__MAIN_TEXT__

Page 1


2


3


Revistă cu apariţie trimestrială

REDACŢIA: Editor coordonator: Mara Mădălina Caloian Redactor şef: Mara Mădălina Caloian

CONTACT: mail: mustreadmagazine@gmail.com mararadu12@gmail.com

Buzău 2019 4


În acest număr

Literatura de azi • Arta magică a durutului în cot - Sarah Kight • Casa din Strada Sirenelor - Octavian Soviany • Micuţele doamne - Louisa May Alcott • Druidul - Mauro Raccasi • Cu tine capăt glas - Roberto Kuzmanovic • O istorie secretă a Ţării Vampirilor - Adina Popescu

Dezvoltare personală • De ce nu suntem perseverenţi şi cum am putea fi astfel?

Creative Writing • Atunci când vrei…

5


Editorial Timpul este cel care ne dictează viaţa de cele mai multe ori. Îi valorificăm fiecare secundă, uitând însă cu desăvârşire să îl valorizăm ca întreg. Nu avem timp de cele mai multe ori, fix pentru ceea ce contează cu adevărat, iar asta ne costă. Ne costă regrete ulterioare şi târzii care au grijă să ne amărască sufletul pentru restul timpului. Dar… ce anume contează cu adevărat? Ocolim această întrebare adesea. Undeva, în ungherele subconştientului, ştim răspunsul, dar ne iluzionăm cu un veşnic „Am timp!”. Abia când nisipul din clepsidră se va fi scurs, acel „Am timp!” se transformă la rândul lui în ţărână. Şi uneori timpul vede această iluzie şi îşi spune probabil că trebuie să facă el ceva. E imposibil să se oprească - n-ar putea. Dar poate în schimb să ne deschidă ochii, să ne schimbe percepţia asupra vieţii, să ne transforme perspectivele, să ne pună în faţă, cât mai vizibil, ceea ce merită trăit. Da, din păcate asta uităm cel mai des: să trăim. Iar viaţa ni s-a dat pentru a fi trăită, nicidecum măsurată, risipită sau pierdută. Şi atunci timpul, complotând cu viaţa, se hotărăşte să-i oprească pe oameni din goana lor nebună. Le pun un STOP mare şi îi pune în situaţia de a gândi, de a simţi, de a trăi, de a-şi pune întrebări şi, cel mai important, de a-şi oferi răspunsuri care nu sunt întotdeauna în ton pozitiv. Personal, simt că am pierdut primăvara, că nu m-am bucurat de ea datorită unei situaţii generale neaşteptate şi nedorite de cineva. Cu toate acestea, privind afară, am avut senzaţia că anul acesta au înflorit pomii mai bogat şi mai frumos ca în alţi ani, mi s-a părut că soarele a fost mai darnic, că cerul a fost mai senin, că natura a fost mai spectaculoasă. Şi asta în timp ce noi am stat departe de ea. Poate că noi… mi-a venit în minte. Poate că gândurile noastre. Poate că purtarea noastră. Poate că maşinile noastre. Poate că noi suntem cei 6


care dăunăm într-adevăr, până şi anotimpurilor, dintr-o dorinţă permanentă de mai mult, mai confortabil, mai tehnologic, mai înalt. Poate că noi am uitat că ceea ce contează nu e în exterior, ci în interior. Şi poate dacă am pierdut primăvara, măcar în vară să fim mai buni, mai pozitivi, mai generoşi, altfel toată această perioadă a fost în zadar. Must Read magazine vă întâmpină la finalul acestui sezon cu un nou număr de revistă în care veţi găsi nu doar recomandări irezistibile de lectură, ci şi sfaturi şi informaţii pentru dezvoltare personală, scrieri creative şi noutăţi din sfera literară menite să vă ofere atât cultură cât şi o stare de bine. Să aveţi o vară cu lumină în suflet, cu bucurii şi multe realizări!

Editor: Mara Mădălina Caloian

7


Arta magică a durutului în cot Sarah Knight

După cum ea însăşi povesteşte, în 2015, Sarah Knight şi-a dat demisia de la o prestigioasă editură unde muncise timp de 15 ani şi a optat pentru libertate, pentru o viaţă fără compromisuri şi constrângeri. Astăzi este independentă şi fericită, iar asta datorită artei magice a durutului în cot! Suntem învăţaţi de mici să ne pese de toţi şi toate, dar nu ne învaţă nimeni să ne pese de noi înşine. Suntem îndoctrinaţi cu idei, principii şi concepte care nu ne aparţin şi în care nu ne regăsim. Punem acceptarea socială undeva pe un piedestal şi facem totul pentru a fi pe placul celorlalţi. Dalai Lama avea teoria că tot ce ne dorim este să fim iubiţi şi tot ceea ce facem, facem pentru a avea iubire, afecţiune, acceptare. Ei bine, lucrurile însă au degenerat. S-au îndreptat într-o direcţie periculoasă pentru omul modern, care, să-şi demonstreze capabilitatea, să se adapteze societăţii actuale, să obţină acel OK unanim, ajunge să se implice în mai multe decât poate duce, lăsându-se pe el însuşi pe un ultim plan la care nu mai are resurse să ajungă. Şi în timp ce urcă social, coboară vertiginos, pe plan personal, anulându-se. 8


„Arta magică a durutului în cot” de Sarah Knight ne propune o metodă - Metoda NotSorry - care intenţionează să ne schimbe perspectiva din care vedem lucrurile şi din care acţionăm. Cu siguranţă că există multiple lucruri de care nu îţi pasă, dar de care te ocupi cu conştiinciozitate pentru a nu fi ulterior blamat sau privit dezaprobator de ceilalţi. Nu eşti nici prima nici ultima persoană care participă la un eveniment deşi dorea să stea acasă să se uite la serialul preferat, care pune pe picioare un proiect în care nu crede, care ascultă ultimele bârfe ale colegilor de muncă etc. etc. Sunt o multitudine de lucruri pe care le facem fără ca în realitate să le preţuim, să ne pese de ele, să le acordăm vreo valoare. De ce? Pentru a fi politicoşi, pentru că există un sentiment afurisit al datoriei, pentru că dă anxietatea peste noi atunci când trebuie să-i spunem şefului că nu ne interesează un anumit domeniu sau activitate, pentru că intervine un complex de culpabilitate şi trebuie să fim noi „mama răniţilor”, pentru că ni s-a înrădăcinat ideea că trebuie să ajutăm non-stop şi să răspundem pozitiv mereu, pentru că ştim noi din copilărie că dacă „te doare în cot” atunci eşti nesimţit şi nimeni nu vrea să fie catalogat drept nesimţit aşa că (deşi chiar ne doare în cot de anumite aspecte) mai bine nu arătăm ce simţim sau credem. Toate bune şi frumoase. Disimulăm perfect şi suntem cei mai buni actori, numai că pierdem din vedere ceva esenţial: ne investim toate resursele - energie, timp, frumosul din noi, potenţialul nostru, bani, sănătate etc. - pentru lucruri de care nu ne pasă, iar atunci când trebuie să alocăm resurse către direcţiile de care într-adevăr ne pasă… nu mai avem. „Arta magică a durutului în cot” este despre cum să spunem „Nu” în anumite situaţii fără a deveni nesimţiţi, despre cum să câştigăm timp pentru ceea ce contează cu adevărat pentru fiecare dintre noi, despre cum „nepăsarea” ne poate schimba viaţa în bine. Există oameni, locuri, activităţi, lucruri de care nouă nu ne pasă. Nu îmi pasă câţi oameni au devenit vegani în ultimul deceniu şi nici de cum aş putea prepara cine ştie ce meniu culinar complicat aşadar nu doresc să particip la onomastica unei prietene unde ştiu că voi servi frappe cu lapte soia şi nici să mă uit la o emisiune culinară de dragul colegei de apartament. Pot refuza şi pot investi timpul şi energia făcând ceva care îmi produce plăcere şi bucurie. De asemenea pot refuza să particip la o sesiune de fitness, chiar dacă tot cercul de prieteni îmi bâzâie în urechi despre cât de sănătos e sportul. Pot spune că nu dispun de timpul necesar să fac şi munca altcuiva, chiar dacă mi se cere asta cu cel mai luminos zâmbet de pe pământ. Şi în acelaşi timp pot să aloc banii, energia, timpul meu cel preţios unor persoane dragi, unor plimbări, lecturii unei cărţi, locuinţei mele, sănătăţii şi aşa mai departe. Şi oricine poate face asta fără a crea impresia de nesimţire.

