Must Read magazine by Must Read magazine

REDACŢIA: Editor coordonator: Mara Mădălina Caloian Redactor şef: Mara Mădălina Caloian CONTACT: mail: mustreadmagazine@gmail.com

Revistă cu apariţie trimestrială

Buzău 2019

În acest număr

Recenzii literare Caruselul iubirii - Chiara Gamberdale Inchiziţia. O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea - Toby Green Orele îndepărtate - Kate Morton Vina - Camelia Cavadia Sânge şi trandafiri - Corinne Wandenburg Arlechinul - Nataşa Alina Culea The Path Made Clear - Oprah Winfrey

Dezvoltare personală Cărţi de dezvoltare personală care te vor ajuta să îţi îndeplineşti dorinţele 5 paşi către o comunicare asertivă

Creative Writing Blonda din tren

Editorial Ghandi spunea: „Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume.” Şi pornind de la schimbarea dorită, Must Read magazine încearcă să ofere literatură şi dezvoltare personală cititorilor săi, astfel încât aceştia să regăsească farmecul şi beneficiile lecturii, dar şi motivaţia de a se pune în mişcare, de a trece peste obstacolele vieţii de zi cu zi, de a face faţă numeroaselor presiuni ale societăţii moderne. Auzim tot mai des cuvinte precum stres, extenuare, astenie, depresie şi lista poate continua. De asemenea, se vorbeşte tot mai mult despre interesul scăzut al românilor pentru literatură, în timp ce autorii contemporani nici măcar nu primesc şansa de a-şi face operele cunoscute. Situaţia nu este una roz, dar nici imposibil de remediat, dacă ne transformăm fiecare în schimbarea despre care ne vorbea Ghandi. Consider că Must Read magazine este un pas către această schimbare, venită din dorinţa de a atrage oamenii în universul literar, de a încuraja autorii şi de a le evidenţia valoarea scriiturii, de a facilita accesul la cultură, de a prezenta literatura într-o lumină nouă, de a alunga într-o mare măsură pesimismul şi negativismul, aducând în loc încredere în forţele proprii, o dezvoltare a nivelului intelectual şi îmbunătăţirea capacităţii de comunicare. Atât lectura cât şi dezvoltarea personală ajută omul modern să evolueze pozitiv, să îşi descopere potenţialul maxim şi să şi-l valorifice în mod constructiv, oferindu-i posibilităţi multiple. Vă invit aşadar să faceţi primul pas în lumea Must Read magazine şi să vă bucuraţi de cultura contemporană! Editor Mara Mădălina Caloian

Caruselul iubirii - Chiara Gamberdale

Chiara Gamberdale este o scriitoare prolifică de origine italiană - în 1999 a publicat primul său roman, Una vita sottile. Mai este prezentatoare de televiziune şi un colaborator activ la mai multe publicaţii italiene. Este o adevărată „bijuterie” pentru literatura italiană, iar cărţile sale au devenit rapid o atracţie pentru cititori care au descoperit în poveştile sale o sursă de lecţii de viaţă. Atunci când totul se prăbuşeşte în jurul tău, dându-ţi impresia că viaţa ta a fost doar un turn de nisip, cum te mai reclădeşti? Cum o mai iei de la capăt? De unde mai găseşti puterea să ai încredere în tine şi în oameni? „Caruselul iubirii” nu este doar un roman, o simplă ficţiune, ci o adevărată lecţie pozitivă de viaţă. O metodă aparent banală, inutilă, fără un rost anume începe să dea rezultate uimitoare în viaţa personajului principal feminin, aducând cu sine schimbarea în bine. Cititorul priveşte cu uimire la jocul pe care terapeuta i-l propune protagonistei şi asistă la o adevărată transformare a vieţii distruse a acesteia. Cum este posibil ca zece minute zilnice să îţi aducă schimbarea dorită? Autoarea ne prezintă o poveste care demonstrează că se poate. Chiara are viaţa echilibrată şi armonioasă dorită. Atât pe plan profesional, cât şi pe plan personal, succesul o însoţeşte. Are propria emisiune, are un soţ care-i este alături, o casă la ţară unde viaţa i se pare liniştită şi frumoasă, părinţi care o susţin, prieteni veseli. Zilele se succed una după alta, rutina nu o plictiseşte, iar traiul pe care îl duce i se potriveşte ca o mănuşă. Avem o femeie matură ce pare răsfăţată de soartă. Asta până în momentul în care se spulberă totul precum un balon de săpun. După ce, la insistenţele soţului său, se mută în Roma, acesta o părăseşte, iar emisiunea îi este întreruptă în 6

