca un corolar al relativităţii, Poetul ne atrage atenţia că :...‖Mărimea fiind numai relativă, astfel încât ceea ce nouă ni-i mare, altora li se pare mic‖ [2/Umbra mea, Scrieri].

―La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate demult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre‖.

Explicaţia lui Eminescu privind aplicarea legii gazelor la nivelul cosmosului prezentată mai înainte a fost confirmată de cercetările recente cu privire la „expansiunea Universului‖. Măsurători spectroscopice rafinate au relevat faptul că în Univers predominant este "aproape nimicul‖, adică o densitate infimă de materie de 1 atom într-un volum de 1 m3 (şi asta în Universul "apropiat" pentru că pe măsură ce ne îndepărtăm trecând "în întunecime‖ densitatea materiei scade până la insignifianta valoare de 10-11 atomi/m3.

Comparând valoarea de 1 atom/m3 cu cea aferentă aerului în care respirăm (1025 atomi/m3), diferenţă e imensă reprezentând un număr care nici nu se poate citi folosind cifrele cu care suntem obisnuiţi. Ar fi ca un bob de mazăre aflat în palma noastră şi următorul, cel mai apropiat, pe Marte. Iar tendinţa este ca ele să se depărteze în continuare unul de altul şi nu să se apropie adică "aproape nimicul" să devină tot mai NIMIC. Aceasta era şi concluzia lui Eminescu cu peste 130 de ani în urmă! [8] De 15 miliarde de ani de la ―Big-Bang‖-ul iniţial,….‖pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă/Pe când totul era lipsă de viaţă si voinţă/Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns― (Scrisoarea I), Universul moare, puţin câte puţin. Aşa cum Supernovele -―bornele kilometrice‖ ale Universului- explodează şi mor sub ochii noştri, tot aşa se întâmplă cu întregul Univers acum şi-n veşnicia ce va urma pentru că totul a scăpat din ―frâiele‖ forţelor de atracţie gravitaţionale, care nau reuşit să-l ―îngheţe‖ într-o stare de echilibru:….. ―planeţii toţi îngheaţă şi sazvârl rebeli în spaţi/Ei, din frâiele luminii şi a soarelui scăpaţi‖(Scrisoarea I) [8].

Eminescu şi astronomia Încă din anii de studiu în străinătate, Mihai Eminescu a fost interesat de legile mişcărilor corpurilor cereşti, de atracţia universală. În manuscrisele rămase din acea epocă, el descrie poziţia ―planetei albastre‖ în sistemul solar.

Dar cele mai interesante observaţii sunt cele care au fost capsulate în taina versului. Legătura dintre astronomie, cosmologie şi poezie e puternică şi vizibilă în multe scrieri.

Poemul ―Luceafărul‖(1883) reprezintă un apogeu în formularea poetică a unor concepte astrofizice, cum ar fi : -conservarea materiei: ―Din sânul veşnicului ieri,/ Trăieşte azi ce moare/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ Se-aprinde iarăşi soare‖ sau ―Când valuri află un mormânt/Răsar iar alte valuri; - găurile negre: ―Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar,/ Din goluri a se naşte‖. În poemul ―La steaua‖ Poetul intuieşte teoria relativităţii, pe care Albert Einstein abia câteva decenii mai târziu o va defini: 10

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 De câţiva ani, pe planeta Mercur – aflată la cea mai mică distanţă de Soare, există un loc numit: Craterul Eminescu. Acesta a fost studiat de sonda spaţială Messenger în 2008, iar cercetările au fost prezentate de către specialiştii NASA la cea de a 41-a întâlnire a ―Lunar and Planetary Science Conference‖, din 2010. Echipa Messenger a fost, de altfel, cea care a propus acest nume la International Astronomical Union (IAU) – singurul organism abilitat să oficializeze denumirile corpurilor cereşti.

Motivaţia a fost simplă şi clară: ―Craterul a fost numit în onoarea lui Mihai Eminescu, un poet desăvârşit şi influent, care până astăzi este considerat poetul naţional al României‖, scrie pe site-ul NASA. Mihai Eminescu nu este însă singur ―printre stele‖. Şi alte nume româneşti sunt răspândite în Galaxie [9].

„Maşinile din tipografia d-nei Lumi sunt eterne, ele se numesc legi; combinaţiunile curioase ale d-lui culegător Destin sunt asemenea curioase, ele se numesc: împrejurări‖ [2/Contrapagină, 329].

De asemenea el relevă importanţa „mecanizării‖ activităţilor umane, arătând pe principiul conservării materiei şi energiei (laitmotivul tehnicist al operei sale!) avantajele dar şi dezavantajele acesteia pe plan social: „Cu cât omul e stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă; cu cât omul stăpâneşte mai mult asupra omului, cu atât barbaria este mai mare"[2/Opera politică, II, 466], sau :„Prin cultură echivalentul mecanic devine din ce în ce mai mic, cel intelectual din ce în ce mai mare; însă în cel mecanic şi în moştenirea predispoziţiei de a-l avea e totodată puterea de reproducere. Cu cât se pierde din acesta, generaţia câştigă inteligenţă, dar pierde în puterea fizică şi în puterea de reproducţiune.

Prin aceasta începe degenerarea‖ [2/Mss.2270 ,f.156], sau : „Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută, cu atât mai mulţi trăiesc pe sama aceleiaşi sume de oameni. Care este consecinţa? Este că acel om (ţăranul) sau nu va mai fi în stare să ne susţie, sau va trebui ca cu acelaşi timp şi cu aceleaşi puteri să producă mai mult.

Va trebui sau să piară, sau să se cultiveze şi să lucreze cu maşina‖ [2/Opera politică, I, 60].

Deşi ştiam că Poetul a fost contemporan cu mari fizicieni ai sec. XIX, care au dezvoltat electricitatea şi electrodinamica (Faraday, Maxwell şi Hertz), ca energetician cu o anumită experienţă în domeniu am rămas profund impresionat de definiţia dată de Eminescu electricităţii, pe care am ales-o drept motto al acestei lucrări: ―Există un negustor în natură: electricitatea, dar el nu ia nimic pentru sine. Ceea ce produce într-un loc, el

Eminescu şi mecanica/energetica Multe din referirile poetului cu privire la ştiinţele exacte le descoperim în „cugetări.‖ Eminescu nu a scris o operă de maxime ca Joubert ori Pascal. Totuşi poezia, proza, teatrul, publicistica sa cuprind aceste flori rare ale reflecţiei superioare izvorâte din concentraţii de gândire şi sensibilitate deosebite, purtând sigiliul de aur al spiritului său. Iată un exemplu din care rezultă cunoştinţele poetului despre fiziologie şi chimie dar şi despre mecanică/termotehnică: „Adevărurile abstracte sunt indigestibile pentru inteligenţa poporului, precum carbon, azot, idrogen şi oxigen pur sunt indigeste pentru stomach ca alimente. Ele nu produc căldura necesară, tot astfel cum abstracţiunile nu produc căldura sufletească necesară, organul moral nu le poate asimila „ [2/Mss.2267,f.21].

Există o adevărată obsesie pozitivă a Poetului pentru „maşini‖: „O măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de a substitui forţei musculare agenţi naturali, de a creia şi întrebuinţa, maşini‖ [2/Opera politică, II, 497] sau 11

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 performanţă, cum au fost Smith, Ricardo, Mill, Say, Sismondi, Bastiat, dar şi ai reprezentanţilor şcolii liberale economice franceze (supranumită fiziocraţia) – Quesnay, Turgot, Mirabo-senior, Dupon de Nemur, abatele Baudeau, abatele Galliani etc.

Interesante, ca puncte de plecare în definirea unor noţiuni/concepte de economie politică, sunt meditaţiile lui Eminescu referitoare la muncă: „Munca este legea lumii; Munca e substratul a toată economia politică; iar economia politică este forma în care spiritul lumii îşi aduce la conştiinţa de Sine legile proprii; Materia vieţii este munca şi întreaga viaţă omenească e o viaţă a lucrului [Opera politică, I şi II]. Aceste afirmaţii teoretice eminesciene sunt rodul asimilării profunde a teoriei valoare-muncă, elaborată de clasici. De exemplu: „....măsura valorii produsului e munca (Smith);…valoarea produsului depinde de cantitatea de muncă, care e necesară pentru a-l produce şi a-l duce la piaţă (Ricardo)‖.

Profund originală şi corectă ne apare gândirea Poetului potrivit căreia civilizaţia umană constă nu în libertate, egalitate, fraternitate, ci în muncă şi adevăr, deoarece fără muncă nu există bunăstare materială. El declară răspicat: „Nu există nici libertate, nici cultură, fără muncă şi cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără, fără s-o ştie, între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia care trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor‖[2/Opera politică, II, 35) Eminescu considera banii drept produsmarfă, care numai la o anumită treaptă istorică a schimbului de mărfuri s-au evidenţiat din lumea mărfurilor şi au devenit unicul echivalent universal pentru toate celelalte mărfuri. Poetul emite, adevăruri valabile chiar şi în prezent, că: „1. numai…la anumit stadiu… de dezvoltare socială înaintată banul, şi cu

restituie în alt loc integral. [2/Mss.2258, f.214].

Se află electricitatea în sfera negoţului?

Da, pentru că este o marfă/serviciu care se tranzacţionează între producător/furnizor şi consumator. Dar, spre deosebire de toate celelalte tipuri de marfuri care se pot stoca, energia electrică (deocamdată!), se consumă simultan cu producerea. Această idee este continuată în cea de a doua propoziţie din definiţie, prin sublinierea fenomenului fizic de transport al energiei de la producător la consumator. În cea de a doua frază a definiţei, Poetul face apel la conservarea energiei într-un sistem teoretic, astfel că exceptând pierderile, cantitatea de energie emisă de producător trebuie să fie egală cu cea recepţionată de consumator.

Dar iată şi alte cugetări asupra acestei „minuni‖ care se pare că l-a fascinat pe Poet: „Electricitate. Este acelaşi cuant de putere care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuant egal în cellalt loc, fără a avea necesitate de-un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica?

Curios lucru! [ 3/ Mss. 2267] sau, „Electricitatea e aceeaşi forţă, oarecum ‖in suspenso‖, în circulaţie, fără spor, fără scădere. Forţa care se pune în mişcare în cutare punct poate fi însă retardată (decalată- nn) după unităţi de timp mai lungi sau mai scurte; se-nţelege că şi circulaţiunea, rotaţiunea se retardează [ 3/ Mss. 2275B].

Eminescu şi economia politică Opera socio-economică eminescienă este de o reală imensitate. Este şi concluzia cercetătorului Ivan Ustian, care a analizat în manuscrisele Poetului numai o mică parte a problematicii: conceptele teoretice ale liberalismului economic clasic [10].

Manuscrisele cercetate conţin în sine un volum enorm de informaţie teoretică acumulată şi examinată de Poet pe marginea operelor economiştilor de 12

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 din agricultură…ea alimentează totul…, şi poate de aceea…starea plugăriei inspiră un …cuvânt de mângâiere şi de speranţă… .‖ Printre alte concepte economice întâlnite în scrierile lui Eminescu, mai pot fi citate: Producţia de valori: „Cuvântul producţiune, în limbajul ordinar însemnează acţiunea care dă naştere, acţiunea producerii fără a ţine seama nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielile pe care le exige această producţiune. În ştiinţă cată să aibă un înţeles mai precis, mai riguros şi mai absolut. Cuvântul se aplică în economie la acea ramură particulară a ştiinţei care are de obiect crearea valorilor, considerate separat de distribuirea şi consumarea lor şi, vorbind ştiinţific, nu poate fi aplicat decât la opera, din care rezultă un produs de-o valoare superioară sau cel puţin egală cu valoarea serviciilor de tot soiul, pe cari lea absorbit operaţiunea. Numai obţinânduse această balanţă, se poate vorbi de producţiunea adevărată.‖ [2/Mss.2270, f.

28]. „Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul, pe care le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ, poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce?

Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane.Cât produc? Absolut nimic.

Cât costă plagiatorii intelectuali-sterpi, care uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială‖ [2/Opera politică, II, 474]. „Înmulţindu-se trebuinţele, trebuiesc înmulţite izvoarele producţunii şi nu samsarlâcul, căci la urma urmelor, tot negoţul nu e decât un soi de samsarlâc între consumator şi producător, un fel de manipulare, care scumpeşte articolele‖ [2/Opera politică, I, 151].

deosebire banul de metal, a devenit mijlocitorul averilor omeneşti;2. banul e doar mărturie despre un stadiu de dezvoltare socială mai înaintată; el este aşa-zicând signalmentul timpului în care sa produs.‖ Un gând splendid, expus de Eminescu ocazional în manuscrisele sale, dar care azi se încadrează în „teoria elasticităţii cererii şi ofertei‖, este acela că produsele alimentare sunt neelastice, adică sunt solicitate în permanenţă de oameni, chiar dacă preţul lor este ridicat. Astfel, Poetul afirmă: „Pentru produsul muncii agricole se vor găsi totdeauna bani…Nu fiecine poartă dantele, dar oricui îi trebuie grâu‖.

Autorul lucrării [10] a descoperit în manuscrisele de Economie politică ale lui Eminescu conspectul acestuia referitor la trei fragmente despre renta funciară din capitolul 2 al operei lui Ricardo „Principiile economiei politice‖, intitulat Teoria lui Ricardo. Acest fragment întocmai, cuvânt cu cuvânt, a fost conspectat şi de Marx sub denumirea (asemănătoare cu denumirea lui Eminescu) Teoria rentei lui Ricardo. Conceptul dat se regăseşte în volumul IV al „Capitalului‖ lui Marx, care a fost editat de către discipolul său Kautsky la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, adică atunci, când nu mai erau în viaţă nici Marx, nici Eminescu. Aceasta este o dovadă în plus, că Eminescu poseda cunoştinţe economice temeinice.

Este de remarcat şi discernământul lui Eminescu cu care acesta trata importanţa socio-economică a ţărănimii, în mijlocul căreia şi-a petrecut copilăria. Există o admirabilă legătură lirico-ştiinţifică între pietatea faţă de ţărani, exprimată de către Eminescu în splendida sa poezie „Sara pe deal‖[4/pg.167] şi meditaţiile sale economico-teoretice, cristalizate sub influenţa economistului francez Quesnay : „Aceasta (ţărănimea) este într-o ţară clasa cea mai pozitivă dintre toate…, deoarece toată suflarea, direct sau indirect trăieşte

•Industrializarea 13

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 „O naţie care produce grâu, poate trăi foarte bine, nu zicem ba, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiilor industriale înaintate. Neapărat, nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentru trebuinţele noastre‖ [2/Opera politică, I, 132]. „Trebuie ca omul să înveţe întâi carte şi apoi să calce a popă-trebuie mai întâi să fie naţie industrială şi după aceea abia să ai legile şi instituţiile naţiilor industriale‖ ‖.[2/Opera politică, I, 132]. „Industria trebuie să fie a naţiunii şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerciul, s-o schimbe pe aur, dar aurul ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni ‖.[2/Opera politică, I, 45].

trimite înapoi sub formă de postav şi-ţi ia pe aceeaşi oca 20 de franci; franţuzul ia paie de orez, care nu-l ţin nimica şi-ţi împleteşte din ele o pălărie, pe care nevasta d-tale dă trei sau patru napoleoni.

Nu-i mai cu cap, pentru că mintea nu se mănâncă cu lingura, ci o moşteneşte omul de la tată şi de la mumă, încât un mocan poate fi tot atât de isteţ şi deschis la cap ca şi un ceasornicar din Paris, numai vorba e că mocanul n-a deprins meşteşugul, şi de aceea câştigă într-un an cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi‖ [2/Opera politică, I, 131].

•Managementul „Precum rolul meseriaşului e de a produce obiecte de utilitate, tot astfel rolul administraţiei e o lucrare concretă, de valoare, ca oricare alta. Administraţia înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedecele cari se opun dezvoltării economice şi intelectuale a unei ţări‖[2/Opera politică, II, 207]. „Un mic bulgăre de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat.

Un mic sâmbure greşit în organizaţia societăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune‖ [2/Opera politică, I, 58].

Eminescu şi ştiinţele naturii Natura este ominiprezentă în opera lui Eminescu. Aproape toate componentele florei şi faunei naţionale devin decoruri sau personaje ale minunatelor sale relatări lirice. Întâlnim frecvent flori delicate (ca: „florea albastră‖, rozele/trandafirii, narcisele, crinii, iasomia, nuferii, etc.), pomi/copaci şi arbuşti parfumaţi (meri, cireşi, tei, salcâmi, mure, etc.) şi copaci falnici (brazi, fagi, stejari, plopi, etc).

O adevărată predilecţie este arătată de Poet, codrului căruia îi dedică nenumărate poezii („Povestea codrului‖; „Freamăt de codru‖; „Revedere‖; „La mijloc de codru‖,etc.).

Eficienţa economică Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului, cât şi în cea individuală‖ [2/Opera politică, I, 61]. „Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică.

A introduce formele unei civilizaţii străine, fără să existe corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică‖ [2/Opere politice, I, 151]. „O deplină subjugare economică, în condiţiile de astăzi ale muncii, e egală cu sărăcirea, demoralizarea şi moartea‖ ‖.[2/Opera politică, I, 222]. „Nu acel legiutor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci acela care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie‖ ‖.[2/Opera politică, II, 438]. „Franţuzul ia o bucată de metal în preţ de 50 de parale şi-ţi face din ea un ceasornic, pe care ţi-l vinde cu doi napoleoni; d-ta îi vinzi ocaua de lână cu un franc şi el ţi-o 14

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Fauna este prezentă şi ea activ, de la insecte (fluturi, albine, ţânţari, gîndăcei, cărăbuşi, bondari, furnici, greieri, etc.) la păsări (cucul, mierla, pitpalacul, presura, turturica, porumbiţa, vulturul, etc.) până la animale sălbatice (ursul, lupul, bourul, cerbul, căprioara, iepurele ,etc) şi animale domestice (oi, cai, câini, etc.).

Sunt avute în vedere toate formele de relief, câmpiile, dealurile şi munţii şi nu lipsesc apele: râurile, lacurile, marea.

Aspectele ştiinţifice cu privire la natură sunt înserate în diverse scrieri, dar mai cu seamă în „cugetări‖. Astfel, pentru a reliefa caracterul „imparţial‖ al acesteia, el spune: „Cine nu minte niciodată e natura.‖[2/Opera politică, II, 444].

Relaţia dintre om şi mediu este definită prin următoarele cuvinte: „Natura omenească şi natura organică îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii‖.[2/Opera politică, II, 498] sau: „Popoarele nu sunt producte ale inteligenţei, ci ale naturii‖ ‖.[2/Opera politică, I, 48].

Referitor la adaptarea la mediul natural şi social el scrie: „Stejarul nu creşte pretutindenea; buruienele în tot locul‖ sau „Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică‖ [2/Opera politică II,307] sau: „Stejarul, oricât de mic ar fi la început, un vlăstar răsărit din pământ, are acelaşi caracter, aceeaşi formă ca uriaşul secular care a dat naştere unui codru de stejari,care a asimilat cu esenţa şi a absorbit în formele sale pături din ce în ce mai adânci ale suprafeţei pământului‖ [2/Opere politice, II, 249].

Unicitatea, universalitatea şi perenitatea naturii sunt cuprinse în cugetarea: „Natura este una şi aceeaşi pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atât de deosebite” [2/Opera politică, I, 345].

Ciclicitatea naturii este matematizată, sub o formă geometrică:

„Schema cursului naturii este un cerc de forme, prin care materia trece ca prin puncte de tranziţiune‖ [2/Natura şi statul.

Scrieri]. În manuscrisele eminesciene 2257, 2262, 2269 şi 2287, există dovezi că Poetul a intuit o corelaţie directă dintre economie şi ecologie. Cugetul lui Eminescu a penetrat teoria economiei naturii, – expresia lui Ch.Darwin referitoare la evoluţia vieţii organice pe pământ, expusă de acesta în teoria evoluţionistă şi oglindită în cartea sa Originea speciilor. Sub această influenţă, Eminescu a emis o idee originală, ce uneşte ecologia cosmică şi ecologia teluric-organică cu ecologia OmuluiPersonalitate: „Corpul nostru este un răvaş de drum al pulberii…‖, adică al prafului cosmic [10]. În manuscrisul 2257, Eminescu surprinde corelaţia bioecologică dintre Plantă, Animal şi Om, argumentând gândul său, valabil pentru totdeauna, că: ... „Pământul n-ar fi putut deveni lăcaşul Omului, dacă pe suprafaţa lui nu ar exista plante ce efectuează biosinteza substanţelor organice din cele minerale în prezenţa razelor solare. În fila nr. 311 a aceluiaşi manuscris, Eminescu a făcut precizarea : …‖dacă pământul e cultivat mai grijuliu,„…cu atât mai mare e oferta…, şi …omul trebuie să ia aminte, că împrumută de la pământ surse de existenţă…, deci …omul împrumută de la o bancă mare, care cere aceeaşi punctualitate ca şi băncile Americii, Franţei şi Angliei.

Astfel, Eminescu a lăsat posterităţii o schemă originală despre lanţul nutriţiei universale, lanţ, care leagă economia Naturii (după Darwin), – ecologia (după Haeckel) cu economia societăţii umane. În această schemă Eminescu ne arată în mod elocvent schimbul de substanţe dintre trei inşi universali: 1. Plantă; 2. Animal (inclusiv Omul-Personalitate); şi 3.

Pământ.

15

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Fie ea prematură, sau chiar utopică, schema respectivă este o primă încercare în ştiinţa socio-economică de a coagula economia umană cu ecologia naturală întro singură entitate, şi tocmai cu cea a Omului-Personalitate, Creator de Scopuri în numele vieţii eterne [10].

este cadavrul din debara, de care trebuie să ne debarasăm daca vrem sa intrăm în UE‖. În anul 2007, România a intrat (în sfârşit!) în UE, dar fără să se debaraseze de Eminescu!? Însă, culmea, în noile condiţii detractorul a fost „pedepsit‖, primind unul dintre cele mai înalte şi bine plătite posturi din domeniul culturii, cu reprezentare în afara ţării!

Pentru acest individ şi pentru alţii ca el care au fost, sunt sau vor mai fi, iată răspunsul ―luceafărului‖ etern din galaxia culturii universale: ―Limba şi naţionalitatea românească vor pieri odată cu românul material, cu stingerea prin moarte şi fără urmaşi a noastră, nu prin desnaţionalizare şi renegaţiune. A persecuta naţionalitatea noastră nu înseamnă a o stinge, ci numai a ne vexa şi a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singurele ţările româneşti sunt acelea, în care din vremi străvechi fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut‖. [2/Opera politică, I, 80]

Epilog Din motive, lesne de înţeles, această lucrare sintetică şi-a propus numai o modestă încercare de strecurare în „codrul des‖, pe o cărare îngustă a informaţiilor din domeniul ştiinţelor exacte, aparţinînd rezervaţiei de patrimoniu naţional şi internaţional, denumită Mihai Eminescu!

Din păcate, chiar dacă aşa cum am arătat, Poetul (a se citi acum, Enciclopedicul!), este recunoscut şi apreciat în străinătate, în propria sa ţară, (atât în timpul scurtei, dar eficientei sale vieţi cât şi după trecerea în nefiinţă!), este cenzurat, denaturat şi deseori devine ţinta unor atacuri mârşave. În perioada comunistă din România, activitatea sa de jurnalism politic de înaltă clasă a fost pusă la index. În Moldova, de peste Prut, a fost chiar şi interzis! („Mi-l furară Doamne adineáur', Pe „înaltul domn‖, cu tot, cu laur!‖) [Grigore Vieru].

După decembrie 1989, a devenit, în mai multe reprize ţinta unor anti români, care au căutat să-şi facă notorietate din defăimarea simbolului nostru naţional, acuzat de naţionalism, ateism şi chiar diletantism în domeniul ştiinţelor exacte, afirmaţii total neadevărate şi demontate de specialişti! În momentul când ţara se pregătea să acceadă în Uniunea Europeană/UE (loc binemeritat şi prin aşezarea noastră geografică milenară, dar şi prin aportul adus de limba şi cultura românească la civilizaţia europeană!) un „infinit mic‖ a dorit să fie „mare‖ în corul detractorilor, evidenţiindu-se cu următoarea stridenţă (de care ar trebui să-i fie ruşine, de-alungul întregii sale vieţi trecătoare!): " Eminescu

Bibliografie [1] George Călinescu. Viaţa lui Mihai Eminescu. Editura pentru literatură, 1966.

[2]Eminescu. Cugetări (sub îngrijirea lui Marin Bucur). Editura Albatros, 1979.

[3] Mihai Eminescu. Opere, vol. al XV-lea (sub îngrijirea lui Petru Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc). Editura Academiei Române, 1993.

[4] M.Eminescu. Poezii, proză literară (sub îngrijirea lui Petru Creţia) vol.I, Editura Cartea Românească, 1978.

[5] M.Eminescu. Poezii, proză literară (sub îngrijirea lui Petru Creţia) vol.II, Editura Cartea Românască, 1978.

16

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 românul, trecător în Noul An. Printre „numerele‖ oferite au fost şi două scenete „istorice‖. În prima, eroii neamului românesc, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş au fost puşi în situaţia penibilă de a juca la Bingo. Adică, de ce putea face haz românul în noaptea de Anul Nou? De Mihai Viteazul, care şi-a pierdut capul la… Bingo, de Ştefan cel Mare, cu Moldova lui, care…aţi ghicit, nu mai era a lui, (se-nţelegea că şi el a pierdut-o la Bingo). Nu mai era nici a urmaşilor, sau a… urmaşilor lor. Bietul Delavrancea…ar fi intrat în pământ de ruşine! Doar Vlad Ţepeş mai ameninţa cu celebra lui ţepuşă pe obraznicul care-i punea întrebări stupide. În a doua scenetă, au fost aduşi în faţa hăhăitorilor care priveau la tv şi îngurgitau pulpe de curcan, alţi doi mari protagonişti ai istoriei românilor, transformaţi în saltimbanci, să distreze natul românesc, pofticios de circ. Bietul Decebal se tot văicărea că l-a bătut romanul acela…

Traian, spre hazul unei strănepoate de-a lui, din zilele noastre, care-i tot spunea, că…nu-i nimic, ea este urmaşa lui, dar şi a bătăuşului, un erou măreţ, de care este mândră că l-a bătut. Şi-l tot sfătuia să se împace cu bătăuşul Traian, pentru că ea, strănepoata, îi iubeşte deopotrivă pe amândoi. Mesajul era evident: din „unirea‖ celor doi viteji din antichitate s-a născut ea, frumoasa…viteaza…Intră-n scenă şi bătăuşul Traian, distrugătorul Daciei, carei propune lui „Decebălică‖: hai să ne împăcăm, că uite ce zic strănepoţii „noştri‖! Şi-apoi, a trecut atâta vreme de când ne-am certat. Vezi ce urmaşi ieşiră din „împreunarea‖ noastră?

Vesel, Decebălică s-a îmbrăţişat cu Trăienel şi au plecat împreună să bea un Cotnari, în cinstea strănepoţilor cei hazlii.

Vă închipuiţi ce haz a stârnit împăcarea lor la un pahar de Cotnari! Strănepoţii, gâlgâitori de şampanie, să se înece de atâta râs, nu alta!

6. Marcela Boncescu, Marian Teler.

Eminescu şi matematica în metaforă. www.anul matematicii.ro/ 02. apr.2012 [7] Eminescu şi matematica.www.colecţieştiinţe.ro/15.ian.2012.

[8] Petre Osiceanu. Eminescu şi concepte fundamentale ale fizicii moderne: timp, spaţiu, univers. www.icf.ro/noi.2010.

[9] Simona Lazăr, Tudor Cireş. NASA recunoaşte şi onorează valoarea lui Eminescu. Nume româneşti pe cer. www.jurnalul.ro/.15.ian.2013.

[10] Ivan Ustian. M. Eminescu:„Omul produce scopuri…‖,(Eminescu şi teoria economică). Ediţia a II-a. Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM, 2010.

Năstase Marin: MISTIFICAREA ISTORIEI

Moto: „Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţă, de amor de patrie şi de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor, n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.‖ „Totul trebuie oarecum DACIZAT de-acum- nainte.” - M. EMINESCU În noaptea de Revelion, TVR-1 a difuzat un program special, să binedispună pe tot 17

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Poate aş fi trecut cu vederea aceste mizerii, dacă nu aş fi citit în ultimul timp volumul „Strămoşii noştri reali geţii-daciitracii-illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe‖, scris de strălucitul istoric, profesor-doctor G.D.ISCRU. O carte care ar trebui citită de toţi românii, dornici să cunoască istoria ascunsă a neamului lor şi adevărata identitate. Un studiu documentat temeinic, susţinut de izvoare istorice autentice, dintr-o bogată bibliografie (peste 120 de volume), având în addenda o Crestomaţie cu citate din istoricii, geografii şi învăţaţii reprezentativi ai antichităţii. Citate care spulberă fără drept de apel „axioma‖ romanizării Daciei. Însă valoarea acestei cărţi nu este dată numai de bogata documentare, cu expunerea sistematică a dovezilor istorice, ci şi de complexa sintetizare a lor. Autorul subliniază cauzele şi efectele fenomenelor istorice cercetate. El nu prezintă cele două războaie care au dus la distrugerea Daciei, rupte din contextul evolutiv-istoric, ca fiind nişte „mofturi‖ sau „pohte‖ strategice ale celor doi mari conducători, Traian şi Decebal. Ele sunt încadrate în lungul proces de dezvoltare istorică al celor două mari state din antichitate, cu permanentele tendinţe contradictorii:de expansiune din partea imperiului roman şi nevoia de apărare a dacilor, aflaţi de milenii pe acest teritoriu. Or, se ştie că interesele romanilor erau de a le jefui bogăţiile.

Spaţiul nu-mi permite, la nivelul unui articol, să prezint o analiză aprofundată, exhaustivă, a unui volum de peste 350 de pagini cu o tematică atât de complexă, şi o bogăţie de idei rezultate din prelucrarea şi expunerea atâtor documente doveditoare privind originea strămoşilor noştri.

Nu acesta este scopul acestui articol şi nici nu mi-am propus să recenzez volumul amintit. Dar mă revoltă drama neamului nostru, căruia i s-a furat identitatea şi i s-a ascuns istoria sa adevărată. Doar am vrut să semnalez că autorul volumului a

Desigur, în statul nostru de drept, fiecare are „dreptul‖ să creadă şi să spună orice doreşte. Dar, aici era vorba de istoria poporului român, de eroii neamului, pe care trebuie să-i respectăm, să-i venerăm.

Aşa face orice popor din lumea asta. Este adevărat că românul are simţul umorului dezvoltat şi râde din orice, chiar face haz şi…din necaz (şi bine face). Dar, ca să aruncăm în rizibil, în derizoriu tot ce avem mai scump, mi se pare o degradare până la ultimul nivel al moralităţii. Slavă Domnului, că avem atâtea subiecte de râs!

Poate, aş fi avut puterea să le iert aceste nesăbuinţe. În definitiv au fost „bine‖ ticluite şi jucate excelent de marii noştri artişti. Însă, în a doua scenetă nu mai era vorba de o simplă „băşcălie‖, ci de o acţiune (nevinovată, sau intenţionată?) mult mai gravă: MISTIFICAREA ISTORIEI. Mesajul scenetei, chiar peiorativ, asta făcea: spunea, chipurile în glumă, că poporul român s-a născut din „contopirea” dacilor cu romanii, lăsând să se înţeleagă că neamul getodacilor a dispărut complet din istorie în urma nimicirii lor de către „tătucul” Traian. Iar noi am „ieşit” nişte pui de vulturaşi romani. În subsidiar, se înţelegea că şi limba geto-dacilor a dispărut complet, limba noastră născându-se din limba latină.

Toate aceste neadevăruri au dus la un şir de mistificări ale istoriei noastre, nespuse explicit în scenetă, dar deduse logic din dialogurile hazoase, infiltrate în subconştientul românului vesel, cu scopul demonstrării romanizării Daciei.

Mai mult, a aruncat în neant statul Dacia, cu geto-dacii ei, nimiciţi în totalitate de armata împăratului Traian, fapt care ne-a „permis” să ne numim români (nu daci) din România (nu Dacia). Şi pentru asta era nevoie de hazlia împăcare a lui Decebal cu Traian, pentru că „urmaşii” i-au „împreunat” şi în imnul lor naţional…

18

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 prezentat şi detaliat cauzele şi modalităţile de mistificare a istoriei noastre.

Nu voi insista asupra lor. Voi face doar o sumară trecere în revistă a câtorva idei din acest studiu, prin care istoricul G.D. Iscru a demonstrat cu probe indubitabile cine au fost strămoşii noştri reali: 1. De la început atrage atenţia că „fiecare naţiune rămasă în spaţiul de geneză îşi are o ISTORIE MITOLOGICĂ, a unor înaintaşi „sacri‖, care „au coagulat-o şi direcţionat-o ab initio‖. Or, şi neamul nostru are o Istorie Mitologică, care nu a fost luată-n seamă de istoricii noştri români (cu excepţia lui N. Densuşianu), creându-se ideea falsă că românii nu au mitologie. De aici consecinţa nefericită de nerecunoaştere a unor zeităţi şi eroi mitologici ai pelasgilor(strămoşii dacilor).

Astfel, istoricii români nu au recunoscut că obiectele tezaurului de la Pietroasa au fost executate de pelasgi şi că patera reprezintă zeităţile poporului pelasg, trăitor de milenii pe teritoriul românesc. Că acele zeităţi, Saturn, Ianus(Ion), Geea (Gaea), Apollo Hiperboreeanul, Prometeu, Orfeu ş.a. au fost ale pelasgilor, create de conştiinţa şi credinţele lor, fiind preluate mai târziu (unele cu alte denumiri) de către greci şi romani. Nu au luat în seamă nici studiile serioase ale învăţaţilor etnologi români, dintre care amintesc pe Romulus Vulcănescu care a scris „Mitologia română‖.

2. Naţiunea-matcă din vatra „Vechii Europe‖ a fost spaţiul Carpato-DanubianoPontic, în care a apărut civilizaţia multimilenară a pelasgilor, dovedită de cercetările multor savanţi şi arheologi de renume mondial, printre care se remarcă savanta americană Marija Gimbutas de origine lituaniană. Din această matcă spaţială au „roit‖ către cele patru puncte cardinale ale Europei şi Asiei, până în India, grupuri succesive de pelasgi, devenite peste mii de ani neamuri vorbitoare ale aceleiaşi „limba prisca‖(limba bătrână). De menţionat că

acele „roiuri‖ emigrante din spaţiul matcă au dus cu ele, pe lângă limba bătrână şi credinţa, tradiţiile, portul, obiceiurile, care, deşi au avut forme evolutive diferite, s-au menţinut identice în esenţa lor. Proba doveditoare a ideii menţionate mai sus este „Istoria Indiei‖, marea sinteză britanică a cercetătorilor de la universitatea Cambridge, publicată în anul1922, din care Gabriel Gheorghe redă un citat din volumul 1 al acestei cuprinzătoare lucrări în opt volume: „Spaţiul habitatului primitiv aric (aşa zis indo-european), din care s-au desprins după mileniul trei î.e.n., grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii(pag.71), iranienii şi indienii (pag.

72) este „aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bohmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii‖. Dar acesta este chiar spaţiul Imperiului pelasgic, de unde au „roit‖ grupurile de pelasgi până în India şi, ulterior, o parte dintre ei (luptătorii „arieni‖) s-au întors după milenii în spaţiul matcă al Vechii Europe.

Mai departe, domnul Gabriel Gheorghe comentează informaţia din „Istoria Indiei‖: „Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv, au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene observate de William Jones la 1786‖. Deci, limba matcă a Europei este cu milenii mai veche, decât limba latină a Romei antice. Astfel, limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei şi n-a avut nici un rol la fondarea limbilor europene şi nici a getodacilor, urmaşi ai vechilor pelasgi. Este semnificativ şi citatul lui Gabriel Gheorghe din Giacomo Devato, profesor la Universitatea din Florenţa: „Latina este pentru români, nu o trăsătură de unire, ci o fractură în raport cu lumea indoeuropeană‖.

19

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 3. De precizat că şi romanii sunt urmaşii pelasgilor care au roit la sud spre Asia Mică, formând neamurile dardani de: dardani, troieni, frigieni ş.a. Ştim din Iliada lui Homer cum au fost învinşi troienii, apoi, din Eneida lui Vergilius, cum au plecat troienii, conduşi de Enea, de pe meleagurile natale din Asia Mică şi, după multe peregrinări prin spaţiul mediteranean, s-au stabilit în Latium (Italia) şi au întemeiat, conform legendei, cetatea Romei, prin anul 766î.Hr. Cu alte cuvinte şi romanii au fost „fraţi‖ ai getodacilor, care au vorbit iniţial latina prisca, vorbită de geto-daci. Mai târziu, păturile culte ale romanilor au inventat limba latină având la bază cuvinte din limba prisca, numită în dispreţ „latina vulgara‖. De aici capcana istoricilor noştri latinişti şi teza lor privind originea limbii române ca limbă latină. În consecinţă, au dedus şi originea romană (romanizată) a poporului român.

Pentru a elimina orice dubiu, istoricul G.D. Iscru mai citează şi pe marele arheolog Vasile Pârvan, din lucrarea sa de referinţă GETICA, publicată în 1926: „Dacia era un mare regat cu bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structură economică şi socială bine definită, cu o cultură înaintată…‖ Şi G. D. Iscru comentează: „În acest stat, naţiunea illiro, traco-geto-dacă, existentă pe întreg arealul unificat de Burebista, conştientă de ea însăşi, reuşise să-şi refacă, în zona geto-dacilor, un STAT puternic, după criza îndelungată în urma asasinării lui Burebista‖. O putere care i-a provocat pe romani, stârnindu-le dorinţa să-l jefuiască şi să-l distrugă.

4. După ocuparea parţială a Daciei (aprox.20%din teritoriu) de către romani, geto-dacii din spaţiul ocupat cât şi dacii liberi şi-au menţinut identitatea prin păstrarea tradiţiilor, obiceiurilor şi în special a vorbirii vechii limbi. Mai mult, necontenitele revolte din spaţiul ocupat şi repetatele atacuri ale carpilor (neam cu geto-dacii) au determinat retragerea

aureliană a romanilor din spaţiul ocupat al Daciei. De unde romanizare a limbii autohtonilor într-un termen atât de scurt (o sută cincizeci de ani), în permanente lupte cu dacii liberi şi carpii?

