Page 1


Cuprins 1. Ionel Marin: -1 iunie-Ziua internaţională a copilului, pag. 3

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

2. Vavila Popovici: -“Of, Doamne,…!”, pag. 4 3. Eseuri: George Petrovai- “Toţi oamenii trăiesc,dar numai unii dintre ei există”, pag. 8; Drăgan AlinaŞtefania-Cultura prin lectură, pag. 10 4. Im memoriam: Prof. univ.dr. Gheorghe Buzatu, pag. 11 5. Ionel Marin: C. P. Bălan-o viaţă încununată de mari realizări şi succese, pag.12 6. Poezie: V-le. Tărâţeanu, N. Stănescu, Grigore Vieru, Traian Vasilcău, Eugen Evu, C. Marafet, I. Boca, George Călin, N. Doftoreanu, Olga Văduva, Doina Bârca, Ion Ionescu Bucovu, Valentina Becart, R. Botiş, Cornel Balaban, Victor Rotaru, Eugenia Enescu, Diana Adriana Matei, pag. 14 7.Catrene umoristice- Prof. Ion Croitoru, pag. 35 8. Note de călătorie: V-le Groza --, pag. 36 9. Tradiţii: Rusaliile sau Sânzienele de Eugenia Enescu , pag. 38 10. Proză: Nicolae Vasile, Katia Nanu, Raveca Vlaşin, Aurora Cristea, Adrian N. Popescu, pag. 40 11. Poveşti pentru copii: Rodica Magdan, Elena-Liliana Fluture, pag. 54 12. Poezii pentru copii:Constantin Gavrilescu, Florina Dinu, Gheorghe Antohi, pag.58 13. Poezii scrise de copii: elevi de Palatul Copiilor din Comăneşti şi de la Scoala gen. din Pechea, pag. 60

REDACŢIA Redactor şef: Ing. Ionel MARIN Editori seniori: Prof. Univ. Dr. Ing. Nicolae Vasile; Ing. Lucian Gruia Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu. Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Eugenia Enescu Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru USR şi al ARA; Inventator Iustin Capră; Ing. Gheorghe A. Stroia, membru corespondent Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte.

Adresa redacţiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul Vrancea. Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com

14. Traduceri: Luca Cipolla, pag. 62 15. Cronici literare, comentarii: C.P. Bălan, L. Gruia, Ion Bucovu, Nelu Grădeanu, pag. 63 16. Artă: Luiza Barcan “Gestualismul fără de sfârşit”, (Expoziţia de pictură”Abstract”, Focşani), pag. 72 17. Evenimente culturale (Festivaluri, lansări de carte, mesaj pentru sărb. Zilei limbii române), pag. 75 18. Proiecte culturale în derulare, pag. 82 19. Semnal editorial, pag. 83 Coperta: Eugenia Enescu

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul II, Nr. 5, iunie 2014

ISSN 2343-8061


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

1 IUNIE - Ziua Internaţională a Copilului

curioşi, dornici de a învăţa şi de a se pregăti pentru viaţă. Foarte mulţi copii români sunt talentaţi, cântă, dansează, pictează, compun creaţii, participă la Olimpiade Școlare şi la diferite Olimpiade Internaţionale, obţinând rezultate remarcabile. De părinţi în mod deosebit, dar şi de Şcoală şi societate, depinde cum sunt crescuți, învăţați să trăiască, să iubească, să preţuiască viaţa şi darurile ei. Prin credinţă şi dragoste toți devenim mai buni!

În fiecare an de 1 iunie, serbăm Ziua Internaţională a Copilului. Aceasta a fost sărbătorită pentru prima dată în Turcia la 23 aprilie 1920. În anul 1925 la Geneva a avut loc Conferinţa Mondială pentru protejarea şi bunăstarea copiilor, la care au participat 56 reprezentanţi din mai multe ţări, adoptând Declaraţia pentru Protecţia Copilului. Declaraţia face un apel la părinţi, organizaţii negurnamentale şi la guvernele tuturor statelor de a recunoaşte şi a respecta drepturile copiilor.

Mai ales avem nevoie de copii model, în special de acei ce sunt exemple pozitive, care să asigure renaşterea, armonia, bunăstarea întregii ţări şi a popoarelor. Privesc în jur şi observ mereu nevoia de apropiere faţă de copii şi de semeni. Uneori parcă nu mai ştim să zâmbim, să ne bucurăm de frumuseţile vieţii, dar, acest lucru nu trebuie, în niciun caz, să ne ducă către marea desnădejde. Dacă reducem distanţa: lăcomia, invidia, necinstea, aroganţa…vom vedea cât de frumos este chipul celui de lângă noi, în mod deosebit al copilului, adevărata comoară a ţării. Ar trebui ca noi adulţii, de la ei să-nvăţăm să zâmbim, să oferim şi să primim dragoste necondiționată.

Declaraţia de la Geneva cu privire la Drepturile Copilului a proclamat necesitatea unei protecţii speciale a copiilor. Decizia despre instituirea unei zile pentru protecţia copiilor a fost adoptată de către Federaţia Democratică Internaţională a Femeilor în cadrul unei sesiuni din noiembrie 1949. Și astăzi multe ţări sărbătoresc la diferite date Ziua Internaţională a Copilului. Desigur, fiecare ţară are nevoie de copii educaţi şi sănătoşi, de care să se mândrească. Astăzi, devine tot mai evidentă preocuparea Instituţiilor atât la nivel naţional, cât şi internaţional, pentru asigurarea şi protecţia drepturilor copilului.

Niciun copil să nu mai fie supus unor tratamente inumane, la tortură ori pedepse crude. Toţi copiii au dreptul la copilărie fericită, să se bucure de jucării, educaţie, de iubirea noastră. Unii dintre noi am uitat, din cauza sărăciei, bolilor, neîmplinirilor ce înseamnă pentru copil – copilăria. Eugen Ionescu spunea: “Copilăria este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scăldate în lumină, ieşind din întuneric, nespus de nouă şi proaspătă şi uluitoare”. Este, cred eu, singurul Paradis pierdut.

România, care este membră a Convenţiei Internaţionale cu privire la drepturile copilului, s-a angajat să asigure ocrotirea drepturilor copilului, protecţia copilului, precum şi folosirea unor mecanisme eficiente, în respectarea intereselor prioritare ale acestora. De 1 Iunie şi nu numai, mulţi copii se distrează şi sărbătoresc alături de părinţi şi de cei dragi, fiind, cu certitudine, mai răsfăţaţi decât în celelalte zile din an. Sunt din nefericire şi copii care nu au puterea să zâmbească, care duc o viaţă mult prea dură pentru vârsta lor, ori în sărăcie sau boală. De fapt fiecare copil este o minune, un dar Dumnezeiesc. “Copiii sunt mâinile cu ajutorul cărora atingem cerurile” spunea Henry Ward Beecher. Ei sunt, asemeni Lui Hristos, Lumina lumii, speranţa şi viitorul Terrei. Copiii sunt plini de vitalitate, energie,

Să ne gândim, şi mai ales să facem ceva bun pentru copiii săraci, bolnavi, pentru cei care trăiesc prin canale, pentru aurolaci, pentru cei care deşi au părinţi nu se pot bucura de ei, aceștia fiind la lucru în străinătate. Să dăm tuturor copiilor o mângâiere, o îmbrăţişare şi dragostea noastră în toate zilele! LA MULŢI ANI! Ing. Ionel MARIN

3


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 extraordinară inteligenţă, ajutată de o foarte bună memorie. Constantin Noica îl considera etalonul poeziei româneşti spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem creşte dincolo de măsura noastră. Şi măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi.”

Vavila Popovici: „O, Doamne, Doamne, dă-ne puterea să-l înţelegem şi să-l iubim pe Eminescu al nostru!” „Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.” M. Eminescu

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a decedat la 15 iunie 1889 la Bucureşti. A fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase. A urmat şcoala primară la Cernăuţi, primele două clase probabil într-un pension particular. Apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic. S-a înfiinţat o catedră de română şi a fost ocupată de profesorul Aron Pumnul, cărturarul ardelean care a făcut parte din conducerea Revoluţiei Române de la 1848 din Transilvania, cel care a redactat programul revoluţiei lui Avram Iancu şi care s-a refugiat în final la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu a publicat primul său poem, La moartea lui Aron Pumnul, semnat Mihail Eminovici. Avea 16 ani. Debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan (jurist şi scriitor din Ardeal), cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, adoptat mai târziu şi de alţi membri ai familiei sale.

La data de 15 ianuarie a acestui an, s-au împlinit 164 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – poet, prozator şi jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română. Nu pot să nu transcriu cele scrise în alți ani cu prilejul acestei zile, chiar dacă am făcut-o de fiecare dată în același mod, poate accentuând uneori romantismul înalt al operei sale, sau adăugând alte câteva gânduri despre cel care a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil şi muzică”. Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite şi extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând şi când aspru; mulţumindu-se uneori cu mai nimica şi nemulţumit alteori de toate… „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o

Între 16-19 ani călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucureşti, luând astfel contact cu realităţile româneşti din diverse locuri. În această perioadă se angajează ca sufleór şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca 4


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. Un cor a interpretat litania „Mai am un singur dor”.

Caragiale. Între 19-22 ani este student la Viena, la Facultatea de Filozofie şi Drept, ca „auditor extraordinar”. Audiază cursuri ale diferitelor facultăţi, frecventează cu mult interes biblioteca Universităţii, având o sete nepotolită de lectură. În acest oraş se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin (22-24 ani). În această perioadă a avut o bogată corespondenţă cu Titu Maiorescu care îi propunea să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filozofie, pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene. Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului; se îmbolnăvesc trei dintre fraţii săi, invocă lipsuri materiale. Se întoarce în ţară. La acei 24 ani este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Trei ani, cei mai frumoşi ani ai vieţii lui a fost bibliotecar, revizor şcolar, redactor la Curierul de Iaşi. A făcut ordine în Bibliotecă şi a îmbogăţit-o cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. În această perioadă a fost bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie şi l-a introdus la Junimea, asociaţie culturală înfiinţată la Iaşi şi a fost mereu în prezenţa muzei sale – Veronica Micle, scriind multe poezii. La vârsta de 27 ani i se propune postul de redactor, apoi redactor şef la ziarul Timpul din Bucureşti. După 6 ani, în 1883 se îmbolnăveşte. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Pleacă la tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă

Vorbind despre poezia de dragoste a lui Eminescu, începem cu copilăria pe care a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei. Nostalgia copilăriei este evocată în poezia de mai târziu „O, rămâi” scrisă în 1879. Poetul aude glasul pădurii care-i şopteşte: „O, rămâi, rămâi la mine,/Te iubesc atât de mult!/Ale tale doruri toate/ numai eu ştiu să le-ascult./În al umbrei întuneric/te asemăn unui prinţ./Ce se uit-adânc în ape/cu ochi negri şi cuminţi/ Şi prin vuietul de valuri,/Prin mişcarea naltei ierbi,/Eu te fac s-auzi în taină/Mersul cârdului de cerbi…” Copilăria este pierdută şi poetul constată cu durere: „Astăzi chiar de m-aş întoarce/a-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti copilărie,/cu pădurea ta cu tot?” Întâlnirea cu Veronica Micle i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste, o întâlnire pasională dintre doi poeţi; unul dintre ei trebuia să strălucească! Iubirea pentru femeie şi natură, în poezia lui Eminescu, luminează şi tulbură totodată, cele două sentimente însumându-se ajung să aibă o energie cosmică care, până la urmă, scapă de sub controlul voinţei, urmând calea unui destin… Poetul a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor”, bătrân de aproape 250 de ani. Sub crengile teiului au avut loc discuţii între marele poet şi prietenul său Ion Creangă. Tot aici Mihai Eminescu o aducea

5


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Simte că iubirea pleacă, neputând fi înlocuită cu alta şi regretul este redat cu sfâşierea fiinţei, în poezia „S-a dus amorul…”: „S-a dus amorul, un amic/ Supus amândurora,/Deci cânturilor mele zic/Adio tuturora/Uitarea le închide-n scrin/ Cu mâna ei cea rece,/Şi nici pe buze nu-mi mai vin,/Şi nici prin gând mi-or trece./Atâta murmur de izvor,/Atât senin de stele,/Şi un atât de trist amor/Am îngropat în ele!/Din ce noian îndepărtat/Au răsărit în mine!/Cu câte lacrimi le-am udat,/Iubito, pentru tine [...] Şi poate că nici este loc pe-o lume de mizerii/pentr-un atât de sfânt noroc/ străbătător durerii.”

pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic opera poetului. La începuturile vieţii dragostea lui este senină, frumoasă, împlinită cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii, ca în poeziile Dorinţa, Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des şi altele. Plenitudinea sentimentului iubirii este redată în poeziile Lacul: „Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă;/Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă./Şi eu trec de-a lung de maluri,/Parc-ascult şi parc-aştept/ Ea din trestii să răsară/Şi să-mi cadă lin pe piept…” şi în poezia Lasă-ţi lumea, în care natura participă alături de cei doi îndrăgostiţi: „Lasă-ţi lumea ta uitată,/Mi te dă cu totul mie,/De ţi-ai da viaţa toată,/ Nime-n lume nu ne ştie./Vin’ cu mine, rătăceşte/Pe cărări cu cotituri,/Unde noaptea se trezeşte/Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/Farmec dând cărării strâmte,/Şi afară doar de ele/Nime-n lume nu ne simte. […] Înălţimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei în crânguri./Dulce-i umbra de răchiţi/Şi suntem atât de singuri!/Şi atât de fericiţi!/Numai luna printre ceaţă/Varsă apelor văpaie,/Şi te află strânsă-n braţe/ Dulce dragoste bălaie.”

Pasiuni şi despărţiri, poetul devine dezamăgit şi dezamăgirea a dat limbii româneşti o capodoperă – „Luceafărul”, poezie în care e mistuit de iubire, gata să-i jertfească iubitei nemurirea, dar, în cele din urmă renunţă, alege izolarea: „Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece”, versurile sugerând destinul omului de geniu. Eminescu a scris şi Rugăciuni închinate Fecioarei Maria. Amintim Rugăciunea: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/Înalţă-ne, ne mântuie/Din valul ce ne bântuie,/Fii scut de întărire/Şi zid de mântuire,/Privirea-ţi adorată/asupră-ne coboară,/O, maică prea curată/Şi pururea fecioară/Marie!” Se spune că Eminescu a adus rugăciunea în închisorile comuniste, deoarece deţinuţii politici recitau această Rugăciune, punând accentul pe versurile: „Înalţă-ne, ne mântuie /Din valul ce ne bântuie”.

Mai târziu, dezamăgit de loviturile vieţii, de lipsa de înţelegere a contemporanilor săi, conştient de societatea nedreaptă în care îşi ducea traiul, Eminescu creează poezii profunde, din ce în ce mai triste şi pline de renunţări. Codrul nu mai are bogăţia frunzişului verde, culoarea, lumina, aerul pur din prima parte a tinereţii, totul se estompează, poetul începe să-şi pună întrebări, încearcă să definească amorul în poezia „Ce e amorul”: „Ce e amorul? E un lung/Prilej pentru durere/,Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere…”

S-a consemnat că Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozofpoet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, dar şi de gândirea romantică a lui Arthur Schopenhauer şi de filosofia lui Immanuel Kant (Eminescu a lucrat o vreme 6


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Articolele pe care le scria constituiau o educaţie politică pentru cititori, prin analiza profundă asupra situaţiei în care se afla ţara. Încă de la 17 ani când scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/Braţele nervoase, arma de tărie,/La trecutu-ţi mare, mare viitor!” şi în continuare, pe vremea când era redactor şef la „Timpul”, oficiosul Conservatorilor, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu.

la traducerea „Criticii raţiunii pure”, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-şi ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă). Să amintim filosofia din poezia „La steaua”, care trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Viteza luminii era deja calculată cu aproximaţie înainte de 1889, prima determinare experimentală a vitezei luminii din sec. XVII datorându-se unui astronom danez care a stabilit la acel moment valoarea constantei c de 213 000 km/s. Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein care avea vârsta de zece ani la moartea lui Eminescu, în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); a explicat de asemenea că lumina Soarelui ajunge pe suprafaţa planetei noastre în aprox. 8 minute, iar lumina reflectată de Lună în aproximativ 30 de secunde. În aceeaşi teorie spune că dacă lumina Soarelui ar dispărea brusc, noi abia peste 8 minute am observa întunericul, deci anumite stele de pe cer care se află la distanţe foarte mari, de milioane de ani lumină, deşi ele ar putea să fie de mult stinse, noi încă le putem percepem lumina. Frumuseţea este şi a ultimei strofe a poeziei, în care Eminescu a proiectat superb imaginea în spaţiul iubirii, al dorului. De fapt, Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic. Amândoi geniali. „La steaua care-a răsărit/E-o cale-atât de lungă,/Că mii de ani i-au trebuit/Luminii să ne-ajungă./Poate de mult s-a stins în drum/În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/Încet pe cer se suie;/Era pe când nu s-a zărit,/Azi o vedem şi nu e./Tot astfel când al nostru dor/Pieri în noapte-adâncă,/Lumina stinsului amor/Ne urmăreşte încă..”

A fost un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională. Critica aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, era intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar; dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Cu ocazia Sărbătorii de la Iaşi, de la începutul lunii iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Eminescu a citit la „Junimea” poemul său „Doina”, care a iritat Puterile Centrale: „De la Nistru pân’la Tisa/Tot Românul plânsu-mi-s-a/Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin şi pân’ la Mare/Vin Muscalii de-a călare,/De la Mare la Hotin/ Mereu calea ne-o aţin…” Alexandru Vlahuţă l-a vizitat la spital în ultimele zile ale vieţii poetului şi a redat versurile reţinute pe care Eminescu i le-a citit: „Atâta foc, atâta aur/Şi-atâtea lucruri sfinte/Peste întunericul vieţii/Ai revărsat, Părinte! Apoi, spunea Vlahuţă, a lăsat tăcut privirea în pământ… După câteva minute de tăcere şi-a împreunat mâinile, şi ridicându-şi ochii în sus, a oftat din adânc şi a repetat rar, cu un glas nespus de sfâşietor: „Of, Doamne, Doamne!” 7


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 fragmentelor, așa cum ulciorului spart nu-i este dat să fie refăcut vreodată din cioburi!

ESEU George Petrovai: „Toți oamenii trăiesc,dar numai unii dintre ei există”

Căci dacă întregul premerge partea, un adevăr evident prin el însuși pentru orice om cu scaun la cap, sensul judecății umane mai presus de orice îndoială trebuie să urmeze aceeași cale: de la întreg la parte, de la general înspre particular. Îndeosebi atunci când evoluționismul, o teorie îndrăzneață, dar cu fundamentele șubrede (a recunoscut acest lucru însuși Charles Darwin), se arată – în pofida eforturilor depuse – incapabilă să-și elimine lacunele de structură, nereușind până în prezent să dea de urma acelor fosile intermediare, care ar avea rolul mortarului științific dintre cărămizile edificiului darwinist.

Nu doar credința, ci și știința prin descoperirile sale și prin frecventele destăinuiri ale unora dintre cei mai prestigioși slujitori ai ei chiar din rândul evoluționiștilor pursânge, ne încredințează că viața este un miracol mai presus de vlaga gândirii umane și că omul reprezintă pentru creaționiști încoronarea întregii concepții și munci divine din cele șase zile ale facerii, respectiv produsul de vârf al evoluției viului pentru înverșunații adversari ai creației.

În această situație precară și jenantă pentru evoluționism, dar imposibil de remediat prin vrerea Celui care a pus bariere de netrecut între regnuri și specii, adevărul trebuie descoperit în cuvintele Genesei, adică acolo unde Adevărul absolut se prelungește tainic și în același timp cutremurător de firesc în fiecare dintre noi: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Genesa 2/7).

Sigur, convergența opiniilor celor două tabere ireconciliabile vizavi de rangul omului în lumea viului și de uriașele sale resurse de exprimare pe care le deține (utilizează maximum 15% din capacitatea creierului și, după cum se prezintă, cu mult mai puțin de-atât din cea a inimii și sufletului), nu exclude categorica divergență a pârghiilor întrebuințate în argumentare: Credința neclintită în Adevărul revelat prin Cuvânt, împotriva cuvântului științei, care, respingând Adevărul de dragul adevărurilor accesibile prin cunoașterea umană, este pe bună dreptate condamnată să nu cunoască în vecii vecilor măreția și desăvârșirea întregului prin punerea cap la cap a

Asta deoarece credința sinceră și puternică în Atoatefăcător are capacitatea de-a surprinde văzutele și nevăzutele într-un atotcuprinzător cosmos al harului divin, care după prefacerea sa în iubire, cade aidoma unei ploi binefăcătoare pe entitățile viului pământesc și ceresc. ...Căzut în păcat, adică exclus din ecuația eternului, nu-i de mirare că omul a luat-o pe calea largă a timpului din ce în ce mai rău și mai bolnav, sub a cărui povară 8


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 neîndurătoare este nevoit să-și ducă trudnica sa viață de rob al propriului trup și al propriilor sale pofte.

cele mai potrivite speciei din care fac parte, deci toate își apără cu ghearele și cu dinții viața din propriul corp prin uluitorul instinct de conservare, precum și viața urmașilor pe care i-au zămislit prin la fel de uluitorul instinct de perpetuare a speciei.

Pentru că după absorbția sa în imperiul efemerului, omul și-a pierdut (mai exact i-a fost retrasă până la repurificare) desăvârșita unitate existențială conferită de veșnicie și nevinovăție, o unitate eminamente imaterială, iar el a primit în schimb alcătuirea duală trup-suflet (materienematerie), care se potrivește ca o mănușă cu noua lui condiție de ființă muritoare: Pe de o parte trupul supus durerilor, îmbolnăvirilor și în final morții, un trup sortit dispariției prin descompunere oricâtă grijă ai avea de el, pe de altă parte sufletul tot mai neglijat în apriga campanie de strângere a bunurilor „pe care le mănâncă moliile și rugina” (Matei 6/19), deși acest strop de divinitate reprezintă unicul element de legătură dintre aici și dincolo, altfel spus el este colacul de salvare al omului după moarte.

Firește că în familie, ceată, hoardă sau stol, devin dominanți acei indivizi ale căror ambiții hegemonice se bizuie pe însușiri ce-i fac fie respectați din teamă (în majoritatea zdrobitoare a cazurilor), fie din iubire (cel mai adesea într-o familie). Dar numai omul a fost înzestrat la facere cu scânteia divină numită suflet sau spirit, parte componentă din spiritul universal, prin urmare numai el, între toate viețuitoarele Pământului, prin inteligența sa încălzită la flacăra vie a iubirii, își poate urca viața până la cerul existenței, pentru că numai el are conștiința morții întru mântuire și a vieții plenare prin disocierea clară dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, dintre smerenie și trufie.

Și astfel, tot mai preocupat de satisfacerea trebuințelor imediate ale trupului, depozitarul vremelnicului, omul dă uitării trebuințele aparte ale sufletului, iar această înstrăinare de Dumnezeu, de sine însuși și de ceilalți semeni se tot adâncește, până când devine principala cauză a nefericirii sale. Cu completarea că tot în alienare trebuie căutată cauza sporirii ratei sinuciderilor, inclusiv în rândul adolescenților și tinerilor, precum și cauza atâtor oribile infracțiuni (crime, violuri, tâlhării), îndeosebi atunci când cei atinși de ea caută să se trateze prin droguri și alcool... Dualismul trup-suflet conduce cu necesitate la distincția dintre viață și existență. Toate animalele au fost înzestrate la facere cu instincte de atac sau apărare, 9


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 autoinstruire și autoperfecționare prin intermediul tuturor mijloacelor și, nu în ultimul rând, prin utilizarea cărților. La vârsta școlară, lectura are un rol hotărâtor în îmbogățirea și dezvoltarea cunoștințelor și vocabularului elevilor. Trezirea interesului și a gustului pentru lectură implică pentru școală o responsabilitate enormă.

Prof. Drăgan Alina-Ştefania Cultura prin lectură - o necesitate în rândul tinerilor de astăzi „Literatura se face prin cultură, iar cultura prin lectură” (Seneca) Cultura, după cum bine știm, reprezintă totalitatea anumitor valori materiale și spirituale create de omenire, dar și nivelul (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Individul uman are nevoie atât de cultură materială, cât și de cultură spirituală.

Lectura literară pune la dispoziția copilului în formare, cunoștințe despre mediul înconjurător, despre viața oamenilor și a animalelor, despre trecutul istoric al poporului, despre muncă și profesiuni, educație cultural-artistică și moralreligioasă. După cum spunea și Mircea Eliade: ,,Lectura ar putea fi un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un instrument de informație sau de contemplație.”

Bineînțeles, cultura presupune cunoaștere, iar această cunoaștere se obține prin educație. Cunoașterea se dobândeste prin citire, prin studiu îndelungat. Cunoașterea este primul moment constitutiv al culturii. Ce-i drept, tinerii din zilele noastre sunt prea puțin interesați de cultură. În familie, tot mai puțini părinți își îndreaptă copiii către cultură, deoarece aceasta nu înseamnă venit garantat.

Alegerea cărților potrivite este întâiul pas pe care un copil îl face spre cultură, spre dezvoltarea lui personală. Al doilea pas, la fel de important, este deprinderea lecturii, obținerea eficienței ei maxime în urma citirii unei cărți. Generațiile tinere trebuie îndrumate, le trebuie stimulată setea pentru citit, pentru explorare, pentru lărgirea orizontului lor cultural, întrucât ,, Nu e alta mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”(Miron Costin).

Dacă mama, tata, fratele citesc o carte seara, în loc să privească o emisiune la televizor sau să se „joace” la calculator, fiica va lua o carte, o va răsfoi mai întâi, apoi, poate o va citi. Copiii sunt orientați, din ce în ce mai mult, către viitoare profesii care să aibă ca rezultat satisfacții materiale însemnate. Partea spirituală este, însă, uitată... O cerință esențială a culturii este originalitatea. Roadele culturii omului se zăresc și se manifestă după o perioadă lungă de timp, după ce acesta crește, se formează și este folositor societății și familiei, după mai mulți ani de muncă, de cultură. În condițiile educației permanente, școala are un rol deosebit de important pentru societate, și anume: acela de a-i înzestra pe elevi cu deprinderi de 10


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 o bogată operă: 55 cărţi proprii, 70 de volume coordonate sau în colaborare, 500 de studii etc. Amintesc doar câteva titluri: „Nicolae Iorga. Omul şi opera“, „Războiul secret 1939 – 1945“, „Războiul marilor spioni“, „Eminescu: Sens, timp şi devenire istorică“, „Mareşalul Antonescu în faţa istoriei“, „Românii în arhivele Kremlinului“, „O istorie a prezentului“, „Arhive secrete, secretele arhivelor“, „România Mare în ecuaţia păcii şi războiului“ etc.

In memoriam Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – o viaţă dăruită Istoriei naţionale

Ca om politic, înainte de Revoluţia din 1989 a fost membru al Partidului Comunist Român, iar după 1989 a fost membru al Partidului România Mare de pe listele căruia a fost ales senator pentru legislatura 2000 – 2004, perioadă în care a făcut parte din comisia de politică externă a Senatului şi din delegaţia Parlamentului României la adunarea parlamentară a Consililui Europei (decembrie 2002 – decembrie 2004).

Gheorghe BUZATU s-a născut, la data de 06 iunie 1939, în comuna Sihlea, judeţul Vrancea, a fost profesor universitar, doctor în istorie, unul dintre cei mai prestigioşi cercetători ai istoriei contemporane a României, publicist şi om politic.

În iunie 2007 senatul Universităţii Ovidius din Constanţa i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. În decembrie 2008 „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“ l-a ales membru corespondent. A îndeplinit și funcțiile de secretar științific al Institutului "A. D. Xenopol" din Iași, precum și pe cea de director al Centrului de Istorie și Civilizație Europeană al Filialei Iași a Academiei Române (din 1992).

După o viaţă dedicată slujirii adevărului istoric, marele patriot şi istoric, Prof. Gh. Buzatu s-a stins ca o lumânare, lăsându-ne mai trişti, lăsându-ne acea scânteie divină a Adevărului istoric. A slujit cu credinţă, probitate ştiinţifică şi morală, întreaga sa viaţă, adevărului istoric. Ilustrul, magistrul, titan al istoriei contemporane a iubit şi respectat întotdeauna România, fiind considerat de marile personalităţi „un cavaler neîntrecut al Adevărului absolut”.

Pe data de 20 mai 2013, marea sa inimă a încetat să mai bată, plecând în lumea celor drepţi. Toţi românii de bună credinţă au în Prof. Gheorghe Buzatu – pilda de patriotism şi de demnitate naţională. Omagiu, flori, lacrimi curate! Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa!

În perioada 1956 – 1961 a urmat cursurile Facultăţii de Istorie de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. În anul 1971 a devenit doctor în istorie. A îndeplinit mai multe funcţii didactice şi de cercetare ştiinţifică.

Ing. Ionel Marin

Prin strădanie deosebită, a realizat 11


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 ANIVERSĂRI

A urmat Facultatea de Zootehnie din București din 1956. Și-a continuat studiile, absolvind Universitatea din București, Facultatea de română-istorie (1964), precum și Colegiul Harry S. Truman din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă.