favoarea unei alte moderatoare. Nu se poate muta momentan în casa copilăriei, unde totul era roz, nu poate trece cu vederea faptul că cel pe care îl iubise de la 18 ani a înşelat-o cu o alta, iar procesul de scriere a noului său roman devine unul extrem de greoi. „Ştii cum e când viaţa pe care o trăieşti îţi pare a ta, dar fără tine?” Femeia încearcă să se repună pe picioare, dar viaţa i se pare de-a dreptul mizerabilă. Prietenii încearcă să o scoată din starea depresivă, dar la sfârşitul zilei, fiecare are viaţa lui. Doar ea nu mai are nimic. Discuţiile cu terapeuta nu par să o ajute nici ele, până în ziua când aceasta vine cu o propunere dubioasă: un joc menit să îi redea pofta de viaţă, să o ajute să depăşească starea critică şi să o poată lua de la capăt. „Vreme de o lună, începând de acum, timp de zece minute pe zi, faceţi un lucru pe care nu l-aţi mai făcut niciodată.” … iar Chiara intră în joc. Nu are nimic de pierdut, iar spre uimirea sa, începe să câştige. Prima experienţă este aceea de a-şi colora unghiile cu ojă fucsia. Experienţa, deşi o îngrozeşte iniţial şi o scoate din zona de confort, ulterior îi aduce inspiraţie pentru personajul din romanul său. Treptat, Chiara începe să aducă schimbări benefice în viaţa sa, prin paşii mici pe care îi face zilnic prin intermediul celor zece minute. În scurt timp, viaţa ei nu mai este doar „o masă sfâşiată şi sângerândă”, iar protagonista îşi dă seama că are talente, abilităţi şi valori despre care nu avea habar. Chiara se descoperă pe sine pas cu pas, îşi formează principii noi, începe să trăiască, iar vechiul stil de viaţă pare să nu o mai reprezinte. Lucrurile încep să se aşeze pe făgaşul normalităţii, iar soţul care doreşte să se întoarcă în relaţia pe care o abandonase o cunoaşte pe noua Chiara - o femeie puternică, independentă, care ştie să o ia de la capăt şi pe care trebuie să lupte să o recucerească. „Cine ştie de ce anumite abandonuri sunt atât de clare, iar anumite recuceriri atât de vagi.” Romanul este o lectură rapidă, uşoară, deconectantă. Are darul de a alunga gândurile sumbre, de a-i oferi cititorului o doză pronunţată de optimism, de a îndemna la acţiune, la descoperirea propriei persoane. Deşi o poveste pe care o citeşti lejer într-o după-amiază, cartea te provoacă să începi la rândul tău acest joc al necunoscutului, oferindu-ţi promisiunea că viaţa ta va cunoaşte schimbări pozitive.

