Revista Bogdania, nr. 6, septembrie 2014 by Revista Bogdania

Cuprins 1. Ionel Marin: C-tin Brâncoveanu, candelă a credinţei, troiţă vie a dragostei de neam, pag. 3

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

2. Năstase Marin, eseul :“Limba, etichetă a identităţii”, pag. 6 3.Im memoriam: V. Sterom, poetul esenţelor tari, pag. 9 4. Aniversare: “Slova creştină”, pag. 11

REDACŢIA

5. Michaela Al Orescu: Străvechimea numelui (toponim) ARDEAL, pag.12

Redactor şef: Ionel MARIN

6. Dedicaţii limbii române: Gr. Vieru, C.P. Bălan, Gh. Stroia, I. Boca, Gh. Petrovai, I. Croitoru, N. Stănescu, pag. 14

Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu.

7.Poezii: Anghel Hoţu, C. Gavrilescu, M. Orescu, V. Sterom, Ion Bucovu, C. Stan, Ed. Zalle, Gh. Răducanu, C. Balaban, M. Bilic, N. Vrânceanu, Maria Filipoiu, Stejărel Ionescu, Olguţa Trifan, Sava Diana Flavia, Hotca Marian, D. Bărbulescu, D. Bârcă, N. Doftoreanu, A. Luchian, M. Didu, Mihai Rujoiu, Mihai Rujoiu, A. Stan, D. Sprîncenatu, Ardielean Mioara, pag. 18 8. Proză: Nicolae Vasile, R. Magdan, L. Macovei, Lenutza Prohnitschi, C. Acatrinei, pag. 37 9. Debut: Carmen-Alexandra Buruiană , pag. 52 10. Poveşti pentru copii: Adrian N. Popescu, N. Marin, pag. 53 11. Cronici literare: Mihaela Rotaru, L. Gruia, Octavian Mihalcea, pag. 58 12. Traduceri: Cristian Ţîrlea, pag.63 13. Artă: Luisa BARCAN: “Acuarela, profesiune de credinţă”, pag. 64 14. Evenimente culturale: Festivalul naţional “Bogdania”, ediţia aIII-a, 2014, Instantanee cultural-artistice dedicate Zilei Limbii Ronâne, lansare de carte, pag. 65 15. Proiecte culturale în derulare, pag. 70 Coperta: Eugenia Enescu

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Eugenia Enescu Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru USR şi al ARA; Inventator Iustin Capră; Ing. Gheorghe A. Stroia, membru corespondent Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte.

Adresa redacţiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul Vrancea. Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul II, Nr. 6, septembrie 2014

ISSN 2343-8061

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 cuvenită unui voievod), proclamarea canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache, prin hotărârea Sfântului Sinod din 19 iunie 1992. Brâncovenii, în anul 1992, sunt canonizaţi şi trecuţi în rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.

Constantin Brâncoveanu, candelă a credinţei, troiţă vie a dragostei de neam

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din părinţii vornicul Papa Postelnicul şi Stanca Cantacuzino. Constantin a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea doar un an. Este crescut de mama, de bunica dinspre tata Păuna Greceanu şi de unchiul său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care ajunge să-l iubească ca pe un tată. De-a lungul vieţii Brâncoveanu, A deţinut diferite funcţii precum: aga, postelnic, spătar şi logofăt. Moartea subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în rolul de domn al Ţării Româneşti între 1688-1714. Ţara, în această perioadă, cunoaşte o mare înflorire culturală şi spirituală. S-a realizat un progres economic, o reformare şi modernizare a statului.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 29 octombrie 2012, a aprobat iniţiativele Patriarhului României privind declararea anului 2014 în Patriarhia Română ca „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“.

Epoca brâncovenească a deschis porţile occidentale, îmbunătăţind raporturile dintre răsărit şi occident. Principalele direcţii ale politicii domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost: întărirea rolului statal; reorganizarea sistemului fiscal; promovarea unor relaţii strânse cu Moldova şi Transilvania. Până în anul 1709, a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, şi Sfântul Imperiu Roman (Habsburgic), a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti (după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699).

Iniţiativa privind proclamarea în anul 2014 a „Anului comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni“ are în vedere cinstirea după cuviinţă, la împlinirea a 300 de ani de la moartea lor martirică, a Sfinţilor Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache. Recunoştinţă şi sfinţenie: aducerea osemintelor sale în ţară (1720), primul parastas la mormântul voievodului (1914), paşi pe calea cinstirii sale ca sfânt (1932 – depunerea osemintelor în altarul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ Nou din Bucureşti, 1934 - reînhumarea osemintelor cu cinstea

Domnitorul Constantin Brâncoveanu, a fost un permanent sprijinitor al culturii. În

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 cei 26 de ani de domnie, s-a dovedit un bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi de pace. În timpul domniei lui, ţara a înflorit. S-au construit biserici (ex: Brâncoveni, Surpatele, Viforîta, Biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti, biserica din Făgăraş, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Palatul Mogoşoaia din Bucureşti, în Buzău şi altele). A înfiinţat tipografii unde s-au tipărit nenumărate cărţi în limbile greacă, slavonă, dar şi română. Spre exemplu, a retipărit Biblia lui Şerban Cantacuzino în româneşte. A sprijinit bisericile şi mănăstirile ortodoxe din părţile Siriei, Caucazului, Arabiei, Mănăstirea Sf. Ecaterina de la muntele Sinai, precum şi mănăstirea şi biserica de la muntele Athos din Grecia. A ajutat cu bani şi cărţi bisericeşti pe ortodocşii credincioşi din Ardeal şi a sprijinit lupta lor împotriva catolicizării acestora. A înfiinţat şcoli în diferite mânăstiri – Sf. Gheorghe Vechi şi Colţea, în Bucureşti – precum şi biblioteci, unde au fost achiziţionate lucrări de cultură procurate din marile capitale ale Europei de Apus – biblioteca de la Mânăstirea Mărgineni sau biblioteca de la Mânăstirea Horezu. În 1689, l-a adus de la Instanbul pe Sfântul Antim Ivireanul – canonizat de Biserică în 1992 şi prăznuit la 27 Septembrie – căruia i-a încredinţat iniţial conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, apoi acesta a fost numit egument la Mânăstirea Snagov, în 1696, unde a dezvoltat tipografia, în 1705 fiind ales ca Episcop de Vâlcea, unde a dezvoltat tipografia de la Mânăstirea Govora, iar în 1708, ca Mitropolit al Ungrovlahiei.

1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul Moldovei, împreună cu ţarul Rusiei Petru I se ridică împotriva Imperiului Otoman. În acelaşi timp spătarul Toma Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila. Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui Brâncoveanu. Totuşi bătălia decisivă de la Stănileşti a fost câştigată de turci. Brâncoveanu erau compromis în ochii otomanilor prin acest act de trădare. La acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile unor boieri care l-au făcut pe domnul Brâncoveanu să cadă în dizgraţie. Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la Constantinopol, la porunca sultanului Mahmet al III-lea. Toate bunurile familiei Brâncoveanu sunt confiscate. Din aprilie până la sfârşitul lui iulie, membrii familiei Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi cumplite precum: întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor. Toate aceste fapte se petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte Turnuri din Istanbul. Timp de patru luni au stat la închisoarea Edicule, unde au fost schingiuiţi şi supuşi la maltratări împreună cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, alături de sfetnicul său Ianache şi li s-a cerut să treacă la religia musulmană. Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creştină. Dacă un creştin trecea la religia musulmană, el era iertat de condamnarea la moarte. Cel mai mic fiu, Matei, a încercat să accepte noua religie pentru a-şi salva viaţa, dar domnitorul îl ceartă şi îi explică că nu-şi poate lepăda credinţa şi neamul. La care fiul cel mic, Matei cere iertare tatălui (domnitorului) şi se duce primul şi pune capul pe butuc, astfel călăul trece la decapitare (tăierea capului). Domnitorul participă la surghiunul ce li se aduce fiilor săi, cât şi a

De asemenea domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă. Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în cel mai cumplit mod cu putinţă. În anul

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 sfetnicului său, Ianache. La urmă a fost decapitat şi domnitorul Constantin Brâncoveanu. Aşa au devenit martiri ai lui Hristos şi nu şi-au trădat credinţa ortodoxă. Trupurile martirilor au fost aruncate în apele Bosforului şi capetele au fost înfipte în prăjini şi au stat trei zile la poarta Seraiului. Gheorghe Şincai, în „Cronica românilor şi a mai multor neamuri”, descrie martiriul Sfântului şi familiei Brâncoveanu:

Trebuie să recunoaştem faptul că niciun împărat din lume nu a primit un sfârşit atât de cumplit şi putem afirma cu mândrie că jertfa supremă a domnitorului Brâncoveanu, a fiilor acestuia şi sfetnicului Ianache, este un strălucit exemplu de iubire a lui Dumnezeu, credinţei creştine şi dragostei faţă de neamul românesc. Domnitorul Constantin Brâncoveanu l-a iubit pe Dumnezeu mai presus de toate –“ Sufletul este zestrea nemuritoare, mai valoroasă decât întregul univers”.

„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: „Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru Aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...”.

Mărturisitor de credinţă, model de domnie glorioasă, exemplu de patriotism. Realitatea ne arată că “sufletele nu pot fi dărâmate cu tunul”şi că cel mai mare dar a lui Dumnezeu, LIBERTATEA, trebuie folosit spre binele omului, al lumii, spre progress, evoluţie spirituală, pace şi armonie. La Academia Brâncoveanu se studia greaca, latina, filozofia…Au rămas peste veacuri, de la marele şi sfântul domnitor Constantin Brâncoveanu: Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Curtea domnească, Palatul Mogoşoaia din Bucureşti şi altele.

Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu. Toate aceste fapte incredibile au avut loc pe 15 august 1714, la împlinirea vârstei de 60 de ani a sfântului domnitor român, când creştinii sărbătoreau “Adormirea Maicii Domnului”.

Este firesc să sărbătorim “ANUL BRÂNCOVEANU”, la 300 de ani, de la jertfa supremă a domnitorului Constantin Brâncoveanu şi fiilor săi pe altarul credinţei şi al dragostei de ţară.

Doamna Maria, soţia domnitorului, cu ajutorul unor credincioşi, după şase ani, a reuşit să recolteze trupurile şi să le îngroape în insula Halki din Marea Marmara. Pe furiş, capul voievodului a fost adus în ţară şi înmormântat în ctitoria sa, Biserica "Sf. Gheorghe Nou" din Bucureşti. Plăcuţa de deasupra mormântului a fost lăsată fără inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint ce ardea desupra criptei avea gravate cuvintele: "fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod...”

Să ne îmbogăţim sufletele, urmând exemplul strălucit de sacrificiu şi eroism, de credinţă şi iubire al ilustrului nostru domnitor Constantin Brâncoveanu. Avem datoria să contribuim la mărirea moştenirii spirituale a neamului românesc. Dumnezeu să-i odihnească pe eroii neamului şi pe noi să ne binecuvânteze! Ionel Marin

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Eseu Năstase Marin – „Limba, etichetă a identităţii”

agresivitate. De aceea se impune ca şi noi, românii, să ne protejăm acest bun moştenit de la înaintaşii noştri. În ţară, acest lucru se face cu multă uşurinţă prin comunicarea firească dintre oameni, fără să se considere ca o necesitate sau vreun efort deosebit, pentru că aici nu acţionează acele oprelişti şi efecte ale globalizării.

În vremurile actuale, când oamenii circulă cu uşurinţă în diverse locuri din lume, când contactele interumane se intensifică şi duc treptat, treptat la o uniformizare a obiceiurilor lor privind traiul, hrana, îmbrăcămintea şi educaţia comportamentală, apare fenomenul de pierdere a tradiţiilor şi obiceiurilor, elemente definitorii ale identităţii. Curios, în acelaşi timp, apare şi o reacţie a indivizilor de aceeaşi cultură şi limbă pentru a-şi apăra identitatea prin eforturi de păstrarea limbii, credinţei şi obiceiurilor lor, reacţie manifestată cu prilejul unor sărbători ale colectivităţii lor. O reacţie cât se poate de naturală care se manifestă la toate popoarele.

Însă, în străinătate, când eşti nevoit să comunici în altă limbă, dorinţa de a vorbi în limba ta natală, apare ca o nevoie stringentă, fără să o simţi pe moment, dar care, treptat-treptat, se adună şi mocneşte în adâncul sufletului. Abia când împrejurările te pun în contact cu unul sau mai mulţi vorbitori ai limbii tale simţi acea plăcere deosebită, care-ţi revigorează sufletul. Este de notorietate acel caz semnalat în presă, când un cercetător român care lucra într-un laborator celebru din America, în timpul liber căuta în cartea de telefon persoane cu numele de Ion sau Gheorghe, numai ca să vorbească româneşte cu cineva.

Pentru că starea normală a omului este atunci când vorbeşte cu cei din jur în limba sa natală şi trăieşte după obiceiurile neamului său. Cel mai important element definitoriu al identităţii oamenilor - LIMBA- este în aceeaşi măsură agresat de condiţiile globalizării. De aceea, fiecare neam omenesc caută cu disperare să-şi apere această comoară. De fapt, fenomenul a acţionat în toate locurile şi toate timpurile când elementele identităţii oamenilor au fost agresate. Cu atât mai mult în zilele noastre, când factorii globalizării intensifică această

În Europa (şi nu numai) comunităţile de români au posibilitatea de a comunica şi simţi româneşte cu ocazia întâlnirilor la slujbele religioase din bisericile lor ortodoxe. Am participat la o astfel de manifestare unde am observat starea românilor din străinătate când vorbeau între ei româneşte. Poate se cunoşteau, sau nu, dar cele câteva cuvinte schimbate în limba lor le luminau faţa. Poate nu-şi dădeau seama de această stare, dar când vorbeau româneşte, vedeam cum fibrele intime ale sufletelor lor vibrau mai intens,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 provocând acea fericire energizantă care ţio dă comunicarea în limba ta. Păcat de frumuseţea ei, dacă unii dintre noi o pedepsesc…

satisfacţie celor care spun că noi, românii, gândim pe dos. Ulterior, când m-am uitat în DEX am aflat că acest cuvânt românesc are „origine necunoscută”. Cum, necunoscută? Păi românii fac brânză din moşi-stămoşi. Adică…n-au ştiut să facă brânză? I-a învăţat cineva? Sau când au făcut-o n-au ştiut cum să-i spună. A trebuit să vină ruşii, ori…mă rog, slavii, să-i înveţe cum se face brânza, sau să le spună că ce făceau ei se cheamă „brânză”?

Însă, într-un magazin din Germania, un românaş a gândit cu voce tare: „Ah! Dacă mi-ar spune cineva cum se fac sarmalele, aş cumpăra varză şi carne”.Era în ajun de Crăciun. În spatele lui, la rând, o nemţoaică l-a auzit, a zâmbit şi i-a spus în cea mai curată limbă românească, tot ce trebuia să ştie. Nemţoaica se născuse şi copilărise-n România. Lecţia despre sarmale le-a luminat feţele şi le-a bucurat sufletele. Probabil că astfel de scene sunt posibile prin multe magazine din Europa, reconfortante pentru fraţii noştri risipiţi.

Încâlcită poveste. Dar atunci ar fi trebuit să scrie-n DEX, că are origine slavă, nu origine necunoscută. Măi, să fie! Care este adevărul? Chestia asta cu brânza mi-a provocat atâta mâncărime-n ceafă, că de atunci mă scarpin mereu. De aceea am făcut acest studiu, ca să scap de îndoielile care mi-au făcut bube-n cap.

O întâmplare similare din Germania mi-a atras atenţia asupra unor probleme ale limbii române, fapt care m-a determinat să scriu aceste rânduri.

„Latinizarea limbii dacilor”?

Eram într-un mare magazin rusesc, curios să văd ce vând ruşii germanilor, la ei acasă. Evident, diverse mărfuri din Rusia, din fostele republici sovietice, dar şi din alte ţări est-europene.

În orice manual şcolar scrie că limba română s-a format după cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d.Hr prin latinizarea limbii geto-dacilor.

Am fost surprins să văd că, din România, ruşii vindeau plante medicinale, ceaiuri, ape minerale şi alte produse pe care noi nu suntem în stare să le vindem direct nemţilor. Dar asta e altă poveste.

Cum s-a produs acest fenomen? Se dau explicaţii vagi, generale. Pe scurt, această teorie arată că stăpânitorii romani, care vorbeau limba latină, în contactul cotidian cu învinşii, i-au determinat să le vorbească limba, mult mai evoluată decât limba dacilor, o limbă primitivă, barbară, probabil greu de vorbit. Această teorie neau „dăruit-o” corifeii şcolii ardelene (Gheorghe Şincai, Petru maior şi Samuil Micu). În susţinerea acestei teorii, ei au venit cu argumentul zdrobitor că majoritatea cuvintelor româneşti sunt asemănătoare cu cele latine. Că fenomenul de latinizare s-a produs prin mai multe

Într-un raft am văzut nişte cutii pe care scria cu litere ruseşti: „brânza”. Am crezut că sunt tot din România. Nu! „Brânza” era din Kîrgîzstan. Fiica mea, care era cu mine, mi-a reproşat: vezi, tată? Şi tu spuneai că „brânză” este cuvânt românesc. Vezi că este rusesc? Am amuţit. Îmi venea să strig ca nebunul: cuget! Deci NU exist! N-am strigat, pentru că n-am vrut să le dau

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 „ajustări” ale cuvintelor latineşti, adică, au dispărut sufixele specifice limbii latine de la sfârşitul cuvintelor –us, -um, -ellum, illum ş.c.l. S-a produs fenomenul de „rotacizare” a cuvintelor, prin înlocuirea cu consoana „r” a consoanei „n”. Dar şi alte consoane moi din limba latină au fost înlocuite cu alte consoane tari. În multe cuvinte vocala „a” a fost înlocuită cu vocalele „ă” şi „â”.

ales femeile lor, să vorbească entuziaşti limba cuceritorilor lor? Nu mă mir, pentru că şi-n zilele noastre, fără să ne atace, fără să ne cucerească, americanii au intrat cu bocancii limbii lor în limba noastră, procopsindu-ne cu „englezisme” cât cuprinde, încât, dacă mai continuă marşul lor pre limba noastră, s-ar putea ca peste treizeci-cincizeci de ani să uităm limba română şi să vorbim romglezamericana. În felul acesta „urmaşii Romei” vor revendica titlul de… „urmaşi” ai…Chiar, ai cui urmaşi o să mai fim?

Cum s-a produs fenomenul de latinizare? Sunt numai ipoteze, presupuneri. Se presupune că soldaţii romani şi coloniştii s-au căsătorit cu femeile dacilor ucişi în război, iar progeniturile cuplurilor nou formate au învăţat din faşă numai vorbe latineşti spuse de mamele lor, care… Chiar, care? Probabil că în dragostea lor cea mare faţă de bărbaţii romani, le-au învăţat limba, uitând instantaneu limba lor natală geto-dacă. Iar progeniturile, în acest caz, au învăţat limba paternă. Mă rog, nu mai comentez, aşa ar fi teoria în explicaţia sa simplistă. Specialiştii ne asigură că fenomenul ar fi fost mult mai complex, modalităţile de dispariţie a limbii geto-dacilor fiind multe şi diverse. Că fenomenul s-ar fi complicat şi mai mult după plecarea romanilor din Dacia, că ar fi năvălit barbarii, care, la rândul lor, le-au spus şi ei geto-dacilor nişte cuvinte, care…Şi uite-aşa geto-dacii, strămoşii noştri cei latinizaţi, au început să vorbească….româneşte. Ce bine le-au făcut romanii şi barbarii dacilor! Altfel, cum mai vorbeam noi acum limba română.? Aşa o fi fost, nu insist. Probabil că la şcoală profesorii au alte explicaţii, serioase şi docte. De aceea nu-mi permit să-i contrazic, deşi am unele nedumeriri de profan: să fi acceptat dacii învinşi, dar mai

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 In memoriam

literară, Axioma, Apostrof, Steaua, Ateneu, Argeş, Astra, Calende, Cronica, Dacia literară, Poesis, Tribuna, Timpul, Poezia, Viaţa Românească, Nord literar, Ex-Ponto, Vitralii, Vatra, Viaţa de pretutindeni, Sud, Zburătorul, Bogdania, etc. Numeroase poeme i-au fost traduse în: SUA, Canada, Austria, Elveţia, Grecia, Franţa, Germania, Suedia, Anglia.

Victor Sterom – poetul esenţelor tari

A apărut în multe Dicţionare şi Antologii literare şi pentru opera sa poetică a primit importante Premii şi Diplome. Despre creaţiile domniei sale au scris numeroşi critici literari. Cu o lirică ce se distinge prin ţinuta supravegheată a versurilor. După cum s-a remarcat, îi sunt caracteristice disciplina construcţiei, echilibrul stilistic, tonalitatea stenică, aspiraţia către ideal, afectivitatea lucidă. Încă din poezia de început se observă atenţia acordată expresiei, tendinţa calofilă. Ritmul lent şi delicateţea strofelor cu accente de incantaţie lasă loc uneori unei mai puternice vibraţii afective.

Poet şi critic literar remarcabil, VICTOR STEROM s-a născut la data de 14.02.1937 în oraşul Mizil, judeţul Prahova. Din tinereţe desfăşoară o rodnică activitate literară, publicând până în prezent peste 40 de volume de versuri şi câteva sute de recenzii ori fulguraţii despre cărţile confraţilor. A fost cu certitudine, o „instituţie“ care a depistat şi îndrumat poeţii în devenire. Prin Ploieşti circula o vorbă: „dacă a scris Sterom despre tine, te poţi considera poet“. Îndrăgostit iremediabil de Poezie, maestrul ne încântă prin pragurile şi treptele sale cu: lumina tainei, vraja universului, cântecul inimii, frumuseţea gândurilor şi trăiri inefabile din “memoria clipei”. Oglindă în timp, sparge tiparele stereotipe provocând o fascinaţie continuă, armonie desăvârşită, dezvelind mistere printr-un limbaj ”simfonic”. Poetul ne-a dăruit ploi immaculate de frumuseţe umană.

Meditaţia se orientează frecvent spre condiţia poeziei ca meşteşug laborios şi fără istov. Umbre pe faleză (1991) face şi mai clară neliniştea unei comunicări dificile, frustrante, care rămâne intactă şi pentru că un creator trăieşte şi este trăit de poezie: „am şi viscol în sânge – descărcări satanice / am şi flacăra poemului ce o să mă ardă de viu / până la capăt” şi adesea tinde să îşi manifeste orgoliul de stăpân al universului.

A debutat în presă, în anul 1965, la revista Familia şi editorial, în anul 1974 cu volumul de versuri “În iarnă cu fluturi albaştri”, Ed. Cartea Românească. În perioada anilor 1974 – 1989 a fondat şi coordonat mai multe cenacluri literare precum cel al Casei de Cultură a Sindicatelor, al Armatei, al Palatului Culturii din Ploieşti. A fondat, la Ploieşti, revistele : Sinteze literare şi Esteu. A fost redactor şef la mai multe reviste de cultură şi a publicat recenzii literare şi note de lectură la majoritatea revistelor literare din ţară. Dintre acestea amintesc: Oglinda

Altă vârstă se înscrie în Poeme fără timp (1994), unde notele sumbre se înmulţesc. Starea de angoasă e transpusă cu accente caracteristice unui discurs modern („acest peisaj e rupt / e făcut din picăturile / unui cer / căzut peste noi”, Acest gând), totul situându-se sub semnul destrămării (prăbuşire, sufocare, cădere, urlet). Şi încrederea în „îngroparea în poem” (Văzduhul surd) parcă dispare, căci verbul se dovedeşte „orb” şi „mut” (Febră), iar cuvintele au „moartea pe ele” (Roata

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 durerii). Culegerile Fumul (1997) şi Convoiul (1997) includ poeme ample, unde îşi fac apariţia obiecte comune şi personaje enigmatice (domnul K, doamna O, ding)

Poetul ne asigură că se va întoarce, cu siguranţă, privindu-ne din nemurirea operei sale cu sclipiri de stele – pelerini, peste calea însângerată de dorinţe a cerului. Iată un ciclu fără de sfârşit: naştere – trecere – renaştere, în care cu toţii ne vom reîntrupa în fiecare literă a unui cuvânt: „ca strigătul pe munte/ SUNT// dincolo de mine/ duhurile din vitralii// un fum de/ plumb topit/ aud// cred / că întoarcerea mea/ se-adună-n destrămare…”

„Poetul Victor Sterom se lasă purtat de fantasme în lumi iluzorii pe care le clădeşte cu stăruinţă. Privelişti de o cromatică aparte şi reminiscenţe ale memoriei afective vin să potenţeze lirismul care se manifestă în registrul elegiac. Înamorat iremediabil de poezie, Victor Sterom întreţine conştient fascinaţia poemului nescris.” (Nicolae Oprea referitor la volumul „Memoria clipei”, Editura Dacia XXI, 2011).

În memoria poetului Sterom, cuvintele asemeni unei păduri, picură în suflet roua dimineţii, ciripitul şi cântecul dragostei. O multitudine de fragmente de viaţă, cu valuri, clipe oarbe, cu fluvii de durere dar şi cu împliniri şi vise îmbrăţişate de curcubeul ceresc. Îşi îndreaptă privirea spre casa cerului, la ”hohotul surd” al clopotului..., punând stăpânire pe dânsul obsesia faţă de înălţimi şi pentru simfonia marilor iubiri. Aducerile aminte din „Templul memoriei” ( sufletul poetului), sunt dăruite prin poeme de esenţă tare, invitându-ne la o călătorie neobişnuită prin „lumea sa” ce rezonează de fapt cu întregul, cu nesfârşitul univers.