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN – O viaţă încununată de mari realizări şi succese

În țară, timp de 26 de ani, a fost profesor gradul I de limba română, limba latină și istorie, în diferite școli generale și licee din județul Prahova și a fost directorul celei mai vechi școli din Ploiești (Școala nr. 3).

CRISTIAN PETRU BĂLAN este românul cu România permanent în inimă şi suflet, creştinul şi omul desăvârşit: prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, traducător și artist plastic român stabilit cu familia în Statele Unite ale Americii; este membru titular al Academiei Americano-Române de Ştiinţe şi Arte şi al Uniunii Scriitorilor din România.

La vârsta de 19 ani, a debutat cu versuri în ziarul „Flamura Prahovei”, apoi a continuat să publice versuri și proză, ori articole de popularizare a științei în „România literară”, „România liberă”, „Flacăra”, „Magazin”, „Magazin istoric” și „Telegraful român”. Ca pictor și sculptor amator, este autorul a numeroase icoane, al celui mai mare portret „Eminescu“ existent în țară, aflat pe frontispiciul Casei de cultură din Boldești-Scăieni, județul Prahova, al unei statui de aproape 2 m înălțime, intitulată „Îngerul judecății“, și postată sus, pe acoperișul unei capele din centrul orașului; al bustului lui Teodor Diamant, creatorul Falansterului de la Scăieni, al Lupoaicei Romane („Lupa Capitolina“), cu Romulus și Remus (îngerul și lupoaica, din păcate, au fost distruse de cutremurul din 1977, însă îngerul a fost reconstituit); al marii statui de oțel inox „Rupătorul de geam“ (6-7 m), înălțată la intrarea principală a Fabricii de Geamuri Scăieni, apoi mutată în centrul orașului, după dispariția fabricii; al picturilor religioase de pe fațada cimitirului din aceeași localitate; al portretului primului președinte austriac Karl Renner (1870-1950), de pe fațada bibliotecii din orașul austriac Gloggnitz, Nieder Õsterreich; este autor a două mari portrete religioase, în același oraș, pe fațada

Este un valoros membru de onoare al revistei de creaţie şi cultură BOGDANIA şi membru în juriul Festivalului naţional Bogdania. În curând, pe data de 27 iunie 2014 va împlini 78 de luminoase trepte… În fiecare an revine, cu mare drag, în România, în oraşul său natal Boldeşti-Scăieni, al cărui Cetăţean de onoare este. Este fiul lui Tănase Bălan, profesor, și al Margaretei Bălan, învățătoare. Este căsătorit cu Dorina cosmetician-esteticiană. Are două fiice: Codrina, profesoară de limbile italiană și franceză, și Ozana, directoarea „Muzeului apelor” din Chicago. În 1954, a absolvit liceul I.L. Caragiale din Ploiești, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu și cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu și Corneliu Șerban. 12


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 (teatru), „Eminescu şi universul folcloric românesc”, „Să apropiem cerul de pământ”, „Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii”, „Conexiuni”, şi altele.

vilei compozitorului austriac Gustav Mahler, reprezentându-i pe Iisus și pe Fecioare Maria cu Pruncul, lucrări dedicate soldaților austrieci căzuți în cel de al doilea război mondial - picturi care au primit elogiul specialiștilor din Viena. Pentru Colegiul Truman din Chicago, a mai sculptat portretul președintelui Truman și un bust al lui Eminescu. Fotografiile cu sculpturile sale sunt reproduse în monografia orașului Boldești-Scăieni. Din noiembrie 2007, este director fondator al gazetei „Armonia”, organ independent al orașului Boldești-Scăieni, jud. Prahova, unde a fost declarat primul cetățean de onoare al localității. Este redactor șef-adjunct la gazeta „Datoria românească“ din Chicago, redactor asociat în colegiul redacțional al gazetelor „Meridianul Românesc“ din California, „Constelații diamantine“ din Craiova, „Armonii culturale“ (membru de onoare), din Adjud și „Regatul Cuvântului“, din Craiova (membru de onoare). Pentru activitățile depuse, „University of New Mexico - Gallup Branch”.

În interiorul sufletului domnului Cristian Petru Bălan, există Raiul, o comoară din care muguri de ecouri, de dincolo de ocean, ne învăluie, pe noi românii, cu valuri de iubiri şi „visări albastre". Este o fiinţă adorabilă, dedicată în întregime propăşirii şi renaşterii neamului românesc. Deşi a realizat o vastă şi diversificată operă, este modest şi foarte respectuos cu semenii. Iubeşte: copii, florile, artele şi tot ce-i frumos. Am avut onoarea de a fi membru în juriul Festivalului - Concurs de creaţie literară “Bogdania” , la primele două ediţii, şi va fi în juriu şi în acest an.

În anul 2009, i-a conferit o Diplomă de Aprecieri, venită din partea savantului de origine română, Prof. Dr. Florentin Smarandache, propus pentru Premiul Nobel. CPB a călătorit mult pe mapamond, descriind țările vizitate (Noua Zeelandă, Australia, Canada, Hong Kong, Macao, Israel, Hawai ș.a).

Maestre prietenii, vrâncenii, vă aşteptă cu mare drag să ne fiţi aproape şi fizic. Distinse domn profesor Bălan, primiţi din partea noastră cele mai frumoase urări de sănătate, putere de creaţie, noi realizări artistice şi să vă bucuraţi de tot cei mai minunat în viaţă!

Cărţi publicate: „Dincolo de curcubeu”; „Zborul destinului”; „Oaspeţii din Elizeu” şi „Răzbunătorii”- toate romane, cunoscute publicului român. Foarte multe volume publicate în ţară, printre care amintesc: „Stropi de rouă”, „Amplificările tăcerii”, ambele de poezii; „Cioburi de cristal”(4.000 de maxime şi cugetări, scrise în perioada 1955-1981), „Ispită şi virtute”

LA MULŢI ANI! Ing. Ionel Marin 13


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Dulce-amar de Bucovina De la floare pân’ la rod viaţa-i dulce de izvod

POEZIE Poeţi din Bucovina de Nord (Ucraina)

de la vorbă pân-la grai viaţa-i dulce de Mihai

Acad. Vasile Tărâţeanu

printre ani de suferinţă viaţa-i dulce de credinţă In iubire şi-n nemoarte Viaţa-i dulce de departe Între leagăn şi mormânt Viaţa-i dulce de pământ Râul care rupe inimi Peste el - naive iluzii Poduri de flori

Născut la 27 sept. 1945 în satul Sinăuţii-de– Jos, raionul Hilboca, regiunea Cernăuţi, este absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cernăuţi. Prof. Vasile Tărâţeanu este membru al Academiei Americano-Române de Ştiinţă şi Arte, al Uniunii Scriitorilor din Ucraina, din Republica Moldova şi din România.

Cum să treci pe ele Cu toată averea Sclipuită-n sudori Când slăbită-i puterea Visând trei culori? Şi-apoi cum să calc Nerăbdător în picioare Spre celălalt mal Strivind floare de floare Când albia lui Se învolbură-ades Şi-o viitură de lacrimi Într-una-i dă ghes?

În cei peste 50 ani de activitate literară a scris numeroase cărţi de poezie şi publicistică, traduse în: engleză, franceză, ucraineană, suedeză, sârbă, macedoneană şi altele. Este laureat al mai multor premii literare naţionale şi internaţionale.

Doamne râul acesta Curgând parcă-n gol Spre o mare furată Rostogolind doar nămol

Domnia sa consideră că ”Scriitorul nu poate exista în afara cetăţii şi nu poate exista în afara limbii materne. Pentru că limba este o patrie a poetului”…şi cu certitudine spune un mare adevăr.

Aş putea ca să-l trec Şi prin vad de astă dată Dar - vai! - pe el curge Numai sârmă ghimpată

Din volumul „ Între spovedanie şi rugă” 14


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 încât cu inima prea plină

Distih Românilor de pretutindeni I. Vis de ţară-i înfioară pe toţi cei de dinafară

de cântec urci culmi înalte chiar dacă eşti convins ateu îl rogi timid pe Dumnezeu să-ţi facă pieptul să tresalte

Dor de ţară îi doboară doar pe cei de dinafară

în ritmul dansului în care se prinde cerul şi pământul cât viaţa noatră-i o mirare

Făr’ de ţara îi omoară doar pe cei de dinafară II. Cei ce au ţara în ţară viaţa grea nu-i şi amară

ce-şi află-n taine legământul ca prin măreaţa Lui lucrare să ne redea divin, cuvântul

Cei ce au ţara în gând n-o vor înjura nicicând

Nichita STĂNESCU şi limba ROMÂNĂ, pe care o considera “Dumnezeiesc de frumoasă”

Cei ce au ţara în sânge ştiu a o cânta şi-o plânge

"Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ..." (Eugen Simion)

Graiul pietrei De te apleci cu sufletul spre ea şi piatra-ncepe, Doamne, a respira şi prinde încântată-a-ţi spune de toate câte-au fost pe lume: istorii nescrise din vremi legendare explozii în lună, eclipse de soare cântece mute în piatră săpate la harpele ploii de vânt îngânate Inima pământului zvâcneşte în ea Pe cât de uşoară pe-atâta de grea Pietrificate doruri, mirări împietrite Pietre de moară, lespezi şi cripte Cine ştie să vă asculte plânsul Slavă în Ceruri, ferice de dânsul Redarea cuvântului

Un pământ numit România

Din ceruri plouă cu lumină şi se retrag în întuneric fugare umbre-n dans himeric

I Şi-a venit un nor cu coarne 15


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 ale prunului, arinului, ale nuştiucuiului.

peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit.

III Peşte, lapţii tăi de peşte, dedesubt mereu aflat ah, Carpaţilor, cereşte stâncile din voi decad mai ducând la vale o monedă sau vreun vultur smuls impar, decăzut prin lumea cea concretă roaba legilor cu har. Per Scorilo, Decebalus pe un vechi, oho, de tot zeu-inel ţinând dantura cea lactee strânsă-n bot. A băut din ţâţa mare hrana cea otrăvitoare cântărită în cântare, ţepenită în cleştare cum e musca-n chihlimbare, cum e trupul pe picioare şi mirosul din pahare şi pistolul în şerpare, cum e, "are" în "nu are" , nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum, ieri şi mâine în acum.

Şi-a venit un os subţire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet şi cu fulger fără tunet. A venit la mine nimeni, săruri şi piper şi chimeni, verdele din frunza smulsă, laptele din ţâţa scursă şi mi-au pus la ploape-un fel de vedere, de cercel şi în inimă nisip şi pe chip altfel de chip, voind nevăzută hidră să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră. Nemaivrând în mine sânge, ochiului i-au dat a plânge tot cu luna lacrimă cu stelele patimă. A venit la mine "Da" care tocmai învia şi-a venit la mine "Nu" de însumi vărsat în tu.

IV Duce-ţi trupurile. Un dulce dor mă paşte-n câmpul de mohor: Neânşeuat, nepotcovit, neânjugat. Duceţi trupurile. Să se lase albul cel mai alb pe oase, să îmi fie duhul ghimp rupând pielea de pe timp.

Au venit să îmi propună ca să fiu la noapte lună şi-ntre coaste să îmi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platină, de stejar, de paltină, de cuvânt, de necuvânt, neştiind că sunt pământ.

Duceţi trupurile. File spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară. Duceţi trupurile. Fie spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste ţară.

II Atârnat de ploaie ca vântul de nori ca negrul de aripa neagră. Bate bătrânul fâlf, bate, zboară bătrânul pe sub pământ printre viermi şi rădăcinile minunate ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului, 16


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 De două mii de ani acest pământ din trupurile noastre face parte.

Duceţi trupurile. Doamne, să ne dezbrăcăm de haine, cum e apa dezbrăcată de izvorul care-o poartă şi se-mbracă-n cel ce-o bea însetat de setea sa de rămâne tot neud de la nord până la sud.

Noaptea, în lanul cel de grâu când fluier herghelia din prundişuri suntem de faţă eu şi tu şi tu şi tu, viii şi morţii laolaltă. Un nod e-n viaţă. Restul frânghiei spânzură în jos. O mie de strămoşi atârnă-aici de fiecare suflet.

Trupurile! Nu vederea cea căzută-n ochi ca mierea nici auzul, nici mirosul locuind în trup ca osul. Duceţi trupurile. Vină peste noi din nou lumină.

Străbunii dorm, apele curg, luna răsare şi apune. Pământ de carne eşti, pământ de carne... Pentru un om o, câtă lume!

Duceţi trupurile. Bate mulţime-n singurătate. Scade marea. Trupurile valuri scad în tuburile pietrelor din cuburile sărurilor, malurilor.

Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi, tu care-mi începi direct din spinare, pământ de carne de mii de ori sărată sub şei de sare.

Duceţi trupurile, trupurile Scade marea, cuburile sărurilor se usucă cu un fel de dor de ducă.

Pământ de carne, bun de mâncare, pământ de oase străluminând o, ce miros violent, ce sfântă duhoare de diamant au pietrele tale, pământule de pământ!

V De două mii, pământul, de ani se îngraşă cu trupuri din trupurile noastre născând mereu copaci.

Am să te-ngraş la rândul meu cu mine, lăsându-ţi doar scheletul alb să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor, pământ de carne, pământule de pământ.

Şi timpu-şi smulge ochii şi-i lasă ca pe-o nadă cercând să prindă-un peşte al vederii. Se-ntinde o blândeţe încolăcind în sus câte o rază-a lunii împietrită.

17


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

POEŢI DIN BASARABIA

Trei culori Străine pofte ne-au răpit Când via dulce, când ogorul, Dar nimeni nu a izbutit Din piept să smulgă Tricolorul. Fusese vremea mult prea cruntă, Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul, Că azi ne strângem şi la nuntă Şi la botez cu Tricolorul. Trei culori şi-o singură iubire Românească, Trei culori şi-o singură vorbire Românească! Trei culori şi-o singură credinţă Românească, Trei culori şi-o singură fiinţă Românească! Atât de minunat scânteie, De crezi ca de pe bolţi albastre L-a rupt Hristos din curcubeie Şi l-a dat românimii noastre. E cald sub el ca sub o rană Ce-a chinuit Mântuitorul, E cald în Ţara cea Ştefane, Ne încălzeşte Tricolorul. Trei culori şi-o singură iubire Românească, Trei culori şi-o singură vorbire Românească! Trei culori şi-o singură credinţă Românească, Trei culori şi-o singură fiinţă Românească!

Grigore VIERU

Casa părintească Ascultaţi-mă, surori, pe mine, Şi voi, fraţii mei, ce vă sfădiţi: E păcat, nu-i drept şi nu e bine Să vinzi casa care te-a-ncălzit. Bani ne-ar trebui la fiecare, Toţi avem copii şi vremea-i grea. Însă cum să vinzi fereastra oare, Cea la care maica te-aştepta?! Casa părintească nu se vinde, Nu se vinde tot ce este sfânt. Din atatea lucruri dragi şi sfinte Ochii mamei încă ne privesc. O vom da şi vor schimba lăcata Şi vor pune şi ferestre noi. Şi trecând pe lângă ea vreodată, Va privi ca la străini la noi. Casa părintească nu se vinde, Nu se vinde tot ce este sfânt.

Eminescu

Din atatea lucruri dragi şi sfinte Ochii mamei încă ne privesc. Vom pleca şi noi cândva din viaţă Şi părinţii sus ne-or întreba Ce mai face casa lor cea dragă, Cine are grijă azi de ea.

La zidirea Soarelui, se ştie, Cerul a muncit o veşnicie, Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu, Ne-am ales cu domnul Eminescu. Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu. 18


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Suntem în cuvânt şi-n toate, Floare de latinitate Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece. Mi-l fura, Doamne, adineauri Pe înaltul domn cu tot cu lauri. Mă uscam de dor, în piept cu plânsul, Nu ştiam ce dor mi-era de dânsul, Nu ştiam că doina mi-o furară Cu stravechea şi frumoasa Ţară - Eminescu. Acum am şi eu pe lume parte: Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte, Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte, Acum nimeni nu mai poate minte. Bine ai venit în casa noastră, Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu. Suntem în cuvânt şi-n toate Floare de latinitate, Sub un cer cu stele sudice! De avem sau nu dreptate, De avem sau nu dreptate, Eminescu să ne judece!

Dușman vecia-mi este, străinu-mi sunt chiar eu, Mă cânt ca pe-o baladã, scrisã de-un timp orfan. O, cât aș vrea să dărui cuiva din viitor Această maladie ingrată — Traianus. Să-și facã meserie din ea și pot să mor, Uitând că-n mine cântã durerea tuturor. ***

Tinerețea mea uitată într-o fotografie Surâde despletitã Ca o toamnă furișată după un copac. Vine sau nu vine iarna?

*** M-am întâlnit într-o seară pe stradă, cântând, Suflet de plop aveam și-atunci când mi-am surâs Un alb zâmbet de crini s-a prăbușit în mine. Dare de seamã morților fãceau cete de îngeri, Venite în inspecții, să le ofere flori Și-un alb zâmbet de crini, tăcut, în ei se sparse. *** Toate lucrurile au memorie, istorie și glorie personală. Știu să nu iasă din cuvânt tăcerii ce le vorbește: „Toate lucrurile trebuie să dispună de memorie, Istorie și glorie personală“. În caz contrar, ar putea uita de memorie, istorie Și gloria lor personalã, a lucrurilor. *** Scufundatã-n nicăieri e luna, Suflet dornic de-adevăr e vântul. Pe plantații de iluzii coapte Trec grăbiți toți zeii și se miră

Traian Vasilcău, Chişinău

Cuiva din viitor Această aventură ciudată sunt chiar eu, Această lume-mi poartă numele în van. O, cât aș vrea să lepăd cuvintelor ce mor Această ingrată uitare — Traianus.

De ce lumea-și potrivește casă Într-o nucă oarbă de uitare Și, iluminați la inimi, zeii Trec grăbiți spre moartea din iubire. 19


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Îngerul și sãgeata (I)

Eugen Evu-Hunedoara

Într-o zi am să vă las acest cer, al vostru Și-am să plec în niciunde să mor. Ești o piatră-nflorind, n-o mai face pe prostul — Mi-a spus Îngerul din zbor. Cum să nu pot muri? — întrebam norii galeși, Vreau în voi, îngerime, să mor! Ești o piatră născând — mi-a zis Îngerul iarăși Și mi-a-nfipt o săgeată-n Iubire, cu dor.

Memoriei părinţilor noştri

Îngerul și Săgeata (II) (nichitism)

Noi suntem-fi-vom din stelar altoi Cuvântul ştie, semnul sunt Noi. Marelui Timp fiindu-i Lui seminţe Reîncolţind prin ştiinţe şi credinţe

A venit la mine Îngerul foarte supărat Și a zis: „Dacă ești atât de puternic, De ce nu învingi moartea din sine, Poetule, tu?”

Prin glorii şi dezastre mergători... ( Ai Patriei şi-ai Matriei poeţi, Din Ancestrale Ramuri,Visători, Cu Heruvimici Ochii Veghetori Scrutează-n noi, ai Fiinţei micro- sori...)

A venit la mine Îngerul enervat Și a zis: „Dacă ești atât de adevărat De ce nu te cerți niciodatã cu moartea, Poetule, tu?”

E cetluită-n veci cunoaşterea rebelă A nu pieri nici binele nici răul Cum mai presus de toate-i Dumnezeul Incognosibil, ubicurcubeu. Ca flăcări reci pe oarbele comori ce sunt ori nu mai sunt, aureole, doar scrisul-curcubeu nocturn,-iori m-ajunge-n cuadri-vârstă-n gladiole melodiind să nu aud cum mor străpunsul logos, nudul gordian! şi nod-în-papura din Elsinor sărut din muşcătura Ta, cu Dor de Sinea- Lumei, Inima - pridvor.

A venit la mine Îngerul C-o săgeată în dinți Și a zis: „Gata, m-ai convins, Ai învins moartea din tine, Poetule, tu“. A venit la mine Îngerul Cu jerbe de flori Și a zis: „Gata, m-ai convins, Te-ai certat pe moarte cu moartea pământului Și ai învins-o murind!“

( Nimic pe-aici ne vindecă de stigme! M-ajung din urmă chiar pe mine - însumi, Zburat pe Verbe Gemene, din plânsu-mi Printre-ntre ele vrajbe - paradigme... 20


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Şamani şi psihologi şi messianici se zbat nirvanic ca-n orgasme Alburnul mineral nu poţi să-l strici cu toate-n van scrutări, printre urzici, ori licărind ca stele-n licurici –

întrebări peste prag ţi-am aşteptat lumina care mă cuprindea înrâmplător în depărtări se auzeau clopoţeii din stele şi întâmplări care încă nu ne vizitase ce fiară se-aude prin somn cum cască a iarnă pustie ce cântec se-aude în praguri încă netrecute de noi ? şi ce lume foşneşte în basmul din care am venit ?

biet răzleţit prin secolii uranici zădarnici mercenarii messianici şi mincinoşi profeţii cei slugarnici.) Din Logostea şi Logos realtoim Grădina. Redevenind, ne-ntoarcem în Poveste şi tot ce-a fost mai fi-va. Suntem, este, Etern-Acum-ul Dumnezeu. Lumina Sieşi creată, Matria Divina.

zmeie de brumă aşteptam curcubee, în pragul casei, număram întâmplările, uneori uitam cifrele iar tu derutai intrările în viitoarele nopţi încercam să te uit prin izvoare şi mai scădeam câte o umbră din rătăcirile mele tu înălţai zmeie de brumă peste paşii mei pierduţi demult prin întâmplări. Departe, se-aude o strună cum cântă La o vioară bătrână

Constantin MARAFET

anotimpuri

turmă de vise

în calendarul cu amiezi colorate se adună nori la taifas se plimbă ziua, desculţă, trupul tău uitat în zodia unui vulcan caută adresa neliniştei mele iubirea viscoleşte amintiri la marginea unui tablou neterminat traversăm universul cu geamuri prăfuite şi furtunile aţipesc în sufletul nostru urc agale golgota neştirei şi desenez întruna chipul tău plin de anotimpuri albite de-atâtea visări

ce pustiu de vale amară se destramă în paşii noştri obosiţi de golgote întinerite de nopţi? ce cântec de dor se zbate într-o strună pierdută de un lăutar dispărut fără urmă? şi ce noapte de purpură adulmecă paşii răsăriţi în roua anotimpului ne părăseşte de la fereastra unui vagon cu dimineaţa în flăcări?! priveşte, iubito, o turmă de vise se naşte acum pentru noi… 21


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Dar s-a pierdut prin stele şi nu a mai venit.

Poezii de dragoste

Un frate şi o soră din urma-i au plecat, C-aveau de mult paharul înfrânt de-atât amar, Iar casa noastră mamă adânc a tremurat, Ca frunza în furtună pe fragedul lăstar.

Ilarion Boca

Deşi te port în gându-mi şi eşti departe-n mit, Tresar când văd pe stradă femei purtând năframă, Convins pentru o clipă că iată, ai venit, Şi dau s-alerg spre ele ca pruncii după mamă. Scrisoare pentru mama

Rănit mă-ntorc acasă, speranţele s-au frânt, Aprind lumina sfântă a candelei bătrâne, Apoi, adorm în lacrimi, visând un nou pământ Şi-o lume-n care veşnic cu tine vom rămâne.

Iubită mamă, iată, din casa noastră-ţi scriu, Deşi te-ai dus demult printre cuvinte, Albită de dureri şi prea târziu Sub candela răbdării şi jertfei tale sfinte. De-atâţia ani de zile te-ai dus şi tot mai sper, Şi te mai caut încă în negura din zare; De-atunci în casa noastră sunt lacrimi şi e ger, Iar lumea, dragă mamă, mai mică mi se pare.

George CĂLIN Motto: “Pune-mă ca o pecete pe inima ta căci dragostea e mai tare ca moartea...”

Acasă vin statornic, la fel ca şi-ntrecut, Dar nu-mi mai iese nimeni cu zâmbetul în prag; Încep, ce tragedie, să fiu necunoscut În satul ce o viaţă mi-a fost atât de drag. Crăciunul, ca pe vremuri, coboară alb din mit, Dar stins se mai aude prin şoapte vreo colindă, În suflete măicuţă toţi magii au murit Şi crivăţul îi plânge în hohote sub grindă.

Cântarea Cântărilor Dacă n-ai fi departe, foarte departe, Te-aş privi cum dormi; Te-aş însoţi fără mâhnire Până la capătul somnului tău, Strigând către lume:

De tata, bun ca pâinea, doar tu poţi şti mai multe, Că te-a urmat ca umbra, cu sufletul cernit; Voia măcar odată o şoaptă să-ţi asculte... 22


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 vino în sărmana mea colibă din frunze, departe de zgomot şi lumea civilizată şi vom fugi goi, pe malul râului; ne vom înălţa desculţi până la lună ascultând câinii hoinari cum latră în noapte; ne vom zămisli copii, nenăscuţi încă, sub ploaia de stele negrăitoare, fugind de mişcătoarele nisipuri; ţi-am prins sânii tomnatici între buzele mele uscate de dorinţă, sânii tăi îmbelşugaţi ca ciorchinii, plini de boabe negre zemoase... vino în coliba mea de frunze să ne zămislim copii, să uităm să murim, să uităm să-mbătrânim, odihnindu-ne tăcuţi şi fericiţi, de acum până în Eternitate...

Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las! Somnul adânc o protejează... Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las! Voi nu veţi vedea şi auzi nimic, Dar în ceasul în care tăcerea se aşterne Peste ochii ei, peste vocea ei, Eu voi rămâne cu o femeie Pe care voi n-aţi cunoscut-o... Eu îi voi vorbi chipului ei viu de ieri; Ea nu-mi mai aparţine Luaţi-i trupul; vi-l las! Somnul adânc o protejează... Ea nu-mi mai aparţine Luaţi-i trupul; vi-l las! Înainte ca voi să o luaţi Lăsaţi-mă să desprind de la gâtul ei Colierul cu amintiri şi să-l rup... Amintirile îşi vor lua zborul din colivia lor, Iar eu le voi înscrie pe Cer Până la cea din urmă... Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las! Somnul adânc o protejează… Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las!

dorinţă mă scald în tăcerea ta, amintindu-mi că-i toamnă; nu, nu zâmbi! frunzele ne stau prinse între buze inundându-ne sărutul; nu, nu plânge! e singura toamnă ce-o trăim în doi; o singură clipă ce ne acoperă braţele, pieptul, paşii.., un pas... alt pas… drumul continuă în inima noastră ţipând după amprenta tălpilor tale… mă scald în tăcerea ta, amintindu-mi că-i toamnă... o toamnă ca o mică sărutare ce ne desparte în zori. s-au înmulţit dimineţile-n care sufletul gonit mă apasă, se furişează nestingherit sfârtecându-mi inima; ochii îmi şoptesc lacrimi arzându-mi obrazul... sunt tot o rană, o rană adâncă, cicatrizându-se greu... s-au înmulţit zilele-n care chipul tău îmi tot dă târcoale; mă rup în bucăţi arucându-mă câinilor,

Când voi o veţi supraveghea Ca şi cum aţi vrea să descifraţi Un mesaj care nu vă este adresat, Eu mă voi ocupa de viaţa ei... Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las! Somnul adânc o protejează… Ea nu-mi mai aparţine – Luaţi-i trupul; vi-l las! chemare vino în coliba mea de frunze; vino în coliba mea mărginaşă, fericită şi scundă de lângă râu... să mâncăm noaptea printre stele, pepeni galbeni şi roşii ardei. 23


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 ninge frumos, ca-n poveşti, cu fulgi mari şi uşori mai sunt câteva zile până la Crăciun, Tu, Femeie, ştii acest lucru…? Bună dimineaţa, Femeie! Bună dimineaţa!

într-o dispariţie totală... Nu, nu, pot să alung vraja ce mă leagă, de trupul ce-ades îl iubeam... vin, vin gol într-o nouă iubire cu speranţele-nfipte în piept; alerg într-o goană, într-o fugă nesfârşită; unde-ţi sunt ochii, unde-ţi sunt sânii să-i muşc până la sânge, plângând... alunecă sărutul meu pe braţele tale, pe sâni, pe tot trupul..., ca o ploaie rece de toamnă, tristă, înconjurată de frunze, de crengile goale răsfirându-ţi părul... alunecă sărutul meu pe coapsele tale, pe gene, pe umărul stâng... dorindu-te; alunecă sărutul meu – picătură de apă intrată-ntre sâni...