Inchiziţia O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea Toby Green

Înainte de a deveni un academician specializat în istoria Africii de Vest, Toby Green a lucrat ca profesor, agent literar şi jurnalist. Acum este lector senior la King's College London, iar „Inchiziţia. O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea” este primul său proiect istoric major. Au mai urmat alte lucrări istorice importante - The Rise of the Trans-Atlantic Slave Trade in Western Africa, 1300-1589, A Fistful of Shells: West Africa from the Rise of the Slave Trade to the Age of Revolution - dar şi biografii şi romane - Thomas More's Magician, Imaginary Crimes, Colombian Roulette. „Inchiziţia. O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea” este o lucrare ce a primit multiple recenzii şi aprecieri pozitive. „Este o adevărată lecţie de istorie pentru noi.” - Tribune „Un puternic studiu despre intoleranţă…” - The Guardian Iubitorii de istorie vor adora această carte ce vine însoţită de o mulţime de date obţinute din arhivele tribunalelor, iar autorul reconstituie cu măiestrie o perioadă întunecată, deşi, conform relatărilor sale, o mulţime de documente preţioase au fost distruse în timpul războaielor. Avem parte, încă de la începutul cărţii, de un dicţionar explicativ/glosar, pentru acele cuvinte care ne-ar putea ridica probleme de înţelegere a textului, dar şi două hărţi reprezentative pentru zonele geografice vizate. Nu lipseşte o cronologie care începe cu anul 711, când maurii invadează şi cuceresc aproape toată Peninsula Iberică şi se termină în 1834, când în Spania este, în sfârşit, abolită Inchiziţia. Cartea abordează instituţia Inchiziţiei în general şi, în special, Inchiziţia în lumea iberică. Faptele ne sunt relatate detaliat, sunt prezentate evenimente edificatoare pentru a ne forma o viziune cât mai clară asupra acestei organizaţii şi asupra exceselor şi terorilor practicate pe patru continente timp de mai multe secole. Inchiziţia spaniolă pare însetată de sânge în primii cincizeci de ani, mii de oameni ajungând să fie arşi pe rug pentru activităţi considerate erezii fără drept de apel. Relatările sunt detaliate, putem vedea cum oamenii erau supuşi unor opresiuni groaznice - erau pedepsite inclusiv remarcile lipsite de respect, hainele considerate neadecvate de instituţia Inchiziţiei, relaţiile de prietenie. Execuţiile s-au mai redus după 1540, iar după 1700, Inchiziţia şi-a început declinul, pentru ca un secol mai târziu să fie abolită în Spania. „S-au ţinut procese pentru condamnarea vrăjitoarelor în Mexic, a bigamilor în Brazilia, a masonilor răzvrătiţi, a hinduşilor, evreilor, musulmanilor şi protestanţilor, a preoţilor care preacurveau şi a marinarilor dedaţi sodomiei.” Inchiziţia a reprezentat o forţă considerabilă care a semănat teroare, oamenii trăind sub imperiul groazei. În unele locuri, spaima era atât de mare încât existau persoane care leşinau doar la simpla vedere a unui reprezentant al acestei organizaţii. Ni se vorbeşte inclusiv despre vânătoarea de vrăjitoare care a cuprins Anglia, Austria, Franţa, Olanda, Germania, Scoţia, Elveţia, Suedia şi Transilvania. În timp ce în aceste ţări (sec. XVI - XVII) sunt ucişi 8

zeci de mii de oameni sub acuzaţia de vrăjitorie (cifră apreciată la cel puţin 40 000 de persoane), în Spania şi Portugalia, Inchiziţia intentează procese, dar nu înregistrează atât de multe execuţii. Autorul motivează această persecuţie mai redusă, asupra vrăjitoarelor din aceste regiuni, prin amestecul cultural unic local şi printr-o legendă care încă stârnea panică. Ceea ce intrigă este faptul că Inchiziţia se înfiinţează prin bulă papală, iar ulterior, „papalitatea a manifestat rezerve privind adoptarea de sancţiuni împotriva exceselor comise de Inchiziţia din Peninsula Iberică.” Toby Green ne relatează o mulţime de cazuri în care Inchiziţia a făcut abuz de putere şi cum aceasta şi-a asigurat un respect forţat prin torturi, arderi pe rug, ruină financiară şi socială, groază semănată permanent. Poveştile încărcate de violenţă şi comploturi dincolo de imaginaţie încep în Regatul Aragon, în secolul XV, în oraşele Teruel şi Zaragoza. Suntem purtaţi prin mai multe zone geografice, cunoaştem viaţa oamenilor atât înainte de Inchiziţie, cât şi de după, ni se clarifică modalitatea prin care s-a ajuns la instaurarea Inchiziţiei în fiecare oraş şi felul în care interesele oamenilor pot fi uneori inumane. Vedem cum în numele Domnului religia se transforma în politică, oamenii mureau şi/sau erau supuşi unor torturi fizice şi psihice oribile, iar credinţa se prăbuşea în spatele cortinei de aparentă perfecţiune. Şi Dumnezeu murea… puţin câte puţin, în fiecare zi în care oamenii îl strigau, iar El rămânea mut la nedreptăţile şi atrocităţile comise de o instituţie legalizată de însăşi Papa de la Roma. „Inchiziţia. O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea”, scrisă de Toby Green, este o adevărată bucată de istorie adunată şi transpusă în pagini de către autor spre deliciul cititorilor care au ocazia de a primi o bucată de trecut sub forma unei cărţi scrise într-un limbaj accesibil pentru a putea fi receptată cu uşurinţă de către un public larg. Cartea reuşeşte să facă lumină în cazul Inchiziţiei iberice, să prezinte întâmplări şi evenimente pe care le putem corela cu cauze şi efecte. Mai mult, putem analiza cum a influenţat această perioadă întunecată soarta şi evoluţia societăţii. „Inchiziţia. O istorie a terorii în secolele al XV-lea - al XVIII-lea” este o lectură informativă captivantă şi poate fi citită de orice pasionat de istorie şi nu numai. Este foarte bine structurată, iar ideile sunt prezentate într-o manieră lejeră, pe înţelesul tuturor.