În peisajul liric contemporan, fiecare carte scrisă de Victor Sterom este o bucurie, o lectură indubitabil plăcută – izvor de armonii. Am remarcat în structura poemelor cărţii mai multe planuri ideatice, pe care poetul le-a avut în vedere: nevoia confesiunii, resemnarea în faţa durerii şi a morţii, scenariul unei posibile vieţi (viaţa bate filmul), căutarea propriului univers contemplativ, dragostea pentru semeni (a căror grijă – de multe ori – îl copleşeşte). Poezia lui Victor Sterom este – fără îndoială – inspirată şi distilată, până la esenţe. Aici vei putea regăsi trăiri, pe care le vei recunoaşte, le vei resimţi, ca fiind ale tale. De fapt – poetul – nu vorbeşte despre sine, de cele mai multe ori se referă la tine, dragă cititorule, vrând să te prindă în plasa sa de „pescuit” suflete. Pentru poet, un vers este o frecvenţă unică din spectrul unei albe armonii. (Gheorghe A. Stroia -referitor la volumul „Geometria fumului”, din anul 2011). În ultimii ani, poetul Sterom, a suferit, a trăit între cer şi pământ, hrănindu-se cu idei divine, afirmând: „viaţa de după nu este altceva decât un ecou al trăirilor, că născuţi din ţărână şi întorşi în ţărână, devenim o cale a destrămării”…

L-am cunoscut pe cavalerul poeziei româneşti, Victor Sterom, l-am simţit ca pe un făclier cu inima plină de lumină şi dragoste pentru români şi semeni. Mi-a rămas în suflet parfumul spiritualităţii sale de excepţie, dăruirea fară de egal pe ogorul literelor române. Omul a plecat dincolo, să se odihnească, dar a rămas poetul Victor Sterom să ne lumineze căile mântuirii, să ne facă mai demni şi mai buni. Pe data de 12 august 2014, a părăsit această lume, plecând în Împărăţia cerească. Dumnezeu să-l odihnească! Ionel Marin

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 public, să citesc! Și ca bucuria să fie și mai mare pentru noi, copiii, revista “Slova Creștină” a creat un supliment de vacanță. “Publicaţiile: „Slova Creştină” – revistă de creaţie, atitudine şi cultură, şi „Glas comun” – revistă cultural-creştină, – prin redactorii ei şi în special prin redactorul şef, Părintele Radu Botiş din Maramureş, s-au gândit că voi, copiii din întreaga ţară şi chiar, virtual, din întreaga lume, vă puteţi manifesta în chip fericit părerile, gândurile, creaţiile, ideile de orice fel, legate de orice subiect pe care-l doriţi, vă puteţi crea legături trainice de prietenie, în care schimbul de opinii este mijlocul cel mai eficient de a vă cunoaşte. De aceea, a creat, o sub pagină anume pentru voi, intitulată sugestiv: „Slova Copiilor”. Această revistă este ca o pâine rotundă din care vă puteţi înfrupta pe săturate şi să rămână totuşi întreagă şi caldă pentru toţi cei ce se vor simţi flămânzi şi însetaţi de frumos, de adevăr, de Lumină, de cântec, de poezie, de culoare, de armonie şi înţelegere frăţească.” (Revistă de vacanţă – Supliment al publicaţiei: SLOVA CREŞTINĂ, Cezarina Adamescu).

Aniversare

Revista „Slova creştină”–06.08.2008– 06.08.2014 6 ani de la apariție! 6 ani de activitate neîntreruptă în slujba dragostei pentru Om, pentru Dumnezeu, pentru Artă, pentru Limba Română! 6 ani de promovare a copiilor, tinerilor și scriitorilor consacrați! Prin muncă, dăruire și dragoste de frumos, colectivul redacțional al revistei “Slova Creștina” ne-a oferit nouă, cititorilor, momente de înălțare spirituală, de liniște, de bucurie. Eu am descoperit revista încă de la începuturi, am crescut în ale scrisului odată cu această revistă, aici publicând primele poezii pe când aveam doar 11 ani, aici au apărut primele comentarii la câteva dintre poeziile mele, scrise cu drag și cuvinte de încurajare de poeta Cezarina Adamescu și de către părintele Radu Botiș!

Pentru mine bucuria a fost dublă, deoarece am fost cooptată în colectivul de redactori ai acestei reviste pentru copii și tineri “Slova Creștină”, cunoscând astfel autori copii și autori consacrați care au scris pentru această revistă versuri despre iubirea de țară, iubirea pentru Dumnezeu, frumusețea lumii, dărnicia naturii, dragostea și prietenia dintre oameni.

Ce fericită eram! Cu câtă bucurie îmi amintesc și astăzi de acele momente! Tot în revista “Slova Creștină” a apărut prima cronică la volumul meu de debut “Grădina Mea”, cronica ce aparține tot doamnei Cezarina Adamescu. Așa am cunoscut-o pe doamna Cezarina (mămica Cezara, cum îi zic astăzi) și de atunci s-a legat o frumoasă și rodnică prietenie, deși nu am întâlnit-o niciodată live.

La ceas aniversar vă doresc tuturor celor care trudiți pentru ca această revistă să dăinuie mulți ani de-acum în colo, în folosul și spre binele cititorului dornic de frumos, sănătate, putere de muncă, răbdare, dăruire și convingerea că veți avea din ce în ce mai mulți citituri fideli, din ce în ce mai mulți colaboratori. La mulți ani; Slova Creștină!

Prin intermediul revistei l-am cunoscut și pe părintele Radu Botiș, editorul-fondator care mi-a publicat toate creațiile mele trimise spre publicare, care m-a încurajat tot timpul, m-a îndemnat să scriu, să

Ana Maria Gîbu, elevă cls. a XI –a, Dorohoi

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Herodot spune că grecii sărbătoreau pe Hephaistos (Vulcan), ei alergând pe străzi, cu lămpile aprinse. (Herodot Cart. VIII. 98.). Vulcan era venerat ca zeu al lucrătorilor în metale şi al flăcării, aceasta fiind denumită la romani “flama lucens”. Astfel, la greci, sărbătoarea lui Vulcan era denumită sărbătoarea lămpilor (lampadiphoria). În spaţiul Carpatic, ţăranul român are termenul de “opaiţ” sau “hopaiţ”, provenit de la “hopaie” sau “văpaie”. (cf. Tocilescu “Mater folkl.” P. 1546, 1602), în limba latină “flamma”. Egiptenii şi grecii au moştenit sărbătoarea hopaiţelor de la triburile pastorale pelasge, denumind sărbătoarea populară după Hefaistos, dorian = “Afaiotos” şi în limba egipteană “Opas”. În tradiţiile mitologice germanice, Vulcan se numea Wielant, Weland şi Valland. (La Cicero, N. D. III. 22), Vulcan este numit Valens, tată al lui Mercur (Hermes); la germanici, Vulcan-Wielant fiind considerat nepot al regelui Wilkinus. Se constată că în tradiţiile germanice prelungite până în Evul Mediu, Wielant apare în poemele medievale drept un duce de Hûnaland din ţinutul ocupat de hunii lui Attila. Homer spune că Vulcan, alungat de Joe (Zeus) din Olymp, de fapt de pe Muntele Atlas (Carpaţi), a lucrat timp de nouă ani într-o peşteră de la Oceanos Potamos (Istru), în jurul căreia Istrul (Dunărea) spumega. (Homer “Ilyada”, XVIII, V. 402). Într-o poemă epică română (Teodorescu, p. 551) se spune: “Jos în vale, la cişmea/ und‟ s-aude Dunărea,/ la cişmeaua lui Bălan/ şedea mama lui Vîlcan”. Herodot spune că în magnificul templu al lui Vulcan din oraşul Memphis – Egipt, se afla statuia acestui zeu înfăţişat ca un “pataihos” (pigmeu). În Africa Centrală şi în părţile de sud-vest ale Nilului au fost descoperite resturile

Michaela Al. Orescu

STRĂVECHIMEA NUMELUI (TOPONIM) ARDEAL După Manethon, preot şi istoric al Egiptului antic, cel dintâi rege care a domnit în Valea Nilului, înainte chiar de Uran (Montu), a fost Vulcan. (Manethon “Fragmente” – în Fragm. Hist. gr. II.527). Era considerat de către egipteni (felahivalahi) drept zeu al focului, al Soarelui şi al Luminii. Homer spunea că patria natală a lui Vulcan a fost lângă Oceanos Potamos (Istrul-Dunărea), “acolo unde s-au născut toţi zeii” (Ţara Zeilor). Un fiu al lui Vulcan se numea ARDALUS (Pausanias “Gr. Descr.” II. 31. 3.), deci ARDEALUL (Transilvania de astăzi) a fost patria lui Vulcan şi a fiului său ARDAL. Tradiţiile greceşti, care au preluat Pantheonul Spaţiului Carpatic, spun că acest Ardalus inventase fluierul (dulos), acesta fiind cel mai vechi instrument muzical al popoarelor latine-prisce de păstori. La greci, care şi-au însuşit Pantheonul Spaţiului Carpatic, Vulcan era numit Hefaistos (Hephaistos), iar la egipteni – Opas, spune Herodot (Cart. VIII. 98). Opas era nume de origine pelasgă, din nordul Istrului. Limbii pelasge îi erau proprii sufixele: as, os, es, is, us, ca şi diftongurile au, ou, ca şi terminaţiunea on.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 unei vechi populaţii de pitici. Aceştia au fost descoperiţi şi în sudul Franţei, în munţii Elveţiei, pe teritoriul Rusiei europene de lângă Marea Neagră, proveniţi, poate, din oştile cu care Osiris a încercat să cucerească Europa. (Plinius, 1. IV. 18. 6.) Vulcan, cel venerat în antichitate, în spaţiul Carpato-Danubian-Pontic, era considerat în Egipt, un vechi rege şi apărător al poporului (custodem Aegypti), păstrat până mai târziu, în cântecele epice române, drept “căpitan”: “Am avut un Căpitan/ pe viteazul de Vîlcan,/ puişor de ortoman,/ om de treabă şi chipos,/ copt la minte, copt la os,/ cu mustaţa-n barbaric,/ cum stă bine la voinic/ cu chica-mpletită-n coadă,/ cu barbă ce-n brâu o-nnoadă…/ el nu ştie ce e frica,/ Habar n-are de nimica,/ că-I voinic, viteaz de frunte,/ „nalt ca bradul de la munte…/ dar de când s-a hainit/ şi de când ne-a oropsit,/ mai de tot am calicit…/ Partea lui de nouă ani,/ parte-n vite, parte-n bani,/ am mâncat-o de săraci,/ am plătit-o de haraci.” (Teodorescu, “Poesii pop.”, p. 550)… “nam dat ochii cu Vîlcan/ de-i mai bine de un an;/ nu mai ştiu, dusu-sa-n pustie/ ori e dus în haiducie.” (p. 541). În perioada anteceltică, în Galia existau toponimele: Ardeley, Ardelles, Ardelu, Ardeuil, Ardillats, Ardilleux, Ardillieres, purtate până astăzi de unele comune de pe teritoriul meridional al Franţei (Junin, “Dict. d. communes de France”, 1851, p. 19). O comună cu numele “Ardauli” se află şi în Sardinia. (pr. Cagliari-Oristono).

Bibliografie: Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Dedicaţii pentru limba română Cristian Petru Bălan

Grigore Vieru

Înfruntă-mă cu trupul robit… Salvaţi-vă prin limbă

Înfruntă-mă cu trupul robit de puritate, Pietros, fragil şi aprig, râvnit de-al meu păcat, Căci sunt o spiţă-a roţii din carul încărcat Din care curg rubine în fulgere-mbrăcate.

S-au otrăvit pe văi izvoare Şi mierea adunată-n floare. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otravit şi duhul, De ce şi graiul?!

Provoacă-mă cu-n zâmbet, aruncă-mă-ntrun pat Unde să plâng cu tine c-am săvârşit păcate Şi-apoi să pleci în lume cu buze ruinate Şi să revii cu gândul de-un dulce răzbunat.

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte!

Cu şoapte şi cu ţipăt de pasăre pierind, Renaşte-mi înstelarea furtunilor din sânge, Îneacă-mă în lacrimi când stelele seaprind,

S-a otrăvit privighetoarea Şi firul ploii şi ninsoarea. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otrăvit şi duhul, De ce şi graiul?!

Zideşte-mă în tine, la pieptul tău mă frânge Sau leagă-mă-n fuioru-ţi de plete vălurind Şi-atuncea chipul nostru pe cer se va răsfrânge.

Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte!

Statuia lui Eminescu şi V. Micle de C. P. Bălan, amplasată în faţa Casei de Cultură din Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova.

S-a otrăvit dulceata poamei Şi laptele din sânii mamei. S-a otrăvit barbar văzduhul De ce s-a otrăvit şi duhul, De ce şi graiul?! Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă Din somnul cel de moarte! Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă Prin limbă şi prin carte!

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Gheorghe A. Stroia

Ilarion Boca

(in)Certitudini...

Strămoşii

Prin care ceruri-nalte umbli, Prin care zări te porţi in vânt, Și pentru care lumi incerte Ești intrebare și cuvânt?

De vrei să-i vezi, apleacă-te spre glie Că-n brazda ei de veacuri ca sfinţii sunt mutaţi, Strămoşii mei, şi-n mituri, plugari de omenie, Azi Dunăre cuminte şi doină Carpaţi.

Prin care vis curat alergi, Prin care anotimp pribeag, Și pentru care munţi de vină Ești poarta Cerului cel drag?

Să le cunoşti lumina, priveşte-ne în faţă Şi teme-te de moarte, de porţi vreun gând ascuns: Noi buni suntem sub stele, ca roua-n dimineaţă, Dar ştim la viclenie cinstit a da răspuns.

Prin care clipe din amurg, Prin care stele luminate, Și pentru care ev demiurg Ești timpul ce la poartă bate?

Pe vatra noastră sacră spre viaţă arde-un foc, Nu ni la stins vreodată nici ploaia nici furtuna, Noi i-am slujit lumina şi ne-a purtat noroc, De falsele repere, o ştiţi, ne-a fost totuna.

Prin care vieţi de-amărăciune, Prin care vetre-n care ard, Și pentru care sărbători uitate Ești steaua ce atârnă-n brad? Prin care vis de glorii mute, Prin care soartă ţi-e pieirea, Și pentru care albe file Iţi este scrisă nemurirea?

Precum Zamolxis Tatăl, suntem neînfricaţi, Cinstind prin moartea noastră renaşterea din urmă, Ca cei mai drepţi în luptă şi cei mai bravi bărbaţi, Străini pentru vecie de spiritul de turmă. În lege, ca şi zeii am sângerat uniţi, În lege ca şi sfinţii ne-am bucurat la Cină Şi-am împărţit lumina cu cei neprihăniţi Că nu ne-au pus pe umeri nicicând o falsă vină. Pe cei ce fără vreme s-au frânt ca frunza-n vânt,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Visând flămânzi ca lupii la sfânta noastră glie Îi plânge-o stea în taină uitaţă-n necuvânt Că nici măcar pământul azi urma nu le-o ştie.

Doar graiul nostru românesc - un grai de ceruri dăruit – putea prin arta-nveșnicirii să facă dorul aurit. Și nu doar el. Atâtea vorbe de-nțelepciune-ngreunate, în alte limbi nu-și află soții și-atunci rămân nemăritate.

Oştiri cât vezi cu ochii sau stins în ceaţa zării, Dar noi, ca prin minune, mai falnici am crescut, Ne-am avântat în lupte ca valurile mării Şi ne-am întors la vatră ca flacără sub scut.

Așa, de pildă, „Bună ziua” salutul arhifolosit; „Bună să-ți fie-a ta inimă”, la noi răspunsu-a fost proptit

Cu sângele şi viaţa ne-am făurit o ţară Jurându-i ferm credinţă la bine şi la greu, Iar jurământul nostru e nobila povară Sub care se aşează cu noi şi Dumnezeu.

în coasta negrului mileniu când am tăcut cu-nverșunare, ca spiritul activ din obște să-și împlineasc-a lui lucrare.

Suntem aici de veacuri, priviţi-ne în faţă, Arhetipale matrici, avem ca temelie, Strămoşi plecaţi în mituri, izvor suprem de viaţă, Prin care vatra ţării se mută-n veşnicie.

Cum limba-i vie și-nsetată, firește că-ntr-un veac de veacuri nu poate fi mereu aceeași, ci musai este fecundată, de alte limbi și alte graiuri cu care-i soră sau vecină; franceza-n ginta noastră este sora mai mare din latină.

George Petrovai

(Procesul azi se-nvederează prin siluiri îngrozitoare – ba țigănisme din manele, ba anglicisme sfidătoare.) Nu de grefări după ureche în limba noastră-i trebuință, cu-al ei belșug de sinonime spre-o lesnicioasă folosință,

A noastră limbă preacurată

ci de-un respect necontentit prin studiu plin de pasiune, ca în gândire și vorbire să nu dăm cinstea pe rușine.

De suntem respectați în lume ca vrednic și distinct popor, străbunei limbi să-i mulțumim că ne-a hrănit cu al său dor.

Căci un român ce nu-și iubește sau își pocește limba lui, ridicol e și cam degeaba umbră-a făcut pământului.

Un dor întins cât țara toată și mai departe mesager, oriunde-n lume românismul e dres cu sare și piper.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Ion Croitoru

Închinare

Eu nu mă spăl de poporul meu

Limba nostră, cea de veşnicie , Doamna noastră cea de căpătâi, Tu ne scalzi fiinţa-n apă vie, Fala noastră pururi să rămâi.

Doamne, apără poporul român. Ai grijă de el şi apără-l! El este al tău cu blândeţea lui de miel şi cu răbdarea lui de taur cu omenia lui de floare de zăpadă ce se vede pe geam, Doamne, pe fereastră şi pe libertate! Doamne! poporul meu nu se spală de mine! Eu nu mă spăl de poporul meu! Dacă-mi vine alt miros decât mirosul lui, mă spăl pe mâini numai de propriile mele mâini şi mă las legat de boarea de zăpadă a poporului meu. Mărul se poate spăla numai de măr, de pomul mărului nu! De pom nu!

Eşti bogată şi de fire-aleasă, Generoase zodii te-nzilesc, Mândră te găteşti ca o mireasă, Strălucind de har împărătesc. Când urmaşii prunci vrăjesc de seară, Îngereşte surâzând în mit, Din izvor de silvă milenară, Le dai zestre primul gângurit. Şi prin ani, când râde-n soare hora, Tu cu şoapte calde te strecori, Înflorind în inimi tuturora, Visuri dragi de fete şi feciori. Iar când azi, purtând povara noastră, Mai suflăm a pace-n sărbători, Tu ne-aduni sub aura-ţi măiastră, Şi ne urci în timp nemuritori. Ne-întregeşti simţirilor cununa Şi ne-alinţi cu dorul cel dintâi, Limba noastră, cea dintotdeauna, Doamna noastră, cea de căpătâi.

Apără, Doamne, poporul român şi nu te spăla de el!

Nichita Stănescu

Pe maica mea care m-a născut pe mine am dăruit-o poporului român. Dăruieşte-ţi, Doamne, pe maica Ta, care te-a născut pe Tine, poporului român!

Limba română este „dumnezeiesc de frumoasă”

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Cei ce astăzi sunt puternici Au avut din moşi-strămoşi, Minţi măreţe, ca şi sfetnici Şi conducători aleşi.

POEZII Anghel HOŢU ÎNDEMN Oare cum ai fost odată Tară-Mamă, Românie ? Astăzi te văd decimată De amar şi sărăcie.

I-a unit voinţa pură De a fi imperiali, Şi-au luptat peste măsură De-a fi primii-ntre egali!

Vândută şi revândută În agora mondială, Unii vor ca să fii slută Alţii, să devii vasală.

Nu s-au cramponat de-o vatră, Şi-au scrutat împrejurimi, Au marşăluit în şatră Şi-au campat pe la vecini.

Geaba te-au păstrat străbunii Care-au fost atât de bravi, Dacă azi te-ar rupe hunii Sau un mare neam de slavi.

Noi ne-am mulţumit cu glia Şi cu spirit defensiv, Şi-am lăsat ca vijelia Să ne-atace coroziv.

Patrie, fii mai vivace În ce faci şi hotărăşti, De-i război sau de e pace Grija ai să nu greşeşti !

Am cultivat toleranţa Din ”pasnici” am făcut mit, Şi-am văzut cum eleganţa Pe alţii i-a ocolit.

Vezi cum marile popoare S-au bătut şi s-au întins ? Tu fiind în apărare Alte spaţii n-ai cuprins.

Ne-am mulţumit doar cu soarta De a fi apărători, Făr-a putea-nchide poarta Marilor devoratori.

În schimb ai lăsat duşmanii Să-ţi ia din trup câte-un pic, Şi chiar dacă s-au scurs anii Nu ţi-a revenit nimic.

Fuga-n zonele montane Şi otrava din fântâni Ne-au servit ca paravane În calea unor păgâni.

Fii ceva mai bătăioasă Şi cu spirit ofensiv, Nu te mai închide-n casă Ca-ntr-un mediu obsesiv!

Chiar şi azi trăim complexe Şi suntem duplicitari, Având gravele reflexe De- ne-nchina la cei mari.

De la dacii de-altădată Până azi, ca un făcut, Parcă ai fost blestemată Să ai rolul doar de scut.

Asta nu e demnitate, Ci e instinct păgubos, Chiar şi când avem dreptate Ne-apărăm cu capu-n jos.

Roma nu era ce este Dacă nu-şi crea ca mit Conducători de poveste Ce imperii au clădit.

Părţi din trupul sfânt al ţării Stau sub drapel la vecini, Şi-ai noştri, conducătorii De ce sunt aşa senini ?

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Iar invocăm toleranţa, Iarăşi facem »ciocul mic», Ne-amăgim cu eleganţa Şi nu câştigăm nimic.

Şi-alţii au plătit tributul Pentru c-au fost patrioţi, Indrăznind să ţină scutul Spre-a nu deveni iloţi.

Am avut doar cazuri rare De conducători de soi, Şi spre-a lor mândră onoare Au căzut ca bravi eroi.

Să nu ne-amăgim cu gândul C-am putea s-avem noroc, Şi că ne-ar fi venit rândul Să ocupăm un alt loc.

Decebal la începuturi, L-a înfruntat pe Traian, Iar când n-a mai avut scuturi S-a răpus c-un iatagan.

Orice loc în ierarhie Se obţine doar luptând, Iar ajunşi la ananghie Nu învingem, reculând.

Mihai, la Unirea Mare, A fost scurt sancţionat, Când după-o laşă trădare Basta l-a decapitat.

Ofensiva este arma Cu efectul decisiv, Nu vorbăria sau larma Ori spiritul defensiv.

A fost o pedeapsă dură Folosită din străbuni, Ca-ndrăznit cu-a sa măsură Să-i unească pe români.

Una e diplomaţia De-a câştiga câte-un pic, Şi-alta este bătălia De a nu ceda nimic.

Ce-a dorit Mihai odată, Cuza a realizat, Dar a fost chemat la plată, Fiind apoi deportat.

Nu cu feţele crispate Sau de frică tremurând, Nu cu capete plecate Vom învinge în curând.

Altii, cu-ale lor păcate, Nefiind la fel de bravi, Au mişcat şi ei din coate Ca să scape de sub slavi.

Când e vorba de-a obţine Cele ce ni s-au luat, O facem cu plecăciune Şi cu glasul înmuiat.

Nu contează perioada În care au ripostat, Ei nu mai vroiau corvoada La stăpânii din alt stat.

Vrem patrie re-ntregită Şi respect adevărat, Vrem România unită Şi demnitate de stat.

Gheorghiu-Dej, comunistul, S-a strâmbat la bolşevici, Şi-a sfârşit şi ceferistul Iradiat de…ILICI !

Toate astea şi-ncă multe Nu se obţin contemplând, Cine vrea ca să exulte Le va avea, doar luptând.

Ceausescu -dictatorul, Unul din liderii duri, L-a mitraliat poporul « Aţâţat de agenturi ».

Singure, nu vin pomană De la cei ce le-au luat, Iar dorinţa nu-i o toană Când vorbim de returnat.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Și sper să fim ce-am fost cândva, ca dragostea să ne-mplinim, sufletul meu, perechea mea, cea dăruită de destin.

Trebuie modificată Toată gama de valori, Pentru-a reuşi odată Să revenim la comori. Comori ce ne-au fost furate, Noi privind cu simţul stins, Toate trebuie -adunate În orgoliul -reaprins!

A înflorit iar trandafirul A înflorit iar trandafirul deşi era târziu în toamnă, cuprins de rouă-i e bobocul, învăluit ca într-o haină.

Din vol. „Reflecţii în mozaic” Contantin-Nicolae Gavrilescu

El nu ştie însă că toamna când roua curge din zenit, căldura își închide vana şi vremea nu-i de înflorit. Dar îşi urmează clar destinul chiar dacă roua l-a-mproșcat, cu ţepii-i luptă cu-anotimpul, de frunze încă-i apărat. A înflorit iar trandafirul acum când vântul s-a-năsprit, cuprins de teamă e bobocul căci zilele s-au tot răcit.

Din toamna vieții Perdea de ploi așează cerul la geamul sufletului meu, și-nchide-n tainic dor misterul transcedental spre Dumnezeu.

Se scutur frunzele din pom, de-a valma, haină ca să-i pună, dar este protejat de om să nu fie răpus de brumă.

Din toamna vieții se-nfiripă iubirea-mi caldă, fără vină, ce-nvăluie în sfânta clipă, cu dor, făptura ta divină.

A înflorit iar trandafirul de-un roşu purpuriu, intens, pornind semnalul şi fiorul iubirii cea de necuprins.