Sunt posibile unele influenţe romane, dar nu esenţiale şi nici semnificative, ca să vorbim de completa dispariţie a naţiunii geto-dacilor şi să-i „lipim‖ pe romani de geneza poporului român.

5. Când se vorbeşte despre „ampla viaţă economică a Daciei Romane şi puternica urbanizare (doar 11 oraşe), istoricul G.D. Iscru precizează: „să nu se piardă din vedere, pe deoparte, jaful sistematic practicat în continuare de romani, pe de altă parte, specificul obştei săteşti, atât de veche şi conservatoare –la strămoşi, ca şi la urmaşi şi să nu se mai exagereze legăturile satului de autohtoni cu oraşul „domnilor‖ romani, colonişti sau „mai mari‖ ai locului…‖ În continuare, el desfiinţează toate afirmaţiile istoricilor români privind etnogeneza românilor, citând în final concluzia lui Tonciulescu din lucrarea „România, paradisul regăsit‖: „romanizarea în Dacia este o ficţiune”.

Mai departe, istoricul G.D. Iscru clarifică o multitudine de probleme privind civilizaţia strămoşilor noştri, referitoare la legile pelagine (nu belagine), la religia monoteistă introdusă de Zalmoxe, datarea istorică a lui Zalmoxe, la distrugerea de către romani a capitalei Sarmisegetusa Regia, prădarea statuilor şi distrugerea monumentelor şi altor valori culturale ale dacilor, probe evidente ale înaltei civilizaţii a dacilor, încât te întrebi revoltat: cu ce au civilizat romanii pe daci?

Apoi, autorul denunţă continuarea distrugerii probelor civilizaţiei geto-dacilor şi în zilele noastre de către arheologii şi istoricii oficiali. Este citată arhitecta Silvia Păun care a avut curajul să-i reproşeze lui C. Daicoviciu modul cum a efectuat săpăturile la Sarmisegetusa, unde a distrus probe. Şi poetul Ioan Alexandru s-a luptat 20

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 fost şi cedări vinovate din lăuntru şi cărturăreşti şi politiceşti‖. Însă, a pus sub lupa analizei şi obstacolele peste care „romanizatorii‖ nu pot trece, în cazul Daciei, pe care le enumeră şi demonstrează forţa lor de rezistenţă în faţa mistificărilor.

La un moment dat, autorul exclamă: „este o minune că s-a mai putut salva câte ceva scris despre traco-geto-daci. Şi totuşi s-a mai salvat. Dacă nu atâtea izvoare scrise, câte au fost-şi acum ştim că au fost(şi avem speranţa că vor mai fi recuperate)-, s-au păstrat în schimb, menţiuni despre existenţa lor şi extrase din ele, la autori care le-au folosit înainte de distrugere sau ascundere.

Mă opresc aici, cu amarul în suflet că există o MIŞCARE DACOLOGICĂ a unor entuziaşti savanţi, cercetători, erudiţi şi specialişti români care, an de an, prezintă la congresele anuale de dacologie, iniţiate de dr. Napoleon Săvescu, preşedintele fondator al societăţii „Dacia Revival‖, noi dovezi despre adevărurile referitoare la istoria strămoşilor noştri reali. Mişcare voit ignorată mediatic de oficialii istorici din structurile academice, universitare şi instituţiile culturale ale României. Această tăcere, sprijinită şi de politicienii puterii, are menirea îngropării acestei mişcări, pentru satisfacerea intereselor forţelor străine, contrare adevărurilor istoriei noastre. Nu mă întreb de ce, întrucât în volumul prezentat mi sau dat răspunsurile. Mă întreb până când poporul român va răbda această situaţie revoltătoare? Până când vor ţine sub obrocul uitării pe Nicolae Densuşianu?

Când vom putea înţelege ce simţiri tainice l-au determinat pe marele geniu naţional Mihail Eminescu să scrie „Rugăciunea unui dac”, din care voi reda ultima strofă: „Astfel, numai ,Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Să cer a tale daruri genunchi şi frunte nu plec,

pentru salvarea unor probe arheologice de la distrugere de către „şcoala oficială‖ a arheologilor români. Deţinea peste1000 de obiecte arheologice ale civilizaţiei getodacilor, dintre acelea citate ca argument de savanta-arheolog Marija Gimbutas. Poetul acuza deschis „o conspiraţie a corpului de arheologi oficiali de şcoală latinistă exclusivistă, care, de multe decenii, sabotează orice alte teorii istorice şi mistifică sau distruge dovezile materiale ce ar proiecta altă viziune‖. Apoi arată cum oameni de ştiinţă dacologi „au fost ostracizaţi, anihilaţi, fie tendenţios interpretaţi‖, pentru a fi compromişi. În continuare, studiul abundă în descrierea unor evenimente istorice, date şi dovezi arheologice, documente şi citate din scriitorii antici care dovedesc continuitatea poporului daco-român pe teritoriul fostei Dacii. Relevă secretul perenităţii obştilor ţărăneşti, care şi-au păstrat credinţa, datinile, obiceiurile şi, în special limba, de-a lungul secolelor, în ciuda migraţiilor barbare.

Redă caracteristicile poporului român care, cu forţa sa conservatoare şi putera de asimilare a „topit‖ în masa populaţiei daco-române toate populaţiile migratoare care ne-au călcat pământurile. Acesta a fost miracolul românesc care, în ciuda cotropirilor în atâtea milenii, a dăinuit şi a reînviat ca pasărea Phoenix de pe stema ţării. În cap. „Romanizarea‖ Daciei?pag.225-233-, istoricul Iscru face o strălucită radiografie a erorilor istorice, intenţionate, erori care au condus la mistificarea adevărurilor istorice despre traco-geto-daci.

Denunţă pe toţi mistificatorii de-a lungul celor două milenii, începând cu unii împăraţi romani, Biserica Catolică, dar şi cea ortodoxă.

Relevă căile ascunse ale romanizării etnogenezei neamului românesc, adică răspunde la întrebarea:cum s-a ajuns la „dogma romanizării‖. Arată că au fost (şi mai sunt) „stăruinţe‖ din afară pentru „ca această dogmă să prindă rădăcini, dar au 21

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!‖

care şi-a dedicat viaţa „tămăduirii bolnavilor‖), iar în acelaşi an – Théodore de Bèze (teolog francez creştin protestant) scrie tragedia biblică Abraham sacrifiant.

Privind înspre ţinutul românesc: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească („l'atra Valachia‖) erau principate autonome supuse Porţii Otomane; pe scaunul Ţării Moldovei era Iliaş II Rareş (1546–1551), iar pe cel al Valahiei – Mircea Ciobanul (în prima sa domnie, 1545–1552); posibil, „Învăţăturile‖ lui Neagoe Basarab şi strategiile Măritului Ştefan să le fi fost îndemn şi călăuză!... Îmboldit de frumuseţea acestei jumătăţi de secol, conferenţiarul Lascarov îşi propune să ne prezinte „minunata întâmplare... cu un românaş de ispravă, de-al nostru care, împodobit fiind cu bune însuşiri de Dumnezeu, a ajuns să fie socotit sfânt, pe urma vieţii ce a dus...‖, cunoscut în istoria creştină drept Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625), iar ca mirean, Ion Costin, născut în ţinutul Neamţului, din părinţii Margareta Bărbat şi Stoica Costişte/Costin, cel care... „împlinind vârsta de 19 ani, Ion al nostru n'a mai pregetat – şi, plecând deacasă, a început drum lung, pe uscat – şi pe ape – şi-a ajuns, după câte peripeţii numai el ştie, în îndepărtatul apus, în Italia...‖ şi se va stabili la Napoli, într-o mănăstire, „primind haina schivniciei...‖ „Şi atâta de curată îi era vieţuirea, încât, de la o vreme, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul tămăduirilor‖, săvârşind multe minuni.

Meritul lui Lascarov este cu atât mai mare cu cât – la acea dată, românii nu ştiau (posibil) nimic despre faima acestui călugăr capucin, căruia îi erau deja dedicate multe cărţi – în Italia. Întâmplarea fericită face ca în martie 1905, George Sion să descopere, „la un negustor de cărţi vechi‖ (un anticar, am spune noi astăzi), un exemplar din monografia dedicată de napolitanul Francesco Severini – la 1670. În prezent, acest rarisim exemplar – cumpărat de G. Sion – odihneşte în arhiva

Livia Ciupercă: „Centenarul unei monografii”

Mulţumim, respectuos, conducerii Societăţii Române de Radiodifuziune Arhiva Radio, pentru oportunitatea documentării, dedicând acest text memoriei aceluia, pe care îl considerăm un adevărat mistagog de secol al XX-lea, Alexandru Lascarov-Moldovanu (18851971), la 130 de ani de la naşterea sa.

Pe durata conferinţelor susţinute la Radio România, în perioada 1932-1944, atenţia lui Alexandru Lascarov-Moldovanu (jurist, subtil om de cultură, scriitor creştin foarte cunoscut şi apreciat) se-ndreaptă spre subiecte de interes general, bine plăcute ascultătorilor săi, dominanta fiind temele cu vibraţie moral-creştină.

Din multitudinea de mesaje, care vibrează şi astăzi, cu aceeaşi intensitate, merită să ne amintim de evocarea primului sfânt român, recunoscut de biserica papală: Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625). Şi iată, în primăvara anului 1937, Lascarov-Moldovanu îşi propune un remember al evenimentelor care au marcat jumătatea secolului al XVI-lea, alegând ca punct de reper, anul 1550. Privind retrospectiv, în 1550, se naşte martirul creştin Camillo de Lellis, călugărul italian, 22

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 B.C.U. Cluj. Descoperită de părintele dr.

Elie (Ilie) Dăianu, această carte îl va emoţiona profund, încât decide să plece pe urmele sfântului, încercând a culege şi alte date biografice, scriind el însuşi o carte, pentru a-l face cunoscut românilor creştini de pretutindeni.

Aşadar, la noi, în România, prima şi singura monografie ce-i va fi dedicată Sfântului Ieremia Valahul, o datorăm patriotului român dr. Elie (Ilie) Dăianu (1868-1956), binecunoscutul protopop al bisericii unite (greco-catolice) din Clujul anilor 1902-1940, o binecunoscută personalitate a Ardealului interbelic.

Monografia sa, Un sfânt pribeag român, publicată în 1915, va fi însoţită şi de o favorabilă dare de seamă, semnată şi prezentată de Nicolae Iorga, într-o sesiune specială, la Academia Română.

Prin monografia preotului dr. Elie (Ilie) Dăianu, creştinătatea românească află, cu bucurie, că în vechea cetate romană, un fiu de moldovean, la vârsta deplinei maturităţi şi a înzestrării sale duhovniceşti, este considerat „primul călugăr capucin ridicat la cinstea altarelor‖.

Să reţinem, Ieremia Valahul (1556 – 5 martie 1652) este „primul fericit român‖ sanctificat, la 30 octombrie 1983, de către Papa Ioan Paul al II-lea, iar moaştele sale se află, în prezent, în incinta Mănăstirii Capucine din oraşul Oneşti (judeţul Bacău).

Trei nume se cer neuitate: Francesco Severini (napolitanul care a redactat monografia Fericitul Ieremie Valacul), George Sion ( descoperitorul acesteia) şi Pr. Elie (Ilie) Dăianu, autorul monografiei în limba română: Un sfânt pribeag român (1915). Aşadar, un secol de la publicarea acestei atotcuprinzătoarei monografii, care s-ar merita reeditată şi cunoscută lumii creştine. Nu numai că este bine scrisă, dar este un adevărat document de istorie creştină.

Având ca punct forte de documentare monografia napolitanului Francesco

Severini, adevărată „comoară sfântă‖, Părintele dr. Dăianu va culege el însuşi noi elemente biografice, începându-şi evocarea astfel: „De obicei te prinde mirarea, când vezi pe câte cineva, că-şi lasă casă, masă şi odihnă, îşi ia toiagul pribegiei şi porneşte, nici el nu ştie unde, dar pleacă să caute o lume mai bună. Te prinde mirarea ca de o minune, văzând pribegii aceştia cum pornesc aşa netamnesam la drum, şi se duc, peste ţări şi peste mări, căutând o lume mai bună. Şi totuşi, se întâmplă adesea astfel de pribegii. Când îi vine omului dorul de duce, se duce...‖ Privind peste-un alt secol, am zice că pe Ion a lui Costin Stoica „nu l-a prins dorul de ducă...‖, ci dimpotrivă, – a fost o chemare... O chemare, pe care o putem numi... căutare a identităţii. Este primul impuls al cunoaşterii sau al căutării propriei identităţi. Unii îşi iau doar o traistă-n spinare, cu „ceva ale gurii‖ şi pleacă la oraş... şi nu se opresc decât la poarta unei şcoli, pentru că doresc să înveţe carte. Alţii, dimpotrivă, precum Badea Cârţan, îşi iau o traistă cu multe cărţi în ea, şi traversează munţii, ajungând... chiar până la Columna de la Roma... O, a căzut un dac de pe Columnă, s-au minunat italienii?! Şi povestea cea adevărată spune că Ion (fericitul Ieremia Valahul) a preţuit pe mama Margherita, „un mărgăritar de suflet credincios şi evlavios‖. Această ţărancă a fost mult iubitoare de Hristos. „Aşa cum şi-a scăldat copilaşul în apele calde şi curate când a fost mic, aşa şi-a scăldat băieţaşul, când a fost mai mărişor, în toate undele calde ale sufletului său milostiv şi blând, ca o sărbătoare de primăvară...‖ (p.

16) Câtă poezie epică în evocarea copilului-viitor sfânt!

Deşi Ionel „nu umbla la nicio şcoală, învăţa necontenit de la buna învăţătoare, care era mama-sa, şi deşi nu cunoştea nicio slovă de scrisoare, el citea necontenit în marea carte a lui Dumnezeu: în câmpul cu flori, pe cerul cu stele, în sufletul plin de 23

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 întrebări, la care căuta să-şi dea răspuns. Şi cum slovenia (slovă, literă chirilică) el din această strălucită şi înflorită carte, găsea că Dumnezeu e aşa de bun şi de sfânt, cât e o nespusă fără de lege a-l ocărî... ‖ (p. 17) Şi-o chemare tainică îmbobocea: „Şi cum creştea şi se făcea tot mai frumos şi mai dulce, flăcăuaşul de la ţară începea să se îngrijoreze în sufletul său...‖ Nu suporta cearta, vorbele fără noimă, mulţimea gălăgioasă şi necuviincioasă. „Aşa că i-a venit gândul să intre şi el la mănăstire...‖, completează părintele dr. Dăianu: „ca să-şi lucreze mântuirea sa sufletească...‖ (p. 18) Datorită unor „tulburări‖, precizează dr.

Dăianu, al unor „rătăciri şi rele moravuri‖, de „după reformaţiunea calvinistă‖, mamaşi sfătuieşte fiul s-aleagă depărtările. Aşa că, „într-o toamnă‖, văzând „un şirag de cocoare‖ îndreptându-se, după cum i-a explicat şi tatăl, „înspre amează zi‖, unde este „o ţară mai dulce‖, fără iarnă şi ger, dar unde trăiesc şi oameni „mai luminaţi şi mai buni la credinţă‖ (p. 19), se îndreaptă spre Italia. Şi, „singur-singurel‖, doar cu o „trăistuţă‖ şi-un „toiag‖ porni în lumea largă. Când i se termina mâncarea din trăistuţă, mai muncea, pe ici-pe colo, agonisea câte ceva, şi-şi continua drumul.

La Alba Iulia va cunoaşte un doctor italian, care-l va lua „tovarăş de drum‖. Şi, cătinel-cătinel, ducând calul de căpăstru, cei doi ajung la Bari, oraş scăldat de apele Adriaticei.

Tulburat de ambianţa zgomotoasă a oraşului-port, Ionel este foarte dezamăgit. Dar un bătrân cumsecade îi va oferi blând sfat, aşa că se va îndrepta către Napoli. La mănăstire, Ion va deveni Ieremie (Jeremie). Aici, „lucra în grădină‖, „curăţia prin casă‖, „cerşia de la creştini milă pentru săraci‖, „îngrijea de bolnavii‖. Era blând şi bun. Toţi îl iubeau. „Domni şi Doamne bogate veneau la el, să-i ceară lecuire sufletului sau vindecare trupului...‖ (p. 23) „Vestea minunatelor vindecări săvârşite la mormântul lui‖ a impresionat şi pe Papa de la Roma. În urma investigaţiilor, se

întocmi chiar şi un proces-verbal, datat „Roma, 25 octombrie 1627‖. Aşa se face că Fericitul Ieremia Valahul, necunoscut, foarte mult timp în ţinutul Moldovei sale natale, este recunoscut, în lume, drept „primul călugăr capucin ridicat la cinstea altarelor‖. În mănăstire, Fericitul Ieremia Valahul trăia cu totul „închinat ascultării de rânduiala ordinului Francisc de Assisi, <sărăcuţul> lui Dumnezeu‖. Fiind în vârstă, i se spunea „Bunul bătrân‖. Avea „barba albă şi părul argintiu‖, „obrazul senin şi luminos‖, „un adevărat chip de sfânt‖.

Un capitol al cărţuliei părintelui dr. Dăianu este intitulat „Minunile unei vieţi sfinte‖, bun prilej de a extrage din monografia lui Francesco Severini date impresionante despre cel care era „tare în credinţă, viu în speranţă‖, cu „inima plină de iubire‖ pentru Măicuţa Domnului, căreia îi spunea „Mammarela nostra‖. Putem lectura doar o parte dintre minunile şi proorocirile săvârşite de Fericitul Ieremia Valahul, pe toată durata vieţii sale („ar fi prea lung să le înşir toate, câte sunt înşirate în cartea italienească‖). Vom extrage doar un exemplu: „Isabela Gualtieri îl rugă să-i ceară de la Dumnezeu darul de a putea naşte şi a-şi boteza copilul. Însemnând-o, îi zise: Să se bucure, că se va naşte un băiat, care va fi sf. Francisc. Copilul născut va fi botezat Iosif, dar după opt zile muri. În palmele mâinilor avea semnele răstignirii, ca Sf. Francisc de Assisi‖. (p.

49) Din preaplinul generozităţii Sale, „Mammarela nostra‖ a desprins o „floare de aur a sufletului curat românesc‖, din îndepărtatul ţinut moldav, ajutând-o să „înflorească în pământul străbun al Italiei‖, acolo unde „şi-a revărsat mireasma bine primită la Dumnezeu în paradisul cerurilor...‖ (Pr. Dr. Ilie Dăianu) Pe pagina interioară a monografiei dr.

Elie (Ilie) Dăianu se află o rugăciune şi un sonet: „Doamne Iisuse Hristoase, Rege preasfânt al tuturor neamurilor, izvor a toată sfinţenia, caută spre blândul tău 24

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 popor românesc, ridicând în şirul sfinţilor pe venerabilul tău slujitor Ieremia, ca totdeauna la pilda vieţii lui privind şi prin rugăciunile lui întăriţi fiind, să ajungem la unirea credinţii şi la cunoaşterea măririi Tale celei neapropiate. Că binecuvântat şi preamărit eşti în vecii vecilor. Amin‖. „În zarea împărăţiei din cealaltă lume, / Pe tronu-i aşezată în veşnică lumină, / Umilul serv priveşte pe Sfânta lui Stăpână, / Lucind cu bunătate pe o d'aurită culme. // Smerita/i minte, de uimire plină, Se'ntreabă'n sine şi nu-şi poate spune: /<Cum oare se face, să nu încunune / Coroană cerească pe a noastră Regină>?! // Preasfânta răspunde uimirei cinstite: /<A mea coroană dreaptă, doar Fiul meu este, / În El, ca un soare, Dumnezeu luceşte>// De altă coroană nu-i lipsă, iubite, /Pe fruntea mea, care, cu sfânta lui rasă, / Chiar Tatăl din ceruri o încoronează‖. (sonet scris de Francesco Staibane, tradus de Pr. Dr. Ilie Dăianu).

Justin Capră, unul din marii inventatori români şi universali ai secolului nostru

Inginerul de aviaţie Virgilius Justin Capră (el îşi zice Iustin Capră) s-a născut în ziua de 22 februarie 1933, la Măgureni, în apropiere de Floreşti, judeţul Prahova, dintr-o familie de intelectuali care iubeau literatura, arta, muzica, frumosul, valorile creştine, înzestraţi de providenţă cu marea măiestrie de a-şi educa pe cei doi copilaşi ai lor, pe Justin şi pe surioara lui, Georgeta-Viorica, cu doi ani mai mare decât Justin (în prezent, căsătorită Tănase, doctor în ştiinţe biologice). După spusele eroului nostru, casa de la Măgureni, unde a venit băiatul pe lume, se afla la numai câteva sute de metri de locul unde s-a prăbuşit avionul cu Aurel Vlaicu. Când locuia în Capitală, inventatorul nostru locuia pe strada Aurel Vlaicu (acolo va sta 42 de ani), o casă, stil vagon, cu câteva camere modeste. Datorită acestor coincidenţe, Justin păstrează convingerea că locul şi momentul naşterii sunt totuşi factori importanţi pentru fiecare din noi. Părinţii copiilor erau Constantin Capră, care făcuse teologia la seminarul din Buzău, apoi Facultatea de teologie la Bucureşti, şi Ecaterina Gavrilescu, absolventă de pension. Străbunicul, pe linie paternă, era un german, pe nume Siegfried. (Viitoarea şi regretata soţie a lui Iustin era tot de origine germană, Marichen Buhrer, o doamnă de excepţie,

Justin CAPRĂ, Inventatorul de excepţie, „românul de meserie”, creştinul iubitor de Dumnezeu, pe 19 ianuarie 2015 a fost chemat la Tatăl ceresc. Am rămas mai săraci şi mai trişti.

A realizat 114 invenţii din care 80 prototipuri de autoturisme, 8 aparate de zbor,... A preţuit munca şi valoarea umană,! A fost membru de onoare al revistei Bogdania! Întotdeauna îl vom pomeni şi ne vom ruga pentru sufletul său, mare şi minunat. Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa! Redacţia revistei BOGDANIA

25

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 pe care am avut norocul să o cunosc, fiindu-mi prezentată de tânărul - pe atunci - consort al dumneaei.)

Nu cred că ar fi lipsit de interes să amintim un anumit grad de rudenie cu filosoful Constantin Noica, a cărei soţie provine tot din familia Capră. Întrucât bunicii posedau 50 ha de teren, în 1952, ei au fost ridicaţi într-o noapte de pe moşia lor, de la Filipeştii de Pădure, fiind declaraţi chiaburi, şi, primind domiciliu forţat, au fost obligaţi de comunişti să locuiască la Măgureni, apoi la Floreşti. În acea perioadă, copiii de preoţi şi de aşa-zişi chiaburi nu aveau dreptul să urmeze şcoli mai deosebite şi pentru a le face un viitor odraslelor sale, absolventul de teologie Constantin Capră, în loc să devină preot, alege cariera didactică, mai ales că avea şi alte motive la fel de serioase pentru schimbarea profesiei. Aşa se face ca fostul teolog să ajungă a sluji toată viaţa ca un strălucit învăţător. Cum, pe atunci, învăţătorii erau socotiţi oameni cu o situaţie materială modestă, comuniştii nu iau mai persecutat copiii, mai ales după ce tăticul lor s-a înscris în partidul lui Petru Groza, "Frontul Plugarilor"(care mai târziu se va ralia cu partidul comunist român). A fost o manevră necesară, impusă de împrejurările de restrişte şi, pentru momentele acelea, unica salvatoare. Ea a permis copiilor domnului învăţător să promoveze în şcolile dorite. În felul acesta, studiile lor au putu fi continuate la nivel superior.

După ce termină şcoala primară - patru clase şi liceul, început în 1944 care se compunea atunci din două părţi: primele patru clase cursul inferior pe care le face la Liceul Dumitru Barbu Ştirbei, din Câmpina, Justin a promovat examenul de capacitate (1948) şi apoi încă patru clase cursul superior făcute la Şcoala Tehnică Petrol, Câmpina, specialitatea Foraj; în urma absolvirii acestor şcoli, el s-a putut prezenta la bacalaureat, pe care l-a dat în anul 1952. Obţinerea bacalaureatului i-a

permis să se înscrie la Şcoala Superioară de Aviaţie, care, la rândul ei, avea două secţii: Şcoala divizionară aceasta pregătea subofiţeri - şi Şcoala superioară de aviaţie, cu grad universitar, la Mediaş (19521956), care pregătea ofiţeri de specialitate, unde cursantul a fost elev de elită. Aceasta va fi absolvită cu brio, ca subinginer de aviaţie. În 1974, la insistenţele ministrului Octavian Groza (fiul lui Petru Groza), se va prezenta la Institutul Politehnic din Bucureşti pentru echivalarea studiilor, primind, în final, diploma de inginer.

Deşi era un elev şi student foarte conştiincios, înzestrat cu o înfăţişare plăcută, cu o faţă de artist care totdeauna atrăgea cu mult succes în jurul lui sexul frumos, tânărul J. C. acorda mai puţină atenţie fetelor frumoase, pe care totuşi nu le ocolea, dar accentul îl punea cu prioritate pe studiul zilnic. Îl interesa orice era util şi frumos. De aceea, pe lângă materiile de specialitate, citea o mulţime de cărţi beletristice, filosofice, literatură SF şi orice tipărituri şi reviste tehnice. Ele i-au aprins mintea şi dorinţa de a crea ceva nou, inexistent înainte. Era un adolescent dotat cu o inteligenţă sclipitoare, ambiţios, echilibrat, visător şi cu multe înclinaţii practice, cum, de altfel, fusese şi în copilărie.

Contrar optimistelor sale speranţe juvenile, după absolvire, entuziastul inginer începuse o viaţă lipsită de multe facilităţi.

Regimul comunist încuraja doar pe cei ce se implicau cât mai mult în sprijinirea politică a ideologiei marxist-leniniste, preferând nulităţile lumpenproletariatului, lipsite de coloană vertebrală, din care vor fi promovaţi mulţi securişti ori activişti de partid şi rareori acest regim ajuta pe tinerii creatori de mare valoare. Iustin Capră a avut mult de suferit din această cauză.

Deseori a fost pus să facă cele mai umilitoare munci, care nu aveau nici o legătură cu pregătirea lui generală. Cu toate acestea, greutăţile inerente începutului nu l-au descurajat câtuşi de 26

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 puţin. Dimpotrivă, ele l-au ambiţionat şi lau determinat să se gândească şi mai serios la numeroase lucruri tehnice şi utile care ar fi necesare omului din zilele noastre.

Aproape zilnic, continua să elaboreze fel de fel de planuri şi de schiţe, umplând pagini şi planşe întregi cu ele. Proiecta invenţii diferite şi întru totul inedite, fezabile, maniabile, atrăgătoare, estetice şi demara fără prea multe amânări la materializarea lor, transferându-le de pe planşetă în obiecte reale, tridimensionale. Încă din copilărie dovedise că poseda o minte inventivă, plină de o reală spontaneitate şi izvorâtă din intuiţii practice. În timpul şcolii primare îşi cioplise singur nişte drăgălaşe păpuşi de lemn pe care le-a plasat pe un disc rotitor, punându-le în mişcare cu ajutorul unor roţi dinţate de la un ceas stricat. Aceasta, dacă vreţi, este prima lui "invenţie", căreia i-a dat şi un nume: "Hora păpuşilor de lemn".

Mai târziu, fiind elev de liceu, în primul ciclu, meştereşte un motor care pornea la o simplă comandă verbală. Vocea umană declanşa un circuit electric.

Profesorii şi colegii lui, priveau uimiţi la acest dispozitiv iar laudele lor l-au încurajat. Această invenţie simplă a stat mai târziu la baza unui dispozitiv de telecomandă - primul remot-control din lume - mai precis, telecomanda răspândită astăzi în toată lumea. Printr-un asemenea dispozitiv simplu, Justin a fost primul din lume care a putut să deschidă o uşă de garaj de la distanţă. În anul 1956, în timpul stagiului militar, îi trece prin cap o idee năstruşnică ce va sta la baza primului aparat din lume de zbor individual, pe care îl va boteza Rucsacul zburător. Cu un asemenea rucsac ar fi putut evada peste zidurile cazărmii militare fără să mai fie nevoie să iasă pe poartă la ore interzise, putându-se întoarce tot pe furiş, fără să ştie nimeni. Aşa gândea visătorul militar iubitor de libertate. Era un plan teoretic pe cât de realizabil pe atât de naiv, însă ideea odată declanşată i-a

înfierbântat serios mintea şi a început să prindă aripi palpabile, încât planurile de pe hârtie puteau, tot teoretic vorbind, să capete posibilitatea a deveni cât se poate de reale, fiind bazate pe un micromotor cu reacţie (deja existau asemenea motoare) care ar fi putut propulsa un om în sus, pe verticală. Proiectul era perfect realizabil şi nimeni nu se mai gândise înainte la aşa ceva. De aceea a contactat pe oamenii de ştiinţă de la Bucureşti cerându-le ajutorul pentru procurarea subansamblurilor necesare, numai că aceştia l-au tratat cu ironie. Dar, trecând peste ignoranţa şi nepăsarea lor (la mijloc putea fi, desigur, şi o repugnabilă invidie), inventatorul voia să meargă înainte... Când s-a interesat însă de costul materialelor necesare, şi-a dat seama că are nevoie de o sumă serioasă de bani şi că, în plus, mai trebuia şi o duză de refulare a gazelor sub presiune, similară motoarelor folosite de avioanele militare cu reacţie (era vorba, deci, de o tehnologie interzisă), ceea ce nimeni în România nu iar fi pus-o la dispoziţie. Exista totuşi o soluţie care părea o posibilitate fără oprelişti: să ceară sprijinul unei ţări cu nivel industrial de vârf care nu pune nici o piedică ideilor valoroase ale inventatorilor.

Aşa a ajuns tânărul de 25 de ani Justin Capră în audienţă la ambasada Statelor Unite din Bucureşti unde, într-adevăr, a fost primit cu multă amabilitate şi cu zâmbete încurajatoare. Acolo şi-a deschis visătorul nostru sufletul, explicând în amănunţime despre ce este vorba, pentru ce venise în audienţă şi cât de interesante sunt schiţele aduse ce descriau amănunţit invenţia lui. Deşi i s-a promis că va fi ajutat, nimic concret nu a urmat decât alertarea organelor comuniste de securitate care vor trece imediat la represalii neaşteptate. Scăpând cu greu din ghearele lor, tânărul inventator nu s-a lăsat până ce, în final, cu sacrificii materiale greu de imaginat, nu a brevetat mult visatul său aparat de zbor individual. Aşadar, pentru această invenţie, căpătase, în sfârşit, şi un 27

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 intermediar la discuţii, a pasat-o contracost inginerilor de peste Ocean. În anul 1958, când se întâmpla acest lucru, tânărul nostru prahovean, la vârsta lui de 25 de ani, nici nu putea bănui cum se procedează în spionajul tehnic internaţional. Neavertizat de nimeni, Justin avea să plătească pentru încrederea avută în americani, fiindcă imediat ce a ieşit din clădirea ambasadei Statelor Unite, s-a trezit arestat de un grup de securişti. Ei l-au acuzat că ar fi avut intenţia să fugă din ţară cu ajutorul unui dispozitiv de zbor. Este cercetat, pus să dea o serie de declaraţii, a fost bătut, ameninţat că va avea urmări mai tragice pe viitor. Totuşi, în cele din urmă, a fost eliberat, fără să ştie cine anume a intervenit pentru el să-l salveze. Din auzite, salvatorul său ar fi fost o personalitate politică, un personaj influent din masonerie. Văzându-se liber şi încurajat fiind şi de nişte prieteni, îşi asamblează cu succes piesele aparatului său de zbor cu care s-a putut ridica de la sol un prieten de-al său, paraşutistul Vasile Sebe, dar care s-a prăbuşit de la o înălţime nu prea mare, fără urmări grave, întâmplare care m-a făcut să mă gândesc la adnotarea scriitorului britanic Douglas Adams (1952-2001) care afirma sarcastic: "Să zbori este să încerci să te izbeşti de pământ şi să ratezi." Numai că Justin n-a ratat, deoarece după ce savantul Henri Coandă l-a sfătuit să schimbe combustibilul, aparatul a funcţionat impecabil. Succesul respectiv valora milioane de dolari, a fost unanim recunoscut şi răsplătit cu un valoros brevet românesc, dar nicidecum cu vreo sumă de bani, cum s-ar fi cuvenit.

Timpul însă a trecut. În toamna anului 1962, la Expoziţia Transporturilor de lângă Herăstrău, sfidând adevărul, în cadrul pavilionului Statelor Unite, americanii prezintă - după opiniile unor specialişti din zilele noastre - cu obrăznicie şi cinism, invenţia lui Justin ca fiind a lui Wendell Moore. Mai mult decât atât: Moore a venit

binemeritat brevet românesc despre care presa a scris foarte laudativ. Totul părea OK, până ce o surpriză, cam tardivă, desigur, dar destul de neplăcută, a apărut pe neaşteptate ca urmare a faptului că ambasada Statelor Unite la Bucureşti nu stătuse chiar de geaba după vizita lui Justin acolo. Ea comunicase deja invenţia tânărului român în America, unde o echipă de specialişti au studiat-o cu atenţie, au realizat marea ei valoare şi au pus-o în aplicare. Drept urmare, la 22 februarie 1962, invenţia românească a fost din nou... "brevetată", însă nu de români ci de americanul Wendell Moore, colaboratori fiind Cecil Martin şi Robert Cumings. Şi ca să astupe gura românilor, specialiştii în aparate de zor americani, receptând protestele neoficiale româneşti, au trecut, mai recent, această invenţie în categoria invenţiilor minore, afirmând că ar fi foarte puţin utilă, deşi deseori astronauţii o folosesc în mod curent, considerând-o de primă importanţă! Evident, totul este o necinstită şi murdară treabă, numită simplu, cu un termen ruşinos: furt! Un furt tehnologic, un gest urât şi neruşinat, care nu face deloc cinste acurateței lumii ştiinţifice americane.

Nici acum autorităţile române nu ar fi târziu să ceară pe un ton categoric a se recunoaşte adevăratul inventator, mai ales că inginerul Capră deja obţinuse oficial, cu circa trei ani înaintea americanilor, brevetul oficial de inventator (la 27 iunie 1958, ora 9 dimineaţa), recunoscut de toate forurile ştiinţifice ale lumii. (Americanii am văzut că l-au brevetat la 22 februarie 1962 -culmea ironiei: chiar de ziua de naştere a lui Justin!).

Cercetându-se mai îndeaproape cum s-a ajuns la acest furt, s-a vehiculat bănuiala că ideea sugerată de încrezătorul inventator ar fi fost oferită inventatorilor americani de către un spion KGB-ist, dublu agent, un translator infiltrat în Ambasada SUA la Bucureşti, care, ca 28

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 personal la această expoziţie, prezentânduşi aparatul de zbor independent, cu care a făcut câteva demonstraţii publice de funcţionare. Justin era şi el prezent la expoziţie, adus acolo de un "mare maestru" mason, probabil cu intenţia de a-l înjosi, dar nimeni nu a îndrăznit să-i spună în faţă americanului că apare ca un hoţ.

Poate că greşeala românului nostru a fost aceea că a tăcut, însă cred că mai de grabă la mijloc era vorba de reţinerea înţeleaptă de a nu crea un scandal internaţional de proporţii. Într-un asemenea scandal tânărul nostru ar fi fost primul implicat, dar un alt motiv justificat de abţinere putea fi însăşi modestia proverbială a inginerului Capră, care s-a gândit că nu Wendel putuse fura ideea, ci ea îi fusese oferită de-a gata de altcineva fără să o ceară. În acest caz Justin, totdeauna plin de reală decenţă, de mult bun simţ, nu-l putea învinui. Singurul lui comentariu făcut în acele zile suna destul de ironic, spunând că unica diferenţă dintre aparatul său şi al lui Wendell Moore era doar culoarea, unul fiind vopsit în negru, celălalt în gri...

Oricum, este astăzi greu să ştim exact cât de profundă a fost atunci amărăciunea sufletească a adevăratului părinte al "Rucsacului zburător", însă după evenimentul acesta, Justin nu s-a lăsat câtuşi de puţin doborât. El a continuat să lucreze cu şi mai multă îndârjire în magazia lui sărăcăcioasă, lipită de locuinţa din strada Aurel Vlaicu, fosta Ţăranilor, şi să născocească alte şi alte maşini insolite, scutere electrice, motociclete silenţioase, aparate de zbor de forme neobişnuite, un dispozitiv antigravitaţional (surse din serviciile secrete au lansat ideea că acest dispozitiv ar fi fost folosit la construcţia unor farfurii zburătoare). În 2000, printro activitate de cercetări şi experimentări asidue, realizările lui tehnice însumaseră 77 de invenţii înregistrate, maşini electrice ori cu consum de combustibil infim, una mai năstruşnică decât alta, designuri îndrăzneţe noi, ca să

nu mai vorbim de o puzderie de inovaţii mărunte aduse altor şi altor invenţii mai vechi, personale sau alogene. Acum, în zilele noastre, numărul lor a depăşit suta, care, toate aranjate frumos la un loc, ar putea sta cu cinste la baza unui mare şi impresionant "Muzeu Justin Capră" unde, printre altele, am avea fericita ocazie să admirăm pe rând: bobul inventat de viitorul inginer în 1950, pe când avea doar 17 ani, cu noutăţi în privinţa suspensiei şi direcţiei; apoi cele 57 de prototipuri de automobile, dintre care 10 cu propulsie electrică, 13 motorete opt tot cu propulsie electrică, şapte aparate de zbor, neconvenţionale, un elicopter miniatural, care încape într-un rucsac (!), un automobil VIRGILIUS (celălalt nume al lui Justin) cu două roţi, prima invenţie omologată ca atare, echipat cu un motor de avion, de 105 CP (vehiculul atingea 300 km/oră şi cântărea 250 kg); prima versiune a Rucsacului zburător, cea din 1956; cea de a doua variantă a Rucsacului zburător, realizată în 1958 şi încercată cu succes de către acelaşi paraşutist, Vasile Sebe. (Menţionăm că la noi în ţară aparatul expus o vreme la Muzeul Tehnic din Bucureşti, nu a intrat niciodată în producţia de serie; în SUA, în schimb, după obţinerea brevetului de invenţie, în 1962, pentru invenţia furată după Justin Capra, aparatul a intrat în producţia de serie, fiind folosit curent în operaţiuni dificile de către astronauţi, polițiști, militari şi pompieri). Muzeul virtual "Justin Capră" ar mai putea expune: o aerodină cu decolare şi aterizare verticală, aparat de zbor performant realizat în 1968, care, de asemenea, nu va fi introdus niciodată în fabricaţie; un alt aparat de zbor individual, acesta cu azot lichid, construit între 1966-1968 şi testat cu succes, care pare să treacă şi el aproape neobservat, în timp ce un automobil ce avea caroseria fluidă (si invizibilă!) va trezi entuziasmul celor aflaţi din întâmplare în parcul 29

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Libertăţii (actualmente, parcul Carol). În România nu mai văzuse nimeni aşa ceva; mass-media de atunci trece, de asemenea, în mod criminal, sub tăcere evenimentul.