9


În acest mod creşte stima de sine, creşte nivelul de relaxare, omul devine mai eficient, mai bine dispus, mai sociabil, mai vesel, mai productiv. Sarah Knight ne explică în această carte cum onestitatea şi politeţea pot merge mână în mână oferindu-ne acel echilibru preţios de care avem nevoie, iar primul pas este „reorganizarea spaţiului mintal prin arta durutului în cot”. „Metoda mea NotSorry minimizează timpul, energia şi banii cheltuiţi pentru persoane şi lucruri inutile.” Conform autoarei, există situaţii în care merită să te implici şi situaţii cărora trebuie să le zici pas. Sarah Knight a început cu cartea „Magia ordinii”, a început să îşi ordoneze casa conform principiilor autoarei Marie Kondo şi treptat i s-a relevat magia durutului în cot. Ce înseamnă asta? „… neinvestirea timpului, energiei şi/sau banilor tăi în acele lucruri care nu te fac fericit şi care nu îţi îmbunătăţesc calitatea vieţii (ba chiar te scot din minţi).” Iar această metodă te va ajuta să faci loc pentru cele de care îţi pasă într-adevăr. Prima etapă constă a nu mai pune atât de mult preţ pe ceea ce cred alţii şi în a te întreba pe tine ce crezi. Greşeala multora este sentimentul de vinovăţie care apare atunci când spunem „Nu”. Iar senzaţia că decizia noastră afectează pe cineva este destul de supărătoare. Sarah Knight ne învaţă că nu este problema noastră ce gândesc ceilalţi, că nu putem controla gândirea altora şi nici nu avem de ce să acceptăm etichete sau să ne îngropăm în acţiuni care ne răpesc bucuriile personale. „Arta magică a durutului în cot” are un limbaj colocvial, autoarea practic îi vorbeşte cititorului cu dezinvoltură, nefăcând rabat de amuzament sau sarcasm. Adesea pune punctul pe i, oferă din experienţa ei de viaţă, explică pas cu pas Metoda NotSorry şi formează o nouă perspectivă asupra vieţii, promiţând un trai mai liniştit, mai plin cu bucurii, cu momente importante, cu timp liber, cu succes. Ceea ce contează pentru fiecare dintre noi este ceea ce ar trebui să beneficieze de resursele noastre. Beneficiem în acest sens de sfaturi, de paşi, de poveşti, de explicaţii şi demonstraţii. Cartea este una adorabilă, capabilă să ridice moralul, să alunge banalul, să motiveze, să îmbunătăţească încrederea în forţele proprii, să vindece moral, să ofere noi valenţe timpului nostru.

10


Casa din Strada Sirenelor - Octavian Soviany

Romanul lui Octavian Soviany este unul care anulează timpul şi spaţiul, transpunând cititorul într-o atmosferă propice poveştilor şi momentelor generatoare de fiori reci. Păşim în casa din Strada Sirenelor cu oarecare teamă de necunoscut, ne trezim într-un decor fascinant şi participăm la o serată cu totul deosebită şi de neuitat. Din primul capitol facem cunoştinţă cu profesorul Faustin, cu gusturile şi excentricităţile lui, cu interiorul impresionant al locuinţei sale plasată într-un Bucureşti în care mixul dintre vechi şi nou e la el acasă. Nu ne aşteptăm să intrăm într-o altă epocă prin intermediul unei case, dar inevitabilul se întâmplă. Romanul este scris la persoana I, aşa că ne simţim precum autorul, profund fascinaţi de clădire, de posesorul acesteia, de poveştile lui. Prima vizită la profesorul Faustin ne dezvăluie şi câteva istorisiri stranii despre casa din Strada Sirenelor

11


care, de-a lungul timpului, s-a autoapărat, totodată protejându-şi şi proprietarul. Oare să existe cu adevărat spiritele în care profesorul crede cu tărie? Alături de autor, plecăm cu o confuzie căreia nu-i dăm atenţie, dar care ne rămâne undeva în subconştient, iar la serata organizată de profesorul Faustin parcă simţim că ceva urmează să se întâmple… „Se spunea că profesorul îşi alegea invitaţii care nu erau întotdeauna aceiaşi - pe baza unor complicate calcule astrologice, având grijă de fiecare dată ca toate semnele zodiacului să fie reprezentate.” Călătoria cu taxiul până în Strada Sirenelor nu poate fi nici ea ignorată deoarece pe un viscol care îngroapă capitala în zăpadă şi lasă străzile pustii, avem parte de o primă povestire care parcă prevesteşte o seară cu iz de fantasy and horror. Povestea taximetristului aduce în atenţie vechi superstiţii şi ritualuri româneşti pe care „oamenii bătrâni de la ţară le păstrează cu sfinţenie până în ziua de astăzi”. Pe fundalul viforului care te îndeamnă să stai acasă, oaspeţii profesorului Faustin se adună în edificiul care a înfruntat timpul din Strada Sirenelor. Cele 12 scaune sunt ocupate de oameni total diferiţi ce par a nu avea nimic în comun decât o aceeaşi locaţie temporară. Iar poveştile pot să înceapă… O discuţie despre Sindromul Lazăr îi activează amintirile pictorului Ieronim Băiculescu care se întoarce înapoi în copilărie pentru a le relata comesenilor o întâmplare ce reliefează acest sindrom bizar. Ne plimbăm alături de el prin cimitire şi cotloane întunecate pentru a asista în final la o „trezire din moarte” urmată de o moarte de-a binelea. Pianista Maia Cantuniary este următorul oaspete care istoriseşte o poveste care lasă auditoriul cu întrebări, dar şi cu o senzaţie că ceva urmează să se întâmple, că aceste discuţii şi poveşti nu sunt de bun augur… „Ce poate fi mai plăcut, mai ales pe o vreme atât de câinească ca asta, decât să stai la căldură, în faţa unei mese îmbelşugate, aşa cum sunt cele pe care ni le oferă de fiecare dată prietenul Faustin, şi să asculţi o poveste cu stafii care să-ţi facă părul măciucă?” Şi aşa, „învierea din morţi”, dar şi stafii care nu şi-au încheiat socotelile în lumea celor vii condimentează serata organizată la profesorul Faustin. Aparent, fundalul oraşului măturat de viscol, ora nocturnă şi faptul că sunt mulţi oameni la masă, cu experienţe şi poveşti diverse, formează o atmosferă propice pentru tema supranaturalului care le vine din senin şi continuă entuziasmaţi să o dezvolte, fiecare din propriile trăiri. Deşi diferiţi, necunoscutul şi elementele fantastice îi atrag pe toţi, fiecare având câte o poveste unde bizarul e la el acasă.