Tu Evă, eu Adam din Rai, îmbrățișați sub pomul vieții, iubirea pură să-mi redai, viind, în pragul dimineții.

Michaela Al. Orescu

Trupu-ți lasciv să îmi încânte, simțul și dorul în beție de sentimente fremătânde, să te iubesc cu frenezie.

SONETE Moştenirea lui Orfeu Un rege-preot, sub raza lui Apollo vine În străluciri şi-n a Naturii armonie, Sub creste-nzăpezite, sub bolta azurie, În zori, la răsărituri măreţe să se-nchine.

Eu știu că-mi ești suflet pereche, și mi te dărui cu tandrețe, iubirea noastră este veche, primordială tinerețe.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 cu care să conducă-“nţelepţeşte”?! Şi care neam a fost acela-n sorţi să dea pe cel ce pleacă printre morţi, ca lumii-ntregi să îi aducă torţa?

Pe lira lui de aur el a prelins lumine De-ncântătoare sonuri dar şi de poezie Dar când Euridice s-a rătăcit sub glie, Recurse la miracol, durerea să-i aline... Şi astăzi ne simţim, la fel ca şi-altădată, O altă lume-n spirit de-atunci e căutată În vis, în halogene, în vin ori în misterii...

Trimisul Născut din vechi esenţe, de spirit încărcat, pe când pe cer, conjucţii în stea prind să se-nchege, purtând misiunea gintei întru o nouă lege, durerea şi-umilinţa lucid şi-a asumat.

Nepreţuita viaţă, abia târziu gustată, Învăluită-n raza de Soare, colorată O-mpiedicăm adesea-n ignobile mizerii...

Greu de-nţeles în lumea în care a luptat şi anevoie, încă, să poată a culege sămânţa bună-n lanuri „nainte de-a alege pe cel de jertfă vrednic, supliciului chemat,

Armonii De mult, Orpheu, cu lira lui Apollo a-mbogăţit ecoul, când din munte solarul zeu „nălţa divina-i frunte şi anii de lumini ţâşneau acolo...

gonind înşelătoare, răstălmăcite rituri prelinse din noianul de-amăgitoare mituri, cercând să risipească întunecimea humii,

Prelungul glas, risipa lui Eolo, se răspândea printre şoptiri mărunte, răsunător, prăpastiei din munte, rătăcitor, încoace şi încolo...

le aducea iubirea şi mila mângâioasă, luptá să îi trezească: “Eu sunt lumina lumii!”, cea nouă, înţeleaptă, senină, generoasă!

O armonie cald-mângâietoare se răsfăţa în razele de soare, pe când o eră de-aur stăpânea... Era un glas din inimă senină ce şi-astăzi, omenirii-i dă culoare, să uite frumuseţea-i în ruină...

CONSTANTIN BASSARAB BRÂNCOVEANU Istoria-şi are culmile ei şi-acest popor atâtea culmi avu să confirme vechea glorie cu voievodul unei triste epopei.

Cine a fost EL? Chemarea Ta Te-a-mpins spre iniţiere şi nu puteai scăpa unui destin, ca să Te dărui lumilor ce vin, înlănţuite-n valuri de durere...

În stil de-arhitectură-a pus temei şi fiece ţinut român avu în el un ctitor care le dădu atâtor cronicari, belşug de-idei...

În ancestrala luptă de putere întemeiată pe umanul chin şi surdă omenescului suspin, Tu i-ai făgăduit o înviere!

Suita de tipărituri „nălţată cultura, bogăţie strămoşească, în inimi şi-n istorie păstrată;

Dar ce popor e-acela ce-şi jertfeşte pe propriul fiu, ca să-şi păstreze forţa

Trădarea cu invidia-ncrucişată, cu-atâtea jertfe, soarta-nfricoşată,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 pe-altarul de credinţă românească!

universală.”

MIHAI EMINESCU

Acum se lasă în mine un aer greu, cenusiu. Gura mea abia mai spune c a s ă ori p â i n e, lumina o simt ca pe o rană dintr-o veche poveste.

Rămas-a glas de patrie bătrână Şi peste veacuri tot va fi cinstit, Cât va fi neamul, fi-va nemurit Ca-n rădăcini vigoarea să rămână! Din vremi, pe valul timpului se-adună Icoana lui, ca praporul sfinţit, Un neam întreg pe el s-a sprijinit, Ca pe voievozi, cu-eroii împreună!

,,Deja nu este ceea ce pare, că eu contemplu: golul unei lumini, fantomă rătăcind prin constelaţii.”

Şi fi-va veşnic, cât acest Pământ Va şti să-ncheie-acelaşi jurământ De re-nviere dintr-o aţipire, Luceafăr, străjuind în înălţimi, Speranţe şi durerile, mulţimi, Să le împace întru nemurire!

Vom comenta Foşnetul clipei dintre memorie şi ochi. Pragurile nu le mai putem număra, ascultăm doar marmora cum doarme, precum liniştea căzută în noi.

Victor Sterom Oglinzi de timp

,,La marginea zilelor pentru a-i da un chip binevoitor lumii.” Stăm acoperiţi de patima cuvântului; o mătase plăpândă într-o vitrină cu îngeri s u n t e m.

Căutând înserarea gândurile mele dorm în iarbă cum fulgerele în simetria infinitului. ,,Simt puterea acestei certitudini”. În care somnul umbrelor mele prin camera pustie nu mai are drum către ceruri.

Vedem catifelele roase formând vârtejuri. ,,Zorile Îşi lasă lumina si dimineaţa se grăbeste înspre asfintit.”

,,Apa de care mi-e sete îmi risipeşte neliniştile, carnea metafizică şi îndurerată se înalţă înspre îmbrăţişarea

Totul fiindu-ne strat de răni şi lacrimi, veşmânt de spaimă şi tăceri arzând.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 ,,În dimineaţa aceasta ne-am înălţat ramurile” ca să oprim timpul în loc.

Într-un dans funerar: mai murim, mai trăim, Mai urcăm un deal și mai coborâm încă o vale.

Eram de-acum mai singuri decât singurătatea însăşi. abia acum chemam înapoi întâmplările şi le făceam oglinzi de t i m p…

Ne pasc elanuri vechi și iluzii, risipite prin ani, Vom evada caraghios din propriile noastre destine, Urcăm ușor prin noi o scară spre cer în spirală, Singuri ca vulturii, printre cele divine. Mereu vine clipa ce zboară spre alte zări, Izvoarele sunt comorile de sub stânca din soare Ce se varsă în noi ca o mare și dulce iubire Prin frunza de seară care plânge și-adesea ne doare.

Ion Ionescu Bucovu

Călătorim mereu și nu știm umde mergem niciodată, Ce simplu ar fi fost să dormim pe-o pajiște de vis, Să trecem prin vechi paradisuri rămase pustii, Să scăpăm de orizontul nostru mucezit și închis.

linxul a putrezit Se desfac pulberi de cer, fulgere într-un pustiu, Așchii de nori dansează pe mări, astre arzând, Luciri de harfe, Orfeu zburând spre alte zări Și lumea toată, plină de vrajă, mistic descânt.

veșnicie Cuprind în suflet o minune când îți sorb obrajii, setos de parc-aș bea o mireasmă. Când stăm ochi în ochi, incendiem totul împrejur, dorul de tine, dorul de noi, ca altădată umblă nebun…

Unde se îmbrățișază iubirea, curg sevele noi, Lynxul a putrezit, dar îi mai scapără ochiul enorm, Aburul sângelui viscolit de abatorul din noi, Clipa cea repede, dorul și vraja încă mai dorm.

Fără tine traiul pe pământ e pribegire. Eu nu știu ce regină ești și de unde vii, îți ascult clipele, acele flori frumoase de mai care devin veșnicie.

Pe piciorul nostru de iad încă mai sunt amanți, Paznici de tenebre mai scutură fluturii de petale,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Sperând s-o visezi tu, iubito!

Camelia Stan

Mi-eşti Mi-eşti dor sublim în dimineţi de vară Şi puf de păpădie luat de vânt, Mi-eşti strop de cer în liniştea de seară, Eşti pacea mea, în suflet şi-n cuvânt! Sunt zâmbetul ce-ţi râde în privire, Cu florile de vară mă confund Şi sunt fărâma ta de fericire Şi ceasul tău de bucurie sunt!

Priveşte, visând iubito! Privește, visând iubito! La cerul de vară sublim, Aș vrea să îți spun: “Fericito, … mă-mbată cu tine, puțin!

Şi-s poate chiar şi înger, sunt culoare Acelor nopţi ce-s poartă către rai Şi ştiu că eu, doar eu aş fi în stare Să te întorc, dacă-ţi şoptesc: "Mai stai..."

Privește visând, tu, iubito! Ți-s ochii o mare și-aș vrea, Să-mi fi părtașă, sortito, La dorul din inima mea!

Mi-eşti tot ce-mi eşti şi eu întreg îţi sunt, Atâta pătimire, o idee, De suferi că exist ori nu mai sunt, Mă află în parfum de orhidee!

Privește visând, tu, iubito! Iubirea-i eternă în noi, Doar ție pe trup ți-am citit-o, Fiind unul singur, nu doi!

Nu ştiu de poţi să înţelegi sau nu, Ori prea abstract e totul pentru tine, Nimic nu este fără să fii tu, Fiinţa ta nu este, fără mine!

Privește și visează, iubito! Nimic să nu-mi spui fără știre! Prea sfântă femeie, dorito! Ți-aș da continent de iubire!

Şi cine ştie cum va fi apoi… În rai ne-om regăsi ca două ploi!

Privește și visează, iubito! Orice îți dorești și ai vrea, Căci eu voi veni… incognito, Pe veci să îmi fii și a mea!

Eduard Zalle Privește visând, tu, iubito! În somnu-ți prea dulce, firesc, Zâmbeai și deloc n-ai ferit-o, Nici gura, voind să-ți iubesc! La hanul…

Privește visând, tu, iubito! Căci lumea-mi începe cu tine, Destinul de-ar fi răsucit-o... Te-aș cere răsplată, știi bine!

lui Omar Khayyam La hanul pierdut pe coclaur Te-aştept să ciocnim un pahar.

Am scris din instinct... n-am gândit-o,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Hangiul cu ochi de balaur, Zâmbeşte tâmpit şi avar.

Iar când copilul crud din mine va renaște, Așteaptă-mă, femeie, la porți de elizeu. Voi păcăli-ntr-o zi tot răul ce ne paște, Așa cum am făcut și-n-viață, mai mereu...

Pendulul, ora şi-o strâmbă Şi-i sparge capu-n perete. Iubito, te-aştept şi se-ntâmplă Ca vinul Shiraz să mă-mbete.

Gheorghe Răducanu

Te-aştept să ucidem mâhnirea Şi setea cumplită şi grea, Apoi, amânând despărţirea, Să râdem de moartea cea rea. Vezi, râul ce curge pe maluri Ne-nghite cu totu-ntr-o zi, Și viața se scurge în valuri, Ca mâine și noi vom muri.

Mi-e dor...

La hanul pierdut pe coclaur Te-aştept să ciocnim un pahar, Dar ultimul gulden de aur Mi-l înşfacă hangiul avar.

Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu-adevăr! Mi-e dor de-o-mbrăţişare cu lumină! Mi-e dor să iert cu bunătate! Mi-e dor de acea zi senină! Mi-e dor de diamante cu păcate! Mi-e dor de iască să aprind tămâia! Mi-e dor, mi-e dor de acea noapte! Mi-e dor de floarea ce naşte lămâia!

Alb și negru Când vocea tumultoasă din mine va tăcea, Va înflori atunci un alt fel de iubire. Aprinde tu, lumina, aceea ca o stea Să-mi lumineze noaptea pierdută peste fire.

Mi-e dor de-un clopot de lumină! Mi-e dor de o colindă pe-nserat! Mi-e dor de floarea din cunună! Mi-e dor de tine... cu adevărat!

Când tulnicul pe dealuri se va fi frânt duios, Va răsuna în vale un murmur ne-nțeles. Va înțelege, poate, și sufletu-mi câinos Al lumii neastâmpăr și dulcele-i eres.

Mi-e dor de sânii bosumflaţi! Mi-e dor de sâni–mere domneşti! Mi-e dor de norii dezlânaţi! Mi-e dor de zâna din poveşti!

Și când prezentul astăzi se rupe din pendul, Scârbit și-ncrâncenat pe-a timpului minciună, Voi devora secunda flămând și nesătul, Atent doar la tăcerea care-n urechi îmi sună.

Rugă-n lacrimă De-a lungul amurgului de toamnă, M-am rătăcit în umbra aburului de cafea. O rugă-n lacrima amară se înfige-adânc, Când din rame, îngerii coboară pe podea.

Când toate vor fi spuse așa cum ți-ai dorit, Voi înșeua degrabă același cal funebru. Să nu te temi, iubito, căci încă n-am murit, Eu starea mi-o adap numai în alb și negru.

Am brațul cu care scriu pe căpătâiul,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Unde privesc la șoimu-n cioc cu crucea, Ce-o duce pe prispă la clopotniță și Eu, mă văd copil, cu oile, pe Omorâcea.

Casa bunicii Casa bunicii veche-străveche Nu-și mai găsește nici o pereche

Nu mai e mama să mai plângă Și să mă-ntrebe când mă-ntorc acasă! Întreb si eu acuma: Satul ce mai face? S-a dus și tata, îl plânge biata coasă!

Viața pe care i-au dat-o stejarii I-o duc pe râpă carii-scripcarii Șindrila ruptă se taie-n săbii – Curg de sub streșini cuiburi de vrăbii

Fac rugă-n lacrima căzută jos, În nisipul rece de pe Șasa. Îmi văd mama și tata când veneam pe-acasă, -Bine-ai venit, copile! Hai să punem masa!

Coșul se-apleacă să-și năruie-n drum Singura nară cu bulgări de fum

N-am, Doamne, nici o vină c-am plecat De mic copil din satul meu cuminte! Eram o floare-n cununia vieții Încă nu îmi dăduse măseaua de minte. Am colindat o viață prin străini. Gândul mi-a fost mereu la părintească. S-a dus și mama, a plecat și tata, M-așteaptă popa să mă miruiască.

Timpul trecut s-a oprit răstignit În crucea ferestrei cu ochi împătrit Numai mușcata, mirositoarea Verde, aruncă în geam cu froarea

casa

Mariana Bilic

Cornel Balaban

Nestatornicie Iluzii pierdute Tu n-ai iubit și de aceea treci Ca vântul printre frunze hoțoman Lăsând în urmă jurăminte seci Șoptite printre dinți de porțelan

gând dăltuit în pietre erodate de vânt contorsionând oglinda timpului în favoarea veşniciei aşează iubire peste neiubire şi uitare peste timp desprinzând valuri transparente din furtuni solare le rostogoleşte nervos peste şoapte interzise

Stăpână pe castele de nisip În care clipa șade rareori Te-asemeni umbrei ce nu are chip – În fiecare zi, te naști și mori Iar ce-a rămas dintr-un crâmpei de drum (Noi amândoi într-o secundă roz) Își va păstra aromele de fum În mucegaiul timpului de bronz

mare agitată de vorbe măură castele de nisip

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 reclădind fericirea din frumuseţea lucrurilor simple devii propriul arhitect al armoniei interioare

construite de iubiri imaginare pictând pe amprente fictive arabescuri îndrăzneţe ce muşcă flămând cu muchii ascuţite din inimă

Ninel Vrânceanu înţelegând din durere că poţi rămâne doar amintirea unui gând indecent de femeie sufletul tău dă examenul de maturitate stabilit de repetate rătăciri fără sens căutând să înveţe uitarea prin iertare a oprit zborul iluziei pierdute spre nicăieri cu un gest teatral ce şi-a pierdut înţelesul învelind urma paşilor în tăceri şi detaşare ai şoptit: „iartă-mi amintirea şi uită-mă de toate iubito!” Vino, mă soarbe! Captivi tu, curcubeu al reînălţării mele,

într-o toamnă înveşmântată în sunete tatuate pe arcuşuri de vioară ploaia picura din clape de pian note albastre timpul învolburat scurs prin clepsidra din copacul vieţii desprinde frunzele îngălbenite de ani schimbându-le iremedialbil în nuferi argintii agăţaţi pe tâmple... captivi prinşi fără voie într-un trecut în care poate nici n-am existat

lumină veşnică şi tot mai albă, ce-ascunzi în presimţiri rebele de reînvii mai blândă şi mai caldă?! cu setea ta de ape învolburate ai dăruit şi stâncilor sorbirea, iar în fisurile adânci, întunecate ai pus lumină vindecând orbirea;

împiedicaţi de neacceptări căutăm răgaz să numărăm întrebările fără răspuns stând agăţati între două începuturi strângem în pumn durerea ultimului sfârşit înţelegând că lacrimile dorinţelor ucise sunt aruncate pe rafturi prafuite de suflet

mi-ai ascuţit prin alte simţuri percepţia nevoii mele de iubire, lăsând de-atunci durerilor nesimţuri, cum poate fi speranţa în nemurire.

dependenţi de-o iluzie fără sens nu putem pierde ceva ce nu am avut niciodată doar iubind...liniştea coboară firesc în noi prăbuşirea se schimbă în zbor

ah...tu curcubeu de ape liniştite ce poate să înghită orice mare, cum de-ai trezit izvoare adormite, ce le-ai lăsat cândva fără izvoare!?

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Maria Filipoiu

în candela sufletului și-n dragostea poetului.

Ce-i poezia?

E-a dorului tânguială în sufletul singuratic, pentru cititor romantic.

E povara ideală ce-n suflet o duc poeții, pelerini pe calea vieții.

E-nmiresmată petală din floare nemuritoare, ce din carte-i grăitoare.

Este a gândirii fală așternută pe hârtie, din dragostea de a scrie.

Este simțirea vocală scăldată-n gând de scriitor și pusă-n ochi de cititor.

E hrană spirituală pusă-n rugăciunea nopții și-n soarele dimineții.

E a poetului boală și-a gândirii nostalgie. Fără ea, viața-i pustie!

E a minții îndrăzneală scăldată-n raze de soare și-n speranța ce nu moare.

Stejărel Ionescu E-n a timpului spirală, har dumnezeiesc, de suflet, cât al nemuririi umblet. Este a vremii urzeală pentru viața trecătoare, în a sorții resemnare. E un vis ori abureală în sentiment de iubire, după dram de fericire.

căsuţa de la ţară căsuţa mea de la ţară unde am stat şi astă vară cu covoare pe pereţi la fereastră, doi scaieţi,

Este brumă de spoială într-un văl de sentimente, pentru cavaleri și fete.

cu icoana de sub grindă chipul mamei din oglindă patul cu strujeac de paie şi pledul din blăni de oaie,

E a dragostei răscoală ce-și ia arme din cuvinte, pentru suflet, dăruite. E a minții născoceală care-i dă însuflețire, să o ducă-n nemurire.

cu o laviţă şi-o masă cioplită şi noduroasă făcută de taica în grabă să aibă unde să şadă,

E-a privirii primeneală în straie nobiliare, pentru fast de sărbătoare.

şi-un ploatăn de cărămidă busuiocul de la grindă şi-n fereşti, două muşcate

E lumina siderală

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 demult doamne, sunt uscate, ţi-a obosit, şi bietul tată este bătrân, orb şi bolnav de atâta timp de când te aşteaptă el a ajuns al vieţii sclav.

în căsuţa de la ţară astăzi paşii mă purtară stă pe-o margine de apă cu-n picior căzută în groapă, de sus, maica mă priveşte făr‟ să aud, aşa-mi grăieşte: casa şi mormântul meu să ai griji, de ele mereu,

Olguţa Trifan

este tot ce ţi-am lăsat atunci când eu am plecat să le ai copile în griji de nu poţi, tu să mă strigi, mama ,va veni de grabă ca şi vântul prin ogradă ca să-ţi de-a un ajutor dragul mamei, drag, odor.

Viaţa ca un râu E viaţa ca un râu, ce drumul nu şi-l uită care-oricât de mult ar vrea, oricât iar place, traseul nu mai poate, niciodată, a-şi reface, cu ape line, cristaline, repezi şi învolburate.

bătrânul tată te-a aşteptat seară de seară dar tu deloc nu ai venit la fiecare tren din gară şi acum el este obosit, te-a aşteptat necontenit cu un imemens buchet de flori de multe ori dormea în gară ca să te aştepte iar în zori,

Povestea râului o spun pietrele şi malurile ce-au fost de timp şi de furia apei, ca într-o carte bună, însemnate.

demult, de acasă ai plecat demult n-ai mai venit pe acasă de când pe maica a îngropat el, este singur, nici că-ţi pasă,

Nu este viaţa, oare, de clipă stăpânită?

poate că eşti prea ocupat şi timp se poate nici să n-ai dar el,aşteaptă neîncetat pe fiul său cu păr bălai,

Când înfloreşte-o floare sau se mai naşte-un om simţind că-i searbădă şi tristă, ca mai târziu, să îţi surâdă-n taină o rază de noroc?

şi lacrimile s-au uscat de atâta plâns, de atâta vai pământul s-a cutremurat şi s-au deschis noi porţi spre Rai,

Pierde ceru-n fiecare clipă câte-o stea,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 alta se aprinde şi străluce, căci ăsta-i cursul vieţii, precum un râu care nu ştie, dar se duce.

Hotca Marian Baia Mare, student; Premiul I, poezie la Festivalul „Bogdania”, 2014

Sava Flavia Diana

Psalm Sufletele noastre miros a pământ și înfloresc dumnezeire, noaptea strânge la pieptul unei icoane rugăciunea ruginită de lacrimi.

Idee Ştii şi tu, Nu ne putem lua numai după cuvinte... Rostite, nerostite, fugare, mahmure, zvârlite, Doboară turle, ridică statui Şi ce departe ne pot alunga , uneori, De noi înşine... Ce-ar fi să priveşti În direcţia fiinţei mele Poate atunci Liniştea Nu ar mai fi doar un simplu cuvânt.

Cerul înalță îngerii cu aripi de cuarț iar, umbra lor plămădită în raze degresive de stele naște în iarbă tămâie și mir. Apleacă-te trup cu chinul sângerând de-o veșnicie și bea viața ce trece ca dansul luminii în vânt.

Zbor

Poemul vieții

Hai să nu vorbim astăzi Despre însingurare... Mai bine să fim desueţi, retorici, Să vorbim despre visul acela Inocent, din noi renăscut, Când întinzând simplu braţele, Puteam zbura... Chiar dacă mă învelesc bine În căutate tăceri În gândul meu, să ştii, Mereu poţi să îţi întinzi braţele, Copil râzând, îmbătat de zbor... Hai să nu vorbim astăzi Despre însingurări... Hai mai bine Să renaştem în lumină !...

viața este o oglindă circulară în care se spulberă amintiri privirea e hoața sublimă ce sculptează realități ambigue în vise dizolvate auzul e calea pavată cu lungi cântece mucegăite de privighetoare iar noi suntem stâlpi rezemați de viață ce respiră în aer murirea

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 pe malul Vedei curgătoare.

Daniel Bărbulescu

mi-e drag mirosul ei de ape ce-mi duce gândurile-agale... dorind să mi te am aproape să îți presar în păr petale.

Dacă vrei să ştii

Vreau să alerg desculță–n luncă Azi copleșită sunt de despărțire, Văd salcia ce înflorea cândva Iar floarea ei mă arde-n amintire.

adevărul e un compromis palid iar adevărul e că... sunt singur

Și-mi duce Vedea-n drumul ei Și nostalgii și amintiri și dor, cu viața mea,ca pe a ei cărare, eu sunt un simplu trecător.

lasă cheia sub preş nu-ţi mai suport gândurile roind nesătule prin gândurile mele până când nici nu mai ştiu ce vreau de la tine şi să-ţi iei cărţile de pe biroul meu mai puţin Divina Comedie pe care o păstrez pentru că eu ȋncă mai cred că iubirea ne ȋndreaptă pe toţi spre adevăr adevărul e un compromis bizar iar adevărul e că... te iubesc

Dezmierdare Parcă de-o vrajă tulburat..... În goliciunea toamnei te dezmierd, simțind că doruri mistice m-apasă, Și nu știu cum să fac să nu te pierd! Te-aș îmbrăca în soarele-amiezii, Să strălucești lipindu-te de mine, Ori poate-n rochie de albe frezii, Să mă îmbăt de mult miros de tine. M-am răzgândit : te-mbrac în curcubeul, ce-apare ca un prețios trofeu, când ploaia care s-a sfârșit suspină, că nu mai e stăpână peste trupul tau…. Dar cred că cel mai bine e.... Să te descânt în cântec și iubire, Să te prefac în dragoste și dor, Iar când să mor, să mor din drag de tine.

Doina Bârcă

Nicolae Doftoreanu

Lunca Serbează lunca revenirea mea, cu salcia pletoasă care, ne-acoperea cu-al ei parfum

Tangou pomelnic

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Nu cred că este cazul Să rememorăm necazul! În pomelnic pomenim… Numai ceea ce cinstim, Fără să fim obligaţi,… Doar pe-acei ce-i simţim fraţi! ……………………………… Ştefan, Nicolae, Vlad, Decebal, Carol şi Glad, Mihai, Mircea şi Bogdan, Alexandru, Dragoş, Dan, Tudor, Neagoe, Andrei Petru, Gheorghe şi Matei, Vlad, Grigore şi Ioan, Radu, Vasile, Şerban Constantin cu toţi ai lui Şi-alţii Doamne… Că-s destui!