Ar mai urma un alt aparat de zbor individual, conceput şi concretizat în atelierul modest de pe strada Aurel Vlaicu, care era tot un elicopter fără elice, fără aripi si fără jet; ideea revendicată de Justin a fost obţinerea forţei portante prin sustentaţie cu efect pelicular. Tot în acelaşi muzeu ar putea fi expus acel elicopter portativ pentru juniori construit în 1964. Despre el, cu umorul lui specific, creatorul va spune că are doar 35 de kg, cu tot, cu combustibil! greutatea proprie fiind de 30 kg, forţa portantă de 125 kg şi puterea 15 CP. Jurnalistul care a făcut fotografii la încercarea aparatului a fost dat afară de la Agerpress, unde lucra, iar filmul i-a fost confiscat de Securitate; la probele de zbor, desfăşurate pe aeroportul Băneasa, echipa de supraveghetori a fugit de pe teren, lăsându-l pe inventator să-şi facă zborul demonstrativ doar în prezenţa prietenilor; ceilalţi nu doreau să fie făcuţi răspunzători, în cazul în care s-ar fi întâmplat un accident; patru prieteni ai lui Justin Capră au legat atunci patru funii lungi între elicopterul purtător şi trupul lor, în aşa fel încât să poată trage înapoi la sol aparatul de zbor în cazul în care acesta nu ar fi ascultat comenzile; când a pornit elicopterul, Justin Capra s-a ridicat în aer şi, într-o mişcare pe orizontală, a tras după el pe toţi cei patru prieteni de la sol, câteva sute de metri; pe asfalt au rămas urmele pantofilor celor patru, în timp ce salariaţii aeroportului şi cei care ar fi trebuit să fie martori ai probei priveau de la distanţă, prin binoclu, pe nebunul care născocea cele mai bizare aparate de zbor.

Când totul s-a terminat cu bine, s-au întors şi ei şi au semnat procesul verbal, un fel de echivalent al cutiei negre experienţă despre care ne spune, cu emoţie, că a conceput-o în anul în care i s-a născut fata. Totul era, de fapt, un dispozitiv ce poate să reducă

parţial gravitaţia corpurilor. Când a auzit despre asta, Coandă, sosit de la Paris, a ţinut neapărat să-l cunoască pe românul ce înfăptuise cea de-a noua minune a lumii; apoi, în jurul acestei invenţii s-a aşternut o misterioasă şi nejustificată tăcere. Nimeni nu va mai aminti despre ea, nici măcar inventatorul nu va vorbi jurnaliştilor despre secretul care i-a permis să învingă gravitaţia, fără a cunoaşte amănunte tehnice. Această descoperire este, în fond, o urmare a unor experimente, în parte secrete, rămânând cea mai spectaculoasă şi, în timp, ea va face ca autorul ei să intre în elita marilor inventatori ai lumii. Din acelaşi muzeu onorific - între automobilele create de J.C. - în nici un caz nu s-ar putea omite miniautomobilul Soleta F, cea mai mică maşină din lume, cu un consum redus de benzină, în care, de altfel, a fost adesea văzut pe drumurile ţării. Această maşinuţă, ulterior, a făcut "pui", deoarece din seria "Soleta" au fost create mai multe prototipuri, diferite între ele prin greutate, viteza maximă şi consumul de benzină la suta de kilometri. În spaţiile muzeului virtual ar mai trebui, cred, expusă şi o mașină nepoluantă, imaginată prin anii 1970, fără volan şi fără pedalier, comenzile făcându-se doar de la un buton aşezat pe carcasa fotoliului. Din această faimoasă serie, am admira modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg şi greutatea acumulatorilor de 180 kg, care atinge pe drum drept o viteza de 60 km/h, deci un automobil electric. În spaţiile rămase libere ale muzeului am putea adăuga, ici şi colo, mai multe prototipuri de maşini şi motorete, alimentate de acumulatori, creatorul lor preocupându-se în special de creşterea randamentului şi scăderea greutăţii. Lângă ele, s-ar distinge, ca locatare cu vechime de expunere, vehiculele deja aflate acum la "Muzeul tehnic din Bucureşti". Dintre ele, vizitatorii pasionaţi de mijloacele de transport moderne, au avut avantajul a 30

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 admira, până prin anii 90, un electroscuter motoreta electrica OROLES ES 5, după numele unui rege dac! Motoreta cântăreşte doar 65 kg, greutatea sursei 70 kg, viteza medie 27 km/h şi o autonomie (până la reîncărcarea bateriei) de 90 de kilometri.

Acestea, în Bucureștiul supraaglomerat şi poluat de astăzi, ar fi fost o adevărată binefacere, dar... nimeni nu este interesat să o introducă în producţia de serie.

Desigur, din păcate, la noi în ţară era de aşteptat aşa ceva, căci doar nu stăm în Germania, Elveţia sau Anglia, ţări care onorează totdeauna pe toţi inventatorii. Şi este păcat că se întâmplă numai la noi aşa ceva, deşi fiecare nouă maşină imaginată de J.C. a adus totdeauna elemente surprinzătoare de noutăți de ultima oră, pe cât de ingenioase, pe atât de utile şi de neobişnuite, cum ar fi, de pildă, invenţia că la una din maşini, fumul de eşapament ieşea prin axul roţii, în timp ce o altă maşină devenea la un moment dat invizibilă, graţie unei pelicule de fluid ce o înconjura şi care ferea pe cel de la volan atât de curent ori de vânt, cât şi de ploaie.

Sau amănuntul că pentru multe dintre maşini sau motoretele clasice, cadrul servea în acelaşi timp şi ca rezervor de benzină.

Mare minunăţie! În plus, trebuie totdeauna să menţionăm că majoritatea creaţiilor amintite aici, în rândurile precedente, sunt prototipuri tehnice stilate, cu un design aparte, de nivel mondial indiscutabil, priorităţi absolute, răsplătite cu numeroase diplome româneşti şi străine.

Nu degeaba, într-una din emisiunile sale de la TV, actorul Dan Puric îl clasifica pe Justin Capră ca unul din cele opt mari inteligenţe ale spaţiului românesc.

Poezii de Mihai Eminescu

Numai poetul Lumea toată-i trecătoare, Oamenii se trec şi mor Ca şi miile de unde, Ca un suflet le pătrunde, Treierând necontenit Sânul mării infinit.

Numai poetul, Ca păsări ce zboară Deasupra valurilor, Trece peste nemărginirea timpuriului: În ramurile gândului, În sfintele lunci, Unde păsări ca el Se-ntrec în cântări.

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri Şi niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Prof. Cristian Petru Bălan (SUA)

31

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri Cu mâna mea în van pe liră lunec;

......................

Pierdut e totu-n zarea tinereţii Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orişice durere îţi face o podoabă, Şi când răsai înainte-mi ca marmura de clară, Când ochiul tău cel mândru străluce în afară, Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă, Azi când a mea iubire e-atâta de curată Ca farmecul de care tu eşti împresurată, Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă, Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ, Când e o-namorare de tot ce e al tău, De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău, Când eşti enigma însăşi a vieţii melentregi...

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

De-aş avea De-aş avea şi eu o floare Mândră, dulce, răpitoare, Ca şi florile din mai, Fiice dulce-a unui plai, Plai râzând cu iarbă verde, Ce se leagănă, se pierde, Undoind încetişor, Şoptind şoapte de amor; De-aş avea o floricică Gingaşă şi tinerică, Ca şi floarea crinului, Alb ca neaua sânului, Amalgam de-o roz-albie Şi de una purpurie, Cântând vesel şi uşor, Şoptind şoapte de amor; De-aş avea o porumbiţă Cu chip alb de copiliţă, Copiliţă blândişoară Ca o zi de primăvară, Câtu-ţi ţine ziuliţa I-aş cânta doina, doiniţa, I-aş cânta-o-ncetişor, Şoptind şoapte de amor.

Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna, Căci unul erau toate şi totul era una; Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

Nu mă înţelegi În ochii mei acuma nimic nu are preţ Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi; Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind, Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, 32

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei, În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, Ş-acela între oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

La steaua La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre,

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Că chinul şi durerea simţirea-mi ampietrit-o, Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor...

Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie: Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel când al nostru dor Pieri în noapte-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă.

Din străinătate Când tot se-nveseleşte, când toţi aci sencântă, Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, 33

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015

Şi inima aceea, ce geme de durere, Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

Poezii dedicate poetului Eminescu Nicolae VASILE

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară Scăldată în cristalul pârăului de-argint, Să văd ce eu atâta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint; Să mai salut o dată colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, Ce respirau în taină plăceri mai naturale, Visări misterioase, poetice şoptiri.

Dacă aş fi... Eminescu!

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai căuta flori albastre, pentru că ele ori nu mai sunt, ori nu mai sunt ale noastre!...

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, În valea mea natală, ce undula în flori, Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

Străinii, frumoşi sau urâţi, cei care au bani de dat, au cumpărat atât de multe,... şi muzele le-au cumpărat!

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, Ce auzi odată copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai cânta codrii falnici, pentru că ei nu mai sunt, i-au doborât oamenii jalnici!...

Melodica şoptire a râului, ce geme, Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce vreme, Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

În loc de teii îmbietori, de poezie mult iubitori, avem tufişuri, plantate prost, în parcuri făcute fără rost!...

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată În patria-mi iubită, în locul meu natal, Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată Visările juniei, visări de-un ideal.

Dacă aş fi Eminescu,... lacul nuferilor galbeni nu l-aş mai cunoaşte, aşa plin cu bale de broaşte!...

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire, Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori, Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire, În visuri fericite m-ar duce către nori.

De steaua care-a răsărit, n-aş mai putea vorbi, azi, sunt mii, care tot apun, dar adună tot ce e mai bun!...

Dacă aş fi Eminescu,... aş privi după Luceafăr în zadar, în prezent, locul îi este luat 34

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Anghel Hoţu

de-un mândru satelit militar!...

Dacă aş fi Eminescu,... n-aş mai vorbi de proletari şi împăraţi, orânduirea cea crudă şi nedreaptă, acum este făcută din cumetri şi fraţi!...

Unde eşti tu, Ţepeş doamne?...

Să îi aduni la un loc, între ei să se mănânce, nu trebuie să le pui foc!...

Să le dai drumu‘ de-acolo, neascultând al lor suspin, când vor şti ce este munca, şi să vezi atunci ce chin!...

Iată poemul dedicat lui Eminescu.

E-mail CĂTRE DOMNUL EMINESCU

Răspuns la Scrisoarea I

Unii se vor da bolnavi, alţii se vor da nebuni, să nu îi văitaţi prea tare, doar ştiţi că prostia nu doare!

Când cu gene ostenite, noaptea sting becul pe care Tu nu-l aveai în odaie şi suflai în lumânare, Tot meditez la ideea să-ţi trimit câteva rânduri Nu în plic, ci prin e-mail, poştă modernă de gânduri.

Să-ţi spun că eşti emblematic prin creaţia măiastră Ce-a devenit bogăţia, lumina şi seva noastră. Şi-ţi mai scriu că, de la tine, deşi s-a scurs multă vreme România,din păcate, n-a scăpat de anateme, Pentru că în gena noastră există un amalgam De defecte provenite dinainte de Traian. Şi chiar în ce te priveşte, încă ai contestatari Care vor să ne arate că ei sunt la fel de mari.

Totodată, prin scanarea ce-ai făcut-o acestei ţări Parc-ai scris în vremea noastră, nu atunci în depărtări.

Eu mă străduiesc şi astăzi de la tine să învăţ Arătându-te mulţimii cat ai fost şi eşti măreţ.

Iar dacă l-aceleaşi patimi deopotrivă suntem robi Unii au rămas şi astăzi nătărăi şi mari neghiobi, Şi în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici Faţă de tine maestre suntem nişte licurici, Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi, Azi având falsa credinţă ca suntem mai învăţaţi.

Ne spuneai că pretutindeni, în ungherul unor crieri

Grijă mare la tineri să aveţi, nu-i educaţi doar cu alcool şi tutun faceţi pentru ei tot ce puteţi, ca să aveţi un viitor mai bun!...

Eminescu divin Eminescu, dar ceresc, pentru neamul românesc!...

S-a angajat în a sa luptă, pe orice fel de redută, s-a opus, n-a fost de ajuns, a scris, şi a fost proscris, a iubit, şi a fost jerfit!

Pentru a ne mântui, Dumnezeu l-a trimis jos, pe-al nostru Isus Hristos.

Nu am ascultat de el, nu l-am ajutat de fel, nu l-am ştiut apăra, şi s-a transformat în stea!...

Oare, am învăţat ceva?..

35

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Şi-or găsi cu al tău nume adăpost şi-a tale scrieri, Dar neputând să te-ajungă, nu toţi vor să te admire Şi-ţi vor aura restrânsă, nedorindu-ţi nemurire.

Din maliţiozitate vor căuta vieţii tale Să-i găsească pete multe, răutăţi, nu osanale.

Astea toate te apropie de dânşii, nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

Asta-i pătimit şi-atuncea când te-au trimis în ospiciu Indurând, cu nedreptate, un asemenea supliciu.

Tu te-ai zbătut majestate să ridici aceasta ţară Alţii-agonisind avere, lăfăindu-se pe-afară.

Astăzi ca şi-n vreme-aceea se ridică cine poate Prin averi ce-s dubioase sau metoda "dând din coate".

Indivizi de joasă speţă sau cei ce se umflă-n pene Ignorând din subcultura scriiturile-ţi perene.

Alţii, mai săraci cu duhul, aproape n-au nici o vină Că nu cunosc bogăţia extrasă din a ta mină.

Să ne ierţi, pe toţi aceia ce cu drag te preţuim Că nu vom ajunge încă pe deplin să te cinstim.

Ai dreptate majestate în toate cele ce-ai scris, Iar referitor la ele, am încă ceva de spus, Decât câteva cuvinte prin care să întregesc A ta pană măiestrită şi cu har dumnezeiesc.

Iată radiografia unui putregai scabros Ce-a pătruns în trupul ţării, erodându-l pan-la os.

Un tablou pe care şi tu l-ai surprins în varii feluri Dar cu nota personală proprie acelor vremuri.

Sperjurii şi ipocriţii, laşii şi cu profitorii, Sicofanţii şi lingăii, slugile, lăudătorii, Ordinarii, mitocanii, leprele, mahalagiii, Violenţii, intriganţii şi cu toţi scandalagiii, Toţi nemernicii, vampirii, caracterele infecte, Toţi ce s-abat de la lege şi formeaz-atâtea secte, Tâlharii şi cu bandiţii, cămătari, răufăcătorii, Toţi care devalizează, marii hoţi, fraudătorii, Clanurile de tot felul, escrocii şi criminalii, Vor ca în această ţară să locuiască vandalii.

Majestate, României nu minţile îi lipsesc, Ci caractere alese de-nalt spirit românesc, Care-ar trebui să fie dominante ca valori

Şi nu spiritele-nguste, aşa-zisele"scursori".

Din păcate, caţavencii, oameni de slabă factură Se dau drept aleşi ai sorţii, deşi-s lipsiţi de cultură.

Până când aceasta ţară nu iese din balcanisme Şi va păstra-n avanposturi truisme şi cu sofisme, Până când în gena noastră nu vor avea loc mutaţii Care să schimbe temeinic destinul acestei naţii, Totul va pluti-n lentoare, fără scop şi idealuri, Navigând doar în deriva, bătută de vânt şi valuri.

Astfel ca metamorfoza se impune radical Intr-un ritm ca de ceasornic şi nu în marş triumfal, Începând din talpa ţării a mulţimii româneşti Şi suind în susul scării pân-la frunţile domneşti, Căci schimbarea nu ne vine prin impulsuri din afară, Ci din seva românească ce mai e-n această ţară, Aducând între fruntarii naţiunea dispersată Şi-nălţând prestigiul ţării la o cota respectată.

Majestate Eminescu, îţi trimit a mea scrisoare Prin e-mail, ca-i la modă, nu într-un plic oarecare.

Azi avem calculatoare, laptop-uri şi cu tablete, Tehnologii avansate şi înalte instrumente, Motoare de căutare, cu acces la informaţii Şi-alte cuceriri moderne şi de înalte prestaţii.

Dar cu toate astea însă, află astăzi de la mine Că la ora actuală nu avem altul ca tine.

Eşti nucleul de cultură, noi particule mai mici, Tu far cu lumina amplă, noi ca nişte licurici.

Ne-nvârtim în juru-ţi astăzi, electroni rătăcitori Şi îţi sorbim cu ardoare minunatele comori.

Dormi în pace majestate, că eşti vârf spiritual, Noi ne zbatem să te-ajungem doar în spaţiu virtual. Şi îţi spun azi prin e-mail în numele tuturor: Eşti mândria naţiunii, fala acestui popor!

o7 ianuarie, 2o15, Bucureşti, text prezentat în şedinţa de cenaclu a revistei "Amurg Sentimental"

36

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Pe cei vrăjmaşi să-i binecuvânteze Şi-n clipele lucide, să viseze Repaosul din lupta omenească...

Michaela Al. Orescu

Scrisoare către M. Eminescu Pe când cântai din lira-ţi aurită A codrului profundă legănare, Puteai să crezi c-a vântului rumoare, Gândirea ta, s-o face auzită?

Mihai Eminescu

Şi peste vremi, când glasul tău palpită Din pagini, strălucind precum un soare, Azi, pe când rândunele călătoare Nu le mai vede zarea, sărăcită...

Rămas-a glas de patrie bătrână Şi peste veacuri tot va fi cinstit, Cât va fi neamul, fi-va nemurit Ca-n rădăcini vigoarea să rămână!

Azi, când ţărânii-i smulgem sânge Şi codrul hăcuit, într-una plânge Iar apele-n otravă se îneacă,

Din vremi, pe valul timpului se-adună Icoana lui, ca praporul sfinţit, Un neam întreg pe el s-a sprijinit, Ca pe voievozi, cu-eroii împreună!

Azi nu mai suntem noi stăpâni acasă Şi seara-ncet, pe soartă ni se lasă, Privirea-ţi către noi se mai apleacă?

Şi fi-va veşnic, cât acest Pământ Va şti să-ncheie-acelaşi jurământ De re-nviere dintr-o aţipire,

Ionel Marin

Luceafăr, străjuind în înălţimi, Speranţe şi durerile, mulţimi, Să le împace întru nemurire!

Eminescu Întins-a mâna lui spre veşnicie, Un drum abrupt de-iluzii şi durere, Suiş ce-apare-n orizont şi piere Când crezi că prinzi năluca lui nevie... Înfrânt de larga lor nimicnicie Ce se arată-n cicluri efemere, Sfârşi cerşind scăparea din himere Şi zbatere în cruda agonie...

Dor de Eminescu Prin trupul sfânt al patriei, Trecut-au valuri de generaţii…

EMINESCU, vioară de lumină, Stea de netimp, cavaler de onoare, În templul Poeziei luminează, Ca un Luceafăr inimile noastre.

Isus un zvon i-aduse cum că zeul Zamolxe-i spuse ura s-o iubească, Insulta neagră să nu prigonească, 37

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Cunună a Metaforei, neînfricat A dus povara dorului, a iubirii, Peste clepsidra răutăţilor din veac.

Ne-a lăsat rare mărgăritare, Eminescu Punţi spre înţelegere, pilda demnităţii.

Prin slova ta, cum alta nicicând nu s-a văzut, Ne ridicăm din moarte etern spre strălucire Şi-i garantăm luminii, lumini din propriul lut.

Eminescu, candelă de iubire aprinsă, A semănat, zidit, creat edificii, De mare frumuseţe spirituală, Arătându-ne drumul către veşnicie, Calea spre Constelaţia sacrelor armonii.

Atât suntem sub stele, iubite prinţ, acum, O magică scânteie din tot ce-ai fost în lume, Dar din poporul care mai rătăcea ca-n fum Mărite, astăzi suntem, ce ţi-ai dorit : Un Nume,

Avem nevoie de tine, bădie Mihai, De pana sufletului tău, onest, De freamătul şi tăria versurilor tale, Ca să rămânem pe redute, să-nflorească Dulcele grai românesc în glia străbună. Şi dragostea să fie cu noi, mereu, Atotbiruitoare şi nesfârşită precum...viaţa!

De-atunci, cu demnitate, el urcă-n veşnicie, Mereu mai plin de viaţă, pe mioritic plai: Şi-n toată măreţia, o dulce Românie Te-mbrăţişează veşnic, pe gura ta de Rai.

Victor Burde Ilarion Boca

OMAGIU BĂDIŢEI MIHAI Citesc si azi bădiţă, versurile tale Limpezi si clare ca unda de izvor; Găsesc în ele pacea unei catedrale Şi pururea de tine-mi este dor!

EMINESCU Iubite prinţ, a lumilor de ceaţă În care am intrat ca-ntr-o în poveste, Iubite Domn şi ziditor de viaţă, Ce-nalte-ţi sunt cărările celeste.

M-ai învăţat cum să ascult pădurea Şi lacul înstelat ce tremură în unde, ―Crăiasa― nopţii în toată strălucirea Câte poveşti de dragoste, ascunde…

Spre tine azi, urcăm ca pe un munte, Cu piscurile ce se pierd departe-n cer, Iar sub povara sfântă a pletelor cărunte Cărăm lumina sacră a Marelui Mister.

Şi tot prin versul tău, am învăţat iubirea, ―Glossa ‖- mi-a fost povaţă pentru drum, Cu ea prin viaţă mi-am croit menirea Şi multe desluşesc prin ea şi-acum!

Deschizător de drumuri, de vis şi veşnicire, 38

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015

Tu ţi-ai iubit strămoşii, istoria si ţara Dorindu-i ca să aibă un mare viitor, Ţărani pe câmp îţi cântă ―Doina‖, vara, Când intră plugu-n reavănul ogor.

Victor Rotaru

Ţi-aducem astăzi flori de tei si nufăr, Toţi care cred în geniu-ţi pământean; Bădiţă, vei rămâne pururea ― Luceafăr‖ Pe glia şi în sufletul acestui neam!

ODĂ LUI EMINESCU

DORUL Dorul de tine - Mărite Eminescu, poartă mireasma florilor de tei, ningând tăcerea amurgului în timp ce luna trece răcorindu-şi faţa în undele izvorului ce susură veşnicia...

Un Eminescu nu se va mai naşte Nicicând! A fost un unic apărut!

Ca o cometă s-a ivit pe lume Şi tot ca o cometă-a dispărut.

Gândea în versuri soarta omenirii; Avea previziuni de nedescris, Dar s-au găsit şi delatori de-aiurea Să îl renege ca pe un proscris!

Sub frunzele plopilor în care zefirul, nu s-a cuibărit încă, sufletul meu îngână romanţa scrisă pe versurile iubirii tale, păstrată în sipetul amintirilor, pustiite de timpul în care, am îmbătrânit, învăţându-te...

Sunt mulţi imberbi, obraznici peste poate, Ce fără de ruşine-l ponegresc! ,,Poeţi‖ cu ,,poezii‖ fără valoare Se cred peste titanul cel ceresc!

Părerea mea e însă univocă...

Voi, delatorii, spuneţi tot ce vreţi; De n-ar fi fost român, ar fi-avut locul În panteonul marilor poeţi.

Numai tu, rămâi mereu tânăr precum eram eu, atunci când citindu-te prima dată, am înţeles cu adevărat ce înseamnă cuvântul, dor!

Nedea Mărioara LA ANIVERSARĂ REMEMBER EMINESCU Ninge peste tei profund, Cu melancolii agreste de atâta timp de când n-ai mai dat un semn, maestre.

Ninge-n Botoşani, la Iaşi, Şi zăpada crunt ne doare.

Mai pustii şi reci ne laşi, 39

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Timpului nu-i dai răbdare să scuture din tei aur, Din maci, miere polifloră, Fruntea să-ţi îmbraci cu laur, Să rămâi măcar o oră… … Ninge iarăşi cu iubire.

Ninge chiar şi-n Ipoteşti.

Ninge iarna-n amintire Şi te-ntreabă: unde eşti?

Această prozodie nu o făcuse nime, Apariția luminii şi a tot cene-a fost bun Ce în apocalipsă va deveni iar scrum.

Pusa-i haină de imagini peste timpul trist şi gol.

Codrul dobândeşte rolul de părinte ocrotitor, Când copilul rupe creanga şi stă jos lângă izvor, Ascultând cum apa sună, sună, sunăncetişor.

Istoria la Rovine, tu ai scris-o în dactile, Descriind măreaţa luptă , în mai mult de două file.

Tu transpus-ai basmu-n stihuri şi-n catrene Ai povestit, Basmul despre Cătălina şi iubitul ei smerit.

De aceea rămâi astru şi icoană printre sfinţi Ca să luminezi de-a pururi calea noastră Spre părinţi.

DOR DE EMINESCU In Eminescu ne întoarcem azi, Ca într-o savantă epopee.

Ce scrisă-a fost cu sânge de nomazi, La lumânarea unei lumi atee.

Castani şi plopi şi teii rătăciţi în primăvara lipsă din pistil, Îşi cern polenul răvăşiţi, Si-l vor pe Eminescu Mihail. Şi toate dorm în înserare, Pe pleoapa unui dor nătâng. Îl vor pe Eminescu care Plângea iubind, iubea, plângând Aneta Pioară

Lui Eminescu Eternă legendă în grai şi cuvânt, Eşti steaua reînvierii aici pe pământ.

Cel ce-ai cântat în rime, în doine şi sonete Războiul, vatra, dar şi multe regrete, Tu ce-ai scrâşnit în versuri nedreapta legiuire, A celor ce voiau a lumii stăpânire.

Nimicul veşnic slăvitu-l-ai în rime

Prof. Acad. Cristian P. Bălan (SUA) lucrând la statuia lui Eminescu

40

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 ninge molcom şi fantastic peste văi şi peste munţi prin fereastra cât o palmă noi privim spre nicăieri parcă bat la poarta casei doi bătrâni părinţi cărunţi dar nu-s ei ci două ramuri rupte dintr-un plop stingher Maria, se-apropie iarna

Medalion liric

Ioan Vasiu

Maria, priveşte cum pleacă şi ultimul cârd de cocori, când ochiul câmpiei se-neacă sub pleoapa imensă de nori.

Scrisoare III

Maria, atât de aproape e cerul. Fântânile tac şi vântul aleargă pe ape şi muşcă din ţărmuri, buimac.

Stimată doamnă, ninge iar domol peste tăcerea care ne desparte, mereu aceleaşi păsări dau ocol singurătăţii, până hăt, departe.

Maria, se-apropie iarna, pământul e parcă mai greu, pădurea îşi leapădă haina şi-adoarme-ntre dealuri, mereu...

De-o vreme simt că ard între dorinţi, atras de somnul văilor natale şi-mi pare că mă scuipă printre dinţi această iarnă-n patimile tale.

Să ştii...

Sunt oropsit să sufăr în poem, să port desaga viselor prea plină, să râd când alţii plâng şi să te chem pe prispa dimineţii ce-o să vină.

să ştii iubita mea că te anunţ când voi intra în visul tău desculţ să ştii că-ntr-un poem o să te strig când de singurătate-mi este frig

Se naşte parcă-n mine un torent nestăvilit de nicio bucurie, mă strigă liniştea cu glas strident şi poposesc în câte-o POEZIE...

să ştii iubita mea că o să plâng într-un amurg sălbatic şi nătâng să ştii că-ntr-un târziu o să te rog îngenuncheat precum un inorog

Simfonia iernii

să ştii că într-un vers vreau să m-ascund cum mă ascund sub sânul tău rotund...

ninge-ncet de patru zile ca-ntr-un basm fără sfârşit parcul doarme şi visează sub omături de cleştar fericiţi sunt cei ce astăzi mai au timp pentru iubit fericită e femeia ce rodeşte-n februar

Dragoste când voi muri va ninge cu petale de trandafiri peste iubirea mea 41

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 şi va ploua cu lacrimile tale peste ţărâna umedă şi grea eu voi păşi pe un covor de stele tu vei rămâne-n urmă tot mai tristă şi mă voi pierde-n nopţile rebele cum dorul se ascunde-ntr-o batistă

Spre cel mai dureros adevăr Ce ne-ar fi putut salva: Despărţirea.

Dar ochii tăi Erau aşa mirositor înlăcrimaţi Încât Până şi florile Creşteau mai înalte.

când voi muri va bate-n catedrală un clopot spânzurat de-o amintire şi va rămâne casa noastră goală ca un poem de dragoste subţire...

George Petrovai Mihai Antonescu Clipe moarte Calul meu de ger şi spumă Aburind sub stele reci Taie dealul, frânge valea Bănitelor poteci.

Profetul (Balada timpului din urmă)

Nu mai ştiu de când aleargă Nu mai ştiu de când mă rog Eu, plătind tribut speranţei El, potcoavelor zălog.

Prolog „Un prooroc nu este dispreţuit decât în patria Lui, între rudele Lui şi în casa Lui.‖ (Marcu 6/4)

Nici nu trece, nici rămâne Frigul ăstor clipe moarte Primăvara e la tine Învelită în departe.

În tinereţea-mi fără pată când spiritului rob eram, s-ajung profet în ţara mea eu visu-n gând nu-l rumegam.

Cerul din lacrimă Chiar dacă Ai plecat supărată Eu văd Cum Un înger cu stele-n spinare Mută cerul ochilor tăi Din lacrimă Până-n surâs.

(N-o faci când eşti convins că lumea ţi se aşterne la picioare – aveam pe-atunci mii de proiecte pentru a Terrei transformare...)

Am vrut

Dar timpul zelul mi-a tocit şi m-am convins de-un adevăr: În jurul nostru tot se mişcă şi-absoarbe sensul în răspăr!

Am vrut gândului Să-i pun aripi.

Să-l fac să zboare

Căci nevăzutul şi văzutul - fluviu cosmic necuprins – nu-şi ştiu nici vârsta, nici sfârşitul 42

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 ai noştri politruci de paie - ipochimeni şuţi şi haini – ţin să ne-arate că se poate.

în goana pe-al eternului întins.

Nu ştim ce suntem şi ce-om fi - nevrând să ştim de Cel ce este – şi omenirea se grăbeşte spre-al morţii univers de-aci...

După ce-n vârf s-au căţărat minţind, trădând şi-amarnic dând din coate, ei nu-s doar servi, ci chiar se-nchină la banul-zeu, ca mai apoi - jurând şi promiţând de toate şi-oribili în a lor rutină – martor să-L ia pe Dumnezeu prin cruci din interes schiţate că n-au alt crez afară de minciună.

Apoi, când anii se-nmulţiră şi renunţările la fel, înţelepciunea mi-a servit să-l osebesc pe vrednic de mişel. Şi nu-i uşor în aste vremuri doldora de ticăloşie, pe oi de capre să separi în Noul Testament cum scrie!

Democraţia – bat-o vina! – atunci când e originală, la ţanc pe hoţi îi face ştabi cu diplome şi fără şcoală,

Corneliu Cristescu

ca să susţină un regim cum n-a făcut Fanaru-n veac – atâta de corupt, încât chiar şi trădarea-i doar un fleac.

Cu toate astea-i axiomă că după ploaie vine soare şi că un rău oricât de mare ajunge-n timp lipsit de noimă.

RUGĂ LA ȘTEFAN AL MOLDOVEI Am și eu un dor pe lume, un dor sfânt la Dumnezeu, Ca să văd între hotare, pe întreg poporul meu.

Să văd Prutul cum dispare, ca hotar între doi frați, Să rămână înăuntru, cum ne sunt Munții Carpați.

O coloană vertebrală, care leagă toți românii, Ce îi face mai puternici în lupta lor cu păgânii.

Basarabia reînvie! Împlinită fi-va slova, ȘTEFAN SFÂNTUL priveghează, căci vrea înapoi Moldova!

Cu munți, râuri și podișuri, cu pășuni și cu imași,

Istoria le-a făcut vânt la toţi tiranii câţi au fost, ca jertfa viului Mesia să fie-al omului prim rost.

Cu-atât mai mult pentru români şi ţara lor ca o Grădină de Maica Domnului vegheată – prin tot ce iese la lumină, ea merită să redevină la starea ei de altădată.

Epilog Deşi Scripturile susţin că-i imposibil ca deodată să slugăreşti la doi stăpâni, 43

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Căci a hărăzit-o 'ntreagă, spre-a urmașilor, urmași!

Sfinte Doamne al Moldovei, sfinte al neamului meu, Asta-mi este rugămintea, asta vrea sufletul meu.

Bucovina toată-ntoarn-o, tot la matca ei firească Împlinită fi-va-atuncea, glia noastră românească.

Dulcea noastră Bucovină, vechi pământ împătimit, Două secole întruna, mulți străini te-au pângărit.

Locul tău e cu Moldova, locul tău e-n România Căci românii sunt în țară, dacă-n țară l-i e glia!

Mai am o durere Doamne, una pe care o știi, Liniștește Doamne-odată, inima Reginei Marii, Care nu-și găsește tihnă, este pentru-a câta oară, Căci castelul cu pricina nu e, încă, Doamne-n țară!

Credem toți în reînviere, credem toți într-o 'mplinire, Prea au pătimit românii, prea sunt cu credința-n fire.

Căci credința lor de veacuri, e credința-ntro dreptate, Căci va reînvia Unirea, pe câmpuri la....Direptate! Și atuncea, Doamne Sfinte, sufletul neamului meu, România - fi pământul cel iubit de Dumnezeu!

Şi-n căni cu vinul spumegând colinde.

V-aştept cu masa plină în odaia în care-n loc de lumânare, e-o gutuie care-şi revarsă-n secole văpaia când roşie, când galbenă, când amăruie.

Când miezul nopţii îl vestesc cocoşii, Înlocuind pendulele banale, V-aşteaptă în fereastră macii roşii, Ca să sorbiţi tacit de pe petale , Avid polen şi miere polifloră ca-n sărbătoarea pietrei şi a ierbii.

V-aştept în dimineaţa incoloră, Când coarnele luminii-şi cheamă cerbii.

Simţământ În ochiul meu alb-cenuşiu, Când mai absent, când mai saşiu, Vin să clocească cucii orbi, Seminţe de pustiu şi corbi.

Ascult un ram din când în când, Şi sfarm speranţa unui gând.

Mi se agaţă-n ochi, ecvestru, Un peisaj extraterestru cu ramuri zvelte şi sticloase ca coarnele de cerbi, apoase.

M-am destrămat peste genuni Şi-am aşteptat să vină luni, Ca melcii să privească-atei, Prin scorbura din ochii mei. Şi mătcile să-şi mute apa, Când pe o pleoapă, când pe alta.

Timpul, ca o pradă Timpul ca o pradă Muşcă insolent, Din umărul orei Castru somnolent.

Timpul ca o pradă, Timpul incolor, Fură din acvarii, Visul acrospor.

Timpul ca o pradă, Timpul abiotic, Leagănă secunde

Nedea Mărioara La sărbătoarea iernii Uşor se cerne iarna peste cetini, Peste-asudatele oglinzi din tinde.

V-aştept cu cozonacii-n vatră, prieteni, 44

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 În frunziş hipnotic.

Timpul ca o pradă, Timpul abjurat, Va rămâne-n timpuri, Tot neconjugat.

Cuvintele-mi erau bulgări prematuri extraşi cu forcepsul din pântecul unei nuci de cocos Înainte să intru ȋn memoria fulgilor de zăpadă ȋngerii m-au avertizat să nu-mi fac detartraj cu ultrasunete la -30 de grade Sub mănuşile groase de lână ghioceii ȋncepuseră să mă gâdile ȋn palmă de dragul regăsirii Visam la o lume ȋn care să pot respira fără masca de oxigen devenită complice la năpârlirea buzelor Am ȋncetat să-mi ȋncălzesc sufletul ȋn paharul Berzelius unde somonii își depun icrele pentru a fi din nou liberi până la ultima consecinṭă

CRĂCIUN LA POLI M-aş duce de Crăciun la poli în dispăruta Atlantidă.

Să călăresc doi reni frivoli, Pe ninsa mărilor oglindă.

Să beau doar lapte de la foci, Să ronţăi zahăr ars din blide, Când înserarea-ngheaţă roci, Şi stelele roşesc timide.

M-aş duce de Crăciun la poli, Să îmblânzesc toţi urşii albi.

Să mituiesc cu zece ţoli toţi pinguinii trişti, cudalbi.

Să stau aici măcar o iarnă, Şi încă vreo opt primăveri. Şi veştile rechinii să le cearnă peste ciorchini din strugurii de ieri.

M-aş duce să mă nasc la poluri.

Să întârzii măcar un an sau doi.

Dar mă sugrumă-n noapte-atâtea doruri, Care-mi şoptesc plângând, rămâi , cu noi!

Exerciţii de nemurire Singurătatea prinde rădăcini ȋn păienjenişul buzelor arse de lumina unei stele căzătoare Cânt in urechea ta roasă de molii la aceeaşi chitară albă a lunii Iti aminteşti cum mariachi ne dedicau serenade sub corola cireşului de săruturi coapte?