NICU DOFTOREANU

Din vol. „În ritm de tangou”, Ed. Destine, 2013

ultim apel Bună dimineaţa, Femeie, rătăcită în propriul tău trup încearcă să-ţi alungi singurătatea teama, întunericul în care te pierzi încearcă, Femeie, să-ţi schimbi obiceiurile zilnice căpătate din frica de viaţă pură fi transparentă Femeie ai o singură viaţă, o singură Cale spre Mântuire nu te pierde părăsită în casă pustie sub un cer fără de aripi vulturii de veghe te pândesc după perdelele nopţii alungă-ţi teama din suflet şi păşeşte în Viaţă în viaţa aceasta reală compusă din zâmbet, culoare şi patimi din tunete, viscole şi uragane, din catastrofe planetare lasă, Femeie, cioburile de vis să-ţi inunde spaţiul, timpul, pasul e iarnă, Femeie,

Tangou de ziua copilului Motto

Nimeni nu-şi mai aminteşte De norii zilei de ieri; aceştia s-au transformat în ploaie ori s-au risipit.... Nimeni de Constantin Mironescu -Volumul de poezii Poeme în Clarobscur 2012 Cu libertatea de …a face rău Zău că nimic nu se compară! Chiar dacă uneori mai dă şi ea pe-afară, Dar pentru asta mă urăsc: Să am oare mereu dreptate, …Sau greşesc!? Doresc să mai dezbat încă odată sentimentul, Dar va veni vreodată iar momentul La fel ca altădată parul lângă funie…?! 24


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Stric mai departe metodic: Bucăţică cu bucăţică! Până când aproape-am terminat de stricat . A mai rămas doar o singură floare, Pe care parc-am mai văzut-o undeva ...! De-aceea, încercând să nu-o strivesc, Deoarece pentru o floare merită să facem orice sacrificiu, Iau micuţul ghem de viaţă în braţe Şi-ncerc să-l desfăşor căutându-i capătul Însă, definind conturul anilor pierduţi, Stric FARMECUL CURIOZITĂŢII pentru că-n clipa-n care ajung la capăt… PIERD!

Va reveni desigur…La-ntâi iunie, Când vom da iarăşi liber fanteziei Spre colţul dedicat copilăriei E-adevărat! Despre copii mai tot mereu auzi Că-s tare răi... şi uneori chiar cruzi Că-s robi ai bătăliei cu… noroi Când în neştire se-mbrâncesc în noi, se luptă şi se tăvălesc pe-ales Dând veseliei un alt înţeles, Dar ei, cu timpul, îşi revin complet în fire Reajustându-se-n suport de mântuire Şi alinare ca... OM MARE ... cu nepoţi, Dar oare am scăpat cu toţi... din ghiara răutăţii milenare Care îţi pune caracterul la-cercare-n mod subtil Atunci când redevii din nou... COPIL ?!

Tangoul mângâierii lui Păcală Despre copilul cel vestit de năzdrăvan, Al zeilor şi-al tuturor Românilor, Despre PĂCALĂ, cred c-aţi auzit, Pentru că despre el s-a tot vorbit, S-a povestit : Cum s-a născut, Cum a trăit, Ce-a păcălit, Şi, când a vrut..., Nefiind văzut, c-a dispărut! Un singur lucru m-a uimit: N-am auzit să fi murit! Pentru că dac-ar fi plecat pe celălalt tărâm, Neapărat, Imediat o lume-ntreag-ar fi aflat... Deci.. asta nu-i adevărat! Păcală mai trăieşte şi încă PĂCĂLEŞTE : A păcălit uitarea, A păcălit şi timpul... Şi, poate, supărarea, Căci zâmbetul i-e schimbul Când vine el..., PĂCALĂ , În prima zi de-APRILIE... O lume-ntreagă-nşală! Încerci să mă asculţi? Zâmbeşte!... Hai, Glumeşte! Şi poate c-o să uiţi că prima ta iubire, Ca primă amintire, Nu e cum ţi-ai dorit..., Dar poate c-ai citit... Cândva într-o poveste!

Tangoul primului copil STRIC! Zilnic stric câte ceva. De mic, De când mă ştiu am tot stricat: Întâi am luat icoana copilăriei şi am izbit-o-n zidul realităţii, Apoi, învingând puterea inerţiei, M-am regăsit şi am încercat să lipesc bucăţile rămase, Dar le-am găsit risipite de suflarea imensitaţii În spaţiile nefolosite din celelalte trei dimensiuni. LE ADUN ! Le adun şi reuşesc să... Stric conturul norilor care zdrenţuiesc cerul, Dând depărtărilor aerul că încă mă doresc... Dar ele nu-mi mai primesc umbra şi mi-o aruncă-n viaţa ta, Unde… reuşesc... să-ţi stric fericirea. Totuşi nu mă opresc ! STRIC ! 25


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

Tangoul păţaniei lui Mac

Poeme creştine

O cochetă domnişoară Se priveşte şi-şi zâmbeşte Dintr-un lac de oglinjoară… Ce frumoasă se găseşte! Eşti frumoasă domnişoară Căci cosiţa-ţi bălăioară

George CĂLIN

Fermecă şi-acea uşoară adiere, Ce tăcere! Şi ce liniştită seară! Numai EL., Frumosul MAC Nu prea pare încântat: Singur cuc pe-ntinsul lac Pân-acum a înnotat Dar acum,… când a văzut-o Pe frumoasa domnişoară S-a gândit c-a cunoscut-o Îndeajuns seară de seară Încât să-i cear-o favoare: Mergi cu mine la plimbare?! N-a răspuns…S-o iau mai tare! - Şi-o să meargă? - Ştie el să-şi pledeze cauza Linişte vă rog frumos… EL la LUNĂ se repede.. Dar.ce,… Luna nu e jos? Ca să vezi ! Cine m-ar crede?!

să mergem, să mergem smeriţi, la Izvorul Sfinţeniei, pentru a ne potoli setea sufletului din noi – izvor ce poartă în el apa cea vie şi pâinea cerească…

Motto: Strigă-mi Doamne Moartea pe nume, să cunosc şi eu numele Morţii mele!!! Îndemn

să mergem, să mergem smeriţi, învăluiţi în Lumina Taborului strălucitoare lumină, tainică chemare ivită din umbra vremurilor, din Duh şi Adevăr… să mergem, să mergem smeriţi, pe Calea Mântuirii şi a sfinţeniei noastre uitând de prigonirile păgâne, de nelegiuri şi masacre înnobilându-ne cu Nădejdea cea sfântă… să mergem, să mergem smeriţi, cu icoana sufletului în privire armă a biruinţei împotriva răului – fereastră cerească a Veşniciei… să mergem, să mergem smeriţi… strigare stau tăcute buzele mele într-o nesfârşită rugăciune… Doamne, împresoară trupul de lut ce-l port cu Lumina iubirii Tale… Doamne, alunecă o clipă de nemurire asupra tâmplelor mele… Doamne, strig păcătos către Tine, într-o totală tăcere Dă-mi iubirea supremă; arată-mi cărarea ce-o caut necontenit… Doamne, strig păcătos către Tine Primeşte ruga mea – curcubeu căzut între două suflete strivind un tainic sărut… Doamne, strig păcătos către Tine Încătuşează sufletul meu, prizonier al Luminii care spintecă întunericul…

26


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 uitat în neant ca pană de vultur ce visează zborul… trăim înrobindu-ne.., umilindu-ne, aruncând pe lespedea mormintelor zarurile Vieţii... rătăcind printre muritorii îndrăgostiţi de Moarte, îndrăgostiţi de trup, devoraţi de femeie... uităm să ne facem Sfânta Cruce; femeia ne conduce în păcat.., ne iubeşte.., ne urăşte, până când, spăşiţi coborâm cu zâmbetul pe buze într-o singură Moarte… suflete părăsite – flori de vişin suspinând în pustiu... plângând, ţipând de durere.., de spaimă.., de întunericul nopţii... suflete părăsite.., necunoscute îşi caută drumul caută o nouă primăvară, dornice de mângâiere; tremurând de spaimă, cerşind iertarea păcatelor; însufleţite de Speranţă.., de Dragoste.., de Credinţă într-un singur Dumnezeu…

rostire îmi rostesc litaniile cu vocea şoptită pentru a nu distruge foşnetul frunzelor.., durerea ierbii; înălţându-se sub bocancii nepăsătorilor toate litaniile mele se dăruiesc în neascuns... nu sunt cuvinte goale, nu sunt şoptite fără de Adevăr, litaniile mele cad din tărâmul obişnuitului, eu aşezându-le lângă cuiele Răstignirii…

veniţi reclădim bisericile surpate, le îmrejmuim cu brazi, cu pini verzi şi albi încărcaţi de zăpadă... aşezăm covoare de frunze şi flori, icoane tapetate în roşu înaintea episcopilor, chemaţi la slujbele arhiereşti, să ne încălzească inimile..,

Olga Văduva

să ne trezească Speranţa.., uitarea şi Credinţa.., visul şi Dragostea... îngenuncheaţi în strană ne şoptim rugăciunile, înlemniţi în aşteptare.., nemişcaţi pentru toate vieţile semenilor, privind anotimpurile fără teamă trăgând peste trupurile noastre anotimp după anotimp... cărţile cu psalmi le ţinem la vedere; numai Evanghelia o ascundem în inimi! veniţi, să reclădim bisericile surpate, îngenuncheaţi în rugăciune.., aşteptând timpul trecerii noastre la Domnul..! veniţi, să învăţăm a iubi.., să învăţăm a spera, căci dincolo de toate ale Vieţii, doar Puterea Credinţei ne ţine înomeniţi…

La mormântul Tău Mi-e dorinţa împlinită, am ajuns pe pământ sfânt, plânsul adunat în rugă l-am adus pe-al Tău mormânt. Peste tot candele-aprinse, sânge roşu în potir, inimi de dureri cuprinse, rugăciuni şi iz de mir.

un singur Dumnezeu urlet de pasăre rănită mă îngroapă... Trădătorule, semeni spaimă pe pământul umed descoperind, în amurg, o pasăre cu aripi frânte ce te strigă pe nume... Trădător fără de dragoste.., fără de Credinţă... prins între neliniştile lumii,

Fiecare-și poart-amarul, piatra grea de pe Pământ, de la Tine primesc harul plămădit în legâmânt. 27


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 peste oaze de lavandă, busuioc şi nemurire. Aşteptam ca pământul sfânt să-mi dea răspuns încuiat în tăcere, să pună martori dorinţelor mele, de-a fi eu aici, în Grădina Ghetsemani, vis împlinit.

Te rog, iartă-ne Iisuse, prin păcat te-am răstignit, Învierea Ta divină pe noi toţi ne-a mântuit. Pe scara iertării Pe scara iertării urc treaptă cu treaptă, credinţa e sprijin, puterea Ta dreaptă. Dă-mi Doamne trăire cu clipe divine, o stea de lumină şi vise senine!

DOINA BÂRCA

Dă-mi Doamne poruncă şi lacrimi amare, să ies din păcate, să scap din vâltoare! Sădeşte în mine dorinţă de rugă, mândria şi fala departe să fugă! Aprinde făclia iubirii frăţească, iar mila Ta Doamne, în ei să renască! Arată-le drumul pavat cu speranţă, mânia să piară, s-avem toleranţă!

Dar de nuntă Stinge-mi focul din inimă Cu apa strânsă din rouă, Nu lăsa dor s-o răpună, Ori să o rupă în două!

În har să-mă-mbraci, şi-n dulce visare să mă-ntăreşti, să-mi fii alinare! Trimite-mi izbânda din slava cerească, puterea Ta, Doamne, să mă întărească!

Când veneai ieri de la vie, În ia ce știi s-o porți, Rămânea în urma ta, Doar miros de struguri copți.

De ce e bine să te rogi? Am răsucit vise pe ramuri, gânduri pe trunchiuri milenare ce nu pot fi cuprinse, doar privite de departe. Doamne, dă-mi trezire să admir cascada despletită a măslinilor înfloriţi, însetaţi de iubire sfântă, respiraţie a deșertului alb, ciorchini galbeni răspândind miros de mir şi binecuvântare, păsări înălţând slavă cerului... o cântare! Timpul statornic a coborât, invadând lumina divină

Lacom te-aș fi sărutat, Gura ta a mea să fie, Și pe dat m-am hotărât: Inima să ți-o dau ție. Dar de nuntă să îți fac, Un mănunchi de busuioc, Și-un inel din praf de stele Dragostea mea ca un foc. Să te-nvăț să-ți prinzi marama, De femeie măritată, Peste părul negru corb, Trupul tău curat de fată... Să îți duci viața cu rost, 28


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 şi-adorm pe braţul tău înmiresmat ca ultimul îndrăgostit bărbat.

Că dorința mi-o aprinzi, Floarea mea din rai creștin, Ce-n lumină mă ascunzi.

tu taci şi laşi timpul să treacă într-un extaz nedesluşit de zei, deasupra noastră luna nopţii beată, chiorâş se uită pe furiş la noi, se rupe totul împrejurul nostru, cuvintele- au tăcut ca nişte pietre, murind mereu în aşa vis ferice ca un orpheu al tău, euridice.

Anotimpurile mele Ești iarna mea cu inimă de vară, Ești roua dimineții ce o sorb cu nesaț, Ești primăvara dulce cu flori de liliac, Și-n toamna vieții mele ești tot la mine-n prag!

mi-e tema c-o să fugă timpul înapoi, şi se va pune stavilă-ntre doi mi-e teama c-o să vină menelaos şi visul se va prăbuşi în haos... mi-e teama că ne va-nghiţi uitarea cum vine valul, pustieşte marea. mi-e teama de cronos că trece prin noi, tu stând la o fereastră de tren

Ești iarna mea ce-mi pui omăt în păr, Ești primăvara ce-o aștept mereu, Ești vara cu căldura sufletului meu, Așteptând toamna-n culori de curcubeu. Voi sunteți anotimpurile mele, Iară tu Viață pe toate le cuprinzi, Respectă-mi o dorință, de se poate În nici un anotimp să nu mă vinzi!

făcându-mi cu mâna un semn de adio, prelung, străveziu, cu batista în vânt; am văzut o lacrimă din ochii tăi picurând şi mi s-a făcut teamă că ne va acoperi uitarea, precum vânturile şi valurile acoperă marea...

ION IONESCU BUCOVU

VALENTINA BECART Orpheu şi Euridice râuri curg din părul tău, râuri de platină, râuri de stele şi de lumină, din glezna ta răsar păduri de tei din ochii tăi ţâşnesc laseri de dor, din gura ta, izvoare zdrumicate, din inimă, un fulger orbitor.

Zăvorât – ca-ntr-o duminică fără rugăciune

îmi culc obrazul meu pe coasta ta ca pe un portativ de oase vii, ascult cum cântă sângele în tine ca unVivaldi -n prag de primăvară

Deschide, îndură-te, iubite! 29


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 sunt eu, cea născută dintr-un cuvânt trufaş; cu sărbătorile toamnei am trecut prin oraş, iar bănuţii de aur sunt darul meu pentru tristeţile tale, ţintuite în fotolii vechi şi-n rânduri înşirate pe foi mototolite şi aruncate la coş. ... Nu-ţi fie teamă de măreţia atâtor asfinţituri ce ard în părul lung, mătăsos, şi nici de florile ce-au rămas ca o mirare pe trupu-mi firav, lunecos. Doar lumină şi rouă am adunat în drumul meu, spre templele cereşti, unde fericirea pâlpâie în lumânări stelare. ... Deschide, ascultă-mă, iubite! pe străzi s-a lăsat întunericul şi braţele pline de rod abia le mai port. Un orb s-a rătăcit... Imprudent, pipăie zidul ca pe o fereastră în care luminile lumii s-au zăvorât ca-ntr-o duminică fără rugăciune. ... Haide, spune-mi ceva... doar o vorbă şi nu mă lăsa înfrigurată în miezul atâtor nedumeriri ce-şi arată colţii! ... E lună plină. Mâine, cu litere îngropate în minciună, se va scrie că iubirea noastră a fost cumpărată cu bănuţi de aur, într-o noapte albă ca o foaie de hârtie... pătată cu lacrimi, cu lacrimi...

Şi-a fost un fulger... Eu am venit pe lume cu un ţipăt şi nimeni n-a văzut drapelele de luptă, fluturând pe câmpiile pline de cruci. Ei mă strângeau la piept şi-mi vorbeau cu vocea stinsă a străbunilor şi nu vedeau nimic... numai eu le-am întâlnit privirile în amurguri cuprinse de flăcări... ... şi-mi cântau duios ca o legănare de ape, şi nimeni n-a văzut fulgerul ce-a despicat cerul şi-a ucis în inima-mi tânără speranţa nemuririi. Ei mă strigau pe nume şi credeau că mâinile-mi fragile căutau mângâierea, dar pumnii strânşi în tăcere cereau răzbunare, răzbunare... Din ciclul ( poeme becartiene) RADU BOTIŞ

30


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Armia zvârlită din buricul lumii În sabia lui Mircea Mare Voievod.

De acolo, din înalt, gândind la noi -mamei mele Maria,nobil suflet-

Între Scylla şi Charybda

Mai săraca-i astă primăvară Deși revin,acas’ nu te găsesc, Mă rog la El să-ți lase-n loc ceresc Tot ce-ai cerut în ruga cea de seară.

Ca pe-o sârmă-n echilibru Între două drumuri rele Tu rămâi nehotărâre Cu necazurile mele

Plecai ’naintea primelor ninsori Colindători n-ai așteptat să vină, În locul,fără tine,de la cină S-au grămădit ai dimineții zori.

Între Scylla și Charybda, Sabie și ghilotină Numai spovedanie Nici o pronie divină

Și alte ierni vor bate în fereastră Nu te-or găsi,la tata ai plecat Lăsând în urmă nesfârșit oftat, Prea Bună Maică,amintirea noastră.

Stai cu piatra rea în gură Te căznești ca Demostene Rugăciunea nu dezleagă Nodurile gordiene

De acolo,din înalt,gândind la noi Mai dă-ne un semn,în suflet suntem goi.

Cupa cu venin rămâne, Avatarurile toate, Ca pe vinul vechi de Xerxes Pân-la fund o bea Socrate.

CORNEL BALABAN Adio Dragostea mea pentru tine Dragostea mea trage să moară Nimic din ce-a fost nu mai revine Nici că voi iubi a doua oară N-ai spus tu, ADIO, întâi Acest cuvânt nimicitor, Ca un tâlhar fără căpătâi Ca un cuțit de abator ?

Voievozii Trec anii în turma lor fără de număr Dar rămân voievozii în legende vechi Acești munți de piatră i-au purtat pe umăr Și le-au pus pe creștet stele neperechi

Unde ești visule visat În împărăția ta e-atât de greu Zgâlțâi porțile cerului, știu că e păcat Dar tot voi da de Dumnezeu

Susur de izvoare-au pus în rugăciune Și în grai mireasma codrilor de brazi Apărând ființa ginților române Pieptul lor de stâncă, stâncă e și azi

Dragostea mea pentru tine Dragostea mea trage să moară Nimic din ce-a fost nu mai revine Nici că voi iubi a doua oară

Auziți cum sună noaptea-n cornul lunii ? Se rostogolește la Rovine-n glod 31


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

VICTOR ROTARU

Din vol.”Între cer şi pământ” Basarabie Română Istoria nu este-o simplă carte Pe care o citim ca pe-o poveste! Ea-n secole, milenii, se împarte Şi se aşează-n timpul care este.

Izvorul este unul ce ne-adapă Sorgintea geto-dacică de-o viaţă

Oricare zi-I o pagină trecută, O luptă pentru drepturi şi dreptate, Dar oare câţi români ne mai ascultă Strigarea noastră pentru unitate?

Rugă către tineri Din simplă ignoranţă şi prostie Ne condamnăm la moarte-ai noştri fii! Prezentul este cel care contează Dar la trecut mai poţi ca să revii?

Stă biata Basarabie uitată Peste cel Prut ce parcă ne separă, Dar nicio apă n-o să ne despartă De fraţi, de neam, de dragoste de ţară.

Cât despre viitor, nicio gândire Din partea ignoranţilor tribune. Ei stau în jilţuri scumpe, în fotolii; Habar nu au de soarta celor juni. De-aceea, cei din urmă simt nevoia Să plece, să-şi găsească-n lume rost, Dar cine mai diriguieşte ţara?! Cei ce rămânem, sau cei care-am fost?

A îndurat opreliştea păgână, A suportat Siberia de gheaţă, Dar n-a uitat nicicând limba română, Nici tricolorul arborat în piaţă.

În urma lor rămâne-un spaţiu liber Nepopulat şi plin de datorii! Noi, ce rămânem, v-adresăm o rugă: Întoarceţi-vă-acasă, dragi copii!

Deci, sora mea de dincolo de apă, Păstrează-ţi demnitatea în speranţă.

32


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 din vise de demult, ce se ivesc acum din zări străine amestecând în inimi al dragostei tumult. Iubirea noastră reînvie-acuma născându-se din alte lumi uitate, pașind alături pe alei ce Luna, le scaldă-n dorurile noastre toate. Pașim, tinându-ne de mână, îngemănând al sufletelor dor, cu sentimente pure și curate, stârnind al inimii sublim fior. Și pe sub gene coborate lin de pleoape, furăm săruturi dulci în miez de noapte, și ne-alintăm cu mângâieri și soapte, tinând a noastre trupuri strâns, aproape.

Eugenia Enescu

Suflete pereche Tu eşti bărbatul vieţii mele, Eşti lângă mine, Sigur eşti, Şi ai venit din nemurire, Pe mine astăzi să iubeşti. Să mângâi dorurile toate, S-alinţi, şi să săruţi din plin, Poemul inimii curate Şi-a sufletului ce se zbate Între lumesc şi-ntre divin. Te-am aşteptat iubitule o viaţă, Te-am aşteptat cu dor nebun Să vii, să-ţi mângâi a ta faţă, Să te iubesc, şi să mă-ntorc din drum Ca să rămân alături, lângă tine, Să-ţi sparg necazurile vieţii, Ce au umbrit cu norii negrii Lumina sfânt-a tinereții. Şi cu iubire blândă şi curată, Să-ţi bucur sufletul înnegurat, De ale sorţii viaţa-n rol jucată, Pe estacada lumii în păcat. Să spăl cu a-mele lacrimi de iubire Întreg necazul sufletului tău, Şi să ne-ntoarcem iar în nemurire, În Cerul veşnic al lui Dumnezeu. Şi ridicaţi la ceruri împreună, Să-nchidem cercul sferei amândoi, Ca suflete pereche-ntotdeauna Să ne întoarcem iarăşi înapoi.

Există un tărâm Am să iau loc puțin lângă tine, și apoi am să plec către zările-albastre unde visele-s zâmbet suav de copil, adâncit tainic în viețile noastre. Există un tărâm unde se-mbină ziua cu noaptea

Pășind alături Iubitule mi-e dor de tine și te adun 33


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 marea moartă

în mangâieri divine, ce cuprinde-amintirea

cum

de dor și de bine. Și-am să mă scald în frumos infinit, să șterg cu uitare că eu te-am iubit.

nici bujorului nu-i vor înmuguri vreodată petalele din propria-i sudoare Cele două inimi Când m-am născut aveam două inimi

Ilarion Boca Copilărie Te caut în cuvinte Crăiasă a luminii Şi-n munţii lor privirea, drumeţ mi-e obosit, Rănitu-ma uitarea perfidă ca şi spinii Iar viscolul tăcerii şi-n vis m-a troienit.

dintr-una tuşea inima mamei iar din cealaltă încă una

Te caut şi pe valul ce din speranţă saltă Scânteitor, sălbatec, sau moale ca un fulg, Şi-i cer în lacrimi clipei sub geana ta o haltă În care cu o şoaptă iubirii să te smulg.

astfel au crescut şi s-au umplut una pe alta

Te caut şi sub stânca de noapte ticluită Spre-a fi odihnă lunii rănită de mister, Te caut în petala etern neprihănită În care urcă zeii sătui de efemer.

până când alta a devenit una şi una totuna până când

De-atâta căutare sunt azi lumină vie, Un mag ce urcă-n şoapte precum un vechi părinte. Întoarce Doamne timpul şi fă-l copilărie Şi-ţi voi sluji de-a pururi la schituri în cuvinte.

fiecare s-a vindecat de fiecare dintre noi

Inexistenţă

Diana-Adriana MATEI

Ochii mei semi-albaştri sunt de fapt cerneală de rezervă pentru un autor care invers scrie, el DEscrie

Autoportret Petic de ţărână din obrazul căruia nu vor înflori niciodată magnolii scăldate-n 34


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 CATRENE UMORISTICE

ELEVI CERCETĂTORI Elevii noştri din Căpreni Descoperiră prin hârţoage Ca vechii Dogi veneţieni Erau căsătoriţi... cu doage.

Prof. ION CROITORU -Adjud RUGĂMINTE FILIALĂ De poţi să scrii făr-a privi, Precum te lăudai odată, Cu ochii închişi semnează şi Carnetul meu de note, tata...

DOMN ÎN TREN Să-i dea locul, gând nu are Doamnei care stă-n picioare, Dar povestea ea o ştie Cam de când îi e soţie.

ÎNTREBARE ŞCOLĂREASCA Cerneala–i ieftină iau seama, Cât un echer şi-un raportor; Atunci de ce mă ceartă mama Că am vărsat–o pe covor?

AMATOAREI DE MINI Nepunctuală, cum o ştiu, Rochia-ţi va crea probleme, Fiindcă-ncepe prea târziu Şi se termina prea devreme...

ÎNTREBARE GREA Isteţ e piciul, recunoşti, Că te-a cam încuiat, fârtate: Cum de mai sunt pe lume proşti, Când berzele–s deştepte toate?

METEMPSIHOZA Mi s–a spus un şef după scandal Că nu e rea carnea de cal Şi asta mai cu seamă dacă În altă viaţa a fost vacă.

ELEV HARNIC Însetat de cunoştinţe Era el şi în vacant, Fără mofturi, preferinţe... Le ochea de la distanţă.

SPORTIV MEDIOCRU Nu a sărit prea sus Baros, Atletul rom din Cârligaţi, Că avea adidaşi importaţi... Din Ţările de Jos.

ŞCOLAR ISTEŢ Dorel şi-arată rodul minţii, De aia chiuie şi zburdă: Azi la şedinţa cu părinţii Şi–a invitat bunica surdă...

CANDIDAT LA BAC ‘ 2014 Trecu aproape săptămâna, Ştia c-or să-l examineze, Dar nu punea pe carte mâna Decât aşa... să decarteze.

ELEV AUTOCRITIC Natura-n dărnicia sa Mi-a dat un creier de valoare, Bine făcea, dacă-mi pasă Şi, Modul neîntrebuinţare ‘’.

SOACRA ŞI GINERELE El, Bună seara îi spunea Şi ziua în decor feeric, Fiindcă – atunci când o vedea, Pe lume se lăsa-ntuneric.

ELEV PESCAR La scoală-i repetent sărmanul, Pe baltă – acum a prins carasul, Şi cugetă: - N-aduce anul Ce-aduce, câteodată, ceasul. ‘’

GENEROSUL GINERE Azi vine soacra pe la noi Şi s–a zis că – şi da juma' de viaţă Pentru un pepene din piaţă, Iar eu aş vrea să-i cumpăr doi…

35


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Vânturile bat până la accesabilitate din toate punctele cardinale, rânduindu-se parcă să pătrundă peste tot. Până nici soarele în libertate de nori nu pare a fi deranjant, fiind în strânsă legătură cu această ventilaţie naturală a vânturilor. Te afli în faţa unui evantai uriaş numit forţa naturii.

NOTE DE CĂLĂTORIE

Mă aflu deci pe pământul şi mările Zeilor, unde din Olimp ochiul lui Zeus patroana începutului unei istorii proprii şi a unei istorii ce există de la începutul lumii. Din apoi tot ce fumegând prin peşteri Printre fosilele rămase de milenii Clepsidra cerne, cerne la nisipuri Prin timpul ce l-a scos luminii

Vasile GROZA - MYKONOS (GRECIA)

Pe locurile rămase doar ca martori La toate câte-au fost de la-nceput Noi le privim ca darnici trecători Înţelegând sau nu, tot ce s-a petrecut.

INSULA VÂNTURILOR ŞI A CELOR O MIE DE BISERICI O zi însorită ca de altfel toate zilele ce se succed aici ca la indigo. Diferenţa există în frumuseţe şi diversitate. Arhitectura cu specific local şi unic în felul său. Un stil rustic ultramodern, adoptat mediului mediteranean. În oraş străzi înguste cu balcoane a la ,,Romeo şi Julieta” scări care de care mai întortocheate cu bănci de odihnă la bază şi multe, multe flori peste tot unde permite spaţiul. În partea mediului sătesc şi a reţelelor hoteliere şi restaurante, totul este la vedere.Te întâmpină albul imaculat în forme arhitecturale ce-şi păstrează stilul în răspândirea lor teritorială însufleţind spaţiile bogate ca întindere, limitate prin acele garduri numai şi numai din piatră lucrată. Nemaiîntâlnit este şi faptul că pe această insuliţă de nouăzeci de kilometri pătraţi se află o mie de lăcaşuri de închinăciune în stil ortodox, proprii fiecărei gospodării sau sectoare în oraş. Lăcaşuri cu acces pentru oricine doreşte să se închine sau să aprindă o lumânare la orice oră din zi sau noapte.

Pe-aici cândva născutu-sa un Zeu Atotputernic peste-acest popor Şi ne-nchinăm la el, precum la Dumnezeu În DELOSUL de astăzi şi cel de viitor. Unicitatea ca natură îşi păstrează forma Uimind până şi pasărea în zbor MYKONOSU-şi arată uniforma Din când în când şi umbra unui nor. Străjeri sunt stâncile cum sfincşii De jos şi până pe coclauri De-ai crede că te afli în pustiuri Doar casele s-au cocoţat pe dealuri Dintre ELENI, APOLLO doar lipseşte Întruchipat în formă de statuie Prin el trecutul glăsuieşte Despre ce-a fost şi ce va fi să fie. Unic ALBASTRU nost’ de VORONEŢ Şi ALBUL de MYKONOS pe case printre stânci 36


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Avioanele cum vasele de altădată Roiesc precum albinele la stup În tumultoasa viaţă-aglomerată Trăită cu ardoare din suflet şi din trup.