Orele îndepărtate - Kate Morton

Cu o documentare amplă, aşa cum cititorul îşi poate da seama pe parcursul lecturii, dar şi după cum reiese din nota autoarei, de la sfârşitul cărţii, unde dezvăluie sursele sale de cercetare, romanul „Orele îndepărtate” nu este sub nicio formă o carte pe care să o uiţi. Cumva îţi rămâne în minte drept o poveste cu un mare impact, maiestuos relatată. Sunt destine care se împletesc în maniere greu de imaginat, poveşti răscolitoare, poveri prea greu de dus, vieţi stigmatizate, trecutul care îşi urlă adevărurile, deşi tot timpul s-a încercat reducerea lui la tăcere. Castelul Milderhurst pare să ţină, în zidurile lui, secrete care ameninţă să se elibereze aducând la viaţă ruina.

Oameni, alegeri, compromisuri, dureri, tăceri, suflete zdrobite, resemnare, moarte, adevăr, iubire, obligaţie - vieţi - toate acestea se amestecă şi formează destine, destine care urmăresc personajele, care par a fi prestabilite. Vedem păcate care îşi scot din noroi ghearele sinistre pentru a-şi lua plata, vedem cum preţul, mai devreme sau mai târziu, se plăteşte… iar sângele va cere întotdeauna tot sânge. În acest roman e atât de mult frumos şi, în acelaşi timp, atât de mult noroi! Nu este vorba despre nicio estetică a urâtului aici, ci doar despre o construcţie remarcabilă a poveştii, pe care nu o poţi înţelege decât citind. O scrisoare ascunsă şi uitată este reexpediată mult prea târziu dar, cu toate acestea, are forţa de a declanşa amintiri şi de a dezgropa taine întunecate, bucăţi dintr-un trecut care doare şi azi, la fel de tare ca ieri. Scrisoarea o primeşte Meredith, iar şocul îi este surprins de 10