Amintirile ne leagă de pat cu o panglică de satin pe care mă temeam să o decupez cu foarfeca ca să-ṭi redau ghemotocul de libertate ȋncâlcită in plasa vitezei Zâmbete cu dinṭi infiorători de albi se aleargă in anticamera nesomnului ca nişte fluturi agitaṭi de invazia chipurilor născute din magma purpurie din noi O picătură de ghinion se strecoară in lada cu păpuşi matrioşka de pâine prăjită gata să le desprindă juponul cu un cuṭit nebărbierit

Andra Gabriela Prodea

Cuburi de viaţă M-am născut ȋn mijlocul unei avalanşe de idei la doar câṭiva paşi de inima Anzilor 45

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Simt că trebuie să arunc speranṭele în cada plină cu spumă de frappé si să le spăl pe spate cu săpun de Marsilia pentru a le dezbrăca de mirosul de viaṭă ieftină, ȋmprumutată de la o corcitură de pechinez Nu mai ştiu de cate ori am sărutat întunericul pe buze crezând ca te sărut pe tine, tu care dormi buştean in paradisul dirijat cu telecomanda îngerilor alături de stelele trase la xerox după modelul platonician Am impresia că te voi mai îmbrăṭişa o dată cam tot pe la jumătatea lui decembrie când Dumnezeu va trimite cornflakes de speranṭă la pachet din care să ne modelăm un destin-origami fără a cunoaşte cum se termină iarna la eschimoşi!

umblã dorul meu departe iar afarã, prin oraşe golurile scriu rãvaşe de mister dat cu piciorul; dorul umblã… cãlãtorul dinainte… dinapoi fãcând planuri pentru noi…

de dor fără putere inima cere cerul albastru mişcă un astru florile plâng, frunzele torc din rădăcinã iese lumina norii se-adună, inima tună pieptul răzbate spre miază-noapte visele curg la tine-n crâng mintea-o-adoarme, mieii fac coarne visele tac- viaţa-mi prefac... visele-mi cânt dansul e-n-vânt roua e hrană pentru pământ tu eşti femeie eu sunt cuvânt rouă ne leagă visul dezleagă dorul umblând...

Daniel Cruştin

afarã pe dinãuntru am fost pe stradã afarã... ce resentiment şi-Afar-a-fost pe strada mea mã simt ca într-un port un ochi de veghe-ntre-deschis pe-acolo douã şoapte se plimbau şi strâns de mânã se țineau ochiul veghea prin blocuri energii pluteau sau se-odihneau habar-nu-am, habar-n-aveau am fost pe stradã... înãuntru ce resentiment dar a trecut… o tresãrire de moment pe-acolo douã vorbe, de vorbã se țineau ba chicoteau, ba se plângeau ochiul veghea

în-opt-are vãd ferestre de luminã dimineața, în surdinã vise se trezesc din ele ascunse dupã perdele vãd apoi în lungul zilei alb şi negrul scris al filei aşteptând printre cuvinte ale nopții reci veşminte luna sforãie în noapte soarele-i trezit din moarte stelele par diluate scurse de culori sunt toate şi cãzute pe pãmânt toamnã pe cãrãri de vânt peste dealuri, peste ape, 46

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 ochii vegheau ba pe furiş, pe nefuriş, pe şleau...

ori cel mai de pe urmã… spune-mi, chiar nu ştii de glumã

amurg

cântec pentru un chitarist şi o chitarã

au aşezat în mijlocul oraşului un stâlp pe care ar fi trebuit sã stea, infam, un trup odatã, mai demult, parc-ar fi ieri, îl vizitai şi tu … venit de nicãieri dar nu-ţi mai pasã, ai plecat de-atunci însãşi umbra lui s-a-ntunecat de existat

câți ani are dragostea poate spune cineva? este tânãrã, bãtrânã; poți sã-i numeri pe o mânã? la ce-i bunã dragostea? bucurii, amãrãciuni… poți sã scazi şi sã aduni? şi un an de-ndrãgostit nu durează înmiit? cele trei sute şaizeci de zile sunt ale timpului file pe care el scrie mereu cu cernealã curcubeu… la ce vârstã poți iubi? pur şi simplu… când ți-o fi!

Mariana Bendou

aceasta nu e doar o frunzã aceasta nu e doar o frunzã oarecare acesta frunzã a fost mult mai demult o floare îi spuse magicianul pe un ton uşor a fost o floare cu miros îmbãtãtor pãstreaz-o, dacã vrei, la tine-n amintire ori agãțatã-n cuiul din privire şi te-nfioarã de fragilitatea ei nu te grãbi s-o lepezi fãrã de temei! poate a fost a dragostei neprihãnitã înflorire o chintesențã de parfum şi de amãgire poate a fost o ultimã petalã ce s-a pãstrat pe tija goalã cu încãpãțânare cu ardoare… nãdãjduind în ultima înseninare… primeşte frunza ; nu a fost o floare oarecare

tu chiar nu mai ştii de glumã? tu chiar nu mai ştii de glumã te-am tot invitat pe Lunã sunt atâtea adevãruri adevãrate nu-mi dai niciodatã dreptate le ştii pe toate adevãrul gol-goluț face nani în pãtuț dar tu chiar nu ştii de glumã nu vrei sã mã iei de mânã în dreapta durere în stânga iubire eşti prea nehotãrât din fire nu e plimbare e maraton viațã pe un stadion poți fi oricând primul 47

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Mariana Popa Deschid amfora!

Mă văd vag ascunsă în mister, privesc în sus, nu ştiu a scrie dar în mână, puterea Divină mi-a pus un pergament cu versuri.

Izbucnesc în plâns, cu ce să scriu?

Aud din eter: cu sufletul !

Izvorul sufletului Într-o şoaptă a netrăirii pământeşti inima-mi spune: smulge-mă, împarte-mă în cele patru vânturi, precum un dor neîmplinit, sau o tainică iubire!

Vezi, să laşi o bucăţică, s-o plantezi, să vezi din ea crescând flori de Nu mă uita, Clopoţei sau Iasomie cu al munţilor balsam!

Din volumul ‖Regăsirea de sine‖.

Edith Negulici

Impact Steaua mea, între vânturi mă găseşte, îmi zâmbeşte, pe drum de Lumină mă conduce pe cale în regale caleşti.

Imnul iubirii îmi cântă, inima-mi salvează, cu buzele-i sărută petale de dor înfiorate.

Motto: ,,Cu durerea avem toţi o relaţie complicată‖ Răvăşesc şifonierul, răvăşesc parfumurile, răvăşesc părul încercând să găsesc look-ul care ştiu că-ţi place.

Mă gândesc la lenjerie, mă gândesc la cum va arăta fundul meu atunci când îl vei admira prin fumul de ţigară.

Dantela sau mătase, ceva simplu sau ceva mai complicat în care să-ţi agăţi degetele.

Poate sunt îndrăgostită.

Nu e ok ce se întâmplă, nu e safe.

Poate că eşti special, poate că eşti doar versat.

Poate aşa faci cu toate.

Poate eşti totuşi un tip ok, poate foamea pe care o simt în tine atunci când mă strângi în braţe e pe bune, poate nu sunt felul întâi, poate sunt desertul.

Eu ?

Am ajuns la izvorul sufletului.

Regăsirea de sine În falduri de melancolie mă scufund, metafora caut, a timpului cascadă într-o amfora ascund şi-n... propriul eu.

48

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Cât din pielea ei mă atinge?

Cât din gustul ei simt pe vârful limbii atunci când mă săruţi pe jumătate amar şi pe jumătate dulce.

Habar n-ai de toate astea.

Voi purta lenjeria cea nouă luată special pentru tine, lenjerie despre care voi minţi că o aveam prin şifonier pe undeva (nu vreau să devii prea încrezător), îţi voi spune că o port doar în momente speciale (nu vreau să crezi că-mi eşti indiferent), sunetul clipsului care-mi va închide sutienul va fi ca butonul de ―ON‖, voi îmbrăca rochia aceea care te lasă fără aer atunci când mă vei revedea şi-ţi voi zâmbi din suflet atunci când mă vei privi în ochi.

Nu trebuie să ştii ce-i în sufletul meu.

Nu-ţi voi spune că atunci când mă ţii discret de mână, mi-aş dori să nu-mi mai dai drumul ―niciodată‖.

Te vei juca blând cu degetele mele, vei fi atent la mine şi nu vei ştii deloc ce naiba-mi trece prin cap în toate momentele astea.

Fardul se duce, rujul se ia (de la prea multe sărutări sau lacrimi, e irelevant oricum).

Fără impact, fără urme, probabil nici nu te-aş fi remarcat.

Iar lumea ocupată cu diverse, Uimită se trezeşte cu averse De viscole şi vijelii flămânde Venite brusc, de nu se ştie unde.

Când ieri priveam natura înverzită Şi-i respiram aroma înflorită, Nimic din ce e azi n-arăta cerul Şi nu credeam c-o să apară gerul.

Dup-amiază, ca un ochi de peşte, Un Soare glacial ne urmăreşte, E semn că vremea prea ne joacă feste Şi nu ştim sigur ce anotimp este.

Ciudată este-această-nvălmăşeală De anotimpuri peste capitală.

Aşa-i şi viaţa, cu schimbări abrupte Când zilele senine-s întrerupte Din vol.‖Reflecţii în mozaic‖, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2014

Aneta Pioară De vorbă cu poezia S-a așternut covorul, crizantemă Pe cărărui foșnește sub picior O melodie cu fiori de liră Poetu-i trist la masa din pridvor.

Apusu-a a coborât ca o tornadă Poetul scrie un vers și un oftat Umbrele din oblon încep să scadă Iar printre rime un suflet măcinat

Anghel Hoţu Tu, poezia mea cu sens peiorativ Aș vrea ca să-mi hrănești speranța Pentru iubirea mea cu gând ostentativ

Iarnă târzie în Bucureşti Un nor s-a-nfuriat pe Capitală, Cu vânt şi fulgi de iarnă infernală Şi-a transformat o vreme minunată Într-un coşmar de climă bulversată.

Șoptește-i tu, așa cum nu-i în lege Dorința mea ascunsă printre iambi Ca ea, încet , misterul să-mi dezlege.

49

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 uită care îi este menirea - gândului să-i dea aripi de zbor.

LIMBA MEA, ROMÂNĂ (odă limbii române) Doina muntelui ești tu, Susurul izvorului ești tu.

Căci, în lungul drum al căutării, fascinantă pentru gând e doar cărarea, Strălucirea nefirească a comorii nu-i aduce gândului mirarea.

Limba mea română, Limba mea de la daci, Limba mea română În lacrimi te prefaci.

Tu ești țara mea Dintre Carpați și Mare, Te iubesc, țara mea!

Căci te aud în zare.

Doar iubirea cuibărită-n suflet, chiar și în absența celui drag, vindecă obsesia gândului de umblet și-l întoarce totdeauna-n prag.

Peste Prut, tu răsuni, Sub steag tricolor, Pe români îi aduni Într-o țară de dor.

Lucia Silvia Podeanu Iubirea?

Iubirea nu e amăgire ca frumusețea ce ispitește.

Iubirea te înalță și te înflorește.

Nu-i doar părere, vrajă sau vis fără putere.

E cucerirea unui colț din paradis, te face puternic și drept, poate chiar și puțin înțelept.

Fascinantă e cărarea Se desprinde fir de fir durerea și ocupă-un spațiu infinit, cine poate să-și uite iubirea n-a fost niciodată fericit.

Numai să dormi într-o noapte pe-o stea și-n suflet va și răsări iubirea.

Anii sunt clipe

Când zăpezile cuprind nemărginirea, sufletul îngheață mai uşor, 50

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 atunci când iubești, urcușul e zborul spre ce îți dorești.

Chiar și țărâna are mireasmă de floare, dacă acolo doarme o inimă iubitoare.

Un înger, ce-i cuprins de duioşie, Pui mic, dar al Iulianei şi Alin, Din lumea îmbrăcată-n măreţie; Perechea, un izvor ce curge-n viaţă, Azi ne-a turnat un fir de apă lină, Ne-a alinat un licăr viu pe faţă Cu-o aură de prinţişor, lumină.

Te aşteptăm cu drag şi nerăbdare Să ne zâmbeşti în legănuţ de vise!

Pe astă lume strălucind sub soare, Tu, sufleţel sosit prin porţi deschise!

Marian Nicolescu TE ROG, DOAMNE! În singurătate testament pentru nepoţii mei, Când coboară cerul noapte peste noi Şi e frig în ceas de clipe-ndepărtate, Parcă-mi ţes tristeţea, modelând noroi: Caloieni bociţi în singurătate.

Te rog, Doamne, dacă poţi, Să am viaţa mai frumoasă: Să-mi dai cât mai mulţi nepoţi, Ca să am lumină-n casă!

Grea şi rece-i raza cea cioplită-n zori, Ce aleargă norii storşi în castitate, Deschizând ferestre, mâzgălind culori Pline de tristeţi, în singurătate.

Azi avem pe Ilincuţa, Şi ca ea, am mai vrea una; De-o obosi bunicuţa, Tu ne-oi da putere-ntruna!

Să-mi dai, Doamne,în astă lume (De noroc de-om avea parte), Şi-un nepot, ca al meu nume Să mi-l ducă mai departe!

De aceea, azi, îmi doresc, iubire, Să revii la ceas de maturitate!

Să cobori din ieri, ca să-mi vin în fire, Gonind durerea în singurătate.

Iau aminte, tot cu gândul, Ce-o vrea soarta, vrem şi noi; Nu mă supăr, dacă Sfântul, Băieţei, ne-o da chiar doi!

Îngeraşul Pruncului din pântecele mamei, Mărite Doamne, dătător de viaţă Din Raiul îmbrăcat în feerie, Azi semeni iar un zâmbet pe-a mea faţă, Cernându-mi dar în suflet, bucurie!

Vom trăi, să-i creştem mari, Cu bucurii şi nevoi; Pe toţi, ca falnici stejari, Muguri cruzi, crescuţi din noi.

Din visul nostru presărat cu fapte, Galop măreţ de ceas spre-o împlinire Ce-i deşertată-ntr-un izvor de lapte Pentr-un puiuţ micuţ, plin de iubire; Adastă clipa, fir de izvor Divin,

Şi dacă-o fi trăit în van, Mâine, s-or învoi cu toţii; Bunicul ăsta, năzdrăvan, Să-l pomenească toţi nepoţii!

51

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Şi, Doamne, iar Îţi amintesc, Ce-am să le las eu după moarte: Averea, dintr-un Har Ceresc: „Un nume, adunat pe-o carte‖!

Şi-au pus pene negre-albastre Corbii pregătiţi de foame; Iarna a venit cu toane: Stele sus şi sub tălpi: astre !

Melania Rusu Caragioiu

Taie apa-n scoc, la moară, Ferestrăul iernii sure; Puf din norii albi coboară...

Aşternut peste pădure.

Printre lupi ,,s-a dat o sfoară‖ : ,,Sânt mioare !‖ Să le fure !!!

(Canada)

Dragul meu pământ Eu nu aș vrea să fie-n suflet iarnă, Nici pomii arși de frigul descărnări În neantul veșnic râuri să n-adoarmă Pe-un glob neînsuflețit și dat uitării...

despre iubire Aş scrie un sonet despre iubire În care dragostea nu e o farsă Şi sentimentul nu-i o pâlpâire, Nici frunză ce-a ieşit din vară, arsă.

Dacă o pace ar crește peste lume Cu faldul ei înfiorat de flori Lumina de pe cer n-ar mai apune Și pretutindeni, iar s-ar naște sori.

Aş scrie un sonet despre iubire, Mistuitor, pătruns de nostalgie Şi printr-o diafană melodie, De sentimentul meu aş da de știre...

Eu nu aș vrea ca timpul să înghețe În suflete sclipirile umane, Doar bucuria-n miile-i de fețe

Aş scrie un sonet despre iubire Să plăsmuiesc in el doar flori şi fluturi Dansând sub soare-n raze de săruturi.

Să înflorească pe obraji de mame !

Prin veri să crească spice și-n fânețe !

Să nu mai fie bombe și nici foame !

Aş scrie un sonet despre iubire Cum n-a mai scris nici Byron , nici Shakespeare, . . . . . . . . . . . . Şi-n stele-aş sfredeli să mă inspir !

Ion Micheci Rugă Şi eu trebuie să mor Când luminile pe dealuri s-aprind, Întind spre închinare mâinile-mi Plăpânde, Nici un Calvar nu mai vreau Să parcurg, Am suferit, Doamne, şi mai sufăr

Iarna, iată–o !

Strânge iarna din cărare Firele târzii de iarbă Şi le duce să le fiarbă În a gerului dogoare.

52

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Încă, Picioarele-mi refuză să mai Urce, Nici trupul nu-mi mai este O stâncă, Nici ochii, sfârşitul nu-l mai Întrezăresc, Nici auzul nu ami distinge O rugă, Iar mintea a luat-o razna De tot. Îngăduie-mi, Doamne, să dispar Fără umbre, Aşa cum din lumini m-am zămislit.

centaurii îşi oglindeau chipurile în cioburile sferelor sparte, visând la clipa în care îşi vor lipi capul de sânii intangibili ai virginelor. eclipsată de Lună, albastra planetă nenăscută citea în ziarele locale despre probabilele sale sfârşituri…

Adrian RĂCARU

Adrian Nicolae Popescu

Nașterea Ta Primul Crăciun de care îmi aduc aminte Este acela în care Tu Te-ai născut Nu în vremea aceia Nu într-o iesle printre dobitoace Nu într-o tara străină Ci în casa noastră Ca un frate că Doamne mult mai vorbea mama cu Tine despre noi…

variantă de univers despletiţi, caii alergau la margine de lume. loveau stâncile cu copitele albe, în goana lor aruncând în urmă stele neşlefuite… comete renegate furau din coamele lor înspumate, stropi primitivi din care să-şi modeleze un surogat al Căii Lactee…

În peștera lui David

cu fâlfâit de aripi, gigantice molii complotau să guste din lumina bătrânului aventurier. simţindu-se ameninţat, el le transformă în găuri negre şi le oferi galant planetelor orfane, în loc de inel.

Păşeau în taină Să nu tulbure vremurile Deşi nu erau păsări O boltire de aripi îi însoţea Şi ca primejdii iscoadele înnoptării Din Betleem 53

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Pe furiş pâlpâia poteca Sub steaua proorocilor Când au ajuns în adăpost Din prea plinul Paternităţii A slobozit Născătoarea Lumina cea nouă

cu frica topirii în sân închid și deschid depărtările în ograda

Dincolo și pretutindeni Umbrindu-se de lumina cea adevărată Ea a desăvârșit integritatea Sfintei Treimi

Ioan Mălureanu

Și ca nimic Din ce-i Dumnezeiesc Să nu fie înstrăinat Dincolo și dincolo și pretutindeni ne așteptă veșnic MAMA

Mi-e dor să fiu iarăşi copil Mi-e dor să fiu iarăşi copil, Să merg desculţ prin bătătură, Să fiu naiv, să fiu umil Şi să primesc învăţătură.

Înzăpezire ecou de aripi în lăicere țesute de zări și albiri în cascadă

Să nu am grijă de nimic, Prin somn să fiu eu alintat, Precum e bobul într-un spic De raza soarelui scăldat.

zăpada-i pe case ,neaua-i pe ramuri omăt fără hat pe ogoare

Mi-e dor să fiu iarăşi copil, Să am cui zice: Mamă, Tată.

Altfel cum aş rezona La dragostea lor acordată.

urma-i smerită pe drumuri și în uitare-i popas de pripas miresele lumii sunt dezbrăcate-n troiene și geruiesc fecioria în vârtejuri nebune

În faţa celor ce te cresc, Oricât de mari, suntem copii.

Cu dragoste ne dojenesc Când încă facem nerozii.

zborurile sunt suspendate de îngerii prevestirii o odihnă de aripi uimește neștiute hotare de cu noapte un om de zăpadă intră în vis și copilul adoarme

Iar pentru Tatăl Creator, Ce a făcut totul şi toate, Pe drept, cu toţii suntem datori Să Îl iubim în plinătate.

54

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 O perlă sau un diamant ...

Epigrame

Unei frumoase florărese

Ion PENA

Câștigă bine de la flori Căci vinde mult, fără necaz; Câștigă însă înzecit Cu floricele din ... obraz.

Unei doamne sau vârsta femeilor De patruzeci de ani în şir O felicit de ziua ei, De patruzeci – ca un martir Şi ea susţine că de ... trei.

Unui poet, care a tipărit de curând

Unui ginere

o plachetă de zece poezii Susţin confraţii bârfitori, Printre mai multe erezii, Că n‘are – bietul – cititori Nici câte poezii ...

Dându-i-se să aleagă Omului, un căpătâi, Între viperă şi soacră A ales pe cea dintâi ...

Unui profesor.

Unui scriitor oarecare

Pentru cultură decorat El nu s‘a dezmințit deloc: Chiar şi acum, pensionat, Iubeşte cărţile de ... joc.

Deşi a scris, ca un titan, O carte ‘n fiecare an, Posterităţii ca ecou Îi lasă numai un cavou ...

Unui bâlbâit

Unui inginer

Don Quijote, sardonic, Se lupta cu vântul.

El, mai epigonic, Luptă cu ... cuvântul.

Nu că-l laud. Nu mi-e frate.

Treaba-i pur adevărată: Rar aşa capacitate ... Bea un poloboc odată.

Aplauzelor

Iubitei mele,

Declar: Sătul sunt până ‘n gât De glasul vostru uniform Şi nu vă prețuiesc decât Că ... deşteptaţi pe cei ce dorm.

Maria nu e cu pretenţii: Palat, auto elegant.

Ea cere doară mici atenţii: 55

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015

Debut literar

Nicolae VASILE

Valentina – Elena Enciu (Focşani)

LUCEAFĂRUL DIN VERS Zăpada e-un covor de nestemate Natura, doarme, fără umbra ei Flori de gheată, stau pe geam pictate Şi simt în suflet, cum miroase a tei.

Ioşca, Sică şi Mitică (3) (urmare din numărul anterior) A trecut destul de mult fără ca ceva deosebit să se întâmple! Fiecare îşi vedea de treburile sale, nu dădeau buzna să plece din ţară, doar pentru că devenise o modă, ci căutau să utilizeze ceea ce era bun în noul sistem de societate care se construia şi să aplice în domeniul lui de activitate.

Alexandru crescuse şi mai mult în atribuţii, organizând adesea misiuni economice în străinătate, conducând delegaţiile care însoţeau diverse personalităţi politice la vizitele acestora în străinătate. Mulţi cred că acesta este turism diplomatic, ceea ce este numai parţial adevărat! Relaţiile internaţionale trebuiesc întreţinute în orice situaţie, inclusiv în perioadele de crize de toate felurile. Pentru aceasta reprezentanţii diverselor ţări trebuie să se întâlnească, să construiască o relaţie bazată pe încredere reciprocă şi abia după aceea se ajunge la schimburile economice care să aducă bunăstare în ambele părţi. Dacă nu este aşa, însemnă că partea pierzătoare nu şi-a făcut bine datoria.

Alexandru urma să conducă delegaţia economică ce îl însoţea pe ministrul de externe într-o vizită în Asia Centrală, zonă în care România pierduse o bună parte din piaţa pe care o avusese în perioada

E frig şi totul, e-ngheţat în veşnicie Doar câte-o răsuflare adie uneori Eu fur din clipa vieţii, un mit, o nebunie Ce va topi zăpada, cu soarele din zori. Şi fulgii lin dansează, în calde îmbrăţişări Se răzvrătesc, se zbat, se ceartă-n univers Şi-mbracă totul în alb, cu mii de sărutări Şi port în suflet, Luceafărul din vers…

Gânduri pentru Eminescu Din negura de vremi, de altădată Pierdut în gânduri şi idei sublime O stea nemuritoare, s-a înălţat, Un luceafăr pentru această lume.

Pădurile şoptesc şi cântă cu mult dor Din frunze, doine dragi, răsună ca un bucium Cu aripi de copil, cu gând de călător Îşi pregătea destinul, cu viaţa lui de zbucium. Şi plopii fără soţ, se leagănă în vânt La umbra lor, din versuri şi tainica iubire În ode dulci, se-nalţă durerea unui cânt Şi-ţi porţi cărarea, spre eterna nemurire.

56

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 comunistă, când ţări precum Armenia, Georgia, Azerbaijean, Uzbechistan, Kazahstan, Turkmenistan, făceau parte din fosta URSS. Atunci relaţiile de piaţă se stabileau centralizat, dar mai contau şi eforturile proprii de promovare, performanţa produselor, definită de raportul calitate-preţ, cunoaşterea oamenilor şi a specificului local. Mulţi de pe acest traseu ne întrebau când vor mai avea posibilitatea să cumpere mobilă, textile, din România, de care se ataşaseră cu mult timp în urmă! Ce puteam să le răspundem, că, de o bună perioadă de timp, politicienii, comercianţii, producătorii lor, ca şi ai noştri, preferă să meargă la Paris, Milano, Barcelona, decât la Baku, Tbilisi, Taşkent sau Astana? Bine că, în sfârşit, un ministru de externe mai practic decât predecesorii săi, a decis să organizeze o misiune economică prin toată această zonă. Pregătise bine de acasă totul, unde mai înainte înfiinţase o direcţie de ‖diplomaţie economică‖, care urma să pregătească astfel de acţiuni în mai multe zone ale lumii, unde ţara noastră pierduse pieţele de desfacere. Aceasta era organizată în conexiune cu Turcia, unde colaborarea mergea foarte bine, ţară care avea bună influenţă etnică, culturală în unele din ţările respective, dar nu avea şi forţa economică, mai ales în domeniul industrial, capabilă să rupă influenţa rusească de acolo. Urma ca România să colaboreze cu Turcia pe terţe pieţe, metodă des întâlnită în practica internaţională.

Alexandru participase anterior şi la dezvoltarea relaţiei cu Turcia, unde, întrun timp relativ scurt, crescuseră schimburile economice reciproce de zece ori, pentru aceasta fiind necesare inclusiv schimburi culturale, şi mai ales sportive, menite să îmbunătăţească aprecierea reciprocă a cetăţenilor celor două ţări.

Imediat după 1989, percepţia reciprocă era foarte negativă. Deschiderea graniţelor, turismul, turismul de afaceri, turismul cultural, turismul medical, vizitele la rude,

dar mai ales fotbaliştii români din Turcia, au condus la o importantă creştere a schimburilor economice. Atunci a avut revelaţia importanţei faptului că Ţările Rămâne nu au fost niciodată paşalâcuri, care se vede şi în denumirea ţărilor balcanice în limba turcă! Aşteptând, întrun hol de hotel la Istanbul, citea pe un mare tabel plasat pe un perete, ...

Bulgaristan, Serbistan, Hungaristan, dar ...

Rumania!... Toate care fuseseră anterior paşalâcuri aveau acum terminaţia numelui în … stan!

Ce a fost cu sute de ani în urmă,... a fost, acum românii şi turcii colaborează foarte bine şi vor să extindă aceasta şi în alte părţi!

Vizita în Armenia, evident fără turci, a fost deosebită, desfăşurându-se în două etape.

Prima, cea programată, a fost normală, conform protocolului convenit anterior.

Sică, care acceptase invitaţia lui Alexandru de a merge în această misiune, aprecia modul cum armenii, un popor aproape la fel de răspândit în toată lumea ca şi evreii, îşi construiau o ţară independentă după desprinderea din URSS. Ambele popoare au reprezentanţi, care trăiesc minoritari în alte ţări, mai mulţi populaţia ţării lor, şi care au foarte bine dezvoltat simţul cetăţeanului minoritar!

A doua parte a vizitei a fost neprogramată!

Din cauza unei defecţiuni a avionului, care era alocat doar lor, nu era o cursă de linie, au fost nevoiţi să se întoarcă, la scurt timp după plecarea din Erevan! A fost prima aterizare forţată din viaţa lui Alexandru şi Sică! Nu este o experienţă pe care să o doreşti, deşi atunci nu s-a întâmplat nimic deosebit! Tensiunea a fost foarte mare, autorităţile armene pregătiseră tot ce presupune o asemenea procedură, inclusiv spuma împotriva unui posibil incendiu!

Parcă Dumnezeu a vrut să-i atenţioneze că plecaseră prea repede, fără să viziteze ceva foarte reprezentativ pentru Armenia!

Pentru a le mai îndulci ziua, care începuse prost pentru delegaţia română, ministru de 57

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 externe armean le-a organizat, până la găsirea altui avion, o vizită la tezaurul naţional. A fost ceva impresionant prin ceea ce înseamnă importanţa pe care un popor o dă unor simboluri proprii! Pentru a arăta aprecierea pe care armenii o dau alfabetului, aurul din tezaur nu era turnat în lingouri, ci în literele alfabetului limbii armene! Patriarhul, care le-a prezentat toate detaliile istorice legate de tezaur, a subliniat importanţa alfabetului în păstrarea elementelor de continuitate în istoria poporului armean! Faptul că patriarhul însoţea o delegaţie economică străină era de asemenea plin de sensuri, în ţara care a acceptat prima în istorie creştinismul ca religie agreată de stat, anul 301 după Hristos, înaintea Imperiului Roman care avea să facă aceasta în anul 313 după Hristos, prin Edictul de la Milano.

Ultima etapă a vizitei, ce de la Astana, capitala Kazahstanului, le-a prilejuit o întâlnire emoţionantă cu un număr deosebit de mare de cetăţeni kazahi de origine română, urmaşii celor deportaţi în Siberia în perioada lui Stalin. Veniseră acolo dornici să întâlnească români, să discute cu ministrul de externe probleme legate de diverse proiecte de colaborare, etc. Erau foarte dornici să vorbească limba română şi să povestească crunta lor experienţă! Erau oameni bine aranjaţi acolo, majoritatea cu studii superioare! Nu aveau niciun fel de probleme materiale dar îi măcina un dor adânc de ţara de origine a lor, sau în cele mai multe cazuri, a înaintaşilor lor.

Românii din delegaţie, după formalităţile de sosire şi scurte discuţii cu cei care–i aşteptau acolo, au mers să se odihnească în camerele luxosului hotel de cinci stele, unde aveau rezervate camerele! Erau foarte obosiţi după un zbor lung, dar lipsit de evenimente neplăcute, de această dată!

Au urmat câteva ore de somn odihnitor!...

Când Alexandru a coborât în imensul hol al hotelului, odihnit şi proaspăt îmbăiat, l-a

găsit acolo doar pe Sică, cu câteva zeci de români-kazahi în jurul său, făcând cu greu faţă dorinţelor acestora de discuţii, de informaţii de tot felul, de a afla ce mai este prin ţară, etc!...

Vizibil afectat de situaţie, Sică l-a tras deoparte şi i-a spus, fără să aştepte vreun răspuns: - Firaţi ai dracu‘ de majoritari, niciodată n-o să-i înţelegeţi pe minoritari! Cu mine credeţi că vroiau ei să vorbească?...

- Alexandru nu a comentat în niciun fel, în sinea lui îi dădea dreptate! Se şi gândea cum Sică o să-i povestească, cu lux de amănunte, această situaţie lui Ioşca, la întoarcerea acasă!

Viaţa şi-a văzut de cursul ei! Nu ştiu de ce, dar în epoca pe care o trăim, cred că cel mai greu lucru pentru o persoană, dar şi cel mai greu de obţinut, este să se strecoare neobservată în viaţa de toate zilele! Cum cedează tentaţiei de a amesteca viaţa privată cu cea publică, cum şi-a pierdut total liniştea! În acest curs al vieţii, Samantha a devenit o renumită antrenoare de tenis, în Turcia, contribuind mult la îmbunătăţirea imaginii României acolo, directorul, care punea atâta suflet în tot ce făcea, a murit în fabrică, spre regretul tuturor salariaţilor, indiferent de etnie, doamna ministru trăieşte o a doua tinereţe împreună cu nişte nepoţi, la Miami, aşa cum îi stă bine unui fost ministru comunist, iar Ioşca, Sică şi Alexandru (Mitică pentru Ioşca), continuă să trăiască normal, o viaţă aşa cum şi-au dorit-o şi şi-au construit-o prin eforturile proprii, tachinându-se prieteneşte, din când în când, pe relaţia fără de sfârşit majoritarminoritar şi făcând haz de necaz, că au devenit părinţi de câini şi pisici, dacă copiii lor tot nu le-au dăruit încă niciun nepot!..

58

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 seară cuminte pe aragaz, gata să-mi gătească cafeaua. În câteva minute aroma braziliană mă învăluie. Parfumul cald, dulce amărui îmi trezește simțurile. Ochii încep treptat să se deschidă până la desăvârșire. Agenda zilei se actualizează în minte. Încep să reînvii. Totuși lipsește ceva, ceva ce nu mă lasă să eliberez zâmbetul din cămara sufletului. Merg la baie să-mi spăl fața.

Din oglindă mă privește un chip trist.

Arunc nervoasă un pumn de apă rece pe faţă. ‖Zâmbește! Ești încă tânără și frumoasă!‖ îmi strigă în urechi încrederea.

Dezamăgirea îi răspunde: ‖Cui să zâmbesc și pentru ce? Mi-a spus cineva ,,Bună dimineața‘‘ azi, iar eu să-i răspund cu dragoste în glas și cu zâmbet larg ,, Bună dimineața dragul meu! Cum ai dormit‘‘? „Nu!‖ Și totuși, sunt încă tânără. Îmi analizez liniile de expresie ale feței, mimez un zâmbet mieros, îmi alint cu sideful apei obrajii și tâmplele dar oglinda rămâne la fel de încăpățânată șoptindu-mi sadic: ‖ești singură‖.

Ana Maria Bentea

Fragment din romanul „Ultima dragoste a lui Don Petro” Durerea mă înspăimântă.

Cu pieptul împietrit de dorință mă lipesc de bărbatul de lângă mine. Scăldați în cearceaful de mătase, îl simt cald și afectuos. Mă cocoloșesc lângă el cu mișcări de felină. Îi adulmec roua din piele și-mi simt fața scăldată de o lumină caldă.

Instant trupul meu se îmbracă într-un val de văpaie rece. Tresar!

E dimineață. Ceasul deșteptător mi-a furat iarăși visul. Perna udă îmi dă de înțeles că noaptea a fost lungă și grea. Și câte au fost, offff, și câte vor mai fi?

Coșul pieptului mi se umple de durere, de dorință, de furie. În lumea asta nebună mă simt o libelulă rătăcită într-o primăvară târzie. Privesc prin fereastră zorii zilei, soarele zâmbește, iese triumfător din lupta cu întunericul prin pragul uşii mele. Ziua își trăiește iarăși satisfacția luminii, împlinirea, desăvârșirea. Soarele meu, soare nebun, prin ce lumi alergi tu astăzi?

Oare unde îți împlinești răsăritul?

Nu cred să existe pe lume femeie care să nu caute iubirea. Nu cred să existe pe lume suflet ce nu dorește alintul. Orice trup își strigă izvorul din lutul care a fost creat.

Realizez cu tristețe că în fiecare dimineață patul este la fel de rece și pustiu ca și la ora culcării. Caut mângâierea în cearceafuri și în muzica ce îmi leagănă în surdină somnul.

Ziua începe să prindă contur. Cu mișcări molcome mă ridic din pat și mă îndrept spre bucătărie. Ibricul mă așteaptă de cu

* Îmi torn cafeaua în cană și, îmbătată de aburul parfumat, mă îndrept spre masa de lucru. În fiecare dimineață citesc presa on line și mă pun la curent cu ce au mai postat peste noapte utilizatorii, ‖prietenii mei‖, pe paginile de socializare. Cea mai folosită e pagina de facebook.

Deschid calculatorul și implicit pagina cu pricina. Înainte de a da ‖bună dimineața‖ camarazilor de taste verific ce e nou. Cine și-a schimbat status-ul, ce poze au mai postat, cine mi-a cerut prietenia, acțiuni uzuale intrate de acum, ca un drog, în rutina zilnică. Constat că am o cerere de prietenie și câteva comentarii. ‖Eu Un Om dorește să fiți prieteni‖. Cine o fi ăsta, Eu Un Om? De regulă nu dau accept la persoanele pe care nu le cunosc dar de data aceasta involuntar, parcă ordonat de ceva din interior, am acceptat cererea. Cred că 59

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 a-vis de lumea în care ne animăm zilnic.

Eu pun accent pe valoarea sufletului, pe cuvânt și respect, valori rare, greu de găsit azi, acum, în așa-zisul secol al vitezei.

Tehnologia a monopolizat existența umană. Nu mai trimitem scrisori ci e-mall, nu mai ieșim la poartă sau la scară să vorbim, stăm pe messenger, nu ne mai trimitem vederi de la mare ori munte, postam pe peretele de facebook. Le fac și eu pe toate numai că mă lasă rece și indiferentă aceste acțiuni. Până acum. O singură frază şi acest Eu Un Om mă face să mă gândesc la el. Intru în fiecare seară pe facebook în speranța că o să-l citesc, eu care făceam asta numai pentru a nu pierde pasul cu evoluția zilei în care trăiesc.

Constat că am devenit figuri indispensabile din fața calculatorului.

Intru iar. Nimic. Aștept. Nimic. Gândul nu-mi dă pace, el, şi iar el îmi inundă raţiunea.

în primul rând m-a atras fotografia de profil, bine aleasă, cu un text pe plăcerea mea: ‖Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul – Mihai Eminescu‖. De aici cred că și numele de profil. Mi-a lăsat și un comentariu: ‖Câtă furtună în sufletul tău‖.

Privesc cu atenție fotografia la care era postat comentariul și nu găsesc ‖furtuna‖.

Unde o fi văzut el furtună? Culmea! În mine chiar e furtună, acum, dar eu nu o găsesc în fotografie. Răspund destul de rece... ‖era‖. Nu știu de ce am răspuns... cred că așa, din instinctul de a scrie ceva. În fond cine e el să afle ce e în sufletul meu? Mă aștept să continue comentariile dar constat cu stupoare că rămân așteptând. ‖Omul meu‖ dispare de pe pagina de socializare câteva zile. În mine încolțesc întrebările una după alta dând naștere unei adevărate furtuni de curiozități. Cine e?

Recitesc.

Câtă furtună în sufletul tău...

Era ...

Mă cunoaște? Unde a văzut furtuna?

Degetele mă îndeamnă sa-i scriu, să-l întreb, dar orgoliul meu feminin mă oprește categoric. Dacă într-adevăr îl interesează va scrie el! După o săptămână de coşmar, apare pe facebook.

O … doamne ... ești!!! scriu fără să realizez.

Nu mă pot preface că nu exist, veni prompt răspunsul. și tare mult aș vrea să fii mai mult... alerg să înduioșez destinul! ... şi eu, alerg să descalţ curcubeul şi săţi ofer condurul.

Ia-mă desculţă! Şi-om face din curcubeu o unitate!

Atât. Dispare iar. Nu mai înțeleg nimic.

Cum am reușit oare să mă fac vinovată de această stare? Mă uit în jur și realizez cu amărăciune că nu mă regăsesc. De multe ori am spus că nu m-am născut în epoca mea, că ceva sau cineva m-a trimis mult mai târziu în lume. Mă simt o clasică vis-

* Cu câteva zile în urmă o bună prietenă mia spus că ar fi frumos să fac un reportaj despre ‖Dragostea la 85 de ani‖. E o idee minunată. Mă pasionează fotografia, așa că pe lângă interviul pe care vreau să îl realizez ar merge superb și niște fotografii.