Balada lui C-tin Brâncoveanu Ştefan, Nicolae, Mihai, Alexandru, Ştefan, Neagoe, Vlad, Mircea si Dan, Ştefan, Dragoş, Petru, Ion şi Răzvan… Ştefan, Constantin, Dimitrie, Matei, Vasile, Bogdan …şi alţii ca ei ! Renumele face s-adune încoace Pomelnicul nostru…ce duce spre crucea Ce tace în pace! Desprinse din gânduri, Prenumele zace-ntre rânduri, Cuprinse în nume , Şi-adesea ne duce spre soare-apune. Deprinse de lume, Anume purtate, Ne spun, înainte de toate,… Că nu se mai poate înspre-a fi uitate! ………………………………… Gândurile prinse-n nume Pot fi bune la zidire La anume mănăstire Unde cred că se cuvine Să cinstim fără cinism Pe toţi cei pe care-i ştim Înainte de-a fi…imn Deşteptaţi-vă ROMÂNI… pomeniţi-i pe străbuni! Fiindc-acuma sigur ştim: EI s-au deşteptat sublim! Au luptat cu stoicism Pentru noi, Ce azi…cerşim! Pomenim cum se cuvine Pe toţi cei care-n vechime Cu mijloace-aşa puţine, Înainte de cuvinte, Ce-au fost straşnic potrivite, Au avut atâta minte De-au ţinut în frâu urgia Şi-au creat chiar ROMÂNIA? Înainte de-a răspunde Se cuvin iar cunoscute Toate vechile metehne ce-au ars Ca un foc de lemne Când s-a ridicat vr-un vodă Care Şi-a dorit o odă? Nu

Tangoul arborelui genealogic Rădăcinile noastre comune Le arătăm la lume…prin NUME, Pentru că noi, asemenea lor, Urmaşi ai vechilor ramuri directe, Avem trei: Primul poate fi: ŞTEFAN, MIHAI, CONSTANTIN, ALEXANDRU sau MIRCEA , Al doilea-l afli În ceea ce noi denumim prin cuvintele : CEL MARE, VITEAZUL, BRÂNCOVEANU, CEL BUN, CEL BĂTRÎN, Al treilea şi ultimul, Pentru a nu mai da nici o îndoială asupra originii, E şi cel mai sigur indicator, Pentru că, Oricum ai lua-o, Toate gândurile când îl aud, Duc spre cei ce rămân în toate vârstele, Cunoscuţi sub numele comun de: ROMÂNI !!

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Aurora Luchian

despre omul frumos... omul frumos, dragii mei, este o mare curiozitate care se plimbă neobosită prin lumea asta fără hotar, prin lumea asta nemărginită... dacă a crescut frumos, -omul frumosnestrâmbându-se de la lumea demult strâmbată și e un tânăr aproape săvârșit, grabnic va merge el spre desăvârșire... și va fi purtat de gândul neîmplinit de a scrie autobiografia unor mari idei... el va știi totodată, cu dreptatea lui ce multe din gândurile altora, din ideile și crezurile altora se profilează în gândurile, în ideile, în crezurile sale... poate, negândite încă de sine niciodată, fiindcă, el își va da măsura propriului fruct copt, abia la sfârșitul celei de-a doua tinereți omul frumos, trebuie să se gândească totodată și la copilul-viitorul tânăr-care încă stă să se nascăși, căruia, să-i împărtășească, printr-un cuvânt înțelept, de magician, cuvânt plin de mierea tuturor murilor marea taină a săvârșirii și desăvârșirii omului frumos, când se vor întâlni, la final, când nici nu se vor mai putea despărți chiar dacă tânărul acum va merge mai departe spre alte ținte, spre alte iubiri răvășit, sporit și săvârșit...

Într-o noapte Într-o noapte, pe tăcute, A venit încetişor, Trecând munţi, dealuri în cute, Toamna cu un vântişor. Cu hăinuţa foşnitoare, Pastelată, lungă, şic; Zări cerul sumbru-n zare, Fierbând ceai într-un ibric. L-a sorbit. Precis răcise, Febra-l încercă uşor. Revenindu-şi se decise, Să adune nor cu nor. Prudent, greieraşul Nicu, Înspre casă a fugit, De mână cu ăla micu, Că se puse pe scâncit. Cufundat ca-ntr-o visare, Cu ochii lipiţi de geam, Greieraşul rosti tare: -E prăpăd! De nu fugeam, Ploile reci, zvăpăiate, Dezinvolte, deviate, Ne-ar fi făcut ciuciulete, Ţopăindu-ne şi-n plete! Desfăcu o plăpumioară, Apoi rupse vreascuri, poc! Îşi culcă puiul de-o vară, Şi făcu în sobă, foc.

Mariana Didu

omul frumos e blestemat să se nască bun să fie bun și să rămână bun ! dar nu poate rămâne infinit bun dacă nu făptuiește,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 nu frământă ceva în marginea finitudinii sale în inima lui, în carnea ideilor ancestrale peste trupul lui, chiar, peste moartea sa participând, în felul lui, la eternitatea ființei... la frumusețe lumii acesteia mari... s-ar putea să-l vezi nedumerit. dar, când pleci, e bine să crezi că ți-ai încheiat rolul de antepremergător...în idei...

Că mă vei iubi până la moarte. Şi apoi prin sărutari lungi Noi ne declarăm veşnică iubire Şi ne dorim din toată inima Să nu rămână doar o amintire. Ne trezim transpirati şi goi Unul lângă celălalt, Cred c-am ales bine, O iubire adevărată s-a înfiripat... Şi dacă totuşi s-a întâmplat Noi să ne îndrăgostim, Atunci să mergem înainte În fericire şi să ne iubim.

Mihai Rujoiu Şi în fiecare dimineaţă Şi seara înainte de culcare Să ne topim în sărutari Şi să ne scăldăm în ape curgătoare. Pe cerul înalt şi purpuriu Stelele se prind în hora mare, La mijloc stă luna falnică, Iubirea noastră să fie veşnic nemuritoare

Vârtejul dragostei Cuprinşi în vârtejul dragostei Zilnic adăugăm trupului Ceea ce poate îi lipsea Să dăm speranţă visului.

Andrei STAN

Care în noapte ne invită iar Să îi fim oaspeţi de seamă, Să povestim din amintiri Fără să ne fie teamă. În jur o linişte eternă se lasă, Ne îmbie să vedem mai clar Unul în sufletul celuilalt, Cum inimile ne stau pe jar.

Liturgică Acesta e sângele meu care, pe foaia cea albă, se varsă, întru bucuria zorilor.

Trupurile noastre ce emană O mireasmă de plante aromate, Aş vrea să te pot crede

Nu vă îndemn să-l beți.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Nu vă oblig să-l ocoliți.

de focul sacru al pasiunii.

Spre curățirea sufletului de praful cotidian, faceți după cum vi-i voia și după cum vă sfătuiește deznădejdea!

Iubirea-i giuvaer de preţ , care-l ofer iubitei-n dar cu tandreţe şi imensă dăruire fără a cere nimic în schimb. Iubirea când o simt devin poet, scriu poezia simţurilor mele, cu ea ajung fericit din tenebrosul infern în eternul paradis, aud vibraţia iubitei în fiecare clipă din zi şi noapte.

Trei splendori Un cântec, la solz, doinindu-se… Un foșnet, la frig, ghiocindu-se…

Iubirea-ţi dă aripi nesperate să te înalţi semeţ la cer, un vis divin, fermecător din care nu mai vrei nicicând să te trezeşti.

Un zâmbet, la dor, întrupându-se…

Iubirea-i esenţa vieţii în orice existenţă, e dulce lacrimă de dor..

Și cântecul și foșnetul și zâmbetul, trecute de ultima bornă a iernii, pământul înnoiesc.

Te port în suflet Te port în suflet şi în gând Eşti marea mea iubire Cu al tău chip frumos si blând Mă fascinezi, visez la reîntâlnire

Primăvara izbucnită în mine e- o-mpletire de splendori: cântec, ghiocel și zâmbet.

Tu eşti ducesa minţii mele Şi mă înclin în faţa ta Aş vrea să fiu acum cu tine Să te sărut, să-ţi spun ceva… Adorm cu greu cu tine-n gând Când mă trezesc te vreau cu mine Dar nu se poate, plâng sperând Câ în curând ne va fi bine..

Dan Srîncenatu

Şi cât aş vrea să ne vedem Să fiu măcar o zi cu tine Dar eşti departe în alt sistem Nu poţi să fi acum cu mine…

Iubirea..

Te port în suflet şi în gând Tu eşti iubirea vieţii mele Voi aştepta un semn visând Că mă vrei în apropiere.

Iubirea-i lacrima de dor

din nopţile cu stele căzătoare, muzica sufletelor ce se ating prin inimile pereche pârjolite

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Icoana veșniciei mele pictează-n ochii tăi iubirea

ARDIELEANU MIOARA

și roua buzelor flămânde iar gândul înșoptit de îngeri, când inima îmi cântă dorul, s-a răzvrătit în clipa descântată de ursitoare în labirinturi de întuneric...mă crezi, sărutul tău nu-i decât o pasăre de foc, lăcrimând între metanii de lumină...

Cântecul sufletului meu.. În clipe, peste clipe, cântecul sufletului meu, iți privește chemarea, trandafir cu un ghimpe ascuns într-un zmeu pe cărarea ursitei din nou... nimic nu se pierde, nimic nu-i al tău, e șoapta iubirii-n ecou, în unda albastrului verde, țâșnind dintr-un hău...

Icoana veșniciei mele pictează-n ochii tăi și luna reverberând în undele albastre, cântul sufletului meu, de s-ar uni în veșnicia unui zbor sihastru, acum și dincolo de timp și dincolo de spațiu...mă crezi, aprins-am pe altarul vechi de piatră, în cuvântul tău lumina... Umbrele de chilimbar, pierdut-au vina în nepătrunsul cer albastru, doar pasul sfinților adoarme îngerii din raiul nevăzut, măiastru... și te aștept cu sânul tremurând în noapte...dar tu nu vii și lăcrimând mă-nchin lângă Icoana veșniciei mele când te pictează-n ochii mei aievea...

Dinspre departe spre aproape... Rod al ploii, floare de cicoare, îmi presari amarul peste buzele flămânde, tainică licoare, sufletul îmi stinge, sufletu-mi cuprinde, moare, în înșoptirea firii, gând desculț între poeme când mă zbat în și dincolo de vreme... între tăceri și umbre însetat, fără timp, rămân frântură într-un nimb al altui timp, de-n clepsidră închid zborul și fiorul nesecat... sunt dulce lacrimă peste amarul florii tale, într-un sărut al Nevăzutului fuior și gust din cel amar cu patimă fierbinte, să-ți mor în înșoptirea clipei, ca o tainică pecete... doar mi-e sete... sunet sanscrit petrecând undele sorții în apele privirilor tale, floare de cicoare...

Invoc... Invoc cuvântul meu din umbră la un ceas de mare taină pe când lină-i doar o urmă îngemănată de la lună.. și te aștept în tremur viu lângă gându-mi prea năvalnic, poate-mi lași un semn zglobiu ca în brațe să-l țin strașnic.. oare un sărut îți cer prea mult la un ceas pierdut în seară? tu să crezi, inima-i demult un fuior de șoapte-n ceară...

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Era student, tocmai terminase anul întâi, şi fiind unul dintre cei merituoşi, dar şi provenind dintr-o familie cu venituri modeste, obţinuse unul dintre puţinele bilete de vacanţă într-o tabără studenţească, era vorba de cea de la Izvorul Mureşului.

PROZĂ Ioşca, Sică şi Mitică (1)

Nicolae VASILE

Tot aşteptând să apară o privelişte frumoasă din exterior, de pe fereastra trenului, iată că la un moment dat acesta a apărut de pe uşă! O domişoară a urcat în tren, s-a aşezat pe un scaun care se afla pe direcţia pe care el avea şi cea mai bună vedere spre exterior, aşa că putea să o privescă fără a fi bănuit că este prea insistent. Este adevărat că ceea ce putea vedea în exterior scăzuse brusc în interes, deşi abia atunci începuse să apară infinitul pe care era dornic să-l vadă la ieşirea din Bucureşti. De fapt urmărea un alt fel de infinit, cel al frumuseţii unei femei!

Suntem obişnuiţi să credem că localităţile ocupă mult mai mult spaţiu, dintr-un teritoriu, decât se întâmplă în realitate. Când mergi cu trenul, sau cu maşina, ţi se întăreşte această falsă percepţie, pentru că şoselele şi căile ferate urmăresc zonele locuite, dar din avion poţi avea o imagine corectă a situaţiei reale, iar, mai nou, pe site-urile de pe Internet poţi obţine chiar detalii.

Fata avea un corp svelt, bine proporţionat, care ieşea bine în evidenţă prin îmbrăcămintea subţire de vară. Faţa ei era de o drăgălăşenie combinată între cea a unei păpuşi, lipsită de orice grijă, şi cea a unei studente silitoare, cu acele mişcări calculate şi atentă la tot ce se întâmplă împrejur. Simţea că este privită, dar părea că nu o deranjează!

Alexandru era în tren, tocmai ieşise din păienjenişul de linii de la ieşirea din Bucureşti, şi aştepta să se termine odată cu localităţile, dorea să vadă infinitul unui câmp şi nu fundurile curţilor cetăţenilor din satele suburbane.

Din când în când, făcea o mişcare fină din nas, cam de genul în care prin filme se consideră că îl fac vrăjitoarele. Avea un nas frumos, uşor ridicat de vârf, care prin mişcarea respectrivă era şi mai bine pus în valoare. Din acest motiv, Alexandru a botezat-o, doar pentru el, Samantha.

Din tren vezi cea mai urâtă parte a unei localităţi. Dacă de pe şosea simţi cum locatarii vor să-ţi arate ce au ei mai frumos, din tren este ca şi cum aceleaşi fiinţe te primesc arătându-ţi curul! De fapt nu aceasta a fost intenţia lor, dar pe acolo şi-au găsit loc mai toate căile ferate, care s-au construit în urma localităţilor, criteriul estetic fiind probabil printre ultimele care au fost luate în consideraţie.

Toate frumuseţile Carpaţilor de pe Valea Prahovei au defilat pe la fereastra trenului, dar nu le-a observat prea tare, interesul lui oprindu-se pe partea de interior a ferestrei!

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Chiar îşi propusese să urmărească atent traseul, despre care auzise că este foarte frumos, mai ales că era pentru prima dată când ieşea din zona sa natală, adică din partea de sud a ţării. Mai târziu s-a consolat cu ideia imobilităţii sale, când a aflat că marele filozof Immanuel Kant nu a părăsit niciodată localitatea în care s-a născut!

După ce au avut prima discuţie în cameră, au convenit şă-şi spună pe numele mic, unul era Ioşca, altul Sică, iar pe Alexandru l-au botezat ad-hoc, Mitică, cum spun ardelenii la toţi cei din partea de sud a ţării. Acesta nu s-a supărat, odată că nu era momentul şi nici locul să facă caz de orgolii, mai ales el, singurul reprezentant al etniei majoritare, fiind şi prima dată când convieţuia la un loc cu colegi din alte etnii.

Traseul spre Izvorul Mureşului presupunea un schimb de tren la Teiuş. Mare i-a fost surprinderea, dar şi plăcerea, când a constatat că şi frumoasa sa colegă de vagon coboară tot acolo! Cum acest important nod de cale ferată nu este şi o localitate tot atât de mare, la care să coboare atâţia călători, brusc i-a venit ideia că şi ea va schimba trenul, şi nu va rămâne acolo, aşa că poate avea şansa să continuie călătoria ”împreună”. Aşa a şi fost până la capăt, adică şi ea mergea în aceeaşi tabără.

Provenea dintr-o zonă în care se spunea că în acel judeţ exista un singur locuitor de altă etnie, şi acela era din satul său, un austriac rămas acolo de pe vremea războiului, care se căsătorise şi nu a mai plecat. Repara tot ce se strica în sat, de la ceasuri, radio, televizoare, până la complictele şi puternicele mecanisme de la moară.

Întabără, ca în orice instituţie care reunea băieţi şi fete, pe vremea socialismului, una din marile griji ale administratorilor era aceştia să nu se poată întâlni, în afara reuniunilor organizate. Aşa că fiecare a luat-o pe cărarea lui, căi separate de fel de fel de garduri şi păzite de portari!

Aşa că Alexandru era pornit pe cea mai elevată poziţie pe care un majoritar o poate avea faţă de un minoritar, cea de discriminare pozitivă. Ioşca era mai obişnuit cu acea zonă, fiind student la Târgul Mureş, aflat destul de aproape. Avea şi o abilitate de iluzionist. Cea mai apreciată magie a sa era aceea de a trece o andrea, dintr-o parte în cealaltă, printr-un balon umflat, fără ca acesta să pocnească. A făcut-o chiar în prima lor seară comună. Evident că încercările celorlalţi de a face aşa ceva eşuau din primul moment, balonul spărgându-se chiar la atingere!

Alexandru a mers la dispeceratul de cazare de unde a fost repartizat cu încă doi colegi de cameră, unul student la medicină la Târgul Mureş, iar celălalt la ştiinţe economice la Iaşi. Medicinistul era din Braşov, de etnie maghiară, care venise pentru renumele Universităţii de Medicină din Târgul Mureş, mai ales în domeniul cardiologiei, disciplină în care dorea să se specializeze, iar celălalt era chiar din Iaşi, evreu, care urma tradiţiile familiei în preocupările economice.

Trei săptămâni le-a tot repetat scamatoria fără ca ceilalţi doi, sau alţii de pe acolo, să priceapă ce se întâmplă!

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Sică era obişnuit oriunde, ca oricare din reprezentanţii etniei sale. Se simţea acasă în orice loc unde îl ducea viaţa. Au hotărât că din ziua următoare vor începe să cotrobăie staţiune şi chair vecinătăţile acesteia. Într-una din zile au stabilit să meargă şi la Târgul Mureş, fiind cel mai apropiat oraş mare, care merita să fie văzut, mai ales beneficiind şi de un ghid precum Ioşca. Au vizitat obiectivele turistice ale oraşului, iar la final au mers să facă o plimbare cu barca pe un lac din vecinătate. Era un lac de acumulare realizat prin construcţia unui baraj pe Mureş. În jurul lacului se întindea un parc unde la sfârşitul săptămânii veneau probabil majoritatea locuitorilor. Parcul se chema chiar Week end!

barca. Când ceilalţi au arătat spre cel care nu ştia să înoate, fata a făcut un gest de forţă neaşteptat. L-a tras pe acesta în barca ei, lăsându-i pe ceilalţi să se descurce. A tras barca la mal, la una din multele grădini aşezate de-a-lungul râului, cu ieşire direct la apă, pe care unii reprezentanţi ai protipendadei locale şi le permiteau. Unele din acestea aveau şi o baracă, un cort, sau chiar o mică cabană, după cum îşi permitea fiecare dintre proprietari. Cea la care au tras ei era dintre cele mai bine făcute. Fata a sesizat mirarea pe figura lui faţă de tot ce se întâmpla! Nu a făcut mai multe comentarii, decât acela că grădina şi barca sunt ale tatălui său, care era inginer constructor. Era mult mai preocupată să găsească ceva îmbrăcăminte uscată pentru amândoi. Pentru ea a fost mai simplu, era ca la ea acasă, mai greu a fost pentru el, pentru care a trebuit să combine ceva de ale ei cu de ale tatălui său!

În timpul plimbării, luaţi de valul discuţiei, nici nu au observat că s-au depărtat destul de mult de parc şi că apăruseră nişte nori înfricoşători, care prefigurau o furtună teribilă. În scurt timp a început o ploaie torentială. Venea o aşa de mare cantitate de apă că nu reuşeau să o arunce cu palmele din barcă, care dacă se umplea risca să se scufunde. În chinurile lor de a se echilibra au zărit undeva în apropiere o altă barcă, unde o fată singură se descurca mult mai bine. Ea se dezbrăcase în costum de baie, hainele şi-le pusese într-o pungă de plastic, şi, din când în când, sărea în apă şi bascula barca de câte ori aceasta se umplea. Chiar se distra privind spre cei trei băieţi care se luptau cu natura golind barca cu palmele. Ei chiar dacă vroiau să facă ce făcea ea, n-ar fi putut, pentru că Alexandru nu ştia să înoate.

Alexandru asista buimac la tot ce i se întâmpla! Nu-i venea să creadă! Acea frumuseţe de fată, care l-a încântat pe tot drumul, la venire, era acum îngerul său păzitor şi se comporta cu el ca şi cu cineva foarte apropiat! După ce toate de primă necesitate au fost făcute, ea a fost cea care a spart gheaţa. -

Când barca fetei s-a apropiat suficient de mult de a lor, a recunoscut-o, era Samantha! I-a întrebat de ce nu preiau metoda ei, că altfel riscă să scufunde

Sunt de aici, m-am născut şi am făcut şcoala, inclusiv liceul, în Târgu Mureş. Apoi, părinţii s-au despărţit, tata a rămas aici, dar este mai mult pe drumuri, lucreză în construcţii. Mama este profesoară şi s-a mutat în localitatea natală, pe undeva pe lângă Ploieşti. Eu sunt studentă la Braşov, ca să fiu cumva între cei doi, pe care îi vizitez de câte ori pot. Fac facultatea de sport, specialitatea tenis de câmp. Când eram la liceu

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

am făcut canotaj şi înnot, chiar pe acest lac. Acum îmi explic obişnuinţa cu care v-aţi comportat în toate cele întâmplate azi, a căutat să intre în discuţie Alexandru. Hai să ne spunem pe nume, interveni ea ferm, nu are rost să ne formalizăm atât! Pe mine mă cheamă Ramona, iar pe tine bănuiesc că Mitică, după cum îţi spuneau colegii în barcă! Nu, este un nume dat de ei aseară în tabără! Aşa spun ardelenii la toţi cei din sud! Nu mă supără! Numele real este Alexandru. Îmi place mai mult numele real! Şi eu te-am botezat pe tine când team admirat atâta în tren! Cum? Zi, zi, zi repede, a intervenit ea nerăbdătoare. Îî..., Samantha, i-a spus el după o ezitare introdusă special pentru a exploata nerăbdarea ei. Era prima dată când ea părăsise acea siguranţă de sine şi devenise mult mai feminină, mai caldă. Ah... , îmi place mai mult decît numele meu! Aşa să-mi zici de acum încolo! De ce te-ai gândit la acel nume? De la un serial de televiziune. Era acolo o vrăjitoare, foarte frumoasă, pe care o chema aşa, şi care printr-o simplă mişcare a vârfului nasului obţinea tot ce vroia. Mi-s-a părut mie că, în tren, uneori, făceai acest gest!

Samantha era cu maşina lui taică-său. Au încărcat totul în maşină, inclusiv îmbrăcămintea udă, şi au plecat la bloc, unde aveau tot ce le trebuia. Ea s-a preocupat să găsească ceva din care să facă o mâncare, în timp ce el şi-a întins lucrurile la uscat. -

Alexandru aprecia că era cazul să se prezite şi el, după ce ea îşi prezentase toate gândurile ei aşa de deschis. -

Politehnica din Bucureşti. Nu ştiu să înnot, nu am carnet de şofer şi în general am un fel de rău de transport. Nu-mi place să călătoresc! Cred că altceva faci, sau o să faci, foarte bine, dacă eşti atât de neajutorat la atâtea lucruri obişnuite, pe care le spui şi ţi-le asumi cu atâta seninătate, zise ea cu gândul de a-l ajuta să depăşescă momentul de sinceritate. Mulţumesc pentru tot ce ai făcut azi pentru noi pe lac, şi în mod special pentru ce ai făcut pentru mine. Fără ajutorul tău, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla! Hai, să pregătim plecarea, nu o să stăm aici tot timpul. Mergem la apartamentul lui taică-meu, acolo unde am copilărit. Una dintre ţintele venirii mele aici a fost să-i fac o curăţenie generală, printre activităţile din tabără, la care am de gând să particip, că doar am şi eu dreptul la puţină distracţie!

Eu sunt din sud, din Dâmboviţa, dar cea mai mare parte a copilăriei şi adolescenţei mi-am petrecut-o prin spitale, în urma unui accident la picior, de la fotbal. Părinţii sunt la ţară. Acum sunt student la

Vrei să fac o cafea, până o să fie gata mâncarea? Îî..., da..., este încă ceva obişnuit ce eu nu practic! Nu obişnuiesc să beau cafea, dar o să încep acum cu tine.... Doamne..., parcă eşti un nou născut! Mă fascinezi, dar mă şi intrigi totodată! Eşti un tip cu totul deosebit!

A făcut cafeaua, pe care au băut-o împreună, în bucătărie, ea făcând o serie de alte treburi în paralel, iar el, atent la

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 cafea, dar cu gândul de a căuta nişte cuvinte potrivite pentru a-i lăuda gustul.

- Las-o baltă, i-a întors-o Alexandru, sunt unele lucruri la care nici democraţia şi nici majoritatea sau minoritatea n-au nicio importanţă!..

Evident că ea nu aştepta de la el o apreciere de profesionist, dar a fost încântată de cele câteva vorbe alese din parte sa. Oricum intrase în istoria lui, era femeia cu care el băuse prima sa cafea! A urmat mâncarea, unde se dovedea că fata are îndemânarea necesară.

Divinitatea nu democratice!...

lucrează

metode

Au petrecut un sejur excelent, care le-a rămas în amintire, şi a constituit totodată un punct de pornire a unor relaţii de lungă durată.

Au mai schimbat o serie de opinii despre viaţa de student din Braşov şi de la Bucureşti, după care, tot ea, a propus un program pentru zilele viitoare. Urma să mai stea o zi în oraş, pentru că a doua zi avea programat să facă ceva ordine şi curăţenie prin apartamentul unde tocmai se aflau, iar apoi vor merge, cu maşin tatălui său, în Tabăra de la Izvorul Mureşului.