fiica ei, Edith, aflată în obişnuita vizită la părinţii ei. Editor de profesie, cu viaţa personală aflată în piuneze după recenta despărţire de iubitul ei, Edith începe să investigheze trecutul mamei sale, fiind convinsă că aceasta îi ascunde ceva. Paşii o duc către castelul Milderhurst, unde mama ei locuise în timpul evacuării din Al Doilea Război Mondial şi unde acum locuiesc cele trei surori Blythe: Percy, Saffy şi Juniper. Toate trei sunt foarte în vârstă, atmosfera din castel ne duce cu gândul la vechile clădiri gotice ale Marii Britanii, numai că Milderhurst nu este bântuit de fantome, ci de secrete care au apăsat de-a lungul deceniilor pe umerii celor trei surori. Cum „Adevărata poveste a Omului Noroaielor”, scrisă de Raymond Blythe, tatăl celor trei surori, este cartea adorată de Edith, femeia o foloseşte drept pretext pentru a afla mai multe atât despre trecutul învăluit în ceaţă al mamei sale, cât şi despre romanul care ridică mari semne de întrebare cu privire la sursa lui de inspiraţie. „Lăsată pe mâna unui bun povestitor, istoria poate deveni într-adevăr o forţă redutabilă.” Autoarea nu se grăbeşte, oferindu-i cititorului detalii, relatându-i cu lux de amănunte fiecare întâmplare, până când poţi simţi că ai ajuns să cunoşti fiecare personaj în profunzimea lui. Există însă unul pe care tinzi să îl judeci şi doar finalul îi dezvăluie sacrificiul enorm pe care l-a făcut şi greutatea poverii purtată în toţi anii ce-au trecut. Iar acest personaj este Percy Blythe, cea mai severă, cea mai fixistă, cea mai nesuferită dintre surori, care pare să controleze totul şi care creează un soi de teamă în jurul ei. Ei bine, finalul ne arată că Percy a dus, de fapt, greul, secretul cel cumplit, durerea cea mai mare. În ea s-au adunat vocile tuturor străbunilor şi orele îndepărtate care îşi cereau dreptul de a răzbate la suprafaţă şi care au fost înăbuşite de forţa cu care şi-a iubit surorile. „Cei din familia mea dăinuiesc în pietrele castelului Milderhurst şi e de datoria mea să-i veghez.” Povestit atât la persoana I, din perspectiva lui Edith, care se lansează într-o adevărată cercetare în prezentul lui 1993, cât şi la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent, care ne relatează întâmplări cheie din trecut, romanul ţine cititorul în suspans, creează acea doză de mister care te ţine ancorat în pagini, în poveştile de la Milderhurst, în destinele care şi-au dus un blestem nevăzut şi nemeritat. Iubitorii de carte vor îndrăgi acest roman, unde scriitura este tratată dintr-o perspectivă nouă, unde talentul capătă valenţe tragice, unde se poate simţi până şi mirosul de manuscrise vechi. Cei pasionaţi de thriller vor avea la rândul lor parte de crime şi mister, iar cititorii care preferă istoria se vor delecta cu vremurile tulburi din perioada războiului. Nu lipseşte nici doza de romance, deşi iubirile, la Milderhurst, par să nu-şi aibă locul. „Toate casele au inimi, inimi care au iubit, inimi care au crescut de mulţumire, inimi care s-au zdrobit. Inima din castelul Milderhurst era mai mare decât oricare alta şi bătea cu mai multă putere.” „Orele îndepărtate” de Kate Morton este una dintre cărţile care ţi se gravează în memorie involuntar. Acţiunea, personajele, locurile sunt creionate într-o manieră covârşitoare, încât îţi generează senzaţia că te afli acolo, la un ceai cu surorile Blythe, încercând să descifrezi trecutul alături de Edith. Le vezi parcă vieţile derulându-se prin faţa ochilor şi îţi lipseşte totuşi acel adevăr, acel element cheie fără de care nu poţi desluşi secretele. Iar autoarea oferă. Şi cred că o face cu zâmbetul pe buze, ştiind că doar finalul va aduce lumina în 11

întunericul plin de praful vremii de la Milderhurst. Ai ocazia să te plimbi prin castel, atât în prezent, cât şi în trecut, să citeşti cărţi, articole din presă, fotografii, ilustraţii, să afli informaţii felurite, „bârfe”, presupuneri, frânturi, istorisiri… şi totuşi, povestea reală, adevărul întreg, realitatea zac dureros doar într-un suflet, care alege până în ultimul moment familia şi te face să îţi dai seama de adevărata conotaţie a cuvântului „loialitate”. Şi da, este acel gen de roman pe care îl citeşti pagină cu pagină pentru a putea înţelege finalul - o provocare literară care îţi oferă satisfacţia unei lecturi nu doar interesante, ci şi memorabile. Finalul, deşi se încheie într-o notă pozitivă şi este aducător de speranţă, mi-a adus aminte de vorbele bătrânei din finalul nuvelei lui Slavici, „Moara cu noroc” - „… aşa le-a fost data.” „- Cum poţi să scapi de destin, Merry? - Cu trenul, cred.” Kate Morton reuşeşte prin „Orele îndepărtate” să ne introducă în profunzimea unor vieţi aparent banale, dar care scot la suprafaţă taine majore. Este abordată inclusiv latura psihologică şi, ca cititor, e imposibil să nu empatizezi cu fiecare personaj - descoperi că îl poţi înţelege pe fiecare, că orice acţiune are motive puternice şi atunci, poate pentru câteva momente, te opreşti din a judeca oamenii, indiferent de faptele lor. Şi, peste tot şi toate, o plimbare la Milderhurst - şi atunci când strălucea în toată splendoarea lui, şi în vremuri recente, când e o sursă de secrete - merită toată consideraţia. … Pentru că pe câmpiile Kentului, anotimpurile au întotdeauna culoare.