Mă înarmez cu rucsacul cu cele necesare și purced la drum. Trebuie să ajung într-un sătuc de munte uitat parcă de lume, undeva pe valea râului Râmnic. Dar ce nevoie avem de ‖lume‖ când există sentiment? Ei, zic eu zic, da mă gândesc că toate-s necesare la un moment dat. Gândind așa îmi amintesc de bunica mea, ce mult se bucura când îi duceam bomboane umplute și ciocolată! Ce-ar fi să cumpăr câteva, să fie acolo, poate mamaia la care merg s-ar bucura și ea? Mă opresc în fața unui minimarket, cobor în fugă din mașină și dau să intru. În ușă un cuplu ‖încurca‖ trecerea. Își zâmbeau și se sărutau fără să le pese de lumea din jur.

60

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Uff, generația de azi! În timpane, ca un ecou, îmi răsună propriile cuvinte: generația de azi... generația de azi... Dar eu ce generație sunt? Îmi recunosc mie, în propria-mi umilință, că de vină pentru afirmație e dorința femeiască, dorința mea neîmplinită de a trăi aceleași clipe ca și ‖ea‖ din ușa magazinului. Cumpăr ce mi-am propus și plec mai departe. Pentru o clipă vulcanul răzvrătirii s-a activat iar în pieptul meu.

După vreo patruzeci de minute am ajuns.

Pe ulița îngustă, prin bolovanii de humă întărită în urma ploilor, mașina înainta greu. Mă decid să o las pe o margine și sămi continui drumul pe jos. Comoditatea asta! Chiar îmi face bine aerul de munte. În fața mea, pe partea dreaptă a drumului o casă cu cerdac. Parmalâcul plin de mușcate și petunii curgătoare, cărarea pietruită ce leagă poarta de intrare de ușa casei, străjuită pe ambele părți de bănuței și lalele m-au fascinat. La capătul cărării zâmbește mândră o tufă de bujori roșii.

Doamne ce minunăție!

Ei, veniși mamă? Mi-a zis nepoata că ai să vii!

Caut nedumerită cu privirea în direcția de unde am auzit glasul dârz ce m-a trezit din visare. De sub poalele petuniilor se ridică o bătrână cu mișcări destul de iuți pentru vârsta ei. Înaltă, slăbuță, cu ochi ageri mă cerceta din privire afișând în colțul gurii un zâmbet șăgalnic. De sub broboada-i neagră lăsa să se vadă un crâmpei din ninsoarea anilor și a răbdării.

Grigore, hai mă încoace să te vadă fata asta! Hai, că azi bag samă, ne tragem și în poză! Era pusă pe glume de dimineață.

Semăna perfect cu bunica mea. Timpul, vicleanul, a trecut pe nesimțite. Am stat lângă ei nu cât pentru un reportaj ci cât pentru o vizită la bunici. Vă spun doar că s-au căsătorit din dragoste și că în 62 de ani de căsnicie nu s-au culcat niciodată certați. În drumul spre casă încerc să mă transpun în viața lor, în trăirile și amintirile ce le-am auzit relatate. Mi se umple

sufletul de bucurie, de viață, de dragoste curată. Vreau și eu! Vreau...

Sunt prea frumoase fotografiile să nu le împart într-un articol cu ‖prietenii‖ pe facebook. Da, același facebook care mă enervează cumplit acum îmi e de ajutor.

Mă simt de parcă am descoperit o comoară în acel sătuc și vreau să mă laud cu ea.

Postez. Încep comentariile sterile.

Respiraţia o ia razna. El va comenta oare?!

Wauu, comentează: Căutând fulgerul în cafea, vei găsi iubirea ... si tunetul în vorbe ... răspund tremurând.

Ce tunete, ce fulger alb în ochii ce caută iubirea. Doamne câtă dreptate are !

Iubirea este! eu caut sărutarea! Încerc săl provoc.

Când şoapta tunetului va primi buletin, eu îţi voi da sărutarea.

Rămân cu mâna în aer, nu mai pot ajunge la taste, ei şi dacă ajung, ce să-i răspund ?!

Imaginația mea își ia rolul în serios. Împletesc repede câteva cuvinte în versuri, să văd cum va reacționa.

Născut din dezacordul legii firii/ Își are originile-n Rai./ Străbate-n lung și-n lat Sahara vremii/ Da-i locatar la mine-n luna mai. Și-mi zic în gând ‖Na! Că i-am făcut buletin!‖ După câteva minute continuă.

Am identificat, prin satelit, locaţia.

Superbă, darturămâiceamaifrumoasă.

Ei , na, ăsta ştie acum şi unde am făcut fotografia. Ba, nu, mi-a făcut un compliment. Comentariile continuă la o altă fotografie de-a mea. Un amic postează ‖foarte frumoasă‖.

Cine?! fata, vaza cu flori ori sala?!

De data asta cred că a fost ironic. Cine se crede ? Răspund cu același sarcasm : Culoarea parchetului scenei, dragii mei!

Acum am pus ochelarii. Da. Fataeceamaifrumoasă.

Nu mai știu ce să cred. Mi se pare tare curios modul de a scrie. Dacă pentru prima dată am crezut că e o greșeală ortografică, 61

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 acum se certifică voința lui de a scrie o frază legată. Oare ce vrea să însemne? Nu mă pot abține și-mi continui ironia.

Mă simt onorată de ochelarii dumneavoastră!

Sunt pentru soarele din ochii d-voastră.

Replica lui îmi taie pentru o secundă răsuflarea și elanul sarcasmului.

Nu vă temeți, lumina soarelui meu nu arde, nu rănește! Lasă doar urme de șoaptă peste timp.

Atât i-am scris dar în sufletul meu aș fi vrut să continui. Timpul, acest criteriu nedefinit al existenței noastre. Această măsurătoare greșit percepută de noi oamenii. Timpul nostru nu este decât o clipă. Aș fi vrut să-l privesc și să-i spun cât de importantă este pentru mine clipa. Acel crâmpei de fulger care te leagă pentru o viață de cineva. Nu trebuie să vrei sau să știi, nu trebuie să cauți sau să disperi, acea clipă vine singură și poate să rămână o viață dacă o vei împărtăși cu cel ce ți-a dăruit-o . În urmă rămâne doar satisfacția iar noi suntem datori să învățăm s-o percepem.

— Nu am teamă de soare, de privirea ta, da. Străbate ca o săgeată mută inima.

— E posibil. Vă asigur că sunt blândă.

Dacă ar ști el că chiar vorbesc serios?! ... inima cui privește dincolo de iris...

—Blândețea tigrului o văd, o simt. Acum te uiţi la mine. Nu voi îndrăzni vreodată să te întâlnesc.

Zâmbesc...

— În această secundă mi-au dansat în minte versurile lui Serghei Esenin ‖.. cum poate iubi un derbedeu, și cât poate de supus să fie!...‖ așa și tigrul sufletului meu!

— Nu vă jucaţi cu inima mea — Eu nu mă joc...

Cândva, în odaia copilăriei mele îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea forță să iubesc până la durere. Mi-a dat și am suferit, dar necontenit îi cer același lucru: ‖Doamne, ajută-mă! Te rog, fă din lumină, din stele, din flori, din furtună, din lacrimi complici

veșnici în desăvârșirea dorinței mele de a iubi! Ajută-mă Doamne să iubesc cu toată ființa mea tot ce mă înconjoară! Și, mai mult, Doamne dă-mi puterea să dăruiesc lumină, zâmbet și satisfacție înzecit celui ce-mi oferă o secundă de eternitate!

Amin!‖ Sunt o libelulă rătăcită sub soare.

Cutreier marginea lacului prin stufărișul ce freamătă continuu. Sunt frunze ce înțeapă, sunt lăstari ce ustură; nu mă pot așeza oriunde.

Sunt prizoniera propriului meu destin și a propriilor mele neîmpliniri. Mă hrănesc doar cu rouă căci ploaia mă sufocă. Îmi distribui picăturile în vene, în sânge, în simțuri și îmi ajung până la următoarea noapte senină ce va naște iar mărgăritare în iarbă. Trupul meu a renunțat demult să mă mai comande. E cuminte; primește cu nesaț fiecare fir din nisipul de aur al îmbrățișărilor clipei, dar atunci când nisipul s-a spulberat așteaptă cuminte ca un pui de rândunică întoarcerea aripilor binefăcătoare. Eu nu mă joc!

Acum apare el. Oare aripile lui le aștept eu?

— Domnișoară , sunteţi atât de frumoasă.

Nu putem merge împreună pe stradă.

Frumoasa şi Bestia. E imposibil.

— Trebuie să mă conving mai întâi. Și ca să punctez puțin spre ‖clasicismul‖ meu continui ... Prefer merele de toamnă celor văratice!

— Nu. Prefer să te privesc o mie de ani.

Nu vreau să te dezamăgesc, sunt urât rău.

— Mă ambiționați să vă doresc. În fine... timpul...

— Dacă aveţi răbdare 1000 de ani şi dacă mă reîncarnez într-un băiat drăguţ, vă cer direct în căsătorie, că deh, dragă-mi sunteți, suficient.

Asta chiar mi s-a părut amuzant... ‖un băiat drăguț‖!? Gust cu plăcere doza lui de autoironie. Zâmbesc și continui plusând...

Voi aștepta chiar și 23 de mii de ani, cât se presupune că durează până ne întoarcem iar pe pământ. E suficient să știu că veți fi aici!

62

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Nu,, nu e posibil, mă pierd cu firea, trupul vibrează.

Oare chiar l-am emoționat?

Acum e momentul să-l aud, acum e momentul să-i simt în voce sinceritatea sau teatrul.

Trăim în lumea tehnologiei!

Nu mai rezist: vă rog lăsați-mi numărul de telefon într-un mesaj privat sau aici, sau... într-un mail! Trebuie să vă aud vocea, să vă simt ritmul! În timp ce scriu „mail‖ mă gândesc ce mult mi-ar fi plăcut să-i pot scrie adresa pe un colț de batistă și să aștept apoi cu inima strânsă strigătul din corn al poștașului posac, mereu trist, cu geanta lui mare plină de scrisori și ziare, să mă reped la poartă cu sufletul la gură și apoi să citesc cu nesaț cuvintele din scrisoare, cuvinte dansânde în fața ochilor mei. Iar și iar și iar...

Scrisoare - mail fără "up date" în care tasta "delete" lasă urme îngroşate, iar cu literă mare scrii fără vreo comutare. Îmi plac scrisorile! Coala de hârtie îmi e cel mai sigur confident. Creionul lasă dâre de satisfacţie în urma dansului gândurilor mele. Ar dansa cu mine toată noaptea mai ales că în fiecare cuvânt aș împleti câte un sărut! Aşa să citeşti - imaginânduţi cum spaţiile albe dintre cuvinte sunt zâmbetul şi mângâierea mea! Zglobie şi ascultătoare, visătoare şi cerebrală te-aș învălui cu văpaia efervescentului din mine.

Prefer să te ştiu doar eu, îmi eşti dragă, recunosc, dar pe lângă faptul că sunt urât mai sunt şi bâlbâit. Nu-ţi voi da numărul niciodată.

Ei na, asta întrece orice limită a credibilității mele. Bun, nu vrea, nu vrea, dar de ce motive de genul acesta?

Ripostez.

Lumea viselor mele este zdrobită sub bocancii grei ai refuzului. Sângele tinde să se coaguleze. Nu mai am litere în alfabet... Îngân mai mult pentru mine un ‖vă rog‖ dar degetele au deprins deja reflexul de a contura gândurile pe tastele negre.

Nu fi tristă, draga mea, ai încredere în mine, e mai bine aşa. Sunt convins că ai un milion de pretendenţi.

Bărbații... Nu mai vreau nimic! Să ‖am încredere‖? Vreau să mă închid în camera mea, să sting orice lumină, să fie întuneric beznă iar eu să trăiesc din imaginație!

Gata, nu mai rezist, inima îmi galopează nebună. Simt furie, furie și dorință.

Doar ce a bătut de miezul nopții... îmi e sete de aer proaspăt, de aer rece. Simt că pieptul nu-mi e îndeajuns de plin. Am ieșit afară, în stradă. Mi-am înfipt bine mâinile în buzunarele strâmte ale blugilor și m-am rezemat de un stâlp. Liniștea era întreruptă doar din când în când de câte o mașină. Pe celălalt trotuar un individ, călcând cam în zig-zag, fredona cu amărăciune dintr-un cântec: ‖de ce oare eu te-am cunoscut...‖ Nu era prea coerent, cred că vreo licoare bahică era de vină. Mai să mă bufnească râsul! Ironia e, că nu de el îmi venea mie să râd, ci de mine. Undeva, în interiorul meu, starea apatică ce mă domina s-ar fi tradus prin același vers. L-am petrecut cu privirea până la colțul străzii... nu se mai auzea. Liniștea se așterne iar... In aer plutea un miros dulceag, un miros floral nedefinit. Închid ochii și adulmec... e mirosul pădurii de salcâm, e mirosul ierbii strivite sub talpa tăcerii, e mirosul îmbătător al îmbrățișării din dorințele mele. Pentru o secundă am sentimentul că m-am întors undeva, demult, în timp, că feeria nopții poate face minuni. Minciună frumos colorată! Răzvrătită pe realitatea întunericului mă întorc în casă cu gând să scriu versuri. Îmi mișunau nebune prin minte. În fața hârtiei mi-am mai amintit doar atât: ‖mă împiedic în tranșeele războiului din mine...‖ Oricât am încercat să leg restul cuvintelor ce mă bântuiau, nam avut nici un succes; așa că am renunțat, pentru moment... Mă întorc la taste. Între timp scrisese...

Nu sunt un insensibil. Până acum am plâns. Trăieşte frumos!

63

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Aorta domniei tale a uitat să mai înghită sânge, acum înghite vise!

Nu fi rea, draga mea, nu fi rea. Plânsul e rana care-mi acoperă aorta, fotografia ta îmi încălzeşte iluzia.

Nu încercam să fiu rea. Dacă ar putea înțelege că de când a apărut pe pagină în sufletul meu au încolțit copaci de vise, dacă ar înțelege că soarele a început să capete iar culoare și că parfumul a început să aibă iarăși miros?! Mă tem, dar mă atrage...

Sunt realistă!

Ce e realitatea?! O himeră după care aleargă optimiştii.

Filozofează. Pot și eu.

Realitatea mea e certitudinea că în cămara sufletului stau ascunse dulcețuri de iubire. ..

Deci recunoşti...

— Recunosc că vreau să iubesc și să fiu iubită. Te caut pe această pagină în fiecare seară, te aștept, îți fac declarații și tot pe mine mă acuzi? Cum vine asta? Îmi întorc nervoasă privirea de la taste. Mă ridic, deschid larg fereastra și respir cu nesaț răcoarea nopții. E lună plină. Luna mă inspiră. Mă ademeneşte cu aura ei diafană şi mă poartă pe cărări imaginare. Închid ochii şi imaginația își intră în drepturi. Dorința împlinirii conturează în fața ochilor mei bărbatul ce-mi imaginez că ești. Deja simt atingerea braţelor tale; eşti cald. Eşti tandru şi total. În timpane îţi aud cântecul şoptit al respiraţiei . Timpul s-a oprit să ne admire. Sufletul valsează...

O aripă de vânt a trecut grăbită printre ramurile castanului de la geamul meu şi mi te-a furat. Tresar! Te caut în juru-mi dar nu eşti. Rog luna să mi te readucă dar o văd tristă; tăcută şi rece, se îndreaptă domol spre cealaltă emisferă. A luat cu ea şi feeria visului meu...

Sunt în dilemă: mâine seară să o cert sau să îi mulţumesc?

Mă întorc la taste. Scrisese: Am fost şi sunt o optimistă.

Nu sunt rea, dar sincer, nu se vede! ochii mei au secat... ..8…

Cum adică 8 ? Nu-mi vine să cred ochilor ! Cu ceva timp în urmă îmi vorbește de sensibilitate și acum îmi afișează cifra infinitului, a indiferenței, a trecerii timpului, a nepăsării !? Ce pot eu să înțeleg ? Ce vrea să spună cu acest 8 ? Să aibă oare o altă interpretare pe care eu nu o cunosc ? Aș vrea să caut explicația în cărți, în dicționare, pe internet, oriunde dar degetele mă îndeamnă să-i răspund imediat. Și spuneați că sunteți sensibil... infinitul mă îngenunchează în 8-ul domniei tale!

Optul a apărut din cauza ochelarilor, sunt plini de lacrima durerii.

Nu mai înțeleg nimic! Să fie oare o divagare de la adevărata interpretare a mesajului? Nu cred.

Motive! Vă jucați cu albul unui suflet!

Sunt năucită. De unde lacrimă într-o inimă de os?

Nu-mi permit să mă joc cu nimeni. Nu am mai ieşit din casă de 18 luni. O prietenă mi-a arătat cum să intru aici, dar cred că a fost o greşeală. Vă înţeleg. Aveţi tot dreptul să mă etichetaţi cum doriţi.

Citesc, recitesc și rămân înmărmurită. 18 luni în casă? Asta înseamnă un an și jumătate. Să fie oare imobilizat la pat? Dar de ce? Ideea mă înfioară. Mă încearcă un sentiment de compasiune și totodată curiozitatea naște în mine întrebări. Aș vrea să știu ce s-a întâmplat dar recitindu-i fraza constat că informația a fost mai mult o scăpare, o refulare a unei dureri interioare. Mai bine las răspunsurile să vină singure. Îmi va spune el într-o zi...

Ce-i drept, mă tem să-l întreb, așa că mă prefac că nu am fixat informația...

O să vă etichetez intr-o fotografie spre nemurire!

Atunci nemurirea mea eşti tu!

Nu, eu sunt fotografia!

Fotografia… fotografiile tale sunt pe aorta mea.

64

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Dumitru Dănăilă

Râd. De mult nu am mai râs. Ai o minte sclipitoare, flirtezi cu dexteritatea unui fachir.

Da, cu dexteritatea aceluiași ‖fachir‖ schimbase și el acum subiectul discuției.

Poate că e mai bine așa.

Poate că am fost cândva. Iubesc India!

Eu chiar am fost în India.

Va trebui să îmi povestești. Eu cunosc India doar din scrieri...

Sigur, o să-ți povestesc.

Aștept... Și am rămas așteptând. N-a mai scris nimic. Am privit minute în șir stropii albi ce dau tastelor valoarea caracterelor. Aș fi vrut să le amestec pe toate într-un bol mare și să le arunc în ocean să nu mai am cu ce scrie. Nici eu, nici el. Ușor, ușor devin dependentă de acest Eu Un Om. Nu știu cine e, de unde vine, cum îl cheamă, cum arată… nu știu nimic și totuși mă simt atrasă ca flacăra unei lumânări de dulceața cerii. Ne scriem doar seara, până noaptea târziu. Ce mă minunează e că nopțile mele s-au transformat miraculos. E drept că și în prezent perna mai e din când în când udă în zorii zilei dar s-a produs o schimbare ; adorm cu zâmbetul pe buze și mă trezesc încrezătoare. Ce poate face un fior nedefinit dobândit într-o fracțiune de secundă dintr-o minte de om ?! Mă privesc dimineața în oglindă și nu mă mai iau la trântă cu deznădejdea. Mă văd tânără și frumoasă. Acum zilele sunt cele care trec greu în locul nopților în care întunericul îmi era temniță.

Azi de dimineață, la servici, în loc să livrez pachetele cu produse, priveam pierdută prin parbrizul mașinii cum soarele și luna își dădeau binețe. S-au regăsit în gergeveaua dimineții și se iubeau tacit, platonic, sorbindu-se din priviri. S-au regăsit dar nu se vor contopi niciodată.

Pentru o secundă m-am simțit celestă. Mam simțit luna soarelui ce-mi ești. Strada dansa blând în fața autoturismului meu ceea ce m-a făcut să înțeleg că ziua, drumul, viața mea abia au început.

Fragment din romanul “UMBRA ÎN UNIFORMĂ” IAR VINE CRĂCIUNUL cu forfota lui, cu goana zăbăucă după cumpărături. Când era ea copilă, parcă altul era farmecul marii sărbători, venea tot cu alaiul său de lumină pentru suflet, pocnind din bici venea, dar nici vorbă de zarva nebună de astăzi. Să nu ne aventurăm însă în comparaţii.

Pentru Natalia Smeianu, Crăciunul nu mai are de mult magia de altădată. Până în anul trecut, se mai amăgea că simte bucuria zilei binecuvântate când copiii o mai scoteau din starea de om fără rost, interesat să treacă mai repede momentele zgomotoase, strălucitoare, pline de veselie, care numai sărbătoare nu însemnau pentru ea. De data asta, nici copiii nu mai vin, ei au aranjamentele lor, petrec în felul lor, tinereşte. E prima dată când va fi singură în clipele care adună familiile în jurul bradului împodobit, al mesei încărcate de bunătăţi. Ce ar fi putut face doamna învăţătoare, e învăţătoare Natalia Smeianu, ce ar fi putut face în faţa unei asemenea situaţii? Ar fi putut să se opună? Şi de ce s-ar fi opus? Asta e soarta părinţilor, cândva rămân singuri, cei pe care i-au crescut îşi iau zborul, aşa e firea vieţii. Ei, chiar singură nu va fi nici de data asta!

Singură n-a fost niciodată. Nici când era la casa bătrânilor, nici după ce, cu douăzeci şi patru de ani în urmă, peste familia ei s-a 65

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 abătut un mare necaz şi Crăciunul n-a mai fost ce fusese în anii ei tineri şi luminoşi.

Era ca acum, acum suntem în 2013, se apropia marea sărbătoare, venea Ajunul din 1989 şi soţul său, Atanase Smeianu, Tase, cum îi zicea ea, încă nu-şi găsise timp să dea o fugă până la ţară, să aducă de la socri porcul crescut, tăiat şi tranşat de ei, contra cost, de bună seamă, dar asta însemna o afacere tare profitabilă. Pe vremea aceea, când în măcelării te întâmpinau doar cârligele goale, înşirate precum vrăbiile pe sârmă, porcul era o avere. Tase nu avusese putere să se dezlipească de lângă televizor nici măcar o oră, cât să transporte averea la domiciliu, era fierbere mare în oraşul-reşedinţă de judeţ de la Curbura Carpaţilor, cum era în toată ţara în zilele când o lume apunea şi alta îşi făcea hotărâtă apariţia, când schimbul de putere şi de orânduire nu se petrecea cu flori şi cu strângeri de mână prieteneşti, ci sub gloanţe. Tot românul urmărea cu sufletul la gură ce se întâmpla pe micul ecran, ce se întâmpla de fapt în capitală şi în marile oraşe. Tase fusese în piaţa din faţa Palatului Comunal, unde se adunase mulţimea, luase parte la revoltă şi de-asta, mai interesat decât alţii să ştie ce se petrecea în zilele acelea istorice, nu avea ochi decât pentru ecranul Telecolorului procurat după multe intervenţii, de care se lipise parcă pentru totdeauna.

Fusese în piaţă, făcuse parte din mulţime, dar nu dăduse din coate, nu se zbătuse să iasă în faţă, fusese unul din mulţime şi atât. Stătuse acolo până se terminaseră cuvântările reprezentanţilor celor ce pătrunseseră în Palat, apoi se îndreptase către casă cu un amar sentiment de inutilitate. Ce să facă el acolo? La ce era bun un pensionar în acele momente încordate? Ar fi fost bun şi un pensionar dacă era bun de luptă, însă el fusese de mult declarat inapt pentru confruntări fizice. Era acolo, la Palat, o avalanşă de tinereţe. Şi el… El nu-şi văzuse rostul printre tinerii înflăcăraţi, dornici de

schimbare, deşi schimbarea o dorea şi el.

Venise acasă şi nu-şi mai luase ochii de la televizor. Abia în Ajun, la insistenţele doamnei, care se plângea că nu are ce pune pe masa Crăciunului, a plecat la Năeni să aducă porcul. Vin avea, primise mai de mult de la ţară, îi dădeau socrii cu mărinimie, brad mai era timp să cumpere, cozonacii se umflau în tăvi, asta era treaba doamnei, doamnă îi zicea Nataliei, cum îi spuneau copiii la şcoală, sau doamna Lia, când vrea să o alinte. Pe lângă toate astea, cadourile erau cumpărate de mult. Ce-ar mai fi trebuit pentru apropiata sărbătoare?

N-ar mai fi trebuit nimic, şi aşa nu prea avea lumea chef să petreacă, schimbarea care se întâmpla în acele zile redusese nemilos farmecul Crăciunului.

Conducea atent Dacia lui veche dar bine conservată, scoasă rar din garaj, mai mult pentru concedii, pentru drumuri la ţară şi uneori doar de paradă, cum îi plăcea lui să spună. Voia să îşi limpezească mintea şi nu reuşea, se învălmăşeau acolo frânturi din incredibilele secvenţe ale evenimentelor începute la Timişoara şi extinse în Bucureşti şi în marile oraşe. Era nervos, avea ceva cu sarmalele, pe ele îi căzuse ciuda că a trebuit să se desprindă de televizor. „Nu se poate, domnule, fără sarmale! Nu se poate şi gata, bombănea în gând. Fără sarmale, nu e Crăciun! Cui îi mai arde de sarmale în zilele astea însângerate? Uite că-i arde, doamnei mele îi arde! A trecut vreun Crăciun fără să pună ea de toate pe masă? Cum-necum, nu ne-a lipsit niciodată nimic. Şi ce era dacă aduceam porcul mai târziu? Se strica acolo… Are dreptate doamna mea, e cald, iar a venit Crăciunul fără zăpadă… Până la urmă, o oră trece repede… Da, dar câte nu se pot întâmpla într-o oră? Aflu eu care mai e situaţia când ajung acasă!‖ Şi n-a mai aflat… După ce ieşise din şoseaua ce duce spre Bucureşti şi începuse să urce drumul spre Năeni, i s-au împăinjenit ochii şi n-a mai avut putere să stăpânească volanul. Maşina a luat-o 66

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 bezmetică spre câmp, a intrat în şanţ şi s-a dat peste cap. Tase n-a mai apucat să afle mersul evenimentelor care au bulversat ţara.

Când a primit vestea, doamnei învăţătoare i s-a părut că totul s-a oprit în loc şi nimic nu mai funcţionează pe lumea asta, i s-a părut chiar că lumea nu mai e, nici măcar Dumnezeu nu mai e, s-o recreeze. Abia târziu, când a văzut multe chipuri încremenite adunate în jurul ei, când a început să răspundă la întrebări îngăimând cuvinte fără legătură, a înţeles prăpădul care se abătuse asupra familiei sale, a înţeles că trebuie să fie tare, să nu se piardă cu firea în faţa copiilor. A trecut peste cumplitele momente cu capul plecat spre pământul care îi înghiţise soţul, strângând din dinţi şi încleştând pumnii, fără bocete şi răfuieli cu nedreptatea care il smulsese brusc şi brutal din braţe. A trecut, numai ea ştie cum, peste clipele crâncene ale despărţirii de omul drag, dar o întrebare stăruia în mintea învălmăşită. O zgândărea întrebarea asta mai mult decât atâtea altele care o asaltaseră după ce o linişte grea se aşternuse în apartamentul de la etajul al doilea al unui bloc de pe bulevardul cu castani îmbătrâniţi, bulevardul tinereţii sale, care crede şi acum că ar fi cel mai frumos din oraş, cu toată împăunarea altora noi şi, zic unii, mai grozave. Cu ochii spre cer, repeta în gând întrebarea: „Ce mă fac eu, Doamne, singură, cu trei copii? Barem să fi fost întreagă… Fără el, am rămas o jumătate de fiinţă…‖ Când şi când, se încuraja: „În vremurile trecute, erau familii, mai ales la ţară, care aveau zece şi chiar mai mulţi copii şi nu dispera nimeni dacă unul din părinţi pleca mai devreme la ceruri…‖ Nici ea nu dispera, nu se plângea, dar dispariţia fulgerătoare a soţului îi readusese în suflet teama de sfârşit care o împresurase cu câţiva ani în urmă…

Doamnei învăţătoare îi plac, de bună seamă, copiii, de-asta a şi ales meseria de a-i modela în primii lor ani de şcoală.

Avea şi ea doi copii, fată şi băiat, ceva mai răsăriţi decât prichindeii de la clasă şi era tare mândră de ei. Acum ar urma să vină şi al treilea copil, neplanificat ar trebui să vină, forţat s-ar putea zice, cam la zece ani după ce încă tânăra femeie apreciase că şia făcut deja datoria de a lăsa moştenitori.

S-a simţit însă rău multe zile, luni la rând s-a simţit rău. A alergat pe la diverse cabinete medicale, a făcut analize peste analize şi tot nu a aflat cauza răului care nu-i dădea pace. Până în ziua când un doctor i-a vorbit deschis despre gravitatea bolii instalate în corp şi i-a sugerat că naşterea unui copil ar avea o influenţă benefică asupra îndepărtării cauzelor care au produs groaznica suferinţă. Nu s-a tânguit, n-a acuzat, n-a ocărât, n-a blestemat pe nimeni, nici n-avea pe cine, nu era nimeni vinovat de boala ei, nici viaţa nu şi-a blestemat-o, n-avea decât să accepte cursul ei aşa cum era în acele momente sumbre.

Vine Crăciunul şi îl va întâmpina singură Natalia Smeianu. Chiar şi aşa, nu va lipsi de pe masă nimic din ce se afla când se adunau toţi ai casei şi întreceau cu vocile lor zvonul de sărbătoare venit din fiecare locuinţă, indiferent cât de sărăcăcioasă, toată lumea sărbătorea, de la ţânc la vârstnic, de la pricopsit la avut. În cantităţi mai mici, dar va pune pe masă de toate. Şi va aştepta. Va veni, cum a venit întotdeauna, Umbra care o însoţeşte de douăzeci şi patru de ani încoace în puţinele ei momente de fericire, da, de fericire, nu deplină, dar fericire, în momentele ei de cumpănă, de tristeţe, de îngrijorare, de dor.

Va apărea discret Umbra, tainic şi straniu va apărea în preajma ei, aşa cum apare de fiecare dată tocmai atunci când doamna învăţătoare simte nevoia să-şi deschidă sufletul, să-şi spună focul care o mistuie de atâta vreme. (va urma)

67

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Fusese coleg de clasă primară cu unchiul lui Relu, învăţătorul Costică Ionescu, care îi apreciase isteţimea şi vorba şugubeaţă.

- Măi, oameni buni, mi-aduc aminte şi azi de întâlnirea cu Generalul Ion Antonescu din după-amiaza zilei de 21 iunie 1941.

Parcă ieri a fost. Ne aflam dislocaţi pe aerodromul de la Sihlea. Platoul de unde aveau loc decolarea şi aterizarea avioanelor de luptă era construit din dale groase de beton la îmbinarea cărora crescuse iarba abia cosită. Pentru că soarele dogorea foarte puternic, ne-am retras pe liziera pădurii din apropiere. Ni sa atras atenţia să ne aranjăm ţinuta, pentru că se anunţase inspecţia primului ministru al României. Conducătorul, cum i se spunea lui Antonescu. I se dusese vestea că era foarte sever, mai ales cu cadrele de comandă. Nu de puţine ori, inspecţiile sale se lăsau cu sancţiuni. Cu destituiri din funcţii. Deodată, pe aerodrom îşi făcu apariţia o coloană de automobile militare deschise. Comandorul nostru ordonă ferm: A-li-ni-e-rea!, apoi comanda Drepţi, pentru raport înainte! şi merse în pas de defilare în întimpinarea celui în care atunci poporul român îşi pusese toate speranţele vindecării rănilor sufleteşti provocate de sfârtecarea teritorială a ţării. Un an de zile am fost instruiţi că trebuie să fim pregătiţi în orice moment să facem faţă atunci când va veni momentul să luptăm pentru refacerea graniţelor României Mari.

Generalul a dat mâna cu fiecare din flotila noastră. Înainte de a se apropia de mine, aveam inima cât un purice. Am luat, milităreşte, poziţia de drepţi, lovind tocurile cizmelor, şi m-am recomandat : Să trăiţi, Domnule General, sunt sergentmitralior Uşurelu Culae. A dat mâna cu mine, m-a mângâiat cu palma pe obraz şi a trecut la următorii camarazi. Apoi a ordonat să vină medicul ca să ne consulte, să ne ia pulsul. Acest control de rutină se făcea de fiecare dată când ne urcam în carlingă. Locul meu era în coada avionului, unde aveam instalată mitraliera.

Radu BORCEA

Colectivizarea sufletelor sau Memoria pământului confiscat (urmare din numărul anterior) Cei ce făcuseră războiul, de câte ori se întâlneau, îşi aduceau aminte de calvarul prin care trecuseră. Rămăsese întipărit în memoria lor. Relu asistase adeseori la povestirile din anii de cătănie şi de front, depănate ca în Poiana lui Iocan.

Căscase gura la oamenii trecuţi prin multe la viaţa lor şi căpătase interesul pentru Istorie. Asistase şi la discuţia despre începutul războiului. Discuţia avusese loc într-o zi de sărbătoare, pe o vreme toridă. În grădina părinţilor săi, la o masă, sub o salcie pletoasă, ca o umbrelă, se adunaseră la un pahar de vin şi povesteau despre acei ani de eroism şi doliu Traian Ricanu, Ghiţă Bulgaru şi Culae Uşurelu. Acesta fusese aviator în flotila ţării unde făcuse minuni celebrul Horia Agarici, pilotul care zburase în viteză, cu o precizie uimitoare, pe sub podul de la Cernavodă construit de Anghel Saligny. Icarul nostru modern se acoperise de glorie încă de la începutul ultimului război mondial. Doborâse trei avioane sovietice din cele şase pornite pe urmele sale, iar într-un raid aerian ulterior pusese pe fugă alte avioane sovietice pregătite să bombardeze rada Portului Constanţa şi mai multe obiective militare din preajma frumosului Cazinou – mândria constănţenilor.

Culae avea un talent aparte de a povesti despre faptele acestuia şi o memorie în care erau „stocate‖ toate amănuntele.

68

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Eram doi în avion: pilotul şi eu. După ce sa asigurat că starea noastră de sănătate este bună, am fost aliniaţi din nou pentru a asculta misiunea ce aveam de îndeplinit.

Generalul a fost laconic. Ne-a îmbărbătat şi ne-a urat să ne întoarcem teferi cu toţii din misiune. A lăsat amănuntele pentru comandantul nostru de flotilă. Mi-a lăsat impresia că ţine mult la viaţa ostaşilor ţării şi că este un militar desăvârşit.

- Deci, nu v-a spus că a doua zi veţi trece Prutul?, întrebă, curios, Ghiţă Bulgaru.

- Ba da, ne-a întrebat dacă ştim să…înotăm, glumi Culae. Apoi reluă povestirea pe un ton grav. După ce am fost instruiţi în amănunt de comandorul nostru, au început frământările sufleteşti.

Trăsesem cu mitraliera, dar numai atunci când făceam simulări de luptă, în aer. Nu mai omorâsem oameni niciodată. Şi acum ni se spusese că lupta se va da care pe care.

Am primit următoarele informaţii: vom decola de pe aerodromul din Sihlea a doua zi, la ora 5 dimineaţă, pe direcţia Constanţa-Ismail-Cetatea Albă. 22 iunie 1941 a căzut într-o duminică. Atacul trebuia să fie o surpriză pentru bolşevici. Şi aşa a fost. Am survolat sudul Basarabiei ocupată de sovietici cu un an în urmă şi am lansat bombe asupra unui aerodrom şi a unor obiective militare. Până să se dezmeticească inamicul, îi provocasem destule pagube materiale. Poate şi de vieţi omeneşti, nu aveam cum să ştiu. Cert este că, în toiul bombardamentelor, s-au ridicat de la sol şi samalioatele lor. Piloţii noştri au luat direcţia oraşului Constanţa, încercând să scape de urmărirea avioanelor inamice. Acum era rândul nostru, al mitraliorilor, să le facem faţă. Am văzut avioane ruseşti fumegând, în ciuda faptului că echipajele lor aveau un om în plus observatorul - care îi indica mitraliorului rus poziţia noastră în zbor. Ne-am întors teferi cu toţii la Sihlea. Ni s-a făcut din nou vizita medicală. Ne-au felicitat şi neau promis avansarea în grad şi decorarea fiecăruia dintre noi cu ordine şi medalii.

Aşa s-a întâmplat. Eu am fost decorat cu „Virtutea Aeronautică‖ de care sunt tare mândru şi azi. Seara, în dormitor, îmi deschideam cufărul să mai văd încă o dată distincţia şi brevetul.

- Cu Agarici te-ai întâlnit, măi Culae?, întrebă, din nou, curios, Ghiţă Bulgaru.

- Da, măi Ghiţă, m-am întâlnit pe Calea Lactee. El a scos mâna prin hublou şi a dat noroc cu mine, îi răspunse, hâtru. Culae.

Ce nu ştiţi voi despre el este că, în acele zile, numele lui Agarici era pe buzele tuturor echipajelor noastre. Circula, din gură-ngură, şi o scurtă poezie scrisă, se zice, chiar de el însuşi: „A plecat la vânătoare Agarici/ A plecat ca să vâneze bolşevici‖. Aceste versuri ne-au fost imbold. La fel şi îndemnurile Domnului General Antonescu. Veneau din partea a doi militari desăvârşiţi şi patrioţi de excepţie care puneau ţara mai presus de viaţa lor. Armata era pe-atunci o şcoală a vieţii, a patriotismului.

- Vedeţi, măi camarazi, ce ne spune Culae; că Antonescu era un militar omenos, zise Ghiţă Bulgaru. Iar nouă, românilor, care am luptat sub comanda lui, ni s-a împuiat capul, după ce ţara a fost ocupată de bolşevici, că mareşalul a fost un dictator, un anticomunist feroce, că s-a purtat urât cu ostaşii…

- Aşa-i la noi; dai cu bolovanul numai în pomul care face roade. Aşa şi cu mareşalul nostru, căruia şi eu am avut onoarea să-i dau onorul, interveni, în discuţie, şi Traian Ricanu. S-a întâmplat înainte de ruperea frontului, la Iaşi. Venise în inspecţie. Părea îngândurat şi îngrijorat, dar ordinul pe care ni l-a dat degaja aceeaşi fermitate: să rezistăm, că vom primi întăriri. Am remarcat şi eu că ţinea la soldaţi. Rândurile noastre erau împrospătate mereu. Îi retrăgea în ţară pe cei cu vechime pe front, pentru a-şi vedea familiile şi a le ridica moralul, şi aducea trupe odihnite şi instruite. În acea inspecţie-fulger a mâncat din gamelă, ca şi noi, la bucătăria de campanie.

