Revista Bogdania, nr. 7, decembrie 2014 by Revista Bogdania

Cuprins

1. Ionel Marin: Dreptul la demnitate, p. 3 2. Michaela Orescu: Strămoş al dacilor: Typhon-Volch, p.4 3. I. Boca: 1 Decembrie 1918, ziua sfântă a unirii tuturor românilor, p.6 4. E. Evu-“magicianul cuvintelor” la 70 de ani, p.8 5. Cătălin Acatrinei: Cât îmi lipseşti tu, Românie (2), p. 9 6. Poezii: G. Coşbuc, Ilarion Boca, Ionel Marin,Cristian P. Bălan, Eugen Evu, G. Petrovai, N. Vasile, Dumitru Ichim, N. Doftoreanu, I. Vasiu, Mariana Kabbout, Constantin Oancă, p. 13 7. Ov. Ţuţuianu: “Candidat la medalii”, p. 23 8. Nicolae Vasile: “Ioşca, Sică şi Mitică, p. 24 9. Epigrame: I. Croitoru,G. Papazolescu,p. 29 10. Vasile Galupa despre “Reflecţii în mozaic”, p. 31 11. Ion Croitoru despre “În constelaţia fiinţei”, p.32 12. Radu Borcea: Colectivizarea sufletelor sau Memoria pământului confiscat, p. 33 13. Artemiu Vanca: Tangouri sub…acoperire, p. 38 14. Cleopatra Luca: D-tru Negoiţă şi “Bucuriile autocreate”, p. 40 15. Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în poeziile lui Ioan Vasiu, p. 40 16. Interviu; Valentin Iacob: Interviu cu Eugen Evu, p. 41 17. Medalion liric: Ileana Floran, Michaela Orescu, Elena Ion, Gheorghe Antohi, Danciu Catrina, Maria Bendou, Anghel Hoţu, Mimi Boroianu, Victor Burde, Ignatie Grecu, Maria Ciubotariu, Eduard Zalle, Olguţa Trifan, Emil Magdan, Adrian Răcaru, Noni Iordache, Vasile S. Ghican, p. 45 18. Poezii pentru copii: I. Boca, M. Filipoiu, O. Sava, p. 54 19. Năstase Marin: Fragment din “Hora”, p. 57 20. Teatru Vasile Groza: Piesa de teatru “Pălărierul”, 61 21. Traduceri: Luca Cipolla, poezii, p. 66 22. Crăciunul la români, p. 68 23. Artă: Doina Lemny şi “moştenirea Brâncuşi”, p. 69 24. Evenimente culturale: , p. 70 25. Semnal editorial, p. 75 Coperta: Marian Stoica

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA Redactor şef: Ionel MARIN Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu. Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA); Mihai Marin (Spania) Secretar de redacţie: Bogdan Florea Membri de onoare: - Acad. VALERIU D. COTEA, membru titular al Academiei Române; Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA), membru titular USR şi al Academiei RomânoAmericane de Ştiinţe şi Arte, Inventator IUSTIN CAPRĂ;

Adresa redacţiei: Focşani, Str. Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul Vrancea. Telefon mobil: 0752862369. Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de email: ionelmarin55@gmail.com REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Anul II, Nr. 7, decembrie 2014

ISSN 2343-8061

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 poporului. Pentru a se trăi mai bine trebuie să reconstruim fabrici, uzine, combinate, să muncim mai eficient, dar pe ogoarele Patriei („Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă”). Vor înţelege şi conducătorii că au o datorie sfântă faţă de neamul în care sau născut. Să nu mai fim o mână ieftină de lucru pentru străini şi vom ajuta astfel şi la consolidarea, nu la dezintegrarea familiei. Din cauza sărăciei, a locurilor de muncă, a instabilităţii, milioane de români sunt „dezrădăcinaţi” şi nefericiţi. Statistica „emigranţilor” şi ruina „provinciei”, a ţării care se mută, pe care vor s-o stăpânească, ruinând-o. Cu România în suflet, cu dorul aprins de ţară, românii din diaspora încearcă să ducă mai departe credinţa şi graiul străbun, respectul faţă de istoria neamului. Eminescu spunea că: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”. „Globalizarea” tocmai asta încearcă „tăierea amintirilor şi trecutului”. Negreşit trebuie să depunem mai multe eforturi pentru păstrarea specificului naţional. Dacă vom asigura condiţii decente de trai în ţară pentru fiii ei, se va opri exodul de populaţie aptă de muncă şi o mare parte din cei plecaţi, la lucru în întreaga lume, vor reveni în ţară. Unde ne sunt razele speranţei, visele? Taine vechi, îmbrăcate în albastru, ne deschid simţurile şi ne aduc din zestrea neamului, pentru fiecare suflet de român, misterioase tăbliţe, semne şi simboluri neprihănite, care să ne întărească speranţa într-un viitor strălucit. Câte ţări din lume au: o coloană a infinitului, o poartă a sărutului, o pasăre măiastră…Dragii mei trebuie să avem un timp al nostru, un timp al afirmării şi al iubirilor. Să ne îndepărtăm de răutate, de ipocrizie, şi de încrâncenare şi să ne privim ca fraţi. Regăsirea de sine, bunul-simţ în toate şi demnitatea proprie. Demnitatea fiecăruia dintre noi presupune: valoare, comportament civilizat, virtuţi morale şi civice, verticalitate, bucuria de a crea şi dărui semenilor respect, bunăstare şi fericire. Şi toate acestea se pot câştiga prin: învăţătură, muncă, seriozitate şi onestitate zilnică. Se apropie 1 Decembrie, Ziua naţională a României, zi sfântă pentru toţi românii din întreaga lume. Uniţi, cu România în inimă, să făurim o minunată ţară a tuturor românilor. LA MULŢI ANI ROMÂNI! LA MULŢI ANI ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

DREPTUL LA DEMNITATE Dintre toate fiinţele de pe pământ OMUL rămâne „unicat prin natura sa cugetătoare”. Este fiinţa care îşi analizează Sinele, pe semeni dar şi universul în care trăieşte. Fiecare Om se naşte într-o patrie, în ţara părinţilor şi străbunilor, ca urmare a unei iubiri. Dar ce-i iubirea? „Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg, înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există, există pentru că iubesc. Totul e legat numai de iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori, înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor” (Lev Tolstoi). Şi acel izvor al iubirii este Dumnezeu, Atotcreatorul, care ne deschide sufletul către Adevărul suprem, către veşnicie. A crede sau nu în ceva este o problemă intimă, ţine de interiorul sufletesc al fiecăruia. Cu certitudine Dumnezeu este al IUBIRII, reprezintă rostul şi sensul vieţii noastre. Savantul Nicolae Iorga afirma despre poporul român că este: „o minune a istoriei”. Poeţii văd în România - „un colţ de rai”. ROMÂNUL are har, credinţă, bunătate sufletească şi demnitate. Mareşalul Ion Antonescu spunea: „Române! Mulţumirea ta şi a familiei tale împovărate va veni prin înfrăţirea tuturor, prin munca noastră laolaltă, prin înţelegere şi ascultare şi nu pe căile urii sau ale prăbuşirii altuia. Fiindcă munca şi credinţa înalţă, pe când invidia şi ura surpă. Fiţi creştini, fiţi oameni, fiţi Români întregi. Luaţi aminte că aceea ce a prăbuşit pe alţii, a fost goana după bunuri şi interese prea pământeşti. Nu uitaţi că aceea ce a dărâmat aşezări şi Tronuri, a fost mânuirea oarbă şi sângeroasă a trufiei, a răzbunării şi a violenţei. Dăltuiţi în cugetele voastre piatra de întemeiere nouă a Neamului. Nu vă risipiţi sbuciumul în fapte mărunte, în clocotiri învrăjbitoare şi în războiri sterpe. Acestea vă scoboară şi amuţesc poruncile morţilor voştri. Neamul acesta trebuie ridicat, întărit, îndreptat. N-avem nici un minut de pierdut în această privinţă”. Desigur că „Neamul acesta trebuie ridicat, întărit, îndreptat”…”prin munca noastră laolaltă, prin înţelegere şi ascultare şi nu pe căile urii”…Mari adevăruri a spus mareşalul Antonescu! Cred că a sosit vremea înţelegerii şi ascultării, ascultării de glasul Patriei Române, renaşterii demnităţii naţionale. Milioanele de confraţi care lucrează în străinătate, pot contribui mai mult la dezvoltarea propriei ţări, a bunăstării

Ionel MARIN

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Mitologie istorică

v. 185 şi urm.; Apollodor, “Biblioteca”, 1.6.; Apollonius din Rhodos, III. 499). Giganţii erau un popor superb, triburi de munte care urau pe străini. Locuiau la nord de Oceanos Potamos (Dunărea), în ţara arimilor, în apropiere de locurile unde au fost înfrânţi titanii, lângă Tartaros, la frontiera de apus a Ţării Româneşti de mai târziu. (Hygin “Fab. Principium”), urmaşii lor fiind aşa numiţi gugani, care în mare parte se disting şi astăzi de ceilalţi locuitori ai Carpaţilor printr-o statură înaltă şi robustă. (Nicolae Densuşianu, “Dacia Preistorică” p. 472). În urma luptelor cu Typhon, Osiris a fost învins şi urmărit de către acesta până în Egipt şi ucis.(Diodor, 1. I. 21; III. 62.6; Macrobius “S. Scip.”, Saturn I. 20.I. 12). Typhon a restabilit autoritatea imperiului pelasg în Africa de Nord, domnind peste Egipt timp de 29 de ani, ca rege legitim, descinzând din dinastia “divină”, timp în care a construit lângă Delta Nilului, în partea dinspre Arabia, una dintre cele mai vaste fortificaţii ale Egiptului, “Cetatea lui Typhon”, o fortificaţie de 40 km. (Manethon). Din Egipt, Typhon a trecut în Asia, cu giganţii lui, pentru a pedepsi pe cei care au colaborat cu Osiris în invadarea Europei, apoi a cucerit ţinutul Palestinei – care pe atunci nu-şi primise încă numele din partea filistenilor. Typhon a înfiinţat aici regatul Iudeii, condus de unul dintre fiii săi, pe nume Iudeos, care a dat numele ţinutului. Totodată Typhon a pus bazele capitalei Hierosolyma (mai târziu Ierusalim), după numele celuilalt fiu al său, Hierosolymos.(Plutarch S. C. 31). Poetul Manilius vorbeşte despre războiul lui Typhon pe teritoriul Babiloniei, de unde Typhon a trecut peste ţinuturile Persiei, Bactriei (pe atunci nu aveau aceste nume), stăpânind Asia. (Manilius “Astron.” IV. 580; Ovidiu “Fastele” II. v. 462). Ca o metaforă, Apollodor spune că “Typhon a ajuns cu o mână la răsărit şi cu alta la apus, cucerind întreaga lume veche.” (Burebistas îşi putea justifica expediţiile).

Mihaela Al Orescu: STRĂMOŞ AL DACILOR: TYPHON-VOLCH Fiu al lui Saturn, Typhon reprezintă a treia generaţie de eroi civilizatori, după regii zeificaţi Uran şi fiul său Saturn. În lupta pentru conducerea imperiului pelasg, în Europa, celor doi fraţi, Typhon şi Joe, li s-a alăturat Osiris, un african uzurpator, care pretindea că este fiul lui Saturn; după cum spun izvoarele istorice, acesta l-a silit pe Saturn, aflat la strâmtoare, să-l recunoască drept fiu al său. (Homer “Iliada”, XV. v. 187.). Aspirând a-şi asuma imperiul pelasg, Osiris a cucerit cu africanii “pigmei”, Thracia şi Macedonia, regiunile centrale ale Europei, până la ocean, după ce, plecând din Egipt, a cutreierat întreaga Europă şi Asia, “invadând cu gloate africane şi asiatice semisălbatice, care inspirau teroare şi ascultare celor învinşi.” (Apollonius din Rhodos, IV. V. 272 şi urm.). Osiris a întâmpinat rezistenţă mai puternică în Europa decât în Asia, ridicându-se triburile arimice de la Dunărea de Jos, care nu-l recunoşteau drept fiu al lui Saturn. În aceste timpuri, pătura nobilă veche a imperiului pelasg – titanii – se stinsese în expediţiile şi luptele duse de Saturn, unii dintre ei risipindu-se prin diferite ţinuturi. Singura putere care supravieţuise era constituită de giganţi, munteni de la Oceanos Potamos (Istrul-Dunăre), urmaşii acestora fiind “muntenii gugani”. Giganţii erau, după Hesiod, un popor de origine “divină”, născuţi din sângele (din neamul) lui Uran şi din Geea (Terra). După patria – sau mama lor – erau numiţi Terrae filii, filii Terras, Terrigenae.(Homer, “Batr.” v. 7; Diodor 1. I. 31; Naevius “De Bell Plin. Val. Flaccus, “Arcon.”, II. 18). Giganţii aveau o statură uriaşă, mult mai mare decât cea obişnuită, purtau plete lungi şi barbă, arme lucitoare şi lăncii lungi. (Diodor, IV. 21; Hesiod, “Theogon”

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 În timpul lui Typhon, ţinuturile Egiptului, Feniciei, Palestinei, Chaldeei, Siriei şi Mediei erau populate de elemente provenite din deşerturi şi din diferite ţinuturi sălbatice. (Herodot. II. 4. 99). După moartea lui Osiris, sub presiunea reginei Isis, a fost dusă o “politică” puternic ostilă împotriva lui Uran – Amon – Ra – Tum, primul rege al Egiptului, ca şi împotriva lui Saturn (Minas), care, de fapt, era “autorul unui trai mai bun” şi de asemenea, împotriva lui Typhon, fiul lui Saturn. Populaţia venită din deşerturi a fost folosită de Typhon pentru desecarea lacurilor şi a mlaştinilor (Herodot II.4. 99), pentru canalizarea râurilor, deschiderea de drumuri, fortificarea oraşelor, construirea palatelor, templelor, turnurilor, transportarea aparatelor de război, pentru munci agricole şi păstorit. Pe un papirus din Leiden, Set-Typhon este înfăţişat cu capul de asin, ţinând în fiecare mână câte o lance, arma naţională a giganţilor. Pe piept este scris numele CHO, iar dedesubt ωEPHT şi BOΛXOCHO. (Lepsius, Uber d.e. ägypt. Götterkreis” p.55). Ultimele cuvinte sunt compuse: ωEP-BHT BOΛXO-CHO. Oier în limba română, înseamnă “stăpân de turme” şi “păstor de oi”, BOΛXO (BOLHO-VOLHO). Istoricul egiptean Manethon scria că egiptenii numeau pe regii lor cei mai vechi, proveniţi din spaţiul carpatic, pelasgi, “păstori”. De altminteri, ştim din istoria lui Manethon că egiptenii numeau pe regii vechi pelasgi “păstori”. BOΛXOCHO înseamnă Seth Volchul sau Valahul (Typhon, fiul lui Saturn). Figura capului de asin mai era întrebuinţată în antichitate şi ca emblemă a Daciei. (N. Densuşianu op. cit. p. 630). Pe unele monede din timpul împăratului roman Traian Decius (a. 249), Dacia personificată ca zeitate, era reprezentată ţinând în mână o lance sau o suliţă în vârful căreia se vedea împlântat un cap de asin. În timpul dinastiei a 19-a hiperboreană, i s-a conferit lui Set (Typhon) o deosebită veneraţie în Egipt.

Mai mulţi regi din această dinastie au primit numele de Set. Typhon mai era venerat şi cu numele de Sutex (Judex).(Lepsius op. cit. p. 49); Pierrot, “Le livre des morts” p.173). La fenicieni, unul dintre vechii titani din familia “divină” era numit “Sutex”. Şi în Egipt, o inscripţie din timpul faraonului Ramses II, menţionează reprezentanţi ai mai multor oraşe, numiţi “Sutex”.(Lepsius, op. cit. p.50). Termenul de “Sutex”, în timpul lui Typhon, reprezenta o demnitate administrativă şi judiciară (atribuită regelui), rol pe care l-au avut consulii în Republica Romană, care erau numiţi “judices”. Denumirea Iudeei este datorată numelui unuia dintre fiii lui Typhon, Iudaios, iar capitala Hierosolyma, întemeiată de Typhon, a primit numele celuilalt fiu al lui Typhon, Hierosolymos (mai târziu Ierusalim). În religia Egiptului, începând cu Osiris, Typhon a fost interpretat drept “şarpele cel mare” care locuia în apa primordială “Nun” – Oceanos Potamos (IstrulDunărea), inamic al zeilor. Typhon mai era numit în Egipt “Smu” (în limba română “zmeu” – balaur).(Plutarch, “De Iside” c. 62). Lui Typhon i se atribuia Constelaţia Nordului, Ursa Mare (Plutarch, “De is.” C. 21), constelaţiile Daciei numite “Ursa Getică” – “Geticum Plaustrum”, “Geticus Polus”, patria lui Typhon, în geografia preoţilor egipteni. Unei comete care înspăimânta lumea pe atunci i s-a atribuit numele de Typhon. Între hieroglifele egiptene, Typhon apărea reprezentat printr-un corb, această pasăre rămânând un simbol religios la hiperboreenii de la Carpaţi, pasăre care însoţea pe Apollon hiperboreul, zeu al luminii. (Eratostene, “Cataster”. 41; Herodot 1.4.152).Corbul a fost reprezentat pe piesele de tezaur de la Pietroasa (Al. Odobescu, “Le trésor de Pietroasa”, II.33). Simbolul corbului a fost consacrat în antichitate, de asemenea, lui Saturn şi lui Mithras, lui Typhon fiindu-i consacrat şi asinul. (Lepsius op.cit. 53-54), animal al

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 hiperboreenilor de la Carpaţi. În urma unor cercetări arheologice recente, în Palestina a fost descoperită o inscripţie reprezentând un crucificat cu cap de asin, ceea ce demonstrează supravieţuirea simbolurilor arhaice de origine carpatică, crucea, ca şi asinul fiind străvechi simboluri pelasgice europene, păstrate de canaaneiţii care au dezvoltat în Iudeea şi Galileea o mare civilizaţie şi proveneau din lumea pelasgică găsită de ebrei la venirea lor pe aceste locuri. Numele lui Typhon VOLCH, cu toată străvechimea lui, a fost moştenit până astăzi de către autohtonii Spaţiului carpato-danubiano-pontic, de asemenea, la sudul Dunării şi în mai multe locuri din Europa, unde au fost răspândiţi pelasgii hiperboreeni. Cercetătoarea Maria Crişan vorbeşte despre Landul Renania de Nord – Westfalia – unde “forma de relief preponderentă este câmpia – Flachland – cu un cuvânt german, dedus din cuvântul Valah-Felah, ca şi Őstfalii, adică Vlahii de răsărit”… “o regiune din Cehia se numeşte W/V/OLOŜ/Ĉ care în germană se traduce cu MOLDAU, exact ca în cazul râului care străbate Praga – VLTAVA, care tot MOLDOVA însemnează (în Austria, izvorul lui este Moldau”… “atât în cazul Moldovei, cât şi al Valahiei este vorba de unul şi acelaşi etimon: V/O/L/L/O/C/H/, găsit în Voloh, Boloh, Valah, Olah şi în M/O/L/D/L/, via VL-BL-HL, sonanţe bilabiale, ca şi cuvântul VALAH cu variantele lui, care este mult mai vechi de sec. al X-lea pentru că eu le-am găsit la Homer “Iliada”… “acelaşi etimon este de găsit în GALLI şi WALES”… “inima Dűsseldorfului, Friedrichstadt s-a numit Wallachai”… “Flachland – ţara de jos, adică de câmpie…” (Maria Crişan). De altfel, Olimpul Germanic al zeilor – Walkala – tot de aici îşi are numele. Vechii regi germanici erau “extra patriam” (cei din Dacia). (Maria Crişan).

Ilarion BOCA 1 Decembrie 1918, ziua sfântă a unirii tuturor românilor într-un stat unitar şi suveran.

Istoria milenară a neamului nostru românesc a fost marcată de o permanentă luptă pentru păstrarea integrităţii, libertăţii şi demnităţii strămoşeşti. În această permanentă luptă, strămoşii noştri nu au uitat nici o clipă, indiferent de aria geografică în care au locuit, că ei toţi au o origine comună, acelaşi grai şi acelaşi vis nestins, de unitate a tuturor fraţilor într-o patrie comună. Dacia, era vatra legendară care le insufla forţa şi încrederea necesare realizării acestui măreţ deziderat. Pe temeiurile realităţilor ce au definit şi definesc spirutul românesc, s-a realizat un prim şi mare pas în anul 1859 prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească, dar împrejurările istorice extrem de complicate, nu au permis atunci unirea simultană a celor trei ţări româneşti - Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Era nevoie de un nou pas, de o nouă etapă şi un nou context, mai favorabil, pentru a se aduce sub acelaşi drapel românesc şi Transilvania mult iubită. O asemenea oportunitate a venit în anul 1918, când activităţile unioniste, desfăşurate de cercuri ale emigraţiei româneşti din Ungaria, Franţa, Italia, Anglia, Statele Unite, Suedia ş.a., au început să ceară, în mod deschis, dreptul românilor de a-şi decide singuri soarta. Ca urmare a acestor puternice presiuni, pe data de 18 octombrie 1918, în parlamentul de la Budapesta, este adusă la cunoştinţă hotărârea poporului român din Transilvania de a-şi decide singur soarta. Această hotărâre a zdruncinat puternic cercurile conducătoare de la Viena şi Budapesta, care au încercat din răsputerile lor să menţină integritatea teritorială a monarhiei. Zadarnic însă! Imperiul austro ungar, oricât de puternic s-ar fi opus, nu mai putea sta în calea evenimentelor revoluţionare care veneau şi îi revelau cu

Bibliografie: Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 tot mai multă putere caracterul de relicvă a istoriei. După finalul primului război mondial, omenirea întrezărea zorii unei noi ere, eră în care dorinţa de emancipare , de libertate şi autodeterminare a popoarelor nu mai putea fi ţinută în lanţuri. În spiritul acestor idei, numeroşi prizonieri de război aflaţi în Rusia, originari din Transilvania şi Bucovina, au afirmat şi ei peste hotare, hotărârea de a se uni cu Ţara. În lunile octombrie şi noiembrie 1918, guvernele S. U. A., Franţei, Angliei şi Italiei, recunosc justeţea aspiraţiilor de unitate a poporului român. Climatul politic din ţară, dar şi din străinătate devine tot mai efervescent, iar acest lucru a determinat formarea, la Budapesta, a Consiliului Naţional Român, compus din şase reprezentanţi ai socialdemocraţilor români. La 31 octombrie, izbucneşte la Budapesta revoluţia burghezo - democratică, iar Consiliul Naţional Român se mută la Arad, unde îşi intensifică activităţile cu caracter unionist, organizând consilii naţionale şi gărzi naţionale locale. În acest context reapare la Arad ziarul "Românul", care împreună cu gazeta socialistă " Adevărul" şi cu ziarul "Drapelul" de la Lugoj erau organele oficiale al Consiliului Naţional Român Central. Transilvania devenise asemenea unui cazan în clocot. Frământările revoluţionare ale maselor populare indicau cu claritate că visul de unitate al românilor din Transilvania se transforma cu fiecare zi într-o frumoasă certitudine. În zilele de 13-15 noiembrie 1918, are loc o întâlnire a C. N. R. C. cu o delegaţie ungară, dar discuţiile au eşuat datorită dorinţei delegaţiei maghiare de a menţine, cu orice preţ,Transilvania sub autoritatea guvernului de la Budapesta. Acest lucru a determinat C. N. R. C. să preia administraţia ţinuturilor locuite de români. Un aspect important al vieţii politice din Transilvania l-a constituit racordarea deplină a Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania la noile realităţi politice, orientându-se pe făgaşul realist al colaborării şi înţelegerii cu poporul român. Pe fundalul acestor evenimente şi

transformări sociale, este convocată la data de 1 decembrie 1918, la Alaba - Iulia, Marea Adunare Naţională Română, formată din 1228 deputaţi. Marea Adunare de la Alba - Iulia a exprimat cu putere, voinţa nestrămutată a poporului români din Transilvania de a se contopi într-un singur stat naţional, cu farţii săi de peste munţi. Pe lângă cei 1228 de deputaţi, la Alba Iulia s-au strâns peste 100 000 de oameni, toţi având în cuget şi simţiri o singură dorinţă: realizarea statului naţional român. În documentele pregătitoare ale Adunării Naţionale au fost înscrise principiile fundamentale care urmau să dea noului stat un nou avânt. Dintre acestea enumerăm: reforma agrară, ocrotirea muncii, votul universal, libertăţi politice, asigurarea drepturilor minorităţilor naţionale. Vasile Goldiş a prezentat proiectul de rezoluţie, evocând printre altele, faptul că structurile imperiale sau bazat întotdeauna numai pe minciună: El a afirmat:" Împăratul ne-a înşelat, patria( Austro - Ungaria) ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aici înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi civilizaţiunii umane". Cuvintele lui Vasile Goldiş au şi astăzi aceeaşi forţă, valoare şi importanţă politică pentru orice suflet de român. Nu trebuie să uităm că prin acea rezoluţie s-a decretat Unirea Transivaniei cu România eveniment cu puternice rezonanţe în plan european, dar şi cu realizarea celui mai frumos vis al românilor, unirea tuturor fraţilor români într-un singur stat, pe temeiurile unităţii de neam, de limbă şi obiceiuri, într-un spaţiu geografic care ne-a despărţit prin topografia sa, dar nu şi prin credinţa comună în frăţietate şi veşnicie. Jertfa imensă şi suferinţele fără de seamăn ale poporului român închinate nobilei cauze de întregire naţională, nu au fost zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii unanime a românilor care, prin voinţa lor

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 nestrămutată, au înfăptuit la 1 decembrie 1918, unitatea tuturor pământurilor româneşti într-un singur stat naţional, act istoric, ce a primit prin tratatele de pace, consacrarea internaţională. Alături de popor, au luptat pentru desăvârşirea statului naţional român, o frumoasă pleiadă de personalităţi, precum: Ştefan Cicio - Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ion Mihuţ, I. Jumanca; I. Flueraş, Enea Grapini, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Vasile Lucaciu, Traian Vuia, Emil Isac, Vasile Goldiş şi, desigur, întreg poporul român. În faţa memoriei lor ne plecăm cu recunoştinţă frunţile noastre, întrebându-ne în forul propriei noastre conştiinţe: dar noi, noi cei de astăzi, ce am adus pe altarul patriei noastre? Apoi, să nu uităm să le continuăm şi lupta şi visul. O ţară se face prin muncă, dar se păstrează prin veghe şi luptă. Şi dacă doar unii dintre noi au adus ceva, un plus de bine şi de frumos pentru patria noastră, se cuvine, totuşi, să rostim cu toţii: Glorie eternă eroilor neamului românesc!

trepte. A fost sărbătorit de scriitori, prieteni, colaboratori, de numeroşi cititori din ţară şi din diaspora românească. Eugen Evu s-a născut la 10 septembrie 1944 în Hunedoara. A urmat studii liceale, Şcoala Profesională de Metalurgie, liceul şi o şcoală tehnică la Hunedoara. Între 1962 și 1965 a practicat diferite meserii: oţelar, lăcătuş, pedagog, solist instrumentist şi vocal. Debutează în anul 1963 în ziarul „Flacăra Hunedoarei”, cu poezii. În presa culturală debutează în anul 1970 publicând mai multe poeme în revista „Familia”. Editorial, a debutat în 1974, la Editura Facla din Timişoara, cu 21 de poezii, în volumul Toate iubirile.

Eugen EVU –„magicianul cuvintelor” la 70 de ani

A înfiinţat la Hunedoara Cenaclul literar „Izvoare”, apoi Cenaclul „Lucian Blaga”, care ulterior şi-a schimbat denumirea în „Dan Constantinescu”. „Eugen Evu este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1979). Este cel care a înfiinţat primul săptămânal al Hunedoarei, ziarul „Renaşterea Hunedoarei”, care a apărut în anii 19901991. Este fondator al publicaţiilor literare „Provincia – Vitraliu hunedorean”, devenită „Provincia Corvina”, apoi „Noua Provincia Corvina”, „Kilometrul zero”, „Constelaţia Dragonului” (în colaborare cu Valeriu Bârgău), „Sider – Semnal”, fondator (cu Elena Daniela Sgondea) al magazinului cultural „Palia literară” (Orăştie 2011)”, spune managerul Bibliotecii Judeţene, Sebastian Bara.

Domnul Eugen EVU, scriitor, eseist, publicist, poet de mare valoare naţională şi internaţională, fondator a mai multor reviste de cultură, promotor al literaturii române, de curând a depăşit pragul celor 70 de trainice

Domnul Eugen Evu a publicat aproape 50 de volume de poezie, eseu, teatru, jurnale, literatură pentru copii, numeroase articole, studii, cronici literare şi de artă, interviuri în reviste de cultură şi de artă, în ziare locale şi centrale.