Ele-s comori fără de preţ Născute din înaltele porunci. Important este faptul că cine ştie a câta generaţie dintre pământeni mă aflu în piele şi oase cu sufletul la gură încântat de faptul că păşesc pe urmele unei civilizaţii de început. Mărturii sunt peste tot pe unde pui piciorul, semnele trecerii lor lăsate ca moştenire celor de astăzi şi celor care inevitabil vor veni. Desigur că nu mi-am propus să fac o istorie care mi-ar fi o căciulă prea mare pentru mine ci doar să spun că am plecat din Atena tuturor timpurilor spre Mykonos, o părticică din istoria Greciei antice.

Lipsesc doar greierii şi cucul Cu-al lor concert şi poezie De care e sărac şi trist văzduhul Cocoşii doar păstrează-o armonie Iar caprele-şi şoptesc în barbă În disperarea lor avară Gustând din fiecare fir de iarbă Ce mai există încă-n plină vară. Doi cai bălţaţi nederanjaţi de muscă În calmul cabalin doar aparent În bătălia după-o iapă, coarnele îşi muşcă Şi se comportă tot mai violent.

Avioanele roiesc, ca de altfel şi vasele cu pânze şi fără pânze, acostează la ţărmurile minunatei insule, cum albinele la stup. Este un du-te vino de turişti pe cei nouăzeci de kilometri pătraţi,unde băştinaşii ştiu să fie buni cu oaspeţii, indiferent ce culoare a pielii sau ochilor o au. Ca nicăieri, aici tinereţea este la ea acasă. De pe feţele oamenilor a dispărut grija cotidiană, ci dorinţa de a cunoaşte, de a afla lucruri ce nu le-ai ştiut până atunci. Se fac schimburi de informaţii, de amabilităţi, se leagă noi prietenii.

Armata de cocoşi des trâmbiţează Cum noaptea înspre ziuă s-a trezit Luceafărul şi Luna, amândoi veghează Sosirea soarelui la răsărit! Din toată povestea aceasta, vorba grecului ,,Să trăieşti astăzi ca şi cum ţi-ar fi ultima zi din viaţă”! O expresie de luat în seamă întrucât pe Mykonos sunt îndeplinite toate condiţiile pentru a te simţi minunat.

În Mykonos nu ai cum să te plictiseşti, ba din contră, nu-ţi ajunge timpul să cuprinzi toate magazinele şi localurile puse la dispoziţia turistului. Mai mult decât atât ai mulţumirea şi împăcarea în sine că ai reuşit să ajungi aici, să calci pe urmele marilor eroi ai antichităţii şi în leagănul primei civilizaţii antice din care ţi-ai tras şi tu seva. Din larg ea marea agitată Oglindă-a cerului senin Cu-a vântului bătaie, neîntârziată Şi-aruncă valurile în zborul cristalin. 37


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Dansează în cerc, iar dacă sunt văzute de vreun muritor, sau cineva, din greşeală, calcă pe locul unde au dansat se îmbolnăveşte foarte grav. Această boală se numeşte „ologit de Rusalii”, şi nu se scapă de ea decât prin descântece şi prin rugăciune, sau intrându-se în hora căluşarilor şi sărind peste bolovanul pe care Căluşarii l-au pus pe pământ. Din acest motiv, jocul căluşului este considerat remediul pentru vindecarea persoanei care a văzut dansul Ielelor şi şi-a pierdut minţile. Se mai spune că ele umblă în cete cu număr fără soţ, iar dacă cineva le vede nu trebuie să se mişte sau să le vorbească.

TRADIŢII Rusaliile sau Sânzienele EUGENIA ENESCU Sărbătorile românilor vin de undeva din negura timpurilor moştenite din generaţie în generaţie de la străbuni. Bunăoară dacii la solstiţiul de vară, celebrau o sărbătoare a morţilor care ulterior a fost preluată de biserica ortodoxă, fiind denumită Moşii de vară. Se spune că sufletele celor morţi coboară printre cei vii în Joia Mare, şi se întorc la locul de tihnă de Rusalii, dar pentru asta rudele trebuie să le facă o pomenire însoţită de rugăciune şi milostenie.

Pe unde acestea dansează, pământul rămâne ars şi bătătorit, iar iarba rămâne neagră şi încetează să mai crească. Ziua de 24 iunie este o zi specială pentru români, în care aceştia celebrează şi sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, în calendarul popular fiind cunoscută sub denumirea de „Cap de vară” pentru că Soarele ajunge la apogeu, Drăgaica sau Sânzienele.

Este unul dintre cele mai importante momente ale cultului morţilor pentru poporul român. Mitologia românească vorbeşte despre Rusalce sau Rusalii ca fiind făpturi demoniace, fete frumoase, tinere şi capricioase, dar şi răzbunătoare. Unii consideră că rusalcele sunt fiicele lui Rusalim împărat, iar alţii că ar fi suflete ale unor tinere care au murit, variantele fiind mult mai numeroase. Mai sunt numite şi Dânsele, Şoimanele, Paraidele, Ielele, Frumoasele, Sfintele, Fetele codrilor sau Izmele peşterilor. Spre deosebire de alte făpturi fermecate, Rusaliile umblă pe Pământ doar în răstimpuri, cu precădere în săptămâna Rusaliilor. Pentru a se apăra de ele ca să nu le sucească minţile, bărbaţii poartă la brâu câte un fir de pelin.

Noaptea de Sânziene este una magică. Toate plantele capătă puteri neobişnuite. 38


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 cunune, Să le prindă-n pălărie,/struţuri pentru cununie, Boabele să le răstească,/până-n toamnă să nuntească!"

Legat de această sărbătoare, românii au multe superstiţii, tradiţii şi obiceiuri care sunt moştenite din străbuni, fiind specifice întregii ţări.

Tot în noaptea dinspre Sânziene se poate să se afle şi numele viitorului soţ. Se umple un vas cu apă şi se aprinde o lumânare roşie. Se lasă să pice 23 de picături de ceară de la lumânarea aprinsă, şi se urmăreşte cu atenţie literele formate pe marginea vasului. Prima literă care apare în apă reprezintă iniţiala persoanei cu care te vei căsători. Dacă încă nu ai un partener de viaţă, poţi să desluşeşti numele celui care, în curând îţi va cuceri inima, legând seara un buchet de flori de sânziene cu o aţă roşie. Dimineaţa după ce te trezeşti, dezleagă florile şi rulează aţa pe degetul inelar de la mâna stângă, spunând alfabetul. Se crede că litera la care te vei opri la capătul firului de aţă corespunde persoanei de care te vei îndrăgosti.

Bunăoară în Oltenia şi Muntenia este obiceiul de a nu te spăla în această zi, ca să nu mori înecat. Pe 23 iunie fete şi flăcăi însoţiţi de muzică merg să culeagă flori de sânziene din care fac colane sau cununi circulare ori cruciforme, cu care se întorc acasă unde sunt aşezate pe porţi, uşi, ferestre, stupi, şi chiar în grădinile de zarzavat, în credinţa că vor ocroti casa şi gospodăria de forţele malefice. Drăgaica este foarte importantă la români mai ales pentru tinerii îndrăgostiţi. De ea sunt legate multe obiceiuri şi tradiţii pentru cei îndrăgostiţi şi tinerii necăsătoriţi. În ajunul Sânzienelor, adică în noaptea de 23 spre 24 iunie, fetele şi flăcăii care doresc să-şi cunoască ursitul, îşi pun flori de sânziene (cunoscute în popor ca fiind florile Soarelui) sub pernă. Se spune că peste noapte, în vis, le va apărea cel cu care se vor căsătorii.

Fetele ce au participat la datinile din timpul nopţii joacă a doua zi „Hora Sânzienelor", purtând, în unele locuri, „Steagul Drăgaicei", o prăjină ce are în vârf o cruce împodobită cu flori de sânziene, cu pelin şi spice de grâu şi îmbrăcată ca o păpuşă.

Mai mult, roua căzută pe florile de sânziene în dimineaţa zilei de 24 iunie, te anunţă că vei îmbrăca rochia de mireasă în anul următor dacă eşti fată, iar dacă găseşti un fir de păr sau o scamă, ori altceva, te vei căsătorii, dacă ești băiat.

Drăgaica sau Sânzienele este singura sărbătoare păgână care intră cu nume propriu în calendarul ortodox, aducând astfel magia în care minunile îşi găsesc locul lor, şi în care zânele coboară din basme pe Pământ. Este o sărbătoare în care creştinismul, credinţele păgâne şi vrăjitoria se împletesc fascinant.

Un alt obicei păstrat şi astăzi cu sfinţenie de localnicii de la sate în special, îndeamnă fetele nemăritate să împletească în ajun o coroniţă din flori de sânziene, iar seara s-o arunce peste casă.

Este noaptea care însufleţeşte satele cu ritualuri rămase de veacuri, în care femeile se duc în miez de noapte să culeagă ierburi de leac ce vor servi peste an şi descântecelor bune sau rele. Virtuţile vindecătoare sunt întărite prin ducerea

"Du-te soare, vino lună,/Sânzienele înbună, Să le crească floarea-floare,/galbenă, mirositoare, Fetele să o adune, să le aşeze în 39


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 plantelor la biserică pentru a îndepărta puterile zânelor rele ale pădurilor.

PROZĂ

Tot în această noapte se culege „Apa de stele", roua culeasă din locuri necălcate, fiind învestită cu puteri tainice. Orice obiect impregnat cu preţioasa "Apă de Stele" devine un talisman: este de ajuns să-l laşi în seara de dinainte şi să-l iei dimineaţa, înainte de a-l vedea Soarele.

Nicolae VASILE Să iubim toate animalele! Nu ştiu cum a gândit Dumnezeu legătura dintre om şi animale atunci când lea creat! Poate, le-a creat pe toate la fel şi doar trufia noastră ne face să ne considerăm altfel decât celelalte.

În noaptea dinaintea zilei de Sânziene, zânele zboară sau umblă pe pământ, cântă şi dau rod plantelor şi fertilitate femeilor căsătorite, păsărilor şi animalelor, puteri de vindecare ierburilor, dacă sunt onorate cum se cuvine. Dacă nu, îi pedepsesc pe oamenii care lucrează de ziua lor, pe cei jură strâmb sau au făcut rău semenilor. Din zâne bune devin atunci surorile Ielelor.

Din copilărie aveam o poziţie ambiguă faţă de animale, pe care le împărţeam clar în două categorii, cele domestice şi cele sălbatice, unele cu care trebuia să convieţuiesc şi altele de care trebuia să mă feresc.

Strania poezie a acestei nopţi în care, aşa cum scria Mihail Sadoveanu, „Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stelele şi vânturile", în care timpul este suspendat, iar călătoriile magice devin posibile ca în romanul lui Mircea Eliade, să o petreceți cu drag și voie bună, și cu speranța că din a doua zi viața vi se va schimba în bine. Să nu uitați că omul este rezultatul gândurilor și acțiunilor sale”.

Cele domestice îmi stârneau o furie legată de faptul că trebuiau duse la păscut, adăpate, trebuia avută grijă de ele, sustrăgându-mă astfel de la alte activităţi mai plăcute. Grija animalelor casei intra la categoria ”orice activitate este plăcută până se transformă în muncă”. Aceasta se transformase demult în muncă, în munca noastră a copiilor, părinţii având de făcut alte treburi mai grele. Aveam însă o afecţiune faţă de ele, mai ales că viţeii, iezii, mieii, care erau de obicei fătaţi iarna, îi ţineam o perioadă în casă, până mai creşteau şi se făcea ceva mai cald afară. Deveneau astfel un fel de fraţi ai noştri. Tăiatul păsărilor, mieilor, iezilor sau a porcului de Crăciun a reprezentat o oroare pentru mine şi nu am participat niciodată direct la astfel de evenimente brutale.

40


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 trezeam şi coşmarul înceta. Probabil avea legătură cu frica faţă de aceştia.

Animalele sălbatice intrau la categoria duşmanilor omului, aşa era educaţia pe care o primeam de mici, era orientată spre crearea de ostilitate faţă de ele. Unele ne erau prezentate ca un pericol direct, precum lupul, şarpele, etc., altele întrun mod difuz. Cum această stare de spirit se transmite aproape în toate familiile, mai ales cele de la ţară, copii sunt îndoctrinaţi de mici împotriva animalelor sălbatice. Am trăit o astfel de manifestare, când, fiind cu animalele la păscut, împreună cu mai mulţi copii, ne-am năpustit cu bâtele pe o sărmană broască ţestoasă. Cu toată apărarea renumitei carapace aceasta nu a putut fi salvată de furia unei cete de copii needucaţi. A fost cea mai ruşinoasă acţiune împotriva unui animal pe care am trăit-o în viaţa mea! Şi astăzi, de câte ori îmi revine în minte acel episod, mă revolt împotriva mea, împotriva unei sălbăticii pe care constat că şi eu am avut-o. Această sălbăticie cred că este rodul unei educaţii necorespunzătoare şi nu este înnăscută. Am cunoscut cândva, într-un concediu la mare, un caz cu totul deosebit. Fetiţa unor cunoscuţi, care avea în jur de cinci ani, crescută numai în condiţii de oraş, avea o mare afecţiune faţă de tot felul de animale. Tot timpul avea în mâini râme, broaşte, gândaci, etc., pe care le trata cu o deosebită blândeţe şi lipsă de teamă. Părinţii erau îngroziţi de ideea că prin zonă se găseau şi şerpi, de care în mod declarat, cea mică, spunea că nu se teme şi abia aşteaptă să găsească unul.

Un eveniment important referitor la relaţia cu animalele a fost când în casa familiei mele a apărut un câine. Soţia l-a făcut cadou fiului nostru care se plângea de singurătate. Era un cocker negru de o frumuseţe extraordinară. Avea doar două luni. Dinţii însă îi avea suficient de ascuţiţi, că mi-a lăsat câteva urme pe glezne încă din prima seară când întorcându-mă de la serviciu am dat de el acasă. Ori îl mâncau dinţii care erau în creştere, ori vrea să arate cine este stăpânul încă de la prima întâlnire. Au instincte, ca şi oamenii, pe care, spre deosebire de noi, şi le manifestă deschis, nu caută să se prefacă deloc. Principiul permanentizării unui drept câştigat indiferent de situaţie îl respectă foarte tare şi reacţionează violent dacă cineva nu ţine cont de el. Ca şi cum viaţa nu are voie să meargă decât spre bine! La oameni, acest principiu şi-l-au însuşit sindicatele! Caută un loc al lui, cel mai bun, pe care dacă-l încalci te muşcă, alege un tip de mâncare, şi vrea numai din aceea, vrea plimbări la anumite ore, şi nu când vrei tu, etc. Are în tot ce face o sinceritate pe care o întâlneşti doar la copii mici în perioada întrebărilor ”de ce?” doar că, spre deosebire de oameni, rămâne în acea stare toată viaţa. Te iubeşte sincer, şi arată aceasta, te simte când te doare ceva, şi nu înţeleg de unde ştie, dar te linge sau se întinde exact pe locul care te doare. Este suficient să-l urmăreşti şi uiţi de toate problemele stresante. Când este bolnav sau i se apropie sfârşitul se uită în ochii tăi şi îţi cere sprijinul ca şi cum ar avea adunată în ochii lui trişti toată durerea lumii. Când dispare este ca şi cum ai pierde un membru al familiei. Încearcă să te apropii sufleteşte de un animal şi intri într-o lume cu totul nouă, o

Apropo de şerpi, totdeauna am avut o frică organică faţă de aceştia. Odată, copil fiind, am văzut unul care mi-a tăiat calea pe o potecă pe câmp, prin porumb. Un fior puternic mi-a parcurs instantaneu tot corpul, nu am mai fost bun de nimic vreo câteva zile. Nu ştiu de ce, dar când îmi era frig în somn, visam şerpi, care se târau prin jurul meu în toate direcţiile posibile blocându-mi orice cale de scăpare. Noroc că instinctiv mă 41


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 bune haine ale lor, surâzând stângaci şi jucându-se discret cu şervetul de lângă farfurie. Mulţi dintre ei nu mai ieşiseră la un restaurant din anii tinereţii. Se uitau ferit în toate părţile, atenţi să nu îi vadă cineva şi, totuşi, curioşi nevoie mare. Tresăreau la deschiderea câte unei uşi şi apoi se linişteau fredonând încet, când vreuna dintre melodiile care se auzeau din hol li se părea cunoscută.

lume extraordinară, mult mai sinceră şi mult mai dreaptă. Apoi o să iubeşti toate animalele! După pierderea căţelului am constatat că într-adevăr aşa este, îmi sunt dragi toate! Toate au acea expresie sinceră în ochi. Ulterior, fiind la ţară, unde debarasam o serie de resturi lemnoase de lângă un gard, pentru a face loc unui pui de nuc care răsărise acolo, am avut o experienţă aparte. Spre sfârşitul lucrării, printre frunzele putrede şi cojile de copac uscate rămase pe locul eliberat, a ieşit, târându-se agale, un şarpe. Nu am avut nici o reacţie de teamă. La un moment dat a întors capul spre mine şi, pentru scurt timp, ne-am privit în ochi unul pe celălalt. Avea o privire tristă. Părea să spună ”Ce ai mă cu mine, de ce miai stricat culcuşul, unde o să găsesc altul?”. Am avut sentimentul că am făcut ceva rău! Mă gândeam cum ar fi dacă cineva mi-ar dărâma casa şi nu aş mai avea unde să locuiesc! S-a pierdut uşor prin vie. Nu i-am spus socrului meu care era prin preajmă. Sigur l-ar fi omorât! De atunci nu mai visez şerpi când îmi este frig în somn!

Până s-au adunat cu toţi, noi, copiii am trecut de la o pereche la alta depănând amintiri. Câţiva dintre musafiri erau deja singuri. Perechea lor se pierduse în cea lume, rămasă undeva, în urmă, pe un tărâm de basm spre care aveau să se întoarcă şi ei. Despre morţi vorbeau frumos, cumpătat, plasându-i într-un timp ipotetic, amintinduşi de ei cu drag şi dorindu-i, în acelaşi timp, alături. Parcă se pregăteau, discutând, pentru marea lor întâlnire. Programată pentru un loc anume, aflat sub rezerva tainei. Noi aveam voie să coboram acolo, pentru că le eram apropiaţi, familiari, făceam parte din tinereţea lor îndepărtată, despre care, în ultimii ani, aproape că nu mai avuseseră timp să-şi aducă măcar aminte. Tata şi mama împlineau 50 de ani de căsnicie. Aşa că, după ce trecusem cu familia pe la biserica, într-o încercare ciudată de a reînoda nişte legături ce erau oricum prea vechi pentru a mai sta sub altceva decât sub semnul sfinţeniei, ne-am îndreptat către un restaurant, ca să cinstim cum se cuvine nunta de aur.

Katia NANU

Nu voiam să fim deranjaţi, aşa că am rezervat sala aceea micuţă cu pian întrun colţ, cu acvariul verde plin de peşti exotici şi cu patroana de vârsta sărbătoriţilor, zâmbindu-ne îngăduitor şi tandru tuturor. Îşi pierduse soţul cu câţiva ani în urmă şi privea la bătrânii mei ca la o poveste ce ei îi era refuzată, clipind des din

Asfinţit la furat mireasa Stăteau în jurul mesei. Aşezaţi frumos, pe familii, îmbrăcaţi în cele mai 42


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 acolo unde făcuseră fotografii, pe trepte. Pe masă, exact înaintea lor, trona o vază imensă plină cu garoafe şi trandafiri, iar ei se încălzeau încet de la ţuica bătrână, colorându-se în obraji şi zâmbindu-şi cu îngăduinţă unii altora. Împărtăşeau deja un secret.

gene, ca să-şi ascundă începutul unor lacrimi. Cele câteva familii de prieteni, Virginica, nenea Gicu şi tanti Nuţa, unchiul Vladimir, George şi fiica mea, la vremea aceea, unica nepoată, încercau din răsputeri să anime atmosfera, să îi facă pe cei doi miri să se simtă bine. Naşii, pentru că la o nunta, fie ea şi de aur, trebuie musai să existe şi nişte naşi, stăteau drepţi în capul mesei, aşezaţi cu grijă pe marginea scaunelor, cât să nu cadă de mirare de pe ele. Probabil că abia dacă le venea să creadă că masa care înconjura camera şi farfuriile cu marginea aurită sunt adevărate, că ei sunt naşi şi ceea ce se întâmplă este chiar o nuntă.

Legaseră ceva laolaltă şi se priveau temător ca şi când, bântuiţi de temerile şi neîncrederea oricărui debut. Locuiau uşă în uşă şi, chiar dacă diferenţa de vârstă îi situa în generaţii diferite, o pensionare anticipată şi un şomaj forţat le unise destinele vecine. Când nu eşti în activitate, nu mai contează dacă ai cincizeci sau şaptezeci de ani, te trezeşti deodată de aceeaşi parte a baricadei. Ziua când vine pensia, plata întreţinerii, un împrumut pentru vreo nevoie, meniul zilnic de dulce sau de post, acelaşi medic de familie, toate astea pot face din locuitorii de pe un palier de bloc nişte oameni mai apropiaţi între ei decâ rudele într-o familie.

Cu mulţi ani mai tineri, cei doi se vădiseră oameni de ispravă, dintr-o bucată, gata să-i sprijine la propriu, dacă se împiedicau cumva, pe septuagenarii uimiţi, ca nişte copii de o sărbătoare, atât de emoţionaţi încât nu-şi mai găseau cuvintele pentru cât de puţină conversaţie. Se purtau prevenitor unul cu celălalt ca şi cum s-ar fi aflat din nou la un început de drum. În biserică nu li se mai puseseră pe cap cununiile, dar preotul le citise o slujbă, şi el întretăind tulburarea cu mirarea, binecuvântând deceniile multe în decursul cărora cei doi şezuseră alături în faţa lumii şi a lui Dumnezeu, cu bune şi rele ale lor, clădind o casă, aducând pe lume copii şi îmbătrânind treptat împreună, alături de lumea din bloc, de trecătorii din oraş şi de o ţară întreagă.

Aşa se găsiseră şi naşii cu finii ajunşi acum la sărbătoarea unei nunţi de aur. Stingheri şi tandri, cei patru îşi făceau şoptit confidenţe, îndemnându-se să treacă peste emoţiile momentului şi ciocnind împreună de sănătate. Mama îi arăta mândră naşei verigheta din aur, lângă care tata adăugase şi o brăţară micuţă, subţire, care-i strălucea discret la încheitura mâinii. Puşa asculta răbdătoare, repetând apoi fraza pentru tanti Nuţa, care nu mai auzea bine, dar voia, ca de obicei, să afle tot. Nenea Gicu, timid şi desenat subţire numai din linii curbe, de porţelan chinezesc, zâmbea privind visător undeva prin peretele ornat cu natură moartă în ramă aurie. Florentina stătea cu ochii ţintă pe copilul ei, aşezat în celălalt colţ de masă, gata să-i citească pe buze ce spune.

Cei doi miri cu naşii lor stăteau în capul mesei, sorbind doar din când în când uşor, cu degetul ridicat, din paharul cu ţuică de prună. Erau încă, toţi patru, sub impresia cuvintelor frumoase rostite de preot, a mormanului de flori şi a frigului aspru care le colorase obrajii la ieşirea din biserică,

Chiar dacă acesta era deja om la casa lui, trecut bine de prima tinereţe, maternitatea ei septuagenară, descoperită 43


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 târziu, întoarsă ca un pahar cu gura în jos, o făcea să-şi reclame drepturile cu care te prezinţi mai curând unui copil decât unui bărbat, în cele mai ciudate şi mai neaşteptate momente. Acum voia să ştie dacă fiul ei se simte bine, ce a făcut de dimineaţă până în momentul intrarii în restaurant, pe ore, cu detalii, cât mai repede. Nerăbdătoare, arunca întrebările una după alta, pe deasupra capetelor noastre, fără să asculte, de fapt, răspunsul.

glasul li se potrivea la unison. Când au terminat, nu le mai venea să se aşeze, aşa că am ieşit la dans, încet, bătrâneşte, ca să nu speriem pe careva. Mulţi nu mai făcuseră un chef dinainte de revoluţie, câţiva rememorau obsesiv pomenirile din ultimii ani. Vladimir chiar şi-a amintit de Vasilica şi cât de mult îi plăcea ei să danseze. Atmosfera începea să se încălzească, pe masă tronau rânduri-rânduri de bucate şi aromele îmbătătoare ce urcau în abur fierbinte se insinuau printre valuri de parfum. Era o avalanşă sub care ne clătinam năuci privind către masă, pentru ca imediat să ne regăsim voiciunea, când ne lovea o pală de aer rece dinspre uşa de la intrare, trântită uşor, de fiecare dată când apărea un chelner. Patroana arunca şi ea discret câte o privire în sală, să vadă dacă suntem mulţumiţi, iar dinspre hol melodiile se roteau, matematic programate de un calculator sârguincios.

Nuţa se plângea de cei doi băieţi, de nurori şi de nepoţi, toţi prea ocupaţi ca să vină mai des la ea, prea grăbiţi să-şi trăiască propria viaţă, prea sănătoşi să ştie cum se simt bolile ei într-un trup gârbovit de ani şi durere. Gicu o consola fără cuvinte, bătândo uşurel cu palma peste mâna deformată de un reumatism nemilos. Grijuliu, naşul îi umplea tatei paharul, uitându-se în jur după un sprijin. Ştia cineva ce mai trebuie făcut, după datină, sau după protocol?

Dansul era în toi şi-ar mai fi fost, dacă protagoniştii n-ar fi obosit la fel de repede pe cât se aprindeau. I-am lăsat să meargă singurei până la farfuriile cu supa galbenă, de găină. „Are găluşte!”, am auzit şi, pentru o bună bucată de vreme, nimeni nu a mai spus nimic altceva.

Oare nu era momentul să spună şi el ceva? Era. Aşa că a ridicat paharul şi le-a urat mirilor viaţă lungă împreună şi casă de piatră, o urare pe cât de sinceră, pe atât de naivă. Cât de lungă mai poate fi viaţa unor oameni căsătoriţi deja de cinci decenii şi ce piatră mai poţi pune la temelia unei case ridicate deja în atâta amar de vreme? Clipind printre ridurile desenate simetric în jurul ochilor, tata a lacrimat uşor, ştergându-şi încet cu dosul palmei împăienjenirea de sub pleoape. Mama a surâs şi a ridicat paharul, mascându-şi prin grabă înfiorarea şi unduind zalele micuţe ale brăţării de aur de la mână. Toată lumea a început să se ridice în picioare încercând să cânte „Mulţi ani trăiască”.

Făceam ocolul scaunelor dimprejurul meselor puse în formă de U, vorbeam cu toată lumea sau dansam cu tata, atentă să nu mă mişc prea repede. Dansa concentrat, fără să vorbească, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu greşească paşii. Era atât de emoţionat încât uita ce trebuie să facă atunci când se termina melodia şi îl conduceam înapoi la locul lui. Atunci lua paharul şi îl dădea peste cap. Îmi era frică să nu se ameţească şi îl rugasem pe Sorin să pună cât mai multă apă în vin. Uitam că era vinul tatei, făcut de mâinile lui şi că el îl bea precum apa, de o viaţă şi mai bine, un vin alb-gălbui, uleios,

Ca şi cântecul, ridicarea de la masa festivă s-a produs cu încetinitorul. Câteva dintre oasele bătrâne se auzeau scârţâind. Abia la refren, toţi erau în picioare, iar 44


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 pereche frumoasă, el masiv, aproape uriaş faţă de ea, micuţă, delicată, cu părul cărunt tuns scurt, băieţeşte. Nu era fragilă, dar părea aşa, privită dintr-o parte, cum stătea, cu un cap mai jos decât creştetul lui tuns milităreşte. Cu mustaţa înspicată, căruntă şi tâmplele la fel, cu abdomenul bombat şi umerii încă viguroşi, tata se credea în uniforma de armată. Acum, costumul gri cădea pe el într-un fel străin, care îi dădea un aer ciudat, de îndepărtare. Parcă plutea prin fumul de ţigară, greoi şi plumburiu în costumul nou, de lână.

şi care primea greu apa, încorporându-o încet în adâncurile lui ca pe o povară… Sorin privea prin pahar şi surâsul lui bun înota, întinzându-se şi unduind în spatele tatei. Naşii se hotărâseră şi ei să danseze şi se învârteau mulţumiţi în cercuri mici, lângă pian. Era din ce în ce mai cald, Mioara îşi schimbase de două ori bluza, eu ieşisem afară să mă răcoresc şi Vladimir, fără haină, dansa cu mama, strângând-o drăgăstos la piept. Ochii lor bătrâni şi albaştri erau întredeschişi la fel. M-am trezit întrebândumă de când cei doi fraţi nu mai dansaseră aşa, de la nunta cui, de la botezul cui. În ultima vreme familia, altă dată adunată buluc la bucurii cu cântec şi mese nesfârşite, se mai întâlnea la câte o înmormântare sau la o pomană. Iar acum, când la nunta asta de aur, ideea mea, nevoia de bucurie şi ospăţ îi adusese pe câţiva dintre ei din nou aproape, împrejur plutea nu numai amintirea petrecerilor de odinioară, ci şi clopotul spart de la plecarea celor pierduţi.