Samantha a devenit antrenoare de tenis, în străinătate, Ioşca a devenit un renumit medic, într-un judeţ cu populaţie majoritar maghiară, Sică a devenit conducătorul unei instituţii economice în acelaşi judeţ, iar Alexandru, conducătorul unei instituţii economice de importanţă mare, la nivel naţional.

Alexandru nu avea nimic împotrivă, era mai plăcut timpul petrecut cu ea decât cu colegii de tabără. O singură grijă avea, ca sesizând absenţa sa, să nu-l declare pierdut autorităţile de acolo. Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile şi comunicarea se făcea destul de greu.

Va urma

Rodica Magdan

Între timp se făcuse târziu şi l-a invitat să se ducă la culcare într-o altă cameră, rămânând ca ea să doarmă în camera sa din copilărie, făcând către el un comentariu, că este convinsă că mai sunt şi altele pe care nu le-a făcut până acum, dar că are tot timpul.

SPINI

Când au ajuns în tabără, colegii lui de cameră nu mai conteneu cu apropo-urile referitoare la ”răpirea” sa, regretând, în glumă, faptul că au învăţat să înnoate în copilărie!

Acum , la maturitate, îmi aduc aminte cu duioșie de părinții mei, chipuri blânde, purtând, parcă și crucile noastre, ale copiilor, pe cărarea abruptă a încercărilor. O întâmplare, de la munte, mi-a rămas întipărită adânc în memorie,- o amprentă nevăzută, ce mi-a însemnat sufletul într-un mod înălțător, ca o atingere de înger.

- Aşa este în democraţie, zise Ioşca, între glumă şi seriozitate! Majoritarii profită, iar minoritarii se uită, cel mult comentează!...

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Într-o vară, când aveam vreo șapte ani, am plecat din Sinaia spre Vârful cu Dor, cu părinții și sora mea mai mare. Ne călăuzea vărul meu, Viorel, student atunci, care crescuse în acele locuri și ne invitase la o drumeție mai lungă. Ne însoțea și prietena lui de atunci.

plante și smocuri de iarbă, crescute împrejur. Mergeam de peste o oră, când cerul s-a întunecat și un vânt rece ne prevestea schimbarea vremii. Trebuia să ne grăbim, căci era mai lung drumul de întoarcere, decât porțiunea din ruta rămasă până la cabană.

Ne îmbrăcasem ca pentru o plimbare, căci Viorel, om al muntelui, ne încredințase că drumul e ușor, cu pante line și mergând cu pas normal, vom ajunge într-o poiană de la poalele Vârfului cu Dor, cam în două ore.

Crengile fremătau cu un foșnet surd în jurul nostru, iar conurile de brad, căzute pe jos, parcă se ascundeau sub ierburi, căutând să se adăpostească de vuietul naturii răvășite.

Ne îndruma pe poteci știute doar de oamenii locului, astfel că drumul era mai frumos decât ne așteptam, printre brazi și stânci albe, acoperite de mușchi.

Începu să picure cu stropi mari, care cădeau cu zgomot pe pământul acoperit cu frunze, ace de brad și pietre.

Aerul tare era încărcat de mirosul proaspăt de clopoței de munte, de rășină și de ace de brad, umede încă de aburul dimineții.

Mergând printre pomi, eram cumva apărați de frunzișul, care forma un fel de copertină deasupra noastră.

Printre crengile arborilor falnici, se strecurau razele încă timide ale soarelui, ca niște fâșii aurite, pline de promisiuni.

Dar curând cerul începu să toarne din albiile sale torente reci și dese, udând totul în jur.

Ne-am oprit să măncăm într-o poiană verde, din multele pe care le străbătusem. Umbra arbuștilor din jur era caldă și primitoare, ciripitul păsărilor ne aducea în suflet o vibrație plină de bucurie, iar cerul, deasupra noastră, părea o pânză alburiualbăstrie, piezându-se în depărtări.

Mama a scos din bagaje pelerine subțiri , din nailon, pentru mine și sora mea. Ceilalți s-au acoperit, fiecare cu ce a avut: umbrele, hanorace din fâș, glugi, pungi de plastic.

Vărului meu, Viorel, i-a venit dintr-o dată ideea să mergem până la Babele, pe platoul plin de stânci mari, ciudate și misterioase, prin forma lor. Îl cunoștea pe cabanierul de acolo și ne-a spus că am putea să ne odihnim câteva ore la cabana Babele. Știa bine cărările care scurtau drumul și astfel, pornirăm cu toții spre locul atât de frumos și căutat de turiști.

Apa începu să curgă cu repeziciune pe pantele înclinate, astfel că a trebuit să mergem pe cărarea obișnuită, nemaiputând să scur-tăm drumul prin lateral. Eu cu sora mea, aveam în picioare șosete și săndăluțe de vară, care se udaseră, dar nu simțeam încă răcoarea ploii de munte. La un moment dat, tata, ca să ne încurajeze, și-a scos pantofii și ciorapii, șia suflecat pantalonii până la genunchi și mergea desculț, înaintea noastră, a copiilor.

Drumul nu era prea greu, chiar dacă uneori urcam pante destul de abrupte. Colțuri de stâncă formau un fel de trepte, pe care urcam mai ușor, ținându-ne de tulpini de

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 -Ce bine e! –ne spunea el. Apa de ploaie face bine la picioare, e destul de caldă!

* Ajunși la cabană, ne-am adăpostit într-o cameră, care era dormitorul cabanierului, celelalte încăperi fiind deja pline de oameni veniți de pe munte.

Și călca pe rocile ude, țopăind ușor, făcându-ne să râdem. Tot uitându-ne la el, cum sare peste pietre și alunecă într-un mod caraghios pe pământul ud, părânduni-se că glumește cu noi, am uitat de picioarele noastre ude. Oricum, noi eram mult mai apărate de șosetele, chiar ude și de talpa sandalelor, decât era tata, desculț.

Mama ne-a schimbat de hainele ude, iar tata a comandat ceai fierbinte cu puțin rom. Eu cu sora mea, ne-am încălzit repede, înfășurate în pături.

În fața noastră ploaia așternuse o perdea cu fire dese, țesând printr-o ceață, ca un abur, șiroaie alburii.

Stăteam pe pat, rezemată de o pernă mare și atunci am văzut picioarele tatălui meu.

Străbăteam această perdea udă cu capul aplecat și ochii între-deschiși, avându-l în fruntea grupului pe Viorel.

Erau vinete, iar tălpile erau pline de sânge. Le pusese pe un mic prosop și începuse să le șteargă cu apă oxigenată. Observând privirea mea îngrozită, s-a mutat dincolo de pat.

El deschidea drumul și ne spunea că nu mai e mult. Vedeam în fața mea, pe potecă, picioarele goale ale tatălui meu, iar pielea lor părea de un alb-străveziu, cum au oamenii de la oraș, neobișnuiți să umble desculț. Dar această priveliște îmi dădea siguranță și mă încuraja, îmi dădea putere să înfrunt frigul și apa rece a ploii, care-mi îngheța picioarele.

Am ațipit câteva minute, cred, în care l-am visat pe tata alergând prin niște tufișuri pline de spini, ca să ne facă loc nouă, fetelor lui, să călcăm pe o potecă netedă și moale. Când m-am trezit, am înțeles că mersul lui desculț, prin ploaie, pe stâncile ascuțite ale muntelui, a fost ca alergatul prin spini, din visul meu. El ne-a încurajat, ne-a făcut să râdem, să uităm de frig și astfel, într-o notă optimistă, să învingem răceala care ne pândea.

Poteca părăsi pădurea și văzurăm, printre picăturile care se răreau, pietrele gigantice, pline de taine ale Babelor. Se aflau cam la 200 de metri în fața noastră, pe un platou, de pe coama muntelui. Cabana se zărea în spatele lor, puțin spre dreapta.

Pe drumul de întoarcere la Sinaia, când ploaia s-a oprit, tata a mers lângă noi, încălțat cu pantofii. Nu l-am auzit nici o clipă văitându-se că-l dor tălpile rănite și nici nu l-am văzut șchio-pătând.

Tata se întorcea mereu spre noi, copiii, care veneam mai încet, cu mama și prietena lui Viorel. -Haideți, ne încuraja el, mai avem foarte puțin și ajungem la căldură!

Cred că a strâns din dinți și s-a comportat normal, ca să nu ne întristeze cu suferința lui. Și atunci am învățat una din primele lecții ale vieții: pentru un părinte iubitor nici un sacrificiu nu e prea mult, purtând, răbdător și tăcut, o coroană cu spini, mântuitoare.

Norul de ploaie și vântul stârnit din senin( cum se întâmplă la munte) răcorise aerul și simțeam frigul pătrunzându-ne prin haine.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 nicăieri. -Dar, de ce să port toate acestea în taină, crede cineva că povara este mai uşoară?

Lilioara Macovei

- Recunosc că sunt mută, dar parcă de prea mult timp. Amărăciunea mă preface întrun om sfâşiat şi în neputinţe mă las pradă ei. E-adevărat că şi plânsul ajută la transformarea unui om integru într-o epavă şi recunosc că îmi înşel gândurile. Îmi vreau liniştea de dinainte, dar nu cea prevestitoare furtunii, nu cea compusă temeinic pe absenţă şi vid, pe deşertăciune şi tăcere.

DOAMNE, DĂ-MI VIS! Şi iarăşi apare pământul despicat. Mă lovesc de pereţii lui plini de denivelări colţuroase gata puse pe spargerea creierului şi-mi ajunge inima pe limbă. Rostogolirea în hău o fac pentru a nu ştiu câta oară, nu din dorinţa mea şi de fiecare dată pornirea înspre acolo este aceeaşi, fără a avea vreun strop de năzuinţă în a încerca durerea în singurătatea nopţilor. În amintirea unei fericiri evident relative, mă cufund tot mai adânc într-o durere tot mai inconfortabilă. Nu ştiu remedii, nu cunosc direcţii, nu văd soluţii, nu pot aproape nimic deşi, mi-aş dori aruncare din fundul abisului.

- Ştii ceva despre liniştea morţii sau cea a vieţii superioare? - Doar puţin! Aş vrea să ştie cineva, dar nu ştiu cine, că fiinţele unite într-o mare iubire, care trăiesc ceva atât de profund şi care este inexplicabil prin cuvinte sau gesturi armonia perfectă fiind completă, se simt indiferent ce lume le desparte.Am vrut să prind clipa şi amintirea ei se depărtează, iar dorul este cel care arde până şi speranţa revederii din viitor, atunci unde va să fie. Mă readun şi răstălmăcesc cuvintele când tocmai are loc tropote intense în inimă. Cumplit este că în toate se văd urme ale amintirilor şi tot din autoamăgire pornesc într-o visare care mă îmbată şi uit de mine rătăcind în timp.

Nu ştiu dacă starea asta de raţiune mă purifică, dar chiar şi aşa de-ar fi, este greu drumul, mi-ajunge fruntea în pământ şi-mi pare că nu există cer. Am teamă că florile în vară nu vor avea miros şi nici culoare şi cum să fie frunzele arse de idei? Nu vreau să cred că pământul va continua să se deschidă la fiecare pas făcut în noapte. Întristarea înăbuşită şi insistentă, nu mai este suportabilă şi aşezată pe margini terestre plâng în voie, simţindumă zdrobită aşa cum în mod conştiincios o face şi timpul.

-Oare sunt de ajutor în existenţa mea prezentă? Neştiind prea multe despre mine acum, cer ajutor şi vă rog să fiţi sinceri cu argumentele. Amalgamul din capul meu tronează încă triumfător, dar presimt că nu va dura mult...ah! Evident că am spus o mare minciună, evident că mă simt epuizată şi descompusă, evident că nu împărtăşirea suferinţei mă întăreşte, dar măcar în amintiri are loc întâlnirea cu ea. Zbuciumul mă devorează şi pulberile rămase nu mai formează iniţialul contur, ci mereu este altceva, o violentă rană, un infernal gând, o realitate crudă, o atmosferă tristă. Ochii au făcut pact cu inima, vor să plângă ea, fiindcă lacrimile

E-adevărat că amintirile se pierd în timp, dar oare durerile vor fi nimicite de vreme? Îmi ţin capul în palmele ude şi-mi destăinui tristeţea în liniştea nopţii ca şi cum odihna nu mi-o mai primesc de

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 lor sunt prea fierbinţi chiar dacă săraca, ştie că riscă să fie arsă.

Suflet de poem L-am ştiut dintotdeauna nefericit. L-am cunoscut de când simţea cuvintele zdrobindu-l, încercând să le dea afară plin de iluzii, rănit de vise, uzat de dorinţe. E trist fiindcă lumea a uitat să-l înţeleagă. La găsit cândva în cărţi, i-a furat nemurirea şi a rămas searbădă. I-a dar lacrimile, dragostea şi câteva bucăţi de ciocolată. Lam văzut convertindu-se într-o proprie religie a cuvintelor... sau a necuvintelor, luptând după nu ştiu câte lucruri de unde se întorcea de fiecare dată bolnav, rănit. Tot în război a învăţat să muşte. Mi-a lăsat buzele rănite când n-am ştiut să-i spun dacă l-am simţit cândva fericit. N-a fost. Niciodată.

-Inăspreşte-te, inimă! Adevărat că îmi trebuie un vis ca să suport realitatea! Îmi unesc palmele ca înainte de orice rugăciune, îmi aplec fruntea spre pământ neluând în seamă cum se rostogolesc lacrimile şi rostesc în sinea mea: - Doamne, dă-mi vis! - Unul sau două? - Cred că două. Unul să pot înfrunta realitatea şi unul unde să mă întâlnesc cu ea.

S-a zbătut încercând să schimbe lumea prin cuvinte, să creeze stări, să aducă zâmbete. S-a chinuit să înveţe iubirea, când poate n-ar fi vrut niciodată să ştie cât de tare doare. Cu dragoste de mână a câştigat o singură bătălie, dar a pierdut războiul, rămânând cu aripile împuşcate şi cu inima frântă.

- Dar dacă primeşti unul în care o vezi pe ea, o să înfrunţi mai uşor realitatea? - Nu ştiu, dar te rog, dă-mi-le, mai des! Nu am uitat că Sfântul Ioan Gură de Aur (347 – 407) spunea aşa: "Adu-ți aminte că, nu după multă vreme, vei lăsa pe toate cele văzute, cerul și pământul, oamenii și lucrurile. Adu-ți aminte că ești nimic, cu trupul și cu sufletul, că puțin necaz te tulbură pe tine, puțină durere te arde pe tine, un cuvânt prost te răscolește pe tine. Deci, pentru ce nu te desparți tu puțin de viața aceasta? Eu îți spun ție că ești dator a te muta de aici, și, sus, înlăuntrul porților cerești, să-ți faci ție cort și, acolo, de-a pururi să petreci. "

Vrea să ajungă mare, dar cum, când nu mai ştie să creadă în iubirea din poveşti şi lumea l-a dezamăgit de atâtea ori? Poate... va mai găsi pe cineva care să-l iubească şi pe el. Sufletul meu are aripi, visează, vine din vară şi se numeşte Poem. A rămas copil. Al tău cine e???

…dar dacă, mi-e dor de ea, ce să fac, Doamne? Lenutza Prohnitschi Premiul II la Festivalul-Concurs naţional „Bogdania”, 2013

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

condiție: să ai bani în buzunar să-ți poți permite atât de multe, cum am eu. Mereu am fost ținut departe de trecutul familiei mele. Părinții, avocați de seamă în Baroul din New York, nu au avut timp niciodată să stea cu mine, d-apoi să-mi povestească istoria unui neam. Bunica era singura mea scăpare, era singura persoană care mi-ar fi făcut toate poftele, mai puțin una: să-mi spună cine suntem și de unde venim. În schimb, când o întrebam, mereu ofta, își strecura mâna pe obraji să-și poticnească lacrimile și apoi, cu glas stins, îmi zicea că voi ști cândva mai mult decât știu toți ceilalți. Asta mă facea să mă simt mândru și important, dar totul s-a dovedit a fi doar o minciună. Mă bucur că a reușit bunica să mă vadă absolvind Facultatea de Istorie Universală a Universității Harvard. Era tot ce-și mai dorea înainte să treacă în neființă. Totuși, drept să spun, știam că bunica nu a murit împăcată nici după ce m-a văzut absolvent. Suferea de ceva mai puternic decât cancerul de col uterin pe care îl avea de doi ani și mai straniu decât gândul la sfârșitul propriei vieți. Oare ce sau cine mi-a omorât odorul? Află că aveam să știu în curând, căci Ana Miculescu, nici la 2 metri sub pământ nu avea de gând să tacă.

Cătălin ACATRINEI

Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE! Moartea. Urăsc moartea! Ne îmbolnăvim de ea de când ne naștem și ne lasă în pace abia după ultima suflare. Dar mai dureros decât propria moarte e trecerea în neființă a celor dragi. Știi că va veni o zi în care apropiații vor pleca de lângă tine și te vor lăsa baltă, încât în clipa următoare ai lua ștreangul și ți-ai îmbrățișa gâtul trupului tău de lut uitat de vreme, dorind să pleci cu ei. Azi e înmormântarea bunicii. Cea mai tare bunică de pe planetă astăzi mă sfidează din sicriul ei de mii de dolari. Cea mai tare bunică, care glumea când venea vorba de moarte zicând că în curând își va închiria ultima garsonieră și va scăpa de noi, astăzi se bucură de noua ei achiziție imobiliară. Ce enervantă e moartea; te lovește, îți ia comorile sufletului și îți lasă un gust amar. Oare există cineva, care să fi înfruntat și biruit moartea? Bunica spunea că doar Hristos! E clar: moartea nu joacă corect. Ea face regulile, ea are rolul principal, ea are ultimul cuvânt. Dar cum ar fi să aibă doar primul cuvânt în cea mai tare întâmplare din istoria existenții mele?! Care este numele meu? Matei Liam Miculescu. Cine sunt eu cu adevărat? Ăsta e un secret pe care dacă l-aș ști, l-aș spune tuturor! Trăiesc de când mă știu în New York, orașul suprem al secolului XXI. Trafic infernal, clădiri ce zgârie cerul, nu norii, reclame hologramice, roboți care vând, mătură, conduc, dădăcesc, construiesc și slujesc oameni. Cu o singură mișcare de deget, în acest oraș poți fi regele propriului tău regat. Bine, cu o

II Telefonul sună în disperare. Degeaba ai casa plină de roboți dacă niciunul nu e în stare să oprească un apel zgomotos ce îmi tulbură dimineața de sâmbătă. Halal tehnologie! Unde o fi telefonul ăla?! - Da mamă, spune! - Scumpule, vino până la casa de pe Manhattan. Azi a venit avocatul bunicii tale și a deschis testamentul ei. Bineînțeles, a lăsat totul tatălui tău, nici nu avea cui altcuiva să-i lase, însă a lăsat și pentru tine o scrisoare. - Ce scrisoare?! - Nu știu, Liam! Pe plic scrie „Pentru dulceața ochilor mei, cel mai deștept nepot

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 din lume, Matei”, iar mai jos „A fost odată ca niciodată adevărul!”. Ce adevăr, Liam?! - Mamă, vin urgent! Mă îmbrac acum și vin! Închid telefonul fără să mai las drept de apel mamei și sar din pat cu o bucurie de neimaginat. Afară New York-ul clocotea. Oră de vârf. La naiba. Manhattan-ul e la șapte străzi distanță. Dacă aș iubi sportul, ar fi o nimica toată, dar de unde, nu mi-a plăcut mișcarea, mi-a plăcut istoria. Mă arunc în fața primului taxi, care îmi iese în cale. Sunt nebun, știu asta. Bine că avea frâne bune, altfel o prindeam pe bunica din urmă. Ce glume proaste am azi! Urc în grabă și gâfâind zic mai mult silabisind „Man...Manhattan, te...te rog!”. Un sfert de oră a durat călătoria. Cică taxiuri rapide. Un sfert de oră, douăzeci de dolari și iatămă ajuns în cel mai luxos cartier din renumitul New York. - Bună mamă! Unde e scrisoarea, unde e plicul, vreau să-l văd. - Liam, dragă, ce te-ai grăbit așa?! Nu fuge nicăieri scrisoarea. - Unde e?! Vă rog, am nevoie de scrisoare. Urgent! - Uite-o pe masă. Cum a avut grijă bunica să lase tuturor câte ceva. Săraca de ea! și începând să plângă, mama arunca din când în când câte un ochi spre avocatul deloc intimidat de gestul teatral ce se întâmpla sub ochii lui. Mama nu prea a iubit-o pe bunica Ana și nu am înțeles niciodată de ce. Mă ținea departe de ea sub pretextul că „are și bunica treburile ei”. Luând scrisoarea în mână, tata, încercând să o potolească pe mama să nu mai plângă îmi întinde un plic îmbătrânit de vreme, dar păstrat cu sfințenie în caseta cu testamentul bunicii. Tremur tot și nu înțeleg de ce. E doar o bucată de hârtie, nimic mai mult. Dar dacă e ce cred eu? Pun mâna pe plic, analizându-l din toate unghiurile. Sar deodată în picioare zicând „Ăsta e!” și ies în clipa următoare pe terasa cu magnolii a casei. Cu o oarecare frică să nu fiu dezamăgit de conținut, deschid plicul. Simt că îmi sare inima din piept. De ani întregi aștept clipa aceasta,

de ani întregi visez cum cineva îmi va răspunde la unica mea întrebare: cine suntem noi, familia Miculescu? Niciodată nu am simțit că sunt american, că a mânca hamburger și hotdog, a lucra într-un birou cât o cutie de chibrituri și a-mi îneca serile într-un pahar de whisky e menirea mea. Bunica spunea că mă înțelege perfect și că într-o zi voi afla unde îmi este locul. Dacă azi e acea zi?! Dacă acest răvaș îmi va schimba viața?! Ce mă fac?! Într-un final scot scrisoarea din plic și mă apuc să citesc pe nerăsuflate paginile scrise cu multă migală. Să-mi rezolv enigma cu ajutorul unei scrisori – ce clișeu ar fi. III Dragul meu Matei, Dacă citești această scrisoare înseamnă că am căzut pradă morții, că nenorocita s-a gândit în sfârșit să mă ia și să-mi dăruiască cel mai de preț dar al ei: liniștea. I-a fost greu să mă găsească, căci de ani de zile m-a pierdut și m-am pierdut și eu sub patina timpului. O aștept în fiecare ceas din zi și noapte să despartă sufletul meu sfărâmat de soartă, de trupul ce mi-e lagăr parcă de veacuri, să mă pedepsească că mi-am vândut ființa pentru cele lumești, chip de străin luând. Durerea mea e nesfârșită, așa cum e și duhul omului. Mă mint frumos că o să fie bine, că voi reuși să-mi alin chinul, însă toți doctorii din lume n-au leac pentru suferința mea. Eu sufăr de ceva ce doar Dumnezeu, neamul meu și tu poți înțelege, sufăr de dor. Sufletul meu a rămas pe dealurile cu verzile și proaspetele pajiști însorite, în biserica cu turnurile ascuțite mereu mângâiate de soarele mândru și vesel, precum oamenii locului din țara mea. Deși Sophie, mama ta, m-a pus să jur că nu-ți voi spune niciodată povestea vieții mele, nu pot să nu mă spovedesc ție, singurului meu nepot, pe care îl iubesc până la Dumnezeu și înapoi. M-am născut la apusul soarelui, într-o zi de duminică, de Sfântul și Dreptul Iov, pe

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 băieții erau împrejurul ei. De oftică, într-o duminică, Mărioara Budeanu, fata primarului, a blestemat-o cum că face vrăji să o placă feciorii. Atunci mama s-a aprins de mânie și înfingându-și mâna în părul plin de flori al Măriucăi, a bătut-o de se vorbea și când eram eu mititică de „nenorocire”. Pe tata l-a cunoscut la câmp. El lucra pământurile lui Adomnicăi și se bucura de fiecare dată când se apropia vremea secerișului pentru că i se lumina fața văzând-o pe Elena lui cărând străchinile cu borș de cartofi dres cu smântână. Borș cu cartofi ducea mama la câmp și în ziua în care m-a luat și pe mine pe ogoarele familiei. Drept să-ti spun, Matei, nicăieri mâncarea nu-i mai bună ca pe deal. Pe un ștergar curat de bumbac, mama puse oalele ce frigeau și abureau aerul răcoros al dimineții de primăvară. Apoi punându-și pestelca, scoase dintr-un alt ștergar mămăliga galbenă precum soarele ce ne ardea la toți creștetul, făcu o cruce mare peste ea și rupând un fir de ață din ie, tăie perfect mălaiul. Imediat cum au văzut-o, Vasile și Ion au și înșfăcat câte un boț de mămăligă, mâncându-l pe nerăsuflate. Eu, de pe o coadă de sapă priveam în jur. Cât pământ! În depărtare se zăreau ici-colo oameni cum mișcau brațele puternice și loveau țărâna, aceasta sărind în jurul lor. La marginea tarlalei, caii se mișcau agale, aplecând capul din când în când în conovățul îndesat cu lucernă. Deși aveam doar cinci ani și câteva luni, știam de atunci că-mi va lipsi cândva harul ce sălășluia pe acele meleaguri. Anii au trecut, iar eu am crescut spre fala alor mei, care nu-și mai încăpeau în petic, când vedeau băieți în jurul meu. Mama îmi prindea mereu la mână un fir roșu ca să nu mă deoache feciorii sau țațele ce una-două spuneau: „Bată-te norocul să te bată Ano, că ești toată mă-ta-n picioare!”. Odată fată mare, privilegiile creșteau. De pildă, de-acum puteam sta în biserică în partea femeilor și nu în pridvor, unde ședeau copiii. La noi în sat biserica era în fiecare duminică și sărbătoare plină de n-