12


Sunt abordate mai multe subiecte ce frizează supranaturalul, iar povestea poetului Titus Ciumara mi s-a părut cea mai „delicioasă”. Cunoaşterea vieţilor anterioare a reprezentat dintotdeauna o tentaţie majoră chiar şi în rândul celor care susţin cu tărie că nu cred în aşa ceva. După ce dă peste o carte ciudată întrun anticariat din Sibiu, poetul şi traducătorul Titus Ciumara trece la practică, mai ales că avea deja o pasiune pentru esoterism. Experienţa este una năucitoare şi, pe lângă o straşnică sperietură, îi oferă acestuia o călătorie de neuitat înapoi în timp. Cercetarea istorică ulterioară îi demonstrează că întâmplarea nu a fost nici vis nici delir… Odată cu sosirea celui de-al 13-lea musafir neaşteptat, vocea Adelaidei Belu lasă să se audă o veche superstiţie: „Spiritele spun că cineva dintre noi o să moară în seara asta!” Deşi atmosfera rămâne una jovială, iar oaspeţii îşi continuă poveştile şi discuţiile, în aer parcă pluteşte un nor negru, iar sufletul e strâns de o presimţire ciudată. Statueta Cerberului încearcă să avertizeze, dar omul, prea raţional din fire, refuză să-i acorde atenţie sau să îşi asculte intuiţia, iar inevitabilul se întâmplă lăsând cititorul cu o expresie de uimire, dar şi cu multe întrebări, având în final mai multe variante de răspuns şi posibilitatea de a-l alege pe cel pe care îl simte mai aproape de adevăr. Cartea scrisă de Octavian Soviany are toate ingredientele unei lecturi captivante de la incipit până la ultimul cuvânt. Decorurile, personajele, poveştile sunt menite să provoace imaginaţia cititorului, să îi prezinte o idee şi să-l lase să-şi formeze propriile păreri. Avem elemente de fantasy, de realism magic, de supranatural inserate cu dibăcie şi împletite cu raţionalul şi ştiinţificul astfel încât să inducă cititorul pe un teren necunoscut, dar deopotrivă periculos şi fascinant. Până la urmă ai de ales ce crezi şi ce nu deoarece „corola de minuni a lumii” nu este strivită sub nicio formă, iar tainele se păstrează intacte construind un mister absolut cuceritor. Nu avem acel horror care să te facă să aprinzi toate luminile din casă, dar îţi lasă o senzaţie ciudată de a mai privi încă o dată un cimitir, de a analiza probabil umbrele create de lumini, de a reflecta la unele întâmplări cu iz straniu pe care le-ai trăit de-a lungul vieţii. Totodată un „Oare?” pluteşte pe deasupra tuturor oaspeţilor profesorului Faustin - nu e rostit cu voce tare, dar se simte în gândul fiecărui personaj şi începe să se insinueze subtil şi în mintea celui care citeşte. „Casa din Strada Sirenelor” este cartea care te va scoate din orice stare de plictiseală şi care te va provoca să încerci să vezi dincolo de aparenţele perfect logice.

13


Louisa May Alcott este scriitoare de origine americană cunoscută în principal datorită romanului „Micuţele doamne”. Asemenea personajului feminin Jo, din romanul său, ea a început să scrie pentru a-şi întreţine familia. În afară de „Little women”, Louisa May Alcott a mai scris trei romane - „O fată demodată”, „Orfanii”, „Băieţii lui Jo” - povestiri şi schiţe.

14


Prin intermediul cărţii „Micuţele doamne”, autoarea prezintă nu doar o poveste, ci şi o nouă perspectivă asupra rolului femeii în societate, subliniind faptul că ambiţia, talentul şi munca îi pot oferi şi femeii independenţă. Romanul reprezintă aşadar o importantă contribuţie feministă în literatura universală. Elbert Sarah, în lucrarea A Hunger for Home: Louisa May Alcott's Place in American Culture, afirmă că în Micuţele doamne prozatoarea ne arată că „egalitatea între sexe este salvarea căsătoriei şi a familiei, iar relaţiile bazate pe principii democratice au finaluri fericite.” „Micuţele doamne” ne oferă o dramă de familie, o poveste cu răsturnări de situaţie, dorinţe, visuri şi destine, ne gravează zâmbete pe buze, dar ne pune şi lacrimi în ochi. Louisa May Alcott redă totul într-o manieră realistă, creează un adevărat tablou cu imagini vii şi mai ştim şi faptul că acest roman este unul parţial autobiografic. Cu toate acestea, „Micuţele doamne” ne mai oferă ceva important: lecţii de viaţă şi judecăţi de valoare care, indiferent de vârstă, ar trebui luate în seamă deoarece se potrivesc oricărei epoci, nu doar aceleia în care se desfăşoară acţiunea cărţii. … pentru că cel mai important talent al unei persoane este acela de „a înfumuseţa viaţa ei şi pe a altora”. Meg, Jo, Beth şi Amy sunt patru surori care se maturizează atât zâmbind cât şi suferind, pe fundalul războiului care le forţează să se adapteze nu doar lipsei tatălui înrolat pe front, ci şi multiplelor responsabilităţi care le revin în vremuri tulburi. Beneficiind însă de un cămin iubitor şi susţinându-se una pe cealaltă, fetele răzbesc prin viaţă reuşind să-şi conserve inocenţa, moralitatea şi virtuţile, să-şi menţină credinţa, să nu-şi abandoneze visurile şi speranţele. Temperamente diferite, caractere şi personalităţi diferite, fetele March se completează una pe cealaltă, se menţin unite şi fac front comun în faţa necazurilor care nu ocolesc nici familia lor. Iar… „Uneori, în lumea asta zbuciumată, lucrurile se întâmplă ca în cărţile cu poveşti, şi ce bine e!” Binele este întotdeauna răsplătit, după orice furtună răsare şi soarele. Aşa se întâmplă şi casa March, unde voia bună, iubirea şi puterea de a fi optimist într-o societate în tonuri cenuşii le dau fetelor forţa necesară de a trece prin toate şi de a trăi la prezent fără teamă de viitor. În această familie găseşti căldură, suportivitate şi multă afecţiune. Educaţia primită de cele patru surori din partea părinţilor este una care le păstrează intact fondul sufletesc uman, fetele