Mă uitam la civilul care dansa atent cu mama mea şi mă întrebam unde l-am mai văzut, glumind trist cu mine şi repetându-mi că mai am încă timp să aflu ceva despre el, aşa cum făceam de aproape cinci decenii de trai comun. Mi se părea că tot pe mama o ştiu mai bine. Cu ea împărţisem o bună bucată din viaţă secrete mari şi mici, plus o înverşunare copilărească împotriva tatei şi a opiniilor lui cazone. Târziu am înţeles că fiecare om are limitele lui. Şi că ele pot fi, odată şi odată, acceptate. Am înţeles că dragostea mea pentru ei, viscerală şi sălbatecă, se va potoli cândva într-un sentiment uniform, aşezat, despre care să pot povesti cui mă întreaba fără prea multe eforturi.

O clipă i-am şi văzut aşezaţi în jurul mesei, pe Vasilica şi pe Dani, pe nenea Aurel şi pe bunicii mei, cu toţii suspendaţi în aceeaşi vârstă, ajunşi să fie de-un leat… Încă erau în număr mai mic decât cei aşezaţi frumos în jurul mesei, dar zâmbetul lor împietrit mă avertiza. Păreau convinşi că vor fi mai mulţi… Însă părinţii mei erau vii, frumoşi şi din nou aproape tineri, cu roşul din obraji strălucind în lumina puţină din restaurant, uitându-şi pentru câteva ore vârsta şi neputinţele ei. Dansau, în sfârşit, şi ei împreună, demodat şi tandru, ca în urmă cu cincizeci de ani. Tata o susţinea discret pe mama, uitându-se în jos către ea şi zâmbind ştrengăreşte.

Dar era altfel. Pentru cei doi bătrânei de acum aveam o pornire de iubire năvalnică, pasională, care mă amuţea şi îmi umplea ochii de lacrimi. Îi iubeam ca pe copii mei şi îi simţeam neajutoraţi, sub aripa mea, cu toate bolile lor, cu medicamentele lor compensate, cu teama de spital şi de moarte, cu neputinţa de a mai umbla singuri cu maşina şi de a înţelege cu cine să voteze şi cu cine nu. Îmi erau dragi, tocmai pentru că viaţa le-o luase pe dinainte, îi întorsese într-un soi de adolescenţă târzie, în care uimirile şi revoltele lor erau în egală măsură nenumărate şi neputincioase. Mă aşteptau la

Ea mărunţea din buze, numărând probabil paşii ca să nu greşească şi se lăsa visătoare pe braţul lui drept. Făceau o 45


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 lumânări aprinse încălzeau aerul în jurul lui. Scrisă mare, cu frişcă, exact în mijloc, trona cifra 50. Scaunele au scârţâit din nou, prelung, mesenii s-au ridicat în picioare şi toată lumea a început să cânte „Mulţi ani trăiască!” Lumina s-a aprins şi ochii s-au îndreptat către locurile din mijloc, rezervate mirilor. Tata clipea des cu ochii umezi. Avea în mâna dreaptă paharul plin, iar cu stânga se ţinea precaut de marginea scaunului. Mustaţa îi tremura uşor între zâmbet şi nedumerire. Petrică ridica şi el paharul cântând în rând cu ceilalţi. Soţia lui, Puşa, stătea lângă un scaun gol. Farfuria mamei era încă plină şi geanta ei atârna de marginea scaunului. Mi-am adus aminte că o lăsasem între George şi Vladimir şi am întors capul să văd ce face.

balcon când spuneam că vin cu câte o ora înainte şi eu aveam din ce în ce mai puţin timp să trec pe la ei. Se temeau să dea telefon dimineaţa, să nu mă trezească din somn, nu veneau la mine, să nu mă deranjeze… Îi priveam cum dansau conştiincios, grijulii să nu mă facă de ruşine, aproape prea emoţionaţi, ca să realizeze exact ce li se întâmplă, nedezmeticiţi din fericirea că îşi sărbătoresc cei cincizeci de ani de căsnicie la restaurant. Se simţeau oficial la „local”, ei, care o viaţă îşi trăiseră sărbătorile în casă, alergând între sufragerie şi cuptor, spălând vasele între două feluri şi cărând sticlele de vin de pe balcon. M-am ridicat să fac poze, apoi am trecut aparatul în mâna altcuiva pentru a mă fotografia şi eu alături de ei.

Dar între fraţii ei nu stătea nimeni. Cei doi erau în picioare, umăr lângă umăr, cântând. Unde o fi mama?, m-am întrebat rotind privirea prin încăpere şi negăsind-o nicăieri. N-o văzusem ieşind şi n-am mai avut răbdare să aştept finalul cântecului, mam întors către Mioara să aflu dacă ştie ceva. Tata părea şi el nelămurit şi o căuta deja cu privirea, dar cânta mai departe conştiincios. Mâna i se mutase de pe spătarul scaunului pe masă şi pipăia cu degete nesigure tocul de la ochelari. Înainte ca vocile să se stingă, reuşise să scoată ochelarii şi să pună grijuliu paharul pe masă. Acum şi-i îndesa pe rădăcina nasului clipind miop pe după lentile şi cercetând amuzat prin toate colţurile după cea pe care nu o pierduse în jumătate de secol nici o singură clipă. Unul dintre fraţii mamei şi Petrică sau oferit imediat să-l ajute să caute mireasa. Părea că nimeni nu ştie nimic, aşa că m-am îndreptat către uşă, convinsă că n-am observat-o pe mama ieşind. Nu era pe hol, nici la toaletă, patroana nu înţelegea ce vreau, iar chelnerii m-au întrebat dacă lipseşte ceva la masă. Mi-am strâns între umeri un frison de panică şi am reintrat în

Patroana, tocmai îşi băga din nou nasul prin uşă cercetând masa, să vadă ce mai lipseşte. Se pregătea să aducă tortul. În spatele ei, doi chelneri aşteptau răbdători să li se spună ce mai au de făcut. Tata a oftat bătrîneşte şi s-a aşezat lângă naşul Petrică, să se odihnească. Mama s-a îndreptat către alt colţ de masă, aşezându-se între George şi Vladimir. Fraţii ei veniseră din celălalt capăt de ţară, aşa că aveau o grămadă de povestit. Eu cu Mioara şi băieţii ne-am aşezat la discuţii. Făceam planuri pentru viitorul familiei lărgite. Sora mea aştepta un copil… Câteva minute bune fiecare şi-a văzut de treaba lui şi numai muzica din hol mai încerca să acopere zumzetul voios din jurul mesei. Din când în când, câte o furculiţă se mai lovea de marginea farfuriei, o sticlă se întâlnea cu buza paharului. Destul de multe mâini tremurau sub povara anilor… Voci întretăiate, gene tremurânde şi câte un râs vesel, neaşteptat, amintire zglobie a tinereţii de odinioară. Când au adus tortul lumina a fost stinsă. Era aşezat frumos pe o măsuţă şi 46


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 separeu. Vacarmul încetase. Toţi ochii s-au repezit către mine aşteptând o veste. Nu o găsiseră. Tata stătea stingher în mijlocul ringului de dans, cu paharul în mâna dreaptă şi cu ochelarii pe nas. În dosul lentilelor groase, ochii înceţoşaţi de cataractă se dilatau ca sub lupa unei lacrimi uriaşe.

mare parte din curtea casei noastre. Genele sale lungi de raze, strecurându-se direct sub genele mele scurte, iscă o lacrimă în ochii mei încă somnoroşi şi sensibili la lumină. Doamne, cum se mai bucură păsărelele de lumina blândă şi caldă a soarelui. Mama iese preocupată de la demisol, unde aveam rânduită bucătăria pe perioada de vară. Uşa bucătăriei dă în şopron, iar în stânga uşii se află suportul pe care avem ligheanul cu apă în care ne spălăm pe mâini şi pe faţă. Ea pune în lighean apă curată, iar pe suportul din dreapta oglinzii prosopul alb ca neaua. În limpezimea apei străluceşte un bănuţ şi se leagănă aproape imperceptibil un ou roşu. - Vino drăguţo şi te spală, să fii frumoasă şi roşie ca oul şi căutată ca banul. Era spălatul ritual al dimineţii de Paşti moştenit nu se ştie de la care străbunică. Grăbeşte-te, mă îndeamnă mama, că se apropie timpul să ne îmbrăcăm pentru slujbă ! - Bine, bine... vin chiar acum. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nu peste multă vreme, părăseam camera gătită şi ea de sărbătoare cu perne şi cuverturi înflorate, unde mama avea pregătite pe un cuier hainele pe care fiecare din noi, urma să ne îmbrăcăm. Mama mai zăbovi la demisol, căutând într-o cutie câte un bănuţ pentru biserică. Aşteptând-o în curtea casei, gătită în hainele cele noi, ţineam în mână un fir de maghiran pentru mine şi două frunze de muşcată creaţă, frumos mirositoare pentru mama, luate în treacăt din ghivecele de pe pervazul ferestrei. Era parfumul natural pe care oamenii vremii îl luau cu ei în fiecare sărbătoare, flăcăii la pălărie, femeile şi fetele în mână, şi nu numai la liturghie, ci şi la hora satului sau în alte locuri unde aveau să se adune în asemenea zile. În cele câteva clipe de aşteptare priveam fără ţintă în jur,

Privirea îi înota în apa unui plâns bătrânesc, neputincios şi trist. Cineva, dintrun colţ de memorie a nunţilor striga cu voce piţigăiată. „Cât dai să-ţi spun că s-a furat mireasa?” Vladimir râdea cu gura până la urechi şi mângâia uşor faţa de masă în dreptul lui, acolo unde, sub faldurile bogate, ghemuită, se ascundea mama. Tresărind uşor, ca trezit dintr-un vis, tata s-a întors către George, el strigase, întrebând umil: „Ce să-ţi dau?” Şi a adăugat apoi grăbit, ca să înţeleagă toată lumea cât mai bine: „Că dau oricât. Numai să mi-o daţi înapoi… Cine se mai uită acum la mine?”

RAVECA VLAŞIN

Lumina învierii E dimineaţă ! De abia am deschis ochii după somnul scurt, din noaptea de Înviere. De afară răzbat glasuri dulci de păsărele, trezite de primele raze ale soarelui. Parcă aş vrea să mai moţăi puţin în aşternut, dar veselia păsăretului mă cheamă... şi ies în prag. Păsările de curte adunate pe lângă jgheabul cu mâncare ciugulesc ultimele grăunţe. În corcoduş un stol de piţigoi gureşi se zbenguie printre ramurile care au prins a înfrunzi. Soarele, cocoţat parcă pe casa vecinilor, învăluie cu lumina sa blândă o 47


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 cămăşuţe cusute cu motive şi împodobite cu danteluţe la gulere, la mâneci şi la poale intrară voioşi în curte, rostind răspicat de cum ajunseră în prag: - Hristos a înviat, de păcate ne-a iertat, sufletul ne-a luminat ! - Mamă, lasă-mă pe mine să le dau câte un ou roşu şi câte o turtiţă ! Mama încuviinţă cu un zâmbet duios, murmurând: - Doamne cât sunteţi de frumoşi, să aveţi sănătate, dragilor. Copiii zâmbiră larg luându-şi rămas bun cu urări de: - Sărbători fericite ! În uliţă se întâlniră cu alt copil. - Fane, vii cu noi ? - Nu, că merg acasă ! - Ne arăţi şi nouă ce ouă ai primit ? - Dacă-mi arăta-ţi şi voi ! - Sigur, uite ! - Roşii, verzi, galbene... - Tu ai şi unul albastru,... frumoase ! Acum plec, zise Fane. Mă aşteaptă mama ! Sărbători fericite ! - Sărbători fericite, Fane ! - Mergem şi noi acasă, zise cel mai mititel uitându-se la celălalt. Dar probabil neatent se împiedică de o piatră şi căzu peste trăistuţa cu ouă şi turtiţe. - No, vezi ce-ai făcut ?!... Acum tu nu mai ai nimic ! Îl muştrului cel mai măricel. Mititelul începu să plângă. - Lasă şi tu acuma nu plânge, că îţi dau un ou de la mine ! îl îmbună băieţelul cel mare. Martoră fără voie la amărăciunea celui mic, am luat repede două ouă şi două turtiţe şi am ieşit în drum. Stăteau locului privind cu amărăciune fărâmiturile din trăistuţă. - Lică, nu mai plânge, îi spun, uite două ouă şi două turtiţe ! Ia ţineţi-le voi în mână puţin. I-am luat trăistuţa şi am scuturat-o lângă gardul cu pruni şi sălcii de fărâmiturile rezultate în urma căzăturii.

curtea casei măturată proaspăt şi desenată cu semicercuri de apă, de către tata, imediat după ce adăpase animalele de dimineaţă... Totul mi se părea învăluit într-o lumină vie, de o limpezime neobişnuită, pe care n-o mai observasem niciodată până acum. Sufletul mi se umplu de o bucurie inexplicabilă, spiritul sărbătorii învăluindu-mă pe dinafară şi pe dinăuntru cu o forţă nemaiîntâlnită. La apariţia mamei nu-mi pot reprima o exclamaţie de uimire: - Ce lumină blândă şi limpede învăluie totul în jur ! - Da, e o zi minunată, răspunse mama, în timp ce-mi strecura bănuţul în mână, iar eu îi treceam frunzuliţele parfumate. - Mergem zise mama, când şi tata îşi făcu apariţia în hainele cele noi. Înainte să deschidă portiţa de la curte, mama ne mai măsură o dată din cap până în picioare, să vadă dacă îmbrăcămintea ne este în ordine. Într-o atmosferă de pioşenie, fără prea multe vorbe, am străbătut drumul şi am intrat în biserică închinându-ne după ritualul obişnuit. Lumina aceea nu mă părăsi nici pe timpul slujbei veghindu-mi parcă ruga. Imediat după slujbă, copiii mai mititei dotaţi cu câte o mică trăistuţă cu baierul în diagonală peste umăr, porneau pe la vecini şi pe la rudele apropiate după ouă roşii şi după turtiţe. Vreme de o oră-două, frumoşi şi sprinteni, ca nişte albinuţe care au trecut din floare în floare, se întorceau bucuroşi acasă cu trei-patru ouă şi câteva turtiţe. Eu nu mai mergeam. Eram deja în clasa a treia. Nici anul trecut nu am fost decât la bunica şi la naşa, pentru că eram înăltuţă şi nu se făcea să mergi cu mititeii în pcez. Aşa se numea obiceiul locului. Îmi plăcea să-i privesc pe cei mici cum fremătau trecând pe drum, intrând bucuroşi pe portiţele curţilor lăsate întredeschise. Doi copilaşi din vecini, cât doi bondari, îmbrăcaţi în straie populare albe, cu 48


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 cu lăcomie, înlănţuindu-mă silit, cu o îmbrăţişare vrăjmaşă, ostilă. Vreme de câteva ceasuri bune am auzit ecoul universului supărat pe noi, tânguindu-se neîncetat într-un reproş inefabil, dăruind lumii plânsetul propriului său suflet.

Apoi i-am pus ouăle şi turtiţele în locul fărâmiturilor. Cu ochii scăldaţi în lacrimi micuţul zâmbi. Mulţumindu-mi, copiii se îndepărtară voioşi. În urma lor un stol de păsărele gureşe veniră degrabă să ciugulească fărâmiturile de pe marginea drumului... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Mi-am reamintit povestea vizionând o expoziţie de tablouri alcătuite din coji de ouă pictate cu pasiune, migală şi măiestrie de un pictor al cărui nume îmi scapă acum din păcate. Imaginile din expoziţie şi întâmplările din frageda mea copilărie, se amestecă într-un mod inexplicabil, deşi legătura dintre ele o constituie doar cojile de ouă, pe care un suflet sensibil şi neliniştit de artist a ştiut atât de minunat să le convertească în artă, impresionându-mi retina şi sufletul cu gingăşia unei altfel de raze, răsfrântă şi ea tot din miracolul vieţii.

Apoi, scuturându-şi mantia îmbufnării, şi-a redus jalea până la o muţenie desăvârşită şi, oprindu-se deodată, a lăsat locul unei silenţiozităţi perfecte de puteai simţi şi sfinţii revenind printre noi. Somnul nu mi-a dat târcoale în acea noapte, iar după torentele zbuciumate, spre dimineaţă, am mai aşteptat ceva vreme până să ies din chilie, fiindcă nu eram sigură dacă vuietul aprig nu se va răzgândi şi nu se va răzbuna pe mine pentru că am avut curajul să-l cercetez. Cu o uşoară teamă la început şi păşind atent pe pământul rece, m-am încurajat singură în cele din urmă şi am ridicat cu încântare privirea spre cer, să-l salut, să-l simt şi să-l respir într-o veneraţie ocultată, într-o admiraţie mută şi un respect sublim interior: natură sacră, fiică a lui Dumnezeu, eşti înălţătoare!

CRISTEA AURORA

Curtea interioară a mânăstirii era transformată într-un spaţiu dumnezeiesc, iar ritualul evlavios de dimineaţă efectuat de preoţii acestui aşezământ îmi suscitau furnicături sacre a căror forţă o resimţeam din plin. Senzaţia de beatitudine, de mulţumire spirituală şi vizuală m-a pietrificat pentru câteva secunde şi mi s-a părut că am atins culmile Raiului, că rugăciunea a devenit soră cu natura, încolăcindu-se, completându-se, ridicânduse laolaltă spre poarta deschisă a Paradisului.

Regatul divin al Horaiţei Ploua cu găleata când am ajuns la Mânăstirea Horaiţa, după un drum lung, istovitor şi plin de peripeţii. Vederea îmi era înceţoşată de picăturile repezi ce-mi alunecau aproape cu furie pe faţă, iar vântul puternic mi le împrăştia până spre colţurile ochilor. Noaptea măreaţă îşi spunea cuvântul şi am avut sentimentul că forţa naturii este mai aprigă aici decât oriunde în altă parte. Câinii urlau în cor cu aerul rece ce sufla printre crengi, iar noroiul mă afunda tot mai mult spre lăuntrul lui înghiţindu-mi gleznele

De jur împrejur, falnice şi somptuoase, vârfurile munţilor înţepau cu gingăşie, din loc în loc, mantia cerească, ca o cupolă de 49


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 culorile june ale primăverii îşi tricotau bucuroase asortările împachetate în dantescul anotimpului.

circ răsturnată. Verdele crud se împletea filigranat în sute de nuanţe comprehensive, iar pământul respira liniştit, primind cu bucurie adevăratul festin ce-l onora. Mireasma brazilor îmi gâdila nările şi-mi răscolea plămânii cu preţioasa lor puritate, iar soarele jucâuş îmi zâmbea ştrengăreşte, pitindu-se din când în când după vreo turlă.

M-am întrebat atunci cu pietate ce am făcut în lumea asta să merit o asemenea chemare, ce forţe nevăzute m-au împrejmuit şi m-au ridicat în văzduh, îmbătându-mă de fericire? Iar cerul, ghicindu-mi parcă gândul precar, îmi zâmbi îngăduitor şi-mi trimise o rază de soare ce-mi gâdilă retina. Am înţeles atunci răspunsul lui şi i-am surâs cu o plăcere unică. Am asemuit acest spectacol al micii mele lumi cu un dar divin, ca o binecuvântare asupră-mi, că am suportat în tăcere anterioara mânie dezlănţuită, am plecat smerită capul şi, rotindu-mă uşor către răsărit, locul de naştere al adevăratei spiritualităţi, am şoptit cu evlavie şi recunoştinţă: Mulţumesc!

Dansul delicat al crengilor de brad şi-a împreunat mâinile invitând cerul la sărbătoare, iar el, cu o binecuvântată dăruire, i-a dat curs satisfăcut, oferind lumii fără perfidie comoara sa nelimitată de frumuseţe, poftindu-mă cu mărinimie şi pe mine să fac parte din mişcarea lor cadenţată. Am văzut firul ierbii care, într-o bucurie fără margini, se înălţa neastâmpărat către spaţiul infinit, acum atât de senin de parcă aşa ar fi fost o eternitate, am experimentat parfumul suav al florilor care mă cuprindea şi mă-nălţa într-o euforie mistică, plină de mister, am simţit Duhul cel Sfânt cuprinzându-mi inima şi confesându-mi-se subtil ca într-o profundă relaţie filială, iar extazul solemn l-am experimentat pe propria-mi piele.

ADRIAN NICOLAE POPESCU

Strălucirea de diamant a norilor, venea şi ea să reflecte prin neprihănire, tabloul fără seamăn ce încremenise într-o frumuseţe ireală, completând cu măiestrie gravura celestă realizată de Creator. Cupola cerească, acum pictată de albul imaculat al cristalelor de gheaţă, îşi inunda bogăţia când cu forme geometrice asimetrice, când cu picturi iscusite ce aproape că luau forma sanctificaţilor locului.

Dragoste împletită în cozi Deschise ochii brusc... trezit fiind din frântura de odihnă de scârţâitul puternic al roţilor. Se uită pe geam, dezorientat, neştiind de ce se oprise trenul. Chipul familiar al femeii de pe peron care îl recunoscuse şi îi făcu din mână îi dădu de înţeles că trebuia să-şi ia geamantanul şi să coboare, fără să stea prea mult pe gânduri. Se uită înspre clădirea gării căutând cu privirea tăblia albastră ce indica numele staţiei, însă din lupta cu intemperiile rugina ieşise

Decorul fastuos şi ireal m-a fascinat până la adoraţie, l-am simţit, l-am atins şi lam rugat în tăcere să rămână în vecie ţintuit într-un eden fără sfârşit. Cuvintele s-au temut, şi-au pierdut din fermitate şi s-au estompat în emoţie mută, dăruindu-mi fericite clipa de aur a imaginii încremenitentr-o natură supremă, desăvârşită, iar 50


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 învingătoare ajutătoare.

şi

anihilase

orice

proaspăt cosit. Era acelaşi miros neschimbat care-i fascina dimineţile răcoroase când ducea la păscut mieii pe islazul de la marginea satului; în drumul său răvăşind cu picioarele desculţe otava neîntoarsă de pe pajişti.

literă

Ce faci, ţi s-a făcut dor de locurile noastre?...îl întrebă femeia, oferindu-i indirect şi un răspuns la căutările sale. Ai reuşit şi ai venit să te bucuri de vară? Tare te mai aşteaptau! Sănătate multă, trebuie să mă urc că acuş pleacă!

Bună dimineaţa…tot aşa cu noaptean cap? Bătrâna se opri din treburi, lăsă jos găleata cu grăunţe şi se îndreptă înspre bărbatul care-i dăduse bineţe. Chiar dacă vederea o mai lăsase odată cu trecerea anilor, descoperi aceeaşi voce veselă ce-i umplea odinioară curtea şi, plină de emoţie, reuşi să-şi exteriorizeze bucuria sufletului:

Se linişti…Din vorbele femeii îşi dădu seama că ajunsese unde trebuia…Nu mai trecuse pe acolo de ani buni…îşi amintea umbra şi foşnetul plopilor înalţi care îşi scuturau frunzele în vântul toamnei peste şinele perfect paralele ce se pierdeau unindu-se punctiform la orizont. Îşi promisese că după ce va da examenul de admitere la facultate, îşi va desfăta binemeritata vacanţă cu liniştea copiăriei. Le dăduse şi lor vestea cea mare…îi sunase la telefon cu două zile înainte, spunându-le că o să popsească la ei cât pentru tot restul vacanţelor în care nu-şi găsise momentul potrivit de a-i bucura cu câteva clipe de revedere. Efortul şi sacrificiile făcute fuseseră încununate de succes; era al doilea pe listă…ceea ce însemna că intrase şi la bursă.

Dumitre, hai, vino repede…a ajuns! Cât te-am aşteptat…spuse ea cu lacrimi în ochi, ridicându-se uşor pe vârfuri ca să-l poată săruta pe creştet…Ai mers bine? Hai să mănânci ceva, că a fost drum lung… A fost bine, mulţumesc…numai că oboseala adunată m-a cam biruit…Nu mi-e foame încă. Vreau numai să mă întind puţin pe patul din cas’ cea mare; pe salteaua umplută cu paie…mai este acolo? Cum nu? Crezi că m-a lăsat să-l schimb? Nu ştii cum zice el…„patul ăsta este sănătate curată”? Când a auzit că vii, a umplut-o din nou, cu paie de la grâul de vara trecută…aşa ca pentru tine; ştia că o să vrei să-ţi linişteşti trupul de lungul ei!

Poavara bătrâneţii lor se transformă în fericire şi, bătând la porţile vecinilor, cu o simplitate a vorbelor specifică celor cu palmele crăpate de coada sapei le dădura de veste tuturor că le-a „reuşit” nepotul. Se dumiri într-un sfârşit şi o recunoscu…da, era vecina de peste gard din livada căreia, cu ani în urmă, către seară îşi umplea căciula cu pere roşii şi zemoase. Se descălţă, legându-şi şireturile de la pantofi unele de celelalte, atârnându-i apoi de-o parte şi de alta a gâtului. Îşi suflecă pantalonii, apucă geamantanul de mâner şi porni prin roua zorilor către amintirile încă nerăscolite. Respira adânc, încercând prin fiecare suflare să-şi armonizeze fiinţa cu mirosul de fân

Ia te uită, a venit în sat un profesor tânăr…zise râzând bătrânul, ducând în spate o sarcină cu lucernă. Se vede că eşti ostenit…spuse el lăsând-o jos şi trăgându-şi sufletul. Nu vrei să te odihneşti şi mai apoi să le depănăm pe tihnă? Aşa mă gândeam şi eu…numai că profesorul de care pomeneai încă n-a venit. De-abia am intrat la „şcoala de profesori”. 51


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Ieri…dimineaţă pe la şapte, îl repoziţionă temporal bătrâna, strămutând totodată îngrijorarea pe faţa proaspătului student la litere. Începu să-şi mişte controlat fiecare parte a corpului, căutând să vadă dacă revigorarea sa se finalizase în totalitate, ca şi individ sau doar segmentar, unele elemente ale trupului rămânând corigente la odihnă pentru zilele următoare. Singura care se opunea armoniei depline, încercând să foarfece firavul echilibru format între om şi minunile simple – foamea, îşi cerea şi ea drepturile cuvenite. Sunt lihnit…mănânc orice! Omogenizându-se cu dorinţele şi aşteptările lui, bătrâna dădu ştergarul deoparte, dezvelindu-i pofta: mămăliga caldă pe care, cu o bucată de aţă groasă o tăie bucăţi egale şi două cepe verzi, de-o parte şi de cealaltă a unei farfurii plină cu ciorbă fierbinte, dreasă cu smântână, aşa cum numai ea ştia să facă. O cană cu apă, smulsă din răcoarea adâncimii de peste douăzeci de metri a fântânii cu pereţi zidiţi din lespezi de râu se dovedi a fi încununarea unui festin devenit ligand al unor trăiri instense şi profunde, distanţate în timp.