Vina - Camelia Cavadia un roman rupt dintr-o realitate care arde suflete

Am început romanul Cameliei Cavadia cu un oarecare scepticism. Nu mă aşteptam să descopăr o poveste de viaţă cutremurătoare între copertele acestei cărţi, care întăreşte convingerea că aparenţele sunt înşelătoare, iar în spatele oamenilor pe care îi vedem zilnic, există fapte, cuvinte, amintiri şi dureri necunoscute. Nu am crezut că un personaj masculin de 54 de ani mă poate face să citesc o carte doar pentru a-i afla povestea şi nici nu l-am crezut capabil să mă intrige şi să mă captiveze. Cu toate acestea, m-am trezit prinsă în amintirile sale, încercând să desluşesc comportamentul său ciudat şi întrebându-mă de unde atâta durere, din ce provine toată senzaţia de culpabilitate monstruoasă care l-a ţinut pe omul ăsta izolat de lume timp de zece ani? Cartea împleteşte trecutul cu prezentul şi, în timp ce cititorul asistă, pe de-o parte la umanizarea treptată a lui Tomas H. în realitatea zilnică, pe de altă parte pătrunde în trecutul său cunoscând ceea ce acesta a trăit şi l-a dezumanizat. Conştientă că nicio mângâiere şi niciun cuvânt nu va îndulci infernul trăit, am lăsat personajul să se dezvăluie treptat. Tomas H. e genul de om care nu vrea milă dar care îţi rupe sufletul cu durerea lui. „Îi era aşa dor să se simtă şi el din nou om! Sau măcar ceva asemănător. Îi era dor să se simtă viu, să creadă, să simtă, să vrea ceva, indiferent ce ar putea însemna asta. Îi era dor de atât de multe lucruri şi totodată era atât de înspăimântat de ele.” Încă din primele pagini facem cunoştinţă cu personajul principal al romanului. Tomas H. apare ca un bătrân ursuz, alcoolic, fără bun-simţ şi cu o vădită dispreţuire faţă de viaţă. Omul acesta, cu evidente probleme comportamentale şi tendinţe spre suicid, reuşeşte însă să creeze o aură de mister în jurul său şi te face să citeşti mai departe, în speranţa că vei afla motivele din spatele atitudinii şi gândurilor sale autodistructive. „Tomas H. avea 54 de ani, dar arăta de cel puţin 65. Se considera un mare ticălos în viaţă şi spera ca zilele ce-i mai rămăseseră de trăit să-i provoace la fel de multă suferinţă precum adusese el altora.” „În timp ce toate celelalte gânduri din trecut îl făceau să se înconvoaie de durere, această amintire era singura care supravieţuise dezastrului şi rămăsese vie, caldă şi puternică.” „Nu exista om mai potrivit decât Tomas H. care să stea mărturie pentru faptul că puterea de adaptare a unei fiinţe umane e infinit mai mare decât s-ar crede. La fel şi cea de îndurare. Tomas H. ieşise din infern şi uneori nu ştia dacă ar trebui să se considere norocos pentru asta. Se afla veşnic pe marginea prăpastiei cu un picior mereu deasupra hăului.” Cum amintirile sunt cele care îl ţin pe Tomas pe linia de plutire, avem ocazia să îi descoperim trecutul de fiecare dată când bărbatul se scufundă în dulceaţa înşelătoare a acestor amintiri. Pentru început, cititorul o cunoaşte pe Stella şi, implicit, frumoasa poveste de dragoste dintre ea şi Tomas, precum şi căsătoria lor care a venit ca cea mai firească metodă de împlinire a unei iubiri sincere.