15


reuşind să îşi formeze de mici principii şi valori pe care nu le vor pierde pe parcurs, oricât de vitregă ar fi viaţa cu ele. „Bogaţi sau săraci, vom rămâne împreună şi vom fi fericiţi unii cu alţii.” D-na March, greu încercată de soartă, are întotdeauna un sfat bun, o vorbă de alinare şi un zâmbet pentru fiecare persoană. În ea putem vedea un adevărat stâlp al familiei, care nu se clatină oricât de potrivnice ar fi timpurile. Cu blândeţe, afecţiune şi fermitate ea preţuieşte căminul şi familia, având ca scop fericirea sufletească. Nu există nimic artificial la această femeie, deşi societatea în care trăieşte nu este tocmai una binevoitoare. Îşi revarsă bunătatea interioară într-o manieră de admirat, iar fiicele ei beneficiază de o copilărie şi o adolescenţă pline de bucurie. „Nu plânge, suflet drag! Mereu există o lumină în spatele norilor.” Lipsurile şi sărăcia sunt anulate de liniştea şi siguranţa căminului, aspiraţiile şi dorinţele devin în concordanţă cu înţelepciunea pe care doamna March şi-o expune în modul cel mai simplu şi de fiecare dată la momentul oportun. „… faceţi fiecare zi plăcută şi utilă şi dovediţi că înţelegeţi valoarea timpului, folosindu-l bine. Atunci tinereţea va fi încântătoare, bătrâneţea vă va aduce puţine regrete şi viaţa va fi frumoasă în ciuda sărăciei.” „E destul de muncă pentru fiecare. Ea fereşte de plictiseală şi de rele, face bine la sănătate şi ne dă un sentiment de putere şi independenţă, mai mult chiar decât banii sau moda.” Avem în faţă un family portrait care emoţionează până la lacrimi şi generează dorinţa de a putea aduce lumină şi zâmbet în vieţile oamenilor din jurul nostru. Este o carte pe care o recomand cu drag, din care fiecare are ce învăţa, care reuşeşte să ne ofere o altă perspectivă asupra vieţii, una pozitivă şi plină de speranţă. Totodată recomand şi vizionarea producţiei sale cinematografice, mă refer la varianta din 2019 realizată de Columbia Pictures şi Regency Enterprises, care respectă cartea într-o proporţie foarte mare.

16


Druidul - Mauro Raccasi Tetralogia istorică din care face parte şi romanul „Druidul” i-a adus autorului faimă literară bucurându-se de un real succes în rândul cititorilor. Aflate sub semnul celor trei „a”

definitorii

ai

operei

sale

(acţiune,

aventură şi amor), cărţile lui Raccasi sunt deopotrivă savuroase şi captivante. „Druidul” nu este o altă poveste despre Conan ci o adevărată legendă inedită care fascinează atât prin aventurile şi călătoria iniţiatică a eroului principal, cât şi prin mitologia celtică pe care, din câte se pare, autorul a studiat-o amănunţit. Tărâmuri magice pierdute în negura timpului, culturi

străvechi,

misticism,

senzaţia

de

atemporalitate şi un personaj principal care taie răsuflarea fac din romanul lui Mauro Raccasi un must read savuros, o poartă către o lume magică în care intri odată cu deschiderea cărţii. Total diferit de Conan al lui Robert Howard, protagonistul acestei saga vă va purta într-o aventură de neuitat în ţinuturi ce par apuse dar care prind viaţă prin cuvintele alese cu măiestrie. O profeţie milenară spune că se va naşte un conducător cu ochi violeţi purtând un stigmat aparte imprimat pe trup. Acest conducător învăluit în mister este nimeni altul decât Conan, fiul druidului Demne Ban. „Trucurile şi iluziile sunt pentru netoţi. Magia e la fel de reală ca şi cel care o provoacă.” Răpit la naştere de către Erin cea Frumoasă, copilăria lui Conan devine un coşmar. Tratat ca un sclav, umilit şi având limitele testate în permanenţă, băiatul se întăreşte, creşte în grabă, se maturizează rapid. Curajul lui este evident, la fel şi aptitudinile sale de luptător. Pare să păcălească moartea de nenumărate ori, ba chiar să o sfideze cu aroganţa celui care ştie că destinul lui e altul. Numai că, bravul Conan nu are nici cea mai vagă idee despre menirea sa.

17


El se chinuie să supravieţuiască şi să îşi dovedească tăria şi curajul trecând probele tot mai crunte la care este supus. „Conan era altfel decât cei de-o vârstă cu el. Şi altfel decât ei, fomorienii. Mai înalt, mai inteligent şi, în special, părea să intuiască tot ce era închis în ungherele cele mai ascunse ale gândurilor celorlalţi.” Viaţa i se schimbă atunci când o salvează pe prietena sa, Maev, riscând să treacă dincolo de Al Nouălea Val, pe tărâmul uitării. Curajul său atrage atenţia arhidruidului aflat în vizită, iar decizia acestuia este de a-l lua pe Conan la şcoala Mur Ollamhan pentru iniţiere. „Destinul lui Conan se schimbase dintr-o dată, devenise un erou, fiindcă trezise interesul unui oaspete important, cum era arhidruidul.” Şcoala şi învăţăturile druidului îl schimbă pe Conan. Întors în Toraigh abia la vârsta majoratului, acesta pare mult mai sigur pe el, pe forţa lui. Reuşeşte să-l umilească pe fratele vitreg şi să îşi câştige libertatea, pe care Erin i-o promisese într-un moment de neatenţie. „Inspiră adânc parfumul fără niciun miros pe care îl avea aerul de om în sfârşit liber.” „Cineva zicea că valoarea unei persoane se vede după suferinţa pe care a adus-o altora.” Ca om liber, Conan decide să se întoarcă la Mur Ollamhan, în satul druizilor, unde simţea că poate învăţa şi unde era acceptat. Alături de bătrânul druid, Conan îşi va îmbogăţi cunoştinţele şi va lua parte şi la o altfel de şcoală: cea a vieţii. Urmând drumul care i-a fost scris în stele, protagonistul va cunoaşte duritatea realităţii, va trebui să îşi demonstreze abilităţile dobândite, va pune în practică aptitudinile de luptător şi va simţi dragostea. Toate acestea într-o aventură care parcă nu îţi dă drumul, nu te lasă să te desprinzi. „Un secret e o armă şi un prieten. Omul e secretul zeilor, puterea e secretul omului, sexul e secretul femeii.” „Ce ce crezi că te ţine Cathbad atât de aproape? Tu o să fii rege.” Romanul poartă o aură mistică, legendară.Te simţi teleportat într-o lume deopotrivă cuceritoare, misterioasă, magică. Celţii au atras dintotdeauna prin vitejie, cultură, legende şi o cunoaştere secretă transmisă pe cale orală pentru a nu facilita nicidecum accesul neiniţiaţilor. Documentându-se temeinic, Raccasi creează o poveste seducătoare, un thriller istoric cu un personaj creionat în detaliu care nu doar îţi captează atenţia ci te acaparează cu totul, purtând parcă o vrajă în privirea violet. Descrierile amănunţite redau imagini vii şi sunt multe momentele în care priveşti imaginile prinzând contur în faţa ochilor. La un moment dat simţi că inspiri aerul proaspăt din Inis Fail şi laşi oxigenul magic să îţi inunde simţurile. O călătorie plină de imprevizibil, o aventură cu ritm ameţitor şi suspans, „Druidul” condensează în paginile sale istorie, mitologie şi poveşti fascinante. 18