Harta României Mari (1 decembrie 1918)

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Mai trebuie ştiut despre poetul Eugen Evu că din anul 2003 a obţinut titlul guvernamental american şi internaţional „The Research Board of Advisors” pentru activitatea sa culturală, oferit de „The American Biographical Institute”, din Carolina de Nord, SUA. Este inclus în Who’s Who in America şi în primul Who’s Who în Romania.

În anul acela, până în vară, îngropase popa Adamachi de-a bătrâni morți de foame ori de supărare, cât nu îngropase în zece ani. Alții, își puneau singuri capăt zilelor neputând să-și vadă pământurile pârloagă. Într-o după-amiază de duminică, pe când stăteam pe prispa dogorită de la arșița soarelui sălbatic oftând după șezătorile de altădată, când satul gemea de bucurie în fiecare duminică, Mircea îmi spuse dintr-o suflare:

Deţine atestatul internaţional de „Expert în literatură”, fiind inclus în Internationl Directory of Experts and Expertize, SUA. De asemenea a primit numeroase premii şi diplome naţionale şi internaţionale pentru întreaga sa operă. Este membru de onoare al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Artă din Oradea; Cetăţean de onoare al judeţului Hunedoara, al oraşului Hunedoara, ambasador cultural al regiunii Hunedoara. Felicitări maestre pentru strădania şi valoroasele realizări literare obţinute în cele patru decenii dăruite literaturii şi culturii române. Sănătate, linişte sufletească şi bucurii pe măsura sufletului dumneavoastră mare şi minunat!

- Ana, ce-ar fi să plecăm de-aici? Să vindem ogoarele și casa și cu banii luați să ne facem un viitor în lume? Gândul acesta îl tulbura de mult timp, căci îl vedeam noapte de noapte foindu-se când afară stând pe cerdac și fumând tutun învelit în hârtie de ziar, când în casă. - Unde Mircea, unde? Unde ar putea munci o țărancă ca mine cu opt clase? - În America, Ana! Unchiul meu, care a fost la nunta noastră de ne-a îmbogățit cu câți bani ne-a dat atunci, e în America. Aș putea vorbi cu el să ne ajute să reușim să avem și noi o viață cumsecade. Pentru mine, viața pe care o aveam în bătătura mea mi se părea îndeajuns.

LA MULȚI ANI, DOMNULE EUGEN EVU! Ionel MARIN

Lui nu-i ajungea. Adesea îmi tot spunea ce covoare persane au orășenii, că nu scot apa cu găleata ca noi, ci învârt de o roată și apa vine la ei în casă, că toamna nu-și rup spatele cărând lemne pentru sobă, ci stau ca boierii și apăsând pe un buton au căldura în casă. „Condiții, tată, așa tot să trăiești!” repeta într-una în fața mea de proastă, ce mă și vedeam apăsând pe un buton și stând lăfăită în pat, în timp ce odaia avea să se încălzească singură, fără să se umple de fum.

Cătălin ACATRINEI Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE (urmare din numărul anterior) Primăvara avea să readucă totul la viață, avea să învie satul cum o făcea în fiecare an. Dar satul nu mai avea să renască. Se pare că Dumnezeu nu mai avea răbdare cu oamenii și a poruncit să fie sărăcie în anul acela. Eu și Mircea avea să ne descurcăm câtuși de puțin. Aveam vite, păsări și ogoare rodnice.

- Mircea, nu pot pleca din țara asta. E casa mea, aici trăiesc de când mă știu. Vorbesc românește, am crescut românește, trăiesc românește. Aici e ființa mea, aici mi-e dat să-mi duc amarul, aici îl duc până la capăt.

Însă lui nu-i plăcea să muncească pământul, iubea stiloul și hârtia, nu sapa.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 - Prostii. Să văd dacă o să mai zici asta după ce o să ai bani să-ți cumperi zece case precum e asta. Gândește-te doar: haine scumpe, mâncare gustoasă, nu mămăligă. Ca să nu-ți aduc aminte de condiții...apă, căldură, baie-n casă...

- Îți promit! O să ne întoarcem...cândva...

tatei. Cred că s-a răsucit în mormânt când s-a încheiat negoțul. Nici eu nu am vrut să dau casa părintească lui Apostol, dar vorba aceea: „Fă-te frate cu dracul, dacă vrei să treci puntea!”. Banii pe care îi strânsesem trebuiau să ne ajungă trei luni. Mircea zâmbea pe sub musteața sa deasă și asta mă făcea să mă simt în siguranță...sau cel puțin așa îmi plăcea să cred. La începutul lui august avea să părăsim țara. Cu câte două valize în mână străbăteam satul până la autobuz. În fața fiecărei porți era câte o femeie ce plângea și își lua bun rămas de la noi, binecuvântându-ne pentru drumul cel lung. Un gol în suflet mă măcina. Ajunși în dreptul cimitirului cu gardul văruit și plin de buruieni izbucnii în plâns. Unde sunteți voi, ai mei părinți, acum când eu am nevoie de voi? Bucureștiul era imens. Iașul îl mai văzusem cu mai multe prilejuri, dar Bucureștiul, nu. Câte mașini, câte case mari și frumoase, câta lume. Se vedea că pentru Mircea nu era ceva nemaipomenit. Pe când tat-su era primar, el, singurul fecior, avea bani să străbată țara asta în lung și-n lat. Era prima oară când avea să mă urc într-un avion. Mi-era o frică de-mi venea să mor, nu alta. Prima oară auzisem de avion în clasa I, când învățasem litera „A”. Pe atunci eram uimită cum poate o bucată de fier să zboare, dar nu credeam că o să văd unul, pe viu. Pe înăuntru semăna cu un autobuz, numai că scaunele erau de un alb strălucitor și nu prea înghesuite, iar geamurile mult mai mici și mai curate. Miera teamă de ce urma să se întâmple. Îl țineam pe Mircea strâns de încheietura mâinii, încât i se învineți mâna de-a binelea. Acum ajunsesem din nou la mila lui Dumnezeu. Avionul pornise cu un vâjâit puternic, iar pentru următoarele zece ore am fost printre nori. Cât de minunat e să te afli deasupra cerului. Cât de minunată e lumea, Doamne!

Într-o lună aveam să vindem tot. Ogoarele le vândusem unui fermier ce ne dăduse un preț bun pe ele, iar casele le dădusem lui Mihai Apostol, dușmanul de moarte al

New York-ul avea să fie peste așteptările mele. Știam că e un oraș mare, dar nu era mare, era gigantic. Îmi imaginam că are clădiri înalte, dar nu atât de înalte încât să

- Nu știu ce să zic... - Ș-apoi, după ce vom face bani mulți, nu ne împiedică nimeni să ne întoarcem în România. În noaptea aceea n-am avut pace. M-am zvârcolit încontinuu căutând rezolvare tuturor problemelor. Poate Mircea avea dreptate. Poate dincolo de hotare ne aștepta un trai mai bun. Și să-mi las eu casa părintească de izbeliște?! Nici gând. Dar mai bine las naibii cele agonisite, decât să mor de foame în satul ăsta uitat de lume. Luna lumina întreaga casă și se răsfrângea pe chipul pururi tânăr al lui Mircea, care acum, după ce-mi spusese oful ce-l avea pe suflet, dormea ca un prunc. Îl ghiontii o dată, apoi de două ori, până când se trezi și cu o voce stinsă îi șoptii: - Mergem! M-am hotărât. Plecăm. - Unde? - În America. Nu ziceai tu că ai un unchi acolo? Mergem să facem bani. Mircea se ridică deodată în capul oaselor și mă privi mulțumitor: - Știam că o să te hotărăști într-un final. Mă duc mâine la primărie să-l sun de acolo pe Ion, unchiul meu, și îmbrățișându-mă, mă sărută pe creștet. - Mircea, dar vreau ca într-o zi să ne întoarcem. Promite!

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 ajungă până la nori, iar câte mașini....sute de mașini. Ion, unchiul lui Mircea ne-a așteptat la aeroport. De acolo ne-a luat cu mașina și ne-a dus la vila sa ce se situa vizavi de intrarea principală în Central Park. Chloe, soția lui Ion, era o americancă veritabilă. Pregătise o masă bogată și zâmbea adesea spre mine în timp ce își fuma trabucul. Ea venea dintr-o familie bogată. Când a luat-o Ion, Chloe avea casă, mașină și mulți bani. El nu avea mai nimic, nici măcar școală. Nu aveau copii și nici nu își doreau. Chloe spunea că aveau să o facă mai bătrână plozii și nu se merită să-i crești, iar după aceea să-ți întoarcă spatele. Ion ne închiriase un apartament la marginea orașului. El spunea că nu e știe ce, dar mie mi se părea uimitor. Mircea nu mă păcălise cu apa pentru care nu aveam să merg la fântână. Eram bucuroasă, mai mult decât bucuroasă.

spatele căreia scria: „E superb aici, în Republica Dominicană. Vă așteptăm! Anne, sigur ție o să-ți placă. Cu dragoste, Chloe și John.”. Mircea își schimbase serviciul și asta nu putea fi decât de bine. Lucra acum pentru „World Trade Center”, firmă ce se afla la capătul sudic al cartierului Manhattan. Biroul său se afla la etajul 88 și vedea de acolo întregul oraș. Era tot mai ocupat. Începuse să lipsească nopțile de acasă și venea beat în zorii zilei, intrând mai mereu îmbrăcat la duș, iar când dormea acasă, nici nu se uita la mine. Scria, se uita la televizor, citea și apoi se culca, aruncându-mi uneori câte un „Noapte bună” ce mă făcea să mă întreb: nu fuseseră întotdeauna așa, nu? Știam foarte bine că nu. Dar întrebarea era dacă mai puteam ajunge din nou acolo...Orice ar fi însemnat „acolo”. Rămăsesem însărcinată. Vestea mă tulburase enorm. Mi-aduceam aminte de ce spunea Chloe, că îi crești și apoi te părăsesc. Apoi, mă gândeam că nu are rost să dau naștere unui copil pe care să îl chinui. Era clar că eram nefericită, atât de nefericită, încât nu aș fi vrut să mai aibă parte încă cineva de tristețea mea. Ce părinți avea să aibă copilul ăsta? Un tată alcoolic și o mamă în prag de depresie. Avea să se aleagă praful de el. Nu am trăit niciodată în prezent...nici nu știu ce este prezentul...calea spre viitor sau prăpastia spre trecut?! Aș fi vrut să recuperez trecutul, dar nu se putea, iar viitorul, nu avea să sune deloc bine. Avortul era cea mai bună soluție. Tot mai multe femei făceau asta. Nici nu era prea scump și nici prea dureros. Mă programasem într-o zi de duminică. Duminica, Mircea e plecat să joace golf în afara orașului. Am pregătit banii, mi-am făcut o baie cu apă rece și am luat-o pe jos spre policlinică. Aceasta se afla vizavi de Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”. Obișnuiam să mai vin pe la biserică la început, când ne mutasem, dar în ultimul timp, nu îi mai trecusem pragul. Intrând în policlinică mă îndreptam spre sala în care avea să se întâmple totul.

După o lună, Mircea își găsi de lucru. Muncea într-o clădire de birouri, pe post de „agent imobiliar”. Câștiga într-o lună, cât câștigam în România după o vară întreagă de lucrat pământul și asta mă făcea din nou să cred că totul o să fie bine. Și era bine. Chloe mă vizita adesea și ieșeam toți patru în fiecare săptămână la restaurante scumpe din oraș. Așa am învățat să beau whisky și martini. Prima dată mi-a fost atât de rău, încât mi-am jurat că nu mai pun gura pe acea băutură, însă nu m-am ținut de cuvânt. Apoi, prietenii au început să se înmulțească. Colegi de lucru de-ai lui Mircea, soții, șefi de departamente, vecini, toți erau fascinați de familia Miculescu și ne chemau la baluri, concerte sau dineuri. Începusem să învăț să mă adaptez și adoram lumea asta. Doi ani mai târziu, cumpărasem noi vila lui Ion și a lui Chloe. Ei urmau să se mute în Republica Dominicană. Să o fi văzut pe Chloe cât de entuziasmată era. De parcă pleca la capătul lumii. Își cumpărase toate loțiunile de bronzat, toate cremele și toate parfumurile pe care le aveau cei de la Chanel atunci în stoc. La scurt timp primisem și o vedere din Republică, pe

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Inima îmi bătea foarte tare. Mă uitam la burta mea și mă gândeam că în mine se află o viață de om. Încercam să mă conving că e mai bine să nu-i dau naștere, dar totuși ceva îmi spunea că e mai bine să-i dau dreptul la viață. Privirea mi se încețoşă deodată, mă apucă o amețeală și simțind cum mă sufoc, am căzut jos, pe culoarul ce mirosea a clor.

din pat o luai la fugă spre biserica de peste drum și intrând în ea, am căzut în genunchi. - Cât de străină am ajuns. Mi-e dor de tine, Doamne! Abia întors de la golf, Mircea primi vestea cu bucurie. Își imagina cum avea să fie la botez, cum îl plimba prin parc sau cum nul mai suporta să-l audă plângând. Cu toate astea, știam că nimic nu se va schimba. Cazinoul era patima sa. Pleca la fiecare sfârșit de săptămână în Las Vegas cu „amicii”, iar mie îmi lăsa un card de credit, de parcă ceea ce îmi doream erau banii lui. Așteptam să se nască copilul consolândumă printre lacrimi că „mai bine o dragoste pierdută, decât una neavută”.

Dimineață. Soarele bate în fereastra larg deschisă, în timp ce un cucoș își face o seamă, cântând pe gardul din fața casei. Mirosul de viorele împrospătează aerul primăvăratec. Ies afară și o văd pe mama în fața cuptorului gătind cu patimă tochitură de porc cu mămăliguță. Tata, așezat pe prispa casei, cu un braț de nuiele, împletea de zor la o oboroacă ce avea să fie numai bună la începutul toamnei, când trebuie cărat porumbul desfăcut de pe dealuri. Masa e gata. După rugăciune, tata binecuvântă bucatele și ne punem pe mâncat. Zarvă în sat. Ileana Junică plânge la marginea pădurii de durere că a pierdut copilul.

Pe 1 martie 1996 a venit pe lume tatăl tău. Nici măcar când s-a născut unicul său fiu, Mircea nu a fost lângă mine. Mă întreb când a fost de fapt lângă mine? Știam de atunci că Teodor va ajunge un om mare, știam că trebuie să fiu, dacă nu o româncă, măcar o mamă româncă și să-l cresc cum trebuie.

- Săraca fată! Cum a bătut-o Dumnezeu. Mare nenorocire să nu ai bucuria de ați simți pruncul în brațe, zise mama uitânduse spre pădure și oftând.

Marți, 11 septembrie 2001. Mă îndreptam spre grădinița lui Teodor cu două sacoșe de cumpărături. În seara aia trebuia să ne viziteze Chloe și Ion și trebuia să pregătesc o cină pe cinste. Învățasem, datorită fiului meu, să zâmbesc din nou. Părea o zi perfectă până când o bubuitură mă speriase îngrozitor. Țipete în jurul meu și oameni care arătau spre cerul plin de fum al New York-ului. Îl luasem pe Teodor în brațe și o luai la fugă spre cea mai apropiată stație de metrou. Îmi doream să aflu ce s-a întâmplat, dar îmi doream mai mult să îmi știu copilul în siguranță.

- Așa-i! Ne-a ferit bunul Dumnezeu de o astfel de soartă amară. - Ano, de-i avea norocul să te plăsmuiască Cel de Sus cu un prunc, naște-l! Să-l naști că nu-i al tău. E afierosit lui Dumnezeu. IV Mulțime de asistente în jurul meu. Capul simt că îmi plesnește de durere. Una dintre ele îmi spuse să stau liniștită că am avut o lipsă de calciu. Eram pe cale să omor un om, eram pe cale să îmi ucid fericirea.

Ajunși acasă, am deschis televizorul în grabă. Toate programele arătau aceiași scenă, cum un avion intră în plin în turnurile de la World Trade Center. Sun la biroul lui Mircea și nu răspunde nimeni. Sun o dată, de zece ori, de o sută de ori, în

Cu adevărat singura mea alinare era ceea ce se ascundea în pântecul meu...și Dumnezeu, da, Dumnezeu. Ridicându-mă

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 speranța că va ridica cineva amărâtul ăla de receptor, însă nimic. O lacrimă îmi umezi obrazul ce se albise ca varul. Tremuram și nu-mi puteam reveni. America îmi luase totul. Mi-a dat bani, dar mi-a luat fericirea, mi-a luat iubirea, mi-a luat liniștea. Cât îmi doream să nu fi plecat vreodată din lumea mea. O, Doamne, cât îmi este dor de România!

Poezii George Coşbuc – Patria română Patria ne-a fost pământul Unde ne-au trăit strămoşii Cei ce te-au bătut pe tine, Baiazide, la Rovine, Şi la Neajlov te făcură Fără dinţi, Sinane,-n gură, Şi punând duşmanii-n juguri Ei au sfărâmat sub pluguri Sângele Dumbrăvii-Roşii, Asta-i patria română Unde-au vitejit strămoşii! Patria ne e pământul Celor ce suntem în viaţă, Cei ce ne iubim frăţeşte, Ne dăm mâna româneşte; Numai noi cu-acelaşi nume, Numai noi români pe lume, Toţi cu-aceeaşi soartă dată, Suspinând cu toţi odată Şi-având toţi o bucurie; Asta-i patria română Şi ea sfântă să ne fie. Patria ne-o fi pământul Unde ne-or trăi nepoţii Şi-ntr-o mândră Românie De-o vrea cerul, în vecie, S-or lupta să ne păzească Limba, legea românească, Şi vor face tot mai mare, Tot ce românismul are: Asta-i patria cea dragă Şi-i dăm patriei române Inima şi viaţa-ntreagă.

Acum, când nu mai sunt, singura mea dorință mai este ca tu, viteazul meu, să îți salvezi sufletul și să cunoști fericirea adevărată. Nu uita niciodată că pielea se încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se transformă în ani… dar dorința nu are vârstă. Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e o altă încercare. Cât timp trăieşti, nu fă greșeala mea, nu renunța!. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toţi se aşteaptă să te dai bătut. Când nu mai poti să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mai mergi nici la pas, ia bastonul. Însă nu te opri niciodată! Descoperă România! Cu dragoste, bunica Ana P.S.: Cât îmi lipsești tu, Românie! V De fiecare dată când recitesc scrisoarea bunicii îmi dau seama cât de important e să faci ceva cu viața ta, oricât de nesemnificativ ar fi. Important e sa faci! Cred că niciodată nu mi-am dorit ceva atât de mult, încât, dacă aș pierde ocazia să o fac, să îmi pară într-adevăr rău.

Ilarion BOCA De ziua ta, iubită ţară

Astăzi, 16 iunie 2064, vă spun vouă toate acestea din Aeroportul Central din New York.

De ziua ta, iubită ţară, Cununi de flori îţi pun pe frunte Şi de la mare pân la munte Mă-nclin la brazda-ţi milenară.

Mă bucur că mi-ați fost alături. Astăzi plec în România. Ceea ce urmează sunt sigur că e mai mult decât o poveste, e viaţa unui român în România.

În ea strămoşii mai visează La port, la vatră şi la grai,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 La gura veşnică de Rai Ce şi din mituri ne-o veghează.

Ţara pentru mine este Şansa de-a avea un nume; Ce m-aş face fără ţară, Fără ea ce-aş fi în lume?

De zia ta, iubită ţară, Ţi-aducem drept şi sfânt onor, Că eşti supremul nostru dor Şi maica noastră legendară.

Ionel MARIN Rugă pentru români

Mândrie Stă bunicul rezemat De-un stejar ce-i cântă lin, Şi-n privirea sa senină E tot farmecul latin. Dar şi eu îmi trag pe frunte Cuşma grea din fir de lână, Şi-mi înalţ semeţ privirea Ca un dac de pe columnă.

Încă se mai aud, strigătele străbunilor, Din vechi izvoare, răsunând a jale. Şi simţim cum miresme urcă Din veac în veac în cămările inimii, Cu poveşti nemuritoare despre daci. Prin nenumărate furtuni, ai noştri purtară Speranţa şi neclintirea în ţară. Duşmanii trecuţi peste fruntarii… Au fost înfrânţi şi asvârliţi… dincolo, Îngropaţi şi cu visele lor de cucerire…

Cartea de istorie Azi ţi-am cumpărat o carte, S-o păstrezi ca pe-o comoară, Sau ca pe lumina sfântă Care veşnic va să doară. De o vei iubi, copile, Multe tu vei învăţa, Şi prin viaţă demn vei trece Şi nici griji nu vei avea.

Cu mari sacrificii am rămas, Aici…biruitori! Şi din colţul de rai dăruit, De însuşi Dumnezeu, Moşii şi părinţii au dăltuit în suflet România cea mare. La Alba Iulia, suflarea română Înveşnicea unirea tuturor fraţilor. Luceferii din glie luminau, Sub rotiri de astre, inima, Cu toate fibrele fiinţei, Chipul sfânt al Patriei!

Nu uita că-n mica filă E trecutul strămoşesc Şi izvorul învierii Pentru neamul românesc. Esenţe Pentru mine ţara este Tot ce-i mai frumos sub soare, Oameni dragi, poveşti şi basme Lin şoptite de izvoare.

Vremurile sau schimbat şi în bine Dar şi în rău. A venit un alt decembrie, Un decembrie liber, Cu alte idealuri însă şi cu tăvălugul… Peste fabrici, uzine, combinate şi… Munţi de fier vechi s-au cărat peste hotare.

Codri fremâtând în noapte Când pe cer se-arată stele, Blândul plai al Mioriţei Şi suportul vieţii mele.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 S-au înstrăinat resurse şi bogăţii, Rămânând glia cea sfântă a Patriei, Mai săracă, mai tristă, mai…nevrednică, La cheremul şi pradă… lupilor flămânzi.

Cristian Petru BĂLAN

Pe chipul Maicii tristeţea a albit, Vatra părintească suspinând a deznădejdie. Încă şi acum floarea tinerimii rătăceşte Pe căi străine şi deşarte… Sufăr când văd, Regina mea, că Odraslele tale cu frigul în oase, Cu vântul în buzunare şi cămară, nu ştiu Încotro s-o apuce şi ce să facă… Dorul, dragostea de ţară, de copii şi… Sunt răstignite de dezbinare şi nepăsare.

ŞI MII DE ANI VOR TRECE... Şi mii de ani vor trece în valuri peste noi Şi-n pulbere şi ţărnă ne-om face amândoi;

Fraţi şi surori, părinţi şi copii, cu toţii Slugărnicesc în curţi străine, Cu lacrimi albastre îngropate în fiinţă, Cu visele şi zborurile mutilate de răni. Se poate şi mai rău? Urât este umbletul celor ce merg Pe cărările întunericului, ale vicleniei… Tremură anii şi ruga-îi aspră. Disperarea răsună în albastrul ţării, Stelele inimii caută lumina, Adevărul, Si puterea de a începe o altă etapă, Spre alt urcuş al nostru-n viaţă.

Pământul răsturna-s-ar şi câmpii-n munţi s-ar face, Dar amintirea veşnic ţi-ar dăinui în pace. Şi ape - mări şi râuri - ne-or şterge urma humii Cu nimeni semăna-vei pân' la sfârşitul lumii ! Asupră-ne păşească cei răi şi cei de bine, Dar nimeni, niciodată, nu va mai fi ca Tine!

Adună-ţi fiii de prin oriunde şi reîncepe, Cu tărie zborul spre veşnicia frăţiei. Doamne luminează-ne mintea, Ajută-ne să ne ridicăm deasupra răutăţilor, Călăuzeşte-ne paşii spre înţelegere, Cutezanţă, hărnicie, smerită credinţă. Trezeşte-ne ! Adu-ne înapoi, Din ceaţa vremii, acasă, la Tine!

TRANSPLANT Mamă cu aripi florale de poem, Tu zbori mai departe de pulberea lutului, Peste crângul de magnolii albe te chem Şi iartă-mi greşelile din zgura trecutului !

Fraţi români de pretutindeni,… Să deschidem porţile luminii şi armoniei. Tricolorul flutură liber! Împreună, uniţi cu torţele aprinse ale iubirii Să învingem vânzătorii de vise şi de inimi, Să reclădim cu drag Patria română ! Românie te vreau înapoi şi… Eu, tu, noi, împreună să redevenim, Cu mândrie, iarăşi români, Fii şi Fiice ai neamului, slujitori pe veci !

Un rug de iubire ţi-aprind zi de zi; Tu-ncearcă de mine departe-a nu sta, Şi-un gând împlineşte-mi, posibil de-o fi: În piept fă să-mi bată doar inima Ta !

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Eugen EVU Semnul de carte Bombardamente cu fulgi de nea Pe imprudente-nfloriri şi mahmure Neauzit suspinul celestei aure Ca ţipătul orb din desprinderea ta. Un continuu adio în acea ecuaţie Pe care Dumnezeu a uitat-o-ntre noi Poate voit, poate aşa, ca distracţie Amânând dinadins judecata de –apoi?

Mirele

Ca semn de iubire, semn de nemoarte, Imortelă strivită-ntr-o carte.

Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat, Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni. Biografia mea-i a unui sat Din Transilvania, de pretutindeni. N-aduceți vreascuri! Limpedea rășină E fulgerul captiv care-ntreține A vieții vâlvătaie de lumină, Măreț și tragic, cum vi se cuvine. Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmaș, Nu știe nimeni ce-i poetu-n lume: Urlet sau cântec, calm ori pătimaș Pecetluindu-și taina cu vreun nume... Fără cenușă arde. Dă lumină, Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui... Toată pădurea lumii e de vină Cât luminează frumusețea lui! Și totuși, vina lumii n-o condamnă Surpat în sine, sieși vinovat – Doar el cunoaște arderea ce-nseamnă Poetul Mire, Bradul consacrat.

Destinul Tu, eden nezidit, De dinainte de-o naştere Nadir şi zare-n cunoaştere Parte nelocuită A inimii noastre pereche Nord nevăzător Al memoriei sacre Din noapte venind Ce visează lumina. Ocrotit sine geamăn Indestructibilă sămânţă În lumină-n lumină Gând care mă cugetă Prin pulsatorii ale visului sfere Cuvânt devenitor Facere şi în sus Acţiune.

Poezia mea Spic al răbdării, poezia Vârstei continue Luminescenţa ei pierdut Resorbită în grăunţele cuvintelor. De copil le-am înţeles cum prind aripioare multiplicându-l pe unulstrăpuns, însă, vai, secerişul infamy Aritmie a mulţimii ca moarte de sine gravid număr hotărât cât să fiu mâncat de cuvinte ca pâinea cu semnul crucii în cuţit fulgerat.

Înnoitor sens al Vieţii Adeverind ce-a mai fost Ea El- gândul Ascuns în Sine Ca să lucreze. Ascuns în felurimea numelor până când ne vom întoarce în Patrie.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 în trunchiul molidului, unde timpii stau la sfat.

George Petrovai

Nicolae Vasile

Balada lui Pintea Copil fiind eu îmi doream s-ajung ceea ce-n era nucleară e de râsul curcilor: mândru voinicel tras prin inelul dorului de cai, pistoale şi-ndrăzneţe fapte ascunse-n fund de cuşme haiduceşti.

Ajunul Crăciunului Doar în noaptea de ajun, să fii moş, e ceva bun, toată lumea te răsfaţă, cu veselie pe faţă, toţi îţi spun doar lucruri bune, parc-a venit Raiul pe lume, sunt cu tine mai de treabă şi te gâdilă… în barbă! În noaptea cea de poveste, primim cadouri şi… o veste!... Veste bună-i că soseşte Pruncul ce ne mântuieşte, luptând cu a sa firavă viaţă ca să avem lumină-n faţă! Ajunul Crăciunului face bine omului, căci el pune la un loc, făcând în ciudă morţii, tot ce are viaţa mai de preţ, şi-l face pe om măreţ, continuitatea capetelor vieţii, amintindu-ne, că pentru a fi frumoşi, trebuie s-avem şi prunci şi moşi!...