Trebuie să curgă multă cerneală până voi ajunge la capătul drumului… Ehee, trece vremea…eu am simţit asta deja pe spinarea mea…Da’ hai, întindete în „patul cu somn”, cum îi spuneai mai demult…şi când vei vrea tu să fie dimineaţă…atunci să fie. Păşi în odaie, descoperind cu drag aceeaşi dimensiune a timpului pe care o părăsise cu ani în urmă. Aceleaşi covoare cu motive naţionale de pe pereţii proaspăt văruiţi, aceleaşi ştergare de deasupra icoanelor, acelaşi tablou cu multe fotografii alb-negru suprapuse lângă poliţa pe care se aflau înşirate farfuriile cele bune pentru hram. Trăia cu toată făptura sa acea veşnicie născută la sat. Se aşeză pe patul care îşi merita pe deplin numele dat în copilărie; salteaua cea nouă scufundându-l într-o linişte binecuvântată, dincolo de graniţa viselor. O bătaie scurtă în bătrâna uşă verde din scânduri groase, cu balamale vopsite în negru şi cu zăvor lustruit de nenumăratele perindări peste prag îi dădu de ştire că e momentul să se ridice. Deschise ochii pe rând, ascunzându-se printre ultimele clipe de tihnă, primită drept răsplată pentru sârguinţa sa, iar în drumul său spre dezmeticire zări la capătul patului chipul îngrijorat al femeii. M-ai speriat…am crezut că ai păţit ceva! Ce să fi păţit? Doar să fi căzut din pat…îi răspunse el zâmbind. Nu te-ai mai trezit de când ai venit... Ridică capul de pe pernă şi se uită la ceasul din vitrină. Acelaşi ceas pe care învăţase regulile de bază ale scurgerii timpului, disecate în ace mici şi mari, ore şi minute. Păi, e ora unsprezece, eu am ajuns dimineaţă pe la şapte…am dormit cam patru ceasuri…Colegi de-ai mei moţăiau mai mult ca mine în bancă…

Ridică ochii şi făcu semnul crucii, mulţumind cerului că i se împliniseră gândurile. Trase zăvorul de la poartă şi păşi pe uliţă, îndreptându-se către locurile cărora odinioară le recunoştea şi frunzele căzute peste noapte. Fără să-l zorească nimeni din urmă, îşi propusese să refacă una din minunatele zile de altădat’… Urcă dealul Osoiului, către plantaţia de salcâmi, amintindu-şi că într-o după amiază de duminică, şezând pe prispa casei femeia îi povestea cum în urmă cu jumătate de veac săpau cu hârleţul găuri pentru puiet. Tatăl lui avea pe atunci nouă luni; iar ca să nu piardă timp, îl legase strâns la pieptul ei într-un tulpan. Fuseseră mobilizaţi toţi oamenii la plantat de salcâmi; dealul – un 52


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 ieşea în vremi de poveste balaurul cu şapte capete omorât mai apoi de voinicul Prâslea. Când iarna îşi ascuţea colţii Bobotezei, balta îngheţată devenea un veritabil patinoar natural; scara de mărimi fiind mult dimensiontă la acea vreme, asemeni povestirilor vânătoreşti. Dintr-o bucată de lemn bine căntuită îşi confecţionau şine la patinele improvizate, adaptate perioadei cu pâinea pe cartelă. Ghetele artistice erau foşti papuci ai lor sau ai părinţilor, care îşi îndepliniseră misiunea şi care erau aruncaţi în poduri acoperiţi de praf în diferite cutii din carton, apreciate gustativ de rozătoare. Cu astfel de improvizaţii, născute din imaginaţia vârstei îşi ocupau timpul până spre seară, atunci când degetele de la picioare făceau cunoştinţă, în sfârşit, cu limita inferioară a îngheţului.

preistoric fund de mare dădea semne că voia să pornească către sat. Mutaseră şi biserica din lemn din vârf pentru a nu fi înghiţită de nisipul alunecos. Se formase o mică grotă pe care localnicii o numiseră „moara de nisip” şi de unde îşi luau materialul necesar pentru construcţii. Închise ochii şi îşi revăzu tovarăşii împreună cu care-şi petrecea timpul. Rememora clipele când, prin rotaţie se rânduiau ca unul din ei să păzească toate oile, în timp ce ceilalţi mergeau să scormonească în moară, motivaţi de speranţa că într-o zi vor găsi acel schelet de dinozaur care avea să-i scoată din anonimat. În vârful unui copac mai înalt şi destul de solid îşi construiseră o căsuţă, unde intenţionau să mănânce mâncarea adusă de acasă. Tot aici îşi propuseseră să se odihnească şi să doarmă atunci când lucrul devenea istovitor. Pentru asemenea construcţie rupseseră chiar şi scânduri din gardurile vecinilor, acolo unde li se părea lor că erau prea des bătute; refoloseau până şi cuiele strâmbe, îndreptându-le între doi bolovani mari, uneori nimerind din greşeală şi degetele de la mâini. Bucuria revederii după ani a unei bârne prin care era susţinută măreaţa construcţie îi strecură o lacrimă printre pleoape.

Poteca de la marginea pârâului îi aştepata şi ea paşii. Se învăţase cu ei vară de vară, cu mersul tiptil atunci când, se apropia de plisă cu undiţa în mână, cu speranţa că va vedea pluta dispărând brusc sub apă. Susurul apei îi dezvăluise toate secretele; ştia fiecare loc unde se puteau ascunde peştii împreună cu liniştea lor, cunoştea fiecare adâncime, fiecare piatră ce îi putea folosi drept punte la trecerea de pe un mal pe celălalt. Nimic nu se schimbase…toate erau la locul lor… Porni în amonte, căutându-şi amintirile; apropiindu-se de luncă realiză că inima începuse să-i bată tot mai puternic, obrajii şi urechile începură să-i ardă neştiind preţ de câteva clipe ce îl aprinsese. Retrăia emoţia copilului care, ascuns după sălciile pletoase, privea dincolo de cortina lor spre o altă lume, diferită de cea în care trăia el. O lume cu cântece în jurul focului ce arunca scântei în înaltul nopţii cu salbe de aur, fuste multicolore şi pălării negre, de sub care răsăreau din când în când vârful ascuţit al mustăţilor. În fiecare an, din primăvară până spre târziul toamnei şătrarii îşi întindeau

Îşi îndreptă mai apoi faţa către vale; i se arătau privirii case noi, cu acoperişuri strălucitoare din tablă - semn că soarele îşi reversa lumina şi căldura peste întreaga aşezare. Coborî pe poteca de la marginea pădurii, trecând în drumul său pe lângă „balta fără explicaţie”- un ochi de apă care se aduna într-un căuş al dealului, atunci când ploua mai abundant sau când se topeau zăpezile. Văzându-i gânditori, măcinaţi fiind de căutarea unui răspuns referitor la existenţa unui mic lac în mijlocul unui deal, un băiat mai mare le desluşi în cele din urmă misterul, spunându-le în glumă că pe acolo 53


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 corturile de-a lungul prundului, bontănind de la ivirea zorilor până la strălucirea lunii la cazanele şi ceaunele pe care să le vindeau mai apoi celor din sat.

POVEŞTI PENTRU COPII

RODICA MAGDAN

O găsise! Da! Îi chemase inima în luncă! Putea în sfârşit să-şi dea singur răspunsul pe care îl căuta…

Plutire în timp Au fost veri în copilăria mea care mi-au umplut sufletul de căldură și o nostalgică plutire în timp îmi aduce în nări miros de clopoței de munte, de pământ reavăn, după ploaie...un miros aparte, de aer proaspăt, învăluit în rășină de brad.

O zări ieşind din cort, alergând printre sălcii cu părul împletit în cozi lăsate pe spate, ademenindu-l din evantaiul ochii ei mari şi albaştri. Îi recunoscuse zâmbetul imaculat, faţa catifelată şi sprâncenele arcuite, desprinse parcă din tablourile lui Dali…Era acolo!

Dar o vară anume, petrecută la verii mei, mă întoarce în melancolice visări, dintro dimineață, când, urmărind un cărăbuș în iarbă, am zărit, printre flori, un pui de vrabie. Era încă mic, dar destul de puternic, încât să-și întindă aripile firave și să planeze ușor pe deasupra ierbii, câteva secunde. Mam luat după el, să-l văd mai bine și să încerc să-l prind.

Singurul personaj care prinsese viaţă şi se desprinsese din tabloul amintirilor. Cu gândul la ea, se trezi şezând pe prispa casei, privind apusul de dincolo de creasta împădurită. - Te-ai oprit pe culme sau ai trecut dincolo, pe partea cealaltă?...îl întrebă zâmbind bătrâna, văzându-l pierdut în zare. Pare-se că pe acolo hălăduieşti…ceva te-a mestecat azi, aşa-i? Nu prea pari a fi în apele tale…

Un vânt călduț îi răvășea penele crescute deja și ne împingea parcă pe amândoi spre o parte a curții, unde umbra se instalase cu răcoarea și misterul ei. Acolo se termina o pantă plină de păpădii, care cobora dinspre casă.

- Ehh, văd şi eu cum trece timpul…

Puiul se tot îndepărta, exersându-și zborul timid și deodată dispăru.

- Dacă tu zici de timp, atunci eu…? Hai, du-te şi te întinde…poate până mâine dimineaţă te vei limpezi.

Atunci am observat, printre tufe de aluni pitici, un tub mare de scurgere a apelor pluviale, care venea, pe sub pământ, dinspre casele de mai sus de noi. Capacul cu sită era dislocat și am bănuit că pe acolo a intrat puiul cel jucăuș.

Cele două săptămâni ce se voiau a fi oaza sa de linişte trecură neînchipuit de greu. Imaginea ei prindea contur, dominându-i din ce în ce mai mult fiece clipă. Simţea că nu mai putea continua astfel, că trebuia să facă ceva.

Mică fiind, cam de 5 ani, m-am strecurat cu ușurință (și cu imprudența copiilor) în îmbrățișarea întunecată a metalului rece, cu gândul să prind puiul de vrabie și să-l aduc înapoi.

(VA URMA)

54


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Am pornit alergând după ei, însoțită de o boare dulce și caldă, ca mângâierea mamei.

În tub era cald și mirosea a căpșuni. Am mers de-a bușilea mai mult de un metru și deodată am văzut lumină într-o parte. În dreapta mea era un cot mare, care avea o ieșire. Mi-am scos capul pe acolo și am privit, ca pe o ilustrată, o lume feerică.

Începusem să cobor o pantă lină și tot urmărind râsetele cântate, parcă, ale celor două minunate făpturi, am ajuns într-o poiană, înconjurată de o pădurice de molizi.

Împrejur era un câmp plin de căpșuni, mari cât o nucă, parfumate și roșii ca sângele.

La poalele lor, am privit , ca fermecată, o căsuță, construită ca la munte, cu bârne maronii și acoperiș din șiță.

Acum, când îmi amintesc, mi se pare cu atât mai fantastic ce am văzut, cu cât știu că era sfârșitul lui august, când vremea căpșunilor trecuse demult. Dar atunci nu-mi dădeam seama și mă bucuram de priveliște și mireasmă. Puiul de vrabie înainta printre căpșuni și ajunse la un arbust, unde sări pe o crenguță.

Îngerii nu se mai vedeau. În fața căsuței era o bancă din scânduri de lemn șlefuit, așezate pe două cuburi de piatră. Pe jos, în apropierea băncii, erau împrăștiate multe jucării, din metal și material plastic, frumos colorate, cum nu mai văzusem în anii aceia, ai copilăriei mele. Erau mașinuțe (cu șoferi ca niște păpuși mici) care aveau capote și uși cu sistem de deschidere, o mașină de poliție cu sirenă, una de pompieri cu scară și telecomandă...Atunci nici nu știam cum se folosesc toate adaosurile acelea tehnice, dar le priveam, le întorceam pe toate părțile, cum face un copil care a găsit o mică și neașteptată comoară.

Am auzit cum îi fâlfâie aripile, lin și liniștitor, ca o clipire ușoară a genelor, dar sunetul gingaș nu era de la el. Am întors capul și atunci i-am văzut ! Doi îngeri albaștri, aproape că se confundau cu cerul neted și încărcat de culoare. Culegeau căpșuni, punându-le întrun coșuleț de nuiele subțiri, râdeau și vorbeau între ei, fără să mă bage în seamă.

Ca tot ceea ce vezi deosebit în copilărie și nu mai uiți niciodată, așa mi s-au întipărit și mie în memorie toate acele jucării minunate. Îmi amintesc bine totul și gândindu-mă acum la ceea ce am admirat cu priviri fascinate, îmi dau seama că am găsit atunci, în acea poiană, jucăriile băiatului meu, pe care el le are azi și se joacă în fiecare zi cu ele !Recunosc fiecare detaliu, doar eu le-am cumpărat și le adun mereu de prin colțurile casei !

Stăteam în genunchi, lăngă ieșirea mea, parcă spre altă lume și eram cuprinsă de o înfiorare caldă, ca un alint. Deodată, îngerii și-au îndreptat atenția asupra mea și au început să cânte, alergând : -Vino cu noi, vino cu noi ! În zare, începeau să se confunde cu seninul cerului și nu vedeam prea bine dacă zburau, sau planau doar, câțiva metri, revenind apoi peste câmpul cu căpșuni, asemenea puiului de vrabie.

Sigur, mașinuța albastră, care are o zgârietură pe capotă (preferata lui !), ursulețul cu ochi albaștri, căruia i-a ros nasul...și „Domnul Istrate”, cum îi zice el 55


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 căpșuni din coșuleț, am ieșit la soare.

unui omuleț din plastic,căruia-i lipsește o mână și pe care i l-a adus o colegă de-a mea, dintr-o excursie în Finlanda...Și toate erau împrăștiate de parcă băiețelul meu s-ar fi jucat cu ele cu o clipă mai înainte.

Un vânt călduț mă mângâia pe păr și o liniște adâncă se așternuse în jur. Mi-am amintit de puiul de vrabie, dar nu-l mai vedeam.

Dar atunci eram departe, la o distanță de peste 20 de ani, pentru a face aceste legături tainice...

Era cald, copacii din jur se legănau ușor, mâncam căpșuni și m-am așezat între jucării, care (oare de ce?) îmi erau foarte dragi și le simțeam apropiate, familiare, chiar.

Îmi amintesc apoi că am intrat în căsuța care avea ușa deschisă, cum se obișnuiește vara, când e cald și am pășit peste pragul înalt (pentru mine) într-o încăpere simplă, dar foarte primitoare. Pe o masă din lemn se afla coșulețul din nuiele, plin cu căpșuni, pe care l-am văzut la îngeri. Era pus în așa fel, un pic înclinat, de parcă mă invita să iau.

M-am întins pe iarbă, între ele, parcă începuseră să vină spre mine și le ridicam pe rând, întipărindu-mi-le în memorie.. sau aducându-mi aminte de ele...cine mai știa ? O rază de soare mi-a trecut peste față și o clipă am închis ochii plini de atâtea imagini inedite Mi-am trecut mâna peste față și când am deschis pleoapele, cerul se înnorase și se lăsase răcoarea.

Am început să mănânc și acelea au fost cele mai dulci și parfumate căpșuni pe care le-am gustat în toată viața mea ! Privirea mi s-a oprit pe un mic teanc de desene de copil, pe care am început să-l răsfoiesc. Vedeam un căluț, o mașinuță, o casă cu un soare...și le recunosc acum, sunt desenele fiului meu, făcute în ultimele luni.

-Unde ești? Am ridicat capul , să văd cine mă caută și lam văzut pe vărul meu, Viorel, licean atunci. Mă găseam în curtea casei noastre, lângă tubul de metal, prin care intrasem mai devreme.

Erau acolo și niște personaje, pe care mi le amintesc bine și acum știu cine sunt: eu cu Maria, prietena mea, pe care am cunoscut-o acum 10 ani!

Vărul meu proptise o scară de unul din pomii de lângă casă și începuse să urce.

Amândouă suntem reprezentate, fiecare cu copilul ei, de azi, ținându-l de mână!

-Uite, a căzut un pui de vrabie, vino să-l vezi! Îl duc sus, în cuibul lui.

Acum știu ! Dar atunci, mă uitam doar la desene, așa cum fac toți copiii, cuprinși de curiozitate la vederea unui lucru făcut de alt copil.

M-am uitat la mica făptură zgribulită și am știut că e puiul care m-a condus în lumea de vis, din care tocmai mă întorsesem. Simțeam cum printre degete mi se prelinge o zeamă și am deschis pumnul. În palmă aveam o căpșună strivită.

Nu părea să fie nimeni în casă, dar nam intrat mai departe. Parcă mi se făcuse frig, sau puțină frică și luând încă două-trei 56


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 oooo… ce palpitant şi stăpâna era fericită şi râdea de el cum alerga mingea odată cu jucătorii.

Prof. Ing. Elena-Liliana Fluture

A vrut să devină CRIN! Într-o bună zi PUSINASMOTOCEL a vrut sa devina crin. Ei...., mai demult când era mic, a vrut să devină căciula stăpânei, ca să o însoţească la serviciu, că rău mai era singurel în toată casa. Dar acum era gelos pe crin, că vorbea o limbă ciudată cu stăpânul, care îl îngrijea, şi lui nu îi mai dădea importanţă . A comunicat dorinţa lui, aşa cum învăţase finuţ, privind în ochi, a încercat şi stilul de maidan cu miorlăituri… dar nici un efect. Ii era sete şi nimeni nu îl mai ducea la chiuvetă să-l urce… şi deschizând robinetul să-l uite acolo... doamne ce vis mai era, el şi stropi de apă se jucau, îi muşca pe fiecare în parte şi setea ii dispărea. Acum undeva în curte era o cutie cu apă. Dar apa nu se mai juca cu el ... of ce trist. Apa aştepta liniştită iar el nu încerca să o tulbure, poate era momentul de somn al apei! Învăţase ca somnul e important şi atunci trebuie să fie cuminte şi să doarmă fără să se joace cu nimic. Se ştia important în familie dar deodată, natura îl preocupa pe stăpân şi în sufletul lui se cuibărise teama. Dacă stăpânul e supărat? Crescuse, era ditamai cotoiul, dar manierele elegante învăţate în zilele de iarnă nu le-a uitat. Învăţase că trebuie să fie ascultător şi era fericit când seara la lumina televizorului începea meciul de fotbal,

Era uneori dureroasă joaca asta că nu reuşea să pună laba pe mingea aia afurisită şi se lovea de câte un jucător... iar mustăţile sufereau ...au…au…miau… Aflase de mult din spusele stăpânului că nu e voie pe televizor, dar greşea foarte mult stăpânul, pe calculatorul stăpânei de ce putea să stea şi nu se întâmpla nimic?? De mic stătea şi avea grijă de stăpână când lucra la calculator, e.... mai adormea el pe monitorul cald, dar niciodată nu a fost certat. Chiar când se lua la întrecere cu stăpâna pe pian… da, bine… scuze, stăpâna îi zicea tastatură, păi de ce? că tot clape are şi e neagră ca pianul, bine dar… nu era certat. Greu cu stăpânii ăştia, se contraziceau mai mereu. S-a supărat o dată tare stăpâna… când, urcând treptele… c-am lunecoase… a patinat de le-a împrăştiat pe tot covorul. Să nu râdeţi.. da, a împrăştiat treptele, hm… cică erau CD-uri, da, da, trepte de calculator… nu de casă. Dar a învăţat repede cum se calcă pe aceste obiecte importante pentru stăpână. El îi iubea cu dragoste pisicească pe amândoi, de, era responsabilitatea lui să aibă grijă de ei. Am uitat să vă spun, pe stăpân îl chemă “tati” iar pe stăpână „Liliana”. (Va continua) 57


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 POEZII PENTRU COPII Constantin Gavrilescu

Greierele și furnica Este și ea frumușică, lumea zice că-i prea mică, fără frică ea se mișcă, de nu ești atent te pișcă. Măi! Și-aleargă în răzor, trebăluiește de zor, cară, împinge, iute trage boabele, dar nu le sparge. Când nu poate, seopintește, stă un pic, se odihnește, bobu-n deal să-l urce iute, lângă celelalte sute. Până când cămara-i plină nu trebuie să-i faci vină, uite-acuși iarna sosește, de-aia ea nu prididește. Numai atunci ea va sta, cuminte, în casa sa, pe fereastră va privi, cum zorile s-or ivi. Are însă un vecin, zălud ca un arlechin, care veșnic nu-i dă pace, pleacă, dar mereu sentoarce. - Hai, te rog dragă furnică, dă-mi și mie-ntr-o ulcică

niscaiva boabe de grâu, zgârceniei pune-i frâu! - Tu de ce nu ai muncit? Din seară la răsărit toată noaptea ai cântat. Ce să zic? Halal bărbat! Greierașul rușinat capul în piept a lăsat, și-a promis că va munci, nicicând nu va mai cerși. Cuib de rândunică Sub strașina de la casă, două rândunici grăbite împletesc crăcuțe multe, de nimica nu le pasă. Nu au timp nici de odihnă, cară lut, apă și pene, zămislesc mortarul bine ca pe veci casa să țină. Înc-un pic și totu-i gata, vor avea căminul lor, și-n curând mamă și tată vor da hrană puilor. Voi, s-aveți grije de ele, cuibul să-l păstrați intact, c-altfel este un păcat ce la casă-ntoarce rele. Deschid fereastra soarelui

Deschid fereastra soarelui şi las să pătrundă razele primăverii ca să-mi lumineze viaţa, vestindu-mi începutul ca sufletu-mi să vadă în astral fiorii noului cu armonii divine. Deschid apoi sufletul 58

pentru a nu pierde nimic din clipa dulce a iubirii ce rezonează cu Pământul în adierea caldă a vântului, aliat, ce-mi lasă a-ntrevede că dragostea din primăvară-și urmează cuminte calea şi destinul. Deschid fereastra soarelui şi-i las razele-i calde să pătrundă la poarta inimii luminându-mi drumul. De-ar fi să zbor De-ar fi să zbor, mi-aş împlini un vis de-o viaţă, că-n mintea mea cea omenească mi-am construit în forma ideală un trup, asemenea cu cel de pasăre măiastră. Însăși Natura ne învață cum să fim păsări zburătoare ce-n astă Lume visătoare sus în astral să se înalțe tinzând spre viața ideală. De-ar fi să zbor cum e a mea dorință, exemplu pentru mâine eu aș fi, și cu încrâncenată năzuință, acelor ce urmează voi sădi dorință-n suflete de visători, să-și construiască-n împlinire aripi, să zboare printre nori.


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

Florina Dinu

Gheorghe Antohi

În căsuţa fermecată În căsuţa cu poveşti Şi muşcate la fereşti Dacă începi să citeşti, buni prieteni întâlneşti.

Zi de sărbătoare nu-mi lua visele în sfânta zi de sărbătoare singurătatea şi liniştea asta ce zbiară alungă sufletul din mine lasă-mi poezia să se plimbe singură de nebună în trupu-mi

În căsuţa asta care Este foarte-ncăpătoare Şi-unde astâmpăr nimeni n-are, E loc pentru fiecare. Raţa cântă la vioară, Greieraşul- la chitară, Broasca saltă sus pe scară.

***

Veveriţa sparge-alune, Coţofana-ndrugă glume, Cucul, ora-exactă spune.

cuvintele-s cenuşa trupului meu iar visele calea spre ziua de mâine

Vulpea găini jumuleşte, Melcul căsuţa-şi zideşte, Gaiţa ploaie vesteşte. Maimuţa e-n leagăn, uţa, Găina culcă păpuşa, Azorel păzeşte uşa.

Izvorul vieţii am spintecat cuvântul până la nucleu descoperind astfel izvorul vieţii

Iepuraşul împleteşte, Ariciu ţepi bărbiereşte, Vrăbiuţa ciripeşte.

Joc de cuvinte

Pisicuţa lână toarce, Albina plăcinte coace. În căsuţa fermecată Munca e planificată.

din pământ izvorăşte viaţa viaţa dă esenţă pământului

59


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

Bogdan-Teodor VĂRĂREANU, clasa a VII-a De iunie

Poezii scrise de copii Clubul Copiilor din Comăneşti, judeţul Bacău

Iunie iat-a venit Cu ziua copiilor Şi pe toţi i-a fericit Zâna bucuriilor.

Cenaclul literar, îndrumător scriitorul Prof. Leonid Iacob

Toţi copii-au aşteptat Prima zi de vară Şi vacanţa, v-o spun eu, Începe s-apară. Dar mai are de venit Vacanţa cea de vară, Dar copii-au mirosit Zile fără şcoală.

Diana-Ştefana DUMITRU, clasa a IV-a Rugă

Diana-Elena BOTEZATU, clasa a V-a

Eu mă rog lui Dumnezeu Să rămân copil mereu Şi chiar dacă asta nu se va întâmpla Chipul meu se va lumina

Ochi de copil Copilăria: De nedescris moment, Veselia: Un mirific sentiment.

Dar nu vreau acum să fiu mare Pentru ca să fii adult e greu tare Şi de asta copil să rămân eu aş vrea Ca să fiu fragedă ca o lalea

Copilăria: Timpul jocurilor, poznelor Zâmbetele: Fraţii râsetelor.

Copiii au mare energie Şi foarte multă bucurie, Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu Că sunt sănătoasă cum îmi doresc eu.

Copilul Îngerul şi viaţa; Copiii Te trezesc dimineaţa.

Elena-Daniela GÂNGUŢ, clasa a VI-a Primăvara din suflet

Ochii de copii, Ale încrederii priviri Strălucesc în noapte mii Pe chip ele aduc sclipiri. 60


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 E primăvară în sufletul meu, În sufletul meu de copil Care se bucură, Se bucură de primii ghiocei, De prima rază de soare Şi de primele fire de iarbă. Mă leagăn în adierea vântului Şi plec cu rândunelele-n zbor. De acolo mă întorc Pe pământul cu flori Să înflorească şi sufletul meu Ca lacrimă-floare. E primăvară În sufletul meu de copil.

Mama Când pe lume am sosit, Ochii mari eu i-am deschis, Iar în față mi-a zâmbit Chipul mamei cel iubit.

Liceul Tehnologic “Costache Conachi” din Pechea, judeţul Galaţi

Cu ea am făcut primul pas, Cu ea am început să râd, Avea lacrimi pe obraz, Când am spus primul cuvânt. Nu te voi uita vreodată! Și când vei îmbătrâni, Mama mea, cea minunată, Lângă tine, eu voi fi! Elev: Pavel Anca, clasa a V-a

Toamna Toamna grea și colorată A venit din nou la noi, Și pe toți ne-nfricoșează, Cu-ale ei vânturi și ploi. Un covor de frunze-așterne, Pe întregul nostru plai, De frig, omul iar se teme, Și, mai rău...de guturai. Elev: Cărăuș George, clasa a V-a 61


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

Traduceri

bella e gitana che sei e distante, e la tua corazza di mistero e vetro si dissolve nel tramonto che t'accoglie, nel tramonto che riveste il tuo cammino...

Luca Cipolla - poet şi traducător italian

Bărăgan Acum nu rămâne decât să închid ochii şi să respir încet pentru că vreau să te simt, primavera, şi să te îmblânzesc, frumoasă şi gitană cum eşti şi distantă, şi platoşa ta de mister şi de sticlă se dizolvă

Sono ortica tra le messi Sono ortica tra le messi ove un peso languido non mi cinge; sono sabbia sul selciato che un carro solca al cavalcare; pelle ruvida al ritorno dove il sole è fiele e punisce le mie membra; ma penso a quella pietra svellersi al contrasto per il troppo ostro, per il grande astro.

în apusul care te întâmpină, în apusul care îmbracă drumul tău... Ed era frontiera ..ed era frontiera, era rugiada di terra fertile.. il fiume già spezzava le mie illusioni e l'ovest si stagliava in lontananza dove le prime alture carpatiche mi parlavano di casa.. l'estate era lontana, ma di quella terra e di quei sassi avrei ancora spezzato le mani.. restano i ricordi e qualche giorno in più regalato al tempo che scorre.

Sunt urzica dintr-o recoltă Sunt urzica dintr-o recoltă unde o durere lâncedă nu mă cuprinde; sunt nisip pe dalele pe care un car îl brăzdează în trecerea sa; piele aspră la întoarcere unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele mele; dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se contrastului din cauza vântului, pentru marele astru.

Și era frontiera ..şi era frontiera, era roua de pământ fertil.. râul frângea deja iluziile mele şi vestul se reliefa în depărtare unde primele piscuri carpatice îmi vorbeau de acasă.. vara era departe,

Bărăgan Ora non resta che chiudere gli occhi e respirare piano perché ti voglio assaggiare, primavera, ed addomesticare, 62


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 dar de acel pământ si de acele pietre mi-aş fi zdrobit în continuare mâinile.. rămân amintirile şi câteva zile în plus dăruite timpului care se scurge.

CRONICI LITERARE, COMENTARII

CRISTIAN PETRU BĂLAN: "NUNTA CUVINTELOR", O CAPODOPERĂ CARE POATE SCHIMBA IMPRESIA BRITANICILOR DESPRE VALOAREA CULTURII ROMÂNEŞTI

E diventi primavera.. Assorta,dai gigli raccolta, quale ardire ti contempla? Il silenzio trova voce dove anima di pietra ti sotterra. Sarà pace o forse guerra? Sarà fato come sparo nella nebbia? Ma il silenzio ti seduce e l'orbita devia, già soppesa e immacolata, da quei gigli sollevata. E diventi primavera.. Şi devii primavară.. Absorbită, dintre crini culeasă, ce ardoare te contemplă? Tăcerea găseşte voce unde suflet de piatră te îngroapă. O fi pace sau poate război? O fi fatum precum împuşcătura în ceaţă? Dar tăcerea te seduce şi orbita deviază, deja înălţată şi imaculată, din acei crini ridicată. Şi devii primavară..

În fluviul vertiginos al scrierilor româneşti contemporane, care curge cu impetuozitate şi cu valuri spumoase spre marele ocean al literaturii universale de astăzi, în apropierea punctului de deversare al acestor creaţii literare, la un moment dat, toate iau forma unei delte virtuale de titluri atrăgătoare, alcătuită dintr-o sumedenie de branşe care pot atrage atenţia pentru valoarea şi consistenţa lor, spre deosebire de miile de firicele de apă care rămân timide şi perisabile să băltească şi să se învârtească pe loc pănă se evaporă. În categoria celor bogate în puterea valurilor literare sclipitoare eu am distins un volum de versuri cu predominanţă esoterică, "Nunta Cuvintelor", al cărui autor este un savant al împerecherilor fericte de idei şi cuvinte româneşti, un adevărat regizor de vocabule sonore, scriitorul craiovean Nicolae N. Negulescu, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, ARA. 63


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 intangibile pe atât de irezistibile:"Mută-mi casa poemului/ în cerul mării de stele/ luminat cu ochii Tăi/ ca în prima viaţă/ când m-a auzit cântecul/ fecioarei-pasăre/ cu urechea la Pământ/ Mută-mi casa poemului/ că mă coc de dragoste/ scriind un vis etern/ scufundat în focul/ care iasă înclinat/ din umbra lui/să se plimbe nevăzut/ prin lume." (Vis etern)

Din capul locului, am constatat că scrierile dumnealui nu se mulţumesc doar să selecteze esenţe lexicale şi să le caracterizeze, ci frazele pe care le elaborează cu o spontaneitate surprinzătoare reuşesc să ajungă la limita superioară, să treacă de ea şi să atingă cu multă măestrie ceea ce este "dincolo de cuvânt şi gândire". Pare aceasta o enigmă? Uneori... Ba chiar adeseori. Iată un asemenea crez: "Mi se spune/ să vorbesc cu degetele/ mâinilor aprinse/ tocmai bune/ să ardă frigul/ veacului înalt/ care-mi bate/ în inimă/ şi-n urechi/ cu acelaşi sânge: / Mi se spune:/ Uite.../ trece pe lângă case/ venind la tine/ pe jumătate gol..." (Mi se spune). Gnoza din versurile lui sunt, în realitate, o comunicare providenţială, cauzată de lumina spirituală din adâncul adâncurilor inimii noastre care-i suflă în pânzele versurilor adieri misterioase venite din metafizica Orientului mistic de care autorul este îndrăgostit până la contactul fizic cu el şi până într-acolo încât a reuşit să realizeze o policromă şi trepidantă "Nuntă a cuvintelor", de-a lungul întregului ei ceremonial creativ. De fapt este o surprinzătoare celebrare în versuri moderne care permit controlarea experienţei, vizualizarea ideilor: "Când deschid piatra/ cu flacăra privirilor/ Pământu-mi spune alergând:/ Până şi în aceste/ mari depărtări/ de culoarea amurgului/ sufletul tău exilat/ miroase-a stele!" (Sufletul exilat).