6 mai 1973, pe când veneau vacile de la cireadă, după cum mi-a zis mămuca. Eram al treilea copil și prima fată din familie, fiind considerată binecuvântarea familiei, deoarece mama se ruga neîncetat să aibă o fată, cu toate că legile firii puneau hotar de netrecut. Dar Dumnezeu poate câte vrea, așa că am apărut pe lume în brațele unor părinți îmbătrâniți de vreme și privită ca o minune de frații mei buni deja densurătoare. Satul nostru de pe malul Prutului era cel mai frumos loc din lume. Mamaia, bunica mea, îmi povestea că odinioară acolo a fost grădina Raiului și după au mutat-o îngerii dincolo de nori, însă Dumnezeu încă mai umblă prin sat ca să-și admire minunățiile făurite la începutul lumii și să mai plângă când copiii ca mine nu stau locului. Mi-aduc aminte și acum de prima zi când am mers cu maica la câmp, la frații mei mai mari și la tata, ce munceau în țarină de cum se făcea lumină. Mama, strașnică femeie. Se trezea cu noaptea-n cap de încălzea cuptorașul din ogradă și punea mâncarea pe foc, dădea drumul la lighioane, adăpa vacile, le dădea tain și le ghiontea la cireadă, apoi caii, rupea din bălării buruian la porci și venea apoi cu un braț de strujeni pe care-i punea la picioarele vetrei. După ce mâncarea era gata și toate de prin curte puse în rânduială, mă trezea pe mine, mă îmbrăca curat și mă îmbia să mănânc. Cât eu întingeam de două ori bucata de turtă coaptă pe plită în lapte, ea înhăma caii, căra blidele cu mâncare în coșul căruței și cu Dumnezeu înainte! Biata mamă, s-a prăpădit de mulți ani, să-i fie țărâna ușoară! Elena Adomnicăi, după numele de fată și mai apoi Ileana lui Gheorghiță Anton, mama a fost în tinerețile ei cea mai frumoasă mândră a satului. Torcea cel mai bine, gătea bunătăți de se minunau toate muierile din sat ce poate să iasă din mâinile dibace ale unei fetișcane și nu în cele din urmă, dansa de tremura pământul sub opincile ei. Când ieșea la horă, toți

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 aveai unde să arunci c-un ac. Tot norodul se ruga pentru același lucru: să fie sănătoși și pământul să dea rod bun și îmbelșugat. Numai fetele bune de măritat se rugau ca nu știu care tânăr să le fie sortit. Într-un an Dumnezeu și-a revărsat mânia peste noi, moldovenii, și a legat cerurile, încât nicio picătură de apă nu scălda pământul uscat de vremea secetoasă. Popa Adamachi nu mai știa ce să facă și a cerut ajutor de la mai marii bisericii să trimită degrab‟ moaștele Sf. Cuvioase Parascheva de la Iași. Într-o vinere din „86, dealul de la fosta moșie boierească ce domnea parcă peste muritorii de rând din vale, era plin de oameni, iar moaștele Sfintei, c-un alai de preoți poposiră în mijlocul nostru. După un Sf. Maslu îmbălsămat cu lacrimile bătrânilor, ce încontinuu cereau îndurare de la Hristosul de pe troița din vârful dealului, cerul s-a făcut ca de plumb și o săptămână a plouat cu găleata. După Sf. Liturghie, mereu oamenii se îndreptau care mai de care pe la casele lor, împrejurul meselor pline cu bucate alese, iar mai spre seară ieșeau în târg la șezătoare. Iubeam șezătoarea! Când eram de-o șchioapă, mă strecuram pe după catrințele țărăncilor și savuram fiecare mișcare a junilor vremii. Acum era rândul meu să fiu sorbită de privirile celor din jur și mai ales, de cele ale bărbaților de vârsta mea. Numită „sclifosita lui Anton”, mi s-a dus vestea că refuzam toată floarea cea vestită a feciorașilor. L-am refuzat până și pe Teofil Pintilie, băiatul poștașului, care avea oi multe, iar pământuri, și mai multe. Când a auzit asta, mama mi-a zis că sunt nebună și n-a vorbit cu mine o săptămână. Zău că eram leit ea în tinerețe: înaltă, cu pielea fină și albă precum omătul proaspăt, cu trupul cât suveica și cu un păr bălai împletit în forma spicului. Iar la șezătoare, nu mai zic. Când se încingea câte o horă moldovenească, nu stăteam locului o clipă. Seara, când menestrelul își strângea acareturile, nici nu mai puteam să merg. La șezătoare l-am cunoscut pe el. Pe când dansam eu alături de celelalte fetișcane, un tânăr cu părul șaten, înalt, cu ochii verzi și

buze voluptoase a dat să mă prindă de mână ca să mă-nvârtă și mi-a rupt cămașa la mânecă. Rușinată de întâmplarea care avea să fie discutată mai apoi pe la toate porțile, am pus mâna pe ulciorul cu vin din apropiere și i l-am vărsat în cap, smucindu-mă din brațele sale, care încercau să mă liniștească și luând-o la sănătoasa spre casă, gândindu-mă deja ce minciună voi spune la judecata părintească ce mă așteaptă, cel mai probabil, încă din cerdacul casei. Însă băiatul după care erau în limbă până și Georgeta a lui Bulancea și Maria Grosu nu se lăsă bătut. Venind după mine, mă apucă de braț, mă lipi de trupul său ce mirosea a apă de colonie scumpă șimi spuse cu un rânjet nevinovat: - Mândro, aș fi vrut mai degrabă să-mi săruți creștetul cu buzele astea frumoase ale tale, nu să îmi torni vin peste el, căci vinul depărtează doar rugina gâtului, nu și focul din mine ce s-a aprins de când te-am văzut. Mai mult decât nervoasă, mă întorsei spre dânsul, mă apropiasem de gura sa și smucindu-i o palmă peste față am început să mă răstesc la el: - Auzi, tu crezi că eu sunt vreo proastă deaia, care stă până la răsăritul soarelui cu coatele pe garduri? Eu sunt fată respectată, dacă nu știai. Vezi că tatăl meu e Gheorghe Anton și dacă-i spun că mi-ai rupt ia, nu mai trăiești pe pământul ăsta. Și izbindu-i cu traista în cap, o luai la fugă prin lanul de grâu, întorcându-mă adesea să văd dacă nu mă urmărește. Ajunsă acasă, mă făcui că îmi este foarte rău și mam pus să dorm, nu înainte să-mi aduc aminte de băiatul șaten cu ochii verzi ce îmi alungase somnul. Ce noapte lungă. Nu am închis un ochi până aproape de răsăritul soarelui. Îl vedeam venind pe ulița noastră, intrând în curtea casei noastre și cerându-mă de la tata. A doua zi, dis-de-dimineață, strigătul mamei alungase somnul dulce al dimineții: - Fato, trezește-te! Dormi până îți ajunge musca la nas. Avem musafiri la masă și nu te dai trezită. - Ce musafiri?!

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 - Păi o venit Mircea. - Care Mircea? - Mircea Miculescu. Băiatul primarului. A venit în sat de ieri și a trecut să-l vadă pe taică-tu. Mircea Miculescu era un băiat urât, de se spărgeau și oglinzile dacă se uita în ele. Nimeni nu stătea cu el, deși era bogat din cale-afară. Numai eu ce mă procopsisem cu dânsul pe cap, și asta din cauza învățătoarei, ce-mi cerea să-l ajut să învețe ca să poată trece anul școlar. După școala gimnazială el avea să plece la Iași, să studieze, așa cum tot mai mulți făceau, ca să scape de munca pământului. Aș fi plecat și eu, dar tata nu avea de gând să mă lase. Îmi tot spunea că e o minciună zicala „Ai carte, ai parte!”, că fiecare om se naște unde îi e locul și acolo trebuie să și moară. Nu-l mai văzusem pe Mircea de când se urcase în mașina luxoasă a primarului și se dusese la oraș fără măcar să-și ia bun rămas. Oare cum mai arăta? În pragul casei își făcu din nou simțită prezența mama, cu un ulcior cu vin în mână ce îmi aducea aminte de șezătoarea de cu o zi înainte și cu o privire de parcă voia să mă omoare: - Haide fato de te-mbracă și vino degrab‟ în casa de curat! De când te așteaptă băiatul, s-o fi plictisit. Cui semeni așa de leneșă? Lui tac-tu, că mie nu! Îmbrăcată frumos, dar totuși obosită după cele întâmplate la apusul soarelui, mă îndreptam agale spre camera modestă, dar spațioasă, ce o numea mama „casa de curat”, pentru că toate erau puse în ordine și aranjate cu gust. - Ziua bună Ano! spuse o voce groasă de pe laița din stânga a odăii. Ridicând privirea, zăresc ce mi-a dat Dumnezeu să văd și cu o seară înainte: același tânăr înalt, cu ochii verzi, amenințat de mine să nu se apropie de casa mea stă lângă tatăl meu, care ar fi trebuit să-l bage în pământ dacă avea să se atingă de mine. Îmbrăcat într-un costum cafeniu de catifea cu guler tunică, se ridică în picioare, aplecându-se ușor în fața mea.

- Mircea?! am răspuns eu, mai mult revoltată, decât încântată. - Chiar eu. Ce mai faci? De când nu te-am mai văzut, multă vreme a trecut! Eu tot urât am rămas și tu tot frumoasă ești! exclamă el cu un zâmbet în colțul gurii. Îmi venea să-l omor, nu alta, dar trebuia să mă liniștesc, dacă nu vroiam scandal la casă. Știam că o face anumita ca să mă pierd cu firea. Adora să mă chinuie. - Bi, bi-ne! răspunseși cu jumătate de gură. - Ce fată frumoasă ai crescut Nea Gheorghiță! Să-ți trăiască și să aibă parte de un bărbat pe măsura ei! - Amin! O avea, că-i norocoasă. Seamănă cu mă-sa! spuse râzând tata și sorbi paharul de vin dintr-o înghițitură, cum avea obiceiul. - Eu aș vrea să cer mâna ei, dacă mi-o dai! zise Mircea foarte hotărât. Deodată tăcere de mormânt. Simțeam că inima îmi zboară din piept și îmi doream ca tata să mă dea lui, dar totuși nu voiam să mă mărit fără să fiu curtată. Ș-apoi, de unde aveam să știu că el este alesul inimii mele?! Uite că știam. Noroc de tata că rupsese tăcerea: - Mircea, acuma nu mai e ca altădată, oftă tata. Tu știi doar. Tu vii de la oraș și ai văzut că fetele nu mai sunt căsătorite de tații lor, ci singure își aleg drumul în viață. Așa că Ana va decide ce e bine și ce e rău pentru ea. E fată deșteaptă, nu mi-e frică că s-o nenoroci. Deloc mulțumit de răspuns, Mircea trase pe gât vinul roșu și se ridică zicând că se grăbește să meargă cu „tătuca”, Vasile Miculescu, primarul, până în oraș cu treburi. Tata îi strânse mâna strașnic, iar mama îl pupă cu foc pe obrajii rumeni, rămânând ca eu să-l conduc până în bătătură. - Nu mă pupi de rămas bun?! Sau nu ești bucuroasă să mă revezi?! exclamă el iscoditor. - Satu-i plin cu băieți ca tine. Ori cu tine, ori fără tine, tot îmi găsesc eu ursitul, navea grijă. Am pe cine săruta! - O fi plin satul, nu zic nu, dar pe niciunul nu-l iubește Ana Anton așa cum îl iubește

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 pe Mircea al primarului! și sărutându-mă, o luă la fugă spre toloaca înverzită. - Nenorocitule! Când te prind, te calc în picioare. - Abia aștept! Răspunse el din depărtare cu o voce stinsă. De aici, Matei, și până la nuntă a mai fost doar un pas, adică două luni. Ne iubeam atât de tare, că pe 27 august 1992 ne-am căsătorit în Biserica Adormirii Maicii Domnului din sat. Ce fericită eram. Mă uitam la el și puteam jura că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap.

vedeai doar alb și nimic mai mult. Prea frig ca să se mai miște copacii, prea frig ca sa vezi păsări zburând, prea frig pentru a vedea copiii îmbrobodiți cărând sania pe dealul moșiei. Pe 6 ianuarie 1993, maica mea, miluța mea, m-a lăsat a nimănui. Cu ochii înlăcrimați, la ceas de taină, cu glasul stins de durere, Elena Anton îmi spunea ultimele vorbe: „Unde-i crucea, e puterea lui Dumnezeu, Ano! Să ții minte cât vei mai trăi. Unde-i crucea, e puterea lui Dumnezeu!” Trei zile am plâns la creștetul ei albit de atâtea necazuri. O strigam și nu-mi răspundea. Îi șopteam că am nevoie de ea și nu-i păsa.

O săptămână a răsunat muzica în lunca Prutului, de nimeni n-a dormit până la spartul nunții și toată acea săptămână a plouat cu găleata. Zestrea a fost pe atât de mare, încât casa dăruită de ai mei nouă în dar era neîncăpătoare pentru toate lăzile pline cu fel de fel de lucruri de trebuință la casa omului gospodar. Ne priveau cu dispreț toate mândrele și toți feciorii de prin sat și fără oleacă de scandal n-avea să se termine petrecerea.

Mama nu m-a ascultat și s-a lăsat pusă între patru scânduri și dusă la cimitirul de la marginea satului de un car înveșmântat în negru și tras de doi cai, alături de tot alaiul care plângea și cânta pe un ger de crapă pietrele „Veșnica pomenire!”, mânați de cadelnița popii Adamachi ce-și auzea ecoul în câmpul troienit. Priveam cum bat cuiele în sicriul simplu al mamei și simțeam cum fiecare piron îmi străpunge sufletul.

Georgeta a lui Bulancea, ațâțată de Teofil Pintilie, se năpusti asupra mea în ușa bisericii și mă blestemă să fiu nefericită tot restul vieții că i-am furat ursitul, răcnind din tot sufletul de durere de se auzea bocind sub troița din fața cimitirului și după ce începuse lăutarii să-și scârțâie instrumentele. Dar nici ploaia, nici Georgeta nu puteau să alunge liniștea ce-și făcuse sălaș în sufletul meu.

Tata, un cuvânt nu a mai scos de când murise „ea” și se ascundea ca să plângă în podul șurei până se lăsa noaptea peste satul nostru. La nicio lună de la moartea mamei s-a prăpădit și el. Doctorul ne-a zis că de la o răceală puternică, eu știu că l-a omorât dorul după mama. Bat-o norocul de dragoste, cum nu lasă oamenii să trăiască!

Ce-i drept, nu aveam să ne bucurăm de liniștea casei noastre prea mult timp. Istovită de puteri, dar împlinită că ne-a văzut pe fiecare la casele noastre, mama se simțea tot mai rău. Nu mai mânca, nu mai dormea. Stătea toată ziua și privea pe geamul înghețat oftând adesea mai-mai săși dea ultima suflare. Tristețea se citea în ochii ei albaștri, asemenea cerului ce se privește cu măiestrie zi de zi în iazul din dosul pescăriei. Frigul lui ianuarie alungase orice urmă de viață, încât oriunde te uitai în jur

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Viaţă de poet Debut Clopotul bate,timpul se scurege Şi nimeni n-aude glasul duios Ce strigă fără vlagă Ca tu să te-ntorci. Citeşte,tu,ce azi exişti, Versuri de sânge la locul de refugiu, Căci se vor şterge mâine, Când clopotul va bate şi timpul se va scurge. Plânge poetul când scrie Şi tu eşti menit să-l alinţi, Căutându-i veşnicul triumf, Încătuşat în gândirea-i profundă... Lacrimile-i sunt cuvinte, Transformă-le-n comori de neatins. Străpunge veşnica uitare, Ori plângi cu el de poţi să îl ajuţi. Azi,clopotul a bătut,timpul s-a scurs, Iar tu ai auzit doar glasul duios-

Carmen-Alexandra BURUIANĂ Elevă Colegiul Naţional „Grigore Ghica”, din Dorohoi. A obţinut marele premiu, secţiunea Poezie, la Festivalul naţional de creaţie literară „Bogdania”, Focşani, 2014.

Ca şi când Versurile mele sunt pline de patos. Mă-nalţă lin pe-un piedestal, Ca să pot culege lauri Din lumea-n care sunt doar euVersurile mele au suflet de copil Şi-s triste uneori,in doliu poate, Din stimă pentru iubitul din recele mormânt... Versurile mele nu vor muri vreodată Chiar dacă eu voi dormi veşnic suspinând, Ele vor rezista luptei din mine Ca şi când din nou aş iubi-

Dimineţi cu soare Ador să fiu mângâiată dimineaţa... de razele soarelui. Ador să mă trezească ele iar şi iar,ani de-a rândul. Ori de câte ori se-ntâmplă asa, îmi amintesc dimineaţa când ambii fumam pervers aceeaşi ţigară şi savuram cafeaua dulce. Apoi a urmat duşul în picăturile de rouă de pe iarba prin care ne plimbam desculţi. Eram doar noi,la o cabană-n vârf de deal, într-o vară oarecare,intr-o dimineaţă însorită... Ne alintam printre săruturi de scrum şi-mi promiteai eternitate, dar s-a evaporat iubirea cum fumul ţigării s-a risipit. S-au despărţiti destinele şi sufletele noastre împletite cu amor.....

Amprenta timpului Când durerea devenea o palidă amintire, Când gustam nesăţios nectarul gurii tale, Îmi tremura tot trupul de frica unui eşec… Îmi plimbam frustarea în macabrul carusel Când inima dansa dansul dezlănţuit, Declanşat de atingerea mâinii tale… Acum aştern sentimente pe coalangălbenită Şi încă mai simt emoţiile de atunci, Dar frica, azi, nu o mai simt..

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 râzând, priveau către trenul ce tocmai plecase din gară. Fără ştire, atenţia lui se fixă pe un zâmbet imaculat, zugrăvit pe o faţă catifelată, deasupra căruia se deschideau evantaiele genelor lungi, efilate către miazăzi… Regăsea pe peronul gării acei ochi strălucitori ce-l răvăşiseră până la limita realului. Pentru câteva momente devenise confuz; se gândea că totul era doar rodul imaginaţiei lui. Instinctiv scoase un strigăt apelativ, sperând ca ea să-şi întoarcă privirea şi să-l recunoască. Din fericire primise mai mult decât sperase…fata se întorsese, conştientizând clipa de revedere fugitivă şi zâmbind, îi făcu din mână.

Poveşti pentru copii Adrian N. Popescu Povestea “Dragoste împletită în cozi” (urmare din nr. 5) Se hotărî să se întoarcă numaidecât la oraş, nefiind pe deplin convins că era soluţia cea mai bună. Înghesui toate ale sale în valiză şi îşi luă în grabă rămas bun, păşind în forţă către gară, sperând să prindă un tren care să-l poarte dincolo de frământările sufletului. Îşi cumpără bilet şi se aşeză pe singura bancă din gara secătuită de călători. Se descoperi ca fiind unicul perturbator al liniştii gării, un călător fugar din calea dragostei. Îi era ruşine să recunoască…se îndrăgostise de o amintire, de o imagine ce pusese stăpânire pe inima sa şi care după douăzeci de ani cutezase să învie trecutul. Şuierând înfundat, trenul sosi într-un târziu...nimeni nu coborâse; vagoanele goale lăsându-i în continuare timp şi spaţiu pentru meditaţie.

Porni prin vagoane, alergând, izbindu-se în fuga sa de călătorii paşnici abia urcaţi, ce-şi căutau locurile tipărite pe bilet. Voia să fure timpului fiece secundă, dorindu-şi neputiincios să-l oprească preţ de o clipă. În faţa ochilor săi nu era decât ea, ce continua să-i zâmbească, urmărindul izbindu-se pe culoare, făcând-şi cărare printre geamantane şi oameni până la capătul trenului. Aceleaşi sprâncene negre arcuite peste adâncul ochilor mari şi albaştri, desprinse parcă din tablourile lui Dali îl priveau, dându-i de înţeles că îi înţelege goana nebună. Ruja obrajilor ei îi arătă că toată scena desprinsă parcă dintrun dramă interbelică proiectată fragmentat în alb şi negru nu o lăsase indiferentă şi că undeva, în adâncul sufeltului ei se deşteptase ceva.

Se aşeză pe locul de la geam, cu spatele către sensul de mers…suferea de rău de mişcare şi, paradoxal doar în acest mod reuşea să călătorească. Se pierdu cu privirea pe geam, rătăcind încă prin luncă; opririle în fiecare staţie accetuându-i neliniştea interioară. Voia să ajungă cât mai repede în tumultul şi gălăgia citadină, sperând că vacarmul urban nu-i va oferi momentele de reflecţie pe care le găsise în liniştea patriarhală. Trenul se repuse în mişcare, lăsând în urmă peronul staţiei prin care trecuse, plin de oameni şi de bagaje. Dintr-odată sări brusc în picioare şi se repezi la geamul de pe culoar. Câteva fete tinere, cu fuste colorate, cu salbe la gât, îndulcindu-şi aşteptarea chicotind şi

În tot amestecul de nelinişte, mirare şi bucurie reuşise totuşi să observe numele localităţii, scris pe tabla de deasupra peronului. Scotoci în bagaj după ceva de scris; cu un pix negru, gros şi-l notă repede pe blugi, ca să nu-l uite… Dintr-o dată îl cuprinsese un sentiment de

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 linişte, acea linişte pe care o căutase la poalele pădurii de salcâmi şi pe care spera să o găsească răscolindu-şi amintirile.

zvâcnire a inimii; contrariate şi stinghere fetele înţeleseseră rând pe rând că reprezentau un obstacol în calea idealului său, ceea ce le determină tot rând pe rând să căute căldura sufeltului şi fâlfâitul fluturilor din stomac în braţele altora, mai deschise şi care păreau a elabora îmbrăţişări mult mai ferme…

Vara se risipise, fără de urmă…iar începutul anului universitar îl găsi în ultimul rând al sălii de curs, ca unic reprezentant al genului său într-un amfiteatru plin, emanând a tinereţe, frumuseţe şi ultime tendinţe în materie de modă. La fel se risipeau şi sesiunile de examene, devenind efemere; dovadă rămânând carnetul cu cele mai mari note din întreg anul său.

În cele din urmă sosise şi clipa! Acea clipă a susţinerii examenului pe post în aşteptarea căreia şi pentru care sacrificase tot, pentru care conjugase atâţia ani la „timpul extrem” verbul a învăţa…

În mintea lui se născuse un plan în care-şi trasase în linii mari viitorul. Voia ca la sfârşitul facultăţii să fie declarat şef de promoţie pentru rezultatele sale, iar la examenul de licenţă să ia notă maximă, sperând ca acestea să-l ajute atunci când va concura şi va da examen pe post. Îşi făcuse un ţel de a deveni profesor în localitatea al cărei nume şi-l notase atunci, în grabă cu pixul pe blugi. Îşi dorea cu orice preţ să ajungă în satul în care îşi zărise pe peronul gării meteahna ascunsă a sufletului, spre deosebire de colegele sale de an, care se visau predând în şcolile mai scunde sau mai înalte ale marilor oraşe.

Oameni buni, nu vă împingeţi! Suntem persoane cu studii superioare,…deci hai să ne comportăm ca atare! Propun ca cineva dintre noi să citească lista cu rezultatele afişate pe panou, rar şi cu voce tare, aşa ca să putem auzi cu toţii…e bine? - Daaa!...răspunseră în cor toţi candidaţii, fierţi de căldură şi de emoţia aşteptării. - Citeşte-o dumneata, doamnă, că tot ai făcut ordine printre noi….Haideţi, gata! Linişte ca să auzim….Poftim, începeţi! - Poziţia unu…Popescu Ge punct Isidor! Notă finală 9,85! Atât, doar atât! Şi se făcu beznă… -

Era dispus să-şi sacrifice frumuseţea vieţii de student de după orele de curs, abandonând distracţiile, concertele, plimbările prin parc, sub clar de lună, înlocuindu-le treptat cu studiul individual, ce se dovedea a fi epuizant uneori; teatrul, opera sau cinematograful deveniseră pentru el doar nişte simple edificii arhitecturale prin faţa cărora trecea zilnic în drumul său către universitate şi bibliotecă. Realiză la un moment dat că treptat se izolase şi fusese izolat de către colegii săi. Cele câteva relaţii pasagere nu reuşiseră să-i provoace nici măcar o simplă

După alte nenumărate clipe începuse să desluşească transpiraţia de pe chelia unui bărbat robust care cu oarece lentoare îşi mişca buzele, încercând să-i comunice ceva. Decelase şi un zgomot ce devenea din ce în ce mai pronunţat, din ce în ce mai deranjant, transformându-se treptat în sunete, iar sunetele în cuvinte. -

Gata…şi-a revenit! Mai aduceţi nişte apă să-i dăm să bea! Hei, băiete…mă auzi?

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Printr-o palidă mişcare a capului îi răspunse bărbatului care-i susţinea trupul fără vlagă pe braţele sale.

cea pe care o cunoscuse în luncă, pe prundul dintre sălcii…Un colţ de sat cu case mari, împodobite cu turnuleţe de aramă, dichisite la exterior, cu garduri mari de piatră şi porţi de metal i se dezvălui în faţa ochilor.