Liceu-odată isprăvit, eu m-am gândit că, Doamne, bine-ar fi să mă specializez în ceea ce visez. Am colindat prin şcoli, dar cum în ele se preda doar cai verzi pe pereţi, ce ca-n istorii de demult potcoavele şi le-au pierdut, m-am hotărât pe dată să iau calea codrului unde-i Pintea cu ai lui. Dintâi Măgoaj-am vizitat şi cu trecutu-am conversat; apoi, duhul casei s-a ivit şi în taină mi-a şoptit că-n asaltul de la Baia, bravul Pintea n-a muritu doar oleacă a dormitu; iar de-atunci şi pân-acum, sălaş sigur şi-a aflat pe pieptişul muntelui

Grădina Domnului În mijlocul câmpului, în bătaia vântului, parcă-n ciuda gândului, împrejur sârmă ghimpată,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 inutil, doar să se vadă!... Animale, plante, oameni, ce se vor aparte, sunt cu toţii la un loc, derulând al vieţii joc. Un păun se umflă-n pene, lângă o privighetoare care se vrea sclipitoare, florile,... mândre de ele,... se veştejesc de tinerele ca să devină... imortele!... Oamenii,... nici nu ştiu ce-şi mai doresc, frumoşi, puternici, şi deştepţi să fie, dacă se poate pe veşnicie!... Alături, nişte ciori, printre oameni, printre flori, ţop-ţop-ţop, peste mirişte, fără ca graba să le mişte, pe veşnicie nu dau doi bani, nici nu vor s-ajungă-n Rai, visele nu le răsfaţă, fiindcă le trăiasc... în viaţă! Ici-colo, găsesc câte-o sămânţă, şi ne privesc cu-ngăduinţă, căci în viaţa lor, cu sutele de ani, poate-şi vor aminti vreodată, că am fost cândva contemporani!... Nu tot ce-i drag omului, este pe placul timpului, asta-i voia Domnului,... şi aşa-i grădina Lui!...

flămânzi şi fameni, resturi de viaţă avem în faţă!... Stau şi mă-ntreb, ce mai avem întreg?... Fructe străine, de chimie pline, pâine umflată, parcă-i din vată, haine scumpe tare, de-nmormântare, cărţi groase şi multe, de nimeni citite, vor fi ere noi, dar nu pentru voi, iubire de zor, la televizor, oameni solizi, întregi, musculoşi dar blegi, viaţa toată-n faţă, în umbră şi ceaţă!...

Dumitru ICHIM

Resturi

Ochiul negru al flăcării

Resturi de fructe, nu sunt prea multe, resturi de pâine, de azi pe mâine, resturi de haine, cârpite, nu faine, resturi de cărţi, poţi să înveţi, resturi de eră, pentru cine mai speră, resturi de iubire, un vis subţire, resturi de oameni,

Pentru cei care știu să plângă, drumul Muntelui se oprește până la nori. Fericiți cei care pot să plângă... Pentru cei care iubesc, vârful de Munte e dincolo de cuvinte. Acolo se vorbește numai în graiul nou, așa cum ochiul negru al flăcării

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 atât de adânc își hrănește întreaga-i lumină din jur!

...și Muntele rămâne și străin și bolnav și prins în închisoare: ''Hei, tu, Visătorule... batjocorindu-l după gratii, îl strigă teologul angajat gardian de tâlhari și poeți. Cum poate să fie roua mai mare decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă? Nu cumva spicul Fecioarei știe ceva mai mult decât norii îngemănându-și bobul cu lacrima de mamă? Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori se face tot mai mic în brațele ei că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei capul și coroana de spini.

Fericiți nefericiții care știu lacrima să-și ardă și să privească prin ea în tot ce ați fost! Numai aceia fiii copilului vostru vă vor face pre voi, doar pentru o singură zi neînserată vistiernicii vârfului de Munte. Fericiți nefericiții cu inimă curată...

Cântecul spre lume al muntelui Ce Notre Dame ne-ar trebui ca Muntele să poată intra alături de noi?

Nicolae DOFTOREANU

Fiul Omului nu are unde să-și plece capul, pentru că Fiul Muntelui de dincolo de nori, fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.

TANGOUL SOLDATULUI NECUNOSCUT (pentru cei căzuţi la datorie în primul război mondial)

Cum poate o floare de nu-mă-uita să facă universul mai cald cu-n singur suspin al culorii, iar templul nostru de 40 de ani prin pustie măcar un singur chivot de trei zile?

Motto Muica, sîntem neam de piatră Cînd e vorba pentru vatră, Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol (1908 – 1984)

Spre ușile noastre îngrozitor de înalte (Ce bine c-avem trepte, că Muntele are un loc de cerșit!) se-aude Fratele cântecului Tău rostind Cântarea Treptelor: ''Mi-e foame'', spune Muntele, dar trecem pe lângă el pentru că nu mai avem nici un cer rămas pentru poze. ''Mi-e sete'', plânge Muntele, dar noi trecem pe-alături coborând urcării pe trepte...

Eu sunt soldat necunoscut Uitat atunci,…demult, sub scut Dar ridicat adeseori, prin monumente până-n nori! Aş vrea aşa de mult să ştiţi... C-aveam copii, C-aveam părinţi, Un singur lucru nu aveam... şi pentru el atunci luptam N-aveam o Românie Mare... Dorită şi-astăzi cu ardoare!

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 De-acee-ntreb de-aici, de jos... De ce n-aţi tras nici un folos Din lupta dus-atunci de noi? De ce ne-aţi declarat eroi? Azi m-am întors dar n-am găsit Decât pământul părăsit! Necultivat,...dar jinduit deoarece l-am îngrăşat...cu corpul nostru de-altădat Spuneţi-mi:Unde s-a greşit?! Pe-acest pământ de-a devenit Aşa povară la trăit?

VREAU IAR IUBIRE-ADEVĂRATĂ ! Aşa că vin acum în faţa ta cuminte, Sperând că mai-nainte De-a mă lovi pentru-a mă pune jos, Printre bucăţile de viaţă roz plesnite, Vei auzi …şi crede tot ceea ce simte La margine de drum… Un păcătos cu mintea încă trează Care a-mpăturit cândva hoţeşte Tot ce acum amarnic îl nelinişteşte… Şi pentru el contează!

Ioan VASIU TANGOUL REMUŞCĂRILOR Părinte! Recunosc că am greşit Că nu ţi-am spus când am simţit Că viaţa a pornit s-o ia în jos necontenit, Şi simt că-s păcătos pentru că nu am luat aminte Şi n-am venit spre gândul tău frumos Ce mai demult, Când mai eram curat şi m-ai chemat, Eu ştiu că pentru mine l-ai avut! Privindu-mă ca pe un fiu, Tu nu m-ai pedepsit decât târziu Că nu ţi-am dat bineţe… Şi-atuncea cu blândeţe! Dar n-am putut Părinte! N-am răbdat ! Şi nici n-am vrut să îţi ascult mustrarea, Ce altădată poate m-ar fi-nduplecat, Pentru că pur şi simplu EU eram plecat,…având în ochi uitarea, Deoarece nu cred că eu am fost Când am pierdut al vieţii rost Lăsând a mă cuprinde întristarea…. Care m-a despărţit de MINE.

E-atâta frumuseţe e-atâta frumuseţe în fiecare vers Şi-atâta bucurie în fiece cuvânt rãmâne amintirea un curcubeu neşters când rãsãritul râde în ochii tăi răsfrânt e-atâta frumuseţe în apele ce cad pe stâncile cascadei înspre adâncuri reci iubirea ta mă-mbată şi mă cufundă-n vad de fiecare dată când surâzândă treci e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plâng de bucuria nopţii ce bate iar în geam când vântul cald aleargă pe dealuri cam nătâng invidios iubito că-n braţe iar te am Iubirea mea iubirea mea e-o calmă libelulă ce-alunecă pe-un râu vijelios înspre-o cascadă veşnic nesătulă ce curge invers nu de sus în jos

De câţiva zeci de ani m-am despărţit în mine Uitînd chiar să rămân în viaţă pentru bani, Şi asta n-a fost bine! Dar sufletul Părinte mi-e curat Şi mă căiesc, Părinte, c-am plecat . Nu vreau să fiu iertat, Ci doar iubit din nou ca altădată,

iubirea mea e-un vânt care adie prin părul tău mereu nepieptănat înlăcrimând amurgul care ştie să stea ca o umbrelă peste sat

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014

iubirea mea e-un cântec care cade ca un blestem pe-o muchie de cuţit e-un curcubeu ce râde cu ocheade prin universul tău nemărginit...

Să ne trimiteţi cu marfarul doi, În lumea Cosânzenelor mirate De tot ce se întâmplă pe la noi, Dar şi mai mult, se-ntâmplă pe la spate.

Undeva

Şi nu mai credeţi că putem să fim Gustarea voastră fără de adresă! Nici nu speraţi că-n poante ne iubim Doar la cabana viselor în lesă!

undeva se coace dragostea-n amiază cerul şi cu marea se îmbrăţişează

Iar până ne priviţi descătuşaţi De talmeş-balmeş şi de huţa-huţa, Vă invităm să credeţi că aflaţi Cum ne iubim... plecaţi cu săniuţa...!

undeva sub talpă iarba mai suspină de pe munţi coboară bulgări de lumină undeva pe lume viaţa naşte viaţă dragostea iubitei iarăşi mă răsfaţă

Invitație (2)

undeva sunt sigur încă mai există un poem de pace scris pe o batistă

Şi dacă v-a plăcut povestea-n care Un drum fugea cu săniuţa-n spate, Să ne oprim acum la o-ntrebare: De ce ne căutaţi prin văi moţate?

Mariana Eftimie Kabbout

Să vă mirați că totuși se întâmplă? Să dați năvală, brusc, la vorbitor? Să prindeţi caii verzi pe-un cot de tâmplă Şi-n loc de buze iar s-aveţi motor? Vi s-a uscat răspunsul în artere Și-acum îl apretați să țipe drept? Ce-ați vrut să știți de fapt, că ni se cere Să mai dansăm cu mâinile pe piept? Invitaţie (1)

Ați coborât să rupeți o legumă De prin grădina noastră cu idei, Cu-al vostru gât ce mâna o sugrumă Și seamănă leit cu un ardei?

Şi totuşi n-aţi aflat cum ne iubim. Pe noi, pe voi, pe alţii sau o dată. Ne combinaţi cu rangul de sublim Şi ne priviţi ca pe un fel de roată

Dar cât de iute-o să vă fie vrerea, Pe-atât de dulci mai suntem și vom fi! N-aveți decât să vă fardați ca fierea În verde, mov, ciocan și cuie și...

Ce-nvârte mintea unui pui de nord Dresat să prindă vise cu lanseta, Când noaptea-şi frige un atac de cord Şi vara-şi vinde, -n gară, bicicleta.

Și ce mai vreți acum cu disperare? Ne-ați luat și timp... și deal... și săniuța... Și mai aveți tot voi o întrebare? Voi sunteți leagăn!... Noi, doar huța-huța...

Pe muchie de şoc ne-mpachetaţi În geamantan cu verze încălzite, Ca, mai apoi, aşa, îmbrăţişaţi, Cu poale afumate şi scrântite,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 să vezi câtă nevoie de mine e în mirosul florilor! În lumea asta eu am picioare secrete mamă. Tu mi-ai spus de dincolo că cele mai importante lucruri sunt două foamea şi moartea că foamea face necesară pâinea iar moartea face necesară viaţa. Un înger trece prin dreptul lacrimilor mele cu mâinile pline de luna care nu va mai apune niciodată.

Constantin OANCĂ

Singurătatea – frumoasa mea mamă. De fiecare dată în urma plecării ei se ridică un nor mare şi înserarea rămâne neterminată de fiecare dată în urma plecării ei vântul face din plopi un fluviu care curge la marginea înserării de fiecare dată în urma plecării ei luna rămâne o capodoperă a orizontului a cărei stingere este din lumea cealaltă de fiecare dată în urma plecării ei se ridică două dealuri de după care n-o mai pot vedea şi eu rămân singur lângă dealurile acestea.

Facerea noastră Când te-am văzut mi-am zis la început Dumnezeu a făcut zâmbetul şi ca acesta să nu fie singur te-a făcut şi pe tine. Apoi a făcut depărtarea şi aşteptarea şi ca aceastea să nu se piardă m-a făcut şi pe mine.

Nu te găsesc

Azi este ziua fără sfârşit a mamei mele

Eu te caut în poemele mele dar ce folos dacă nu l-am făcut încă pe acela în care să te găsesc? Poate că nu somnul mă părăseşte în nopţile lungi ci tu adormind înaintea mea.

Mamă de când ai plecat s-au ridicat dealuri în depărtare de după care nu mai apari doar luna ce alunecă mereu în direcţia plecării tale tu eşti corabia care nu mai soseşte iar eu ţărmul care o aşteaptă mereu mamă când te aveam pe tine nimic nu-mi lipsea iar de când nu mai vii nu mai am nimic de pierdut.

Somnul din care nu mă mai pot trezi Luna este lacrima ce-şi caută ochiul care s-o plângă şi negăsindu-l se pierde mărind şi mai mult somnul din care nu mă mai pot trezi.

De-ai mai fi să mă vezi cât de mult trăiesc eu în lumea aceasta

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 decorat pentru că are destule calităţi, am mormăit eu desumflat. (Una din calităţile lui O era că îl medita, în timpul programului, pe secretarul A, în vederea admiterii la subingineri!). S-au scurs aproape 12 ani de muncă în centrala G, dar secretarul de partid, acelaşi, a uitat să mă mai treacă pe lista candidaţilor la medalii!........ Ulterior am fost transferat în Minister. După câtva timp, mă sună secretara adjunctă a Comitetului de partid: -Tovarăşe Ţ., te rog să-mi dai nişte date personale. -Tovarăşă L, toate datele mele personale le găsiţi la serviciul de resort, am replicat eu maşinal. -Ştiu asta, însă avem sarcină de partid urgentă să înaintăm la Sector propuneri pentru decoraţii iar D-ta ai fost inclus în lista respectivă. -Bine, tovarăşă secretară, dacă-i sarcină cu plăcere! Şi îi dau informaţiile solicitate. Trec zilele, săptămânile şi lunile în goană! Între timp aflu de la colegi că decoraţiile sau dat. Împins de curiozitate o sun pe tova, cu întrebarea : -Mă scuzaţi, dar ce s-a întîmplat cu medalia mea ?, la care primesc un răspuns stupefiant: -Regret tovule dar lista transmisă de noi a fost considerată de Sector prea voluminoasă, aşa că s-a limitat pe criteriul alfabetic; D-ta fiind cu litera Ţ, nu ai mai încăput pe listă !...... După aşa numita revoluţie, la noul loc de muncă (unde apropiindu-mă de pensionare, ocupam o funcţie relativ modestă) sunt solicitat să completez un formular cu date pentru o potenţială decorare..... Credeţi-mă că nu mi s-a mai comunicat nici până azi, dar nici eu nu am ţinut să aflu, criteriul datorită căruia am ratat şi această tentativă?! Aşa că, neîndeplinind niciodată schimbătoarele criterii şi nedispunând de argumente suficiente, am ieşit la pensie tot..... Candidat la medalii!

Ovidiu ŢUŢUIANU

Candidat la medalii Lucram de ceva vreme la centrala electrică G. unde ajunsesem şeful uneia dintre cele mai importante secţii de producţie. Într-o zi vine la mine secretarul de partid al centralei (A) şi –mi zice: -Tovarăşe Ţ, am o veste bună; se apropie 1 Mai şi Sectorul de partid ne-a cerut propuneri pentru cei care vor primii medalii. Ne-am gândit la D-ta pe criteriul că ai obţinut rezultate bune în producţie, conducând o secţie de mare răspundere! -Bine tovarăşe A, vă mulţumesc pentru apreciere, răspund eu, pătruns de emoţie şi de mândrie...! Peste câteva zile, după şedinţa operativă mă opreşte tovarăşul A şi-mi spune, oarecum jenat: -Şti tovule şef, indicaţia de la sector este să promovăm tinerele cadre. Aşa că potrivit acestui criteriu ne-am gândit la inginerul T., pe care îl ai în formare la secţie. Desigur că data viitoare eşti primul pe lista pentru medalii. Ce zici, nu-i aşa că eşti de acord? - De acord tovule secretar, decoraţi-l pe T, e băiat tânăr, descurcăreţ şi cu argumente, am înghiţit eu în sec! (Unul din argumentele de bază era tovărăşia de pahar a inginerului T cu secretarul A!). Peste câţiva ani, în urma unor restructurări, fostul Inginer şef O (puţin mai în vârstă ca mine), vine pe funcţia de Şef de secţie, eu rămânând adjunctul lui. Se apropia ziua de 23 August şi sunt chemat la Cabinetul de partid, de secretarul A. - Tovarăşe Ţ, se vor da medalii în cinstea marii sărbători şi nu te-am uitat. După cum ţi-am promis data trecută, ai fost trecut pe listă dar Sectorul ne-a precizat ulterior că în acest an, criteriul de decorare este experienţa. Aşa că ne-am orientat la şeful D-tale care îndeplineşte criteriul şi are nevoie de o compensaţie morală după restructurare. -Bine tovarăşe secretar, nicio problemă, tovarăşul ex inginer şef merită să fie

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Doamna respectivă fusese înainte ministru, şi toţi continuau să-i spună ”doamna ministru”. Pe drum s-au oprit pe la mai multe intreprinderi care ţineau de ministerul respectiv, unde conducătorii lor se simţeau cumva obligaţi să le dea fel de fel de produse, dintre cele produse de ei, oale, gtătare, ventilatoare, probabil după vechile obiceiuri. De data acasta funcţionarii respectivi le refuzau cu politeţe, pentru că se temeau de vreun ziarist, sindicalist, poliţist, care putea fi ascuns prin apropiere! Când au ajuns la destinaţie, oraşul reşedinţă de judeţ, unde locuiau Ioşca şi Sică, el a mers la filiala lui, iar ”doamna ministru”, la o intreprindre din aceeaşi localitate. La filială, era, de obicei, un eveniment când venea directorul general. Se întâmpla cam odată pe an! Atunci, însă, simţea că ceva rău plutea în aer! Cu toate că nu erau decât câteva zeci de salariaţi, aceştia lucrau în trei sedii! Unul era vechiul sediu, primit de la autorităţile comuniste, la momentul înfiinţării, era revendicat de două familii de maghiari care au locuit acolo înainte de război. Al doilea era o sinagogă modificată pentru birouri, dat de conducerea locală de partid şi de stat, având în vedere atât creşterea de activitate din domeniu dar şi lipsei de enoriaşi evrei, care mai erau doar patru şi existau două sinagogi în localitate. Mai era în construcţie şi un sediu nou, care se afla în execuţie, la nivelul parterului, care ar fi urmat să-i reunească pe toţi salariaţii, atunci când va fi gata. Care va fi noua structură de conducere, noua organigramă, cum se vor organiza pe cele trei sedii, erau tot atâtea probleme care îi separau total pe salariaţi. Nu găseai doi care să aibă aceiaşi părere, cu toate că toţi erau de origine maghiară! După momentele de politeţe forţată din partea tuturor, cei mai mulţi îl vedeau pentru prima dată pe noul director general, a urmat o ceartă generalizată timp de mai multe ore.

Nicolae VASILE

Ioşca, Sică şi Mitică (2) (urmare din numărul anterior)

Trecuse mult timp, o jumătate de viaţă, se schimbase un sistem politic, trăiam în altă epocă istorică! Alexandru, în urma unor împrejurări de care nu se se simţea deloc capabil înainte, ajunsese să conducă o mare instituţie, cu sediul central în Bucureşti şi mai multe filiale în alte localităţi. Altădată ar fi zis în provincie, dar acum făcea eforturi pentru a nu mai folosi deloc cuvântul ”provincie”! Cei din afara capitalei nu apreciau categorisirea lor ca provinciali. În fond ei aveau dreptate, dar nici de dreptate nu trebuie să faci abuz! Şi abuzul de dreptate deranjează de cele mai multe ori! Există şi o încadrare juridică care se chemă aşa, şi care chiar se pedepseşte! Se pregătea să plece într-o deplasare la una din filiale, unde urma să ia în maşină şi pe o doamnă, directoare în minister. Directorii de instituţii descentralizate aveau la dispoziţie şofer şi maşină, dar directorii din ministere nu! Altădată, în timpul socialismului, un asemenea personaj rezolva problemele de transport printr-un simplu telefon al secretarei, în perioada imediată de după evenimentele din 1989, în puseul de democraţie creat, numit de unii ”vid de putere”, de alţii deadreptul, anarhie, nu mai era la fel! Funcţionarii instituţiilor centrale, poliţiştii, angajaţii serviciilor secrete, etc., trăiau un fel de timorare total inutilă, doar doar să nu-i asocieze populaţia cu cei de dinaintea lor, deşi de cele mai multe ori erau aceleaşi persoane!

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 La un moment dat, într-un neaoş stil rămânesc, Alexandru a explodat:

de animale, ferme horticole şi legumicole, şi deserveau, în condiţii avantajoase, atât salariaţii cât şi diversele delegaţii interne şi externe, în detrimentul unităţilor similare din oraş. Restaurantul avea o sală lungă, cu o masă în formă de U. Alexandru a intrat pe o uşă care dădea la capătul celor două laturi paralele, intrând printre ele. Se dusese acolo doar s-o ia pe ”doamna ministru” şi să plece. Nu venise cu gândul să întârzie, avea o grămadă de treabă la Bucureşti. Pe părţile laterale erau diverşi funcţionari din zona conducerii, iar partea transversală a mesei, la capătul cel mai îndepărtat de uşă, era ocupată doar de două persoane, directorul intreprinderii şi importanta lui invitată de onoare. Alexandru înainta încet, având senimentul că a nimerit greşit încăperea! Acolo era ca la nuntă nu ca la o şedinţă de lucru! La un moment dat, ca un trăsnet, se auzi o voce putenică, - Tu cine mama dracu’ mai eşti? Ce cauţi aici? Cine te-a lăsat să intri să ne strici chefu’? Aceste atacuri verbale violente veneau de la un individ bătrân, hidos, cu câţiva dinţi lipsă, care părea a fi capul unei ”bande de răufăcători” care o ”răpise” pe doamna pe care el vroia s-o salveze!... - Eu sunt directorul general de la..., răspunse timid, dar ferm, Alexandru, spunând numele instituţiei pe care o conducea de o scurtă perioadă de timp, şi am venit să o iau pe doamna să plecăm la Bucureşti. - Firai al dracu’ cu instituţia ta cu tot, proiectele pe care mi-le-aţi făcut nu sunt bune de nimic, încercările le-aţi scumpit de trei ori, studiile de documentare pe care le faceţi conţin numai gogoşi notorii, şi peste toate acestea, colac peste pupăză, mai vrei să ne-o iei pe dânsa! Cine crezi că ţi-o dă? Ce, eu nu pot să-i dau o maşină, la orice oră din zi sau din noapte, s-o ducă la Bucureşti? A urmat un moment de linişte. Alexandru n-a reacţionat în niciun fel la injuriile aduse de o persoană pe care o vedea prima dată în viaţa sa! Exista un folclor referitor la acel personaj, dar care cuprindea mai

- Firaţi ai dracu’ cu toţii! Credeam că dacă sunteţi toţi unguri o să vă înţelegeţi mai bine între voi, şi nu o să vă certaţi atâta!... La care unul, cel mai agitat dintre toţi, scrâşnind din dinţi, pe un ton apăsat, a spus: - Domnule director,... voi romââânii vă certaţi,... noi... ne omorâââm!... Era evident că nu vor ajunge la nici un rezultat atunci, dar măcar a văzut cum stau lucrurile, urmând să vadă ulterior ce este de făcut. A plecat la intreprindrea unde era ”doamna ministru”, să vadă ce program îşi va face în continuare. Avea de gând să-şi facă timp şi de o întâlnire cu Ioşca şi Sică, pe care îi anunţase că va veni în oraşul lor. Nu se mai văzuseră de mult timp toţi trei! La intreprindere, se aştepta să o găsească pe colega sa de călătorie la biroul directorului. Faţă de aceasta avea o deosebită consideraţie, venită din istorie, dânsa era director în minister, provenită din funcţia anterioară de ministru, iar el era director de instituţie, ales de salariaţi, în urma alegerilor din instituţiile de stat, stabilite printr-un ordin al lui Petre Roman, Primul Ministru imediat după 1989. Alexandru a apreciat totdeauna oamenii deasupra evenimentelor politice, fără ca schimbarea de regim politic, care tocmai se petrecuse, să-i influenţeze prea mult scara de valori pe care şi-o făcuse anterior. Acolo linişte totală! Toate birourile directorilor erau goale, nicio secretară, nimeni să-i poată da vreo informaţie! A găsit totuşi o femeie de serviciu dispusă să-i dea câteva informaţii. - Nu este nimeni aici domnule, aşa se întâmplă când vine cineva mare de la Bucureşti! Sunt toţi la restaurantu’ făbricii! A căutat ”restaurantu’ făbricii”, care făcea parte dintr-un întreg complex, care mai cuprindea un hotel, mai multe crescătorii

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 blocaţi în ideia socialistă că omul trebuie să lupte în primul rând pentru ţară şi apoi pentru el! Şi eu cred că binele ţării trebuie să vină prin însumare din binele oamenilor şi nu vreau deloc răul ţării! Pentru că tot m-aţi întârziat aici, şi nu mai plec diseară, chiar o să încerc să mă întâlnesc cu el! Abia aştept să-l văd! - Măi dragi colegi, mai lăsaţi discuţiile astea care nu se vor termina niciodată! Domnule director, ce mai faci cu sănătatea? Ştiam că te-ai pensionat, ce mai cauţi prin fabrică? Aveţi grijă, nu vă forţaţi prea mult sănătatea că sunt unele lucruri care pot produce efecte ireversibile. - Doamnă ministru!... După ce imediat după revoluţie am fost dat afară cu forţa din birou. Depăşisem bine momentul, făceam fel de fel de treburi gospodăreşti prin jurul casei, când m-am trezit cu ditamai delegaţia la poartă şi m-au luat pe sus şi m-au readus în fabrică! Nu pot să spun că nu m-a măgulit! Este viaţa mea aici! Ajunseseră aproape la faliment cu debandada managerială care a urmat după alungarea mea! Acum s-a reechilibrat situaţia. Alexandru era vizibil deranjat de zgomotul din sală, muzica dată tare, unul care cânta şi intra în sufletul lor de nu putea urmări discuţia, şi interveni în discuţie, - Domnule director, spuneţi-le celor cu muzica să se oprească sau să dea volumul mai mai mic! Aveţi chef de muzica asta ziua în amiaza mare? - Domnule, o variantă de răspuns ar fi că nimeni nu-i perfect, dar nu ăsta este fondul! Eu, înainte de revoluţie, am fost atacat de Securitate, am fost în scandal cu ziarul Scânteia, care vroiau să mă schimbe, dar n-au putut! Surprinzător, dar aşa a fost! De atunci mi-am creat obiceiul ca la toate discuţiile, la toate mesele, să am pe lângă mine muzica dată tare pentru a-i bruia pe cei care mă înregistrau. După ce m-am reîntors în fabrică, la început, renunţasem la ideie, dar ţi-o spun, cu durere în suflet, că am chemat iar tarafurile prin jurul meu. Acum sunt mult mai mulţi cei care ne înregisrează decât erau înainte de 1989!

multe elemente pozitive decât negative. Acum era faţă în faţă cu el, şi nu ştia ce să creadă! Deodată îl vede cum se ridică de pe scaun, ocoleşte toată lungimea mesei, ca să intre printre cele două laturi, ajunge la Alexandru şi îl îmbrăţişează strâns, exclamând, - Domnule, eşti extraordinar! Te-am înjurat de cinci ori şi nici n-ai clipit! N-am mai întâlnit pe cineva să treacă atât de bine acest test! Vin-o cu noi să petrecem un pic, că o să ajungeţi şi la Bucureşti, că doar nu pleacă de acolo! A făcut loc la capul mesei şi l-a aşezat între el şi ”doamna ministru”, care în tot timpul acestei scenete nu chiţase niciun gest. Probabil îl ştia mai demult pe directorul respectiv şi îi cunoştea metodele. Directorul, de data aceasta calm şi sfătuitor, continuă, - Mă’ băiete, îmi permiţi să-ţi spun aşa, eşti mult mai tânăr decât mine, viaţa este complicată chiar şi în vremurile obişnuite, dar acum după această revoluţie, sau ce mama dracu’ a fost! Eu am venit prin aceste locuri din sud, nu sunt ardelean, dar după aceea n-am mai plecat de aici nici măcar o săptămână continuu! M-am însurat cu o localnică, cu această fabrică şi cu Transilvania! D’asta sunt supărat pe cei de la filiala ta de aici, că ei spun Ardeal! Nu am nimic cu ungurii, mâna mea dreaptă în fabrică este ungur, dar nu mai am mulţi ca el! Marea lor majoritate nu gândesc decât la avantaje, la discriminare pozitivă, ceea ce eu nu suport! Sunt de acord că ei, ca civilizaţie, ca istorie, ca educaţie sunt superior nouă, dar atunci de ce să se aştepte tot timpul la avantaje create artificial? Să-şi folosească educaţia şi competenţele pentru a-şi crea singuri avantajele competitive nu să aştepte căi netede făcute politic! - Cred că exageraţi! Eu am un prieten bun ungur aici în oraş, ne cunoaştem din studenţie şi am numai cuvinte de laudă la adresa lui. Nu am constatat nicidată la el nimic din ceea ce spuneţi! Se zbate ca orice om, fără nicio diferenţă de etnie, să-i fie mai bine. Eu cred că noi am cam rămas