Cuvintele nuntite, cu împerechieri absolut originale, dovedind o forţă de creaţie impresionantă, semnalizează "simpatii" rezistente dintre termeni care, priviţi superficial, nu par să aibă raportări definitorii între ei, însă acest lucru are mai puţină importanţă, întrucât este o participare neforţată între sunet şi sens, la un nivel accesibil de conştiinţă. Nu o dată, autorul regretă faptul că noi oamenii nu ştim sau nu credem că am avea capacitatea reală de a absorbi tot pământul de gânduri, dar, oricum, ne rămâne dezideranţa şi inspiraţia, adevărata, unica inspiraţie, aceea a tărâmurilor hyperboreene, însă cunoaşterea nu mai depinde nicicum de autor, ci întru totul de cititor. Cauza ar fi aceea că fiecare cuvânt din cuvintele nuntite devine o plută navigând spre absolut, o forţă care ne direcţionează spre esenţa esenţelor (a cincea fiind ultima, chintesenţa): "Mai mult decât/ zvonul trupului viu/ sunt imaginile/ depărtării/ pe care le aprind/ cu luminile lacrimei/ să mă vindec/ de mine/ ars la suflet/ din toate părţile." (Quinta essentia)

Toate versurile sculptate în idei plasticizante sunt nişte frumoase euritmii: "S-a aprins altarul stâncii/ din deschiderea adâncii/ miresme de curcubeu/ aurit în ochiul meu/ sfere, netezimi, spirale,/ sacre-mpărăţii astrale,/ meteori, punţi, galaxii,/ cresc prin ramii inimii." (Euritmii)

Parcurgând cele 175 de pagini ale ediţiei trilingve şi comparând textul românesc cu traducerea lui excelentă în engleză şi franceză, rămânem profund impresionaţi de talentul exploziv al eruditului savant orientalist, rigizorul Nicolae N. Negulescu, care, în mod evident, ne-a îmbogăţit elasticitatea limbii literare române cu imagini surprinzător de inedite şi într-adevăr

Autorul se dovedeşte un maestru iredutabil care reuşeşte să ne orienteze gândirea spre subtil, spre un spiritualism imanent, înstat de eternitate şi de altitudini pe cât de 64


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 sublime. Cartea fiind dedicată Curţii Regale din Regatul Unit, sunt sigur că M.Sa Regina Elisabeta a II-a şi specialiştii în literatură de la Curtea Regală vor rămâne deosebit de surprinşi de puterea creativă a unui mare român care, pe această cale şi prin întreaga lui operă reuşeşte să schimbe impresia britanicilor xenofobi faţă de impetuozitatea creativă a naţiunii noastre, poetul Nicolae N. Negulescu, la ora actuală, fiind, cu siguranţă, cel mai potrivit să ne reprezinte Volumul Penumbra trandafirului (Ed. Scricul Românesc, Craiova, 2013) marchează o evoluţie stilistico-tematică în lirica autorului. Dacă în volumele anterioare predominau rimele fruste, muzicalitatea, spiritul ludic şi ceremonialul burlesc, acum versul devine majoritar alb/liber şi tonul elegiac.

Lucian Gruia: Constantin Marafet în „Penumbra trandafirului”

Volumul este dedicat soţiei sale Maria, semn că va cuprinde, în principal, poeme de dragoste, nu sentimental desuete ci erothanatice şi pasional-electrice: „de ce ai pus fulger în cafea,/ draga mea” (fulger din cafea). Constantin Marafet s-a născut la 16 mai 1961 în comuna Buda, judeţul Buzău. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie din Bucureşti. Începând cu anul 1990 a publicat peste zece volume de versuri, două de proză, câteva monografii ale unor localităţi buzoiene (la unele fiind coautor).

Până la comentarea acestora, vom prezenta succint viziunea asupra lumii care se conturează în volumul Penumbra trandafirului. Existenţa este resimţită tot mai tragic de poet, odată cu trecerea timpului: „şoapte, lumină de şoapte,/ tunete spaime prin noapte/ (...)/ vis de viaţă, vis de moarte/ (...)/ şoapta ta fuge de moarte/ doruri se întorc pe roate/ pe un aer de clepsidre/ umbra ta m-aude” (şoapte, lumină, doruri)

De asemenea, desfăşoară o bogată activitate editorială (a tipărit până în prezent, la editura Rafet pe care a înfiinţat-o, câteva sute de volume). Este fondatorul şi organizatorul Festivalului Internaţional de creaţie literară Titel Constantinescu, în cadrul căruia au fost publicaţi, în cele şase ediţii de până acum, numeroşi scriitori valoroşi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Lucididatea acutizată îi relevă autorului efemeritatea condiţiei umane: „ghemuită, plânsă, abandonată/ într-un colţ al eternului sicriu/ nici eu la capăt nu-s aşa d eviou.../ care oare e viaţa cea adevărată?” (iluzie) Din această cauză se conturează un univers crepuscular, dominat de umbre, o 65


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 cunune, la ceas de frământare, iubire fără hotare.” (balanţa)

lume a stingerii. Treptele întunecării universale sunt: penumbra, umbra şi noaptea/întunericul. Primele două treptre sunt deocamdată dominante în economia cărţii „în penumbră dormeau trandafiri/ (...)/ treceau roţile timpului pe sub umbrele/ unor grădini suspendate/(...)/ trandafirii roşii năşteau penumbrele/ venite din umbrele trandafirilor albi/ ce spectacol, ce rătăciri prin penumbre/ eu stau şi visez umbra norului/ deschisă peste penumbra casei mele/ fără inventar.” (penumbra trandafirului) Unele versuri anunţă trecerea de la amurg la întuneric: „amurgul coboară din patul matrimonial” (secunde) şi poetul trece dincolo: „iată-mă căzut după cortina nopţii” (piaţa publică) Razele lunii aduc împăcarea cu soarta.

În concluzie, volumul Penubra trandafirului marchează în poezia lui Constantin Marafet, „Drumul damascului”. Stilul a devenit mai sobru, esenţializat. Tristeţea imanentă se dezvăluie în trepte care ne conduc de la penumbă la umbră şi apoi la noapte. Poeziile volumului au devenit troiţe pe drumul vieţii: „Trece-i dar prin tâmple, trandafire,/ Seva rădăcinilor amare/ Aura din floare să-nconjoare/ Amăgiri şi trista rătăcire./ Vezi? Privirea umbrei călătoare/ Ţine-n cearcăn calme cimitire/ textul în versete din psaltire/ mai citeşte muta depărtare./ Singură iluzia, tortura/ Deznădejdei pururea săracă./ Frunza lunii tremură nevroza/ Orbului dublându-i frigul doza/ Pietrelo. Troiţa îl împacă.” (troiţă)

Efemeritatea vieţii este simbolizată de prezenţa oglinzilor: „în genunchi aştept să coboare şoapte/ pas cu pas în oglinzi amare –„ (o simfonie) şi binenînţeles a umbrelor omeneşti. Pste ţara în paragină plouă bacovian: „În ţară copii abandonaţi plâng iar...”; „În ţară, bătrânii abandonaţi plâng iar...”; „Peste ţară foamea cade rar...” (pluă)

Poetul Ion Roşioru remarcă cu îndreptăţire, în prefaţa cărţii: „Un fior tragic pare să se intensifice, faţă de volumele de poezie precedente, în cel de faţă. Sentimentul relativităţii lucrurilor şi fiinţelor s-a acutizat nespus de mult.”

În poeziile rugă şi iubito tristeţea este înseninată de ritmul de baladă. Pe fondul înstrăinării de lume şi iubirea se contaminează uneori de caracterul iluzoriu al existenţei. Alteori constituie un scop care aduce mângâiere. Iubirea adevărată susţine universul să nu se prăbuşească: „iubito, eşti fântâna sufletului meu ce nebăută creşte mereu, creşte şi inundă munţii de vise, ce cu greu îi urc în propriul meu trup. Trup fără jug. Arat de iubirea ta, la colţ de umbră, de depărtare. Inima mea tace şi doare atât de tare, această depărtare, depărtare de cuvinte, depărtare de lumină. Clipa n-a sosit încă, clipa tace sub fermoarul timpului. Adap raza lunii, să ne 66


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Sorina Cristiana Gheorghiu; Georgian Ghiţă; Ionela Mădălina Grosu; Nicoleta Imbrea; Mihaela Maftei; Ionel Marin; Nicoleta Orghidan; Silvia Pencu; Adrian Nicolae Popescu; Constantin Popescu; Andra Gabriela Prodea; Lenutza Prohnitchi; Flavius Simion; Anton Soare; George Nicolae Stroia; Laura Andreea Ştreangă; Monica Diana Tarţău; Constantin Toma; Ştefan Cătălin Topliceanu; Valentin Cosmin Tufan şi Raveca Vlaşin.

ION IONESCU BUCOVU

Ionel MARIN: ANTOLOGIA „ARIPI SPRE ZBOR”, Ed. Olimpias, Galaţi, 2014

Un loc special îl ocupă, evident, poezia. Antologia se deschide cu poezia Marianei Raluca Baciu din Focșani, versuri ce curg „Tămâioase pe foaia/ roșie de nuc...”, într-o cromatică albă de puritate, iarna în timpul sărbătorilor. Ilarion Boca din Tecuci, Galați, membru U.E.R. este un poet matur, rătăcind „prin visările ierbii”. Îndrăgostit de natură, ne cheamă la munte „Să ne purtăm cu cinste solia bucuriei/ La vechile altare, uitate în Bucegi” (Altarele Bucegilor). Ca fost ofițer, el dă „Onor limbii române”, „graiul mamei”, „urzit cu cheltuială,/ Noaptea când torcea fuiorul/ Din lumina ancestrală.” (Graiul meu).

Antologia „Aripi spre zbor” editată de Asociația Culturală Umanitară „Bogdania” se deschide cu un Argument semnat de ing. Ionel Marin, un împătimit om de cultură, unde explică motivul care l-a determinat să scoată acestă carte. Antologia este dublată de imaginile cunoscutului grafician și pictor, Mihai Cătrună.

Cristina Mihaela Botâlcă din București scrie o poezie plină de simboluri metaforice din „...altă lume/ care are „Aceleași fețe peste tot”.

În această „Antologie” sunt antologați 33 de autori de poezie și proză, majoritatea premiați la Festivalul-concurs național de creație literară „Bogdania” 2012-2013.

Oana Raluca Ciceu din Gherla metaforizează în stilul stănescian scriind o poezie postmodernă cu metafore care șochează : „vând timp trecut/ vând suflet cu împătimire/ vând sirop de sărut/ de fapt/ vând vorbe goale...”

Printre autorii antologaţi se regăsesc: Marina Raluca Baciu; Miruna Belea; Ilarion Boca; Cristina Botîlcă; Adrian Florin Bucu; Oana Raluca Ciceu; Alina Elena Cîrstea; Marius Florin Coman; Catrina Danciu; Alexandru Ioan Despina; Elena Cristina Enoiu; Pavel Rătundeanu-Ferghete; Gianina Gheorghiu;

Catrina Danciu din Comuna Vrâncioaia este o interesantă poetă populară care scrie o poezie simplă, fără înflorituri, pornită din 67


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Constantin Popescu din Velești, Dolj, îi e dor să se cufunde în flori de iriși, vrea clipe cu fluturi, vrea să danseze sângele în șoapte divine. Poetul „Sărută ploaia” și iubește „femei de culori, forme și mărimi...cu acces( ?)/ femei cu răsărit, nord-sud și apus...”

inimă care evidențiază sentimente de dragoste față de oameni, de natură, de meleagurile natale pline de istorie ale Vrancei. Elena Cristina Enoiu din Focșani scrie o poezie voit naivă de adolescentă, cerând să învețe să zboare, să privească cu resemnare trecutul, să uite visul, să se piardă în infinit... Este un fel de „Vis” de adolescent care tinde spre fericire.

Lenutza Prohnițchi din Sadaclia, Republica Moldova, este o ființă sensibilă, profundă care redă farmecul naturii în diferite ipostaze : „Iubesc ploaia / Picături de viață/ care vin atunci când e timpul.

Pavel Rătundeanu Ferghete din Sâmpetrul Almașului este um om îndrăgostit de folclor care a publicat „Colindele din Transilvania”, „Ceremonialul înmormântării în zona dealurilor Clujului” etc. Scrie poezii dedicate marilor scriitori ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Labiș sau marilor artiști precum Brâncuși. Din poezia religioasă menționăm rugăcini către divinitate sau poezii închinate lui Iisus Hristos.

Ne e neglijată nici proza. Eseurile sau poveştile cu un epos autentic, împletind diversele planuri ale realităţii şi imaginarului, creează cadre interesante şi noi viziuni asupra vieţii . Miruna Ștefania Belea din Târgoviște în lectura „Dispariție” ne introduce în atmosfera triburilor africane Mbuti, motiv de discuții cu colegii de facultate dspre semne și toteme diverse. Ea scrie și poezie în stil „moromețean” despre filozofia lui Marin a lu Pepenaru.

Georgian Ghiță din Buzău este un romantic în „Așteptarea”, naiv-copilăros în „Șotron” sau așteaptă necunoscutul în viitor„La fel”. Mădălina Ionela Grosu din Suceava scrie o poezie frescă inspirată din pictura bizantină de pe biserici și se antrenează în poezia postmodernistă cu Chopin și Imre Emeric.

Adrian Florin Bucu din Botoșani scrie o proză descriptiv-fantastică al cărei erou, Ben Carter englezul cu o biografie ciudată este pus în diferite ipostaze și plin de mister.

Ionel Marin din Focșani, autorul Antologiei, poet consacrat cu peste 10 volume de versuri, cel ce a dat viață revistei „Bogdania” cuprins în „Dicționarul autorilor români contemporani” cultivă o poezie cu tonalități multiple. Poet astral al luminii pe care o transformă în alese „Picături de timp”- tunet al timpului către o Patrie a „ Cerului”(GH. A. Stroia). El aude foșnetul viu în peștera sfântă dinlăuntrul omului, înflorește miraculosul și revelația cu metafore inedite. Cuvintele lui sunt zâne, poezia lui e simplă și se citește cu plăcere. (Eugen Evu).

Alina Elena Cârstea din Pitești scrie o proză agreabilă cu un „Colecționar” bizar căruia îi face un portret interesant, văzut prin ochii unei adolescente, cu care se înfiripă o idilă de dragoste. Marius Florin Coman din Vălenii de Munte scrie o proză în care descrie un orășel de munte, poate chiar orașul lui, în care dialoghează cu el însuși. (Fantasticul este).

68


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Ion Alexandru Despina din Ploiești, iubitor de scrieri S.F. în scrierea „Dragoste de tată”, un tată deputat, Lăbârcă Tărtan, îi face fiului un cadou la împlinirea vârstei de 18 ani, un Porche Carrera. Băiatul este un fel de dom Goe la maturitate, un copil de bani gata, plin de ifose și răsfăț.

George Nicolae Stroia din Adjud, iubitor de basme, în ”Puterea sufletului” povestește despre Împăratul Apollo, bogat, care avea doi fii ce-i cer tatălui „bogăția sufletului”. Laura Andreea Streangă, elevă din Iași, în proza „Amazoana”, personajul Walkira din neamul ares, își povestește fantastica sa viață.

Sorina Cristea Gheorghiu din Adjud se joacă „de-a eternitatea” într-o proză introspectă în care-și face autoportretul de adolescentă care freamătă de viață și-și pune întrebări.

Monica Diana Tarțău din Iași în proza „O nouă viață”dorește să înceapă o nouă viață în lumea ei.

Nicoleta Imbrea din Comănești este în proză „În căutarea fericirii” cu personajul Iosua care are un destin tragic.

Îi amintesc și pe poeții și prozatorii Constantin Toma, Ștefan Cătălin Topliceanu, Valentin Cosmin Tufan și Raveca Vlașin, care și ei au scrieri agreabile, autentice, din viața de elev sau student, împletind diversele planuri ale realității cu ficțiunea.

Mihaela Maria Maftei în „Scrisoarea” eroul scrie o scrisoare Iuliei vorbindu-i despre nefericirile lui.

Trebuie să spunem că în „Antologie” textele sunt inegale ca realizare artistică. Se găsesc în carte scriitori consacrați cu o operă solidă lângă mlădițe care acum își încearcă pana în literatură. Într-o discuție cu Ștefan Cazimir despre poezie, ne-am întrebat ce-i mai important, talentul sau cultura unui scriitor. Bineînțeles că talentul!

Nicoletta Orchidan din Brașov în proza „Ziua în care Sfinxul a vorbit” se întoarce retraspectiv către sufletul său ajungând la concluzia că ”Asta nu este jucărie, copile, asta este viața.” Silvia Pencu din Slobozia în „Arta culinară” monologhează cu bucatele în bucătărie (conopide, farfurii, furculițe, gogoșari etc.)

Dar talentul trebuie să fie dublat de o serioasă cultură cu lecturi multiple. Să ni-l amintim pe Eminescu care la 16 ani citise tot ce s-a scris, de la cronicari la Alecsandri, dar numai când a căpătat o cultură filozofică solidă, a început să dea la iveală capodoerele lui. Și tot el spunea (citez din memorie) :

Adrian Nicolae Popescu din Suceava scrie o proză rurală. În „Povestea de la marginea satului” eroul dintr-un cartier muncitoresc se trezește la „marginea satului”, „într-o căsuță mică”, povestindu-și copilăria. Andra Gabriela Prodea din București este o „călătoare a durerii”, „exilată într-un ocean de vise cumplite, pentru ea Paradisul este o junglă, „un labirint de idei încâlcite.”

„Multe flori sunt, dar puține, Rod în lume pot să deie, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte.” Sau :

Flaviu Simion elev din Galați se lamentează într-o proză tristă. (Trăind murind continuu).

„E ușor a scrie versuri Când nimic nu ai a spune 69


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 a dedicat întreaga viaţă Muzeului de Artă din Roman, promovând artiştii locali şi prezentând publicului romaşcan, de-a lungul unei vieţi, variate evenimente din lumea artelor plastice. Cu ocazia venirii mele la Roman, domnia sa mi-a oferit o recentă apariţie editorială şi anume volumul Identităţi artistice la Roman, lucrare editată la prestigioasa editură Muşatinia condusă cu pricepere de o altă distinsă doamnă a spaţiului spiritual muşatin, Emilia Ţuţuianu Dospinescu, cea care semnează şi prefaţa acestei cărţi. Citind-o, am regăsit în paginile ei artişti dragi şi personalităţi venerate de mine, precum eseistul Gheorghe A. M. Ciobanu şi criticul de artă Valentin Ciucă. Cu nostalgie am lecturat pagina dedicată primului meu profesor de desen, prof. Constantin Chiţimuş…

Înșirând cuvinte goale Ce din coadă au să sune...” Sperăm că a doua „Antologie” să cuprindă scriitori mai omogeni ca vârstă și ca operă. Și acest rol îi revine domnului Ionel Marin, care a însuflețit o revistă atât de frumoasă cum este „Bogdania”. NELU GRĂDEANU – Impresii de lectură

Fiecare localitate, mai mare sau mai mică, deţine un patrimoniu material şi spiritual uman cu care se prezintă in istorie şi care contribuie la dezvoltarea unei ţări. Nici oraşul Roman nu face excepţie, ba aş zice că se situează, la bursa reală a valorilor, înaintea multor oraşe cu pretenţii de răsărit de soare în sfera culturală. Patrimoniul uman ce activează, identifică şi cercetează istoria culturală, economică şi socială a unei localităţi, este relativ restrâns. Aceste personalităţi locale, de cele mai multe ori, sunt în egală măsură preţuite şi invidiate. Noi, concetăţenii şi beneficiarii muncii lor, ar trebui să-i preţuim la justa lor valoare! Oraşul Roman a ştiut să-şi preţuiască valorile, personal constatând lucrul acesta vis-à-vis de ilustrul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu, personalitate unică în spaţial citadin actual. Voi face referire la munca şi personalitatea unui alt intelectual romaşcan, d-na Minodora Ursachi, reputat muzeograf şi cercetător de anvergură naţională, care şi-

După lecturarea cărţii, am constatat că, în viziunea d-nei Minodora Ursachi, ,,identitate artistică” este nu acel creator plastic care se împăunează cu diplome, mai nou, doctorate, sau colecţionarul diplomelor de excelenţă şi membru în diferite asociaţii şi comisii, cu multă impresie de formă şi publicitate dar prea puţină valoare de fond, artistică. Cu siguranţă, Minodora Ursachi nu şi-a dorit un 70


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 dicţionar de ţinută academică, am rezerve că în lumea artei s-ar putea realiza un asemenea dicţionar, având în vedere gradul de subiectivitate, ştiindu-se şi exagerarea majorităţii artiştilor în privinţa realizărilor personale, mai mult sau mai puţin meritorii pentru posteritate.

Probabil că toate aceste experienţe au determinat-o pe Minodora Ursachi să scrie o carte de suflet şi pentru toate sufletele, recenta apariţie editorială fiind un gest de reverenţă faţă de ,,identităţile” cu valoare de eternitate sau a celor cu un viitor artistic mai puţin fast.

Parcurgând paginile cărţii, mi-am imaginat-o pe d-na Minodora Ursachi la un ghişeu imaginar, de evidenţă a creatorilor plastici care fie s-au născut, fie au tranzitat oraşul Roman cu expoziţii personale, dar care şi-au dorit, prin opera lor, să contribuie la identitatea artistică a urbei muşatine, menţionaţi fiind astfel în memoria spaţiului spiritual romaşcan.

Nu în ultimul rând remarc prezentarea şi calitatea cărţii, de adevărat album de artă şi dicţionar de autori, îmbinând prezentarea practică şi concisă, în condiţii grafice de excepţie, cu armonia artistică a prezentării creatorilor şi calitatea reproducerii operelor artiştilor din dicţionar, rod al implicării şi contribuţiei editurii Muşatinia, prin d-na editor Emilia Ţuţuianu, la această deosebită şi atrăgătoare formă de prezentare a volumului.

Regăsim personalităţi aşezate temeinic în loja istoriei, artişti ai momentului dar şi aspiranţi la gloria eternă. A procedat bine d-na Ursachi cuprinzându-i în cartea sa? Eu zic că da!

Cartea Identităţi artistice la Roman personal o văd ca un buchet de flori dăruit cititorilor spre încântare, iar timpului spre alegere, a numelor de artişti ce fi-vor păstrate ca flori nemuritoare sau a celor ce se vor ofili în neaducere aminte.

Îndelungata activitate muzeografică şi de manager a unei instituţii culturale ca Muzeul de Artă din Roman i-a demonstrat autoarei că timpul şi numai timpul, este acela care cerne valorile şi aşează ierarhiile. Cu siguranţă că a văzut tablouri realizate de artişti cu diplome şi premii, dar a căror creaţii artistice zăceau în beciurile vre-unui muzeu, iar lucrări de suflet a unor artişti mai puţin inspiraţi în a-şi colecţiona diplome de studii, merite de excelenţă, să facă obiectul admiraţiei iubitorilor de artă. Nici nu putea proceda altfel, când în proximitatea domniei sale se află un prieten şi colaborator ce deţine ,,doar” o diplomă de licenţă în drept, dar care a candidat la 5 facultăţi şi a predat 63 de discipline ca profesor de liceu, pentru oraşul Roman fiind un adevărat ,,Patriarh al culturii”, nimeni altul decât eseistul Ghe. A. M. Ciobanu.

Muzeul de Artă din Roman, jud. Neamţ

71


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014

ARTĂ

forţă a pastei de culoare, de linia trasata pe traiectoria unei trăiri proprii, unice, mereu surprinzătoare, raportate la gestul creator, de orice tehnică, fie clasică, fie (post)modernă. Iar combustibilul ce pune în mişcare motorul acţiunii gestualiste (căci nu degeaba ea poartă în limba engleză numele de „action painting”) nu poate fi altul decât sufletul acelui plastician capabil să se dezrobească de toate imperativele recognoscibilului, de orice constrângere, de orice prejudecată sau curent (re)venit la modă.

Expoziţia de pictură „ABSTRACT”Galeriile de Artă, Focşani, mai 2014

Luiza BARCAN: GESTUALISMUL FĂRĂ DE SFÂRŞIT Moto: „Cu cât mai liber, cu atât mai aproape de absolut” (Corneliu Vasilescu) A scrie despre gestualism, în particular, despre abstracţionism, în general, pentru un spirit „figurativ” ca al subsemnatei, e o adevărată provocare. O invitaţie la introspecţie şi o incursiune în lumea cu graniţe atât de mişcătoare a picturii abstracte. O lume imprevizibilă, sub semnul inefabilului, imposibil de descris, greu de prins în cuvinte, cu atât mai puţin în şabloanele de limbaj ale criticii de artă.

Cu o cuvenită reverenţă criticului de artă Corneliu Antim, iniţiatorul , în urmă cu fix un deceniu, al unui proiect curatorial generos, intitulat „Perpetuum gestual”, finalizat într-o expoziţie de mare anvergură, unde se regăseau nume sonore ale picturii gestualiste româneşti, îmi asum astăzi misiunea de a comenta o nouă tentativă curatorială cu temă similară, de data acesta aparţinând pictorului focşănean Liviu Nedelcu. Datorită iniţiativei sale, în deplină consonanţă cu gândul lui Corneliu Vasilescu şi al lui Corneliu Antim, o parte dintre gestualiştii contemporani au ocazia să-şi alăture pe simeze, într-un spectacol vizual deloc conformist, formele particulare ale libertăţii lor de expresie şi ale viziunilor artistice.

Invocând-o şi, totodată, punându-mă sub semnul neîngrăditei libertăţi a fiinţei creatoare, la care face adesea referire Corneliu Vasilescu, acest „păstor” al mişcării gestualiste din România, îmi voi permite la rându-mi o eliberare din chingile adesea stânjenitoare ale unei exprimări de strictă specialitate. Aşa cum dificil de construit este comentariul criticului literar pus în situaţia de a scrie despre poezie, la fel de problematică, pentru criticul de artă onest se dovedeşte a fi incursiunea în universul picturii abstract-gestualiste. Iar paralelismul nu mi se pare exagerat, fiindcă văd arta abstractă, extinzând, desigur, aria de cuprindere intelectuală, asimilabilă poeziei. O poezie vizuală, ce se foloseşte, în locul cuvintelor, de magma în plină mişcare şi

Corneliu Vasilescu (Bucureşti), Gheorghe Dican (Râmnicu Vâlcea), Miron Duca (Bistriţa Năsăud), Adrian Chira (Târgu Mureş), Maria Balea (Arad), Liviu Nedelcu (Focşani), Sorina Ţibacov (Alba Iulia) şi Aurel Cojan (stabilit la Paris până la sfârşitul vieţii) sunt protagoniştii noii expoziţii gestualiste de la Galeriile de Artă din Focşani. Patru dintre ei (Adrian Chira, 72


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Nota generală a lucrărilor sale este prospeţimea, un fel de aer pur, rarefiat ce cheamă discret asocierea liniilor şi a petelor de culoare în compoziţii de reală forţă vizuală. Adeseori, nevăzutul lumii de dincolo de lume îşi face simţită prezenţa în lucrările pe care le semnează.

Gheorghe Dican, Miron Duca şi Corneliu Vasilescu) erau prezenţi pe simeze şi acum zece ani, în cadrul expoziţiei curatoriate de Corneliu Antim. Venirea altor patru pictori gestualişti, dintr-o pleiadă de alţi contemporani cu preocupări similare, lângă cei deja evocaţi, devine cea mai bună dovadă a continuităţii unui curent mai degrabă de gândire şi acţiune, decât a unui curent artistic propriu-zis. „Diagnosticul” ce s-ar putea pune fiecăruia dintre cei opt protagonişti este desigur acela de neîncadrabil în vreun clişeu vizual. Dincolo de libertatea de expresie şi de refuzul cvasigeneralizat faţă de reprezentarea figurativă, pictorii gestuali nu mai au altceva în comun. Fiecare dintre ei, însă, se distinge de orice posibil grup gestual prin uşor de recunoscut trăsături stilistice şi, evident, prin abordarea unei tehnici unice ori a tehnicilor mixte.