Ştii cum te cheamă? Îţi aduci aminte ce s-a întâmplat? - Pop…, Popescu…Isi…, spuse el cu glas stins, cu buzele amorţite şi uscate. - E conştient, ştie cine este!...concluzionă o doamnă cu pălărie albă, de dantelă din grupul curios ce se pogorâse asupra lui, care părcă voia să-i fure aerul pe care simţea că abia începuse să-l respire. - Măi, da‟ slab de înger eşti! Să leşini tu aşa, ca o duduie ce ţine cură de slăbire…îi lumină clipele de beznă salvatorul cu chelia transpirată… - Lăsaţi-l…e tânăr şi emotiv! Şi sigur n-a mâncat nimic de dimineaţă…interveni protectiv …şi sigur instinctual matern doamna cu pălărie albă, de dantelă. O altă vară se risipise, fără de urmă…iar începutul anului şcolar îl găsea singur, netezind peronul unei gări, ţinând într-o mână o geantă mare de voiaj, iar în cealaltă un petec decupat dintr-o pereche de blugi roasă, pe care era scris cu un pix negru şi gros…un nume. Cel unde îşi dorise nespus să ajungă. Cel pentru care îşi dedicase tot timpul dintre cele două treceri ale trenului prin gară… -

Se apropie cu timiditate de o poartă mare, neagră asmuţind în curte câinii care simţiseră străinul ce părea că ar vrea să le tulbure linştea. Hei, e cineva acasă?...încercă el să strige, cu vocea sugrumată de emoţie. Neprimind vreun răspuns, se gândi să mai încerce o dată…Îşi drese glasul şi hotărât, sperând să se facă auzit dincolo de poartă, strigă din nou. -

Ei, mai uşor, că nu dau turcii! Acuma vin!...îi răspunse din pragul uşii pe care cu greu o deschise o femeie între două vârste, cu trăsături ale chipului ce nu se trecuseră odată cu anii. O recunoscuse! Era femeia ce da deoparte, dis-de-dimineaţa uşa cortului din care răsăreau mai apoi cei doi ochi albaştri pe care-i căutase atâta timp. -

Da‟ cine eşti dumitale? Pe cine cauţi?...îl întrebă ea pe bărbatul străin ce păşise pe uliţa ei. Fâsticindu-se, pierzându-şi coerenţa, încercă să-i răspundă femeii, căutând în acelaşi timp să-i dea cât mai multe informaţii care să-l ajute în căutare sa. -

Porni pe uliţa pietruită, cu paşi mici şi apăsaţi ce ridicau pe vârful pantofilor proaspăt lustruiţi zvâcniri de colb abia stârnit. Căuta în necunoscut un chip ce îi fusese atât timp icoană a sufletului, chipul care îi veghease visele şi care îi nimicise orice alte simţiri şi trăiri. Lăsându-se în voia sorţii ajunsese la un capăt de drum, unde găsise o altă lume, mult diferită de

Bună ziua, caut o fată…de fapt o femeie tânără, pe care am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă. Venea vara, în satul meu…de fapt în satul unde-am copilărit…în luncă, pe prund. Şi se ascundea în cort...şi după asta printre sălcii…

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Femeia zâmbi…ascultându-l. Apoi, cu ochi mari, pătrunzători îl fixă preţ de câteva clipe.

nu face decât să ne sporească și mai tare interesul față de secvențele cuprinse în partea amplă a desfășurării acțiunii. Punctul culminant poate fi surprins în mai multe segmente, pline de suspans și de tensiune. Credem că momentul încare Ioana, fetița adoptată, este răpită la vârstade opt anișori, tulbură în gradul cel mai înalt ritmul respirației cititorului, prins efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut – previzibil și lin, ci, din contră, unul zigzagat și plin de tumult: este închisă într-un orfelinat, cunoaște diferite medii, diverși oameni, o lume meschină, în care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de putere și de bani sunt cuvinte de prim ordin. Ioana cunoaște, de asemenea, și alte

Nu eşti dumneata băiatul ăla de la oraş care venea în fiecare vară, cum se termina şcoala la casa aceea de lângă pârâu? Moşu‟ matale nu e Dumitru, cojocarul, bărbatu‟ lu‟ lelea Aniţa? Instantaneu simţise cum i se tăiase suflarea. Nu putea fi cu putiinţă! Era chiar mama ei! Şi îşi adusese aminte de el…De el, băiatul de la oraş! -

Încă? Chiar şi după atâţia ani?...îl întrebă ea, înţelegândui venirea, deschizându-i parcă cufărul inimii şi citind din el ca dintr-o carte…Aşa e legea noastră…Era promisă de atunci…E la casa ei. În alt sat…Şi are doi băieţi, tot cu ochii albaştri… Atât, doar atât! Şi se făcu beznă iar… şi în suflet… O clipă, doar o singură clipă…Tot ce construise, tot viitorul pe care şi-l planificase atât de riguros, cu atâta minuţiozitate se năruise brusc…Se prăbuşise el…ca om, ca ideal, ca imaginaţie…Liniile mari ale planului său omiseseră această variantă. Îşi forţase prea tare propriul destin…Jucase o ruletă rusească în care gloanţele se dovediseră a fi oarbe, ţintind către o dragoste în cămaşa albă, împletită în cozi, rămasă pe veci nerostită, în luncă…pe prundul dintre sălcii… -

destine dramatice, precum cel al lui Nuți și a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc închis, carceră fără perspectiva eliberării. Soarta acestora ne impresionează până la lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru surprinzător: un sanatoriu de boli psihice, spațiu morbid, ce exclude, prin definiție, noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte, instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin aceste elementare drepturi).

Ioana este pierdută, apoi regăsită, și iar pierdută, urmând ca, în final, comisarul Popasă aducă lumină în obscurul și complicatul labirint.Personajele principale sunt Vlad și Carmen Stan, medicul Dora Doinescu, secondate îndeaproape de alte chipuri – senine și luminoase, precum cel al Magdei Panciu sau al cuplului Docea, sau, din contră, roase de răutate, aroganță, lăcomie (directoarea-tartor, chip odios și mârșav) sau de boală (Vlad, caz clinic).

Investigăm, așadar, un caz, pe cât de insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer analizate nu la nivel de țesut epitelial,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 privirea pe ele când era pauză de publicitate la televizor. Însă, alţii, foarte gospodari, tăiau crenguţe să-şi altoiască pomii din ograda lor. Bietul merişor! Suporta toate „atenţiile” trecătorilor, bucuros că toţi îl lăudau şi mulţumit că-i făcea fericiţi. Îi rămâneau destule flori, pe care se străduia să le facă mere frumoase şi gustoase. Iar tăbărau cei trecători cu exclamaţii entuziaste de admiraţie: -Ce mere frumoase! Ce aromă, ce gust! Hai să umplem portbagajul, dragă, până nu vin alţii să le ia pe toate! Da‟, repede, rupeţi cu crengi, cu tot, că n-avem timp! Mâine, să venim cu remorca, le culegem pe toate şi le ducem la piaţă. Ne umplem de bani. Şi aşa, bietul merişor, a rămas aproape un ciot. Lăcrima de durere, dar era mulţumit că bucura „trecătorii”. Deşi rămăsese numai ciotul de el, tot se mai încăpăţâna să facă flori şi mere pentru dragii lui „admiratori”. Celălalt măr, care, între timp îşi înălţase coroana falnică, îi spuse: -Vezi-ţi, mă, de tine şi lasă-i pe cei ticăloşi de trecători! Nu vezi ce-ai ajuns? Eu nu le-aş da ăstora nici măcar umbra. Răi şi lacomi! -Nu se poate, frate, doar pentru asta am fost sădiţi! -Faci cum crezi, dar eu îmi văd de coroana mea. Când a trecut pe-acolo Nătărău-şef, responsabilul drumului, cu ceata lui de nătărăi, a spus: -Scoateţi ciotul ăsta, că strică aspectul drumului şi împiedică dezvoltarea celuilalt, care va creşte cât un stejar. O adevărată mândrie pentru drumul nostru! Cei trecători zburau cu maşinile lor, fără să observe că mărul cel roditor nu mai era acolo, la marginea drumului...De fapt, uitaseră de mult că acolo era odată un măr, de unde luau mere gustoase…

superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și disciplina unui detectiv. În toată această odisee zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase inițiative. Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia, din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele mai stranii și zguduitoare încercări. Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne extrem de puternic impregnat în suflet, ca o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a încolți și a se pârgui chiar, în mintea noastră, deoarece stăruie cu obstinație: acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință –IOANA...

Năstase Marin: „Cum a murit un pom roditor” La o margine de drum, nişte gospodari binevoitori plantaseră doi meri, cărora le meniseră: -Să faceţi mere gustoase, ca să astâmpăraţi foamea şi setea trecătorilor! Dintre cei doi meri, unul nu a binevoit să rodească. Nu a vrut nici măcar sănflorească. „Iote, mă, zicea el, da‟, de ce să mă obosesc pentru alţii?” Făcea câteva flori acolo, apoi, câteva merişoare, de ochii lumii, având grijă să fie viermănoase, stricate înainte de a se coace, scuturându-se de ele, pe neobservate. În schimb, avu grijă să-şi întărească rădăcinile,să-şi înalţe şi să-şi îngroaşe trunchiul, iar crengile, să şi le rotească într-o coroană, cât mai sus şi cât mai mare. Celălalt, cunoscându-şi menirea şi-a umplut toate crenguţele cu flori, până la poale, spre admiraţia trecătorilor: -Ce măr falnic şi ce podoabă de flori are! Hai să rupem câteva crengi! Unii le rupeau ca să se fălească la cunoscuţi cu frumuseţea lor. Alţii, doar aşa, le luau ca „amintire”, le puneau în vaza din sufragerie şi îşi „odihneau”

Morala: oare, este atât de trist să fii pom roditor la margine de drum?..

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 obstacole adesea imposibil de surmontat, o luptă permanentă cu trupul, cu lumea, cu diavolii – dacă ar fi să ancorăm definiția într-un cadru de gândire preponderent teologic. Oricum, viața, în esența ei, se sustrage oricăror definiții.

CRONICI LITERARE, COMENTARII Prof. dr. Mihaela Rotaru: TĂCEREA DESTINULUI – UN ROMAN DESPRE TRĂIRE ȘI SUFERINȚĂ

Despre aceasta vorbește romanul de față, al cărui incipit ne introduce ex abrupto în conflict: vin pe lume doi gemeni, un băiat și o fetiță, sub atenta supraveghere a personalului medical. Suntem siderați de atitudinea mamei, care respinge fetița, sortită abandonului și, implicit, unui destin sinuos și presărat de clipe de un real tragism. Suntem tentați, în mod firesc, să condamnăm mama și gestul său incalificabil, dar, urmând pas cu pas țesătura epică, vom deveni martorii unor situații cu totul imprevizibile, care amână explicarea și soluționarea misterelor, întârziind secvența deznodământului.

Romanul Tăcerea destinului este semnat de Ileana Lucia Floran, a apărut la Editura Emma, 2012 și poate fi considerat, pe drept cuvânt, un roman polițist. Lectura captivează de la primele pagini, cu atât mai mult cu cât trama epică, insolită prin modul țeserii și finalizării ei, ne scoate din iureșul vieții cotidiene, prozaice, terne și lipsite de orice strălucire. Firul sinuos ne antrenează în dezlegarea unor noduri, taine aparent de nepătruns, care capătă treptat amploare, ca într-un crescendo tulburător. Asemeni unui bulgăre de zăpadă în cădere, subiectul și conflictele, exterioare și interioare, capătă proporții nebănuite.

Dacă alegem să repovestim narațiunea pe momentele subiectului, nu la modul didacticist, ci în intenția de a sonda în adâncurile semnificațiilor care se ascund unei lecturi de suprafață, am spune că trecerea rapidă peste expozițiune și intrigă nu face decât să ne sporească și mai tare interesul față de secvențele cuprinse în partea amplă a desfășurării acțiunii. Punctul culminant poate fi surprins în mai multe segmente, pline de suspans și de tensiune. Credem că momentul încare Ioana, fetița adoptată, este răpită la vârstade opt anișori, tulbură în gradul cel mai înalt ritmul respirației cititorului, prins efectiv captiv în mrejele palpitantei lecturi. Ioanei îi este hărăzit un destin nu tăcut – previzibil și lin, ci, din contră, unul zigzagat și plin de tumult: este închisă întrun orfelinat, cunoaște diferite medii, diverși oameni, o lume meschină, în care ticăloșia, răutatea diabolică, setea de putere și de bani sunt cuvinte de prim ordin.

Ceea ce părea transparent sau, altfel spus, ușor de decriptat, se opacizează și se complică, astfel încât „veleitățile de detectiv” ale cititorului sunt supuse unui dificil examen. În cele 138 de pagini, căutăm împreună vinovații, a căror identificare se pierde în meandrele unui caz greu de soluționat. Titlul conținedouă substantive articulate, unul în nominativ, profund ca însuși misterul pe care îl ascunde, urmat de un atribut genitival, care trimite la tema sorții neînduratoare, moira sau fatum, atât de prezente, ca temă, în opera marilor gânditori ai tuturor timpurilor. Viața ne supune la grele și nebănuite încercări, la

Ioana cunoaște, de asemenea, și alte destine dramatice, precum cel al lui Nuți și

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 a altor copii nefericiți ca ea, damnați unui cerc închis, carceră fără perspectiva eliberării. Soarta acestora ne impresionează până la lacrimi, luăm contact nemijlocit cu un cadru surprinzător: un sanatoriu de boli psihice, spațiu morbid, ce exclude, prin definiție, noțiunea salvării (deopotrivă și alternativa salvării prin iubire, prin atenția și afecțiunea celorlalți, sau cea facilitată de școală, carte, instruire, copiilor interzicându-li-se pe deplin aceste elementare drepturi).

noastră, deoarece stăruie cu obstinație: acela de a redenumi cartea, nu cu eleganța rece a tăcerii unui destin tragic, ci cu bogăția aristocratică a unui nume de copil cu suflet nevinovat, dar călit prin suferință –IOANA...

Lucian Gruia despre „Hora anotimpurilor”

Elis Râpeanu – Hora anotimpurilor (poezii pentru copii, părinţi şi bunici)

Investigăm, așadar, un caz, pe cât de insolit, pe atât de complicat, detaliile se cer analizate nu la nivel de țesut epitelial, superficial, ci în adâncime, cu acuitatea și cu intuiția unui fin psiholog, cu rigoarea și disciplina unui detectiv. Romanul devine oglinda realistă a unor niveluri și paliere diferite, de la mediul spitalicesc, la cel familial, apoi spațiul ostil al unei gări, trecând prin iadul caselor de copii instituționalizați și al dramelor greu de imaginat pe care aceștia le trăiesc. În toată această odisee zguduitoare ne este călăuză Ioana, copil plăpând, dar plin de curajoase inițiative. Alesele virtuți cu care este înzestrată, precum și dorința nețărmurită de a-și regăsi familia, din sânul căreia a fost brutal smulsă, o ajută să iasă din cele mai stranii și zguduitoare încercări.

Elis Râpeanu s-a născut la 27 august 1939 la Valea Călugăreacă, judeţul Prahova. Educaţia şcolară este impresionantă prin diversitate şi calitate. A absolvit la Bucureşti: Facultatea de Limba şi Literatura română; Facultatea de Limbi clasice, romanice şi orientale (Secţia franceză); Universitatea Ştiinţifică (Secţia spaniolă); Universitatea Politică de Conducere şi Şcoala Populară de Arte (Canto popular şi romanţe). A devenit doctor în filologie, în anul 1999, cu tema „Epigrama în literatura română” (conducător ştiinţific prof. univ. Dr. Ştefan Cazimir), considerată prima lucrare de doctorat din lume cu acest subiect. A absolvit toate treptele învăţământului universitar: asistent, lector, conferenţiar şi profesor la Catedra de Limbi moderne din Universitatea Politehnică şi Universitatea Spiru Haret, ambele din capitală.

Închizând cartea, chipul Ioanei ne rămâne extrem de puternic impregnat în suflet, ca o efigie, astfel încât, un gând răzleț prinde a încolți și a se pârgui chiar, în mintea

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Este membră fondatoare a Uniunii Epigramiştilor din România (1990) şi a Asociaţiei Umoriştilor din România (1990), precum şi membră de onoare a Uniunii Scriitorilor din Moldova.

dragoste familială) şi credinţa creştină (Dmnezeul ne călăuzeşte întreaga viaţă). Fire optimistă, autoarea are capacitatea de a pătrunde în sufletul nevinovat al copiilor, relevând efectele trecerii anotimpurilor în metamorfozele naturii, cât şi în jocurile şi preocupările copiilor. Cartea se deschide cu un fel de prefaţă versificată, în care este invocat bunicul sfătos, care stârneşte, prin poveştile sale, realismul magic al succesiunii anotimpurilor: „Într-o seară de Crăciun,/ Bunul meu bunel cel bun/ Ne-ancântat aşa, deodată,/ C-o pvesteadevărată// Anotimpurile toate,/ Parcă-n horă antrenate,/ Defilau prin gândul meu/ ca pe-un arc de curcubeu...” (Hora anotimpurilor )

Debutează editori cu versuri, cu placheta Simfonie (Ed Litera, 1970). Până în prezent a publicat 8 volume de poezii, 6 de epigrame, 3 de istorie şi critică literară, un roman pentru tineri (Băiatul cu mingea, 2008), un volum de versuri pentru copii (Sfatul din poiană - 1985) şi numeroase studii filologice. În acest an, Elis Râpeanu revine la literatura pentru copii cu volumul de versuri Hora anotimpurilor pe care îl prezint, în continuare, cititorilor.

Două poezii generice urmăresc Hora şi Fuga anotimpurilor, apoi, majoritatea textelor le evidenţiază specificitatea.

Din bogata şi strălucita activitate filologică prezentată, se poate găsi o justificare logică a resuscitării acestui gen literar, întrucât umorul plin de har al epigramelor, conduce spre jocul vesel al copiilor. Experienţa profesională se regăseşte în mesajul moral şi educaţional al textelor, motiv pentru care volumul se adresează copiilor, părinţilor şi bunicilor. Tehnica poetică acumulată se vădeşte în versificaţa clasică perfectă (ritm, rimă, metrică, muzicalitate).

Primăvara aduce renaşterea naturii, sărbătoarea feerică a florilor şi sacralitatea atmosferei pascale. Metaforele delicate induc un fior cosmic care înmiresmează văzduhul: „E-o duminică-n fiecare floare,/ Se-mbracă ramul în dantele moi,/ Petalele plutesc prin aer, roi,/ Cu aripioare albe de ninsoare”. (De Paşte) În Cişmigiu: „pe băncile-nşirate/ ce-au tot dormit pe-alei/ Au apărut bunicii/ În păr cu ghiocei// pe lângă ei se joacă/ nepoţi şi nepoţele -/ Copii cu păr de soare,/ Cu ochişori de stele.” (Prietenii soarelui)

Ca să pătrunzi în lumea celor mici, trebuie să te uimeşti ca şi ei în faţa lumii. Mirarea pentru tot ceea ce ne înconjoară, constituie, de altfel, puncul de plecare al oricărei poezii.

Vara: „Cerul cerne-n ochi văpaie,/ Brize dulci se nasc şi mor,/ Soarele mistuitor/ Se revarsă-n evantaie.” (Luna lui cuptor) E vremea vacanţelor la mare: „Şi când soarele-arde tare,/ Mergem, de putem, la mare/ Să-notăm precum o broască,/ Briza să ne răcorească” (În vacanţa de vară) sau la bunici: „Mergem vara la bunica/ Eu, tăticu´ şi mămica/ Şi în curte şi-n livadă,/ Omul are ce să vadă” (Vara la bunici). Animalele domestice din gospodărie induc o pace patriarhală. Aventura pescărească,

Sculptorul Constantin Brâncuşi spunea: „Când nu mai suntem copii, am murit.” Cu alte cuvinte, pentru a ne putea bucura de viaţă, trebuie să trăim cu uimire şi să resimţim existenţa ca pe un dar divin. Viziunea care se desprinde asupra lumii, din volumul Hora anotimpurilor este tradiţională, caracterizându-se prin: umanism cald (familia sacră), dragoste pentru natură („codru-i frate cu românul”), ataşament pentru morală (bunătate,

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 salvată de trecerea prin magazinul specific, readuce în prim plan umorul epigramistei (Succes la pescuit).

un porumbel,” (Mama cântă frăţiorului meu) Autoarea îndeamnă copii să îndrăgească animalele, cum ar fi pisoiul găsit în plină iarnă, zgibulit de frig şi adus acasă.

Belşugul toamnei este sugerat de repetiţii în care fructele, legumele şi zarzavaturile se amestecă într-un „corn al abundenţei”: mere, pere, pepeni, varză, roşii, hrean etc: „Vezi atâtea bogăţii/ Într-o piaţă adunate!/ le-ai descrie-n poezii,/ Dar nu le cuprinzi pe toate.” (La piaţă) Culesul strugurilor, din care se face musul dulce din care va rezulta prin decantare vinul cel bun, îi amintesc autoarei de zona natală. (Se culeg viile) Începerea şcolilor simbolizează o nouă etapă în viaţa copiilor, prin deshiderea spre cunoaştere: „Toamna a venit pe-o stea/ Şi-a intrat în calendar,/ A intrat şi-n casa mea/ Să-mi aducăabecedar.” (Abecedarul)

Volumul se încheie cu o Rugă a brazilor care vor să rămână în picioare şi să nu fie tăiaţi pentru a împodobi casele de Crăciun sau vitrinele magazinelor. Stilul autoarei este captivant, direct, simplu, incantatoriu prin muzicalitate şi metrică perfectă. Adresându-se copiilor în primul rând, doctorul în filologie renunţă la calofilie, iar sfaturile de urmat în viaţă sunt adresate nu numai celor mici ci şi părinţilor şi bunicilor. Astăzi când lumea şi-a pierdut valorile morale şi calculatoarele au rupt copii de natură, Elis Râpeanu ne propune o revenire la normalitate, la autenticitatea trăirilor, la dragoste familială şi îndeamnă tinerii să-şi petreacă mai mult timp în natură pentru a deveni mai buni, mai sănătoşi şi mai frumoşi.

Iarna este anotimpul săniuşului, construirii oamenilor de zăpadă şi al sărbătorilor tradiţionale, mai sărace astăzi din cauza tranziţiei nesfârşite în care ne găsim, cu efect imediat în scăderea nivelului de trai: „Moş Crăciun cu barbă rară,/ Gârbovit ca un pitic,/ Duce sacul de-astă seară/ E sărac şi e mai mic?” (Moş Crăciun). O altă categorie de poezii din cartea doamnei Elis Râpeanu este dedicată familiei care trebuie să redevină exemplară pentru educaţia copiilor. Poeta aduce prinos de recunoştinţă mamei ocrotitoare: „E ziua ta, măicuţa mea/ Cu ochi frumoşi de viorea,/ Cu zâmbet dulce ca o floare/ Ce-mi face viaţa sărbătoare// (...)// Eşti răbdătoare cum e zâna,/ Îţi spun din suflet săru´mâna!/ Şi pentru toate-ţi mulţumesc,/ Măicuţă dragă, te iubesc!” (E ziua ta, măicuţă!) şi tatălui exemplar: „Sunt oameni mulţi pe-acest pământ/ Şi tuturor vreau să le spun:/ Din câţi părinţi în lume sânt/ Tăticul meu ecel mai bun” (Tăticul meu). Surioara este o păpuşă vie: „Are ochi de peruzea,/ Obrăjorii albi de nea/ Şi mânuţele petale,/ Părul, de mătase moale” (Am o surioară), iar fratele o fiinţă fragilă înaripată: „Am şi eu un frăţior/ Dulce ca

Ionel Marin – PASIUNEA VERTICALEI

Poeziile lui Ionel Marin poartă substanţa inalterabilă a pozitivităţii, ceea ce putem observa şi în volumul Picături de timp (Armonii culturale, Adjud, 2011), parcă aflat pe un inedit traseu iniţiatic întru apropierea idealului. Asistăm la un joc generos, asumat, ce

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 parcurge teritorii diverse căutând puritatea fundamentelor. Acest traseu e marcat adeseori de prezenţa flagrantelor inechităţi contingente, caracteristici din păcate atât de proprii pentru lumea noastră sublunară: Plânsul vremii,/ Cu tăceri de venin,/ uitate-n trup/ îngroapă doruri şi speranţe.// Păsări cu aripi frânte,/ Vise cu fulgi de gheaţă, alunecă/ cu priviri inerte...în albastru// Frânturi de gânduri fug/ Prin veac şi cheamă/ Inocenţa, armonia şi pacea// Prea mulţi vânzători de-ntuneric,/ Aruncă în lumina vieţii cu noroi./ Ca o rană, Planeta/ Se vede din nori neîngrijită./ Dragostea, vocea ei divină, Ne întoarce la armonie. Poetul nu poate fi decât o fiinţă foarte specială, dotat cu un spirit rezistent la traversarea nenumăratelor bolgii ce i se opun. Revolta lirică, detectabilă în carte, poartă cu ea toată dorinţa unei reintegrări în acea vârstă de aur ce câteodată pare foarte îndepărtată. O inevitabilă nostalgie se desprinde din totalitatea acestor tuşante încercări de schimbare a legilor flagelantei stări cotidiene.

de la Dumnezeu. Există un adevăr suprem, mai puternic decât toate religiile şi pe care noi nu-l stăpânim. Valori profund verticale definesc curajosul demers estetico-existenţial propus de poet. Putem astfel intui scântei din procesele alchimizante ce au ca scop inefabile rafinamente. Elementul sensibil are un rol eclatant în versurile pe care le comentăm, încărcat cu întreaga aură benefică a propensiunii spre adevăr. Ascendenţa, iată dorinţa maximală invocată de volumul Picături de timp. Toate ideile converg spre lumi absolute. Ionel Marin abordează cu convingere meditaţia filosofică transpusă în versuri, ceea ce rezultă putând fi încadrat în privilegiata zodie a eternelor căutări înnobilate cu aura nemărginirii. Octavian Mihalcea

Ionel Marin ne propune şi o sinteză a poeziei cu eseul, accepţiune privind cu încredere spre Idee: Omul, sămânţă-ecou, taină tulburătoare în foşnetul netimpului. Este o fărâmă din infinitul mare, din universul văzut şi cel nevăzut, un crâmpei de suferinţă cu dorul permanent către Nemărginire. Înflorim cu ajutorul razelor din inimă şi putem da strălucire aurului sufletesc prin iubire. Iubirea asigură drum inefabil Sinelui – zborul prin anotimpuri. Există un timp al bucuriilor, al tristeţii, al suferinţei, un timp lumesc şi unul sacru. Regretabil, că timpul laic este trăit nu împreună cu cel sacru ci separat, ca fiind proprietatea noastră şi nicidecum un dar al dumnezeirii. Calea salvării vine

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Traduceri

Cristian Ţîrlea

Scriitor şi traducător în franceză

A zecea zi, am creat lumina și i-am dat chipul școlii.