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 - Este foarte interesantă discuţia, şi cred că am putea discuta toată noaptea, dar aş dori, dacă tot rămân la noapte aici, să mă întâlnesc şi cu nişte prieteni, din localitate, pe care nu i-am mai văzut de mult timp. Oricum, eu v-am întrerupt discuţia cu doamna ministru! Alexandru, fiind de puţin timp într-o funcţie importantă, constata binefacerile unei infrastructuri şi logistici aferente, care s-a pus în mişcare cu un simplu telefon, şi masa cu Ioşca şi Sică era gata aranjată! Probabil de aceea cei ce ajung în asemenea poziţii nu se mai dezlipesc aşa de uşor de ele! Era foarte curios să afle ce mai fac prietenii lui din tabăra studenţească! Nu-i văzuse dinainte de revoluţie! Nu l-ar fi iertat să afle că a trecut prin oraşul lor fără să se vadă! Cum el i-a invitat, se cuvenea să ajungă la restaurant înaintea lor, dar discuţia anterioară, foarte interesantă de altfel, la făcut să nu poată respecta acest gest de politeţe. Cei doi erau acolo şi îl aşteptau. - Credeam că te-a răpit iar vreo zână, salvându-te de la cine ştie ce pericol din care nu puteai ieşi singur, îl întâmpină Ioşca cu o băşcălie prietenoasă în glas! - Aş fi vrut eu!!!... Nu totdeauna iese cum vrei! Sper că nu mă aşteptaţi de mult! Eu vin de la un chef unde era o discuţie interesantă, cu nişte aspecte pe care poate le vom continua şi aici! - Nu-ţi fă probleme, nici noi nu ne-am plictisit! A trebuit să vii tu de la Bucureşti ca să ne întâlnim noi din acelaşi oraş! Nu ne-am mai văzut de mult! Am avut cu ce ne umple vremea! - Bine, bine,... hai să luăm loc şi să ne amintim!... Atâtea s-au întâmplat că parcă suntem pe altă lume,... interveni şi Sică în discuţie! Ce se întâmplă mă fascinează dar mă şi sperie! Schimbările bruşte nu au fost niciodată linştite în istorie fără a exista şi victime colaterale! - Ia zi tu, Sică, ce schimbări bruşte ţi-au produs ţie ameţeli? - Măi, voi ştiţi că eu, un reprezentant de frunte al etniei mele, aşa m-am considerat

totdeauna, mă decurc în orice situaţie, dar nu-mi plac regimurile tranzitorii! - Ia spune tu cum te-ai descurcat pe foametea din timpul socialismului victorios, îl atacă imediat Ioşca, care părea că are altă părere. - Să ştiţi că nu o duceam rău! Eram director economic la comerţ, odată dintr-o conjunctură pe care am fructificat-o foarte bine şi a doua oară prin inteligenţa mea arhicunoscută, spuse el cu nedisimulată mândrie! - Ce dracu’ conjunctură ai fructificat, de eşti aşa de mându de tine? Alexandru era foarte curios să afle evoluţiile foştilor colegi de tabără dar era contrariat că nici ceilalţi doi nu prea comunicaseră în perioada trectă. - Păi, aici toate problemele serioase se blocheză între români şi unguri! Eu, nefiind nici una nici alta, sunt adesea ales ori intermediar, ori executant, şi mereu am avut de câştigat! Ceilalţi doi s-au uitat lung unul la altul şi nu au putut să nu-i dea dreptate! Cu conjunctura favorabilă se lămuriseră, aşteptau cu interes a dovada lui de inteligenţă! - Aveam mereu probleme, la nivel de judeţ, că nu ne făceam planul la consumul de peşte oceanic! Cine dracu’ să mănânce peşte oceanic în Transilvania? Mi-a venit o ideie, să-l dăm la vulpile argintii, dintr-o crescătorie apropiată oraşului. Vulpile au făcut o blană nemaipomenit de frumoasă, strălucitoare. Când a venit momentul anual cu cadourile pentru Coana Leana, a fost ales cadoul nostru, o haină făcută din aceste vulpi! Am devenit eroul judeţului! Şi de data aceasta colegii au trebuit să-i dea dreptate, deşi vremurile noi, de după revoluţie, nu mai dădeau prea multe şanse unor astfel de succese. Poate de aceea Sică nu agrea prea mult schimbările apărute! - Şi acum, în economia de piaţă liberă, ce faci, din ce trăieşti? - Conduc fel de fel de asociaţii de oameni de afaceri, comerţ, intermedieri. Este greu, mult mai greu decât înainte! Recent, credeam că am apucat pe

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Dumnezeu de picior! Nişte cunoscuţi din Israel mi-au prezentat o soluţie tehnică nouă, care, aplicată peste asfalt, mărea durata de viaţă a acestuia de la doi la doisprezece ani. Partea nouă putea fi produsă în România, cu un mic import de completare, şi nici nu costa prea mult! Am prezentat-o primarului, prefectului, preşedintelui Consililui Judeţean, care, de atunci, nici nu mă mai salută! O secretară, de prin zona acestor instituţii, mi-a explicat fenomenul. Stricarea drumurilor şi străzilor, reasfaltarea acestora, reprezintă cea mai importantă sursă de bani pentru politicieni şi cei din jurul acestora. Creşterea duratei de viaţă a asfaltului însemnă reducerea finanţării mediului politic ceea ce aceştia şi-i transformă în duşmani pe toţi cei ce promovează asemenea soluţii! Ioşca se vedea invitat la povestirea propriilor peripeţii, sau evoluţii calme? - Eu nu am avut nici conjuncturi favorabile, nici sclipiri de inteligenţă! Totuşi, noroc am avut şi eu! Se ştie că de când Ceauşescu a început să aibă probleme cardiace, a dispus înfiinţarea unor centre clinice şi de cercetare în domeniu, dintre care unul este aici la noi. Aici lucrez şi acum! Am avut ocazia să mă realizez foarte bine profesional! O oportunitate am avut, mi s-a propus promovarea la o clinică mai mare, la Bucureşti, dar am preferat să rămân aici! Mi-ar fi dereglat prea mult viaţa! Ceea ce este interesant că şansele noastre, la amândoi, au depins de ceva legat de familia conducătoare! - Dar ce te miri, toată ţara depindea de cei doi, până în cele mai mici detalii, interveni Alexandru în discuţie. Până şi melodiile din sporadicele emisiuni muzicale de la televiziune erau alese tot de unul sau altul dintre ei! - Că tot ai intervenit, ia spune şi tu, ce ai făcut, cum ai ajuns ditamai şefu’, cu secretare, şoferi?... Ori a venit iar o zână şi te-a pus acolo, ori ai fost securist!... - Văd că treaba cu zânele nu îţi dă pace! Nu a fost nici una nici alta! Oportunitatea mea a fost revoluţia. Înainte nu am avut

absolut nimic cu conducerea, am fost un cercetător de succes, şi atât! Când au fost alegerile de directori, la câteva luni după revoluţie, am fost împins să candidez de colegi, cu care eram în relaţii excelente! Eu am peste tot numai prieteni! Am candidat şi am şi câştigat! Şi eu am un sentiment de ameţeală, de care vorbea Sică, dar dacă am intrat în horă, trebuie să joc! Nu am negat niciodată că nu aş fi un om norocos!... - Şi,... ce probleme ziceai că ai, pentru care ai venit aici? - Păi, ce frământă lumea în România, oriunde te-ai afla, în această perioadă, de nu mai există niciun pic de linişte?... Proprietăţile!... Cu ai tăi, Sică, avem o problemă cu o sinagogă. Autorităţile comuniste, având în vedere că pentru două sinagogi, mai erau doar patru enoriaşi, au hotărât să ne dea nouă una dintre ele, pentru a ne face filiala noastră de aici. Pe vreme aceea nu se discuta! Din dispoziţia conducerii judeţului, s-a făcut contract de închiriere, pe o sută de ani, cu o chirie derizorie. Acum, proprietarii, adică cei din etnia ta, consideră că au fost abuzaţi, şi cer anularea contractului de închiriere! Eu nu am nimic împotrivă, avem aproape gata o clădire nouă, în condiţii mai bune, dar trebuie găsită o soluţie juridică valabilă! Ştii cum este cu acţiunea juridică, dacă ambele părţi intră în ea cu bune intenţii, se rezolvă problema repede, dacă nu, durează o viaţă, şi câştigă doar firmele de avocatură! Problema de fond se pierde, la un moment dat, într-un hăţiş de proceduri. Cu ai tăi, Ioşca, avem o problemă cu o casă veche, unde avem un laborator, şi pe care o revendică nişte rude ale foştilor proprietari. Pentru noi, la fel, nu reprezintă nicio problemă, putem renunţa la ea, dar trebuiesc găsite condiţiile juridice. Am fost azi acolo, şi, deşii toţi salariaţii sunt unguri, nu se înţeleg deloc între ei! Am impresia că unii speră la ceva câştiguri financiare, solicitând o sumă de bani, în numele moştenitorilor, pentru a aduce clădirea în situaţia ei iniţială! Noi am luat-

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 o aproape dărâmată, a fost folosită de alţii înainte, după care o bună perioadă de timp a fost părăsită şi s-a deteriorat aproape total! Există fotografii cu starea în care a preluato instituţia pe care o conduc, cu mult timp înainte de revoluţie. Aceiaşi poveste, referitoare la modul de abordare juridică, care poate conduce la o rezolvare rapidă, sau se poate prelungi foarte mult.

Epigrame

ION CROITORU

- Grele probleme! Cine dracu’ te-a pus pe tine să intri în aşa ceva? Nu puteai să rămâi cu cercetările tale? Îndrăgostiţi în avion În zborul lor cât a durat El opt săruturi i-a furat, Aşa a devenit şi el Corupt la cel mai înalt nivel.

- Aşa este! Nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung cândva să mă ocup de aşa ceva! Dar nu o fac eu direct, avem consilieri juridici. Dar conducătorul dă tonul abordării, dacă se merge pe o soluţie amiabilă sau pe una războinică. Sunt unii procesomani, care au o plăcere deosebită de a sta numai prin tribunale! Nu este cazul meu! Am venit pentru un prim contact, pentru a vedea cu ochii mei despre ce este vorba, pentru a cunoaşte oamenii mei de aici, pentru a le cunoaşte şi părerile lor. Cel mai important este să avem soluţii, să nu fim nevoiţi să ne întrerupem activitatea. Mai este o circumstanţă deosebită legată de conotaţia etnică a problemelor, pe care la alte filiale nu o avem. În discuţia de la fabrica din oraş, de azi, am constatat că acolo aceste aspecte nu sunt foarte uşor de rezolvat.

Studenţi fără bac N-au diplome sau accesorii Dar un noroc i-a ajutat, C-au nimerit la profesorii Cu doctoratul plagiat. Benefice ploi de toamnă Mai profit de-a norilor putere, S-adun gheaţă pentru frapiere. Iar prin ploaie sunt mai mulţumit, Că acţionez acoperit. Jandarm la inundaţii Având un cazier curat , El prin concurs fu angajat Şi-aşa cum e cam în etate , Ajunse salvamar la sate.

- Directorul de acolo este un manager foarte bun, foarte apreciat ca eficienţă, dar din punct de vedere al comportamentului faţă de reprezentanţii celorlalte etnii lasă de dorit, comentă Ioşca, părând că ştia despre situaţia de acolo. Cei trei au lungit mult discuţia în acea seară, trecând la subiecte legate de familii, politică, sport, etc. Şi-au promis să colaboreze mai strâns pe viitor şi să se întâlnescă mai des.

Darul de primăvară Dau de băut la lumea toată, Că am băiat să-mi zică tată. Amicii m-au felicitat … Numai nevasta n-a aflat ! Vremea încorporărilor Tot suspina sărmana fată,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Că-i pleacă-amicul în armată, Şi-apoi a plâns cu ofuri. parcă Se tot temea să nu se-ntoarcă.

Mai ales la băutură; Dânsul se abţine oare? Unui băutor Medicul l-a îndemnat Ca să mai lase paharul, El de-atunci l-a ascultat, Şi-acum sticla-I darul.

Renunţare la Hyperion Nu vreau confort, viteză mare, Vreau vechiul tren, că e mai breaz, Hyperion o hibă are: Cu el ajung la Mare treaz.

Unui laş Curajos cum nu e altul, E de-ajuns a-l atinge, Repede el ia asaltul Dă pe la spate şi fuge.

Şofer ghinionist - Să-i ia permisul pe un an , Tot strigă soaţa , reclamanta , C-a adormit iar la volan … Pe când îl alinta amanta !

Unui îndrăgostit De câtva timp s-au logodit Cu masă mare la şosea, El este foarte-ndrăgostit, Dar doar la zestre, nu de ea.

Aghezmuitul nocturn Înainta-n zig-zag s-asculte Un recital la ora asta, Să-i dea învăţături mai multe… Într-un limbaj cu lemn, nevasta. Asemănare Când soaţa gura-şi conturează Cu rujul de pe noptieră, Parcă-i soldatul ce probează Şi unge…o mitralieră.

Unei soţii vorbăreţe La vorbă e-n perfectă temă, Că este-n postul ei din schemă, E de ajuns să-şi ia avânt, Că-ntrece morile de vânt.

Vajnicul pensionar Îl duce mintea, bătrâneşte, Să se însoare , ca la carte, Că unde-s doi puterea creşte Şi întreţinerea se-mparte.

Unui cămătar Dă bani cu dobândă mare Că te umple de suspine, Iar când eşti mai la strâmtoare, Ia şi pielea de pe tine.

Avantajul vegetarianului Fidel, ţinuse an de an Regimul vegetarian Şi-a fost la urmă bucuros, Căci a murit mai sănătos…

Unei soacre Ginerile-i mulţumeşte, Că-I găteşte mâncări fine, În plus îl şi îngrijeşte, Dar departe e mai bine. Scriitoricească Să scrii este foarte uşor, Am spus-o şi o spun mereu, Dar vine şi puţin umor. Să scrii bine, e foarte greu.

George Papazolescu Unui medic Are o reţetă dură De restricţii la mâncare,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 sentimente de iubire, despărţire şi de revenire în poeziile: „Timiditate”, „Portativul iubirii”, „M-ai părăsit”, „Regrete” şi „Revenire” care întregesc un ciclu în viaţa autorului. Cu multă sensibilitate este scrisă poezia „Floarea”, poezie în care se întâlneşte şi tema filozofică de întoarcere la natura umană, la om. Printr-o frumoasă metaforă, în poezia „Iubirea”, autorul, fire pragmatică, ar dori ca iubirea să fie materializată, acumulată, porţionată şi să fie folosită în hrana noastră zilnică. Cosmologia este reprezentată de poezii cu încărcătură specifică, abordând teme diferite ale acestui domeniu. În poezia „Aş vrea” dorinţa ardentă a domnului Anghel Hoţu este de a cunoaşte şi de a aplica tehnologii de vârf, care acum sunt de domeniul utopiei, pentru cunoaşterea de sine şi a infinitului univers în care trăim. Altă tematică este cea a metamorfozării fiinţei umane după moarte şi intrarea ei în veşnicul circuit – poezia „Coşmar”. Un strigăt de durere umple văzduhul atunci când poetul percepe toate nenorocirile, nedreptăţile din lumea întreagă, precum şi involuţiile spirituale ale omenirii – poezia „Apocalipsa”. Poezia socială ne relevă atitudinea plină de obidă pe care o ia autorul faţă de nedreptăţile sociale şi înalţă o rugă pentru inversarea rolurilor în societate – poezia „Rugă”. Patriotismul poetului este amplu reflectat în poezia „Îndemn”, în care aduce un elogiu marilor conducători ai neamului românesc şi critică lipsa de acţiune de care dau dovadă conducătorii ţării în vederea reîntregirii României Mari, dar şi pentru recuperarea tezaurului românesc furat. Tema bătrânilor este un motiv de tristeţe pentru autor, întrucât unii dintre aceştia sunt fie aruncaţi în aziluri de către copii lor nemiloşi, fie ajung să-aşi piardă capacităţile lor mintale, devenind „copii ai senectuţii”. Dotat cu un foarte fin simţ al observaţiei, poetul ne introduce într-o lume aparte pe care eu o numesc „poezie descriptivă”. Folosind cu grijă cuvinte alese, autorul ne dezvăluie o serie de

Vasile GALUPA despre „Reflecţii în mozaic” de Anghel Hoţu

În anul 2014 a apărut, la Editura „Amurg sentimental” din Bucureşti, volumul de poezii „Reflecţii în mozaic” scrisă de domnul Anghel Hoţu. Am avut onoarea de a prefaţa cartea şi deci de a intra în universul poetic al autorului. Am perceput acest univers ca o succesiune de încăperi, legate între ele, fiecare dintre aceste încăperi reprezentând o tematică distinctă. Diversitatea tematică a acestor poezii este dată de pregătirea filozofică a autorului, precum şi de preocupările multiple ale acestuia dintre care amintesc cosmologia şi religia. Pe pereţii acestor încăperi, inundate de o lumină difuză, stăteau atârnate, ca nişte tablouri, poeziile scrise cu litere de culoare albă strălucitoare, care tremurau discret de emoţie în aşteptarea verdictului dat de cititor. Prima încăpere aparţine poeziei lirice. Am căutat în versurile acestor poezii să găsesc adevărata vibraţie a trăirilor auturului. În căutările mele, am dat la o parte literele şi versurile, pentru a găsi ce se afşă în spatele lor. Le-am aşezat la loc şi am realizat că adevăratele sentimente de iubire au fost împinse de viaţă în străfundurile inimii, acoperite cu o carapace groasă. Totuşi prin crăpăturile din această carapace, făcute în decursul timpului sub presiunea acestor vibraţii înăbuşite, au ieşit la suprafaţă şi au prins rădăcini trăiri de dragoste intense, aidoma unori flori care încolţesc şi înfloresc în crăpăturile betoanelor. Aceste „flori” se regăsesc într-o succesiune de

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 calităţi şi caracteristici ale unor lucruri obişnuite sau ale unor însuşiri, cărora noi nu le acordăm o mare atenţie, de la strada pe care locuim, la statuia din parc sau despre prostia umenească – poeziile: „Strada”, „Statuia”, „Prostia”, „Ploaia”, „Toamna”, „Iarnă târzie în Bucureşti” etc. Trecând dincolo de textele poeziilor şi aprofundând conţinutul lor, vom constata că poeziile domnului Anghel Hoţu ne induc o stare emoţională puternică, iar în inimile noastre- aceste creaţii- pictează adevărate tablouri în culori uneori armonioase, alteori contraste. Textele poeziilor dispar şi vom rămâne, pentru mult timp, cu imaginea acestor tablouri în mintea şi în inima noastră. Poeziile din volumul „Reflecţii în mozaic” au muzicalitate, alcătuiesc o simfonie cu accente când duioase, când aspre sau când grave. Însoţit de această simfonie, am ieşit din universul poetic în care intrasem, lăsând portalul deschis pentru stimaţii cititori.

referitoare la bogăţia sufletească a omului, cumulul de frumuseţi ale fiinţei umane. Cartea cuprinde poezii din volumele publicate de poet în decursul anilor, poezii care ne fac să vibrăm la cote înalte, aproape cosmice. Lecturând antologia am observat două axe principale: O colosală sete de lumină, înţelegând prin simbolul luminii apropierea de absolut, de adevărul suprem şi urcarea treptelor către perfecţiunea trăirilor umane, a sentimentelor care se îngemenează într-o aspiraţie spre totalitate, spre spectacolul cosmic la care poetul râvneşte în permanenţă –„Din inefabilul clipei, născut/ visam să pot îmblânzi/ infinitul/ să trec fredonând/ prin nopţi stelare,/ zorii să-ai luminez cu surâsul./ Anevoie trec azi/ de treptele cerului (Altar de lumină, pag.42). În căutarea sa permanentă, poetul îşi simte paşii călăuziţi de „Fiinţa de pe cruce”, Mântuitorul Iisus şi speranţa e amplificată căci „Inima, darul Lui/ luminează vârsta veacurilor” („Fiinţa din cruce”, pag.137). În drumul său spre zenitul luminos poetul devine „Cerşetor de lumină”, dar nimeni nu-l poate împiedica să-aşi urmeze menirea: „Gata să descifrez/ graiul florilor/ pulsul stelelor/ şi al clipei…/ Întunericul nu-mi opreşte/ zborul inimii”. Bucuria este relevată prin acorduri celeste: „Clopote ale iubirii dănţuie/ zâmbesc clipelor din Noi/ Doamne, ajută-ne/…să făurim viitorul/ în care iubirile să înflorească/ în veşnicie Bucuria”. Arar, câte o şuviţă de nostalgie străbate straturile de optimism, ca un momento mori înfiorând armoniile cu ecoul netimpului.

Ion CROITORU despre vol. „În constelaţia fiinţei”, autor Ionel Marin

A doua axă de evoluţie lirică a cărţii aş numi-o rara capacitate de dăruire întru binele semenilor şi risipa de iubire faţă de aceştia. Poetul, ca un dirijor al sentimentelor nobile, devine un spirit benefic ce din înălţimea comandamentelor morale ninge peste semeni cu iubire nesecată, cu armonie, cu înţelegere şi lipsă de duplicitate. Un îngeresc îndemn la puritate morală, la alinarea durerilor şi la consolare străbate unele poezii ca:

În vara acestui an, 2014, poetul Ionel Marin din Focşani, la Editura Emma a editat volumul antologic „În constelaţia fiinţei”. Titlul antologiei este inspirat deoarece „constelaţia” este o metaforă

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 „Dăruire”, „În constelaţia iubirii”, „Nu fugi de tine”, „Curajul de a fi noi înşine”, „Comoara din tine” li altele. E vizibilă tendinţa de a-l determina pe Om (cu majusculă) să realizeze că este deţinătorul unor valori ce ar trebui redescoperite şi puse în slujba adevărului li a înnobilării: „Cu puterea de a arde şi iubi, putem/ să alinăm durerea, să înlăturăm răul,/ pentru ca Universul să-ancapă în inima de Om”. Cu aceste calităţi omul devine conştient, statornic, făuritor de bine, aşa cum a dovedit în istoria sa poporul român („Puterea statorniciei”). O lăudabilă constantă a poeziilor d-lui Ionel Marin este şi cântarea Patriei în tot ce are ea mai grandios: „Patria-i mireasa din vatra străbună/ dulcele grai strămoşesc,/ pasărea albă cu zbor semeţ şi frumos,/ din hotar în hotare, văpaia,/ ce luminează minunat nesfârşitul din Noi/…Candela sfântă a etrnităţii”. Trebuie remarcată sinceritatea cu care poetul mărturiseşte contopirea fiinţei sale cu Patria, făcând să apară la scară naţională osmoza dintre ţară şi popor. Dincolo de aceste aprecieri trebuie să remarc: claritatea, conciziunea şi fineţea expresiei, care trădează o rară sensibilitate ca la toţi poeţii de marcă. Densitatea metaforică, originalitatea şi prospeţimea metaforelor, ca de exemplu: „herghelii de vise şi gânduri”, „stea căzătoare, omul”, „un colţ de cer înmugureşte în inimă”, „ninge cu fulgi de iubire” etc. Cu astfel de calităţi, poezia d-lui Ionel Marin se înscrie pe orbita marilor valori şi face cinste literaturii române actuale.

familiilor nevoiaşe care îşi terminaseră proviziile de lemne. Acum însă un indiciu că Primăvara se pregătea să bată la uşă era persistenţa Soarelui în zilele premergătoare Echinocţiului din 21 martie. Prin curţi şi grădini, zăpezile se topiseră şi gospodarii începuseră a se apuca de treburile de sezon. Curăţau pomii, chiar tăiau la vie, pregăteau plugurile pentru începerea aratului şi semănatului, adunau resturile vegetale pentru a le da foc, amenajau brazdele pentru a însămânţa ceapa, usturoiul, ridichile şi alte trufandale. La borna aceea de timp, după mai bine de un deceniu de la terminarea ultimului război mondial, Relu Ricanu depăşise vârsta copilăriei şi era, deja, un adolescent care înţelegea rostul vremurilor ce năvăleau peste consătenii lui din Răstolniţa. Părea să fie o copie a lui Nicolae Moromete, nevoit să o aibă în ocrotire pe Bisisica, oaia aceea neastâmpărată care îi fura din timpul de învăţătură. Spre deosebire de fiul cel mic al lui Ilie Moromete din Siliştea-Gumeşti, el fusese un copil precoce, învăţând să citească de pe la vârsta de cinci ani. Devenise conştient de ce se întâmplă cu el pe lumea asta încă din zilele de Paşti ale anului 1951, când îi murise o mătuşă dinspre mamă, Ioana a lui Moş Savaprimarul ales de oamenii din partidul brătienilor după făurirea României Mari. Consătenii lui Relu erau harnici şi cu dragoste de pământ, de animalele din grajd. Peste ani, când ajunsese om în toată puterea cuvântului, el îşi aducea adesea aminte de anii copilăriei. Îi apărea în faţa ochilor seara aceea de după Boboteaza anului 1957, pregătindu-şi cărţile pentru a începe al doilea trimestru şcolar, în clasa a V-a, când s-a pomenit în odaie cu tatăl lor ţinând în braţe un viţel abia fătat de Joiana gospodăriei. Cel nou venit pe lume se simţea bine la căldurică. Fu aşezat în mijlocul odăii, pe o rogojină, acoperit cu un sac din cânepă. Stăpânul casei aştepta doar să se usuce părul de pe el, ca să nu răcească în grajdul în care singura sursă de

Radu BORCEA Colectivizarea sufletelor sau Memoria pământului confiscat Primăvara anului 1957 se anunţa mai timpurie ca de obicei, dar, pentru locuitorii satelor, amintirea iernii din 1954 – când munţii de zăpadă au rezistat până prin luna aprilie şi chiar mai - încă dădea fiori

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 căldură erau aburii ieşiţi din nările vitelor. Timp de câteva ore, viţelul a fost jucăria lui Relu şi a surorilor sale, deşi nounăscutul ar fi vrut să doarmă. Nu mică i-a fost însă mirarea văzându-l cum, după vreo trei ore de hârjoană, pruncul chiar se sprijinea singur pe cele patru picioare încă fragile. „Iată ce minune dumnezeiască!, îşi zise el: un viţel se ridică şi merge pe propriile-i picioare după câteva ore de la venirea lui pe lume, în timp ce unui copil îi trebuie un an şi mai bine”. În timp ce tatăl lor, Traian Ricanu, se pregătea să le ia copiilor jucăria, să ducă, adică, viţelul lângă mama lui naturală să-şi bea porţia de lapte, Relu îl rugase: - Mai lasă-l puţin, tată! - Îi e foame, răspunse stăpânul casei. După ce s-a lăfăit în ţâţele vacii, viţelul a fost adus, din nou, pe rogojină. Iar copiii au dormit cu el în casă, până dimineaţă, când trebuiau să plece la şcoală. Povestea avea să se repete peste o lună, când noua jucărie era o mieluţă. O viitoare Bisisică. Aşa era atunci ţăranul român: îngrijea animalele ca pe propriii copii; scotea plugul din brazdă şi punea o haină pe caii sau pe boii asudaţi de muncă în ham sau la jug, ca să nu răcească. În acea primăvară a anului 1957, ţăranii din Răstolniţa trăiau cu îngrijorare fiecare zi. Şi aveau şi de ce. Prin sat circula vestea că partidul le va lua pământul la colectivizare. Iar cei care fuseseră pe front, în Rusia, sau care stătuseră în prizonierat acolo, au văzut cu ochii lor ce înseamnă colectivizarea în masă a ţăranilor. Atunci, în 1957, în România erau încă trupe de ocupaţie sovietice. Ţara era condusă de un singur partid, conducătorii nu întâmpinau nici o opoziţie în ceea ce îşi propuneau să facă şi direcţia politică în agricultura era una singură: desfiinţarea proprietăţii particulare asupra pământului. La fel cum s-a procedat şi în celelalte domenii de activitate, unde naţionalizarea proprietăţilor productive, bancare şi de prestări servicii se făcuse încă de la data de 11 iunie 1948. Într-o atare împrejurare,

proprietarii de pământ nu mai aveau nici o scăpare. Aşa arăta mersul istoriei, aşa vorbeau oamenii pe la „colţuri”. O astfel de „sursă” de informaţii era şi Ion al lui Ţuicaru, un răstolniţean de-al lor, care îşi luase slujbă la oraş, debarasator de vase la Restaurantul „Zori de zi”. Iar la un pahar de băutură se spun multe adevăruri ţinute sub obroc…Acesta trăsese cu urechea la discuţia dintre doi inşi de la Raion, Iftode şi Dodu, veniţi să se ospăteze, la „separeu”, şi aflase că Partidul a hotărât să înceapă cu orice preţ Marea Colectivizare. Atât de bine băgase la cap Ţuicaru ceea ce discutaseră cei doi, de parcă avusese în sân un magnetofon minuscul, cu baterii, care înregistrase convorbirea lor şi el o reascultase în fiecare seară, sub plapumă, învăţând-o pe de rost: - „Şi zici că merge greu colectivizarea în raionul Focşani, măi Dodule…De ce crezi, tu, că ţăranii nu vor la Colectivă?, întrebă Iftode, un bărbat voinic, cu guşă, îmbrăcat cu pantaloni bufanţi, haină din piele, cărămizie, şi încălţat cu cizme de aceeaşi culoare, având, pesemne, o funcţie importantă în partid. - Ştiu eu ce să vă zic, tovarăşe, răspunse Dodu pe moment, mai mult întrebând la rândul lui. Văzând, apoi, privirea încruntată a superiorului său, îşi dădu drumul la gură în încercarea de a găsi vinovaţi. Da, tovarăşe Iftode, eu cred aşa: ţăranul ţine prea mult la pământul lui. După aia, el nu ştie ce va fi cu această Colectivă. Mai cred că noi nu avem pe cineva cu putere de convingere în stare să explice cum va fi, ce va fi, că-i va fi bine şi lui Gheorghe, şi lui Vasile, şi în familiile lor…Ştiţi cum sunt oamenii; unii sunt mai harnici, alţii lucrează mai încet, după cum le e firea şi după cum au chef de muncă. Cei mai silitori - iar la mine, în sat, aceştia sunt şi cei mai gospodari - nu au încredere că alături de ceilalţi, mai leneşi, vor reuşi să întremeze o gospodărie mare…O ditamai colectiva… - Doar astea să fie cauzele…?, întrebă, din nou, tovarăşul Iftode. După care, la fel de încruntat, îl fixă cu privirea pe Dodu şi