„Ca pereche, Stella şi Tomas erau exotici şi nu puţini erau cei care întorceau capul după ei pe stradă . Erau cumva ca soarele şi luna, ca apa şi focul , ca cerul şi pământul , un amestec de elemente, însuşiri şi calităţi ce se completează perfect.” Căsnicia întemeiată pe dragoste şi afecţiune este exemplul perfect de armonie. Stella şi Tomas se bucură de viaţa în doi, iar fericirea lor pare a fi trainică, solidă, indestructibilă. Povestea lor de iubire combină toate ingredientele necesare într-un mod armonios: tinereţe, dragoste, respect, pasiune, doi copii reuşiţi, oameni dornici să le ofere afecţiune şi ajutor, cariere de succes. Totul pare un vis frumos... prea frumos însă pentru a fi adevărat. Prima discuţie în contradictoriu, pornită de la sâmburele geloziei care îi roade sufletul lui Tomas, reuşeşte să destabilizeze piedestalul perfecţiunii căsniciei lor. Aparent o ceartă banală, aceasta zdruncină definitiv liniştea şi fericirea căminului deoarece cei doi nu mai reuşesc să reconstruiască starea de armonie iniţială şi din acest punct totul se îndreaptă inevitabil spre distrugere. „Conştient de cele mai multe ori că duce lucrurile din rău spre mai rău, Tomas H. n-a avut puterea să spună niciodată stop cu adevărat, deşi în felul lui a tot încercat.” Cititorul asistă la o decădere lentă şi dureroasă a familiei ce părea să aibă totul. M-am încruntat, am suferit alături de personaje şi am simţit o milă sfâşietoare pentru fiecare în parte. Printr-un joc murdar şi perfid al destinului, Tomas H. nu pierde numai persoanele dragi, ci şi pe el însuşi. Copleşit de vicii precum alcoolul şi gelozia, dar şi de o teamă inexplicabilă , Tomas îşi distruge la propriu familia, căminul şi viaţa. Succesul colosal pe care îl are în carieră nu îl ajută să depăşească momentul, ci din contră, îl afundă tot mai mult în negura propriilor incertitudini şi temeri. Am observat o soţie care luptă neîncetat să îl tragă afară, oameni care fac totul pentru a-l ajuta şi a-i fi aproape, doi copii care îl adoră şi tânjesc după atenţie şi... un om care nu se poate bucura de nimic din frica de a nu pierde bucuria. „Habar n-avea de unde îi veneau aceste idei întunecate, dar uneori se surprindea gândindu-se la ce-i mai rău.” Abia spre finalul romanului am reuşit să înţeleg pe deplin titlul acestuia pentru că Tomas H. este în cele din urmă distrus, nu de multitudinea de vicii şi îndoieli, ci de o vină gigantică ce îi sfârtecă sufletul din el bucată cu bucată, iar durerea este una insuportabilă. Sfârşitul cărţii mi-a adus în minte noţiunea de "nedrept", dar oare când a fost viaţa dreaptă ca să fie acum? Numai că, în cazul personajului Cameliei, viaţa, aşa injustă cum o ştim, pare încă şi mai monstruoasă anulând speranţa. „Au sperat degeaba şi au greşit sperând.” Înapoi în prezent, d-l H. încearcă să refacă relaţia cu fiul său şi când soarele răsare, o face doar pentru a fi umbrit din nou şi definitiv. „I se strângea sufletul de durere imaginându-şi-l pe Paul aşteptând. Nu mai avea cum să-i spună că de data asta ar fi venit.” Deşi este o carte sfâşietoare, o recomand pentru felul remarcabil în care reuşeşte să genereze emoţii extrem de puternice. Camelia Cavadia a scris o poveste care pare desprinsă din realitate şi, cum realitatea aduce mai degrabă suferinţă decât fericire, viaţa lui Tomas este zugrăvită în tonuri bacoviene. Am rămas cu un nod în gât după lecturarea acestei cărţi care îndeamnă la autoanaliză. Indirect, "Vina" Cameliei Cavadia este o lecţie pe care oricine preferă să o înveţe teoretic şi nicidecum practic. 14