Scriitor, publicist şi promoter cultural, Roberto Kuzmanovic reuşeşte prin volumul de poeme şi reflecţii „Cu tine capăt glas” să redea farmecul poeziei româneşti, farmec ce îl credeam pierdut odată cu dispariţia poeţilor clasici. Ştim cu toţii că poezie încă se scrie şi în zilele noastre - dovadă stau, de exemplu, numeroasele antologii publicate anual - dar muzele au devenit capricioase şi nu le mai dau pesemne poeţilor inspiraţia necesară realizării unor opere literare. Însă Roberto Kuzmanovic are probabil o relaţie aparte cu propriile muze, deoarece acestea au fost darnice cu el, astfel luând naştere cartea „Cu tine capăt glas”, iar între paginile ei versurile ţes un univers special care prind cititorul în mrejele lecturii. Şi aşa poezia renaşte, iar timpul parcă se întoarce în epoca glorioasă a scriiturii de calitate, a culturii, artei şi filozofiei. „Poeţii nu-s oameni, nici zei, nici vrăjitori, mai cu seamă un univers rătăcit la intersecţia anotimpurilor”

19


Având pronunţate valenţe filozofice, poemele lui Roberto Kuzmanovic îndeamnă la meditaţie şi la întrebări existenţiale. Spiritul artistic prezent în poezie face parte de asemenea din aura sa poetică, iar lirismul său are o originalitate aparte prin reflecţiile cu substrat etic şi psihologic. „Suntem suma răutăţilor, oricât împărţim vina la doi realizăm însă prea târziu…” Se observă o relativizare a absolutului chiar şi acela de natură divină, iar eul liric apare ca purtând divinitatea în el, nemaiexistând un zeu suprem, ci unul supus erorii. Desacralizarea apare ca o revoltă împotriva destinului, omul refuzând să se mai supună prestabilitului. Religiozitatea este înlocuită cu propria lege interioară - omul devine suveranul propriei vieţi. Totodată poemele din volumul „Cu tine capăt glas” sunt capabile să exprime tâlcuri şi să transmită mesaje cifrate, fiind inteligent construite şi desăvârşite. Deşi încărcată de profunzime şi generatoare de felurite emoţii, poezia autorului este o poezie a intelectului căreia nu-i lipseşte expresia, sentimentul sau estetica. La autor, materia poetică este alcătuită din idei, trăiri, flux emoţional, reflecţii. Pe parcursul versurilor sale cititorul descoperă însuşi destinul uman - individul cu împliniri şi căderi, cu lumini şi umbre, cu contradicţii sau trăind drama căutării certitudinilor, cu încredere şi disperări, cu revolte şi perioade de acalmie. Versurile dau astfel glas unui suflet rătăcitor care îndrăzneşte să sfideze absolutul într-o manieră triumfală. „Când alţii au nevoie de timp şi-l risipesc cerşindu-l prin rugi false în biserici la tot colţul eu lenevesc feeric prin omătul inocent” „Nu aştept noaptea divină, să-mi arunci din cer vreo minune…” De obicei, în poezia contemporană românească, ne lovim neplăcut de monotonie. Fie că vorbim despre o temă pe care la un moment dat o simţim epuizată, fie că ne referim la nişte formule stereotipe care se tot repetă lăsând senzaţia că citim la nesfârşit acelaşi lucru în aceeaşi carte, fie că avem sentimentul unei uniformităţi experienţiale, poemele par la fel deşi sunt altele. La Roberto Kuzmanovic acest aspect supărător nu se întâlneşte deoarece există o anumită calitate şi diversitate a trăirilor sale pe care a ales să le-o împărtăşească cititorilor săi, iar acesta poate fi considerat un plus major al cărţii „Cu tine capăt glas”. 20


Autorul i-a adăugat poeziei sale picături de feeric care încântă sufletul şi care schimbă subtil substanţa acestei lumi. Apelul la mitologie este şi el un ingredient important, acesta reuşind să creeze un joc cu timpul, aducând în azi credinţele şi făpturile de ieri, oferindu-le o poveste şi insuflându-le astfel viaţă. Dispar în acest mod nişte graniţe temporale limitative, iar eul creator se simte liber să provoace cititorul la o călătorie de neuitat. „Sunt o carte mică însă sper că voi creşte în ochii tăi prin fiecare poezie pe care o vei citi cu sufletul ca adrenalina atunci când sari cu paraşuta pentru prima dată din avion sau din Turnul din Pisa.” Prin volumul „Cu tine capăt glas” avem o invitaţie într-un univers poetic zămislitor de reflecţie şi cunoaştere. Totodată, sub ochii noştri, lumea se transformă în poezie - fantezie şi raţiune se împletesc creând frumuseţea poetică unică a scriitorului. Mai sesizăm predilecţia pentru profunzimile existenţiale adesea inaccesibile sau pentru combinaţia dintre luciditate şi vis. Poezia lui Roberto Kuzmanovic are frumuseţea unei catedrale gotice ce se înalţă maiestuos sfidând cerul, dar păstrându-şi aura de mister ca una din tainele lumii ce nu se vrea a fi dezvăluită oricărui muritor.

21


O istorie secretă a Ţării Vampirilor - Adina Popescu

Mitologia şi basmele româneşti au oferit poporului o sumedenie de basme fantastice. Aceste personaje, din păcate, au migrat din lumea noastră, ducându-se cel mai probabil pe Tărâmul Celălalt şi luând cu ele şi poveştile de demult pe care azi doar bătrânii şi le mai amintesc uneori. Faptul că Basmul Comercial a acaparat încet, dar sigur, lumea muritorilor, a condus iremediabil către îngroparea Basmelor Străvechi unde se puteau regăsi cu uşurinţă multe credinţe, obiceiuri, datini şi făpturi mitologice ale poporului român. În zilele noastre le mai 22