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 adăugă, cu reproş, de parcă nu mersese cu întrebarea până la capăt: cum să nu avem oameni pregătiţi să explice, măi Dodule? Te credeam mai matur în judecarea lucrurilor… Şi mai ales a oamenilor. Or, tu subestimezi forţa partidului nostru şi nu vezi esenţialul. Nu crezi, tovarăşe Dodu, că tocmai chiaburii sunt o piedică în calea colectivizării? Noi, la partid, aşa am tras concluzia. Că ei sunt principala cauză că lucrurile se mişcă încet. Că ei le bagă în cap tot felul de prostii şi lui Gheorghe, şi lui Vasile, cum zici tu, şi muierilor, cum zic eu: ba că o să ajungă proletari, ca în Uniunea Sovietică, ba că o să ajungă să mănânce la gamelă…Şi după ce scăpase aceste cuvinte, Iftode îşi duse palma la gură, oarecum speriat că a rostit un adevăr ascuns de partid poporului. Apoi continuă: Iar chiaburii nu sunt singurii care se împotrivesc, tovarăşe Dodu. Mai sunt şi intelectualii satelor, că nici ei nu se uită la noi cu mai multă încredere. Mai sunt şi cei care au făcut politică până la război: ţărăniştii şi liberalii, gogiştii... Apoi sunt şi cei care s-au întors de pe front şi nu vor să meargă în pas cu timpul… - Aveţi dreptate, tovarăşe Iftode. Să nu-i uităm însă pe legionari, încercă Dodu să-i arate lui Iftode că ştie cum stau lucrurile şi care este starea de spirit printre cetăţenii din Raionul Focşani. - Măi Dodule, i se adresă Iftode, şi-l trase de umeri spre el, cu mâna lui puternică: pe ăştia, partidul nostru i-a pus cu botu’ pe labe…, i-a educat în taberele noastre de muncă patriotică…Pe cei care au recunoscut că au greşit i-am adus alături de noi, să pună umărul la construirea noii societăţi. Or mai fi rămas şi dintre cei încăpăţânaţi, sau rătăciţi, dar îi vom convinge şi pe ei că altă cale nu-i. Şi vom găsi metodele de convingere pentru toţi, că nu-i după cum vor ei. Nu vom admite ca partidul nostru să tragă într-o direcţie, iar poporul să stea cu coatele pe gard şi să privească de pe margine cum ne spetim noi să dăm ţării o nouă faţă! Dar nu-i după cum vor ei! Până la război, au fost în fruntea ţării şi regii, şi conservatorii, şi

liberalii, şi ţărăniştii, şi avereştenii, dar mare brânză n-au făcut. Acum suntem noi la putere şi în ţara asta nu face fiecare ce-l taie capul! Să fie clar! Altfel, vom schimba foaia!” Ion al lui Ţuicaru se-ngrozise de ce-i auziseră urechile. A stat mult pe gânduri dacă să-şi pună în gardă măcar neamurile. În cele din urmă, cu inima cât un purice, sa dus la fratele său cel mai mare, Tudose, şi i-a vorbit, mai cu „perdea”, despre cele ascultate din discuţia tovarăşilor Dodu şi Iftode. Iar Tudose a băgat repede la cap cam ce-i aşteaptă pe ţărani, mai ales că, până cu doi-trei ani în urmă, fusese perceptor o la primărie dintr-o comună învecinată aflată pe malul Siretului. De aici fusese dat afară, întrucât executa ordinile şefilor cu prea mult zel. Mergea pe la casele gospodarilor să încaseze „foncierea”, cum relata şi Marin Preda în Moromeţii, iar dacă proprietarul îl ruga săl mai aştepte cu datoria, neavând banii ceruţi, intra în casa omului, întreba unde este dulapul cu haine sau lada de zestre a fetelor de măritat şi dispunea ca sumanele, covoarele, păretarele sau pernele să fie încărcate într-o căruţă şi duse într-o magazie, la primărie. Erau înapoiate doar după ce proprietarul achita impozitul local. Relu chiar fusese martor la o astfel de confiscare abuzivă. Într-una din zilele toamnei, pe la amiază, în drum spre şcoală trecuse, ca de obicei, pe la Gelu, prietenul lui din copilărie, cu care venea şi se întorcea de la ore. Acesta, maică-sa şi soră-sa erau cu ochii în lacrimi. La poarta casei lor era o căruţă cu cai în care vreo doi oameni încărcau lucruri luate din lada lor cu zestre: - Domn’ perceptor, mai păsuiţi-mă până în octombrie, noiembrie, când vând porumbul, şi atunci vin eu la primărie să vă plătesc, îl implora tatăl lui Gelu pe omul fiscului. - Nici vorbă, măi Grigore, aşa mi-ai promis şi înainte de a culege via… - Am zis, domn’ perceptor, dar se apropia şcoala şi a trebuit să le cumpăr la copii dencălţat, hăinuţe, caiete…

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 - Hai, măi, încărcaţi în căruţă tot ce am scos pe prispă, că nu avem timp de pierdut. - Domn’ perceptor, mai păsuiţi-ne o lună, că plătim, îl implorase şi muierea lui nea Grigore, strângându-o în braţe pe Lina, fiica ei care urma să fie mireasă până în Postul Crăciunului. - Hai, măi, încărcaţi mai repede, le porunci perceptorul oamenilor ce-l însoţeau, nebăgând în seamă nici pe Lisaveta şi nici pe vecinele ei care, auzind plânsetele Linei, ieşiseră pe la porţi să vadă ce se întâmplă şi priveau împietrite spre un om crud şi fără inimă. Tudose-perceptorul era spaima răstolniţenilor restanţieri la bugetul local. Se bucura de încrederea conducerii raionale a fiscului, dar, de cele mai multe ori, prea „sărea calul”, cum se spune. Iar acum Partidul, aflat în faţa aplicării Proiectului Marii Colectivizări, trebuia să arate că nu are în rândurile sale numai funcţionari de stat şi activişti făcuţi din bardă. Trebuia să arate şi o faţă mai umană, să-i convingă pe oameni să-l urmeze de bună voie, ca şi cum asta ar fi singura cale normală. Mai ales că unii primari s-au trezit şi cu acuzaţii că îmbrăcămintea şi zestrea confiscate de perceptori erau recuperate roase de şoareci, că nu mai puteau fi nici purtată şi nici dată de zestre fetelor de măritat. Aşa că şi Tudose a fost trecut pe linie moartă şi trimis în satul natal pentru a-şi munci pământul. Pe vremea aceea de după război, când ţăranii plăteau atât impozit pe pământ, cât şi cote de cereale şi alte produse agricole, percepţia la sate se făcea încrucişat. Perceptorul pentru o comună era, de regulă, dintr-un sat apropiat, tocmai pentru a nu cădea la învoială cu localnicii. Ce ani îngrozitori au trăit românii în acele timpuri! Elitele intelectuale care nu agreaseră noua orientare politică a ţării zăceau în puşcăriile de la Sighet, Rm. Sărat, Gherla, Galaţi sau la Canal. Aceeaşi soartă o împărtăşiseră şi comandanţii militari care s-au acoperit de glorie în războiul din Est şi din Vest pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti din

mâinile vecinilor care au hăcuit România în vara şi toamna anului 1940. La fel au păţit prelaţii bisericilor ortodoxe şi unite, ca şi fruntaşii satelor. Din puşcării veneau veşti proaste, aşa cum veneau în trecut de pe front. Erau înştiinţări de doliu. Iftode intuise cine putea să formeze opoziţia faţă de linia partidului unic. Trăiau cu teamă nu numai aşa-zişii chiaburi, de fapt gospodarii de frunte ai satelor, ci şi intelectualii. Ei înţelegeau mai bine mersul evenimentelor pentru că unii din rândurile lor aveau aparate de radio pe baterii şi pricepeau ce pun la cale conducătorii; vedeau cum se forţează nota comunizării. În toată ţara se formaseră echipe de activişti de partid şi funcţionari din administraţia de stat, inspectori şcolari, profesori şi învăţători care urmau să plece în fiecare sat, să-i convingă pe ţărani să se înscrie în Colectivă. Aceasta era o sarcină de partid, de stat şi de serviciu, ca funcţionari în serviciul public. Ei acţionaseră şi până atunci, cu vorba dulce, însă cu rezultate nesemnificative. Partidul ajunsese la concluzia că aşa se pierde vremea şi că trebuie să renunţe la jumătăţile de măsură! Politica agricolă a ţării nu trebuia oprită la jumătatea drumului, numai cu Întovărăşirea. Aceasta formă de organizare a muncii în comun – Întovărăşirea - însemna că ţăranul, care avea mai multe parcele de pământ, consimţea să dea una-două dintre ele la Comun, pentru a le păstra în proprietate pe celelalte. Ei munceau pe două fronturi: pe propriul pământ şi pe cel dat la Întovărăşire. Cei care nu doreau nici măcar Întovărăşirea îşi asumau riscul să nu-şi poată înscrie copiii la licee şi facultăţi. Riscau chiar să şi-i vadă trimişi acasă, exmatriculaţi din aceste şcoli mai înalte. Astfel de vorbe circulau, cu precauţie, tot mai frecvent. Le aflau femeile care veneau la târg, cu lapte, brânzeturi, ouă şi păsări, dar şi bărbaţii care aduceau de vânzare, la Oborul de pe Şoseaua Vrancei, animale, fân şi cereale. Temerile lor cu privire la colectivizare, la exmatriculări de liceeni şi studenţi afectau multe familii din pătura

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 mijlocie de învăţători, profesori, avocaţi, medici, magistraţi şi alţi intelectuali cu origini în lumea rurală. Pentru neînscrierea la Întovărăşire a pătimit şi fata lui Ion Mîndrişteanu, naşul de botez al lui Relu. Fiica acestuia, Mariana, fusese o elevă eminentă; premiantă de la clasa I până la a VII-a (atât dura atunci cursul primar), dar înscrierea la liceu i-a fost respinsă, întrucât tatăl ei refuzase cu îndărătnicie să se înscrie la Întovărăşirea. Politica desfiinţării cu orice preţ a proprietăţii particulare avea consecinţe dramatice şi în economie, pentru că statul nu valorifica cea mai importantă resursă: zecile, poate sutele de mii de tineri din familii mai înstărite de ţărani, care doreau să înveţe carte, să ajungă oameni cu carte, cărora li se puneau oprelişti. Sufereau şi oamenii, aveau de pierdut şi noile întreprinderi industriale. Ca să poată aplica tehnologiile moderne, managerii acestora aveau nevoie de forţă de muncă şcolită, cu liceu şi facultate. Dar statul, în loc să încurajeze creşterea numărului celor cu studii mai înalte, se răzbuna în mod ciudat pe familiile care nu trecuseră nici cu sufletul şi nici cu averea de parte noii puteri. Partidul nu accepta nesupunere şi îi pedepsea pe cei ce se solidarizaseră cu mişcările „anarhice”. Cum a fost cazul în Transilvania şi Banat, unde numeroşi studenţi erau acuzaţi de uneltire împotriva orânduirii de stat întrucât manifestau simpatie faţă de colegii lor maghiari în timpul înăbuşirii revoluţiei din Ungaria, din noiembrie 1956. Atunci, mulţi părinţi mai înstăriţi s-au trezit cu odraslele lor acasă tocmai pentru că ei nu vroiau cu nici un chip să renunţe la pământul lor. Nu e mai puţin adevărat, că unii dintre tinerii români care studiau în universităţile din Transilvania şi Banat, adică la ClujNapoca şi Timişoara, cam fuseseră luaţi de valul anticomunismului şi nu aveau cum să observe că în programul politic „nescris” al insurgenţilor de la Budapesta figurau aceleaşi revendicări de esenţă iredentistă aflate şi pe agenda „revoluţionarului” Lajos Kossuth, la 1848, dar şi pe aceea a

liderului bolşevic Bella Kun, în 1919: anexarea teritoriilor româneşti locuite de minorităţi maghiare. Atât insurgenţii maghiari, cât şi o parte a tinerimii studenţeşti maghiare şi române, susţinându-l pe noul prim-ministru maghiar, Nagy Imre, în încercarea acestuia de a-şi scăpa ţara de ocupaţia sovietică, încurajau, de fapt, un fost bolşevic autentic revopsit în democrat. Ei nu aveau de unde să ştie că Imre, refugiat în Rusia după înfrângerea Ungariei în primul război mondial, intrase în solda poliţiei politice a lui Lenin, sinistra CEKA, şi făcuse parte din plutonul de execuţie a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei, a soţiei sale, Aleksandra, şi a celor cinci copii ai lor, la Ekaterinburg, în ziua de 17 iulie 1918. …În Răstolniţa îşi duceau traiul mai mulţi bărbaţi care au cunoscut ororile războiului şi prizonieratului în Siberia, Caucaz şi Kazahstan. Doi dintre aceştia erau Nica Ion şi Ghiţă Bulgaru. Se numărau printre cei 135.000 de soldaţi români abandonaţi de regele Mihai în mâinile ruşilor, după ruperea frontului, la Iaşi, la 23 august 1944. Fuseseră în captivitate până în anul 1952 şi din când în când mai povesteau celor apropiaţi cum au văzut ei colectivizare în ţara lui Stalin. Au trăit foametea în lagărele de concentrare împânzite de la Greanovăţ şi Oranki, de la Iakuţia şi Vorkuta, de lângă Cercul Polar, până la Perecop, în Caucaz. Ei povesteau că noaptea încă mai trăiau coşmarul că se află în imensele dormitoare şi aşteptau ca gardienii să le dea deşteptarea pentru a fi duşi la tăiatul buştenilor şi căratul acestora, înhămaţi la sănii, ca vitele. S-au întors în ţară doar vreo 47 000 dintre ei. Cei mai rezistenţi la boli, foamete, zile de carceră, la încercările de pervertire a sufletelor. Celorlalţi 88.000 le-au rămas oasele peacolo, fără o cruce la căpătâi. În 1949, când răstolniţenii aflaseră pentru prima dată despre apropierea colectivizării de satul lor, localnicii, îngrijoraţi, se furişau seară de seară, pe la casele foştilor prizonieri din sat să se dumirească ce se va întâmpla cu pământurile lor.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 - Ce părere ai, măi Nica Ion, vom ajunge să mâncăm la gamelă, ca la ruşi?, îl întreba Grigore Tăbăcitu care locuia peste drum de fostul prizonier. Iar gazda îi răspundea: - Am tras nădejde şi eu, măi vecine, să nu ajung în lagăr, dar n-am avut bafta aceasta. Şi nu văd nici o ieşire ca poporul acesta de ţărani să scape de blestemul de a i se lua pământul. După cum aflu că apar prin sat tot felul de ştabi de la partid, bag de seamă că ei au pus gând rău ţăranilor… Celălalt consătean întors din lagărele siberiene şi caucaziene, Ghiţă Bulgaru, fusese un tip jovial înainte de război. Era bun prieten cu Traian Ricanu. Făcuseră premilitara împreună şi fuseseră luaţi la oaste în aceeaşi zi, în luna mai a anului 1940. Primul a fost repartizat la o unitate de Infanterie, cel de-al doilea la Vânători de Munte, lângă Cernăuţi. După numai o lună, Bucovina muşatinilor a fost ocupată de trupele lui Stalin, iar cei doi prieteni au revenit la unităţi din Regat unde au continuat instruirea. Peste un an aveau să fie aruncaţi în luptă pentru recuperarea teritoriilor luate cu japca de sovietici. Trei ani de luptă cu duşmanul, până când Frontul româno-german de Est nu a mai rezistat. Traian a scăpat ca prin urechile acului din ghearele ruşilor, în după-amiaza lui 23 august 1944. Apucase să treacă Prutul. A fost inspiraţia comandantului său de pluton, tânărul sublocotenent Ion Macarie, care mânca istorie pe pâine. Era basarabean după mamă, profesoară de română la Soroca înainte de căsătoria cu un lector universitar din târgul Iaşilor, a căror fotografie o păstra ca pe o icoană în legitimaţia de la pieptul vestonului. Avea boabe de „rouă” în colţul ochilor când aducea vorba despre drama despărţirii de locurile natale dragi în urma exodului de după 28 iunie 1940 provocat de Ultimatumul impus cu de-a sila poporului român de Stalin şi Molotov. În scurtele pauze dintre luptele cu duşmanul, sublocotenentul Macarie aduna soldaţii lui Ricanu în jurului său şi le vorbea de eroismul marilor bărbaţi de stat ai neamului:

-Bădia Ştefan de la Suceava a purtat 42 de războaie cu otomanii şi nu a dat niciodată înapoi din faţa unei armate de câteva ori mai numeroasă ca a lui. La fel cum şi noi trebuie să facem faţă acum. Să ştiţi de la mine că atunci când ţi se strecoară îndoiala în suflet faci primul pas spre înfrângere. Din contra, când pleci la luptă cu un curaj mai mare ai şanse de câştig sporite. Să nu vă fie teamă! Luptaţi cu îndârjire, că acasă vă aşteaptă părinţii, fraţii, surorile, nevestele, copiii şi drăguţele voastre! Pe cei neînfricaţi îi ajută şi Dumnezeu, ca pe Bădia Ştefan. Iar domnul Moldovei, după o nouă izbândă, mai înălţa câte o biserică. Cu Dumnezeu înainte, camarazii mei! (va urma)

Artemiu VANCA despre vol. “TANGOURI…SUB ACOPERIRE”, autor Nicu Doftoreanu

Ce înseamnă „tangou sub acoperire”? Dacă interpretăm ad litteram sintagma „sub acoperire”, ea ar trebui să însemne un tangou pe şest, un tangou despre care noi ar trebui să credem că este altceva. Vreau să-i transmit domnului Nicu Doftoreanu că nu i-a reuşit stratagema, din moment ce toate poeziile din volumul de faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou. De ce le-a zis „sub acoperire”?

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Eu cred că ori pentru că era în criză de titluri ori pentru că în această campanie electorală se poartă expresia.

Există şi un „Tangou dansant”! Sunt de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte nar fi trebuit să le dansam?

Aţi încercat vreodată să dansaţi poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne luăm după titlurile lor, unul este „nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi, altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca poetul să fi uitat să strângă bine vre-un şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze în timpul dansului, altul este „vremelnic” deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în altceva. Fiţi foarte atenţi la cel cu „final neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o crimă! Pentru tangoul în „ritm… istoric”, va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă. Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor” partenerul sau partenera vă abandonează la mijlocul dansului?

Atenţie şi la cele în care poetul demască sau inferează pe cineva, că s-ar putea să vă călcaţi partenerul sau partenera pe picioare. Dar, să încerc să fiu şi serios. Am citit volumele de versuri ale domnului Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris domnia sa sau alţii despre ele. Am scris şi eu, iar cu unul dintre prilejuri, am remarcat în primul rând caracterul moralizator sau didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru şi despre poeziile din volumul pe care îl lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte să ne înveţe poetul în primele sale zece poezii: În prima poezie din volum ne atrage atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne invită să avem curaj să strângem în braţe fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o parte frica şi să dansăm atunci când ni se oferă prilejul, în a patra încearcă să reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că n-are importanţă ce dansăm, important e să o facem, în a şasea ne invită să iubim, în a şaptea ne atenţionează: cu dansul nu-i de glumit! În a opta ne destăinuieşte că, de fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss , spune domnia sa, în a noua poezie ne îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea, iar în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne iubim ţara. Vă las pe dumneavoastră să descoperiţi morala celorlalte poezii.

Este şi unul „religios”, pe care va trebui să-l dansaţi în genunchi, unul „cărturar”, în care n-ar trebui să vă angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa, iar în cel „energetic”, s-ar putea produce oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou „de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l uitaţi, vi s-ar putea întâmpla lucruri neobişnuite ca de exemplu, lui să-i cadă pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul. „Tangoul continuu” este unul care se dansează 24 de ore din 24. Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi cel puţin maratonist! Atenţie, că după „Tangoul destinului furat” s-ar putea să ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau Jilava! Există şi un „Tangou plictisitor”, pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi unul „înlăcrimat” care se dansează numai la înmormântări.

Vă pot asigura însă că citindu-le, decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor, veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori de tangou.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Cleopatra LUCA: Dumitru Negoiţă şi „Bucuriile autocreate”

Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în poeziile lui Ioan Vasiu

Orice scriitor iubeşte frumosul şi creează în acest sens. Volumul domnului Dumitru K. Negoiţă, tipărit în acest an, 2014, la Ed. Amurg Sentimental, Bucureşti, scoate în relief şi alte preocupări ale autorului, în afara literaturii propriu-zise prin: numismatică, filatelie, autografe, achiziţionarea cărţilor rare, a medaliilor proprii, dar şi ale altora, icoane şi alte obiecte de cult, pise rare sau chiar unicate. Acestea sunt bucuriile pe care şi le creează domnul scriitor buzoian pentru sine şi pentru cei din preajma sa. Activitatea domnului Negoiţă şi aceea din afara scrisului propriu-zis, dar tot legată de frumos, începe din tinereţe. Este fericit sând intră în posesia unei piese rare. Atunci se simte superior celui care se plimbă cu o maşină luxoasă ori îşi înalţă o casă ce depăşeşte dimensiunile obişnuite. Da, astfel de oameni sunt ei înşişi singulari, nu doar obiectele dibuite pe la alţi colecţionari sau în împrejurări ocolite de majoritate. Fiecare pagină a cărţii „Bucurii autocreate”, semnată de Dumitru Negoiţă este o bucurie, o tentaţie pentru cititor. Acesta din urmă găseşte foarte multe lucruri aici, ca într-un Mic dicţionar enciclopedic. Este meritul celui care s-a ocupat de colecţionarea tuturor exponatelor, de clasificarea lor, de depozitarea şi păstrarea oricărui obiect. Şi, de ce nu, de alcătuirea acestei cărţi, care ajunge cu mai multă uşurinţă sub ochii cunoscătorilor de artă, decât obiectele în mărime naturală. Ca şi când n-ar fi fost suficiente colecţiile afişate, apare în carte şi o colecţie a definiţiilor pentru ceea ce iubeşte şi admiră mai mult autorul: femeia, frumosul, iubirea, fantezia scriitoricească, puritatea, curajul, arta, cugetul, educaţia, înţelepciunea, imaginaţia, personalitatea, istoria, tradiţia, intelectualii, poezia şi altele. Apelând cel puţin din când în când la această carte îţi completezi cunoştinţele atât de necesare unui om ce-şi doreşte a fi cult.

…Sigur, nu poţi să nu fii atras de delicateţea cu care Ioan Vasiu îşi alege cuvintele. O curgere lină a versului care îmbracă atât de frumos ideea înspre ,,Apogeu’’-l aşteptării: „în ţara care geme şi suspină”, pentru că „Singur”: „într-o gară tristă, trenul cu zăpadă întârzie”, aşa cum spune el însuşi. Sentimentalismul poeziilor sale, pline de o tainică, ades, muzicalitate, poartă uneori nostalgia amintirilor cu toate etapele unei vieţi peste care colbul timpului nu reuşeşte să se aştearnă. Nu, pentru că lira-i din suflet însufleţeşte petrecerea către amurg, cum însuşi poetul spune în poezia „E-atâta frumuseţe“: „e-atâta frumuseţe în fiecare vers / şi-atâta bucurie în fiece cuvânt / rămâne amintirea un curcubeu neşters…“ Cartea „Târziu în cuvinte”, retrezeşte frânturi din propria-i viaţă, dar şi din viaţa fiecăruia dintre noi, cu frumuseţi trecute ori neîmpliniri punându-ne în situaţia de a rămâne o clipă ţintuiţi locului, apoi întorcându-ne privirea către începuturi. Cuvinte pline de încărcătură emoţională, vin să dea la o parte vălul timpului, reamintind, aşa cum spune şi poezia „Mai am timp”, că vremea ne lasă să zâmbim şi zilei de mâine: „mai am timp să-ngân viaţa ce trece / mai am timp să termin un poem”. Atent structurata: Dulce si amar, Iubind în şoaptă şi Târziu în cuvinte, prezenta apariţie editorială, în ton cu normalitatea realităţii, inevitabil efemere, vine ca un REMEMBER, dar şi ca un răspuns în maniera poetului la întrebările: cine suntem, de unde venim, şi încotro ne îndreptăm ?... Cu felicitări binemeritate, HAR şi condei pe mai departe.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 duceam la bunici și, cât am fi de săraci, cât suntem copii, trăim în Paradis. Descoperim lumea, vedem. Eram cu vacile bunicului la câmp. Umblam în cuiburile de păsări. Uneori mai dădeam și peste un șarpe pe acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde m-am și înecat odată, douăzeci de minute am fost aproape mort. Când m-am trezit, cerul de deasupra mea mi s-a părut de un albastru fără seamăn. Și toată lumea aceea era așa de frumoasă, o lume a satului originar, veche de sute de ani, impregnată de eresuri și de povești și de doine, dar și de o mitologie cu mult mai veche. Așa că nu e de mirare că Nicolae Densușianu, cel mai mare istoric-mitolog al nostru, era de aici, din Densuș. Toate astea m-au fascinat și, în acea lume, am început să gândesc poetic. Să fac analogii și metafore. Am avut o gândire poetică, încă de copil. Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul acesta care va rămâne mereu misterios și în mișcare, dar care e definit totdeauna de o matrice numai a ta: locul în care te-ai născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un loc încărcat de istorie, dar și un oraș în care s-a muncit mult, căci a avut o tradiție industrială, veche și ea. Din păcate, acum, când m-ai stârnit să-mi evoc originile și locul, nu pot să nu observ cu amărăciune, uitându-mă în jur, la orașul meu, că tot ce s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după 1989. Și, în spatele atâtor clădiri în ruină, sunt mii de oameni distruși, mii de vieți spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în rănile trecutului și ne bântuie memoria. Pentru că s-au jertfit mulți ani degeaba. Așa văd, și asta mă deprimă. - Dincolo de tradiția industrială a Hunedoarei, rămâne istoria și mai veche a acestor locuri, care pulsează la tot pasul. Cum spunea Nichita Stănescu: ,,Sub fiecare piatră este un zeu". Mai vorbiți-mi, așadar, despre acest triunghi magic al României.