69

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 acolo şi i-am adus la comandament, reintră în vorbă Traian Ricanu. Erau vreo trei calmuci şi am avut nevoie de tălmaci care să se înţeleagă cu ei pe ruseşte. Unul tremura de frică şi plângea. Îi spunea tălmaciului că are trei copii acasă şi să nu-l împuşcăm. Ei însă ne-ar fi împuşcat dacă ai noştri nu ar fi cercetat locul cu precauţie.

Comandantul l-a supus interogatoriului şi a aflat de la el o mulţime de informaţii despre poziţiile sovieticilor, dispunerea trupelor... Ne-am purtat omeneşte cu el. Singura lui vină e că fusese trimis la război şi trebuia să lupte.

Nu tot aşa de omeneşte se purtau ruşii cu prizonierii noştri. Proclamaţia Regelui Mihai din aceeaşi seară de 23 august, prin care a anunţat întoarcerea armelor împotriva nemţilor, nu a avut nici o valoare în ochii comandanţilor Armatei Roşii. Prizonieratul i-a „scurtat‖ limba lui Ghiţă. Îl făcuse mai prudent. Mai temător.

La bufet, la vreo nuntă sau la vreun botez nu-şi mai dădea drumul la gură. Despre acest subiect vorbea doar cu cei în care avea încredere. Într-o discuţie cu bunul său prieten din tinereţe, îl lămuri mai bine cum e cu această Colectivă de care se tem toţi ţăranii: - Măi Ricane, colectivizarea asta pe care am văzut-o eu în Rusia, şi despre care se vorbea la difuzoare, în lagăre, asta înseamnă: dai pământul la comun, îl munceşti la comun, dar la împărţeala recoltei primeşti cu porţia.

Principiul retribuirii muncii la bolşevici nu ţinea cont de responsabilitate, performanţă, de hărnicie sau iniţiativă, ci de lozinca „fiecăruia după nevoi‖.

Cât a stat în prizonierat, din august 1944 până în primăvara anului 1951, prin câteva lagăre, Ghiţă Bulgaru aflase multe lucruri despre înfometarea kulakilor de către Stalin, ca pedeapsă pentru refuzul lor de a se înscrie în kolhozuri ori de a-şi vinde pământurile la sovhozurile statului.

Kulakii la ruşi erau ca şi chiaburii de la noi. Ei formau pătura mai înstărită sau

Pe linia de front pe care ne aflam am rezistat cât am putut, dar în câteva zile a venit puhoiul de ruşi peste noi. Înaintau în valuri. Cădeau seceraţi de gloanţele noastre cei din prima linie şi din spatele lor apăreau alţii. Mitraliorii 1 şi 2 din dreapta şi stânga mea îmi strigau că li s-au înroşit ţevile armelor şi nu mai pot face faţă puhoaielor. În ziua de 23 august 1944, spre seară, din 15 camarazi pe care îi aveam în grupă am rămas cu 6. Pierdusem inclusiv mitraliorul dreapta care era la un metru de mine şi se întorsese să-mi spună ceva. L-am auzit icnind. Căzuse cu faţa în jos şi mi-a spus: „Domn‘ sergent, daţi-mi un pic de apă!‖ Am scos bidonul din raniţă, l-am prins pe camarad cu o mână de reverul vestonului, la ceafă, ca să-l pot ridica să bea. Avea pieptul vestonului sfârtecat. L-am deschis la nasturi să văd cât de grav este rănit şi îi simţeam sângele cald ce se scurgea din el. A înghiţit o gură de apă şi a închis ochii. Am raportat comandantului de pluton că nu-l putem lăsăm pradă inamicului, să-l batjocorească, şi că-l vom trece Prutul să-l îngropăm în pământul ţării. Numai bine că am fost anunţaţi de ruperea frontului. Urma să scape cine poate. Am găsit o barcă şi am trecut Prutul în grabă, aducând cu noi şi mitraliorul căruia i-au lipsit numai câteva minute ca să scape cu viaţă.

- Tu ai avut noroc, măi Ricane, că ai avut scăpare cu Prutul, începu să povestească Ghiţă, dar eu nu am mai avut încotro.

După eliberarea Chişinăului eram în ofensivă. Sovieticii se retrăgeau în grabă din faţa noastră, dar lăsau în urmă cuiburi de sacrificiu care să ne ţină pe loc. Eu eram cercetaş şi m-a trimis comandantul în recunoaştere. Aşa am căzut în plasa lor.

Nu m-au împuşcat, dar m-au ţinut flămând, mi-au luat bocancii şi m-au lăsat desculţ. Dumnezeu m-a ajutat să rezist atâta amar de vreme în lagăr. Războiul nu alege victimele. Fiecare cu norocul lui.

- Am dat şi noi peste astfel de cuiburi de sacrificiu, dar i-am capturat pe cei ascunşi 70

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 chiar bogată de ţărani şi asigurau hrana popoarelor de pe întinsul măreţei Rusii.

Până prin anii ‘30-‘35 ai secolului trecut, vreo două milioane de oameni muriseră de foame numai în Ucraina, grânarul Europei.

Dar nici colectivizarea forţată şi nici câştigarea războiului nu rezolvaseră problema foametei în Uniunea Sovietică, deşi populaţia se împuţinase cu vreo 20 de milioane de guri de hrănit, civili şi militari, ca urmare a războiului, a masacrelor politice din gulagurile ruseşti şi, desigur, a foametei. Din această ultimă cauză, în lagăre mureau, zilnic, zeci de prizonieri.

Instaurându-şi şi în România guvern prosovietic, la 6 martie 1945, cu acceptul moşierului Petru Groza (consimţământul acestuia de a forma şi conduce un guvern de orientare bolşevică fiind singura cale de revenire a întregii Transilvanii în graniţele României!), ruşii urmau să dea agriculturii româneşti aceeaşi direcţie ca la ei acasă: colectivizarea.

Orizontul de timp în care urma să se înfăptuiască o asemenea politică era destul de scurt, astfel că primele gospodării agricole colective (GAC) au fost create începând din anul 1949. Cea dintâi - la Pechea, în Regiunea Galaţi, la vreo 80 de km de Răstolniţa. În scurt timp, colectivizarea s-a extins cu repeziciune în toată Dobrogea, apoi în regiunile cu pământ fertil: Banat, Oltenia, Muntenia, Câmpia Transilvaniei şi Moldovei de mijloc, în Bărăgan. În anii următori, acolo unde era o astfel de Colectivă apărea imediat şi o staţiune de mecanizare (celebrele SMT-uri ), dotată cu tractoare, pluguri, semănători, combine, să facă mai uşoară şi spornică munca ţăranilor. Pe astfel de maşini agricole ajunseseră să lucreze, după o scurtă calificare, tineri căsătoriţi şi flăcăi şi fete de la sate care spărgeau normele de producţie şi îi inspirau pe scriitori şi compozitori să le dedice poezii şi cântece proletcultiste fredonate pe uliţele satelor, precum melodia „Ilenuţa tractorista‖. După

organizarea acestor geaceuri şi semeteuri, a început prezentarea lor ca exemplu de progres tehnic în agricultură. Toamna, la cules, coloane întregi de tractoare cu remorci, de căruţe pline cu roade ale câmpului, cu steaguri înfipte în mănuşa atelajelor şi cu panglici tricolore prinse în coarnele boilor şi pe coama cailor, defilau prin sat ca să vadă consătenii diferenţa dintre tractor şi sapă. Caravana cinematografică venea în sat să prezinte filme artistice şi întotdeauna reprezentaţia începea cu un jurnal de ştiri despre binefacerile socialismului. Privindu-i pe tinerii veseli care mergeau la caravană să vadă ostaşi sovietici cucerind Berlinul şi vizitele de lucru ale lui Dej de-a lungul şi de-a latul patriei, părea că satul este într-o permanentă sărbătoare, că ruşii au fost dintotdeauna cei mai buni prieteni ai românilor. Sloganul „Stalin şi poporul rus libertatea ne-au adus‖ intrase bine în capul tinerilor. La fel şi informaţiile din Jurnal care spuneau că, nu-i aşa?, doar poporul rus i-a scăpat pe români de foame în timpul secetei din 1946 şi 1947 şi tot poporul rus a scos România din nămeţii cât casa, în ianuarie-februarie 1954, trimiţându-ne celebrele freze URAL. După terminarea filmului, Relu Ricanu şi surorile lui veneau acasă de la cinema şi povesteau părinţilor ce au văzut acolo, iar părinţii lor aproape nici că-i băgau în seamă. Întrebau, dojenitor, doar atât: - Ce-aţi văzut acolo? Tot ei având şi răspunsul gata pregătit: cai verzi pe pereţi, asta aţi văzut!

Mi-i imaginez şi acum cum se uitau la noi.

Erau îngânduraţi, cu ochii pierduţi spre zări întunecate. Şi acele zări aveau să se apropie chiar în acea primăvară a anului 1957, când nici Timpul şi nici Partidul nu mai aveau răbdare. Prin Răstolniţa umblau echipe care băteau din poartă în poartă şi discutau cu gospodarii că ar fi bine să se înscrie în Colectivă. În acele echipe, Relu Ricanu i-a recunoscut şi pe fratele mamei şi soţia acestuia, Costică şi Geta Ionescu, 71

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 pe Costică Murgescu, dascăli ai şcolii, oameni respectaţi în sat, precum şi pe alţi colegi de-ai lor din cancelarie. Primii luaţi în vizor să semneze cererile erau cei mai gospodari din sat. Îndată ce aceştia erau lămuriţi, ceilalţi acceptau mai uşor să-şi pună gâtul sub ghilotina colectivizării.

Vreo săptămână au bătut aceste echipe uliţele satului, fără prea multe rezultate, după care s-a aşternut liniştea.

Oamenii credeau că au scăpat şi de data aceasta. Era însă liniştea de dinaintea furtunii, pentru că echipele au revenit în forţă în sat. Nu mai aveau în rândurile lor profesori, învăţători, ci numai activişti de partid şi de stat şi alte figuri necunoscute.

Aceştia erau însoţiţi de nişte indivizi cu înfăţişări ciudate, cu o privire duşmănoasă, şi purtau pe sub haină câte o bâtă. Băteau la poartă, chemau capul familiei, intrau în curte, îi dădeau omului o coală de hârtie şil obligau să se înscrie în Colectivă.

Cine nu se învoia, primea palme, pumni şi bâte pe spinare. După ce veneau de la şcoală, Relu şi colegii săi se ţineau după aceste echipe şi asistau la astfel de „corecţii‖ aplicate ţăranilor care se împotriveau să completeze hârtiile respective. Brutele întorceau spre aceşti adolescenţi privirea aceea încruntată, îi înjurau şi încercau să îi alunge.

Dar mintea adolescenţilor înregistrase pe retină acele evenimente. Mai târziu nu aveau cum să uite jertfa pentru pământ a lui Moş Niţu Comănescu, cel mai bun sobar al satului, căruia i s-a tras moartea de la bătăile primite pentru că refuzase să-şi dea pământul la Colectiv.

Cugetări, aforisme Victor Rotaru Din şi despre viaţă Cursa vieţii şi a morţii Este-un maraton ciudat!

Niciodată datul sorţii Nu-i un lucru calculat. *** Tot ce ai în viaţă-i clipa ce contează Mult, puţin, trăieşte-o cât a mai rămas, Savureazo-n tihnă stând cu mintea trează Fiindcă este semnul fiecărui pas. *** Bun găsit colegi de-a rândul, Nu de pix, ci de condei.

Vă iubesc, la voi mie gândul, Vă stimez, amicii mei. *** Este o vorbă din bătrâni Valabilă pentru cei juni... ,,Din viaţă nu lua ce-i rău Chiar dacă-i de la tatăl tău‖! *** Vine iarăşi anotimpul Minunate-i primăveri Mâine poate este timpul Să gândim la ce-a fost ieri. *** Plânsul este-o uşurare, Dar durerea greu va trece...

Stai la cap c-o lumânare, Ce te ţine veșnic rece. *** Mulţi se pretind a fi-nţelepţi şi culţi Dar literaţii au o-ndatorire Să scrie pe-nţelesul celor mulţi Şi orice slovă-a lor să fie ştire! *** De te mândrești că stai acolo sus Nu este-un merit numai de la tine!

Să-ți amintești nu fără de rușine Că mulți din jurul tău brațele-au pus. *** Cu lumea care viețuiește, Să fim mai buni să nu fim reci;

(va urma)

72

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Căci nu se știe când sosește Momentul somnului de veci. *** Ne vom revedea ,,la anul‖ ,,La mulți ani‖sunt trei cuvinte Însă timpul e ca banul…

Nu te iartă, dar te minte!

TRANDAFIRUL ŞI ROUA SUNT OFRANDE OFERITE DE INIMA CERULUI… La sărbătorile bucuriilor e bine să-Linviţi şi pe Dumnezeu.

Dumnezeu ţi-a dăruit zâmbetul ca să observi diferenţa dintre răutate şi bunătate.

Drumurile ţi le descoperă durerea; potecile ţi le arată Dumnezeu.

Vasile S. Ghican

La unii Dumnezeu a dat ghid şi hartă durerilor: Poezia!

La ce-ţi foloseşte sufletul când ai inima stearpă?

Acolo unde Dumnezeu se opreşte la uşă, asta nu-i încuiată, ci spurcată.

Mariana Vârtosu - „Lady Gena Mersan”, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2015

Aforisme din vol. „Ispitele atingerii”, Ed. Sfera, Bârlad, 2014 Între copilărie şi bătrâneţe există un hău în care îţi este teamă să priveşti.

De la o vârstă dacă vrei să-aţi ocroteşti inumanul te mai uita în oglindă.

Pentru cei lipsiţi de har sudoarea este o cruce în plus pe drumul anevoios al bogăţiei.

Lacrima curată răzbună toate păcatele strigătoare la cer.

„Abia aştept să citesc cartea… Abia aştept‖. (Mirela, sora); „Mămica merita un astfel de omagiu. Şi tăticu, asemenea‖ (Ligia, cumnata). Alte „voci critice‖ fac referire la stil, mesaj, tehnică de redactare…Ca pe un copil, ea strânge cartea la piept, apărând-o cu dragoste de mamă:‖ (ELENA STROE-OTAVĂ)

Banul este ca o potecă de munte, nu ştii niciodată în ce hău te poate arunca.

Zideşte-te singur dar numai pe propria ta temelie.

Vai celor ce nu sunt în stare să-aşi lumineze propriile cărări.

73

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 doi ani și rămăsese cu o tuse care nu-i mai trecea. Părinții hotărâseră s-o aducă în S., oraș de munte, să locuiască la mătușa ei și să urmeze aici clasa I-a.

Acum venise vacanța de iarnă, se apropia Crăciunul și în curând, orașul avea să se umple de lumea care ieșea de la servici, să cumpere cadouri și bunătăți pentru masa de sărbătoare.

Rosemarie se îndreptă spre băcănia unde știa că o va găsi pe mătușa Marcella, căci o urmărise încă de acasă.

Așteptă în fața magazinului, lăsând mereu urme paralele, de data aceasta mergând în cerc, apoi în spirală, închipuind o cochilie imensă în albul imaculat de pe trotuar.

Mătușa ieși din băcănie, încărcată cu o sacoșă plină de cumpărături. Era îmbrăcată cu un palton verde, făcut dintr-o stofă buclată mărunt, iar capul îl avea acoperit cu un șal din lână albă. Geanta neagră, ca și cizmele, o purta în bandulieră.

Rosemarie îi ieși în întâmpinare.

-Ce faci aici?- întrebă mătușa.

-Te așteptam, să mergem să-ți arăt ceva.

-Unde să mergem?

-Aici, imediat, la Librărie! Hai, tanti, să vezi ceva în vitrină!

Porniră amândouă spre o străduță care urca o pantă lină. Nu era departe, cam a treia clădire de la intersecția cu bulevardul principal.

Vitrina Librăriei era luminată de beculețe colorate și globuri strălucitoare. Ledurile în nuanțe de verde și albastru se aprindeau pe rând, aruncând umbre feerice pe obiectele din vitrină.

-Mi-ai spus să mă gândesc ce cadou vreau de Crăciun și am ales păpușa de acolo, cu rochie albastră!

-Daa! E frumoasă!...Pentru că ai fost cuminte și ai luat note bune, o să-i trimiți o scrisoare lui Moș Crăciun și s-ar putea să ți-o aducă.

-Dar mai e timp să primească scrisoarea?

-Tu scrie-o și mi-o dai mie să ți-o trimit.

Rosemarie nu mai spuse nimic, dar se întristă. Pe tot drumul de întoarcere acasă

Poveşti pentru copii Rodica Magdan

PĂPUȘA Micuța Rosemarie înainta prin zăpadă, târându-și pe rând picioarele, ca să lase urme paralele în albul pufos ce se așternea pe străduțele din S. Era un oraș de munte, cu brazi înalți, poleiți cu ninsoare argintie, printre casele cu balcoane construite din bârne groase și ornamentate pe fațade cu stinghii de lemn maronii.

Cizmulițele ei albastre se încărcaseră cu zăpadă până mai sus de glezne și ea le scutura într-o parte, ca să nu strice dungile, ca niște șenile mici, lăsate în urmă.

Ninsese toată dimineața, iar stratul de omăt era afânat și moale, ca o pătură pufoasă.

Rosemarie se îndrepta spre centru, unde era Librăria.

Acolo, în vitrină, expusă lângă multe alte obiecte frumos colorate, văzuse păpușa.

Aceasta era îmbrăcată într-o rochie de stofă albastră și avea o pălărioară azurie așezată pe buclele ei blonde. Ochii, din sticlă colorată, ca două picături de cer, erau mărginiți de gene dese, castanii. Avea mânuțele delicate, din celuloid ocrudeschis, iar degetele stăteau în poziția plină de farmec a balerinelor. În ultimele trei zile, fetița se dusese mereu să se uite la păpușă; prin vitrina de sticlă, parcă își zâmbeau, ca două prietene care se reîntâlnesc după o lungă despărțire.

Rosemarie venise în orășel la începutul toamnei. Ea locuia în capitală, cu părinții și sora ei, dar se îmbolnăvise, în urmă cu 74

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 se gândi că toți copiii știau că Moș Crăciun nu există, iar cadourile sunt cumpărate de părinți, după cum tot ei citeau și scrisorile trimise Moșului...Când va avea timp scrisoarea să ajungă la părinții ei? Când vor putea ei să ia trenul ca să vină să cumpere păpușa? Crăciunul era peste două zile...

Toată acea după-amiază și-o petrecu așternând pe o foaie de caiet, cu litere nesigure, pe care abia le învățase, scrisoarea pentru Moș Crăciun. Îl ruga să-i aducă păpușa cu rochiță albastră. Se întâmpla, scriind, să păteze hârtia, sau să sară litere, așa că lua scrisoarea de la început. Când termină, dădu foaia împăturită, mătușii.

-Bravo, am s-o trimit chiar mâine Moșului!-spuse aceasta. ―Da, (gândi Rosemarie) ea crede că mă păcălește! Parcă nu știu că o va trimite acasă la mama și la tata, iar până va ajunge scrisoarea la ei, până vor veni aici…o să treacă și Crăciunul și tot...‖.

A doua zi, merse iar la Librărie. Păpușa era în același loc și ochii ei, ca florile de miozotis, o rugau, parcă, pe fetiță să nu o părăsească și s-o ia acasă. Toată ziua Rosemarie pândi la geam venirea părinților, dar cărarea care urca spre casa lor rămase pustie și încremenită în albul zăpezii, pe care nu se vedea nici o urmă de pași. O liniște dezamăgitoare se așternuse peste curte, odată cu troienele de zăpadă, care ascundeau orice semn de viață. În ziua de Ajun a Crăciunului, Rosemarie plecă iar spre Librăria ei dragă, să-i spună păpușii să mai aibă răb-dare. Mai era o zi întreagă până la Crăciun, în care se puteau întâmpla multe, așa că speranța începu, timid, să încolțească în mintea și în sufletul ei. Pe măsură ce se gândea mai intens, o presimțire binefăcătoare îi adormea îndoielile, ca un cântec de leagăn.

Da, da, era sigură că mama, sau tata, sau amândoi vor veni și-i vor cumpăra păpușa!

Nu-i refuzaseră niciodată, nimic...și doar

fusese ascultătoare și luase notele cele mai mari!

Dar când ajunse în fața vitrinei, cerul parcă se prăbuși, cu norii săi groși, peste sufletul fetiței. O clipă i se păru că nu trăiește momentul aievea, că nu putea să fie adevărat ceea ce vedea: locul era gol!

Păpușa nu mai era acolo!

Din parcul de peste drum, se auzeau râsete de copii, care se dădeau cu sania, dar pentru ea sunau ca niște țipete de disperare, apoi i se părea că sunt râsete de batjocură, privind suferința ei.

Rămase în fața vitrinei, cu greutatea unei lumi întregi apăsându-i pe piept.

Prea-plinul durerii mute, din adâncul ființei ei, se revărsă în lacrimi mari, ce începură să-i curgă pe obraji. Își lipi fruntea de geamul rece. Păpușa! O luase altcineva! Părinții ei nu s-au grăbit și se vânduse între timp! O pierduse! De ce nu spusese că o vrea, mai demult? Măcar cu o zi mai înainte! ...Poate nici nu ajunsese scrisoarea, încă, la părinții ei!...

Se mai uită o dată la vitrină, apoi intră în Librărie și privi pe rafturi, dar nu văzu ce căuta. Se aflau acolo multe păpuși frumoase și jucării, dar EA, păpușa ei, nu era!

Plecă spre casă și fiecare pas pe care-l făcea îi cerea un mare efort. Parcă avea greutăți de plumb legate de picioare. În jur, totul i se părea mohorât, chiar albul zăpezii era, parcă, mai murdar. Părea ostil și rece.

Deodată, apropiindu-se de casă, Rosemarie avu o speranță nebună. Inima începu să-i bată cu putere, iar obrajii i se îmbujorară.

Dacă...Dacă veniseră între timp părinții și cumpăraseră ei, păpușa? Sigur, poate că o așteptau acasă, cu o cutie mare din carton lucios, pe care, deschizând-o, își va găsi prietena din vitrină! Începu să alerge.

Tălpile cizmulițelor albastre parcă nu mai atingeau caldarâmul acoperit de nea, iar fuga ei devenise zbor, plin de speranță și bucurie.

75

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Intră în holul mare,abia respirând . Își încordă auzul, să distingă vocile părinților, sau glasul mamei, măcar. Dar casa era tăcută.

Mătușa pregătea cozonaci la bucătărie, iar unchiul stătea cu urechea lipită aparatul de radio, ascultând știrile.

Rosemarie se duse în camera ei și plânse, cu fața în pernă.

Ziua aceea, de Ajun, fu tristă și plină de încordare. Chiar dacă mai veneau părinții din capitală, nu mai puteau cumpăra păpușa! Totuși, îi aștepta, cu o licărire de speranță, nici ea nu știa pentru ce!

Dar nu veniră.

Bradul mic, împodobit în sufragerie, de acum trei zile, i se părea trist și întunecat, deși avea globuri colorate și beteală strălucitoare.

Mătușa, ocupată cu pregătirile pentru a doua zi, nu observă frământările și tulburarea nepoatei. După ce-i dădu să mănânce, o trimise la culcare.

-Hai, dormi, diseară poate vine Moșul! ―Da, Moșul…(gândi Rosemarie). Nici nu există!‖.De un lucru era sigură: cadourile sunt aduse de părinți și pentru că ei nu veniseră, știa că nu va primi nimic și nici n-o mai interesa ce ar fi putut să capete.

Orice cadou era anodin pentru ea. Nu-și dorise decât Păpușa.

Un timp ascultă zgomotele din casă. Auzi pași, călcând cu grijă, uși închizându-se încet, dar nu distinse deloc sunetul ușii de la intrare, nici vocea mamei, sau a tatălui, care s-ar fi putut să vină cu un tren de seară. Dar, oricum, ar fi venit degeaba!

Magazinul era închis și păpușa era vândută.

Adormi într-un târziu și visă că era cu Păpușa într-un crâng plin cu animale simpatice și jucăușe: iepuri, arici, pui de pisică și cățeluși, alergând zglobiu în jurul lor. Nu mai era iarnă în visul ei. Totul era verde, adia un vânt călduț, iar ea strângea în brațe păpușa, râdea și simțea un val de emoție înfiorându-i pieptul.

Se trezi în zori. În casă era liniște.

Se ridică încet, își luă papucii, apoi intră în sufragerie. Era cald și mirosea a portocale.

Brăduțul, așezat pe o masă joasă, arunca sclipiri timide, de poleială, în lumina încă difuză a dimineții de iarnă.

Rosemarie se apropie de pom și atunci o văzu!

Pe o cutie lucioasă, în rochia albastră, cu ochii zâmbitori și mâinile delicate întinse parcă spre ea, stătea PĂPUȘA !

Fascinată, ca atunci când vezi o minune și nu-ți vine să-ți crezi ochilor, Rosemarie simți un val de căldură și bucurie, de nedescris, invadându-i pieptul!

-Dar…există Moș Crăciun! Și exultând de fericire, pentru darul neașteptat, luă păpușa în brațe, o sărută, apoi începu să se învârtă cu ea, uimită și copleșită de descoperirea că: -Moș Crăciun există! Moș Crăciun există!

Stan M. Andrei

DRAGOSTE DE EMINESCU Dialog Personaje: bunica nepoțica Acțiunea se desfășoară în camera fetei. Aceasta se joacă în timpul programului de lectură.

Bunica: Hai, lasă joaca și treci la citit!

Nepoțica: Of! Gata, trec. (Ia o carte la întâmplare și citește.)

76

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Bunica: (Vine la fată, se uită la copertă și face un gest de nemulțumire.)

Eminescu, fetițo! Nu-nțelegi odată? La vremea noastră, Eminescu era pe buzele tuturor, adică poezia sa. Câte versuri de dragoste, scrise de acest poet, mi-a recitat bunicu-tu, după ce le învăța pe de rost! Și-acum mi-aduc aminte emoțiile pe care le avea, când le rostea, dar și fiorul care mă trecea… când mesajul lor mă pătrundea! (Cu glas plăcut.) Hai, treci la citit poezia lui Eminescu, pentru că nimeni n-a scris ca el! Cu el mergem în lumea largă și-i păcat să nu-l umbli și tu un pic.

Nepoțica: (iritată) Vă rog să mă lăsați în pace cu Eminescu! M-am săturat să vă tot aud pe toți spunând că el e cel mai cel mai… cel mai mare… cel mai tare… A fost! Gata. A trecut demult secolul al XIX-lea, în care a trăit. A trecut și secolul al XX-lea, în care ați învățat voi. Suntem în secolul al XXI-lea. Nu vă gândiți? Alte vremuri, alte gusturi…

Bunica: Suntem, suntem… Ai dreptate și tu. (Mai mult pentru sine.) Doamne, cum s-o fac să nu se depărteze de izvorul care murmură cu adevărat românește?!...

(Hotărâtă.) Dar poetul care-i bun înfruntă cu temei timpul.

Nepoțica: Da, îl înfruntă astfel: îl amintim pentru epoca aceea a lui și-atât. Dar nu ați auzit și voi, bunicii, de înnoirea limbii și-a literaturii? Lumea de azi vrea și altceva.

Lucruri mai adânci, mai încuiate, adică mai încifrate.

Bunica: Nu te supăra, dar cred că încuiată ești tu.

Nepoțica: Vedeți dacă nu sunteți în pas cu noul în literatură? Așa faceți toți: jigniți.

Iar eu doream să vă informez că sunt acum poeți care scriu pentru sufletul omului de azi. Și sunt la fel de mari. N-ați auzit de Grigore Vieru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu și mulți, mulți alții?

Bunica: Hai să nu ne supărăm. Ai și tu dreptate. Ia vino tu lângă fereastră! Să stăm amândouă în lumină. (Amândouă

sunt în fața ferestrei și privesc. După două secunde, apucă o carte.) Uite ce-ți oferim noi. Un dar, nu glumă. (Îi dăruiește un volum frumos de Eminescu.)

Nepoțica: Iar Eminescu?

Bunica: Dacă nu-l vrei, nu-i nimic. Dămi-l, te rog, înapoi. (Îl primește.) Poftim acest cufăr.

Să fie al tău, cu tot ce este în el! O să-ți amintească de noi, când…

(Cu tristețe în glas.) Atunci când n-om mai fi…

Nepoțica: Uau!... Uauuu!... (Îl admiră cu încântare.) Ce frumusețe! Ce-o fi în el? (Îl desface, foarte curioasă. Privește numai.)

O batistă veche, cu floricele! Vai, ce frumoasă este! Ia s-o văd în întregul ei. (Ia batista cu mâinile amândouă și încearcă so întindă. Îi cade o cărticică.) O carte? Atât de mică?! (O ridică atât cât poate de sus, fără s-o intereseze titlul sau conținutul.)

Vai, ce bucurie! (O strânge la piept ca pe o comoară.) Cât îmi ești de dragă, cărticică scumpă! (Către bunică.) Să fii sigură c-am s-o păstrez. Și ceea ce-i mai interesant, am s-o și citesc. O citeeeesc! Pe toată. (O răsfoiește, fără s-o intereseze titlul.) Ce minune! Carte de poezie! (Privește coperta și citește titlul.) „Luceafărul‖ de Mihai Eminescu. Te sărut! (Îmbrățișează pe bunica și-o sărută.)

Bunica: Dar parcă nu voiai să mai auzi de Eminescu?

Nepoțica: Poți, însă, arunca asemenea bijuterie? Nu-i așa că de aceea ai pus-o în caseta aceasta, pentru că seamănă cu o bijuterie? (Cu toată dragostea.) Ai făcut tu ce-ai făcut și m-ai legat tot de Eminescu…

Zău că nu mă mai pot despărți de el.

(Strânge cartea la piept. După un moment de dragoste, o deschide și citește.) „A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată. Și era una la părinți 77

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Și mândră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinți Și luna între stele.‖

Cristian Petru Bălan: ROMÂNIA PRIMA ŢARĂ DIN LUME UNDE, RECENT, BIBLIA A FOST TRANSPUSĂ INTEGRAL ÎN VERSURI CU RIME !

Of, of! Cât de frumos sună versul lui Eminescu! Nu degeaba ne spunea domnul învățător că e înaltul limbii române: El ne este diamantul Limbii noastre românești!

E povestea din înaltul Piramidei cu povești!...

E beteala limbii noastre Ce se-ntinde până sus!...

Strălucirea-n ii albastre, Teii care-n flori l-au pus…

POETUL IOAN CIORCA, UN MECANIC DE LOCOMOTIVE DIN CLUJ-NAPOCA, ÎN PREZENT ABSOLVENT AL FACULTĂŞII DE FILOSOFIE, A TRANSPUS PRIMA BIBLIE DIN LUME ÎN FRUMOASE VERSURI ROMÂNEŞTI, O SURPRIZĂ INEDITĂ ŞI O MINUNATĂ CAPODOPERĂ EDITORIALĂ!

Îți mulțumesc și îți rămân îndatorată pentru că m-ai ajutat ca și eu, după o sută și atâția ani de la moartea lui Eminescu, să-mi înfrumusețez sufletul tot cu verbul și expresia sa literară! Doamne, ce minune s-a petrecut azi cu mine!

Bunica: Mânca-o-ar mama de ascultătoare! Știam eu că și generațiile de astăzi pot fi aduse la fagurii cu miere, chiar dacă le trec prin minte… și mici rătăciri.

(Se îmbrățișează.)

(Face, apoi, câțiva pași spre public, lăsându-și nepoțica în locul în care s-au îmbrățișat, și se adresează acestuia, ca și când ar destăinui un secret.) Slavă Domnului (ridică brațele deasupra capului pentru o secundă) c-am putut să-l așez pe Eminescu și-n inima acestei copile! Aș fi trăit degeaba fără această izbândă.

(Propovăduitor.) Nu se poate, oameni buni, fără el. (Mai accentuat.) Eminescu e stâlpul de care ne rezemăm oricând. E fereastra prin care privim în urmă șinainte. Și nu oricum. Și pentru… totdeauna!

(Se aude din ce în ce mai tare melodia „EMINESCU‖, pe versurile lui Grigore Vieru și interpretată de Aldea și Doina Teodorovici.)

Mă consider unul din cei mai norocoşi oameni deoarece, acum când vă scriu, am în faţa mea prima Biblie din lume scrisă în versuri cu rimă. Majoritatea oamenilor a auzit că pe întreg globul există aproximativ 3000 de limbi, fiecare cu dialectele şi graiurile ei. Deşi Biblia este singura carte tradusă majoritar în numeroase limbi ale lumii, încă nu se poate spune că ea s-a tradus în toate cele peste 3000 de limbi ci, integral şi cu precizie, în cca 800 din ele, dar suntem informaţi că în numai 15 ani fiecare om de pe pământ va putea citi această carte în limba lui. Traducătorii de la "Wycliffe Biblie", cea mai mare organizaţie de traducere a Scripturii, cred că până în 2025 se poate traduce Biblia şi pentru cele 2200 de limbi în care nu este tradusă. Pentru a putea duce la bun sfârşit campania de traducere, se fac eforturi de strângere a resurselor de bani, estimate la 1 miliard de dolari. Şi totuşi, vestea bună este că Sfânta Scriptură este destul de cunoscută în peste 78

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 nimeni, nu a încercat să o versifice vreodată... Şi iată de ce: A versifica Biblia (peste 1220 de pagini) este o muncă enormă, colosală şi foarte responsabilă, necesitând eforturi supraomeneşti. Unii cred că aşa ceva nici nu ar mai fi necesar de vreme ce avem deja suficientul text original sau că nici nu se poate încerca un asemenea experiment inutil. Ei nu au dreptate. De aceea se înţelege că fără invocarea inspiraţiei care să vină de la Duhul Sfânt, o asemenea muncă de Sisif poate deveni riscantă, ducând la confuzii teologice şi la modificări de conţinut. A versifica chiar şi o singură pagină din Sfintele Scripturi presupune categoric o chemare specială, binecuvântări divine, dar şi un travaliu deosebit de extenuant (Biblia în versuri româneşti a ieşit de 2045 de pag. !), iar clujeanul nostru vedem că s-a achitat onorabil de el, cu toată cinstea, cu toată dragostea şi cu toată grija pentru nealterarea mesajului original, dorind ca greşelile să nu existe deloc sau să fie cât mai mici cu putinţă.

Bravul poet român ştia din capul locului la ce riscuri se expune, ştia bine că este întru totul răspunzător pentru distorsionarea chiar şi a unui singur cuvânt socotit sacru, mai ales că Apocalipsa se încheie clar cu un avertisment foarte serios faţă de cei care încearcă să schimbe sensul scripturilor: "Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta; iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei profeţii, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta." (Citat din Apocalipsa Sf. Ioan, în traducerea lui Bartolomeu Anania). Aceste cuvinte de foc au contribuit mult la evitarea greşelilor şi la unitatea fascinantă a Bibliei româneşti transpusă în versuri.

Desigur, fiind vorba de o lucrare de importanţă istorică, demnă de Cartea Recordurilor, ne întrebăm curioşi cu toţii: oare cine este autorul ?

3000 de idiomuri, dar nu cu traduceri integrale. Aşadar, nu există nici o limbă de pe glob în care să nu fi fost tradusă măcar o mică parte din ea, îndeosebi din Noul Testament.

Biblia (substantive plural grecesc care înseamnă "Cărţile" - 66 de cărţi - are două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament, ambele cu mai mulţi autori (Vechiul Testament - începe a fi scris cu 1500 de ani înainte de Hristos şi conţine următoarele cărţi canonice: Geneza, Exodus, Leviticul, Numeri, Deuteronomul, Iosua, Judecători, Rut, 1. Samuel, 2 Samuel, 1 Împăraţi, 2 Împăraţi, 1 Cronici, 2 Cronici, Ezra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Pildele sau Proverbele, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechil, Daniel, Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Tefania, Hagai, Zaharia, Maleahi, Noul Testament: Matei, Marcu, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Romani, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Flipeni, Coloseni, 1 Tesaloniceni, 2 Tesaloniceni, 1 Timotei , 2 Timotei, Tit, Filimon, Evrei, Iacov, 1 Petru, 2 Petru, 1 Ioan, 2 Ioan, 3 Ioan , Iuda, Apocalipsa.)

Trebuie să subliniez faptul că în toate cele 3000 de limbi în care Biblia există redată integral sau doar fragmentar, dea lungul a mai bine de trei milenii, nimeni niciodată nu s-a gândit ca această capodoperă să fie redată într-un limbaj poetic care să aibă ritm, rimă, forme prozodice fixe şi figuri de stil, iar această îndrăzneaţă încercare iată că ne onorează să fie făcută chiar pe plaiurile mioritice, de către un poet din ClujNapoca, românul Ioan Ciorca. Las la o parte faptul că - trecătoare, timide şi foarte mici încercări - s-au făcut sporadic în diferite limbi ale lumii, dar numai din cartea psalmilor şi a proverbelor ori simple rezumări poetice din alte capitole, dar marea Biblie, această capodoperă în totalitatea ei, uriaşa Biblie, nimeni, absolut 79

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 terminate cu brio. Dânsul este iubit de colegii lui, nu numai pentru că a publicat mai multe cărţi, articole şi eseuri, dar şi pentru cele trei brevete de invenţie în domeniul auto, pentru obţinerea unei medalii de argint la Salonul naţional de inventică din 2007 şi a unei medalii de aur la Salonul internaţional de inventică din 2008. Un astfel de om excepţional nu putea produce decât tot o operă excepţională ! Pentru a întări cu exemple concrete cele spuse aici, vom încerca printr-o metodă comparativă - să cităm câteva versete din capitolele Vechiului şi Noului Testament, apoi să le urmărim cum mult inspiratul autor le-a convertit în versuri... În versiunea din ebraică a versetului 1, cap. 1, din Vechiul Testament, Facerea, Gala Galaction redă cuvintele astfel: , , , .

1. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, , , , - ; , .

2. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezei se purta pe deasupra apelor.

Arhiereul şi poetul Bartolomeu Valeriu Anania le traduce: 1. Întru 'nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

2. Dar pământul era nedesluşit şi ne 'mplinit, şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.

Preotul Dimitrie Cornilescu le traduce: 1. La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

2. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.

Aceste versete sunt redate astfel de poetul Ioan Ciorca: 1. La început, Dumnezeu Sfântul A făcut cerul şi pământul.