Miron Duca se raportează la universul vizibil în chip evident, dar extrage din el, cu o mare rigurozitate a selecţiei, motivele care-l fac să vibreze, apoi dematerializează aceste motive, le esenţializează, lăsându-le uneori vag recognoscibile, alteori reducându-le la o sugestie fină.

Corneliu Vasilescu este un constructor de imagine în adevăratul sens al cuvântului. Nici o tuşă de culoare nu scapă unui control atent, în pofida sentimentului că priveşti compoziţii de mare spontaneitate. Artistul e un maestru incontestabil al asocierilor cromatice şi al alternanţelor static/dinamic, un fel de emblemă vie a puterii picturii gestuale de a se autogenera.

Gheorghe Dican, artistul care până nu demult îşi făcuse din gestualism un crez, s-a lăsat cucerit treptat de natură, a început să primească sugestiile poetice ale acesteia, astfel încât astăzi, putem uşor remarca tranziţia spre o nouă etapă de creaţie unde

Liviu Nedelcu rămâne gestualist chiar şi când abordează motive figurative. 73


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 Adrian Chira, cu ale sale compoziţii ce mă fac să gândesc că există şi un minimalism gestualist, pare a fi spiritul cel mai ludic din această grupare. Spontaneitate, bucurie a asocierilor pure, un joc plin de candoare cu petele de culoare şi cu lumina descătuşează chiar şi receptarea de orice prejudecată.

tuşa spontană trimite spre materia organizată în forme din universul vizibil.

Sorina Ţibacov, o artistă de reală complexitate, cu un amplu registru de preocupări, abordează un gestualism frust, gândit ca mase de culoare suprapuse, sugerând un fel de moment zero, de dinaintea expansiunii unui univers iluminat din interior de o forţă creatoare atotputernică.

Aurel Cojan a privit infinitatea de forme a lumii cu reală bucurie, dar nu s-a luat niciodată la întrecere cu natura. A interpretat-o în acord cu o viziune unică, s-a confruntat cu inefabilul şi ne-a dăruit compoziţii exuberante, dinamice asemenea unei materii aflată în plin proces de agregare, sub imperiul principiului generator de viaţă.

Maria Balea face într-un anume fel notă discordantă în actuala asociere de pictori abstracţi, însă doar la nivelul abordării cromatice, căci este, fără îndoială, o gestualistă pur sânge. Compoziţiile ei sunt mai reţinute în abordarea frenetică a culorii, folosindu-se de puterea de sugestie a tonurilor de gri şi a griurilor colorate.

După un deceniu scurs de la memorabila expoziţie „Perpetuum gestual”, opt pictori atinşi de aripa diafană a gestualismului, artişti din şapte oraşe ale României, lângă care un mare şi nedreptăţit pictor, plecat mai întâi din ţara natală, apoi, mai de curând, la o venerabilă vârstă, din această viaţă, Aurel Cojan, ne invită să devenim, prin actul receptării, la scrierea unui nou capitol al artei gestuale din România. 74


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 EVENIMENTE CULTURALE

Festivalul Internaţional de poezie ”Zilele Nichita Stănescu”, ediţia a VIII-a, martie 2014 De la Chişinău a venit o delegaţie de aproximativ 16 persoane dintre care amintesc aici pe actorul Sandu Aristin Cupcea, Eugenia Ursu reprezentanta UNESCO, Valentina Înghesuială, Eugenia Marin, compozitorul şi interpretul Ilie Văluţă - care i-a făcut domnului Vasile Groza o surpriză în direct cântând în premieră absolută un cântec realizat pe versurile unei poezii de a dumnealui – precum şi mulţi alţii.

În perioada 28-31.03.2014 la URZICENI, într-o atmosferă de simţire patriotică şi de armonie spirituală, s-a desfăşurat Festivalul Internaţional de Poezie pentru elevi „Zilele Nichita Stănescu”, ediţia a VIII-a. Deosebita manifestare culturală a fost organizată de Societatea Culturală Apollon, Cenaclul Apollon din Urziceni condus de excelenţa sa George Călin, Ambasadorul nostru cultural la UNESCO şi Cenalcul Ideal din Chişinău condus de inimosul om de cultură Vasile Căpăţână - reuşind să polarizeze interesul multor personalităţi locale, din ţară şi din Republica Moldova şi Ucraina.

Doresc să fac însă un rezumat succint al sentimentelor deosebite care m-au încercat văzând comuniunea de spirit a tuturor românilor indusă de marele poet Nichita Stănescu. În seara zilei de 28 martie a avut loc o Slujbă de pomenire a poetului Nichita Stănescu, la Catedrala din Urziceni, oficiată de Protopopul Bogdan Stancu şi de un sobor de preoţi şi diaconi. În dimineaţa zilei de 29 martie, o delegaţie impresionantă au mers la Coşereni şi au depus coroane de flori la crucea unde Ion şi Doina Aldea Teodorovici si-au pierdut viaţa în accidentul rutier din 30.10.1992. A fost prezentă şi d-na Eugenia Marin (mama Doinei Aldea Teodorovici). Omagiu pios şi recunoştinţă marilor artişti moldoveni Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Activitatea a continuat cu prezentarea expoziţiei de grafică „Vis cu Nichita”, expoziţia de fotografie „Cerul Basarabiei” de Andrei Viziru, expoziţie

La eveniment au participat numeroşi scriitori, poeţi, editori, oameni de cultură din care amintesc aici – într-o ordine absolut aleatoare şi fără a avea pretenţia că voi reuşi să epuizez lista – pe academicienii Nicolae Dabija (Chişinău) şi Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi), pe Geo Călugăru, Ion C. Ştefan, Raluca Tudor, Ion Andreiţă, Emil Lungeanu, Ion Barbu, Nicolae Puiu Iliescu, Gheorghe Puiu Răducan (Rm. Valcea), Vasile Groza, Ilie Vasilica, Doina Bârcă, Ionel Marin (Focşani), Dumitru Manolache, Anca Elena Călin, Constantin Marafet (Rm. Sărat), Ana Cebotari precum şi mulţi alţii despre care nu mai amintesc ei fiind deja înscrişi deja în cartea de onoare a festivalului. 75


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 internaţională de caricatură. Domnul Gheorghe Ciutacu a prezentat o interesantă şi bogată expoziţie sub numele „Medalistică-N. Stănescu”. Poetul V. Căpăţână a prezentat Colecţia de poezie „Ideal” din Chişinău. A urmat apoi un concurs de recitare din opera lui Nichita Stănescu susţinut cu talent de către elevi din mai multe Şcoli din oraş. Domnii George CĂLIN, Vasile Căpăţănă, Vasile Tărâţeanu şi alţii au vorbit despre inegalabila operă a poetului N. Stănescu. Domnul George CĂLIN, directorul Festivalului a oferit numeroase Premii şi Diplome de recunoştinţă. Doamnei Eugenia Marin (Chişinău-mama Doinei Teodoravici) i-a oferit pe lângă Diplomă, zapisul, săculeţul cu bijuterii şi o icoană, afirmând: „Aveţi aici, stimată doamnă, cea mai preţioasă bijuterie a poporului românpământul românesc! Duceţi acasă această comoară în care a curs şi picăturile de sânge a fiicei Domniei Voastre, acest pământ pentru care strămoşii noştri au dat tribut de sânge! Aveţi alături şi o icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe-Purtătorul de biruinţă!”. Doamna Marin, cu lacrimi în suflet, a sărutat săculeţul, mulţumind a zis: ”Mulţumesc domnule Călin, aveţi dreptate, nu este pe lume bijuterie mai preţioasă decât pământul patriei unde ne-am născut şi credinţa neamului nostru românesc! Nimeni până acum nu mi-a dăruit asemenea cadou valoros!”

La intrarea în clădirea Centrului Cultural din Urziceni, două eleve ne-au întâmpinat cu pâine şi sare şi au prins concarde tricolore în piept invitaţilor şi spectatorilor. Spectacolul a început la ora 14.00, când domnul George CĂLIN, preşedintele Societăţii Culturale APOLLON a intrat pe scenă spunând: „ Bună ziua, Urziceni! Bună ziua Chişinău! Bună ziua Cernăuţi!- Imnul de Stat al României!” Toţi participanţii, în picioare, cu mâna la inimă au intonat imnul României. A prezentat pe invitaţii din Basarabia, din Bucovina de Nord şi din întreaga ţară, mulţumind pentru prezenţa şi implicarea sufletească la eveniment. Muzică, poezie, dansuri, coruri împletite cu dragoste şi mult talent. Au încântat prin voce şi graţie: Ana Cebotari, Raisa Bârnaz, Silvia Goncear, O. Mândruţă, A. Lupă, Ilie şi Diana Văluţă. Au recitat din opera proprie poeţii: Acad. Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Vasile Căpăţână, Ion Cuzuioc, Vasile Groza, cunoscutul actor basarabean Sandu Cupcea şi alţii. S-au prezentat foarte bine: trupa de dans modern „Dianis”; micii căluşari de la Grădiniţa „Rază de soare” din Urziceni; corul jandarmeriei…

Tot ce s-a coagulat în sufletele participanţilor cu această ocazie, fie ei copii de grădiniţă, şcolari, tineri adolescenţi sau oameni aşa ca noi mai „copţi” a răbufnit cu o putere extraordinară la finele spectacolului când înfrăţiţi în cuget şi simţiri am cântat Hora Unirii, stând în picioare şi ţinându-ne de mână. Am încercat senzaţia de natural şi am rămas absolut fermecat de modul simplu şi 76


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 firesc prin care toţi cei din sală, spre finele spectacolului, au făcut gestul simplu de a-şi atinge inima la auzul Imnului Naţional al României, care, spre deosebire de alte festivităţi, aici a fost cântat tot. Mai presus de toate, ne-am simţit toţi, iar ca făcând parte dintr-un tot unitar care generic are numele de cod România. Nimeni din cei prezenţi nu s-a mai gândit la timp pe toată perioada derulării spectacolului, chiar dacă timpul ne plângea pe umăr. A fost un spectacol extraordinar, de zile mari în care dragostea şi frăţia au inundat inimile tuturor românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

Azi ascunse-n monumente Fiind c-au trebuit ferite, Spre nu-a fi reconvertite În perioadele anoste De hulpavii plini de pofte. Sunt perioade diferite,... Însă sunt şi-azi înrudite! Ing. Nicu Doftoreanu, Bucureşti

DUBLĂ LANSARE DE CARTE

Camelia Stan – Bucureşti

Deoarece, asa cum se stie, poezia este mai mult sentiment decât orice altceva transcriu mai jos câteva versuri inspirate atunci, acolo de suferinţele fraţilor noştrii din Basarabia şi Bucovina

TANGOU CONSTATATOR Motto : S-a-ntors în ţară de curând Plin de iubire şi...flămând Dragostea de ţară –Corneliu Berbente Din. Vol. Triada – Editura Agir 2013

Vineri după amiază la orele 17, pe 25 aprilie 2014, la Hotel Lev Or (sala de conferințe Venus), a avut loc debutul editorial al Cameliei Stan, economist de profesie, eveniment în cadrul căruia au fost prezentate cele două volume de poezii, ”Şoapta dorului de...Dor”şi ”Poeme Şoptite”, dedicate soțului său Tudor, plecat înainte de vreme din planul terestru într-o altă dimensiune.

Când se plânge-n Chişinău Se-aude, prin ricoşeu, Şi-n Ardeal şi-n Cernăuţi Unde încă suntem mulţi Care n-au uitat că vina Nu-i de fapt în Bucovina, Basarabia sau Moldavia... Vina e în...Iugoslavia Ce i-a lăsat pe proscrişi, Sârbi vopsiţi cândva de ruşi,... Să le dezmembreze glia, Cum s-a vrut şi-n România. Pentru aceiaşi credinţă... E prea multă suferinţă! Când se plânge-n Dacia Mare, Lacrimile se fac mare Pe care...plutesc fragmente Din pierdutele momente,

Încă de la început, sala s-a dovedit neîncăpătoare. Oameni de cultură, prieteni, colegi de serviciu și iubitori de poezie i-au fost alături Cameliei Stan. Pasiunea poetei pentru literatura a început în copilarie și a continuat pe parcursul anilor de școală. Autoarea a spus că din perspectiva ei, a scrie vers reprezintă cea mai relaxantă stare de creație, și că menirea oricarui demers de 77


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 mai sunt şi nici ce mai era!...” (”Când mă trezesc”..., p.86, vol. ”Şoapta dorului de...Dor”). Comunicarea poetei cu iubitul (soţul), plecat irerversibil, o face prin împletirea de suflete, pasagere, şi regăsinduse în timpul nopţii, pentru o eternă iubire, o găsim în poezia ”Mi-ai spus”..., p.8, vol ”Şoapta dorului de... Dor”, din care citez câteva versuri, urmând ca domniile voastre s-o lecturaţi în taină, la pragul dintre starea de veghe şi starea de somn: ”Mi-ai spus în vis că ai venit aseară,/M-ai vizitat, furândumi un sărut,/ Nu m-ai trezit, deşi... a suta oară,/ Eu te rugasem... de la început...//... să mă trezeşti, de-adorm fără de ştire,/ Tu eşti secunda mea de infinit,/ În timpul meu de pace şi iubire,/ îţi aparţin, etern, necontenit!...” sau în ”Să nu spun”, să nu poţi spune, poezie pe care o găsim în p. 129, vol. ”Poeme Şoptite”: ”Odihneşte-te cu mine,/Pe un colţ de gând rănit,/Odihneştemă...albastru,/Peste gând şi vis iubit!//Protejază-mă! Mă ninge,/Cu petale reci de gând,/Şi mă-ntreabă... şi mă stinge,/Doar în vers şi în cuvânt...”.

creație, este acela de a împlini și bucura prin frumos. În discursul său la un moment dat, poetul Constantin-Nicolae Gavrilescu, prezent la manifestare, a spus că citindu-i manuscrisele a decoperit încet, cu uimire, forța ce o animă pe Camelia Stan în momentul creației citând: ” Atâta cer îmi curge în cuvinte,/Atâtea amintiri mă definesc,/O lume mi-e în suflet şi în minte,/O lume e cuvântul ce-l rostesc!” (”Cioburi de iluzii” – vol. ”Poeme șoptite”). Acest frumos eveniment cultural a fost prezentat de domnul Mihai Costin, consilier la Direcția de Comunicare și Relații Publice a Camerei Deputaților. Unul dintre reprezentanții de seamă ai culturii românești, domnul Victor Gh. Stan, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala București – literatură pentru copiii și tineret, ivitat la eveniment, a spus despre Camelia Stan: ” Onorată asistenţă, Astăzi, doamna Camelia Stan ne-a surprins cu un dublu debut editorial prin cele două volume de poezie ”Şoapta dorului de...Dor” şi ”Poeme Şoptite”, amândouă văzând lumina tiparului în anul 2013. Aceste două volume cuprind lacrimi de dor faţă de jumătatea întregului său (Tudor ) plecat în lumea ireversibilului; un mesaj purtat pe aripile de vultur al verbului conglomerat, din: a fi, a iubi, a undui, a plânge, a exista, a zbura...

Cele 375 de poezii, din ambele volume, demonstrează că în faţa iubitorului de poezie s-a prezentat un şlefuitor de verb până la rangul de a ridica vers, un vers puternic care zideşte o poezie de structură puternică. Cele 375 de suspine într-o lacrimă de poezie curată ca o picătură din seva viţei de vie, demonstrează că doamna Camelia Stan a primit botezul intrării sale în lumea poetelor de anvergură valoroasă. Fie ca harul dat de Dumnezeu poetei Camelia Stan, să-l prelucreze cu aceiaşi stare de creaţie şi să ne ofere alte volume de poezii, glazurate cu lumina valorii...”

Fiecare poezie este un vis de dor, de mângâiere, de reîntâlnire, de poezie pură în flacăra iubirii care încă nu s-a stins: ”Când mă trezesc, voi săruta călcâiul,/ Şi pasul tău, ce s-a zbătut tăcut,/ Când mă trezesc, eu voi vedea, întâiul,/ De urma-mi calmă, dacă te-a durut!// Când mă trezesc, ţi-o săruta sărutul,/Născut pe buze-n rozul diafan,/ Şi nam să-mi amintesc...nici începutul,/ Nici ce

Domnul Profesor Universitar, Dr. în științe tehnice, Nicolae Vasile, poet și prozator, în discursul său a spus despre Camelia Stan că ”vine în lumea poeziei româneşti cu un volum uriaş, atât ca valoare 78


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 cât şi ca dimensiune”. De asemenea, făcând referire la volumul ”Poeme șoptite”, a accentuat că ”Poemele şoptite” ale Cameliei Stan reprezintă un strigăt de iubire, o dorinţă de a nu uita nimic, o dorinţă de a explica, inclusiv matematic, dar şi o voinţă de a o lua de la capăt în mod natural, deşi greu, precum după toamnă urmează iarna şi apoi primăvara, toate spuse cu o deosebită sensibilitate şi talent. Este o carte răscolitoare care respectă regula de aur a poeziei, care trebuie întâi trăită şi apoi scrisă!”

Pe data de 24 aprilie, ora 11.30, în cadrul proiectului „Săptămâna Naţională a Bibliotecarilor” a avut loc, la Biblioteca judeţeană „Duiliu Zamfirescu”, într-o atmosferă caldă, prietenească, lansarea cărţii „Scrieri din tinereţe” (vol. IX) al scriitorului Duiliu Zamfirescu. Volum prefaţat şi realizat de Prof. univ. dr. Ioan ADAM, istoric şi critic literar de mare dăruire naţională. La eveniment a participat, ca invitat special, Ing. Lascăr Zamfirescu, nepotul celui mai important scriitor din Vrancea. Este remarcabil faptul că d-na Prof. dr. Teodora Fîntînaru, directoarea Bibliotecii judeţene a finanţat editarea acestui vol. IX şi are promisiuni şi pentru volumul X care va asigura finalizarea proiectului de reeditare a operei lui D. Zamfirescu.

Poetul Nicu Doftoreanu a ținut să precizeze că nu a cunoscuto personal pe Camelia Stan înainte de această lansare, însă a avut privilegiul de a cunoaşte dinainte opera acestei poete deosebite, care acum, cu ocazia lansării celor 2 volume de poezii apărute la Editura Printech, Bucuresti, 2013, l-a surprins plăcut, deoarece rare au fost cazurile în care imaginea pe care ţi-o faci despre cineva citindu-i versurile, să se apropie aşa mult de realitate. A continut apoi spunând că ”parcă o cunosc de când lumea, deoarece versurile dumneaiei mi-au transmis deja… şoapte de dor înainte să o întâlnesc”. În încheiere, actrița Doina Ghițescu a reciat poezii din cele două volume.

Domnul Ioan Adam a afirmat că: „Mă simt sufletește un fiu al acestui oraș, aici mă simt ca acasă... Și cu atât mai bine cu cât azi sunt în postura de vecin de eveniment cu Lascăr Zamfirescu, nepotul lui Duiliu Zamfirescu. Vedeți, s-au restituit o mulțime de valori materiale, dar am rămas datori la restituirea unor valori spirituale, iar domnul Lascăr este moștenitorul de drept al valorilor Zamfirescu... Opera lui Duiliu Zamfirescu este de neprețuit și iată că Biblioteca, împreună cu Asociația Cărți deschise, a convins că romanele lui trebuie retipărite. Scopul operei lui a fost să întoarcă dragostea românilor către pământul lor. Există, în zilele noastre, tendința românilor de a părăsi vatra, acum se produce o enormă hemoragie intelectuală și etnică. Românii pleacă, iar în aceste condiții, scrierile lui Duiliu Zamfirescu sunt extrem de importante. Primul său roman este anticamera „Vieții la țară”, declarând că marea sa dorință este ca pe parcursul acestui an sau al celui viitor, și cel de-al zecelea volum din seria Operelor lui Duiliu Zamfirescu să vadă lumina tiparului. „Să

Eugenia Enescu, Bucureşti

Lansare de carte la Biblioteca judeţeană „D. Zamfirescu” din Focşani

79


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 faceți tot ceea ce depinde de voi ca ultimul volum ce cuprinde numeroase scrisori, rapoartele lui diplomatice, referatele sale teatrale, unele proze și mai ales o biografie foarte completă, să poată apărea”

DUMNEAVOASTRĂ UNELE DINTRE ACTIVITĂȚILE PROIECTULUI NOSTRU.

CORNELIU LEU SUSȚINEȚI AFIRMAREA UNUI EVENIMENT DE IMPORTANȚĂ NAȚIONALĂ!

Au mai vorbit: Domnul Traian Negulescu, directorul Direcţiei judeţene de Cultură Vrancea, scriitorii Gheorghe Neagu, Gabriel Funica, învăţătoarea Cornelia Ploscaru (a susţinut şi financiar proiectul editorial) şi binenţeles domnul Ing. Lascăr Zamfirescu, fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu, care deşi are 92 de ani şi cu unele probleme de sănătate, a venit cu plăcere în Vrancea, în amintirea bunicului. Emoţionat a afirmat că sunt „foarte mic, aproape de zero, față de bunicul meu…vedeți, eu sunt inginer de motoare, dar am citit destul de mult. Îi mulțumesc domnului Ioan Adam pentru toată munca lui închinată bunicului meu și vouă tuturor”…

În anul 2013 a fost promulgată Legea Zilei Limbii Române (lege53/2013), instituind data de 31august, așa cum se sărbătorește de peste două decenii la Chișinău și cum, organizațiile care lansează acest apel, au sărbătorit-o an de an prin manifestări locale și internaționale, căpătând tot mai multă experiență în conjugarea forțelor societății civile. Fapt pentru care avântul a crescut, o mare manifestare centrală întrunind câteva mii de români din țară și de peste hotare a avut loc la 31.08.2013 pe Valea Prahovei, pe Platoul Bucegilor, în parcul casinoului Sinaia, realizând transmisii în toată lumea și din toate comunitățile românești prin sistemul „Internet-Streaming”, cu alte mari manifestări din țară și străinătate în înregistrări video de peste 400 de minute. În București au avut loc, de asemenea, manifestări importante de înfrățire a studenților români și basarabeni, o expoziție și un simpozion la Muzeul Național al Literaturii și inaugurarea Festivalului de Ecranizări Literare. Manifestări similare sau organizat la nivel județean și în mai multe sute de comune și orașe.

În încheiere d-na directoare Teodora Fîntînaru a felicitat şi oferit mai multe Diplome de recunoştinţă ca semn de preţuire a muncii depuse pentru reeditarea operei lui Duiliu Zamfirescu şi de sprijinire a evenimentelor organizate de Instituţie. Ing. Ionel Marin

MESAJ IMPORTANT PENTRU SLUJIREA LIMBII ROMÂNE ÎN UNITATE DE SIMŢIRE NAŢIONALĂ

Desfășurate sub semnul ideii de „LIMBA ROMÂNĂ ȘI CULTURA EI PATRIE A TUTUROR ROMÂNILOR” manifestările (a căror descriere completă se află în „Broșura-îndrumar”ca și în filmul documentar realizat, pe care le ținem la dispoziție) au căpătat amploare prin adeziunea spontană a sutelor de mii de participanți care au susținut diverse manifestări și ne-au încurajat pentru o

AVEM ONOAREA SĂ VĂ SUPUNEM ATENȚIEI ACEST APEL INVITÂNDU-VĂ SĂ INTRAȚI ÎN PARTENERIAT CU NOI SUGERÂND ALTE ACTIVITĂȚI, PROPUNÂNDU-NE PROGRAME DE PUBLICITATE, ÎNSCRIINDU-VĂ LA A ACORDA PREMII, A SPONSORIZA PARTICIPAREA UNOR CONCURENȚI, SAU A SUSȚINE PRIN PREZENȚA

80


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 organizare și mai bună, pornită din timp, pentru anul 2014, după cum urmează:

calendar cu toate manifestările din „Festivalul de Ecranizări Literare” (concursul internațional, concursuri naționale, gale, dezbateri cu publicul, marea retrospectivă cu selecții din cele peste 100 de ecranizări românești). Tot în această perioadă: iulie-august, în județe vor avea loc concursuri pentru selecționarea formațiilor artistice care vor participa la manifestarea centrală.

Pe aceeași temă generoasă și de larg interes în afirmarea culturii naționale care îi leagă spiritual pe toți românii, amplificând mijloacele tehnice ale internetului, prin care toate manifestările din țară și din lume se pot lega unitar putând fi consemnate și prezentate în timp real pe ecrane individuale sau din marile săli, ca un unic spectacol pe care-l realizează vorbitori ai limbii române din toată țara și de pe alte meridiane, noi ne propunem să dăm o și mai mare anvergură, adresându-ne unui public și mai larg, de numărul milioanelor.

În ziua de 31 august 2014 vor avea loc manifestările centrale – cea de pe Valea Prahovei întrunind participanți din toată țara și din străinătate, precum și cea din Capitală, la Academia Română, la Muzeul Național al Literaturii, cu studenții în Piața Romană și gala de film de la cinematograful „Studio”. Aceste manifestări vor fi ample, desfășurându-se pe parcursul întregii zile și aflându-se în legătură on-line cu multe alte manifestări din țară și străinătate, diseminând prin internet această întâlnire virtuală între toți vorbitorii de limba română.

Vom strădui astfel să punem și mai mult în valoare fiecare manifestare, mai mare sau mai mică, prin retransmiterea în direct a unor aspecte de la unele către celelalte, în așa fel încât, la fiecare manifestare existentă fizic în diverse locuri geografice, să participe și cei care apar pe internet în spațiul virtual de pe ecrane și vice-versa, totul devenind o mare manifestare multiplex a tuturor românilor.

În perioada septembrie-octombrie va continua în diverse localități din țară itinerarea galelor de film, prezentând lucrările premiate și colectând, pentru „Retrospectiva ecranizărilor” premiile publicului ca și ale unor jurii locale, ce vor deveni „Premiile localităților”. Concomitent cu aceste gale se vor itinera expozițiile realizate și, în așezămintele culturale care doresc, se vor reedita unele dintre simpozioanele și work-shopurile din tabăra de pe Valea Prahovei.

Perioada nu va mai fi, ca anul trecut, numai cea a zilei respective, ci ne propunem ca, pe tot parcursul lunilor iulie și august (luni care, fiind și de vacanță, încurajează excursiile către diverse manifestări tradiționale impunând-o astfel și pe aceasta, dar îi aduc și pe cei din străinătate la familii), să exersăm sistemul nostru de comunicare multiplex pe internet organizând on-line diverse întruniri comune, între diverse reviste și instituții de cultură în limba română din diverse localități ale țării și din comunitățile românești, cu workshopuri, sesiuni de comunicări, cenacluri și șezători. Vom edita în aceste luni revista „Creșterea limbii românești” dedicată evenimentului, vom organiza mai multe expoziții itinerante și vom pune la punct un

În ultima săptămână a lunii octombrie, în București, cinematograful „Studio” va organiza „Gala premiilor retrospectivei de ecranizări românești”, cu care prilej se vor anunța și proiectele pentru anul 2015.

Corneliu Leu 81


REVISTA BOGDANIA, Anul II, Nr. 5, Iunie 2014 acelaşi motto), care va conţine un CV al autorului. Se va specifica: - numele şi prenumele autorului; - motto-ul pus pe plicul mic şi grupajul de poezii; - locul şi data naşterii; - studii; - activitate literară; - adresa completă; - numărul de telefon şi eventual adresa.

Proiect cultural în derulare În zilele de 13 – 14 septembrie 2014, Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud, organizează FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „EMIL BOTTA”, ed. a-3-a

5. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul Concursului „Emil Botta”. 6. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 1 septembrie 2014, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, care va avea loc la Casa de Cultură „Tudor Vornicu” Adjud.

Scopul festivalului este descoperirea şi promovarea tinerilor creatori de poezie.

7. Juriul concursului va fi alcătuit din scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

REGULAMENT 1. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut premii la ediţiile precedente ale concursului.

8. Juriul va acorda următoarelor premii: - Premiul I – 700 lei - Premiul II – 500 lei - Premiul III – 300 lei - Trei premii de excelenţă pentru scriitori vrânceni care au publicat lucrări în anul 2013. Juriul îşi va rezerva dreptul de a redistribui anumite premii. - Vor fi acordate în funcţie de posibilităţi, premii ale unor reviste literare.

2. Sunt acceptate minim 5 şi maxim 10 poezii, în 5 exemplare, la un rând, font Times New Roman, dimensiuni 12, obligatoriu diacritice. 3. Lucrările dactilografiate în 5 (cinci) exemplare şi pe suport CD sau DVD vor fi trimise pe adresa Casa de Cultură „Tudor Vornicu” – Municipiul Adjud, strada Libertăţii, nr. 7, cod poştal 625100, cu menţiunea pentru FESTIVALUL CONCURS DE POEZIE „EMIL BOTTA”.

9. Organizatorii vor asigura cazarea, transportul şi masa (diurna) invitaţilor. Relaţii suplimentare:

4. Lucrările se trimit până la data de 1 august 2014. Ele vor purta în loc de semnătură un moto ales de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având

tel: 0744891319 – prof. Catană Ion tel: 0723719439 - prof. Spirescu Paul

82


Semnal editorial


Profile for Revista Bogdania

Revista Bogdania, nr. 5, iunie 2014  

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

Revista Bogdania, nr. 5, iunie 2014  

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

Advertisement