Valentin Iacob – INTERVIU CU EUGEN EVU

Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen Evu, vei avea o revelație. Scriitor hunedorean get-beget provincial, cum s-ar spune, scrie o poezie de ,,centru", la cel mai înalt nivel. Poate și pentru că a trăit toată viața într-o zonă aparte, pe care el o numește triunghiul magic al României. O zonă plină de mituri zamolxiene, dar și de furnalele siderurgice din vremea lui Ceaușescu. O lume amestecată, cu care a trebuit să lupte tot timpul, ca să rămână poet. La Hunedoara, am petrecut câteva ore captivante cu Eugen Evu. În tot acest timp, deasupra noastră, castelul Huniazilor ne veghea, copleșitor și discret. Energia misterioasă a munților - D-le Eugen Evu, sunteți un scriitor de valoare, ați fi putut face o carieră poate mai vizibilă, dacă v-ați fi propus să vă stabiliți la București, capitala culturală a țării. Cu toate acestea, ați ales să trăiți aici, la Hunedoara. De ce? - Pe mine m-au ținut aici și locul, și familia. Eu sunt născut în Hunedoara. Părinții mei sunt de pe Strei și din Piatra Roșie, în Munții Orăștiei. Am rămas în Hunedoara pentru că aici am respirat prima oară și m-a marcat așa de tare locul, încât nu am putut pleca niciodată. Spațiul în care m-am născut și în care trăiesc este un triunghi magic. Un triunghi format de Munții Retezat, Țara Zarandului și până la Munții Orăștiei. Un triunghi încărcat de istorie și mitologie. Iar când eram mic, frumusețea locurilor îmi părea încă și mai mare, așa cum o vedeam cu ochii mei de copil inocent, paradisiac. În vacanțe, mă

- Așa e, cum spune poetul! Aici, la noi, istoria veche a românilor s-a păstrat cel mai bine, poate. Aici, în acest triunghi magic, două locuri iradiază istorie și

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 găseau locul apei, după științe milenare. Știau unde să întemeieze. Așa că, dintr-un motiv sau altul, toată zona noastră dacică este benefică energetic, este bună. Poate de aceea, aici omul e mai vioi și mai harnic, iar natura mai roditoare. O zonă de unde au răsărit oameni mari. Compunerea premiată - Să vorbim acum despre poetul Eugen Evu. Când ați început să scrieți și cum ați evoluat aici, la umbra castelului Huniazilor?

mistere: Sarmizegetusa Regală, capitala dacică din munți și Ulpia Traiana, făcută de romani ca o replică la vechea capitală a dacilor. Despre Decebal se spune că era regele străvechiului popor al soarelui, în plus, după câte am putut observa, tot bătând cu piciorul munții noștri de aici, ei au energii aparte. Cam ca ale piramidelor. Nu știm bine cum se explică energia aceasta bună, dar ea se simte și în Munții Orăștiei, și în zona Hațegului, acolo unde se poves tește că a fost Kogaionul - muntele sfânt al dacilor și unde se pare că s-a retras însuși Zalmoxe în ultimii lui ani de viață pământească. Acolo ar fi Coloana Cerului sau Axis Mundi. Iar dacă urci și pe Muntele Șurianu sau în Retezat, în tot acest spațiu vast vei regăsi aceleași energii care influențează tot ce este viu. De aici ne vin toate aceste reizvorâri energetice, care se manifestă și în locuitorii de aici. Și am să spun ceva care poate părea bizar, dar sunt foarte în temă cu subiectul. O parte din vitalitatea extremă a zonei cuprinsă între Retezat și Apusenii metaliferi are legătură cu energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici, la Nandru, de unde sunt mama și bunica mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat sălbatic de ruși. Acum, mina e abandonată, dar toată valea aia cu râurile care se varsă în Mureș e infestată prin apele freatice, că uraniul piere greu. Am fost la Nandru cu Radu Rei, un mare cercetător în domeniu, am lucrat cu el patru zile și m-a impresionat câte boli endemice am găsit acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii rusești. Dar, în anumite doze, energia uraniului are și un efect bun asupra oamenilor! Tot așa cum înainte, locurile de mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun radiestezică. Astea-s științe vechi! Vibra nuiaua, atunci locul era bun de mânăstire, pentru că era centru energetic. Așa cum e și aici, la Mânăstirea Prislop, de pildă, și asta o știu foarte bine, pentru că am copilărit și peacolo. La Prislop este centru energetic puternic. Cei vechi știau unde să așeze temelia bisericilor, ca și fântânarii care

- Am fost remarcat încă din 1952, la 8 ani, pe când eram elev la școală. Atunci, profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era și scriitoare, obișnuia să ne pună să scriem compuneri literare. Pentru o astfel de compunere am primit eu un premiu pe oraș și niște cărți. Cărțile acelea le mai am și acum. Și de atunci am deprins să scriu. Iar de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri literare în orașul acesta al nostru, care în vremea aceea era un oraș muncitoresc, dar cu o viață culturală bogată. - Când a devenit efervescentă viața culturală din Hunedoara? - Viața culturală a Hunedoarei s-a relansat în perioada de liberalizare a anilor '70. După care a venit potopul. S-a întors Ceaușescu din Coreea și s-au schimbat toate. Iar noi, scriitorii hunedoreni, am fost mereu pe contrasens. Mai exact, eu și cei pe care iam format. Și să știi că am format foarte mulți. Am avut cenaclu, am înființat după revoluție șase publicații și am avut permanent de înfruntat partidul comunist și securitatea, care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri. Iar asta s-a întâmplat în vremea în care lucram la Casa de Cultură din Hunedoara, una foarte bună și activă. Căci pe atunci puteai să descoperi talente tinere. În artă și teatru am nume bune pe care le-am format. Unii sunt acuma prin Canada, America sau Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am format, i-am ajutat să se descopere pe ei și unii pe alții, în lumea poeziei, a teatrului și

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 a muzicii. Am avut generații cu o deosebită originalitate și libertate a scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te descoperi. Principiul socratic. Am acasă o statuetă a lui Socrate. Mi-a adus-o cineva din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din Strei, care are un ochi, unul foarte frumos. - Când ați început să vă publicați cărțile?

tinerii. Se legaseră și de faptul că sunt fiu de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când sa întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut pastor penticostal. A fost un om care s-a întors acasă din război, a scăpat viu și a luptat pentru religia asta a lui. Ei, și una din acuzațiile aduse mie a fost: ești fiu de pocăit. Am fost și membru de partid, dar n-am fost supus niciodată. Și atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru sute șaizeci de file au dosarele mele. Plus al tatălui meu, pe care l-am obținut de la CNSAS. Domnule Iacob, știi dumneata cine conduce în țara asta? Șantajul. Trecutul șantajabil al unora care s-au dat cu puterea. Și acum, tot ei mă amenință. Mai primesc câte un telefon. ,,Vezi-ți de viața ta și taci!". Mă amenință. Zic că ei au făcut revoluția. Aici, în Hunedoara, au împușcat șase oameni. Șase morți sub o troiță! Și acum mi se spune să tac! Îmi amărăsc ultimele zile. Am intrat în anul 70 al vieții, dar nu-mi doresc ani mulți mai departe, ci atâția câți să am mintea întreagă. Pentru că existența asta stresantă, romanul ăsta nebun al vieții mele duce la alienare. O viață m-am bătut. Cu cine? Cu mine m-am bătut, până la urmă. - Ce vi s-a întâmplat, mai exact, în acei ani '70?

- În anii aceia de relativă liberalizare, toate editurile mari, cum a fost în cazul meu editura Facla de la Timișoara, făceau concursuri pentru debut. Nume mari au debutat atunci. M-am bucurat și eu, prin recomandarea lui Ștefan Augustin Doinaș și Nicolae Prelipceanu, să public prima carte. S-a numit Toate iubirile. Iar recomandarea de început a lui Ștefan Augustin Doinaș m-a marcat. Doinaș mi-a fost mentor, a fost un om deosebit în viața mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viață mie mi-a surâs. Și la fel mi s-a întâmplat cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea. Foarte mulți au scris despre mine, au apărut sute de referințe. Unele sunt copleșitoare, dar Ștefan Augustin Doinaș și Laurențiu Ulici mi-au fost mentorii de căpătâi. Ei m-au încurajat și au pariat pe mine. Le port recunoștință, deși acum sunt în lumea de dincolo. ,,O să îți ia tot! Doar talentul nu ți-l pot lua" - Din câte știu, viața dvs., pe lângă poezie, este un roman. Care e cel mai dramatic capitol al său?

- M-au marginalizat de nu s-a putut. Mau marginalizat să nu mă afirm pe plan literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărți, toate bine primite de critică. Puteam intra în Uniunea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat așa. Și asta, din cauza celor care m-au lucrat, oameni ai securității. M-au turnat că îi influențez greșit pe scriitorii și pe artiștii Hunedoarei. Că sunt ostil patriei și partidului. Și permanent am fost urmărit. Eram considerat un pericol social, ,,o bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis unul. ,,Dumneata ai fi bun la noi", îmi spuneau, fiindcă eu reușeam mereu să mă transform din vânatul lor, în vânător. ,,Te pui cu noi, tovarășu'? Ehei, dacă eram în 1957, nu mai stăteam noi la discuții, îți

- Totul s-a întâmplat din 1970 până în 1975, când am plecat de la Cultură și mam întors să lucrez în combinatul siderurgic. În acei ani, am intrat într-un conflict foarte dur cu securitatea. Gândițivă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu unul! Mă turnau mulți, unii chiar infiltrați în cenaclu. Pentru că și eu bravam mult. Luam premii pe țară cu cei de care mă ocupam, cu formații muzicale, teatrale, teatru de copii, eram foarte activ, dar refuzam cu îndărătnicie să bag în programele mele ideologia partidului. Una din acuzații era că sunt agitator. Că agit

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 băgam de mult pistolul în gură!". Acum trăiesc toți liniștiți din pensiile lor mari. În anii aceia grei, m-am gândit tot timpul cum mă încuraja Doinaș: ,,O să îți ia tot! Numai talentul nu ți-l pot lua". Și așa am rezistat. Și cred în continuare că am un Dumnezeu. Al demnității: să nu faci rău altuia. - Ce a mai urmat în viața dvs.?

- Așa cum stau în orașul ăsta al meu, prins pe vecie în capcana unui uriaș triunghi magic, de o frumusețe fără seamăn, nu pot fi decât bucuros că mam născut și trăiesc aici. Mai ales că pretutindeni se nasc oameni. Cum o spune Blaga, atâta de frumos: ,,Sat al meu ce porți în nume/ Sunetele lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/ (..) În tine cine m-a chemat/ Fie binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac". Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu inspirația neștirbită. Încă mă simt aurifer. Știi cum se alegea în șteampuri, pe Arieș, aurul pe vremuri, înainte să înceapă marile exploatări industriale? Țăranul urca atunci pe o înălțime și se apuca să scruteze râul, când era limpede. Și privea atent, până vedea de unde strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub valurile Arieșului. Își lua atunci un reper ca să nu-i piardă urma, după care se ducea în râu și găsea un kilogram de aur curat. Așa și eu: îmi scrutez sufletul și încă mai găsesc aur, sub unde...

- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un combinat, de unde plecasem. Am început să lucrez iar ca oțelar. Era o meserie pe care o practicam, cumva, din familie. Așa că m-am simțit bine acolo. La oțelărie (și tatăl meu a lucrat o viață macaragiu), eram omul trei la lopată. Adică, sunt șapte-zece inși într-o echipă și te duci și arunci cu lopata dolomită, să cârpești cuptorul, că altfel se arde. Cu magnezită și șamon. Și când aveam pauză, două lucruri mă relaxau: beam sifon permanent - cămășile noastre erau impregnate de sare - și, uneori, beam lapte, când ni se dădea. A doua relaxare era că mă băgam în spatele cabinei de comandă, erau acolo niște funii. Și pe funiile alea stăteam în genunchi și pe un caiet dictando scriam poezii! Aurul sufletului - Ce este poezia pentru dvs., domnule Evu? - Pentru mine, poezia este, înainte de toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă de la începuturi, din vechime. - Catharsis înseamnă curățire, mântuire. Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca lumea câteva versuri? - Da. Poezia vindecă lumea de întuneric și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om există frica asta instinctivă de întuneric și moarte. Și poezia te poate curăța de aceste angoase. - La sfârșitul interviului nostru, aș vrea să vă mai întreb cum vă simțiți acum, la 70 de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară, dar totuși atât de misterioasă și rafinată?

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 spre lumina dinafara labirintului, pot foarte simplu să mă trezesc prinsă în mijlocul ghemului...

Medalion liric Ileana Lucia FLORAN

uneori mă gândesc să nici nu mai încep; să port pe umeri firul vieţii... ca şi cum nu l-aş fi primit...

Dar sau blestem?

Michaela Al Orescu

port pe umeri firul subţire şi dur primit în leagăn de la ursitoarele-mi oarbe, surde şi mute. uneori îl simt apăsându-mă dar îl ignor, sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc cu el.

PEDEAPSĂ De nu-ţi iubeşti pământul de la strămoşi primit, cu dinţii de nu-l aperi de duşmanii hăimiţi, de nu-i impui în lume pe fraţii asupriţi, cu greul preţ plăti-vei păcat nelegiuit.

ştiu... ar fi trebuit să încep deja... firul se deapănă singur... e lung, parcă nesfârşit iar ghemul e din ce în ce mai mic, îl scap printre degete în locuri greu accesibile sau îl uit pur şi simplu, ca pe-o umbrelă pe marginea unui vis ciclic care reuşeşte să se înfiripe dincolo de gardul energetic

Cu braţele deschise, părinţii cei ciobani cu păine şi cu sare primit-au pripăşiţi ce mai târziu visat-au că sunt îndreptăţiţi să îşi proclame-abuzu-n puternici suverani! Şi-s trădători atâţia şi sufletul şi-l vând, n-au rădăcini, credinţe, nu-i leagă nici un gând de truda ta de veacuri, de dreptul tău de neam!

pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez neatinsă sincopa durerii...

Pedeapsa-o dă istoria, de nu suntem treji şi pentru nici o rană nu va mai fi balsam poporului străvechi şi nobil, de viteji!

în afară de asta, sunt multe tentaţii, adevărate capcane în care pot să cad uşor, foarte uşor printr-o simplă silabă nelalocul ei şi atunci, în loc să-mi folosesc firul drept călăuză

VEGHE Cu ce am meritat, o, Doamne, cortegiu-ntreg de sacrificii, 45

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 de aşteptare, afară-i vânt şi încă ploaie. Parcul plânge, înecat de apă, balta verde zâmbeşte ameţitor,

atâtea bucurii, delicii şi toate-apoi să mă condamne? Am rătăcit pierdute toamne şi m-am ferit de artificii, dispreţuit-am măscăricii ce te aruncă-n grele soamne.

policandrul se aprinde în liniştea serii, feeria mă cheamă, iar eu am aţipit.

Dar n-am păzit cu fermitate viaţa-n propria-i libertate, chiar împotriva ei vegheată

Ulise m-aşteaptă liniştit.

Şi bucuria împlinirii cu ce cruzime mi-a fost luată şi chiar cu preţul nemuririi...

Fluture de gheaţă Noaptea albă a adormit sub glasul ars de ger sălbatic, gândul parcă a încremenit, braţul stâng mi-a amorţit şi iar am rătăcit prin viforul sălbatic de poeme albe.

TATĂLUI MEU Un stâlp puternic, adunând vigoarea timpului trecut, şi-a asumat în mod acut misiuni şi realizări, luptând.

Simt iarna cum îmi bate în piept, nebună şi dulceagă, nimic în minbe nu-i mai cert ca privirea ta, bogată, ce aleargă printre munţi, trupul să-mi culeagă.

Atât de rodnic, orice gând să-l împlinească, un tribut, - cătând spre timpul revolut adus unui popor flămând

Un fluture de gheaţă sunt, pe o aripă de sticlă, cerul m-a acoperit cu mâna-ţi ne-ngheţată, gândul aleargă în zadar, Ulise, să desfacă pedeapsa de a ne aştepta zadarnic

de revenire, dar lovit de-un uragan nemernicit de-un semi-veac de prăbuşire, sub care şi-el a fost strivit, visând ca marea dezmorţire să-l reridice în zenit!

Elena Andreea ION viaţa toată!

Noaptea în poem Noaptea albă începe să-şi desfacă petalele, şuviţă cu şuviţă, căzând pe ochii mei ca o stăpână bună pe doi aştrii grei

În liniştea serii Un ciob de soare s-a ascuns în ochiul meu bolnav

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 şi aşteaptă

s-a bucurat de viaţă şi, cum noaptea-i sfetnic bun, a adormit mulţumită, bătrână, visând la steaua ei.

poemul alb să-l nasc dintr-o tulpină, să-l înfloresc şi apoi să-l rup din rădăcină, seva să-i simtă, noaptea, în fiecare vers alb ca şi ea şi aş vrea să am de ales

TINEREŢE DE VIS te-ai furişat tiptil în inima mea şi m-ai făcut să cred că ţii la mine

dar poetul strigă la mine să-mpletesc cuvinte obosite şi vechi.

am ţesut gheme de gânduri în nopţi înstelate pavându-mi căile cu vise şi speranţe

Gheorghe ANTOHI

în mândra-ţi ie brodată cu maci şi albăstrele lipită de trup erai pură diafană o tinereţe de vis

VIAŢA Copilăria s-a născut într-o dimineaţă de primăvară luminoasă ca o crăiasă desculţă, şovăielnică, a pornit în viaţă pe cărarea înverzită.

îmi atârnau la urechi şoapte de dragoste le-auzeam şi-n ochii umezi aveam sclipiri de argint

A alergat până la amiază în tropot de iadă şi s-a trezit adolescentă, la trup violetă mireasă, frumoasă ca o zână, A învăţat lucrând, iubind, cântând, transformând visurile, dorinţi arzătoare, în fapte îndrăzneţe.

erai tânără fecioară eram tânăr îndrăgostit eram tineri amândoi până în zări fredonam de dragoste cântări de atunci în clepsidra vremii curg printre degete toate amintirile

Seara, matură şi obosită puţin, a privit înapoi cu mândrie,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Prin plecãciune şi sãrutul mâinii; Şi sã spui "doamnã", "domn" sau "domnişoarã" Oriunde sau oricine-ar fi românii !

Danciu Catrina

Alţii, în limba lor, zic "voi" şi "tu" Şi vor ca sã ni-l ia pe "dumneavoastrã" ... Pentru aceasta suferim când nu Suntem în ce numim "patria noastrã"! Lacrima Vrâncioaiei Frunză verde, frunză aspră de urzică Pe Dumbrava mereu înverzită Era o casă trainică, frumuşea Cu şindrilă pe acoperiş, bună şi ea În casa aceea demult, locuia Baba puternică-Tudora Vrâncioaia. Şi când turcii veniră peste noi Baba dărui cei şapte feciori ai săi Şi domnul Ştefan-Vodă, negreşit Pe duşmani apoi i-a nimicit De fiecare dată mănăstiri ridica După fiecare victorie a sa.

Limba româneascã S-a întrupat din veacuri neştiute Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii Împodobind-o cu virtutea minţii Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii.

Nici pe vitejii babei nu i-a uitat Ca recompensă şapte munţi le-a dat Şi astăzi, şapte munţi şi şapte sate Au nume de eroi la poartă toate Însă fiii lor, treptat s-au risipit În cele patru zări, necontenit.

Şi au numit-o “limbã româneascã” De la “românul” cel legat cu Cerul Urându-i viaţã lungã sã trãiascã Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.

De aceea azi Vrâncioaia lăcrimează Unde pleacă fiii ei, cât mai durează? Frunză verde frunze cu spini Doamne încetează a nostru suspin Să se-ntoarcă ai noştri copii Ca să aibă şi Vrâncioaia bucurii.

Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în sãrbãtori Ca pe o mamã, fiicã, sorã; I-au dãruit proverbe, zicãtori Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã… Cu cine poate fi asemãnatã O limbã rudã cu tot graiul, Dulce la zis şi binecuvântatã Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?

Maria BENDOU Patria

Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã La sânuri blânde şi pe mâini dibace, Între Carpaţi şi Marea înneguratã, Simbol de omenie, crez şi pace!

La noi acasã, nu spun "ţarã" , Aşa ne-au învãţat strãbunii, Respectul sã-l arãţi de prima oarã

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Anghel HOŢU

Mimi Gabriela BOROIANU

În zbor Îmi purtam aripile-n zbor deasupra sorții , De dup-un nor privirea ta mă urmărea , Înmiresmând suav tăcerea nopții , Când cu un surâs toți trandafirii-i înflorea .

Aş vrea… Aş vrea să trăiesc timpul când vârsta să ajungă Să fie prelungită şi secole s-atingă, Sau să trăiesc momentul când omul să-aşi permită Să-şi stabilească vârsta ce trebuie trăită.

Cu zborul frânt și aripa însângerată , Brodam dantele pe-un cer de-acuma sângeriu , Jelind ca o vioară dezacordată Ce sunt acum și ce aș fii vrut să fiu ..

Aş vrea să trăiesc timpul să descifrez gândirea, Sau să deţin secretul ce naşte fericirea, Ori să trăiesc momentul când lumea animală Va folosi cuvântul, vorbind fără sfială!

Din urmă cu dor și cu speranță împletit , Tu transformat în curcubeu înmiresmat , Umplînd tot cerul cu culoare mi-ai zâmbit Și zborul meu către înalt mi-ai ușurat .

Aş vrea să trăiesc timpul să fac teleportare, Sau propria-mi fiinţă să treacă prin clonare, Ori să-ami expun persoana la o criogenie Şi să revin în lume cam după ani o mie.

Nu pot Aș vrea să cred din nou în tine , Aș vrea să cred în vorba ta Dar nu mai pot .. iar tu știi bine, Că este numai vina ta!

Aş vrea să trăiesc timpul să pot sta la taclale Cu noi civilizaţii din depărtări astrale, Sau să descind în voie în universuri care Sunt lumi complet întoarse, faţă de noi, contrare.

De-atâtea ori tu m-ai respins, Și-atâtea lacrimi am vărsat .. Până când dorul meu s-a stins, Iar sufletu-mi s-a vindecat . Azi plângi și scrii trei versuri pe hârtie, Și-ai vrea din nou în brațe să mă ai, Dar uiți că tu așa ai vrut să fie, Când te iubeam iar tu mă respingeai.

Aş vrea să trăiesc timpul călătorind spre stele În iureş tahionic, şi ajungând la ele Să poposesc o clipă şi-apoi să îmi iau zborul În depărtări spre care mereu mă duce dorul.

Aș fi lăsat în urmă tot, tot .. Fără să-mi pese de nimic din ce era. Azi ai vrea tu, dar nu mai pot Pentru că nu mai cred în vorba ta!

Poem din vol. „Reflecţii în mozaic”

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Nişte braţe goale Ce imploră zarea…

Victor BURDE

Dar oricît îmi pare Drumul de ciudat, Urma-ţi de picioare Prinsă-n huma moale, Încă s-a păstrat… Binecuvânteză Doamne, Ploaia ce l-a frământat!

CELUI CARE PLEACĂ... Şi dacă ai să pleci curând, Aşa precum ţi-ai pus în gând Nu întreba ce am să-ţi spun Te du cuminte şi drum bun!

GALBEN DE TOAMNĂ Galbenul din frunze, sub tăişul brumei, s-a întins precum un şarpe, sorbind din rădăcina pomului ce l-a hrănit. Pădurea toată a devenit o Evă, pe care trupul toamnei stă încolăcit…

Să nu-ntorci capul de pe cale Mirat de trup şi ramuri goale, Căci tu ne-ai fost acoperişul Ce înverzea tot lăstărişul... Cu tine am împărţit cu drag Un bun sau rău sosit în prag Şi nu simţeam că ne e greu, Căci mă iubeai, iubitul meu! În nopţi, cu dorul tău în gând Am să mă stâmpăr revăzând Atâtea clipe dragi ce-au fost Şi jurăminte fără rost!

Ignatie Grecu

Să iei cu tine tot ce vrei, Până şi lanţul de la chei... Trecutul şi iubirea pentru tine, N-ai să le poţi - rămân cu mine!

DRUMUL CIUDAT Tei sacru

Pe drumul ce duce Spre plumbul din cer, Ard lumini sub cruce Visele-mi durute Se roagă şi pier.

Tei sacru înflorind răcoare şi parfum Deschizi fereastra tainei oprindu-mă din drum.

Laţurile sale Mărginind cărarea, Par din deal în vale

Voi potrivi lăuta cu zâmbetul pe strune,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 În adierea serii ea singură să sune:

Ciubotariu Maria Amintirea, o lumină

Cântarea adorată suavă şi uşoară Pe care o cântau poeţii odinioară

Am deschis o scrisoare îngălbenită de vreme o clipă de tandreţe din fragede emoţii învinsă de timp doruri pierdute prea repede amintirea, o lumină spre apus risipite imagini în ochii oglinzii iubire cu aripi frânte în spaţiul fară cuvinte o lacrimă se prelinge sub genele lunii... nu vom şti niciodată câte culori se ascund sub cerul serii, câte iubirii se mai sting...

La curţile crăieşti domniţei în cerdac, Când luna se scălda cu lebedele-n lac...

Lumina Ta, Doamne Lumina Ta, Doamne, ca luna luminează întunericul adânc al nopţii din suflet. Gândul la Tine, mă umple de lumină.

Eduard Zalle Eu sunt poetul

Rănită sunt

Eu sunt poetul cel mai trist Pe care lumea nu-l cunoaște Și dacă, totuși, mai exist, E pentru că în ochi îmi naște

Rănită sunt de sabia cumplită a-ntristării, Suspinul greu din suflet nu pot nicicum să-l las, Văzând împunsă coasta Ta cu suliţa ocării, Striga Preacurata cu lacrimi multe în glas.

Mereu o lacrimă ascunsă, Mereu un cântec de albastru. Cu pana mea, de sânge unsă, Pretind că sunt bardul sihastru.

Unde-i Arhanghelul cel în grabă odinioară trimis Care cu mare-nflăcărare: Bucură-te , mi-a zis ? Unde dar naşterea cea în chip de negrăit, Sau Petru, prietenul Tău, care Ţie s-a juruit ?

Să n-aveți voi chiar nicio grijă Atât cât eu am să vă scriu, Pe urmă, de mă rupe-o schijă, Să-mi faceți din condei sicriu.

Dar, slavă-ndelung răbdării Tale celei negrăite, Prea Bunule Doamne şi al meu Fiu prea iubite !

Ce-adâncă liniște-i pe mare, Că nu mai am vreo tresărire! Dar vă mai plâng pe fiecare, Iubiții mei! Să nu vă mire...

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Vă plâng în tihnă și cu milă, Acum, cât încă vă iubesc Și-mi zboară-n suflet o acvilă Când văd că numai eu greșesc.

Când şoapte negrăite, mi-or îndulci năduful, Când plânge cerul în tăcere, să-Ţi sorb cuvântul,

E bine, nu-i vreo supărare, Bastonul, iată, mă mai ține Când pasul meu urcă-n cărare Spre ninsele vârfuri andine.

Când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în treacăt, Şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din lacăt. Azi vreau să-nvăţ să cred şi să mă înveţi, la rându-Ţi, Să uit, să rup tăcerea, iubirea-mi dăruinduŢi!

Da, sunt poetul cel mai trist Pe care lumea nu-l cunoaște Și dacă, totuși, mai exist, E pentru că un vers mă naște, Și mă încântă, mă descântă Același cântec de albastru Și-n ochi o lacrimă-mi stă frântă. Pretind că sunt bardul sihastru!

Emil Magdan Alb-negru E zi Și totuși noapte-i acum. Sufletul pur păcătuiește din nou. Lumini răsar din întunericul sur, Inima-mi bate, stând, în ecou…

Olguţa TRIFAN

Te chem, Doamne! Anotimpuri

Când lumea uită, n-am, Doamne, parte de uitare! Când pietre stau pe loc, ape reci se scurg în mare, Când anii trec, tăceri îmi ascund între cuvinte, Când vântul rece suflă, privirea Ta malinte!

E primăvară-n viața mea, E vară-n gândurile mele. În suflet toamnă iar s-a așternut… E iarnă printre stele.