Ioan Ciorca este un personaj minunat, unul din cei mai harnici români ce-i are ţara noastră, un ardelean serios care, cum se spunea într-o emisiune televizată din Cluj, "a reuşit să-şi ducă la bun sfârşit proiectul, chiar dacă la început nu stăpânea arta condeiului. După orele de serviciu, Nea Nelu de la service-ul auto îşi spăla mâinile de ulei de motor şi devenea scriitor. Când s-a decis să ne redea Biblia în versuri, se afla la începutul „carierei‖ de autor şi asta pentru că prima sa lucrare i-a luat ceva timp, mai precis vreo 16 ani din viaţă... A transpus cele 66 de cărţi ale Bibliei în versuri, însă bani de tipărire a avut doar pentru Noul Testament (tiraj infim), cel vechi plătindu-l din salariul său.

Mecanic de profesie, lucra ziua în atelier iar în timpul liber trudea în slujba Domnului. Între timp, a făcut şi facultatea de Filozofie a celei mai prestigioase universităţi din Cluj, pe care a terminat-o cu media zece. Nu i-a fost deloc uşor...

Cartea lui se bucură acum de apreciere nu doar din partea oamenilor simpli, a credincioşilor, ci şi a clericilor, a unor ziarişti şi scriitori, dar asta nu este suficient, căci toată omenirea ar trebui să ştie de ea! „Autorul are această mare virtute pentru că limpezeşte anumite sensuri ale Sfintei Scripturi şi le face mai pe înţelesul oamenilor. Este un efort colosal, dar cu atât mai mult să o înţelegi şi să reuşeşti să o transcrii în versuri”, crede Bogdan Ivanov, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Clujului." Am citat din prezentarea videoclipului televiziunii din Cluj. Ceea ce a omis să ne amintească televiziunea clujeană este faptul că relativ tânărul şi minunatul meşter-poet Ciorca este absolventul Liceului industrial nr. 2 Cluj-Napoca, al Universităţii Babeş-Bolyai din acest municipiu, având specializarea în istoriefilosofie, Facultatea de ştiinţe politice, cu masterat în Ştiinţe administrative şi masteratul în Etică profesională, toate 80

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 2. Pământul era gol cuprins, Iar peste-al apelor întins, Al beznei val stăpân era.

Doar Duhul Domnului zbura Peste a apelor pustie.

Frumos şi simplu, nu ? - păstrând mesajul originalului. Iată acum un scurt fragment din "Cântarea cântărilor" , trad. Gala Galaction (fragm. cap. 4, primele 7 versete): Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti!

Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă, sub marama ta. Părul tău este ca o turmă de capre poposită pe coama muntelui Galaad.

3 Buzele tale sânt ca un fir de cârmâz, şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie, supt măhrama ta.

4 Gâtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atârnă de el, toate scuturi de viteji.

5 Amândouă ţâţele tale sânt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare, cari pasc între crini.

6 Pînă se răcoreşte ziua, şi până fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de tămâie.

7 Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n'ai nici un cusur.

•Cant 1.15; Cant 5.12; Cant 6.5; •2 Dinţii tăi sunt ca o turmă de oi tunse care ies din scăldătoare, toate cu gemeni, şi niciuna din ele nu este stearpă.

•Cant 6.6; •3 Buzele tale sunt ca un fir de cârmâz, şi gura ta este drăguţă; obrazul tău este ca o jumătate de rodie, sub marama ta.

•Cant 6.7; •4 Gâtul tău este ca turnul lui David, zidit ca să fie o casă de arme; o mie de scuturi atârnă de el, toate scuturi de viteji.

•Cant 7.4; Neem 3.19; •5 Amândouă ţâţele tale sunt ca doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare care pasc între crini.

•Prov 5.19; Cant 7.3; •6 Până se răcoreşte ziua şi până fug umbrele, voi veni la tine, munte de mir, şi la tine, deal de tămâie.

•Cant 2.17; •7 Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-ai niciun cusur.

•Acum - aceeaşi, în traducerea lui Cornilescu:

•"Cântarea cântărilor", cap. 4, vers. 1-7, versificate de Ioan Ciorca: •1."Iubita mea, nu te priveşti?

•Te uită ce frumoasă eşti!

•Îţi sunt ai ochilor bobiţe, •Ca ochii unei porumbiţe •Şi sub maramă strălucesc •La părul tău dacă privesc, •Gândul îmi zboară, iar pe urmă, •Îmi aminteşte de o turmă •De capre care s-au oprit •Şi-apoi odihnă au găsit •Pe înălţimea muntelui, •Pe piscul Galaadului, •2. Ca şi o turmă de oi care •Tunse-au ieşit din scăldătoare, •Iar între ele nu se poate, •Sterpe a se afla, căci toate, •Gemeni doar au - ia seama bine •Aşa-s ai tăi dinţi pentru mine.

•3. Buzele tale mă îmbie •Fir de cârmâz îmi par să fie.

•Drăguţă este gura ta.

•Obrazul tău ar arăta •Ca rodia, de bună seamă, •Cum se zăreşte sub maramă.

•1 Ce frumoasă eşti, iubito, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sânt ochi de porumbiţă, supt măhrama ta. Părul tău este ca o turmă de capre, poposită pe coama muntelui Galaad.

2 Dinţii tăi sânt ca o turmă de oi tunse, cari ies din scăldătoare, toate cu gemeni, şi nici una din ele nu este stearpă.

•4. Gâtul ţi l-am asemuit •Cu turnul ce a fost zidit •De David, cu o casă-n care 81

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 •Arme sunt puse, spre păstrare.

•Scuturi atârnă de-al său vreji •Şi sunt doar scuturi de viteji; •O mie fost-au numărate •Şi-s numai de viteji purtate.

Armonii Culturale din Adjud a apărut şi NOUL TESTAMENT în versuri (584 pag.), tot legat şi în format mare ca şi celălalt volum, având o postfaţă de preotul Radu Botiş. Trebuie să subliniem în mod deosebit că la apariția acestor scripturi în versuri a colaborat substanțial acest preot inimos Radu Botiș, președintele asociației mai sus menționate, Ars Vivat, și membru al Ligii Scriitorilor Români, filiala Maramureș. Prefațată de prof. dr. Ioan Chirilă, cartea versificată a Vechiului Testament se constituie într-un veritabil act de evanghelizare printr-o menire cu adevărat apostolică a autorului "într-un veac rătăcit", cum scrie domnia sa. Sub coordonarea d-lui Claudiu Pădurean, corespondent la Radio România Actualități, lansarea acestei cărți, inedit monument românesc de cultură, a avut loc în spațiul localului "Los Toreros" din ClujNapoca, în prezența unui public numeros și avizat. După cuvântul de deschidere adresat de dl. Claudiu Pădurean, Marc, nepotul autorului în vârstă de 7 ani, a recitat primul verset din Facerea. Scriitorul Al. Florin Ţene, președintele LSR, a subliniat rolul Bibliei în cultura omenirii și a apreciat efortul autorului volumului de față, care a elaborat pe parcursul a peste 15 ani de trudă acest act colosal. "Prin gestul său - a subliniat preşedintele Ligii - dl.

Ioan Ciorca aparține Românei Profunde, care cu modestie, în tăcere, creează pentru veșnicie, pentru tezaurul culturii române, "că o ladă de zestre" a românilor în contextul globalizării."

Viitorul pas planificat este reunirea celor două testament în versuri într-o singură Biblie mare care să fie cunoscută de orice român. Nu există deocamdată fonduri pentru această finalizare.

•5. Privesc la sânii tăi şi-mi par •Doi pui de cerb. Când mă uit iar, •Îmi par doi gemeni, bunăoară, •Precum doi pui de căprioară •Cari între crini au apărut, •Ieşiţi în voie la păscut.

•6. Până când se mai răcoreşte, •Până când umbra se lungeşte •Munte de aur - voi fi la tine.

•Deal de tămâie să ştii bine •Că voi ajunge, negreşit.

•7. Frumoasă eşti. Când te-am privit, •Nici un cusur nu ţi-am aflat, •Oricât de mult am încercat.

Fără să exagerăm prea mult, am putea spune că autorul Bibliei în versuri româneşti a practicat un spirit real de jertfă, din mai multe punct de vedere, pentru a-şi fi putut materializa visul. În final, rugăciunile poetul Ioan Ciorca, un suflet profund credincios, au fost auzite de divinitatea care i-a răsplătit munca scoţându-i în cale oameni săritori care l-au ajutat în modul cel mai concret, toţi înţelegând importanţa uriaşei lucrări. Drept urmare, aşa cum ne-a informat ziarista Antonia Bodea, la data de 23 ianuarie, a avut loc lansarea monumentalului volum în versuri, VECHIUL TESTAMENT, apărută sub egida Asociației Cultural Creștin-umanitare "Ars Vivat", Ediție Princeps 2013, legată în piele și inscripționată cu foiţă de aur. La timp a venit şi ajutorul Asociației Cluj The Day care, împreună cu Liga Scriitorilor Români a sprijinit tipărirea și punerea în circulație a acestei unice cărţi. Şi nu a fost o afirmaţie în vânt, fiindcă, iată: şi promisiunea aceasta a fost împlinită... La începutul anului 2014, la editura

Ca şi toate versurile din Vechiul Testament, trecând la Testamentul cel nou, poetul Ioan Ciorca foloseşte acelaşi tip de versificaţie, cu rânduri de 8 silabe, ritm iambic şi rimă împerecheată.

82

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Să vedem cum au fost interpretate în versuri versetele evanghelistului Ioan, de la capitolul 1, din traducerile lui Gala Galaction, Bartolomeu Anania şi Dimitrie Cornilescu, în Noul Testament.

Mai întâi traducerea pr. Galaction din greceşte: Ἐλ ἀρχῇἦλ ὁιόγος θαὶὁιόγοςἦλ πρὸςηὸλ ζεόλ, θαὶζεὸςἦλ ὁιόγος

3. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. 4. În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.

5. Lumina luminează în întunerec, şi întunerecul n-a biruit-o.

Iată cum versifică poetul Ioan Ciorca Capit. 1, versetele 1-5 din Sf. Apostol Ioan:

1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. οὗηοςἦλ ἐλ ἀρχῇπρὸςηὸλ ζεόλ.

2. Acesta era întru început la Dumnezeu.. πάληα δη ・ αὐηοῦἐγέλεηο, θαὶχωρὶςαὐηοῦἐγέλεηο οὐδὲἕλ ὃγέγολελ.

3.Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. ἐλ αὐηῷδωὴἦλ, θαὶἡδωὴἦλ ηὸθῶςηῶλ ἀλζρώπωλ· 4. Întru El era viaţă şi viaţa era înaintea oamenilor. θαὶηὸθῶςἐλ ηῇζθοηίᾳθαίλεη, θαὶἡζθοηία αὐηὸοὐθαηέιαβελ.

5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o Ἐγέλεηο ἄλζρωποςἀπεζηαικέλοςπαρὰζεοῦ, ὄλοκα αὐηῷἸωάλλες·

1. N-a fost nici cerul, nici pământul, Ci, la-nceput, a fost Cuvântul.

Acest Cuvânt a fost, mereu, Alăturea cu Dumnezeu: Şi Dumnezeu, deci chiar Prea Sfântul, S-a dovedit a fi Cuvântul.

2. Pe Dumnezeu, necontenit De la-nceput - El L-a-nsoţit.

3. Tot ceea ce a fost creat, Numai prin El a fost durat; Nimic, din ce s-a pomenit, Fără de El, nu s-a zidit.

4. Măsura Lui, de viaţă-i plină, Iar ea-i a omului lumină.

5.Lumina-n beznă străluceşte, Iar bezna nu o biruieşte.

Am oferit aceste câteva exemple pentru a putea înţelege mecanismul de lucru al autorului a cărui transcriere poetică este mai de grabă analitică decât sintetică, ceea ce vine în avantajul cititorului. Dacă cineva îşi pune întrebarea la ce ar folosi să avem o Biblie versificată, răspunsul s-ar oferi simplu: versificările întotdeauna au ajutat memorizarea textelor mult mai uşor şi mai rapid decât scrierea în proză, fapt incontestabil şi întărit de declaraţiile tuturor actorilor care au experimentat acest adevăr ori de câte ori au avut de interpretat roluri versificate. Presupunând că, alături de o Biblie clasică, fiecare am avea şi această traducere în versuri, alternând textele pe care le citim, am căpăta dintr-o data senzaţia perceperii în stereo a comunicărilor urmărite, ceea ce ar fi un mare câştig pentru imaginaţia şi memoria

Părintele Bartolomeu Anania traduce mai nuanţat: 1. Întru 'nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era.

2. Acesta era dintru 'nceput la Dumnezeu; 3.toate printr' Însul s'au făcut din ceea ce s'a făcut.

4. Viaţa era într' Însul, şi viaţa era lumina oamenilor; 5. şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.

Traducerea lui Dimitrie Cornilescu: 1. La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu.

2. El era la început cu Dumnezeu.

83

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 noastră care este ajutată şi de sutele de frumoase ilustraţii cu subiecte biblice potrivite descrierilor din paginile respective.

Desigur, eu nu am citit toată această măreaţă lucrare filă cu filă, fiindcă orice Biblie nu trebuie citită ca un roman, chiar dacă autorul declară că o vede mai mult ca o opera literară decât religioasă. Ea poate fi studiată, pe sărite, în funcţie de versetele şi capitolele care ne interesează la un moment dat, dar ceea ce am citit până acum, oriunde am deschis aceste captivante pagini, m-a încântat. În primul rând am simţit că întreaga lucrare este o incontestabilă şi o ambiţioasă încercare de a muta uriaşul fluviu biblic al Vechiului şi Noului Testament de pe tărâmurile sfinte ale străvechii Palestine pe luminoasele noastre plaiuri mioritice. A fost o ambiţie auctorială uriaşă care, din fericire, a devenit o admirabilă reuşită a genialităţii valahe pe care analiştii viitorului s-ar putea să o simtă ca un experiment deosebit de interesant din punct de vedere literar, lingvistic şi din anumite perspective cultice, mai ales că, în cugetele cititorilor, versetele frumos ritmate şi pline de rigurozitate comunicativă, devin lejer penetrabile deoarece sclipesc de spirit descriptiv.

Michaela Al Orescu: Celesta vamă a poeziei O nouă plăcere estetică ne prilejuieşte domnul Nicolae VASILE, în roba de poet, prin cartea domniei sale intitulată ”Taxa lui Caron”, publicată la EditgrafBuzău, în anul 2014. Este vorba de o carte de versuri, trilingv, frumos ilustrată şi încununată cu versuri pe muzică. Este vorba de o muzică melodioasă, datorată compozitoarei şi pianistei Daniela STOICESCU, o muziciană de real talent. În mod deosebit, autorul-poet îl evocă pe Eminescu cel ”divin”, considerându-l drept unul dintre mântuitorii neamului românesc, trimis, jertfit, neascultat, nesprijinit în lupta sa şi adulat abia după ce l-am pierdut ca fiinţă! Suntem unul dintre puţinele neamuri care nu ştiu să-şi preţuiască valorile, sufocat de invidii, de lăcomie, de duşmănii.... În piesa intitulată ‖Alternativele creaţiei‖, poetul recunoaşte ca necesară la baza acesteia, a ‖scânteii‖ care să strălucească şi să încununeze efortul. În poemul intitulat ‖Creaţie divină‖, autorul preţuieşte ‖creaţia‖, ţine cont de eforturile omenirii, aceasta însă încununându-şi realizările cu trufie faţă de cei lipsiţi de idealuri înalte. Poetul elogiază lupta creatoare a umanităţii, dar nu-i scapă aspectele distrugătoare privind sănătatea planetei. În poezia intitulată ‖Flori de mărmânt‖, poetul apreciază că fiecare dintre noi ar trebui să ne dorim a lăsa în urmă o amintire frumoasă, ecou al preţuirii şi al iubirii. În poemul ‖Te caut‖, autorul, sufleteşte şi mental legat de sat, de amintirile copilăriei, mărturiseşte pierderea acelui colţ de paradis. În ‖Aşa vrei tu‖, nedezmințit suflet de poet, îşi mărturiseşte statornicia iubirii, în vis, în poezie....

Nu pot încheia această modestă prezentare a unei Opera Magna fără săl felicit călduros pe distinsul autor, atât în numele meu cât şi al multor români care, cu toţii, ar dori mult să aibă în mâinile lor o aşa măreaţă lucrare.

Numai că pentru a se putea împlini acest deziderat, autorităţile responsabile cu viaţa culturală a acestei ţări trebuie să se implice în posibilitatea de a se finanţa editarea Bibliei române versificate în tiraje care să o scoată din anonimat, impulsând-o să ajungă cât mai curând în Cartea Mondială a Recordurilor, după cum merită cu prisosinţă.

84

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Poezia ‖Iubire imposibilă‖, autorul evocă iubirea intimă dar şi pe cea manifestată faţă de ceilalţi.

Suflete largi, care pot îmbrățișa o lume, mai găsesc loc şi pentru propria fericire? se întreabă poetul în versurile intitulate ‖Sufletul tău‖.

Dublat de o formaţie ştiinţifică, poetul contemplă Universul construit pe număr, pe măsură şi pe combinaţii. El ştie că şi omul este înscris în această măsură dar acesta îşi ia libertatea de a evada spiritual din cercul legilor naturii; candoarea cu care schiţează un zâmbet, ori dorul sau tăria unui gând, nu au măsură; tot aşa, iubirea ori ura se pot măsura cu Infinitul.... În poemul intitulat ‖Taxa lui Caron‖, poetul consideră dragostea drept o călătorie într-o altă lume, de enigme, de nelinişte, preţul fiind emoţia împărtăşită sau nu, şi în acest din urmă caz, nefericirea fiind preţul plătit, prea ridicat , fapt care îl descurajează.

Poezia cu titlul ‖Gând‖ realizează o metaforă deosebită, ‖picăturile‖ de suferinţă, crescând împietrite până la urmă, ca speranţe şi ca decepţii, stalactite şi stalagmite.

O viziune amplă întâlnim în poemul ‖Infernul din noi‖: Ne naştem dintr-un vis paradisiac, ca să evoluăm într-un areal care implantează în noi binele şi răul (dacă nu cumva ele sunt atavice....). Cu aceste două porniri avem de luptat.... ‖Unde suntem?‖ este poezia care ne introduce într-o lume a cruzimii, a ipocriziei, a perfidiei, fiecare pas constituind un posibil pericol. ‖Iarna pe uliţă‖ se constituie într-un apel de jale şi de nelinişte în faţa estompării dintr-o realitate milenară, a imaginii satului, rădăcină istorică şi socială ameninţată.

Nostalgia tristă cu care îşi evocă poetul casa părintească, acum părăsită, străjuită doar de un rug de mure, ca umbră a tatălui şi de un tei, înmiresmând amintirea

mamei.... Copilăria, cu razele ei de soare, s-a risipit, ca şi întreaga familie.

Poemul intitulat ‖Oameni şi câini‖ ne atrage atenţia că aceşti ‖eroi‖ îşi pot schimba între ei atributele.... Printre oameni, câtă credinţă, devoţiune, prietenie, sinceritate, ataşament, chiar iubire poţi găsi, aşa cum le poţi găsi şi în lumea câinilor. Adorați de omul care are nevoie de tovărăşia lor, astăzi au fost izgoniți, flămânziţi şi ucişi. Ştiţi vreun câine care şi-a trădat stăpânul? În poezia ‖Artă sau muză?‖, poetul, contrariat de lumea desfăşurată în jurul său, este în stare să sacrifice arta, pentru aşi salva fericirea iubirii. Dar iubirea şi muza sunt contopite, iar sacrificiul se va întrupa în poezie.... ‖Îngeri pătaţi‖, poem cu trăsături filozofice, în care poetul se întreabă dacă viaţa, deşi ne naştem puri, ne alterează spiritul? Experienţa şi cunoştinţele picură otravă în sângele nostru? Dar un destin împlinit se construieşte prin lupta pentru viaţă! Este un păcat? ‖Şi totuşi trece!‖ este poezia care deplânge clipa de graţie care, odată pierdută, nu va mai fi regăsită.... ‖Taxa lui Caron‖ este o carte frumoasă, scrisă cu sufletul, etalată în trei limbi mult cultivate şi legănată pe ritmurile unei muzici încântătoare.

Michaela Al. Orescu: POEZIA, ÎN DREPTURILE EI! Am primit şi lecturat cu mare plăcere volumele „Inima, stea în devenire”, ediţia a doua, Editura Olimpias, 2008 şi „Dincolo de coline albastre”, Editura Armonii Culturale, 2013, ale domnului Ionel Marin. Poet de o delicată sensibilitate, legat mintal de permanenţele pământului natal, străvechi şi atât de bogat în comori spirituale şi materiale, autorul ne 85

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 dăruieşte o poezie cu majusculă, înnobilată de profunzime şi sinceritate. Înveşmântat în mantia de lumină, poetul păşeşte în Nirvana poeziei, animat de razele stelelor, „coame ale Divinităţii‖, în viziunea lui.

Din toate timpurile ne vin zvonuri ale provenienţelor stelare umane şi poetul o simte din instinct. Visul îi susţine zborul către „lumina cea neînserată‖, visează să îmblânzească Infinitul, „înălţându-şi un altar de lumină‖. Cu puterea gândului îşi croieşte „drum de mărgăritare‖ spre nemurire. Conştient şi convins de salvare prin visare, îşi recunoaşte destinul ales să atingă „universul de lumină din care a purces‖.

Poate ajungând pe aripile durerii, a simţit adierea Nirvanei, într-o măreaţă vindecare, după pilda Răstignitului care, în generozitatea lui, a demonstrat preţul iubirii!

Prinţ al cuvintelor, poetul păşeşte pe un drum ales de destinul său. „Din fântânile sacre ale cerului, sau încărcată de milenii, conştiinţa umană a concentrat sentimentul durerii în suflete, sentiment filtrat de poet, descoperind astfel iubirea sau împietrirea.

Memoria satului îi este vie, coagulată întrun „ţipăt de lumină‖ păstrător al tradiţiei ancestrale. În ascensiunea lui, poetul îşi caută echilibrul, între sceptic şi iluzie…descoperă „tărâmuri neştiute‖, în poeme de o frumuseţe nesfârşită, după ce „a învăţat să îngenuncheze pe geamăt‖(Simfonie în suflet); amintirile, irigate de „petale de sânge‖, se constituie într-o simfonie care îi domină sufletul.

Consolidat, „flămând şi însetat de azur‖, înoată în „clopote albe de miresme‖.

Prizonier în „arderea sfântă‖, în acest „freamăt divin‖, poetul înfrumuseţează până şi moartea, împodobind-o cu iubire…‖o pajişte de lumină‖…

Trecători pe Terra, popasul uceniciei spiritului, care depăşeşte materia, să fie îmbogăţit, ne îndeamnă poetul: „nu-i

ucideţi vieţii aura nestemată a clipelor‖ (Ipostaze).

Pentru poet, viaţa, această „ardere sfântă, freamăt divin‖, reprezintă susţinerea „în zborul către spirala galaxiilor, zămislind punţi spre lumina neînserată‖ (Omul, ardere sfântă).

Este vorba despre o mare poezie care prefigurează, în literatură, contactele visului actual cu viitoarele abordări cosmice, aşa cum un poet vizionar poate converti visul artistic într-un vis al ştiinţei …Dar zborul îndrăzneţ l-a ameţit şi se întoarce la tradiţie, exprimându-şi recunoştinţa faţă de Divinitate pentru care i-a dăruit fiinţa cu duh, cu spirit superior, capabil să îndure durerea dar şi fericirea, în stare de o creaţie cu care să se autodepăşească, el, cea mai înaltă fiinţă de pe Pământ. Înnobilat, poetul recunoaşte Divinului: „Ai altoit pe trup firav, Cuvântul Tău,/ Cu preţul sângelui înflorit‖ (Recunoştinţă). În faţa răutăţii, a abisului cotidian, creatorul se simte învingător…

Poezia lui IONEL MARIN, într-o pelerină modernă de vers alb, îmbogăţită prin metaforă şi încărcată de filozofie, înnobilată de mesaje înălţătoare, se constituie într-o voce singulară, originală, în mijlocul „rătăcirilor poetice‖ la modă, contemporane.

Poezie emoţionantă şi convingătoare, pledând pentru frumos şi peren, introspectiv, poetul se autodefineşte: „Şi fără bogăţii, poţi avea/ O lume înflorită, la picioare,/ Răni şi poveri poţi învinge/ Cu frumuseţea şi tăria inimii‖…(Din interiorul sinelui).

Dintru început , omul, răzbind din greu şi în genunchi, marea lui forţă genuină l-a ridicat, de la o luptă egoistă, la spiritualizare.

Confirmă poetul: „Vulcan de iubire,/ La temelia timpului, Omul,/ Torent nestins de vise şi doruri/ Cu poteci interioare, de lumină,/ A învăţat zborul spre înălţimi‖.

86

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Poetul este conştient de faptul că totul este chezăşuit de efortul său fără limită, în aspiraţia lui spre sublim: „Multe trepte de urcuş/ Ne vor duce cândva către/ Ţărmurile tainice ale eternităţii‖ (Trepte de urcuş). Înconjurat de metafore, poetul întrevede cum zboară caii vremii halucinant/ Şi duc cu ei/ Perpetua trăire‖. În zbor spre piscurile vieţii, poetul -făclier- respiră „vibraţiile frenetice ale materiei‖ (Sunt doar un făclier).

Ca misionar, investit cu forţa speranţei şi binecuvântarea frumosului, mărturiseşte: „Încerc, cu smerenie, să duc/ Traista cu vise, amăgiri şi…/ Cu poveri ale lumii,…‖S-ajung la izvorul cel sfânt‖…‖Şi pictează pe chipuri/ Aripi din cuvinte‖; „Poetul rămâne ecoul viu,/ Umbră fascinantă a clopotului…/ Şi neliniştea din cuvânt‖ (Clopotul topit în sunet), titlu care el însuşi, constituie un poem.

Dar, în curgerea mărturisirilor sale, IONEL MARIN îşi dezvăluie neliniştile pe care, o clipă, le lasă să-al apese: „Acesta sunt eu, o umbră vie,/ Rătăcind pe alei necunoscute,/ Un călător grăbit, cu vise sfâşiate/ Şi răni necicatrizate de crinii verii…‖(Pasăre cu aripi frânte).

Elan, o clipă abătut, sub apăsarea dogmei, încearcă să se reconstruiască: „Ne-am născut din înălţimi necuprinse‖…‖Într-un târziu, am înţeles că doar/ Gingăşia creşte nuferi ai gândurilor,/ Care vor pluti sub cupola smereniei (Pur şi simplu). „Îţi sunt, Doamne, îndatorat/ Că fiinţă mi-ai dăruit/ Cu duh/ în doruri nestinse,/ Ai altoit pe trup firav/ Cuvântul Tău‖. Şi totuşi, poetul visează zborul temerar, în straturile de aer tare, zbor care l-a întâlnit cu realitatea cosmică. Şi numai curajul şi mândria lui de om l-a ridicat - şi în vis - şi aevea - peste condiţia lui iniţială. Poezia lui IONEL MARIN ne vorbeşte despre delicata lui sensibilitate, o sinceritate strict necesară poeziei , formă de confesiune dar şi de trezire a lucidităţii, o imagine a gândirii, concreteţe a visului, cutremurarea

a dorului, o convertire a tristeţii în jubilarea izbânzii. Îmbrăcată în mantia metaforei, poezia lui sugerează gloria şi durerea cosmosului, ca şi ale omului, lacrimă picurată din Infinit.

Poetul îşi cântă copilăria, legată de ancestralul pământului natal; îşi geme durerile şi îşi cântă dorurile, cum numai un popor ca al nostru o poate face, atât de vechi, atât de bogat şi atât de nedreptăţit…

Neînfrânt în speranţe, aşteaptă o renaştere, la care, în felul lui, frumos, luptă să o susţină!

Cezarina Adamescu: O VÂRSTĂ A CANDORII ÎN POEZIE Olimpia Sava, Petale de suflet, Editura Olimpias, Galaţi, 2014 Numai o dragoste nesfârşită poate anima pe cineva să dăruiască atât de mult.

Este adevărat impresionant palmaresul scriitoarei pentru copii Olimpia Sava care se străduieşte de peste 16 ani să aducă bucuria cuvântului printre copii, cărora le-a fost învăţătoare, profesoară, bibliotecară, pedagog, un exemplu de dascăl care, întreaga viaţă i-a slujit pe copii.

Greu de trecut în revistă, chiar şi pentru această prodigioasă autoare, toate titlurile pe care le-a semnat cu numele ei, sau cele pe care le-a editat sub propria îngrijire, începând cu anul 1998 – anul debutului cu admirabila carte „Pisicuţe răsfăţate‖.

Universul scrierilor ei e atât de variat, încât nu cred că a rămas domeniu neabordat, de la teme ecologice despre poluare, pământ, apă, aer, la animale, păsări, plante, insecte, peşti, reptile dar şi despre copul uman, despre circulaţia rutieră, despre SIDA, droguri, nutriţie, drepturile copilului, volume de ghicitori, povestioare hazlii foarte nostime şi educative.

87

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 locuiesc pe pământ, în apă, în aer şi pe care, Olimpia Sava – cu haru-i cunoscut – le transformă în personaje.

Copiii curioşi pot afla ce visează un pisoi - şi ce altceva decât „râu de lapte şi smântână, / caş adus de la o stână, / Peşte, carne şi plăcinte, / Cât nu poţi cuprinde-n minte!‖ Şi aşa cum sună vorba străveche, „Vrabia mălai visează‖ – şi visurile pisicuţei cu pricina sunt neobişnuite. Căci doar în vis dulăul o invită amabil la masă, iar şoriceii o numesc „stăpâna lor‖.

Ceea ce se observă la Olimpia Sava este stăpânirea perfectă a mijloacelor de expresie artistică, a noţiunilor de teorie a versificaţiei, a limbajului simplu, direct, interactiv, adresat celor mici, o dexteritate vădită în versificaţie şi o fantezie care îi permite să facă din orice cuvânt, o poveste în versuri. Dar mai presus de toate, poeziile ei degajă o căldură maternă deosebită ca şi când ar vrea să-i ia sub aripa ei ocrotitoare, pe toţi copiii lumii.

E o mare artă să pătrunzi până la înţelegerea copiilor, să le oferi astfel de jucării literare, încât ei să dorească să afle cât mai multe, cultivându-le simţul estetic, dragostea pentru limba română, curiozitatea pentru tainele naturii, educarea în spirit estetic şi al lecturilor folositoare, care ţine, atât din profesiunea vocaţională de dascăl, cât şi din cea de bibliotecară.

Dar autoarea merge mai departe, cu o latură didactic-moralizatoare, învăţându-i pe cei mici cum să deosebească binele de rău, ce trebuie să accepte şi ce să refuze în comportamentul lor, cum să fie politicoşi, să nu mintă, să nu vorbească urât, să nu se certe şi, în general, să fie ascultători şi respectuoşi. Ilustrând cu exemple din viaţa animalelor şi peştilor, în stilul fabulistic cunoscut, Olimpia Sava inventează povestioare în versuri, cu morală sau cel puţin cu o concluzie care ţine loc de morală. Fiecare poezie are un conţinut educativ, un miez, bazat pe exemple luate din lumea înconjurătoare.

Olimpia Sava s-a aplecat cu luare aminte asupra educării în spirit religios a copiilor, prezentând vieţile sfinţilor pe tot parcursul anului liturgic, începând de la Sfinţii Evanghelişti, Sfinţii Prooroci, Sfinţii ocrotitori ai neamului, Sfinţi căsătoriţi, stâlpnici, Sfinţi copii, Sfinţi zăvorâţi, purtători de lanţuri, Sfinţi pustnici, Sfinte Muceniţe, Sfinţi militari, Sfinţi nebuni pentru Hristos, Sfinţi din os domnesc şi împărătesc. Şi toate aceste cărţi scrise în versuri cu ritm şi rimă, după canoanele versului clasic. Pentru toate categoriile de vârstă, începând cu preşcolari şi şcolari mici, Olimpia Sava a găsit cuvintele cele mai gingaşe, cele mai potrivite pentru înţelegerea mesajului, indiferent de domeniul abordat.

Poveşti moralizatoare în versuri conţin şi volumele „Personaje tâlcuite‖ şi „Regăsite universuri‖, scrise într-un limbaj accesibil, cu o bogăţie a mijloacelor de expresie proprie vârstelor mici, receptive la noutate.

Pentru prima clasă, Olimpia Sava a scris „Alfabetul jucăuş‖, „Vreau să-nvăţ o poezie‖; „Şi căţeii tot copii‖; „În pădure‖; „Să iubim animalele‖; „Numai faptele vorbesc‖; „Învârtind cuvintele‖; „Simfonia naturii‖.

Un domeniu predilect al autoarei este şi arta dramatică, Olimpia Sava abordând acest gen cu mult succes în scenete amuzante, educative, încă de la Grupa O, urmărind în felul acesta o dublă finalitate: să le ofere copiilor un prilej de distracţie şi să-i facă să îndrăgească teatrul.

Anul 2014 i-a prilejuit autoarei, în afară de volumul prezent, scrierea şi publicarea a 3 volume pentru copii: „Numai faptele vorbesc‖, „Învârtind cuvintele‖ şi „Sinfonia naturii‖.

Aplecându-ne mai cu luare aminte asupra volumului „Petale de suflet‖ observăm încă de la prima vedere, o paletă extraordinar de bogată de subiecte din natura înconjurătoare, începând cu fenomenele naturale, cu anotimpurile ciclice şi cu toate fiinţele şi făpturile care 88

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 S-ar putea spune despre Olimpia Sava că se exprimă mai bine în versuri decât în vorbirea curentă şi că această naturaleţe în versificaţie îi vine spontan, fără nici o dificultate.

Celebrele ei personaje create de-a lungul anilor: Motanul Pintilie, Pisicuţa Buxy, Căţeluşa Lessi au ajuns pe buzele sutelor şi miilor de copii de grădiniţă, de ciclu primar şi chiar de cel gimnazial.

Unul din cele mai cunoscute şi mai îndrăgite personaje, Motanul Pintilie, cel care „bagă spaima-n şoricime‖, fură o bucată grasă de friptură, dar e mângâiat pe spinare cu un retevei. Şi deşi l-a supărat pe cel mai mic dintre nepoţi, cu fapta-i necugetată, acesta simte că prietenul Pintilie „e la mare ananghie‖ şi-l salvează din ghearele dulăului. „Alt motan, tot Pintilie‖ - din vânător pofticios de puişori, devine apărător al lor, adică, „un motan de omenie‖. „Pisicuţa Buxy‖ – e primită în dar şi e „Foarte mică şi pufoasă, / Speriată, dar frumoasă‖.

Autoarea lasă fanteziei copiilor plăcerea de a o colora cum vor ei. Felul acesta de poezii – interactive, care solicită copilul cu întrebări şi activităţi manuale, ba să le şi pună un nume personajelor – este foarte atractiv şi copiii intră numaidecât în joc, fiindcă se ştie că imaginaţia lor nu are limite.

Structural şi afectiv, Olimpia Sava se apropie de Otilia Cazimir, ale cărei poezii ne-au fermecat copilăria şi ne mai cuceresc şi azi, după zeci de ani.

Uşurinţa ei în versificaţie şi bogăţia tematică face trimitere, însă, şi la o altă mare poetă, îndrăgostită de universul copilăresc: Nina Cassian şi mai în zilele noastre, de Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Marin Sorescu.

Curtea, ograda, uliţa, grădina, livada, lacul, iazul, sunt locurile propice desfăşurării adevăratelor poveşti lirice ale Olimpiei Sava. Acesta este universul mic, plin de taine, de întâmplări neprevăzute cu

animale mici şi gâze, pe care copilul învaţă să-l descopere. Şi Olimpia Sava îl ajută, îi arată, şi, cu răbdarea specifică unui cadru didactic, îi explică şi-i descifrează orice lucru, orice fenomen sau vietate necunoscute încă de cel aflat la vârsta cunoaşterii. E o adevărată aventură, nu numai să zburzi printre răzoare sau prin iarba plină de rouă a grădinii bunicii, dar şi printre filele unei cărţi, unde poţi întâlni poveşti şi desene atractive care-ţi suscită interesul şi imaginaţia. Aşa înveţi, întâi teoretic, atâtea minunăţii despre natură, pe care le vei putea vedea şi pipăi la un moment dat.

Cartea îţi deschide doar poarta spre lumea minunată a „celor care nu cuvântă‖- după sintagma unui alt mare povestitor pentru copii, Emil Gârleanu.

Puterea de seducţie consistă şi în faptul că Olimpia Sava ştie să se copilărească minunat, că sufletul i-a rămas intact, chiar şi la această vârstă şi că totdeauna va găsi „acel ceva” care se află doar în interiorul fiinţelor binecuvântate de Dumnezeu: candoarea, gingăşia, delicateţea, generozitatea, spiritul ludic, toate acestea ajutând-o în demersul ei liric închinat celor mici.

Faptul că s-a dedicat total acestui gen de literatură, prea puţin abordat de scriitori, e o dovadă în plus de generozitate şi iubire.

Copilul învaţă din aceste povestioare în versuri trăsăturile caracteristice fiecărei specii de animale, flori, gâze, păsări, peşti, modul cum pot fi îngrijite şi ocrotite, foloasele pe care le aduc, dăunătorii de care trebuie să-i ferim şi multe alte cunoştinţe de acest gen.

Miracolul ieşirii puişorilor din ouă, miracolul naşterii oricărei vietăţi în natură – este copleşitor şi copilul e dornic în fiecare clipă să descifreze aceste taine.

Olimpia Sava în poeziile ei strecoară şi vorbe înţelepte, proverbe, zicători, aforisme care vin în sprijinul relatării ei şi le uşurează copiilor înţelegerea, adăugând 89

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 un plus de savoare fiecărui poem. Aceste proverbe sunt adaptate după cerinţele versificaţiei, dar uşor recognoscibile: „Când pisica nu-i acasă...‖; „Nu poţi prinde doi iepuri deodată‖; „Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă‖; „Tot în casa ta-i mai bine!‖ ş.a. – prin aceasta apropriindu-se de marele nostru povestitor pentru copii, Ion Creangă, care folosea proverbul foarte des ca să-şi ilustreze păţaniile din copilărie.