LILAS

A unsprezecea zi, am creat întrebarea și i-am dat chipul ignoranței.

lui Oedipe LILAS Motto: Le premier jour, j'ai créé maman et je lui ai donné le visage de l'épouse.

" Le sentiment de nos forces , les augumente " Vauvenargues

Le deuxième jour, j'ai créé papa et je lui ai donné le visage du rival.

Prima zi, am creat mama și i-am dat chipul soției.

Le troisième jour, j'ai créé l'autre et je lui ai donné le visage de l'ami.

A doua zi, am creat tata și i-am dat chipul rivalului.

Le quatrième jour, j'ai créé l'amour et je lui ai donné le visage de la haine.

A treia zi, am creat pe celălalt și i-am dat chipul prietenului.

Le cinquième jour, j'ai créé le moi et je lui ai donné le visage de toi.

A patra zi, am creat iubirea și i-am dat chipul urii.

Le sixième jour, j'ai créé un enfant et je lui ai donné le visage du miracle.

A cincia zi, am creat pe Eu și i-am dat chipul lui Tu.

Le septième jour, j'ai créé une lettre et j'ai lui ai donné le visage d'un poème.

A șasea zi, am creat un copil și i-am dat chipul miracolului.

Le huitième jour, j'ai créé la musique et je lui ai donné le visage du bonheur.

A șaptea zi, am creat o literă și i-am dat chipul unui poem.

Le neuvième jour, j'ai créé le temps et je lui ai donné le visage de l'oubli.

A opta zi, am creat muzica și i-am dat chipul bucuriei.

Le dixième jour, j'ai créé la lumière et je lui ai donné le visage de l'école.

A noua zi, am creat timpul și i-am dat chipul uitării.

Le onzième jour, j'ai créé la question et je lui ai donné le visage de l'ignorance.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Artista ştie să privească natura, sursa sa principală de inspiraţie, şi să desprindă din universul vizibil armonia de culori exaltată de lumina naturală. În compoziţii echilibrate, Viorica Oana Kalany surprinde şi eternizează efemerul cu mare delicateţe. Priveşte peisajul cu un ochi atent şi-i surprinde metamorfozele pricinuite de lumină, aşează florile în compoziţii pline de poezie, făcând vizibil un fel de suflet nevăzut al acestor forme tăcute de viaţă vegetală.

Artă Luisa BARCAN: Acuarela, profesiune de credinţă Mereu concentraţi asupra fenomenului cultural de la centru, uităm că şi în afara capitalei, adesea pe nedrept ignoraţi sau chiar uitaţi, trăiesc şi creează artişti valoroşi, pilde de seriozitate şi dăruire pentru breasla din care fac parte.

Cromatica acuarelelor doamnei Kalany este echilibrată şi mai degrabă reţinută. Albul şi griurile colorate, bine puse în dialog, structurează convingător fragmente de peisaj sau compoziţii cu flori pe care privirea le receptează şi le reţine cu toată încărcătura lor poetică şi emoţională. Un inspirat joc al transparenţelor, specific acuarelei, contribuie şi el la sugerarea feţei nevăzute a lumii, pe care doar artistul, cu sensibilitatea lui înnăscută, o poate intui şi reprezenta.

Grupării de artişti plastici din capitala judeţului Vrancea îi aparţine Viorica Oana Kalany, graficiană şi pictoriţă din vechea generaţie, formată într-o epocă fastă pentru creaţia plastică din România. Doamna Kalany, asemenea majorităţii congenerilor săi, poate fi privită ca o pildă de discreţie şi profesionalism. Îndelungata ei activitate de artist plastic şi pedagog se regăseşte astăzi într-o expoziţie personală pe care eu o consider a fi un eveniment, şi nu doar pe plan local. Argumentele în sprijinul acestei afirmaţii sunt suficiente. În primul rând, Viorica Oana Kalany s-a perfecţionat de-a lungul timpului într-o tehnică pe cât de dificilă, pe atât de puţin abordată în prezent: acuarela. Artiştii ştiu foarte bine că apropierea de acuarelă exclude orice tip de improvizaţie şi solicită, pe lângă consolidarea unei viziuni, şi o măiestrie care nu se dobândeşte prea lesne. Acuarela nu permite reveniri. Ea reuşeşte sau nu şi presupune ca înaintea mâinii să intre în funcţiune mecanismele complexe ale intelecţiei şi imaginaţiei. Poate de aceea, astăzi, artiştii nu se mai lasă atraşi de această tehnică aflată pe graniţa dintre pictură şi grafică, preferând formele de expresie vizuală mai puţin solicitante. Apoi, Viorica Oana Kalany ne propune o serie de lucrări din care răzbate, pe lângă măiestria execuţiei, şi un ataşament constant faţă de temele clasice, precum natura statică şi peisajul, ambele tratate cu ştiinţă a compoziţiei şi a culorii, dar şi cu un remarcabil rafinament. Acuarela epurează mult din materialitate în beneficiul petei de culoare care devine reper vizual şi sugestie delicată a formei naturale. Viorica Oana Kalany, ca orice artist experimentat, ştie că pe hârtie ori pe pânză nu trebuie să apară o copie a naturii ci doar o sugestie mult îmbogăţită cu semnificaţii a acesteia.

Între tot mai desele evenimente expoziţionale de la Galeriile de Artă din Focşani, expoziţia personală a Vioricăi Kalany se distinge în primul rând ca un aşteptat spectacol, menit să aducă în actualitate activitatea de o viaţă a unei artiste care şi-a făcut din tehnica acuarelei o adevărată profesiune de credinţă, dar şi ca un contrapunct la expoziţiile de grup de aici. Artiştii trebuie receptaţi şi ca grup dar şi ca individualităţi cu un loc şi un rol aparte în gruparea căreia îi aparţin.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 EVENIMENTE CULTURALE Acad. Cristian Petru Bălan” a precizat poetul Ionel Marin în deschiderea cuvântului său.

Festivalul ”Bogdania” , ediţia a III-a, Focşani, 2014 Sâmbătă, 14 iunie 2014, Galeriile de Artă Focșani au găzduit cea de-a treia ediție a Festivalului Concurs Naţional de Creaţie Literară „BOGDANIA”, festival organizat de Asociaţia Cultural-Umanitară ”BOGDANIA”, președinte Ing. Ionel Marin, în parteneriat cu Centrul Cultural Vrancea, director Prof. Dr. Liviu Nedelcu.

Academicianul Cristian Petru Bălan și-a început cuvântarea prin a-l felicita pe președintele asociației Bogdania pentru strădania de a organiza în fiecare an acest festival, apoi a dat citire câtorva pasaje din ultima sa apariție editorială, ”Bagabont pe mapamond”, carte ce cuprinde impresii din călătoria domniei sale în Noua Zeelandă.

Ca de fiecare dată, evenimentul s-a bucurat de prezența unor scriitori de seamă din Vrancea, din țară, dar şi din străinătate. Amintesc aici pe Acad. Prof. Cristian Petru Bălan, venit special de la Cicago, poetul Constantin Dușcă, poetul Anton Soare, poeta Rodica Soreanu, poetul și editorul Constantin Marafet, inginerul Sandu Cotea, poetul Victor Rotaru, poetul Gheorghe Suchoverschi, profesor Mircea Paraschiv, scriitorul Gheorghe Stroia, Dr. Adrian Popescu din jud. Suceava și mulți alții.

A urmat un moment poetic. Comandor de aviație în rezervă, Victor Rotaru, poet și epigramist din Buzău, membru al juriului, a reciat ”Rugă către tineri” și ”Condeie moldave”. ”Mulțumesc pentru ocazia pe care mi-ați oferit-o de a mă afla astăzi aici lângă prieteni vechi și, cred eu, lângă viitori prieteni. Mă bucur că existați! Dați-mi voie să vă sărut pe suflet! Sper să ne vedem și la anul la ediția a IV-a a acestui festival. Este foarte important ca un oraș să aibă un festival, chiar două sau trei. Niciodată nu sunt de ajuns deoarece consider că în aceste vremuri doar printr-un act de cultură putem rezista. Îl felicit pe domnul Ionel Marin pentru că ” Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut!/… Mulțumesc! ” a încheiat în ropote de aplauze poetul și editorul Constantin Marafet. George Stroia, poet și editor al editurii Armonii Culturale din Adjud : ”Mă bucur să mă aflu astăzi aici printre nume valoroase, printre oameni valoroși, dornici să promoveze actul de cultură, pentru că haideți să nu folosim cu sens peiorativ ”românul s-a născut poet” pentru că, da, în sufletul românului există întotdeauna poezie, în

Moderatorul evenimentului a fost poetul Ionel Marin, preşedintele asociaţiei ,, Bogdania‟‟, fondatorul şi organizatorul acestui festival. ”Bine ați venit! Ca în fiecare an, Asociația Umanitară Bogdania organizează acest festival adresat tinerilor până în 35 de ani. Anul acesta am avut concurenți de la 17 la 34 de ani, adică elevi, studenți și câțiva absolvenți de facultate. Tineri foarte valoroși pentru literatura română. A prezentat juriul şi a citit mesajul prof. univ. Nicolae Vasile, preşedintele juriului, din Bucureşti, invitat de onoare la un Simpozion al oamenilor de ştiinţă. Permiteți-mi ca în continuare să dau cuvântul invitaților și o să încep cu prof.

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 viața românului există poezie. Îi mulțumesc și îl felicit pe domnul Ionel Marin care m-a sprijinit și încurajat de fiecare dată, la fiecare poezie pe care am scris-o și văd că același lucru îl face și astăzi cu acești tineri pe care îi încurajează să îmbrățișeze arta scrisului, acțiune pe care tinerii noștri, cu atâta tehnologie, o fac tot mai rar. Să-i încurajăm să aducă în viața noastră și a lor frumosul”.

La secțiunea eseu s-a acordat un singur premiu II profesorului Rusu Georgeta din Bacău.

După care a dăruit academicianului Cristian Petru Bălan o carte care se află în curs de omologare la Cartea Recordurilor, este vorba despre prima adaptare completă în versuri a Vechiului Testament.

Marele premiu, Trofeul Bogdania a fost câștigat de eleva Buruiană Carmen Alexandra din Botoșani care a obținut nota 10 de la toți membrii juriului. Deși aparent firavă, Alexandra s-a dovedit o fire puternică și nu a lăsat emoția să o doboare. A mulțumit juriului și părinților pentru susținere precizând că pentru ea acest premiu înseamnă ”ascensiunea mea în lumea versurilor”. A recitat apoi una dintre creațiile sale și anume ”Tragedia unui artist”. Privind spre stânga îl văd pe tatăl Alexandrei cum încerca să-și ascundă lacrimile de bucurie.

Autorului, Ioan Ciorca din Cluj, i-au trebuit 23 de ani pentru a definitiva această lucrare. Cartea a văzut lumina tiparului de curând la Editura Armonii Culturale din Adjud și trebuie precizat că a fost editată în tiraj limitat, ediție princeps. A urmat momentul mult așteptat, decernarea premiilor. Au fost acordate premii la secțiunile poezie, proză și eseu și marele premiu, trofeul ”Bogdania”.

Nu au lipsit diplomele de excelență și de onoare. Au primit diplome de excelență Prof. Univ. Nicolae Vasile, preşedintele juriului, poetul IIarion Boca, poetul Victor Rotaru, Prof. Dr. Liviu Nedelcu, criticul literar Lucian Gruia, Eugenia Enescu, editorul Constantin Marafet, poetul Ion Croitoru, Prof. dr. Teodora Fîntînaru, Prof. Tatiana Valea, poet Adrian Nicolae Popescu și diploma de onoare pentru promovarea imaginii Romaniei în lume a fost înmânată academicianului Cristian Petru Bălan.

Așadar: la secțiunea poezie, menţiune a luat eleva Rapcea Irina din republica Moldova; locul III de Bărbulescu Vasile Daniel din Baia Mare, locul II Prof. Rusu Georgeta din Bacău și locul I Hotca Marian, student din București. La Secțiunea proză: locul III a revenit elevului Luceac David din Rădăuți, locul II Bobe Andreea Violeta din Galați și locul I Acatrinei Cătălin, student la teologie.

În încheierea manifestării publicul prezent a fost delectat cu un moment de muzică clasică prin interpretarea la pian a două piese de către Lucian Vadian și un moment folk susținut de Ovidiu Cătălin Vâlcan, membru al Asociației Bogdania. Ana Maria Bentea

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 stele mici” de G. Topârceanu; Ilarion Boca a recitat poezia proprie „Graiul meu”.

Instantanee cultural - artistice dedicate ZILEI LIMBII ROMÂNE Asociaţia cultural-umanitară Bogdania şi Centrul Cultural Vrancea, partener revista Bogdania, au organizat şi prezentat o manifestare culturală dedicată Zilei limbii române, în data de 28 august 2014, la Galeriile de Artă din Focşani. La eveniment au participat scriitori vrânceni şi gălăţeni, oameni de cultură, tineri creatori, pensionari, membri ai Asociaţiei culturale „D. Zamfirescu”, ai Cenaclului literar „V. Cârlova” şi desigur membri ai Asociaţiei Bogdania. Manifestarea a început prin intonarea Imnului de stat al României. Moderatorul, poetul Ionel Marin, a scos în evidenţă că astfel de acţiuni au loc în întreaga ţară, în republica Moldova dar şi în comunităţile de români din diaspora. A precizat că: „Limba română este comoara de aur a poporului român, candela spiritualităţii moştenită de la geto-daci, graiul sufletului românesc”. A urmat, timp de câteva ceasuri un emoţionant recital poetic şi muzical. Ovidiu Vâlcan a cântat „Lacrima limbii române”; „Limba noastră” şi alte cântece îndelung aplaudate de asistenţă. Domnul Răduţă Bornaz, ca de fiecare dată, încântă sufletul prin cântecele: „Limba românească” de Gheorghe Sion; „Bardul de la Mirceşti” şi Imnul lui Eminescu.

Domnul Marin a afirmat că limba română este altarul gliei străbune, element definitoriu al identităţii dar şi izvorul ridicării pe noi culmi a civilizaţiei româneşti. Poporul român, mândru de înaintaşi, a dat şi dă mari genii şi personalităţi lumii. Limba română are viitor prin tinerele talente din întreaga ţară care dovedesc dragoste faţă de graiul şi neamul românesc. A trecut la prezentarea vol. „Aripi spre zbor”. Antologia literară Bogdania, vol. I, Editura Olimpias, Galaţi, 2014. Dintre cei antologaţi au vorbit şi recitat scriitorii: Marina Raluca Baciu, Soare Anton, Ilarion Boca. Domnul Gheorghe Andrei Neagu a citit din revista Bogdania, nr. 5, aprecierile făcute de criticul literar Ion Ionescu Bucovu despre poetul Ionel Marin şi l-a felicitat pentru valoarea şi dăruirea în realizarea proiectelor Bogdania, în promovarea tinerelor talente. Este un lucru minunat şi că Instituţiile ar trebui să-l sprijine în demersul său literar şi cultural. Poetul Ionel Marin a mulţumit pentru aprecieri, a făcut câteva precizări despre antologia realizată şi a adresat felicitări tuturor autorilor cuprinşi în carte. A recitat poezia „În lacrima clipei” A mulţumit gazdei, tuturor celor care l-au sprijinit în acest demers cultural, participanţilor şi lui Dumnezeu că ne-a dat în dar o astfel de frumoasă limbă. Poetul Nichita Stănescu afirma că:

Au vorbit convingător despre frumuseţea limbii române domnii : Gheorghe Andrei Neagu, Preşedintele Asociaţiei culturale „D. Zamfirescu”, poet, prozator, redactorul şef al cunoscutei reviste „Oglinda literară”; poetul Ilarion Boca din Tecuci, membru în colectivul redacţional al revistei Bogdania; ziaristul Radu Borcea; prof. Gheorghe Zaharia. Au recitat poezii dedicate limbii române, cu emoţie şi profund respect: Prof. Doina Bornaz „Limba noastră cea română” de Gr. Vieru, „Odă limbii române” de Victor Eftimiu, „Balada unei

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 “Limba română este Patria mea”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: “ Păziţivă limba mai mult decât lumina ochilor”. De aceea trebuie să o învăţăm corect, să o folosim cu drag, să o preţuim şi înfrumuseţa permanent. Prin efortul tuturor să îngrijim coloana infinită a neamului – limba română şi a încheiat cu: TRĂIASCĂ ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!

faptul că însăşi poezia populară reprezintă piatra de temelie a spiritualităţii noastre. La temeliile ţării, Dumnezeu a aşezat şi Vrancea cu oamenii săi cinstiţi, harnici, talentaţi şi hotărâţi în toate acţiunile lor, ca toţi oamenii muntelui, aprecia poetul Ionel Marin, redactorul şef al revistei Bogdania, din Focşani, moderatorul manifestării, cu prilejul deschiderii activităţii de lansare a cărţii Lacrima Vrâncioaei, a poetei Catrina Danciu . Lansarea cărţii s-a făcut în casa părintească, adică pe meleagurile natale ale autoarei, acolo unde a văzut lumina zilei şi de unde s-a inspirat de-a lungul vieţii sale. Poetul Ionel Marin a apreciat versul sincer şi frumos, al doamnei Catrina Danciu, vers capabil să te poarte peste vremuri, la simplitatea şi farmecul inegalabil al vetrei părinteşti, de unde şi noi ne-am împărtăşit cu toate minunăţiile pe care aceasta ni le punea la dispoziţie, de la hrana pentru trup, la cea pentru inimă şi minte, adică pentru suflet. Poate tocmai în această sacră şi durabilă legătură stă forţa care ne-a unit pe toţi cei prezenţi în casa doamnei Danciu, exact ca într-o familie mare şi frumoasă, bucurându-ne unii de alţii şi cu toţii împreună de reuşta unei poete populare, care oferă însă o mare lecţie de viaţă: aceea a comuniunii fraterne, lipsită de fals şi vanitate, dar şi aceea a respectului absolut pentru zestrea materială şi spirituală moştenită de la străbuni. Poeta a fost îmbrăcată într-un superb costum naţional, iar pe masă a aşezat aceleaşi bucate pe care le aşezau şi moşii şi strămoşii noştri. Întotdeauna însă, eu mi-am îndemnat prietenii să fie atenţi la lumina cinei şi nu la bucatele ei. Oricum, acestea se adaugă cinei în virtutea frumoaselor tradiţii româneşti. Poetul Ionel Marin a elogiat munca şi devotamentul poetei, care este membră a Asociaţiei cultural - umanitare Bogdania, din

Redacţia Revistei Bogdania

Lansare de carte: „Lacrima Vrâncioaiei”

Duminică 10 august, frumoasă şi sfântă ca o sărbătoare a sufletului şi pentru suflet, a fost sărbătoare în satul Poiana, Comuna Vrâncioaia, judeţul Vrancea. Sărbătoarea a fost prilejuită de lansarea unui nou volum de poezie populară, semnat de Catrina Danciu, un profil arhetipal al femeii vrednice, de la munte, care ştie să fie soţie, mamă, camarad în lupta cu viaţa, dar şi artist, pentru că cineva trebuie să aducă frumosul şi binele printre oameni. Această misiune, Dumnezeu a încredinţat-o femeii, căci nimeni nu are măsura luminii ca femeia. Poezia Catrinei Danciu, este curată ca un bob de rouă şi viguroasă cum sunt oamenii muntelui. Adică, aşa cum spune ea: "Trebuie să ne sfinţim locul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit". Iată, în această notă de nobleţe, gravitate şi înălţare, am sărbătorit lansarea celui de-al doilea volum de poezie populară, Lacrima Vrâncioaiei, al poetei Catrina Danciu şi, dacă ne-am simţit ca la mama acasă, a fost şi pentru

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014 Focşani, pentru prezenţa sa constantă la evenimentele organizate de Asociaţie.

dreptate Gabriela, tot ce ţine de vatra părintească rămâne undeva în dor, ca cel mai scump tezaur de lumină lină, din care simţim nevoia împărtăşirii şi reîmpărtăşirii, pentru a rămâne noi înşine, cu drumurile şi idealurile noastre într-o lume care ar putea fi şi ea frumoasă ca o duminică de august.

A mai vorbit despre distinsa poetă şi soţul acesteia, domnul Constantin Danciu. Acesta a evocat momentele frumoase din viaţa lor, dar şi pe cele mai grele, care însă i-au unit şi mai mult în jurul vetrei lor. Împreună au crescut copii, au săpat o fântână, au sădit pomi, au construit case şi, nu în cele din urmă, au adus la lumină şi două cărţi de poezie populară. Domnul Constantin Danciu, afirma: "eu nu am scris poezie, dar i-am creat condiţii soţiei să scrie, dacă ea a avut această chemare şi acest har".

În esenţă, toţi cei ce au participat la acest frumos eveniment, s-au împărtăşit cu lumina vie, de la care am plecat cu mare şi frumoasă speranţă în visul celor ce au ştiut a pune dreaptă temelie unei ţări cum nu s-a mai zidit alta pe Pământ. Doamna Danciu a recitat câteva poezii şi a primit emoţionată, din partea revistei Bogdania, Diplomă de excelenţă poetei Catrina Danciu, cu prilejul lansării volumului „Lacrima Vrâncioaiei”. De asemeni Diplomă de excelenţă a primit şi poetul Ilarion Boca.

Nu putem să nu remarcăm frumuseţea spirituală a acestei familii în care ambii soţi radiau o bucurie şi o lumină aparte, încât parcă îţi vedeai prin prezenţa lor, proprii tăi părinţi. Iată, cât de importantă este familia cea bună, cea temeinic şi îndelung consolidată prin păstrarea legilor şi obiceiurilor strămoşeşti, familia pe care ţara s-a sprijinit la greu şi cu faptele căreia s-a mândrit la bine.

În final, poeta Danciu a mulţumit domnului Ionel Marin, preşedintele Asociaţiei Cultural - Umanitară Bogdania, care a făcut posibil apariţia cărţii dar şi desfăşurarea într-o atmosferă minunată a întregului eveniment cultural. Ştim că nu a fost uşor, dar toate lucrurile bune costă şi timp şi bani, dar mai ales ardere de sine, iar pentru aceasta din urmă, rar se găsesc martiri.

În sprijinul acestor afirmaţii stă mărturie, această minunată familie de români adevăraţi, care ne-au oferit o duminică magică şi o lecţie de patriotism cum rar poţi vedea şi trăi. Adăugăm şi faptul, că an de an, nepoata Catrinei Danciu, căsătorită în Italia, vine să calce cu picioarele ei cărările din munţii în care şi-a trăit copilăria. Ea afirma: "Nu pot să nu vin, nu pot să nu mă întorc. Aici mă cheamă totul: casa, munţii, bunicii, potecile munţilor. E un sentiment pe care nici nu-l poţi descrie cum trebuie, căci se află dincolo de simţuri, în inima şi în sufletul meu. Voi veni aici şi când ei nu vor mai fi". Da, ai

Bogdania_________________________________________________________________An II,Nr. 6, sept. 2014

acest proiect. Materialele se trimit pe adresa de mail: ionelmarin55@gmail.com şi corector.eu@gmail.com

PROIECT ÎN DERULARE

INVITAŢIE PENTRU REALIZAREA ANTOLOGIEI DE POEZIE “METAMORFOZELE INIMII”

Lista autorilor acceptaţi (pe criteriul strict valoric), va fi publicată şi pe Site-ul: www.revistabogdania.ro

Revista de cultură ”Bogdania” a dat startul antologiei colective de poezie, ”Metamorfozele inimii”. Dorim să venim în întâmpinarea poeţilor, colaboratori sau nu ai revistei de creaţie şi cultură “Bogdania” care au solicitat realizarea unei antologii de poezie, în scopul promovării poeziei româneşti contemporane.

Preţul pentru un exemplar al Antologiei va fi stabilit la finalizarea editării şi formatării întregii lucrări, în funcţie de numărul de autori şi de numărul de pagini. Aşteptăm textele dvs. şi pentru orice nelămurire sau alte detalii, referitoare la antologie, ne puteţi contacta telefonic: 0733075015 şi 0752862369

Cine mai dorește poate trimite maxim 20 pagini de autor, în format B5, font Times New Roman, mărime 12, obligatoriu cu diacritice şi spaţiere la 1 rând. Pe o altă pagină, separat, se va scrie: numele şi prenumele aurtorului, locul şi data nașterii, adresa corectă de domiciliu, un număr de telefon pentru contact și un scurt CV literar. De asemenea, o fotografie tip portret de minimum 900 pixeli.

Ionel MARIN

Proiectul se desfășoară pe o perioadă de trei luni (1 octombrie – 30 decembrie a.c.) și este destinat poeților români din ţară şi din străinătate, membri sau nu ai Uniunilor de creaţie şi care au publicat carte de poezie. Trimiterea materialelor: până pe 30 septembrie 2014, termenul a fost prelungit cu 30 de zile, la solicitarea unor poeţi care au aflat târziu de