Când lacrima din geană-mi se pierde în plâns tăcut, Când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am pierdut.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 căci subtil irevocabilă trecerea cu o nobilă nepăsare lasă amintirile la scurs în gardul scorojit al așteptării

Adrian RĂCARU

iar dragostea, dragostea ne-a pârjolit în nopțile acelea viclene și ne-o dus până la capătul lumii … și ne-am întoarce noi cu dragă inimă să ne căutăm tinerețea dar de unde atâta putere sau măcar dramul acela de nebunie ca să treci pângărita valea plângerii și să urci iar dealul căpățânii cu crucea in spate …

Casa părintească așteptări stelare prind în promoroacă vechile obloane și ograda doarme în oftat străin jarul nu-i pe vatră nici în iesle fânul din roșcate hornuri din vecini se urcă umbrele de fum cum așterne cerul spuzele albastre pe povești uitate

așa că povestea rămâne tot poveste au fost odată ca niciodată feți frumoși și zmei și Ileana Cosânzeana care s-a dus în lume după mine … după tine, ca să ne aducă acasă

depărtări ursuze zugrăvesc fereastra și pe ușa-i ferecată dint-un centenar lacătul atârnă răstignind uitarea prispa-i obosită și-o mijesc absențe iar la poarta mare în adânc cu ceruri răbdător așteaptă și îmbătrânește apa din fântână

Noni-Emil Iordache

și spre stele ascunse în izvor și-n slăvi, curg să se jelească doruri și ispite până-s risipite stinsele șiraguri și mie mi-e sete

și-n canatul trecerii ursite nu rămâne humă nici pe praguri când uitarea scoate lucruri tăinuite strugurii din lacrimi și din inimi faguri

când eram mic mama nu mi-a spus că sufletul meu este un castel cu picioarele pe pământ cu basme în corp cu aer rece dinspre pantele înnegrite de curioşi

Povestea rămâne poveste Să mai fim ca-n vremea aceea nepăsători și fanaticii visului pelerini dar sărăcită este vocația pentru hrana pestriță a deșertăciunii

când tatăl meu a plecat mâna lui s-a ridicat până la pieptul vieţii

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 pentru a nu plânge cu porumbei care nu ştiu când vine sfârşitul lumii

Poezii pentru copii

eram mic şi-eram ca un fluierat prelung ca un peron scurt pe care se sprijină un cap mic cu o gură uriaşă în care se văd năframele desculţe ale gării

Ilarion BOCA

şi şi şuieram strident şi-apoi scurt şi luptam cu fiecare valiză de care nu voiam să mă despart chiar dacă sforăia

Măicuţa mea e-un trandafir Măicuţa mea e-un trandafir Cu-aprinse mari petale, Pe care roua cade-n zori În reci şi moi cristale.

eram copil şi veneam să-mi văd faţa

Măicuţa mea e-un cântec lin, Un basm vrăjit din care Zăprzile mă ning în dor Cu tot ce e candoare.

Vasile S. GHICAN Mă caută un munte

De-aceea eu cuminte sunt Şi-nvăţ, cum se cuvine, s-o ştiu în lume cea dintâi şi mânfră foc de mine.

Prieteni, părăsiţi-mă ca pe vremuri Pe potecile voastre întuneate… Puţin câte puţin, Până la lacrimă Încercaţi să mă daţi uitării!... Mă caută zilnic un munte pe-acasă Să-al descânt de zbor… Fântâna doarme somn de izvoare… Noaptea mă va ridica lângă inima ei, Doamne, acest anotimp al învierii l-am respirat de-o viaţă prin crânguri.

La treabă harnică ajut, Şi cos şi fac mâncare, Păpuşa mea e-un bebe mic, Dar vreau să crească mare. Şi câtu-i ziua-n plin alerg Încolo şi încoace, Noroc că şziu să mă descurc Şi fac doar ce îmi place.

Zidiri

Sunt poate plină de avânt, Sau poate prea duioasă, Dar daţi voi mamei ce-i al ei În lume şi acasă.

Zidiţi-mi la ferestre Galben tron de frunze Şi-un proaspăt dor de mâine, Copaci iubind lumina, Vecinii să n-audă dar… Zidiţi-mi străzi cu oameni; Un răsărit de ape Şi-o trecătoare-n care Lumina să se-adape…

Să nu uitaţi că peste tot, n-avem nimic mai sfânt, det pe Dumnezeu în cr şi mama pe pământ.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Deși multe nu-s auzite din ale sufletului șoapte!

Căci mama e-un trandafir, Atifelat şi moale, Ce arde veşnic pentru noi Cu-aprinse, mari petale.

Să nu știu de cruci și morminte, unde strămoșii au dispărut. Să mai cer în rugăciuni sfinte, ce-n copilărie n-am avut.

Maria FILIPOIU Dar tot ce-am dorit, va rămâne pecetluit de năzuință, într-o absurdă rugăciune. Că două vieți nu-i cu putință! Copilul nimănui Rugăciune pentru copilărie

Că ai plecat fără să-mi spui o vorbă de alinare, am fost copilul nimănui; cu-a lumii stigmatizare.

Doamne, te rog, de-ai putea să faci și pentru mine o minune, să mă duci la anii cei mai dragi, te-aș venera în rugăciune!

C-ai plecat fără să-ți pese, când nu învățasem să scriu, străinii, pe interese voiau, de ajutor să fiu.

Pentru o zi de-aș mai fi copil, să zburd la joacă fără grijă, aș lăsa-n timp, destinul ostil. Plăcută de a-mi fi viața scrisă.

Nu-mi doream avere mare ori susținere bănească. Ci caldă îmbrățișare și iubire părintească.

Mai dă-mi vremea copilăriei că, acum știu ce am de făcut! S-alung povara nostalgiei, m-aș strădui să învăț mai mult.

Pașii pe cărarea vieții, Dumnezeu să mi-i îndrume, mă rugam la miezul nopții; cât am fost singură-n lume.

Să n-am decât grija de școală, pe părinți și dascăli să-i ascult. Să aștept vacanța de vară, cu al copilăriei tumult.

Cum mai arăt, n-ai vrut să știi. De te-aș vedea, nu te mai știu. Dar am la masă-n orice zi, gust amar din suflet pustiu.

Nu mi-aș dori să am jucării, mai plăcută de a-mi face viață. Ci mai multe cărți să pot citi în timpul liber și-n vacanță.

Purtându-mi tatăl în nume, prin vremuri rele sau bune, regret cât trăiesc pe lume că, n-am tată, cui a spune!

Că nu-și dorește să se joace copilul, când e nefericit. Mai bucuros îl poate face cartea cu personaj îndrăgit.

Drama vieții-i trecătoare cu vremelnicia sorții. Eu voi avea resemnare în eternitatea morții.

Aș vrea să uit griji de părinte ce nu-mi dau pace, zi și noapte.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014

Iada cea fiţoasă

La moară iedul robotea, În rochii scumpe s-o îmbrace, Şi tot ce dragii lui îi place, Ca semn de dragoste, să-i dea.

Un ied consoartă şi-a luat Când i-au crescut şi lui corniţe, O iadă dulce şi cu fiţe, Ce îl credea a fi bogat.

Dar tot mai rar ei reuşeau Să schimbe câte-o vorbuliţă Şi tot atunci chiar din uliţă Reproşuri grele se-auzeau:

Avea o casă bunişoară, Părinţii…bine educaţi, Păreau să fie şi bogaţi, La ei în sat având o moară.

C-a transpiraţie miroase, Că hainele îi sunt murdare Tot de făină şi nu are Chef nici să spele nici să coase.

Ieduţa, tânără şi ea, Prin şcoală iute a trecut, Căci chef de carte n-a avut Şi prea drăguţă se credea.

Că …mânuşiţele frumoase Ea să le aibă nu putea, Prea multă treabă de făcea, De-aceea-n pace să o lase.

De fapt, nici nu a trebuit Să aibă multă-nvătătură, Nici iubitoare de cultură Să fie, pentru c-a găsit,

Şi chiar de are-o casă mare, Ar fi putut ai lui să facă O vilişoară, ca să-i placă, Dar iată, ei n-au fost în stare!

Având o altă …viziune Asupra vieţii, loc de muncă Destul de-aproape, chiar în luncă, La marea televiziune.

De el… ce poate să mai spună? E drept că mult se străduieşte Să-i demonstreze c-o iubeşte, Dar numai cu …o vorbă bună,

Ajunsă…asistentă, are Activitatea care-i place: Doar trebuie să se dezbrace; Nespus de importantă-i pare.

Că…bani prea mulţi el niciodată, Oricât de mult se opinteşte, Din moara lui nu reuşeşte, Nici azi, nici mâine să mai scoată.

Muncind …din greu, s-a afirmat Şi nişte ţapi a reuşit În scurtă vreme de-a stârnit; Nespus de rău i-a-nfierbântat.

Ce mai? De nu ar fi…muncit Şi la serviciu şi-n …afară, Săracă ar fi fost, s-o doară Că…iedul şi-a ales greşit.

Iar iada noastră a-nceput Ca invitaţii să primească, Pe marii ţapi să-i însoţească Oriunde ei să umble-au vrut.

De vorbele ce auzea, Sărmanul ied s-a necăjit, Din lucru nu s-a mai oprit, Dar bani de vilă tot n-avea.

Deci iada-star din greu …trudea, Ba chiar şi noaptea deseori, Şi printre ţapi făcea furori, Că alta nu era ca ea.

Adesea iada cea fiţoasă Cu ţapii mari, bogaţi, mergea Pe la localuri şi lipsea Din ce în ce mai des de-acasă.

Olimpia Sava

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Năstase MARIN Era de ei întreţinută, Primise şi o… vilişoară, O maşinuţă ... scumpişoară Şi tot în puf era ţinută. De ied nici n-a mai vrut să ştie, Dar la divorţ tot i-a cerut Despăgubire c-a făcut Cum el dorise, cununie. Mulţi ani cu ţapii a umblat Şi altă grijă n-a avut, Decât să uite de trecut. A strâns averi şi s-a distrat.

HORA (fragment) moto: „Hora satului atinge o semnificaţie din „substratul” străvechimii noastre: este un joc al sorţii şi al morţii, iar „ideea de cerc” trimite la lumea „închisă” a satuluila întâia „democraţie a lumii” din spaţiul traco-geto-dac- unde dramele îşi au proiecţia lor cosmică. Era de pe timpul dansului cu săbiile în dinţi” Nazaria Buga: „Fenomenul horal, la români”

Dar fiecare an, trecând, Pe chipul iadei aşternea Un rid ce bine se vedea Şi toate-acestea până când O capră ea a devenit. Chiar dacă bine se-ngrijea, Trecuse timpul peste ea Şi singură s-a pomenit.

Fermecata horă care a dispărut…Frânturile imaginilor ce au zburat, le-am prins din zborul lor prin Timp şi le-am aşezat cu grijă aici. Mă tem de cariile Uitării şi mă grăbesc să vi le redau pentru îndelungă păstrare. Eu am apucat acele mirifice hore din duminicile cu înserări aurii…

Căci distractivii ţapi bogaţi Au încetat să o mai cheme La întâlniri de la o vreme, De alte iade obsedaţi. A fost la început şocată, Dar mai apoi a înţeles Că nu prea are de ales Şi s-a întors la ied îndată.

Când soarele uimit alinta cu razele sale obrajii fetelor prinse-n horă şi se juca cu fluturii sclipitori ai iilor înflorate, sărutându-le ghiduş umerii şi sânii. Horele de atunci aveau „ceva” invizibil, inefabil, acel tainic fir care lega deopotrivă pe lăutari, dansatori şi privitori, cu trăiri intense care le curgeau în suflete. La horă se-nfiripau izvoarele de bucurii şi tristeţi, cu legări şi dezlegări de prietenii, iubiri…căsnicii…

Dar iedul ţap era acum Şi îşi luase de soţie O iadă ce-a dorit să-i fie Tovarăşă pe-al vieţii drum. Ieduţi şi iezi mai mulţi avea, O vilă mare şi-a făcut, Cu toţi în ea de-au încăput; Cu drag la capra lui privea.

Nu era doar cântec şi joc. Era şi locul de întâlnire săptămânală, fericit prilej de vedere la faţă, vorbe şi învăţăminte. Acolo turuia „gura satului”, acolo se-ncălzeau şi se răcoreau sufletele şi avea loc o „paradă” fantastică: Prostia sfida Inteligenţa, iar aceasta din urmă o ironiza elegant. Trufaşa

Văzu atuncea cu durere Că viaţă searbădă-a avut: A obţinut tot ce a vrut, Dar n-a ştiut deloc a cere.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Bogăţie îmbrâncea pe mândra Sărăcie, care, la rândul ei, o sfida cu Frumuseţea şi Priceperea la joc. Neobrăzata Lene călca ţanţoşă înaintea Cuminţeniei şi Vredniciei, care priveau stupefiate la băţoşenia ei. Se trăia intens, pentru că Hora cuprindea tot Universul satului. Toţi veneau aici cu vise, iluzii, speranţe, dorinţe…

-Unde mi-ai pus rochia, mamă? Nu găsesc pantofii! Ce mai! Începea primeneala…Toate fetele se-nghesuiau la oglindă. Se…”găteau”. -Hai, fă, odată! Ce te mai moşmondeşti? -Stai, ghia, să-mi pun mărgelele! Şi floarea…

Eram copil prin anii treizecipatruzeci…Mă văd în faţa casei noastre, dincolo de pârâul frumos şi liniştit, în locul numit de toată lumea „Piaţa”, deşi acolo nu se vindea nimic, nu era târg, nu erau magazine. Mai degrabă era un fel de parc de distracţii, unde erau aduse uneori bărci, leagăne şi carusele, în special în zilele de Paşti, spre bucuria copiilor şi a tinerilor flăcăi şi fete.

Nu puteau ieşi la horă oricum, dar nu era timp de „moşmondeală”. Hora începuse…Odată primenite, cu feţe zâmbitoare şi poftă de joc, ieşeau pe uliţă, unde se formau grupuri-grupuri. De pe toate liniile, grupurile curgeau spre horă în pas vioi, parcă atrase de un misterios magnet. Pe acasă rămâneau doar unele babe neputincioase şi moşnegii morocănoşi. Dar şi aceştia ieşeau la porţi, pe băncuţe, sau direct pe şanţ. Ori îşi arătau doar nasurile pe la gard. Priveau cu invidie la cei care se-ndreptau spre horă şii bârfeau:

Tot acolo se jucau oina, rişca, ţurca şi alte jocuri care mi-au încântat copilăria. Duminica, de dimineaţă, Piaţa era plină de chiote, râsete şi hârjoneli, care se terminau pe la prânz, când toţi plecau acasă, obosiţi şi flămânzi.

-O văzuşi, fă, pe sluta asta…a lu’…

După amiază venea un grup de flăcăi cu lăutarii. Mergeau în partea de nord a Pieţei sub cei doi duzi bătrâni, groşi, de nu puteau fi cuprinşi de trei-patru oameni. Coroanele lor formau o boltă înaltă sub care cântau lăutarii, iar mulţimea de tineri juca hora.

-Aha! Ce caută, ghia, la horă? -Ce să caute? Asta nici cu naiba nu se mărită! -Ba se mărită, dac-o peţeşte moartea. Bârfele leliţelor de pe şanţ forfecau pe toate care treceau pe drum:

Acolo, sub bătrânii duzi, începeau să cânte lăutarii şi flăcăii să chiuie. Semn că hora începea…Auzeai câte-o vecină:

-Da’, p-asta lu’…O vezi, fă, cum se ţine mare?

-Leano, eşti gata, ghia? A-nceput hora!

-Păi! Moartea o caută pe-acasă şi ea aleargă-ntr-un picior la horă.

-Stai, fă, să mă premenesc!

-Cum s-a mai împopoţonat , paţachina!

Cântecul lăutarilor nu se auzea până la marginea satului, dar valul de bucurie sonoră se transmitea din suflet în suflet şi toţi ştiau că a-nceput hora.

-Asta sparge hora, fă! Sparge hora dacajunge-n Piaţă! Aşa se distrau cele care nu puteau sau nu voiau să meargă la horă. Ceilalţi şi celelalte mergeau pe drum ţinându-se de mâini sau de braţ, glumind şi râzând, fără

Toată suflarea satului se cuprindea de acel tainic fior. Atunci intrau cu toţii-n febra pregătirilor. Se agitau, se chemau, sentrebau:

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 să ia seama leliţelor de pe şanţ sau a babelor de la garduri.

strigături, atrăgând flăcăii şi fetele de pe margine. Se prindeau în horă şi ceilalţi flăcăi. Fetele priveau sfioase, ezitând…Până la urmă se prindeau cele mai îndrăzneţe. După ele, îndrăzneau şi celelalte.

Când ajungeau în Piaţă, grupurile de fete se plimbau sfioase. Treceau pe lângă alte grupuri de pe alte uliţe, se studiau reciproc cu priviri piezişe şi făceau remarci ironice cu şuşoteli şi chicoteli.

Prinsul în horă era un moment important şi deosebit de gingaş. Fiecare fată se gândea toată săptămâna la flăcăul drag. Ajunsă la horă, îl căuta cu privirea şi ardea de nerăbdare să joace lângă el. Ei…dar nu era aşa de simplu! Când ajungea în dreptul celui care i-a căzut cu tronc, o cuprindeau emoţiile, se înroşea, se fâstâcea. Îşi închipuia că peste ea plouă toate privirile. Că toţi şoptesc: „uite la asta!” Atunci, ezita.

Soseau alte grupuri, de femei, bărbaţi, copii şi se aşeza fiecare în anumite locuri. Deşi nu era nicio regulă sau restricţie, fiecare îşi cunoştea locul şi distanţa faţă de horă. Bărbaţii însuraţi se aşezau mai departe, în apropierea unei crâşme. Făceau roate-roate şi discutau despre vreme, politică şi alte „probleme” de-ale lor. La-nceput vorbeau pe rând, apoi toţi odată, fără să se mai asculte.

Alte fete se prindeau în horă fără să ezite. Aoleu! Dacă se prinde alta lângă el?..Dar ce-o să zică lumea? Ei, şi? De ce-a venit la horă? Ce, dacă se prinde lângă…Dac-aici a ajuns hora! Roşie foc, îl desprindea din horă, îl apuca de mână, zâmbind stânjenită.

Grupurile de femei se aşezau chiar lângă horă ca să urmărească dansatorii. Ochii de „cerber” ai femeilor analizau pe fiecare cum joacă, la cine priveşte, cui zâmbeşte, cum este îmbrăcat. Sau…ca viitoare mame-soacre, alegeau posibilii gineri, respectiv nurori. Fetele şi flăcăii erau studiaţi, „scanaţi” şi „pieptănaţi”, evaluaţi cu atenţie, după zestre, după neamuri, înfăţişare şi comportament. Doamne, cum mai cerneau privirile mamelor! Cum le mai înfloreau feţele în zâmbete largi, dacă le convenea şi cum li se întuneca privirea şi strângeau din gură, dacă nu le plăcea! Le auzeai, bombănind:

Băiatul…o primea lângă el, că aşa-i la horă. Acum…o cuprindea fiorul atingerii (ce mână puternică!) Se întâmpla ca EL nici să nu se uite la ea. Sau, măcar să-i arunce o privire, aşa… Mai grav, i se părea că o priveşte cu dispreţ. Adică… „ce vrei, fă?” Ce putea să facă biata fată? Juca lângă el, că doar se prinsese-n horă, însă în sufletul ei se stârnea furtuna dezamăgirii. Auzea ca prin vis melodia horei şi făcea paşii ca o păpuşă mecanică. Îl privea cu coada ochiului, din când în când, şi observa înciudată că se uită indiferent înainte, la lăutari sau în dud, ori…zâmbea cu subînţeles la altă fată din horă. Zâmbea şi ea trist, cugetând:

-Ce se ţine mare ăsta lu’ Cirifleaşcă? Amărâtu’!..Cu două pogoane?...Hmm!.. -Ce ştii tu? îi da replica cea de lângă ea, zâmbind ironic. Are el ceva care-i place fie-tii! Mama fetei înghiţea în sec.

„Toată săptămâna m-am gândit numai la el. Şi…acum? Mă crede toantă, sau urâtă?..sau… hmm!..prea săracă. I-o fi spus mă-sa: „mă, să nu te uiţi la orice nenorocită!” Proasta de mine!..Vreau sămi fie mă-sa soacră?!..Ha! Dar…dacă-mi place de el!..Iar el, priveşte aiurea

Uneori, în rândul femeilor de pe margine se strecura şi câte o vădană, ce se voia pioasă, dar cu ochii ţintă pe flăcăii mai vânoşi. La început, flăcăii care veniseră cu lăutarii jucau hora cu foc. O încingeau cu

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 ochii lui aleargă după scârba lu’ Scârmoci? Pe ea…o târăşte ca pe Vaca Domnului! Cât am mai tocat-o! Da’… degeaba!

şi nu-i pasă că eu fierb lângă el.” Erau şi situaţii când ea se prindea-n horă lângă EL, care-i zâmbea dulce, îi strângea degetul cu mâna lui puternică şi la fiecare pas o privea drăgăstos. Din ochii lui izvorau razele care-i îmboboceau obrajii şi-i luminau ochii, făcându-i să strălucească. Atunci, paşii ei uşori se armonizau cu paşii flăcăului, iar şoldurile ei se arcuiau pe linia sinuoasă a mlădierilor săltăreţe ale lui.

De regulă, tinerii ascultau de mamele lor, care ţineau frâiele casei. Dar pârdalnicele de inimi o luau razna aici la horă, vrăjite de farmecele ei. Hora îi prindea în mrejele ei miraculoase, indiferent de pogoanele şi zestrea lor. Am auzit de unele cazuri când, la sfârşitul horei, câte-o astfel de mamă cătrănită îşi căuta copila neascultătoare. Întreba disperată-n jurul ei:

Toate aceste consonanţe sau disonanţe ale celor prinşi în joc reprezentau acel „ceva” care da farmec horei din copilăria mea.

-N-aţi văzut pe fata mea? Câte-odată, răspunsul venea prea târziu, ca o lovitură de satâr:

Pe marginea horei, feţele femeilor se luminau sau se întunecau în funcţie de mulţumirea sau nemulţumirea odraslelor prinse-n horă.

-Am văzut-o, ţaţă Drino! A fugit cu Ghiţă a’ lu’ Păduche acum o oră. Cred că pânacum…

Dacă băiatul uneia juca lângă cineva de care nu-i plăcea, faţa ei îngheţa. Făcea mărunt din buze, iar cu gura strânsă „muşca zăbala”. Bineînţeles, după cum îi plouau în minte gândurile întunecate. Mormăia:

Ghiţă a făcut-o ferfeniţă! Că Ghiţă…(chicotea codana) e dat dreacului!.. Respectiva fată murea de invidie că Ghiţă a făcut-o ferfeniţă pe aia şi nu pe ea. Că ea ştia ce poate Ghiţă…Biata mamă îndurerată alerga la neatentul ei bărbat şi, împreună alergau la casa băiatului. Ieşea Ghiţă, mândru de fapta lui şi le spunea cu un aer obraznic:

-Uite la el, amărâtu’! I-am spus acasă: mă, să nu te mai ţii după roşcată, că te mănânc! Nici nu ştii ce zace-n fundu’ ei! Că şi mă-sa este-un pui de lele!..Auzi, tu? Te omor cu mâna mea dacă-mi aduci în casă roşcata! Că roşcata mi-a mâncat sufletul! Că şi taică-tău!..

-Băă! Fata voastră nu mai e fată! Începea scandalul. Bieţii părinţi încercau să o-nduplece să meargă acasă aşa cum era. Dar ea, dedulcită la fructul plăcerii, bătea din picior: nu şi nu! Că ea….numai pe Ghiţă…numai cu Ghiţă…Ce să facă bieţii părinţii? Dacă aşa se întâmplase…După îndelungate negocieri cu fălosul Ghiţă, acceptau situaţia, cedând şi pogoanele de rigoare. Ca s-o ţină de nevastă.

Bietul băiat! S-a ţinut departe de roşcată, dar…când a văzut-o jucând în horă, s-a prins lângă ea, parcă atras de un magnet. Iar când vălvătăile din părul şi privirea ei l-au cuprins, s-a topit în joc, purtându-şi paşii şi zâmbetul după unduirea şoldurilor ei. Pe altă femeie care „ronţăia zăbala” o simţeai că mormăie şi ea-n gând:

Hora avea şi astfel de efecte, care se dovedeau deseori binefăcătoare pentru tinerii îndrăgostiţi. Alteori, fierbinţeala fetei, apărută la horă, putea deveni un adevărat calvar, dacă nemernicul urmărise doar averea ei. După ce i-o toca, îi făcea

-Ia uite şi la-mbro-bo-di-ta mea! Ţine, de, lângă ăsta lu’ Piciontea. Nu vede, tâmpita, că pe şmecher nu-l interesează decât pogoanele şi galbenii din salba ei? Că

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 zile fripte până pleca singură de la el. Câteodată, ducând după ea şi un copil.

Teatru Vasile GROZA

Deşi se cunoşteau astfel de experienţe, deşi mamele le atrăgeau mereu atenţia, mirajul horei pârjolea fetele şi flăcăii, ca lampa pe fluturi. Farmecul horei era acel fior care-i cuprindea pe toţi cei care jucau, atunci când se prindeau în ea, ţinându-se strâns de degete. Acolo, în vârful degetelor îi fulgera pe tineri. Când fetele şi flăcăii erau electrizaţi de acel fulger, jucau aşa de uşor, plutind legănaţi, ca spicele-n bătaia vântului, purtaţi de ritmul melodiei. Priveai cum joacă şi ţi se păreau foarte simpli paşii lor.

PĂLĂRIERUL - piesă de teatru pentru copii –

Nici ei n-ar fi fost în stare să-ţi explice cum îi făceau. Jucau, precum bobocii aruncaţi în apă. Pentru că aveau hora-n gena lor. Paşii lor erau simpli doar în aparenţă. Stânga, unu, dreapta, doi. Sau, un pas înainte şi doi înapoi. Ori invers. Ei, nu-i chiar aşa! Că melodia horei are un chichirez: atunci când joci, trebuie să faci un pas „minţit”. După paşii normali, la următorul, rămâi în aer cu piciorul, sau baţi măsura cu vârful ori pe călcâi. Dacă nu ai în genă această măsură, nu o simţi şi nu o baţi. Atunci faci „paşii câinelui pe gard”, spre hazul celor din jur, sau…zâmbetele lor „amabile”.

Personajele: 1. MORMĂILĂ – URSUL 2. GIMIŞORA – MAIMUŢA 3. RIŢA – VULPIŢA 4. CHIŢ – ŞORICELUL 5. NĂUCUL – LUPUL 6. GOGOMANUL – MOTANUL 7. ILUZIONISTUL – IEPURAŞUL PĂLĂRIE 8. LĂBUŞ – CĂŢELUL

(după a treia bătaie de gong) O voce:

Străinii care se prind în hora noastră cad în capcana pasului „minţit”, mirându-se că ies din ritm. Ei nu pricep că ritmul horei este ritmul sufletului românesc.

,,Avem darul de-a grăi Nu şi animalele Azi le vom învrednici Să-i distreze pe copii!” S-auzim apaluze!... Vă mulţumim! (apare căţelul cu trommpeta şi face intrarea iluzionistului) ILUZIONISTUL:

Aşa erau horele din anii copilăriei mele!.. (din volumul de povestiri „FERMECATE OBICEIURI”)

Hocus pocus preparatus

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Bine v-am găsit copii De ce sunt aici prezent Se spune că sunt deştept Să vedem: tu ştii, tu ştii Ştiţi cu toţii dragi copii Cum să facem ghiduşii Tu ştii, tu ştii Şi în loc să ne mirăm Haideţi să aplaudăm Mulţumesc, mulţumesc. Cu-n joben şi o baghetă Facem lumea mai corectă. Dintr-un cal fac un măgar Din ţânţar fac armăsar Tot ce fac. eu le desfac Eu le-ncurc, eu le descurc. Şi atunci când reuşesc Palme de la voi primesc.

Iar în foc lupul ardea Şi capra se bucura ILUZIONISTUL: Bănuiesc măi Gogomane, Că te lingi pe bot a foame Şi când prada n-o găseşti Vii să ne pălăvrăgeşti GOGOMANUL: Dacă eşti bun de auz Să vedem ce ai de spus Că de nu măi Iscodilă S-ar putea să-ţi plâng de milă. Să te torn încetişor La un pui de vânător Şi-apoi cu sarea sub coadă Să ne provoci vreo tornadă Nu aicea, nici pe stradă Ci la grădinar în varză Şi-Azorel de te-o vedea Vai de pielicica ta

Ia s-aud cum mă lovesc Mulţumesc, mulţumesc!... (apare motanul gogomanul cu portavoce) Bănuiesc măi Gogomane Că te lingi pe bot a foame Şi când prada n-o găseşti Vii să ne pălăvrăgeşti

ILUZIONISTUL: Eu fac câte pot să fac Cât în coadă şi în cap Şi sunt vesel şi sunt trist Fiindcă sunt iluzionist! Tot ce fac şi nu se ştie Eu le scot din pălărie (sună trompetele) Dau acum cu baghetuţa Şi apare şi maimuţa După cum se presupune Ea a fost prima în lume Şi cu ea un maimuţoi Ce se află printre noi Şi încetul cu încetul A-nvăţat tot alfabetul Acum poate să gândească Ştie cum să ne vorbească. (fond muzical, apare maimuţa făcând figuri)

GOGOMANUL: Dacă eşti bun de auz Să vedem ce ai de spus Că de nu măi Iscodilă S-ar putea să-ţi plâng de milă. Regizorul îţi grăieşte Să te descurci iepureşte Iscodilă, iscodeşte Şi-n pălărie găseşte Încă o istorioară Întâmplat-odinioară. Pe când ţapul n-avea barbă Ursul n-avea coadă bleagă Câinii ştiau să vorbească Iepurii cultivau varză Şi-aveau cea mai lungă coadă Lupii iezii boteza Şi capra se cumetrea Şi pe urmă îi mânca Iar capra se răzbuna Îi dădea două sarmale Şi sub scaun un jar mare

GIMIŞORA: Umblă printre noi un zvon

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Că pe scenă-i Babilon Un fel de babilonie Semănând a nebunie Şi nu-i cel al zmeilor Ci al animalelor. Şi nu e un simplu zvon E chiar turnul Babilon!