găsim prin tomuri prăfuite, prin biblioteci ce nu au dispus de buget pentru a-şi înnoi fondul de carte sau prin sate, acolo unde timpul a uitat să treacă, iar oamenii le mai transmit încă prin viu grai. Iar personajele nepovestite până la urmă se risipesc în ceaţa vremii şi nu mai auzim de ele pentru că aceste personaje nu pleacă singure, ci iau cu ele şi magia. În Ţara Vampirilor avem ocazia să le cunoaştem, să ne amintim de ele, să păşim într-un univers unde nu e totul pierdut şi să ieşim ulterior mult mai atenţi la ceea ce se întâmplă în jur. Pentru că odată ce capătă o poveste, personajele prin viaţă, mitologia renaşte, iar vraja începe să se lege din nou. Nu se ştie sigur dacă nu chiar în timpul lecturii se vor plimba prin jurul tău zâne sau dacă vreun pricolici curios va privi printr-un ochi de fereastră la cititorul care-i dă putere să existe. Povestea noastră începe cu o carte… o carte care reuşeşte să tulbure apele, să declanşeze forţe nebănuite, să creeze adevărate controverse. Aceasta este o carte scrisă de zâne, în care probabil s-a picurat magie şi care îi dă adevărate bătăi de cap Preşedintelui din Ţara Vampirilor. Acesta o consideră o bătaie de joc şi, dacă mai adăugăm şi oftica generată de faptul că nu o poate citi, în timp ce volumul devine celebru şi primeşte laude, obţinem un tablou încărcat de mister, dar şi de comic. Pentru Preşedintele nostru, paginile rămân albe oricâte închideri şi deschideri ar suferi cartea, oricâte aruncări sau aşezări cu grijă ar îndura. „Cartea era doar o martoră a Sfârşitului. Şi, dacă ar fi avut curiozitatea să o deschidă din nou şi să întoarcă prima filă, ar fi surprins chiar clipa în care, indiferentă şi tăcută, în mâinile lui, Istoria începuse să se scrie.” Deasupra ţinutului plutesc semne rău-prevestitoare, iar un pricolici singuratic, peste care timpul a trecut uitând de el, a uitat să le mai desluşească. Acesta-şi duce traiul plictisindu-se în culcuşul lui improvizat într-o peşteră confortabilă din pădure, iar anomaliile nu-i ridică semne de întrebare, ci aproape că-l bucură pentru că de prea mult timp nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Le observă făcând abstracţie de ele… asta atunci când nu-l cuprinde nostalgia sau senzaţia de filozofare. „Se trezea punându-şi întrebări anapoda legate de rostul lui pe Lume şi atunci simţea o sfârşeală ca şi cum timpul lui trecuse de mult, iar el continua să trăiască într-o zadarnică aşteptare.” Ei bine, pricoliciul nostru nu mai are de aşteptat şi nici timp de filozofii deoarece echilibrul şi liniştea se sparg precum un balon de săpun odată cu construcţia campusului „Pădurea bântuită”. Acest proiect este menit să-i aducă bani creatorului său care încalcă atât regulamentul Basmului Străvechi cât şi pe cel al Basmului Comercial. 23


„Dacă omul acesta sau altul asemenea lui este de-acum stăpân aici, ce-o să se întâmple mai departe cu pădurea?” Copacii cad seceraţi de muncitori, strigoii îi ocupă locuinţa, vampirii trebuie să sosească, cavourile sunt pregătite de închiriat, Duhul din Baltă se gândeşte serios să-l înhaţe în adâncuri pe pricolici, iar personajul nostru are doar o singură soluţie: să plece de acolo cât mai repede sau îşi va găsi sfârşitul, iar „fiinţele supranaturale nu mor de moarte bună” - asta se ştie sigur. Aşa că pricoliciul porneşte în aventura pe care o aştepta demult, dar pe care nu a înfruntat-o vreodată. Ajuns în civilizaţie, acesta realizează că existenţa pricolicilor nu mai era atestată demult, că era considerat o piază rea şi că oamenii, dar şi creaturile se îmbulzeau să-l vâneze. Nu începe el chiar cu dreptul, habar n-are ce se petrece, vede multe ilegalităţi, întrebările încep să curgă, dar se pare că pricoliciul are noroc deoarece dă peste un Călător, iar legendele spun că cel rătăcit, care întâlneşte un Călător, „va regăsi drumul pe care îl caută şi nu va mai fi singur niciodată”. Care este însă povestea pricoliciului rătăcit de trecut? El nu şi-o mai aminteşte, dar este timpul ca memoria să-i revină şi paginile şterse să se rescrie într-o serie de aventuri prin care nu se va plimba doar personajul, ci şi cititorul. Cartea Adinei Popescu este menită să reînvie mitologia românească, superstiţiile uitate, credinţele disipate de-a lungul timpului. Totodată, Cartea Pricoliciului dă viaţă personajelor plecate pe Tărâmul Celălalt, le oferă o poveste pentru a se întoarce la noi şi pentru a ne aduce din nou magia pierdută. Cu amuzament, dramatism şi mult fantasy, O istorie secretă a Ţării Vampirilor va capta atenţia din primele pagini şi îl va provoca pe cititor la o lectură memorabilă. Creaturi izvorâte din poveşti, legende vechi, profeţii, ritualuri, zâne, duhuri, demoni, umbre… se unesc pentru a crea un tablou (culmea, extrem de verosimil) al unei lumi ce dă o senzaţie de deja-vu… cumva ne aparţine şi îi aparţinem şi am regăsit-o după mult mult timp.

24


De ce nu suntem perseverenţi şi cum am putea fi astfel?

Se spune despre perseverenţă că este unul dintre ingredientele succesului. Ştiind acest lucru, totuşi, nu foarte multe persoane dau dovadă de perseverenţă atunci când este vorba despre atingerea unor obiective. Dintr-un motiv sau altul, oamenii renunţă. Aşadar de ce nu suntem perseverenţi şi cum am putea fi astfel?

Ce este perseverenţa? Dacă ne uităm în DEX vom descoperi următoarea definiţie: 1. însuşirea de a fi ferm într-o idee; 2. stăruinţă, tenacitate în îndeplinirea unei acţiuni. Ştim deja că orice acţiune am întreprinde, avem întotdeauna un scop, un obiectiv, fie că suntem sau nu conştienţi de el. Cu toate acestea se întâmplă deseori să abandonăm scopuri şi obiective, în mare parte datorită obstacolelor şi dificultăţilor pe care le întâlnim pe traseu. Spunem atunci că nu am perseverat, că nu am fost perseverenţi. Iar această perseverenţă are de cele mai multe ori un rol esenţial în viaţa noastră, în atingerea succesului, în a obţine ceea

25


ce ne dorim. Fără perseverenţă renunţăm, iar renunţarea ne îndepărtează de ţelul nostru, ne creează chiar complexe de inferioritate, ne duce pe un drum tern, lipsit de reuşite.