Dar şi expresii uzuale intrate în vocabularul modern al copiilor, chiar dacă nu parte din lexicul românesc: „Petrecerea e şic‖; „Pot să-i pun eu pumnu-n gură‖; „Mama mia!‖; „Acum e altă viaţă!‖; „E rea în clanţă‖; „Fără muncă nu e pâine‖; „Muşchii lui au vrut‖; „Câini ce au colaci în coadă‖; „Pofta să ţi-o pui în cui‖ ş.a., expresii împrumutate dar foarte sugestive.

Onomastica personajelor e şi ea foarte amuzantă. Şoricelul Gustă tot, Ronţăilă, dar şi numele arhicunoscute: Zdreanţă, Lăbuş, Azor, Grivei, Chiţ-Chiţ.

Un anume personaj, un căţeluş lovit, ne duce înapoi cu gândul la „Căţeluşul şchiop‖ al Elenei Farago, dar acesta este un căţel al străzii, lovit de toţi. Altul e tare necăjit că mama lui a plecat să caute în containere de mâncare, dar, pe când se tânguia de foame, vede alături o cutiuţă cu un alt căţeluş, părăsit de mama lui, care scheaună singurel.

Autoarea invită la dragoste şi milă faţă de animale şi-i învaţă pe copii bunătatea şi generozitatea. Tema căţeilor abandonaţi este reluată în mai multe poezii.

Folosind exemple din lumea vieţuitoarelor, autoarea îi învaţă pe copii să aibă un comportament bun în relaţie cu ceilalţi, să fie generoşi şi darnici cu cei mai puţin înzestraţi şi nefericiţi.

De remarcat, jocul diminutivelor: fluturel, motănel, covrigel, papucel, căţel, băieţel, osicior, mititel, nepoţel, greierel, firicel, fripturică, gândăcel, albinuţa, puricei, prânzişor ş.a., specific limbajului mămicilor cu copiii lor.

Mai sunt şi alte vietăţi, în afară de pisicuţe, şoricei şi căţei: albina, libelula, bondarul, buburuza, greieraşul, ţânţarul – lacom la ciupit, căruia i se atribuie patru poezii, fel de fel de gâze mici, cărora le sunt dedicate poezii savuroase.

Broscuţa este şi ea eroină de poezie.

Alte personaje: Riţa-Veveriţa, Domnul Melc, Iepuraşul, Măgăruşul, Lupul sanitar, Roşcata Vulpe şi Moş Martin, Moş Arici, Puişorul Pufulici, Purceluşul Murdărici.

Sunt motive cunoscute din literatura de profil, unele adaptate, altele inedite, dar foarte atractive şi amuzante.

Incontestabil, vedeta este Hoţomana de vulpe, care când este evlavioasă, când nesătulă, când „bandită‖.

La bunici poţi întâlni tot neamul vieţuitoarelor, la fel ca-n „Ferma animalelor‖: boul, vaca, un viţel, un căluţ,

Dintre figurile de stil, cea mai frecventă e, bineînţeles, personificarea, apoi metafora, epitetul, comparaţia.

Un adevărat banchet dau şoriceii când pisica e plecată de acasă, cu multe bunătăţi ispititoare.

Tot hoinărind prin lumea pisicească şi cea şoricească, se ajunge la următoarea situaţie: copilul îi îndrăgeşte foarte mult şi se amuză de aceşti micuţi prieteni.

Foarte amuzantă este istoria cu „Şoşonul lui Andrei‖ – în care se ascunde ceva şi „Se agită-aşa de tare, / Că şoşonul parcă sare‖. Ba mai scoate şi un chiţăit şi sare din şoşon, speriindu-i şi pe motănelul Tomel şi pe Andrei, stăpânul încălţămintei.

Tare amuzanţi şi drăgălaşi sunt pisoiaşii în orice ipostază s-ar afla.

Dar unii sunt de-a dreptul irezistibili. Şi ştiu cum să se facă iubiţi. Tot urmărind istorioarele cu motani şi şoricei, ne vin în gând minunatele desene animate ale părintelui desenului animat, Walt Diesney, „Tom şi Jerry‖ şi pactizăm cu cei slabi şi mici dar isteţi nevoie mare, aşa cum e năstruşnicul Jerry, care-l păcăleşte mereu pe motanul Tom. 90

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 iapa şi un mânz drăguţ, un berbec şi o mioară, capra, ţapul şi o iadă, un purcel neastâmpărat, un pisoi şi un căţel, puişori şi multe alte lighioane pe care copilul le învaţă treptat pe fiecare, după specie şi caracteristici. Şi în natură se întâmplă ca unii să ia casa altora: vrăbiuţa a ocupat cuibul rândunicii care, rămânând fără căsuţă, e ajutată de suratele ei, care fac clacă şi-i clădesc un cuib nou.

De pe uscat, din ogradă, autoarea trece şi pe apă, unde păsările acvatice, pe frig şi furtună, sunt epuizate de oboseală, până când, un grup de pelicani, prieteni de nădejde, se oferă să le servească drept insule primitoare pentru puţină odihnă.

Poeziile Olimpiei Sava sunt aproape toate, de un optimism molipsitor, ele se termină cu bine, vieţuitoarele găsesc salvare şi ajutor totdeauna şi atunci când cineva le doreşte răul, este pedepsit.

Lumea creată de ea este aproape perfectă.

Până şi cioara are trei pui care-s cei mai frumoşi şi se mândreşte cu ei.

Uneori, autoarea, plină de compasiune, deplânge soarta vrăbiuţei care e nevoită să ierneze în frig şi zăpadă, în copacii îngheţaţi dar şi soarta cucului care e o pasăre orfană, dar şi bobocul pierdut pe islaz care nu mai ştie drumul către casă, îi stârneşte mila.

Olimpia Sava scrie frumos şi curat, după sufletul ei.

Ea manifestă o mare îngăduinţă şi afecţiune pentru oameni şi animale şi nu concepe răul din jur. De aceea, caută mereu să-l îndrepte, cum se pricepe mai bine. Chiar şi cu mijloacele de care dispune. Cu poezia ei, adică.

Ea a găsit această armă sublimă, care nu produce răni, spre a îndrepta răul din lume.

Cuvântul ei e tămăduitor, e înălţător, edificator, împăciuitor, e plin de blândeţe şi duioşie maternă, incapabil de ură. E un cuvânt ziditor de catedrale în suflet.

Prin cărţile ei, Olimpia Sava a clădit o lume mai bună, mai frumoasă. O lume în

care copiii pot creşte fără teamă, protejaţi şi fericiţi. Ea transmite mesaje benefice tuturor, prin glasul micilor vietăţi inventate de ea: „Puiul neascultător / Vă transmite tuturor: / Toţi copiii ce-s cuminţi / Şi ascultă de părinţi // Bine fi-vor sfătuiţi / / Şi vor creşte fericiţi‖(Puiul neascultător). În lumea Olimpiei Sava chiar şi orătăniile adoptă puişori. În ogradă sunt nenumărate exemple. E un îndemn pentru oameni.

Familia e foarte importantă şi rolul mamei, definitoriu. Copiii îşi cinstesc părinţii.

O altă secvenţă importantă e cea a lumii florilor: Garofiţa, Crizantema, Nufărul, tot neamul floral este plantat în pagina albă şi răspândesc parfum.

Sărbătorile de iarnă cu bucuria Naşterii Pruncuşorului Iisus, au loc principal şi ele în carte. Moş Niculae e un personaj cu semnificaţii deosebite, plin de surprize, îndrăgit de copii ca şi Moş Crăciun.

Jocurile specifice acestui anotimp sunt mult căutate de copii. Solstiţiul de iarnă e aşteptat fiindcă, imediat după el urmează marea Sărbătoare a Crăciunului. Marea sărbătoare a Naşterii Domnului este versificată admirabil, sub forma unei istorisiri.

Marile valori morale sunt puse în prim plan: prietenia, dăruirea, caritatea, fapta bună.

Rotirea firească a anotimpurilor, aduce în curând primăvara pe meleaguri, cu toată cohorta plantelor şi florilor, cu sărbătoarea Mărţişorului şi cea a Sfintelor Paşti.

Temele, chiar schimbate, îşi găsesc cadru lor natural.

Autoarea îndrăgeşte pastelul şi cântă natura în toate nuanţele ei.

Olimpia Sava abordează şi specia literară a legendei în versuri, în „Bine faci, bine găseşti‖, ori legende noi ca „Învingătoarea‖.

Personaje de poveste cum sunt: Zâna Iarnă, Zâna Primăvară, Zâna Florilor, Zâna Vară, Zâna Fluture, Raza de Soare, Zâna Distracţiei, Zâna Dansului, Zâna Apelor, Zâna Ploaie, Zâna Curcubeu, Zâna 91

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Toamnă, se întrec să-i distreze pe copii şi să se facă îndrăgite.

Toate poeziile exultă o bucurie a trăirii care izvorăşte dintr-o viaţă împlinită, binecuvântată de Dumnezeu, în care valorile fundamentale: Familia, Patria, Societatea, Educaţia au rol primordial.

Cartea este bună pentru toate vârstele, pentru că te întoarce într-o lume a candorii şi a marilor idealuri la care râvnim fiecare.

mineritul pare doar o poveste gri. Cum ai văzut tu viaţa ta de la Ciudanoviţa?

Ben Todică: Însemna forfotă, mulţime de oameni de diferite etnii şi funcţii, multiculturalism, entuziasm, mister, sete de a cunoaşte şi izbândi, prietenii, cultură, înţelepciune, dezvăluiri, achiziţii de talent şi, cel mai important lucru pentru toţi, banii. Aici nu era diferenţă de clasă. Toţi eram la fel de săraci şi posedam doar sufletul. Unii conduceau, alţii se lăsau conduşi, iar în mod special, la Ciudanoviţa erau şi pușcăriași, deci şi securitate, armată şi dacă sunt mulţi bani pentru că minerii câştigau de cinci ori mai mult decât unul într-o fabrică obişnuită, atunci erau din plin: mâncare, băutură şi distracţii. Şi, unde e băutură e şi bătaie, violuri, furturi, evadări, accidente şi sinucideri, iar în final, să nu-i uit pe cei bolnavi de tuberculoză, silicoză şi radiaţii. În mulţimea de mii de locuitori să nu uităm copiii, să nu mă uit pe mine, care am trăit raiul pe pământ, raiul tuturor celor mari care au scris despre el. Eu aici am crescut şi am descoperit lumea şi nu am avut etalon de măsură ca cei maturi care au venit aici să-şi construiască o viaţă văzută sau visată.

Povestea gri apare după deziluzie şi înfrângere, prin neatingerea scopului sau a nenorocului. Cazul morţilor şi apoi a schimbării regimului care a schimbat toate orânduielile devenite de o viaţă lege. După ce ai visat o viaţă să-ţi faci o casă şi să te aduni pentru o pensie fericită la bătrâneţe, a venit prăpădul şi ai pierdut totul. Griul a devenit dintr-o dată griul ţării. În Ciudanoviţa, am prins aripi şi am început să visez frumos până în momentul în care am ieşit din ea.

C.M.: De unde a apărut dragostea ta pentru film?

B.T.: Dragostea pentru film a început în sala cinema. La început, aveam două în Ciudanoviţa, unul vechi într-o baracă, peste râu de vechea Poştă, lângă cazarma pompierilor unde mergeam cu părinţii când apărea câte un film renumit adus din

Cristina MIHAI: Intraductibilul dor de la capătul Pământului

Interviu cu cineastul Ben Todică din Melbourne (Australia) Pe Ben Todică l-am cunoscut prin intermediul internetului. Aşa i-am ascultat emisiunile de radio, în limba română, aşa am conversat şi tot aşa, i-am citit cartea.

Cred că ceea ce impresionează la Ben este franchețea trăită cu ochii şi sufletul mari, deschişi, spre un final fericit. Viața lui este una de film hollywoodian, o viață aninată între lumea minerilor şi cea a poveştilor pe celuloid, o viață împărțită între lumea comunistă şi cea capitalistă, între emisfera nordică şi cea sudică.

Vă propun să-l descoperim împreună pe acest neobosit truditor pentru păstrarea unei identități româneşti în Australia, fără ca să sufoce nicidecum deschiderea lui şi a noastră, spre marea lume care ne înconjoară.

Cristina Mihai: Ce a însemnat să trăieşti într-o zonă minieră? Pentru cei de azi, 92

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Rusia şi, unul nou, în Casa de Cultură construită din cărămidă dublă. Lumea stătea frumos la rând. Intrau mai întâi civilii, apoi câte un pluton militar şi foarte rar, pușcăriași. Eram pentru prima dată în viaţa mea într-un mare amestec de oameni, care stăteau cu feţele ţintite spre ecran, râzând sau plângând în funcţie de cum se derulau imaginile pe ecran. În acel moment, am fost sedus de magia filmului, de acea forţă care avea puterea de a face omul fericit. De aici, a început călătoria mea, urmând razele de pe ecran prin vizete în cabina de proiecţie. Dacă stau să mă gândesc, de fapt filmul m-a ales pe mine.

Au trecut câţiva ani şi, la scăldat, am descoperit ceva sclipitor pe fundul râului.

Erau bucăţele de film în culori de 35 mm, aduse de ape. Am pornit în susul râului, căutând noi bucăţi, până am ajuns în spatele cinematografului, în locul unde operatorii aruncau resturile de film, care se rupeau în timpul proiecţiilor. Am ajuns ucenic de mic în cabina de proiecţie, unde am simţit mirosul de celuloid, zumzetul aparatelor, vocea actorilor, luptele şi muzica care m-au sedus. Am descoperit limbajul şi ritmul filmic, povestea... « Deci, de aici vine magia care aduce fericirea », mi-am zis şi, din acel moment, mi-am dorit să fiu parte din această lume.

C.M.: Ştiu că ai avut ocazia să-l întâlneşti pe Sergiu Nicolaescu şi, mă gândesc, şi alţi mari cineaşti. Descrie-ne puţin perioada aceea a unor orizonturi culturale care astăzi par îngropate demult în lumea avidă de bani.

B.T.: La vârsta de 12 ani mi-am cumpărat primul meu aparat de filmat de 8 mm, am descoperit cine-amatorismul şi am înfiinţat Cineclubul Apollo din Ciudanoviţa. Mai întâi independent şi, pe urmă, sub umbrela sindicatului de la UCMMA Bocşa, apoi Exploatarea Minieră Banat din Ciudanoviţa şi Oraviţa.

De acolo, am început să particip la festivalurile de film din ţară. Am visat să organizez un festival de film la Oraviţa,

unde să-l invit ca preşedinte al juriului pe Sergiu Nicolaescu. De ce el? Pentru că îi admiram filmele şi, în mod special, pentru că am avut ocazia să-l întâlnesc într-un concediu pe faleza de la Eforie Nord, unde am făcut un filmuleţ cu el de un minut jumate. L-am rugat să mă lase să-l filmez.

El mi-a examinat aparatul de filmat Meopta de 8mm şi apoi mi-a zis : « Ce vrei să fac? » Bucuros, l-am rugat : ― Coborâţi în nisip, apoi urcaţi pe faleză, vă uitaţi în dreapta, apoi în stânga, alegeţi stânga şi vă îndepărtaţi spre oraş.― Aşa a şi făcut, i-am strigat « Motor! » şi a executat instrucţiunile mele şi la comanda mea de « Stop! », a venit la mine, mi-a urat succes şi ne-am despărţit. Filmul meu începea astfel: Apollo Film prezintă un film cu Sergiu Nicolaescu, Scenariul şi Regia, Benoni Todică. După ce am developat filmul şi l-am montat, am fost la Bucureşti la el acasă ca să îl arăt, însă, din păcate, am găsit-o doar pe mama lui acasă.

Nu am ajuns să-i arăt nici filmul şi nici festivalul n-am reuşit să-l organizez pentru că am fugit din ţară. Pasiunea filmului este foarte costisitoare şi, dacă nu ar fi existat sindicatul care să-ţi ofere ajutor financiar, material şi şcolarizare, iubitorii de film care nu aveau şansa să intre la IATC, nu ar fi avut nici şansa să se exprime prin acest format. Cine-amatorismul luase amploare în Romania anilor ‘70 şi, participând aproape lunar la festivalurile de film organizate prin judeţele ţării, am avut ocazia să-i cunosc pe unii dintre cei mai mari realizatori şi critici de film din România. Am avut şi experienţa « Oscarului », atunci când filmuleţul meu « Perseverenţa », realizat pentru Casa Pionerului din Oraviţa, a luat Marele Premiu pe ţară.

C.M. : Cum te-ai simţit, cum a fost atmosfera la festivalul unde ai luat premiul pentru primul tău film, cel cu Casa Pionerilor din Oraviţa? Filmul finalizat lam înmânat directorului Casei Pionierului, prof. Viorel Sperlea şi, după festival, într-o 93

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 dimineaţă, pe la şapte aud vocea educatoarei de la a cărei grădiniţă am folosit copii şi pe ea ca actori în film, că mă felicita. Auzise la radio, la Buletinul de ştiri, de succesul filmului.

La Casa Pionierului, directorul avea ochii în lacrimi când mi-a mulţumit, spunândumi că el credea că va muri fără să-şi imagineze că vreodată va fi fost posibil să audă şi de ei ţara şi, iată, deveniseră cei mai importanţi pentru judeţ. După acest succes, au început să-i doteze cu tot ce le trebuia. Din acel moment, nu mi-a mai trebuit să mai întrec pe nimeni în festival, însă eu am câştigat premii şi cu alte filme, primind medalii, trofee şi menţiuni de la mai multe personalităţi: Florian Potra, critic de film, Călin Căliman, regizorii Alecu Croitoru, Bob Călinescu, Alexandru Satmari, Geo Saizescu şi mulţi alţii.

Teatru Vasile GROZA

PĂLĂRIERUL -piesă de teatru pentru copii(urmare din numărul anterior)

Festivalurile durau câteva zile şi erau construite pe calapodul celor de la Cannes, cu festivităţi, mese, baluri, conferinţe de presă, excursii, ședințe, seminarii etc.

Participau cineaşti din toată ţara de la instituţii, şcoli şi universităţi. Veneau câte 3-4 membri de cine-club şi se adunau în număr mare, plus spectatorii în sălile de proiecţie, pentru că atunci când erau multe filme, proiecţiile erau câteodată împărţite pe categorii- filme artistice, documentare sau pentru copii şi erau proiectate în săli diferite, mai mici.

Nu era uşor ca tu, un om modest de pe un şantier minier, să baţi intelectuali şi studenţi specializaţi în domeniu.

Rezultatele mele bune au fost obţinute pentru că nu am fost conştient de aceste diferenţe, ci doar că am fost sincer în realizarea lor şi, poate, această sinceritate şi modestie le-a făcut originale şi atractive pentru juriile care erau formate uneori şi din câte 10 persoane, oameni specialişti din diferite domenii ale culturii române.

Piesa de teatru „Pălărierul”, din cartea „Teatru pentru copii”, autor Vasile GROZA, este o poveste muzicală: -muzica: Mihai Constantinescu -costume: Alexandra Fântâneru -coregrafia: Petruţa Lalu -scenariu:Vasile Groza -regia: Elena Fântâneru Distribuţia: 17 elevi ai Şcolii generale „Regina Maria” din comuna Vintileasca, judeţul Vrancea

(va urma) 94

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Şi ce coadă Umblă vulpea Toți coada să i-o vadă.

Ursul vrea ca să i-o ia Aflând că e coada sa!

Vulpea s-audă nu vrea Vulpea!...

Personajele: 1. MORMĂILĂ – URSUL 2. GIMIŞORA – MAIMUŢA 3. RIŢA – VULPIŢA 4. CHIŢ – ŞORICELUL 5. NĂUCUL – LUPUL 6. GOGOMANUL – MOTANUL 7. ILUZIONISTUL – IEPURAŞUL PĂLĂRIE 8. LĂBUŞ – CĂŢELUL

Refren: Hai dă-mi coada Nu-ți dau coada Ba mi-o dai că-i coada mea Nu-ți dau coada Nu-ți dau coada, Ce dovadă poți avea?!...

ILUZIONISTUL:

Hai dă-mi coada Nu-ți dau coada Ba mi-o dai că-i coada mea Nu-ți dau coada Nu-ți dau coada, Ce dovadă poți avea?!...

Fără coadă, fără coadă Mormăilă se întreabă Lacul s-o fi dezgheţat Să-şi ia coada ce-a lăsat!?

Fără să-şi fi-nchipuit Că vulpea l-a păcălit Luându-i coada stufoasă Coada de la el rămasă!

MORMĂILĂ: Vreau să-mi dai coada-napoi Vulpe hoaţă sau vulpoi.

Vreau să-mi dai coada-napoi Vulpe hoaţă sau vulpoi.

Hai copii strigați și voi Să-mi dea coada înapoi Să-și pună coadă de cal Sau o coadă de măgar Și să behăie de-ndată Să ne dea ora exactă!

RIŢA: Bate talpa la podea Uite, uite, uite-aşa Asta este coada mea Uite, uite-aşa!

Cine vrea ca să mi-o ia Uite, uite, uite-aşa Să-şi ia gândul de la ea Este coada mea!

Bate talpa la podea Uite, uite, uite-aşa Asta este coada mea Uite, uite-aşa!

Cine vrea ca să mi-o ia Uite, uite, uite-aşa Să-şi ia gândul de la ea Este coada mea!

Ce părere-aveţi copii?

Vulpea este prea șireată. (toate animalele) Coadă, coadă Şi ce coadă Umblă vulpea Toți coada să i-o vadă.

Ursul vrea ca să i-o ia Aflând că e coada sa!

Vulpea s-audă nu vrea Vulpea!...

CÂNTEC: Coadă, coadă 95

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 GIMIȘORA:

(apare lupul) Să te bage el la zdup.

Să vedem dacă mai ţine Să-l prosteşti ca şi pe mine.

Ursul zic, are dreptate Eu am fost de ei aproape.

Mă uitam dintr-un copac Când vulpea-și făcea de cap O zi el în coadă-a stat Până apa a-nghețat Și n-a stat așa, vezi Doamne A stat că murea de foame!

NĂUCUL: Tu încerci să-mi stai în drum Te jupoi de piele-acum De-o să bagi câinii în boală Vulpe cu pielea goală!

Toate găinile să dorească Cu mare foc să te ciupească Cum ciupesc ziua grăunţe La tine să nu renunţe!

Dar ţi-arăt că sunt un domn Ce mă aflu-n Babilon Şi te iert de cele rele Că le am şi eu pe-ale mele Şi acum dă-ne un ton Tonul de la Babilon! Şi acum dă-ne un ton Tonul de la Babilon!

CHIȚ: Eu sunt Chiţ, Chițul sărmanul Vulpea mi-a distrus tot neamul Este-o mare prădătoare Distruge totul în cale Găinuşi, șoareci, arici, Și-a ajuns chiar pân‘ la urși!

Hai spune, hai spune și tu Lăbuș!

LĂBUȘ: Ham, ham, ham, Și iarăși ham Eu părerea mea o am Înc-odată vă zic ham Și pe vulpe o condamn!

Fie noapte, dimineață, Se strecoară-n coștereață, Trecând de stăpâni și câini, Și dă iama prin găini.

Iar pe câini îi păcălește Că de-un neam cu noi ea este I-adevăr și nu-i poveste Pe urs l-a pus să dea la peşte Dacă e adevărat E uşor de judecat Vreau să fiu aplaudat!

Mulțumesc și v-am pupat!

CÂNTEC: Babilon, Babilon, Ne-am trezit şi noi din somn Cântăm pe-un singur ton Tonul de la Babilon!

Tonul de la Babilon!

Graiuri multe-amestecate Acum le lăsăm pe toate Şi cântăm pe-un singur ton Tonul de la Babilon Tonul de la Babilon!

La Babilon, la Babilon Nu găseşti picior de om Nu ne stă nimic în cale Babilon cu animale Babilon cu animale!

MORMĂILĂ: Noi sărim, ne zbănţuim În cântec ne-nveselim Hai copii cântaţi şi voi Hai cântaţi şi voi cu noi Hai cântaţi şi voi cu noi Bis: LA, LA, LA, LA, LA,

Vulpe cred că n-ai surzit, Ce s-a spus ai auzit!

Să-mi dai coada înapoi Că de nu fac tărăboi Și-o să-l chem pe domnul lup.

96

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Care-n loc să facă treaba Se ține mai mult de joacă Tot aleargă dup-o muscă Care din mâncare-i gustă Știți?... Când Lăbuș este serios?

LA, LA, LA, LA, LA, Hai cântaţi e bine-aşa Hai cântaţi e bine-aşa?!

Refren: La Babilon, la Babilon Iată și puii de om Toată ziua toţi cântăm Cântăm şi ne bucurăm, Cântăm şi ne bucurăm.

Nu ne stă nimic în cale (se invită şi copiii pe scenă) Şi la deal dar şi la vale Facem veselie mare Cu copii și animale Cu copii şi animale.

Când îi dau un os de ros Ca să urlu-acum îmi vine Dar nu pot că nu sunt câine!

Sunt un pui de iepuraș Mititel și drăgălaș Și ca lumea să mă știe Fac și eu scamatorie Cu această pălărie. (apar toate animalele) (vin din nou copiii pe scenă)

Hei, hei, Babilon Hei, hei, Babilon Hei, hei, Babilon Să plecăm, dar nu ni-e somn!

Să plecăm, dar nu ni-e somn!

CÂNTEC: Noi sărim, ne zbănțuim În cântec ne-nveselim Hai copii cântați și voi Hai cântați şi voi cu noi!

Hai cântați şi voi cu noi!

LA, LA, LA, LA, LA LA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA! E bine copii aşa E bine copii aşa! (dispar toate animalele, pleacă şi copiii în acord muzical)

Bis: LA, LA, LA, LA, LA LA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA! Hai cântaţi e bine-aşa, Hai cântaţi e bine-aşa!

Refren: La Babilon, la Babilon Iată și puii de om Toată ziua toţi cântăm Cântăm şi ne bucurăm!

Cântăm şi ne bucurăm!

ILUZIONISTUL: Hocus, focus, preparatus, Povestirea s-a cam dus Na că-mi vine să sughiț... (sughiță comic) Să apară domnul Chiț! (vine Chiț) Cu bagheta îmi fac planul Să vină și gogomanul El, domnia sa motanul Care-a tors întreg scenariul! (vine motanul) Să vină din nou Lăbuș Cățelușul jucăuș (vine Lăbuș lătrând)

Nu ne stă nimic în cale Şi la deal dar şi la vale Facem veselie mare Cu copii și animale, Cu copii şi animale!

Hei, hei, Babilon Hei, hei, Babilon Hei, hei, Babilon Să plecăm, dar n-avem somn!

97

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 Să plecăm, dar n-avem somn!

Evenimente culturale

LA, LA, LA, LA, LA LA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA TRA, LA, LA, LA, LA!

Ziua Culturii Naţionale Ştefan Borcea: Ziua Mihai Eminescu.

Vrâncenii l–au omagiat pe poetul naţional, la 165 de ani de la naştere Pe 15 ianuarie, de Ziua Eminescu, instituţiile şi asociaţiile culturale din judeţ l-au evocat pe poetul naţional prim manifestări deosebite. Primii care au marcat Ziua Mihai Eminescu au fost membrii şi colaboratorii Asociaţiei Culturale „Bogdania”, care în ziua de 14 ianuarie s-au întâlnit la Galeriile de Artă din Focşani pentru a cinsti marele poet prin vers, cântec şi informaţii interesante despre opera geniului naţional. „Este o bucurie să ne reamintim de marele poet, pe care îl consider un frate care ne-a lăsat moştenire o comoară de aur, spirituală, care nu va îmbătrâni niciodată”, a spus Ionel Marin, preşedintele Asociaţiei Culturale „Bogdania”.

Cea mai longevivă manifestare culturală dedicată Zilei Eminescu aparţine însă Cercului Militar din Focşani, care joi seară, pentru a XXV-a oară a organizat o seară excepţională închinată poetului nepereche. La reuşita manifestării, care s-a bucurat de prezenţa unui numeros şi select public, şi-au dat concursul profesorii Ştefan Neagu şi Gheorghe Zaharia, poetul Virgil Panait, jurnalistul Radu Borcea, preotul Ionel Vrânceanu, membrii Grupului „Seniorii‖ al Cecului Militar, coordonaţi şi acompaniaţi de profesorul Mircea Grosu.

Regizorul Ioan Constantinescu a prezentat spectacolul care s-a întins pe durata a două ore. Şi Biblioteca Judeţeană „Duiliu Zamfirescu” a marcat Ziua Eminescu printr-o manifestare dedicată vieţii şi operei poetului naţional. Genurile jurnalistice în care a fost prezent, particularităţile stilistice sau contribuţia

Dac-a fost bine așa Noi vă spunem de-acum pa Noi vă spunem de-acum pa (începe cântecul ,,În copacul de la geam‘‘ cu cd) În copacul de la geam Seara când e lună plină Strig într-una pis, pis, pis, Pisicuţa mea să vină Amândoi ştim şi crenguţa Locul unde ne-ntâlnim Şi-mpreună ne dăm huţa Cântăm şi ne veselim Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Iar când luna se ascunde Sub perdeaua norilor Ne-adunăm pe-acoperiş În corul pisicilor Mieunăm pe două voci Eu tenor şi ea soprană Uităm să mai prindem şoareci De nimic nu ne e teamă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă Ce bine, ce bine, să ai o pisicuţă O prietenă bună şi foarte drăguţă 98

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 naţional, Mihai Eminescu, cu ocazia împlinirii a 165 de ani de la naştere.

Aceştia au evocat aspecte inedite din viaţa şi opera marelui poet. Mihai Eminescu a fost elogiat şi în cadrul spectacolului susţinut de elevii clasei a V-a, de la Liceul Teoretic „Ioan Slavici― şi Trupa de Teatru „Protha―, pe scena Casei de Cultură, începând cu ora 17.30. Actorii, împreună cu elevii, au interpretat un colaj poezii din lirica eminesciană. Ulterior, „Protha― a prezentat piesa de teatru „Mecanica inimii―, după Mathias Malzieu, în regia lui Cătălin Sfîrloagă.

Manifestările dedicate Zilei Culturii Naţionale vor continua şi vineri, 16 ianuarie, de la ora 17.00, la Sala „Cinematograf Balada” unde are loc un spectacol de poezie, prelucrări corale şi muzică tradiţională. Sâmbătă, 17 ianuarie, la ora 17.00 la Teatrul Municipal “Maior Gh. Pastia” va avea loc un recital vocal instrumental de muzică românească dedicat “Zilei Culturii Naţionale”. Acest recital este oferit de Teatrul de Operetă şi Musical ―Ion Dacian‖ Bucureşti şi va fi susţinut de către pianistul Ştefan Doniga şi soprana Bianca Ionescu, prim-solista a teatrului.

Mai puteţi citi: Ziua Mihai Eminescu.

Versurile „poetului nepereche” au răsunat în autobuzele din Focşani Ziua Mihai Eminescu marchează, joi (15 ianuarie), 165 de ani de la naşterea poetului naţional. Cu această ocazie, cei 40 de voluntari din cadrul programului „Bibliopovestaşii” au dus mesajul eminescian în comunitate, pe traseele autobuzelor de la transport public care circulă în municipiu. Poetul Mihai Eminescu, omagiat de Biblioteca Judeţeană la 165 de ani de la naştere Biblioteca Judeţeană Duiliu Zamfirescu Vrancea organizează pe 15 ianuarie 2015 primul eveniment cultural din acest an, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar General Vrancea şi Teatrul Municipal Mr. Gh. Pastia Focşani.

publicisticii eminesciene la dezvoltarea presei româneşti, au fost subiectele atinse în colocviul moderat de prof. Silvia Chelariu.

Tot joi, la Teatrul Municipal Gh. Pastia Focşani a avut loc manifestarea “Din publicistica eminesciană”, moderator fiind actorul Sorin Francu, directorul Teatrului Municipal “Maior Gh. Pastia”. Seara, la ora 18.00, scriitorul ieşean Liviu Antonesei a fost invitat la Ateneul Popular la manifestarea “Cultura ... prin fapte si vorbe” La Odobeşti, a fost prezentată viaţa si importanta operei lui Mihai Eminescu dar şi geneza Bibliotecii Publice Odobești, aceasta instituţie de cultură înfiinţată în ianuarie 1910. Toți participanţii la eveniment au primit cartea retipărită „Darea de seamă‖ pe anul 1913 a Casei de Citire pentru popor „Cetatea Crăciuna‖ din Odobeşti, aşa cum se numea acum un veac Biblioteca din Odobeşti.

Joi, 15 ianuarie 2015, de la ora 11.00, Casa Orăşenească de Cultură Panciu a fost gazda evenimentului de lansare a monografiei „Panciu - de la începuturi până astăzi“, semnată de profesorul Costică Zbârciog.

Evenimentul a făcut parte din manifestările organizate cu ocazia Zilei Culturii Naţionale de către Primăria şi Casa de Cultură Panciu, împreună cu Liceul Tehnologic „Al. I. Cuza― şi Liceul Teoretic „Ioan Slavici― Panciu. Despre carte şi autorul ei au vorbit scriitorii Culiţă Ioan Uşurelu, redactorul-şef al revistei „Salonul literar―, Radu Borcea, Mariana Rogoz Stratulat şi profesoarele Luminiţa Iliescu şi Cornelia Mihaela Milea.

Primarul Iulian Nica a precizat că lansarea monografiei „Panciu - de la începuturi până astăzi― a avut loc de Ziua Culturii Naţionale, întrucât aceasta reprezintă bun prilej pentru promovarea oraşului Panciu şi a valorilor sale culturale. Scriitorii prezenţi la eveniment l-au omagiat şi pe poetul 99

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015

În atenţia tinerilor creatori

La Râmnicu Sărat -"Voievodul stelar" coboară de câte ori sună buciumul, de câte ori simțim durerea "Dulcei Românii" și de câte ori dorim "Bună pace" pentru cei ce ne vizitează! (Caliopia Dragomir). Vineri, 16 ianuarie 2015, poetul nepereche a fost omagiat la Centrul Cultural ”Florica Cristoforeanu„ din Râmnicu Sărat, într-o atmosferă de sărbătoare, alături de oaspeți de seamă.

Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară „BOGDANIA”, Ediţia a IV-a, 2015 Invitaţie şi criterii de participare Organizator - Asociaţia Culturalumanitară ”BOGDANIA” cu sediul în Focşani, Str. Contemporanul nr. 28, cod 620065, judeţul Vrancea Scopuri: * stimularea interesului pentru literatura română contemporană şi a respectului pentru valorile moştenite. * dezvoltarea spiritului competitiv, al dorinţei de afirmare al tinerilor şi pentru ieşirea din anonimat al celor care creează şi care au talent deosebit. * promovarea în revistele de cultură şi în Antologii literare a câştigătorilor şi creaţiilor valoroase din fiecare secţiune literară.

Poeții Dan Mircea Cipariu, Ioana Crăciunescu și Valentina Becart ne-au bucurat cu interpretări din creația proprie și din cea eminesciană.

Participanţi - Autori care nu au volume tipărite şi care nu au depăşit vârsta de 35 de ani.

Secţiunile concursului: poezie, proză scurtă şi eseu.

Întâlnirea a avut ca scop principal lansarea cărții ‗‘Scrisorile‘‘ de M. Eminescu, carte reeditată în condiții grafice deosebite la Editura Rafet din Râmnicu Sărat.

Textele trebuie dactilografiate în Word, Times New Roman 12 pct, spaţiere un rând, cu diacritice şi să nu depăşească 10 pagini A4 pentru fiecare gen literar, într-un singur document în format .doc sau .docx la adresa de e-mail:

Prezenta ediţie, tipărită la editura Rafet din Râmnicu Sărat, se doreşte a fi un modest omagiu adus marelui poet cu prilejul aniversării a 165 de ani de la naştere, ea adresându-se elevilor, cadrelor didactice, publicului larg, iubitorilor de literatură, a declarat scriitorul Dumitru Ion Dincă.

Manifestarea dedicată marelui poet s-a încheiat pe acorduri muzicale în interpretarea Antoanetei Marinescu și a folkistului Dan Manciulea.

ionelmarin55@gmail.com

Trimiterea textelor (creaţiilor): 01 martie – 15 mai 2015, la adresele: a)-E-mail: ionelmarin55@gmail.com, cu menţiunea ‖Pentru concurs‖.

Ana Maria Bentea 100

Bogdania____________________________________________________________________An III, Nr. 8, 2015 b)-Poştă: Asociaţia CulturalUmanitară ‖BOGDANIA‖, FOCŞANI, Str. Contemporanul nr. 28, Cod 620065, judeţul Vrancea, cu menţiunea „Pentru concurs‖ în câte 2 exemplare.

Textele vor purta un motto, care se va regăsi şi pe un plic închis, cuprinzând date despre autor (nume, prenume, data naşterii, profesia, adresa, telefonul, precum şi o scurtă prezentare a activităţii literare).

Textele trimise după data de 15.05.2015 (data poştei) nu vor fi luate în considerare, de asemenea cele care nu sunt dactilografiate corespunzător (fără diacritice).

suportate de către fiecare participant.

Dacă vom avea şi sponsori vom oferi şi premii în bani.

Pentru concurenţii lipsă, Premiile vor fi trimise la adresa de e-mail menționată de către concurent ( în cv), în termen de 20 de zile de la Festivitatea de premiere.

Selectarea textelor se va face de către un juriu format din 3-5 scriitori, critici literari, consacraţi, pentru fiecare secţiune de concurs. Se va întocmi o fişă de participare pentru fiecare concurent. În urma evaluării fiecărei creaţii se va stabili în mod corect şi obiectiv, pe bază de note, concurenţii câştigători pe secţiuni.

Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 30 mai 2015, prin intermediul site-lui: www.revistabogdania.ro şi personal pe fiecare premiant.

Se vor acorda câte trei Premii pentru fiecare secţiune şi în funcție de calitatea textelor și diplome speciale.

Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda Marele premiu (“TROFEUL „BOGDANIA”).

Imagini de la ediţiile anterioare ale Festivalului-Concurs „BOGDANIA”

Relaţii suplimentare: e-mail:ionelmarin55@gmail.com; 0752862369; 0728217492

Director Festival, Ionel MARIN

Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania‖ se va încheia cu Festivitatea de premiere şi spectacolul de gală ce va fi în data de 16 iunie 2015, în locaţia ce va fi făcută public şi cunoscută dvs. cu cel puţin 10 zile înainte, prin telefon ori e-mail, pentru a fi prezenţi la decernarea premiilor. Întrucât nu dispunem de mijloace financiare, costurile de transport vor fi 101

Semnal editorial