Hai copii cântaţi şi voi Hai cântaţi şi voi cu noi Hai cântaţi şi voi cu noi Bis: LA, LA, LA, LA, LA, LA, LA, LA, LA, LA, Hai cântaţi e bine-aşa Hai cântaţi e bine-aşa?! (se retrag animalele, sună trompetele, muzică de junglă)

Babilon, Babilon, Babilon, Babilon!

ILUZIONISTUL: Unul râde, altul plânge Unul doarme, altul fuge Graiuri multe-amestecate N-are cin’ să-i mai împace

Ei da, bine-ar fi de s-ar putea! Şi de ne-ar duce mintea Se spune că la-nceput Atunci în primul an, Când apele n-aveau curs Mările n-aveau ocean Şi-avea coadă domnul urs, Maimuţa a apărut! (intervine maimuţa)

Babilonul este deci Ca mâncarea de ghiveci O mănânci nu-ţi stă în gât Dar mereu eşti tot flămând! Babilon, Babilon, Babilon, Babilon!

GIMIŞORA:

Ca să văd că v-a plăcut Aplaudaţi cât mai mult! (apar toate animalele vorbind fiecare în limba lui)

Tot plimbându-mă prin lume Am ajuns la perfecţiune Citesc la prima vedere Alegând prune din mere Şi-s prezentă prin muzee Ca model de cimpanzee!... Bănuită-s de cultură Și sut foarte rea de gură

CÂNTEC: Babilon, Babilon Ne-am trezit şi noi din somn Cântăm pe-un singur ton Tonul de la Babilon

Babilon, Babilon, Babilon, Babilon!

Graiuri multe-amestecate Acum le lăsăm pe toate Şi cântăm pe-un singur ton Tonul de la Babilon Tonul de la Babilon!

Se pare că eu am ajuns De mă iau copiii-n râs!... Mă provoacă, mă imită Eu sunt ei Iar ei maimuță

La Babilon, la Babilon Nu găseşti picior de om Nu ne stă nimic în cale Babilon cu animale Babilon cu animale!

Babilon, Babilon, Babilon, Babilon! Am noroc că sunt drăguță! Nu-i așa că vă distrează C-am o formă caraghioasă Coadă lungă, minte scurtă Nu vedeți că am și fustă?

Noi sărim, ne zbănţuim În cântec ne-nveselim

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Și țopăi ca o lăcustă!?... ILUZIONISTUL: CÂNTEC DE JUNGLĂ: E bine copii aşa? Hai răspundeţi da ori ba Cred că-l veţi aplauda Până o să-i crească coada! E bine copii aşa? Hai răspundeţi da ori ba Cred că-l veţi aplauda Până o să-i crească coada! (în portavoce)

Sunt maimuţa Ghimişoara Sar copac după copac Nu am aripi, n-am nici scară Dar cânt muzică uşoară Dacă muzica e grea Se rupe creanga cu ea Aoleu, păzea, păzea I-auzi vine cineva! (intră ursul)

GOGOMANUL: MORMĂILĂ: Stop, stop, eu şi foc Vreau şi eu să intru-n joc M-a ajuns aşa un dor De un cântec de amor Şi-mi permit ca regizor Să dau drumul la sonor (apar toate animalele, aleargă după şoricel) Haide să-ţi dau un pupic Că de dorul tău mă sting Prea iubite şoricel Am la limbă un cârcel Şi-n stomac un vârcolac Care-şi face iar de cap Mai îtâi te frăgezesc Şi pe urmă te halesc Miau, miau şi miorlau Hai la mine că te vreau! (şoricelul foarte speriat)

Vai câtă harababură Pornită doar dintr-o gură Asta cred că este bună Să o ții de sperietură! Gimișor cred că te cheamă. Te dai cu mine de-o seamă? Nu îți este cumva teamă? Nu mă vezi că-s numai blană De mă vezi cu-n ciot de coadă Mergi la vulpe și o-ntreabă Sau mai dă-mi din coada ta Poate îți mai crește mintea. GIMIŞORA: Tu coşcogeamitea urs O vulpiță te-a răpus Despre tine cred orice Te bate și-un purice Precum coada-ți este scurtă Cred că n-ai nici minte multă! Am dreptate dragi copii A ajuns de râsul vulpii!

CHIŢ: Gogomane te implor Ai uitat eşti regizor Să m-alergi este uşor Nu ţi-e teamă c-o să mor Am şi eu aici un rol Hei Lăbuş vreau ajutor! Gogomane te implor Ai uitat eşti regizor Să m-alergi este uşor Nu ţi-e teamă c-o să mor Am şi eu aici un rol Hei Lăbuş vreau ajutor!

MORMĂILĂ: Felu-n care m-a adus De-am ajuns acum de râs M-a făcut în așa hal De-o să-mi pun coadă de cal Și în loc să mormăiesc O să-ncep ca să nechez Precum caii uite-așa IHA, IHA, IHA, HA!

LĂBUŞ:

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Ham, ham, ham eu te urăsc Ştii de când te urmăresc Să-ţi fac blana ciuciulete Ai uitat că în poveste Tu cu altă pisicuţă M-aţi lăsat fără căsuţă Şi acum că te-ai ajuns Vrei să-ţi fiu şi eu supus! (Lăbuş fuge după motan, acesta după şoarece, iar iepuraşul ronţăie distrat un morcov)

Să vină aici... Cine?... Vulpiţa. (apare vulpiţa) RIŢA: Eu sunt Riţa şmecheriţa Hai să vă aud guriţa (o mică pauză) Poate cineva s-audă Sau cumva oi fi eu surdă?... Nu-i aşa că sunt drăguţă Coadă lungă şi blăniţă Mi le-a dat mama natură Fiindc-am fost bună de gură! Eu sunt Riţa şmecheriţa Hai să vă aud guriţa... (o mică pauză) Poate cineva s-audă Sau cumva oi fi eu surdă?... Nu-i aşa că sunt drăguţă Coadă lungă şi blăniţă Mi le-a dat mama natură Fiindc-am fost bună de gură!

CÂNTEC: Vrem să știm, vrem să știm, Până nu o s-o pățim De ce maimuța-i de vină Că e rudă cu gorilă, Şoarecele e mâncat De un motănaş turbat Iepuraşul pentru-o varză Şi-a pierdut ditamai coada De ce, de ce, Toate animalele Sunt vânate, pentru ce? Fiindcă umblă singure.. De ce, de ce, Toate animalele Cine să le apere Hai aplaudaţi-le!... Cine să le apere Hai aplaudaţi-le!... (sună trompeta)

CÂNTEC: Sunt o vulpiţă foarte drăguţă Lumea spune că-s şireată Cum dau iama prin poiată De e iarnă, de e vară De e gripă aviară Eu sunt vulpea sanitară Nu las puii ca să moară Of, puii mei, puii mei Sunt la mine la bordei La bordei,... iar eu mă chinuiesc Chinuiesc, Zi de zi să-i înmulţesc Doar cu ei pot să trăiesc Of, puii mei, puii mei Ce m-aş face fără ei, Fără ei, Of, puii mei, puii mei Ce m-aş face fără ei! Văd că-i agitaţie! Oare? Vreau puţină ascultare, Vai copii, povestea-i mare Aveţi timp, aveţi mâncare Răspundeţi la întrebare!... (un crescendo din tobe şi muzică)

ILUZIONISTUL: Vă mulţumim dragilor!... Şi acum din pălărie Cine aţi dori să vie I-a ghiciţi! Ia să vedem cine ştie? Tu, sau tu, sau tu, sau tu? Haideţi n-o faceţi pe mutu!... Că şi mutu a tăcut Hapul când l-a înghiţit Şi-aţi văzut ce a păţit Buzunarul i-au golit Şi fiindcă-i este datoare Ursului să-i răspundă pe loc la o întrebare O să dau cu baghetuţa

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Aşa da! Ce bine-mi pare! (pe fond muzical) Cum stăteam pe lac la soare Şi mâncam un peşte mare A cerut şi Mormăilă Mi-a fost milă! Vreau astăzi să-ţi fiu utilă! Dacă vrei să mănânci peşte Pune coada, pescuieşte. Şi ursul m-a ascultat Şi coada-n ap-a băgat Până când apa, apa a-ngheţat, Până când apa, apa a-ngheţat. Şi-a-nceput vârtos să tragă De splendoarea lui de coadă. Care a rămas în gheaţă, Vai, ce viaţă!?

TRADUCERI

Luca Cipolla (Italia)

Una vita sola Sopra nuvole di gesso, Īśvara mi regge dal sogno, sono pura materia oggi ma sotto quale forma? Ho guidato carri pieni di latta o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba pesta, la nebbia di māyā. Ho fatto voto di silenzio, ricordo quando ancora energia sottile leggevo le carte al mio futuro, gioco questo ov'è difficile trovare uno spiraglio. Non importa più dove e quando la mia statura proietti un'ombra..

(va urma)

Piesa de teatru „Pălărierul”, din cartea „Teatru pentru copii”, autor Vasile GROZA, este o poveste muzicală: -muzica: Mihai Constantinescu -costume: Alexandra Fântâneru -coregrafia: Petruţa Lalu -scenariu:Vasile Groza -regia: Elena Fântâneru Distribuţia: 17 elevi ai Şcolii generale „Regina Maria” din comuna Vintileasca, judeţul Vrancea.

Doar o viaţă Peste nori de ghips, Īśvara mă stăpânește din vis, sunt materia pură astăzi dar sub ce formă? Am condus care pline de tinichea sau poate le-am tras, respiraţia mea pe iarba strivită, ceaţa mayei. Am făcut jurământ de tăcere, îmi amintesc când încă o energie subtilă ghiceam în cărţi viitorul meu, jocul acesta unde e greu să vezi luminiţa.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Nu mai contează unde și când statura mea să proiecteze o umbră..

banale etichetta da secoli applicata sul diario del tempo e quello dello spazio.

Imperfetta

Suntem singuri în boală

Vagoli spersa tra coni di ginepro e semi di luna tersa; l'aroma di gelsomino carezza i tuoi capelli, sembri quasi seria nella timidezza e la gente ti confonde, bella ed imperfetta. Taci nel sorriso d'aurora boreale, è nuova vita grazie a te.

Singuri suntem în boală, cine se delectează cu numărătoarea inversă, cine pariază ori fuge, cine interpretează și subliniază, cine traduce și povestește, proaspeţi redactori.. și Dumnezeu veghează din înălțime, senin în pactul parafat de om, moartea apoi ce nu există, doar un nume și o etichetă banală de secole aplicată pe jurnalul timpului și cel al spațiului.

Imperfectă Colinzi pierdută printre boabele de ienupăr și seminţe de lună curată; mireasma iasomiei mângâie părul tău, parcă ești cam serioasă în timiditate și lumea te confundă, frumoaso și imperfectă. Taci în surâsul aurorei boreale, e viaţă nouă datorită ţie.

Migrazioni E ti perdevi nella terra promessa, fuggendo a sentieri d'infinito fra le corde dell'oud; amavi i boschi e le forme di meditazione, pietra d'angolo del tempio di Gerusalemme. Con quale impeto cadesti a riva...

Si è soli nella malattia Soli si è nella malattia, c'è chi si diletta nel conto alla rovescia, chi scommette o fugge, chi interpreta e sottolinea, chi traduce e racconta, novelli redattori.. e Dio veglia dall'alto, sereno nel patto siglato dall'uomo, la morte che poi non esiste, solo un nome e

Migrațiuni Și te pierdeai în țara făgăduinței, fugind la căi fără sfârșit prin coardele oudului; iubeai pădurile și formele meditației, piatră de temelie a templului din Ierusalim. Cu ce avânt ajunseși la mal...

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 şi în familiile mai bogate există o persoană care îmbrăcată în haine roşii joacă rolul Moşului şi oferă darurile pe măsura meritelor din timpul anului.

CRĂCIUNUL LA ROMÂNI Crăciunul reprezintă o împortantă sărbătoare creştină, este sărbătoarea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

Această sărbătoare ne face să privim viaţa altfel, pe semeni într-o lumină firească, să ne deschidem sufletul şi inima mai mult şi să primim, dărui, mai uşor, dragoste şi afecţiune. Celebrarea Naşterii Domnului este, deci prilej de mare sărbătoare pentru întregul popor român. Începând cu 20 decembrie începe cu adevărat să miroase a Crăciun. Tobele răsună mai tare, nu aşa ca la începutul Postului Crăciunului.

În calendarul ortodox cele trei zile de Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfântului Ştefan. Toate zilele de Crăciun sunt sortite revederii părinţilor, neamurilor şi prietenilor aşa ca lumea “cu mic cu mare” merge în vizită şi aşteaptă oaspeţi.

Copiii repetă colindele, iar unii dintre ei pregătesc “Steaua” si “Cântecul de Stea”. Sărbătoarea Naşterii Pruncului Sfânt începe în dimineaţa lui Moş Ajun cu colinde care ţin până noaptea. Intre timp, seara, se pregăteşte masa de Crăciun la care vor participa toţi membrii familiei. În dimineaţa zilei de 25 decembrie majoritatea oamenilor participă la Sfânta Liturghie de Crăciun şi apoi la masa de Crăciun asta dacă nu au făcut-o deja de cu seara. Copiiii vin cu “Steaua”, vestind faptul că Iisus S-a născut şi povestesc despre închinarea Magilor şi faptul ca aceştia au dus daruri Pruncului Sfânt au generat obiceiul cadourilor de Crăciun.

Moşul, să vă găsească cu masa bogată si inima curată! Naşterea Domnului să vă lumineze sufletele, casa şi rudele. Să aveţi parte de sănătate, belşug şi voie bună! Sărbători fericite cu multe bucurii alături de cei dragi! LA MULŢI ANI!!!

A fost creat şi un personaj mitic Moş Crăciun care împarte cadouri copiilor şi adulţilor. În satele românesti copiii găsesc cadourile sub bradul împodobit în Ajun şi li se spune că Moşul a venit când ei dormeau sau când erau la colindat. La oraş

Redacţia revistei BOGDANIA

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 ARTĂ Doina Lemny despre „ moştenirea lui Brâncuşi”

Istoricul de artă cu renume european Doina Lemny, originară din Focşani este cercetător român care, la Paris, se îngrijeşte de Atelierul marelui sculptor român Constantin Brâncuşi. A petrecut multă vreme în arhivele Franţei şi din alte ţări în căutarea şi cercetarea vieţii şi operei lui Brâncuşi, întemeietorului sculpturii moderne. Desigur Constantin Brâncuşi nu este numai cel mai important artist român, el aparţine patrimoniului întregii umanităţi. Domnia sa a „reconstruit” Atelierul lui Brâncuşi la Centrul Georges Pompidou. Acesta reprezintă sanctuarul lăsat moştenire statului francez de cel mai mare artist român. De subliniat faptul că doamna Doina Lemny a susţinut doctoratul despre Brâncuşi la Sorbona şi în prezent îşi desfăşoară activitatea în cadrul Muzeului Naţional de Artă Modernă al Franţei, locuind la Paris. A scris cărţi şi articole de istoria artei, a organizat expoziţii internaţionale, fiind considerat şi un valoros istoric de artă. Dintre cărţile scrise despre sculptor amintesc: „Constantin Brâncuşi”; „Brâncuşi, artistul care transgresează toate hotarele” Uneori s-au răspândit, în ţară, şi unele neadevăruri despre artist şi unele exagerări, dar cu siguranţă, „Brâncuşi a revoluţionat sculptura secolului XX, devenind arhetip al artei moderne” Imaginile reprezintă opere de artă ale marelui artist aflate în Atelierul Brâncuşi de la Centrul Georges Pompidou din Paris, restaurat de vrânceanca Doina LEMNY. (va urma)

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 în urbea de pe Trotuş. După conferinţa ,,Terapia prin poezie’’ a domnului Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei de Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România şi expunerile ,,De la plagiat la autoplagiat” (scriitorul adjudean Liviu Ioan Stoiciu), ,,Noul limbaj de lemn” (poetul Paul Spirescu) şi-au lansat volume de poezii poeţi şi scriitori de notorietate ca: Liviu Ioan Stoiciu (,,Vrăjmaş’’), Adrian Botez (,,Dosofei-vestitorul lui Eminescu’’, ,,Cavalerii apocaliptici: psalmodieri în vârful peniţei), Tudor Cicu („Alergând după o himeră” şi „Azaplar”); Culiţă Ioan Uşurelu („Opera OMNIA), urmate de recitări exemplificative de către elevii de la Colegiului ,,Gheorghe Balş’’. Intervenţii şi comentarii au avut Marin Moscu, Culiţă Ioan Uşurelu, George Pătrăşcanu şi Ion Croitoru. Corul de elevi „Speranţa” de la Şcoala Gimnazială Ploscuţeni, îndrumaţi de prof. Monica Benedic au susţinut un colaj de „Cântece de toamnă”. Elevii cls. a IV-a de la Şcoala „Principele Radu” Adjud, coordonaţi de prof. Florentina Costache au prezentat momentul artistic „În lumea poveştilor”.

Evenimente culturale Prof. Tatiana VALEA: Săptămâna Bibliotecii Adjudene – porţi deschise spre cunoaştere şi cultură Maratonul cultural organizat de Biblioteca Municipală Adjud, cu prilejul celei de-a XXXI-a ediții a „Săptămânii Bibliotecii Adjudene”, între 20-26 octombrie 2014, sub egida Anul Brâncoveanu, ne-a încălzit inimile cu un evantai de activităţi scenice, care ne-au unit într-o sărbătoare a spiritului, a cărţii şi a cuvântului. După deschiderea oficială cu prezentarea programului a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură realizată de preşcolarii şi elevii adjudeni, îndrumaţi de doamnele prof. Irina Vasilache, Răuţă Aurica, Florentina Costache, Alexandrina Ghimpu şi vernisajul expoziţiei de gravură a pictorului adjudean Vasile Anghelache, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Romania.

De asemenea, elevii de la cercul parohial Rugineşti, îndrumaţi de preot prof. Ion Ciobotea au intrepretat sceneta ,,Lăcomia strică omenia’’.

Copii de la Charta Adjud-Fundaţia Pro Armonia Focşani au realizat lucrări artizanale. Au expus icoane elevii de la cercul parohial Rugineşti, îndrumaţi de preot prof. Ion Ciobotea. În prima zi a Săptămânii Bibliotecii Adjudene au sosit personalităţi de seamă

Scriitorul adjudean Ion Croitoru a lansat volumul „IQ oscilant: catrene umoristice”. Gheorghe Stroia a lansat cărţile: „Albastru glas de înger” şi „Zodia luminii”.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Renumitul om de ştiinţă Alexandru Mironov, însoţit de prof. Alexandra Tătaru a lansat volumele: „Lumea-dupăGoogle” şi Almanah Anticipaţia 2014

Dintre activităţile practice cu cei mici se pot aminti: ,,Pe calculator lucrăm, circulaţie să-nvăţam” - teste de circulaţie rutieră pe calculatoarele Biblionet susţinute de elevii de la Clubul Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. PetreValea. În parteneriat cu Palatul Copiilor Focşani - Clubul Copiilor Adjud s-a desfăşurat Simpozionul Interjudeţean ,,Valenţele educaţiei rutiere’’, coordonator prof. Petre Valea. Programul cultural al Săptămânii Bibliotecii Adjudene s-a încheiat cu vizionarea expoziţiei de icoane realizate de elevii Colegiului Tehnic „Gheorghe Balş”, îndrumaţi de prof. Alina Albeiu.

Prezenta domnului Alexandru Mironov, a constituit un bun prilej de dialog interactiv între omul de ştiinţă şi utilizatorii bibliotecii. Poetul vrâncean Ionel MARIN, ataşat sufleteşte de acest minunat spaţiu românesc, şi-a lansat volumul antologic “În constelaţia fiinţei”, Editura Emma, 2014 şi Revista de Creaţie şi Cultură Bogdania. Alte activităţi înserate în bogatul program al bibliotecii adjudene au fost: campania de promovare a lecturii ,,Un balon de cultură” cu participarea eleviilor de la Liceul ,,Emil Botta” şi Clubul Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. Ionel Avram, Luminiţa Lungu şi Petre Valea, simpozionul ,,Fitoterapia medicina omului” cu participarea dr. ing. Iuliana Barbu. Membrii Clubului de pictură al Bibliotecii, îndrumaţi de bibliotecar C-tin Apostol, au expus picturi sub genericul ,,Biblioteca copiilor’’. S-au evidenţiat utilizatorii: Eftimie Ema, Balica Dean, Corcoz Mădălin şi Petrea George.

Pe timpul celor şapte zile de evenimente culturale sute de vizitatori au participat la manifestările organizate, făcând din această ediţie a XXXI-a, cea mai importantă ediţie de la înfiinţarea acesteia în 1983, şi până astăzi. Bilanţul Săptămânii Bibliotecii Adjudene este la superlativ, a fost un regal. Ca de fiecare dată şi această ediţie a reuşit să confirme că această manifestare, merită să continue. În general, Săptămâna Bibliotecii Adjudene, a dovedit că viaţa culturală palpită în permanenţă şi că prin ea, adjudenii trăiesc momente de înălţare

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 spirituală, cei tonifică şi îi alină în preocupările lor cotidiene.

Poliția Rutieră Vrancea, A.C.R. Vrancea, Biblioteca Municipală Adjud

Promovarea activităţiilor şi a proiectelor se fac în mass-media locală şi pe pagina web a instituţiei:

Sponsor principal: S.C. Vrancart S.A. Adjud În deschiderea manifestării, din partea autorităților locale domnul viceprimar ec. Claudiu Cristea a urat succes micilor piloți Participanți la competiția de la Adjud. Cum temperatura a fost destul de scăzută la Adjud, motoarele în doi timpi au fost încinse la maxim. Cei 45 de piloți au dat dovadă de mult curaj și pasiune în conducera karturilor la circuitul de viteză cât și la cel de îndemânare. Între manșe și probele cronometrate piloții s-au încalzit în mașini sau cu un ceai cald oferit de Primaria Adjud și Biblioteca municipală Adjud care a fost gazda Simpozionului de educație rutieră ,,Valențele educației rutiere’’. În Biblioteca Adjud s-a desfășurat proba teoretică de teste de circulație rutieră și festivitatea de premiere a tuturor participanților la proiectul interdisciplinar.

www.bibliotecaadjud.ro. Biblioteca Municipală Adjud, lăcaş de cultură ce s-a distins prin timp cu numeroase activităti culturale şi profesionale este sprijinită permanent de autoritatea finanţatoare. Interesul pentru lectură, studiu şi cultură este bine întreţinut, biblioteca se bucură de prestigiu în comunitatea locală prin sfera serviciilor oferite, care se dezvoltă constant, conform noilor tehnologii.

,,Marele Premiu al Vrancei’’ la Concursul Regional/Interjudeean Interdisciplinar organizat de Palatul Copiilor Focsani, Clubul Copiilor Adjud

La competiția de karting secțiunile viteză, îndemânare și teste de circulație rutieră au participat echipaje din: Palatul Copiilor Bacău, Palatul Copiilor Brăila, Palatul Copiilor Sf.Gheorghe, Covasna, Palatul Copiilor Ploiești, Filiala Breaza, Palatul Copiilor Piatra Neamț, Filiala Bicaz, Clubul Copiilor Bârlad, județul Vaslui, Palatul Copiilor Focșani, Filiala Adjud. La secțiunea aeromodele s-a prezentat echipajul de la Palatul Copiilor Focșani coordonați de pilot Popa Vasile. Echipajul de karting din Adjud a fost format din elevii: Toma Alexandru și Petrea Teodor categoria Bambini, Mitrofan Cezar, categoria Pufo, Rotaru Onisim, Valea Mario, categoria Mini, Mitrofan Teodora, Rotaru Petru, Feraru Alexandru, Grapă Mihai categoria Kadet. Evoluții încununate cu locurile I au avut Mitrofan Cezar, viteza kart,

Foto 1:La start Sâmbătă 25 octombrie 2014 s-a desfășurat concursul regional, interjudețean, interdisciplinar de karting, educație rutieră și aeromodele, parte componentă a Proiectului Marele Premiu al Vrancei, avizat de MEN în CAERI 2014 cu nr.1319. Parteneri: Colegiul Tehnic ,,Gh.Balș’’ Adjud Colegiul Tehnic Auto ,,Traian Vuia’’Focșani Primăria Municipiului Adjud, Poliția Adjud,

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Feraru Alexandru, îndemânare kart, Mitrofan Teodora și Valea Mario, teste de circulație rutieră. Un sprijin deosebit pentru buna desfășurare a concursului a fost a fost dat de Poliția din Adjud prin agenții de la circulație rutieră și ordine coordonați de domnul inspector Auraș Blidaru. Jandarmii, Pompierii și Ambulanța au oferit un plus de securitate piloților participanți la competiție. Fiecare echipaj participant a primit câte un trofeu, kart stilizat și medalie, iar piloții la individual diplome, toate acestea fiind sponsorizate de S.C. Vrancart S.A Adjud.

Foto: Scriitorii V-le Groza şi Ionel Marin în mijlocul elevilor artişti din Vintileasca. Foto 2: Festivitatea de premiere ,,Proiectul a fost o reușita atât la secțiunea simpozion partea teoretică cât și la partea tehnico-aplicativă karting-aeromodele.’’

*Dramaturgul Vasile Groza a lansat cartea „Teatru pentru copii”, Editura Destine, Bucureşti, 2014.

Prof. ing. Petre Valea

Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia” din Focşani a găzduit un triplu eveniment cultural în data de 16 oct. 2014

*Scriitorul vrâncean Ionel Marin a prezentat revista de creaţie şi cultură „Bogdania” şi a vorbit despre valorosul scriitor Vasile Groza, vrâncean la origine. A fost o seară minunată, cu un public minunat şi mai ales elevi din toate Şcolile din municipiul Focşani.

*Elevii Școlii Gimnaziale „Regina Maria” din Vintileasca începând cu ora 17.00, au pus în scenă piesa de teatru „Pălărierul”, scrisă de Vasile Groza, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Piesa este o poveste cu personaje din lumea animalelor, pe muzica îndrăgitului artist Mihai Constantinescu, coregrafia fiind semnată de Petruța Lalu, iar regia de profesoara Elena Fântâneru.

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014 Lansarea proiectului “Muzeul Şcolii Suraia”

Elevul Puflea Daniel, clasa a VII, a recitat şi în limba italiană. Eleva Andreea Grosu din Bilieşti a recitat poezia sa „Soarele, lumina sufletului”. Elevul Popa Robert, cls. a VI-a, ne-a încântat cu câteva cântece din saxofon.

În cadrul proiectului „Muzeul Şcolii”, ajutată de prof. Ariton George, directorul Şcolii nr. 1 Suraia, de bibliotecara Neculai Săndica dar şi de Prof. Violeta Grigorică din Bilieşti, am demarat prima activitate culturală, în data de 17 octombrie 2014. Ca fiu al satului, invitat de onoare a fost scriitorul Ionel Marin. Colectivul de profesori şi numeroşi elevi au întâmpinat cu mare drag oaspeţii, oferindu-le „fluturi cu urarea: Bine aţi venit!”.

Au fost puse întrebări interesante, legate mai ales de: ce înseamnă a fi scriitor, când se scrie poezie, dacă este greu de scos o carte şi altele. Domnul Marin a răspuns cu multă sinceritate şi afecţiune. A prezentat antologia „Aripi spre zbor. Antologia Bogdania vol. I” şi revista Bogdania, nr. 6. A recitat câteva poezii proprii, aplaudate de profesori cât şi de întreaga asistenţă. Atmosfera a fost una deosebit de plăcută.

A urmat prezentarea pe scurt a monografiei comunei Suraia. S-au evidenţiat: Biciu Roxana, Croitoru Daria, Bacău Alina şi Lazăr Alessia.

A urmat o piesă de teatru susţinută de elevi ai Şcolii Nr. 1, în colaborare cu elevi de la Şcoala generală din Bilieşti, îndrumaţi de Prof. Violeta Grigorică. Mai mulţi tineri au recitat din cărţile poetului Ionel Marin.

Cu certitudine vor urma şi alte invitaţii. Merită felicitări toţi cei implicaţi în acest proiect şi trebuie remarcat faptul că elevii din comuna Suraia sunt talentaţi, respectuoşi şi disciplinaţi. Directorul Şcolii, Prof. Ariton George dar şi toţi cei implicaţi în educaţia elevilor sunt competenţi, exigenţi şi cu multă dăruire profesională. Felicitări şi La mulţi ani tuturor! Prof. Mariana Pârvu