De ce nu suntem perseverenţi? Aici sunt mai multe motive pe care le putem lua în calcul. Nu suntem perseverenţi pentru că: - ne-am obişnuit să tărăgănăm lucrurile, acţiunile şi să căutăm diverse motive pentru aceste amânări, „trageri de timp”. - „suferim” de indecizie - nu ne putem hotărî dacă vrem sau nu ceva anume, dacă merită efortul, dacă nu cumva altceva ar fi mai important. - adesea nu ştim clar şi coerent ceea ce ne dorim, nu avem un scop formulat, nu avem ceva „bătut în cuie”. - avem un comportament pasiv, iar pasivitatea a devenit o rutină din care, ca să ieşim, ar însemna să „deranjăm” zona de confort. - ne-am obişnuit cu lucrurile uşoare şi cu compromisurile. - avem o stare negativă adoptată inconştient - „oricum nu va merge”, „ oricum nu voi reuşi”. - ne e teamă de nereuşită, de eşec, de înfrângere. - nu ne facem planuri detaliate, scrise, formulate coerent. - ne e teamă că ceilalţi ne-ar putea judeca, că ar putea să ne vadă într-o lumină proastă, că ar gândi rău despre noi, că nu am mai fi acceptaţi din punct de vedere social. - suntem obişnuiţi să renunţăm la primul mic obstacol. - ştim prea bine să ne căutăm scuze de fiecare dată când abandonăm un obiectiv. - ne dorim totul „acum”, fără a avea răbdare, dacă se poate cu minimum de efort, să „pice” din cer. Lista ar mai putea continua, dar pe scurt, obiceiurile noastre, bine înrădăcinate în subconştient, sunt cele care ne determină să nu dăm dovadă de perseverenţă în cele mai multe cazuri. „Obişnuinţele” noastre ne împiedică să perseverăm în acele acţiuni care ne-ar putea aduce ceea ce ne dorim.

De ce este atât de importantă perseverenţa? Oamenii de succes au obţinut succesul nu doar prin idei strălucite ci şi prin perseverenţă şi multă muncă. Şi în calea lor au fost obstacole - mai mici, mai mari sau uriaşe - dar renunţarea nu s-a găsit vreodată pe lista lor de priorităţi. Din contră. Uşi închise au existat şi în cazul lor, dar nu şi-au abandonat scopul, visul, dorinţa. Au perseverat. Să ne gândim la J.K. Rowlling, 26


autoarea celebrei serii Harry Potter. Până să devină miliardară, femeia s-a lovit de „ziduri” sociale, a fost concediată, a scris prin cafenele unde era mai cald, avea responsabilităţi cu carul, primul volum al seriei a fost respins, nu avea persoane care să o susţină şi totuşi nu a renunţat. A continuat să scrie, să creadă în ideea ei, să bată în continuare la uşi. Ce s-a întâmplat? După 7 ani a reuşit. Da, e o perioadă mare de timp, dar a obţinut acel succes dorit, acea stabilitate financiară pe care nu a avut-o vreodată înainte. Cu Oprah s-a întâmplat la fel. A perseverat. A continuat să muncească, să avanseze, să se dedice dorinţelor şi scopurilor sale, să investească în propria dezvoltare până a ajuns ceea ce este astăzi - o femeie de succes care îşi urmează în continuare visurile, ideile, dorinţele. Vedem aşadar că perseverenţa este vitală dacă dorim să ne construim viaţa după tiparele proprii. Însă pentru a fi perseverenţi trebuie să avem răbdare, să avem dispunerea de a păşi dincolo de zona de confort şi de rutină, să dăm dovadă de consecvenţă în ceea ce întreprindem. Din păcate nu, nu va pica vreodată succesul din cer, aşa de unul singur, dar nici nu avem nevoie să ni-l facă cineva cadou pentru că îl putem obţine pe cont propriu, iar asta se întâmplă dacă dobândim capacitatea de a fi perseverenţi.

Cum putem fi perseverenţi? - Schimbarea obiceiurilor este un prim pas. Nu este vorba despre „obiceiurile bune”, ci despre cele care ne conduc către rutină şi păstrarea zonei de confort. Acestea, bineînţeles, nu se vor schimba brusc, peste noapte, doar pentru că am decis acest lucru. De cele mai multe ori este nevoie de curaj, de motivaţie şi de creativitate pentru a putea ieşi din sfera unor obiceiuri care ne înfrânează succesul. Obişnuieşti să amâni alarma dimineaţa? Începe cu schimbarea acestui obicei, iar succesul te va motiva să poţi schimba şi alte aspecte nedorite. - Formularea clară a ceea ce vrem să obţinem. De cele mai multe ori habar nu avem ce ne dorim cu adevărat. Un timp petrecut cu noi înşine, în care să ne formulăm un scop pe care dorim să-l atingem, să-l scriem şi să facem un plan pentru a atinge acest scop, reprezintă un real ajutor în ceea ce priveşte perseverenţa. Foloseşte o agendă, un caiet, un planner dedicat obiectivelor tale. Nu lăsa să treacă o zi fără să dedici măcar puţin timp scopurilor tale. Fragmentează-le în paşi mici, uşor de realizat şi urmăreşte-le. - Renunţarea la falsele motivaţii care te „trag în jos”. Ne ancorăm de multe ori în activităţi cu care nu rezonăm, într-un stil de viaţă cu care „nu ne înţelegem la refren” şi simţim uneori o stare de apatie, de discordanţă, de dezechilibru căreia nu-i dăm importanţă pentru că ne găsim tot soiul de false motivaţii. „Da, îmi doresc foarte mult un concediu în Paris. În fiecare an mă gândesc că poate de data aceasta… dar sunt oameni care se bazează pe mine, nu s-ar

27


descurca dacă eu aş pleca.” „Nu îmi pot lua liber de la muncă pentru că nu are cine să mă înlocuiască.” „Mi-ar plăcea să ies mai mult cu prietenii, dar munca îmi acaparează foarte mult timp. Oricum, nu e o problemă pentru că îmi place jobul meu…” Sunt cunoscute aceste false motivaţii? Foarte multe persoane le folosesc şi se transformă în scuze pe care le băgăm la înaintare pentru a face diverse amânări, pentru a abandona planuri, pentru a nu ieşi din zona de confort. Aminteşte-ţi de existenţa acestor false motivaţii atunci când apare tentaţia să amâni sau să renunţi la ceva şi analizează situaţia la rece. - Depăşirea temerilor este un alt aspect de care trebuie să ţinem cont. Nu spune nimeni că este un pas uşor, dar şi acesta poate fi făcut cu răbdare şi înţelegere. Pe mine m-au ajutat cărţile de dezvoltare personală, cursurile pe care le-am urmat în acest sens, poveşti de viaţă ale oamenilor care au reuşit deşi se aflau în situaţii mult mai grave decât cele pe care le înfruntam eu. O mică investiţie de timp în propria persoană, în dezvoltarea ta personală, te va ajuta să realizezi care îţi sunt priorităţile şi soluţiile. Temerile sociale sunt depăşite în momentul în care creierul acceptă ideea că nimeni nu are dreptul să te judece şi oricine o face nu merită atenţia şi timpul tău. - Lucrul cu idei. De cele mai multe ori, ne vin idei bune pe care le uităm în câteva ore deoarece le lăsăm să plece aşa cum şi sosit - în tăcere. Cel mai bine ar fi să avem la îndemână un carnet şi un pix pentru a le nota şi ulterior le verificăm utilitatea, vedem cum le putem implementa pentru scopurile noastre. - Gestionarea timpului. Simplificarea rutinelor din fiecare zi, stabilirea unui program pe care să îl respectăm sunt foarte importante şi ne permit inserarea zilnică a scopurilor noastre. Permite-ţi un program zilnic, creat de tine, cu priorităţi, momente de relaxare, rutine, socializare şi lucru pentru scopul tău şi dezvoltarea ta în sensul dorit pentru a-l atinge. Faptul că ai deja un program stabilit te va ajuta să perseverezi în direcţia dorită, nu îţi va permite să abandonezi cu uşurinţă.

28


Atunci când obişnuieşti să te tot uiţi înapoi, trecutul te prinde de mână şi nu îţi mai dă drumul. Se agaţă de tine cu rădăcini pe care nu le mai poţi tăia, te sufocă, îţi infectează prezentul şi nu mai poţi înainta spre viitor. Atunci când te apleci de fiecare dată să îţi ridici de jos o bucată de suflet putred, trebuie să ştii că acesta nu se va lipi la loc şi rişti să îţi plângi de milă, pierzând frumosul din jurul tău, care chiar ţi-ar putea regenera partea de suflet neafectată încă de urât. Atunci când îţi tot laşi durerea să te macine, nu mai poţi vedea frumosul din jurul tău şi nu-ţi mai poţi oferi nici ţie nici celorlalţi un zâmbet pentru că nu mai ştii să-l foloseşti, nu-l mai simţi, nu-l mai poţi crea. Atunci când te dezobişnuieşti voluntar să apreciezi ceea ce e bun în oameni, te transformi, te schimbi… şi nu neapărat în bine. 29


Atunci când nu te mai desprinzi din cercul vicios în care intri, pierzi. Pierzi momente, pierzi fondul sufletesc, pierzi oameni şi pe astea nu le mai poţi recupera cu niciun regret ulterior, iar timpul dus nu se mai întoarce. Atunci când alegi să vezi răul din jurul tău, iar binele să-l faci invizibil, fereastra sufletului ţi se umple de noroi, fereastra curată care te ajuta să vezi cândva lumea strălucind în razele soarelui, aducând totodată speranţa, va deveni murdară, pătată şi îţi va reflecta viaţa în tonuri plumburii. Vezi tu, oamenii nu sunt ideali, au părţi bune şi părţi rele. Aceeaşi persoană poate fi pentru cineva un monstru, iar pentru altcineva pâinea lui Dumnezeu. Depinde de ceilalţi ce aleg să vadă într-un om: părţile bune sau părţile rele. Ceea ce trebuie să ştii este însă faptul că un om nu e doar bun, aşa cum nu e vreodată doar rău. Este un întreg format din calităţi şi defecte şi nu poate fi definit decât ca întreg. Ai identificat la cineva o calitate? Bravo! Acea calitate nu înseamnă însă că a definit o persoană. Ai identificat un defect? Tot bravo, dar iarăşi nu înseamnă că acel defect defineşte individul respectiv. Etichetele stau pe oameni doar dacă ei le acceptă, în nici un caz nu stau acolo din dorinţa şi efortul celor care le-au pus. Dacă mi se spune azi că sunt rea e ok, dar n-o să-mi pun ţărână în cap pentru că ştiu că nu sunt doar rea şi atât. Nu mă defineşte. La fel de bine poate să mi se spună că sunt cea mai bună din univers. N-o să-mi dau comandă de statuie pentru că iarăşi ştiu că nu mă rezum la a fi bună. Eu sunt o întreagă serie de adjective şi doar toate la un loc mă pot defini ca persoană. Etichetele sporadice… vor pica de la sine. Asta e valabil pentru orice persoană. Atunci când alegi să îi pui cuiva o etichetă, mai ales una negativă, gândeşte-te că nu o defineşti, gândeşte-te că acea etichetă nu va sta lipită pentru că mai devreme sau mai târziu persoana respectivă se va trezi. E ca şi cum ai găsi o pană de cioară pe jos şi ai afirma că deţii cioara. Ei bine, nu. Cioara zboară liniştită, iar tu ai într-adevăr o pană a ciorii, dar cioara aia nu înseamnă doar o pană, ci zeci-sute de pene la un loc (habar n-am câte pene are o cioară). Întâlnim în viaţă mulţi oameni, depinde de noi ce vedem în ei, pentru că fiecare are şi bun şi rău. La fel ca în cazul feţelor unei monede, calităţile nu pot fi separate de defecte. Moneda nu mai are nicio valoare tăiată în două, nu-i aşa? Nici omul dacă încerci să-l faci ideal sau dacă visezi la omul doar bun. Atunci când te gândeşti să modelezi o persoană după gusturile, principiile, valorile şi dorinţele proprii, ia aminte la faptul că astfel îi vei anula valoarea lui şi nimeni nu îţi va permite asta, creându-se o pondere mai mare a răului din el pentru a se putea apăra de intervenţiile exterioare.

30


Oamenii reacţionează la atacuri. Unii se vor apăra atacând la rândul lor, alţii se vor îndepărta, alţii doar îşi vor ridica un scut pe care nu îl vor mai lăsa vreodată jos. Gândeşte-te dacă merită… dacă merită să pierzi oameni care au ceva bun de oferit, doar pentru faptul că tu îţi doreşti mai mult într-un acum. La fel de bine, oamenii nu se schimbă pentru ei, pentru alţii sau pentru univers. Oamenii se schimbă datorită experienţelor proprii prin care trec, aşa că anulează tendinţa de a judeca un om fără să fi mers vreodată în pantofii lui, doar pentru că „ştii tu cum stă treaba”. Ştim cu toţii cum stă treaba, nu? Şi cu toate astea nu vrem vreodată să încercăm să cărăm în spate crucea altcuiva. O poveste citită demult vorbeşte despre un om care s-a văitat că poartă crucea cea mai grea şi că îşi doreşte alta. Dumnezeu, ascultându-i cererea, l-a invitat să-şi aleagă o altă cruce a unui alt om şi l-a poftit într-o încăpere imensă. Numai că, omul nostru supărat pe viaţă, oricât s-a uitat, oricât a mers, oricâte cruci a analizat… toate erau mult mai mari şi mai grele decât cea pe care o purta el. Bineînţeles că şi-a păstrat propria cruce. E uşor să-i judecăm pe alţii, să-i arătăm cu degetul, să-i învinovăţim, să le găsim soluţii în vieţile lor. Niciodată însă, cei care judecă nu vor reuşi să meargă încălţaţi cu pantofii celor pe care i-au judecat. Iar oamenii cu adevărat puternici sunt cei care pot respinge judecăţile celorlalţi, cunoscându-se pe ei înşişi cu adevărat. Tind să cred că aceşti oameni sunt cei care merită apreciaţi şi nu cei care vorbesc despre morală îmbrăţişând imoralitatea cu frenezie la cea mai mică ocazie. De asemenea, oamenii puternici se desprind de trecut şi văd ce au mai bun în prezent, fără teama unui viitor incert şi fără să lase durerile să le lovească permanent cu ciocanul în suflet. Până la urmă, viitorul e pentru cei care îşi trăiesc prezentul. Atunci când vrei să trăieşti, alege să trăieşti frumos şi fă asta pierzând orice, mai puţin oameni!

31


Must Read Magazine vă doreşte o vară productivă, cu aspiraţii înalte şi dorinţe împlinite!

32


Următorul număr al revistei Must Read Magazine vă aşteaptă în august 2020!

33


34

Profile for Must Read magazine

Must Read magazine  

Advertisement