Ce uşor ar fi dacă am putea învăţa din greşelile altora fără să mai fim nevoiţi să ne lovim noi înşine dureros. Ce uşor ar fi dacă nu ar exista regrete şi dacă propria conştiinţă nu ne-ar fi cel mai nemernic şi crud judecător existent. Da, m-a durut povestea asta şi înclin să cred că generarea emoţiei a fost şi scopul cărţii. Felicitările mele autoarei pentru un roman intens, tulburător, dureros şi fascinant de verosimil. „Dacă măcar o clipă i-ar fi trecut prin cap că lucrurile nu sunt definitiv pierdute... dacă ar fi ştiut mai din timp! Cât de bine ar fi fost!”

Sânge şi trandafiri - Corinne Wandenburg

După călătorii de neuitat prin atmosfera medievală a Vienei, printr-o Portugalie desprinsă din alte vremuri sau prin Florenţa plină de grandoare a unor secole apuse, este timpul să poposim şi în Franţa, să inhalăm o doză de istorie pariziană din perioada lui Ludovic al XIVlea, când în spatele aparenţei de strălucire, regalitatea franceză trăia într-un permanent desfrâu, lăsându-şi maniile să triumfe asupra raţiunii. Poposim aşadar în Paris şi ne lăsăm privirea să se desfete prin pagini cu fermecătorul Versailles. Ieşind însă din minunatul palat, ne confruntăm cu realitatea, dăm piept cu persecuţiile dese, cu abuzul de putere şi cu multiplele uneltiri ale unor oameni ce şi-au anulat conştiinţa pentru supravieţuire, dar şi pentru satisfacerea intereselor proprii. Un roman de o amploare remarcabilă şi totodată de o frumuseţe aparte, Sânge şi trandafiri, scris de autoarea de origine română Corinne Wandenburg, aşază cu măiestrie pe un fundal istoric pătat cu sânge, calomnii şi urzeli de neimaginat, o frumoasă poveste de iubire care ne demonstrează încă odată că fiinţa umană este una capabilă să o ia de la capăt, să iubească, dar şi să-şi ducă propria cruce cu o forţă de care nu am fi crezut-o capabilă. Citind cărţile autoarei, senzaţia este aceea de pătrundere în tenebrele istoriei, acolo unde nu am avea dreptul să intrăm, să vedem sau să aflăm. Talentul ei incontestabil o ajută la zugrăvirea prin cuvinte a unor epoci marcate de evenimente puternice, personalităţi a căror voce a avut ecou peste veacuri, dar şi a unor poveşti de iubire memorabile asupra cărora arhivele istorice nu sau pronunţat niciodată suficient. În Sânge şi trandafiri ne regăsim faţă în faţă cu regina Maria Tereza şi parcă îi înţelegem starea de spirit, dezamăgirea, dar şi obligaţiile de care nu va putea scăpa decât prin moarte. O cunoaştem pe Francoise Maintenon şi putem realiza de ce această femeie l-a câştigat pe regele Franţei prin comportamentul ei. Vedem dincolo de perdeaua imaculată şi conştientizăm starea deplorabilă a Franţei în timp ce regele se bucură de o iluzie a măreţiei. „Francoise îl susţinea furibund pe dragul ei amant, în timp ce regina se ofilea îngrozită de ceea ce devenise Parisul. Era puntea ororilor care ducea către infern.” Supranumit şi Regele Soare, Ludovic al XIV-lea nu a adus chiar lumină şi căldură în întreaga Franţă, ci dimpotrivă, în timp ce Versailles-ul strălucea puternic, restul Parisului se îneca în mizerie şi orori. Departe de adevăratele probleme, preocupat cu propriul confort şi cu distracţia zilnică, ferm convins că regalitatea îi aparţine prin drept divin, regele s-a înconjurat de grandoare şi frumuseţe, căpătând totodată obsesia unei religii unice, şi anume cea catolică, pentru întreg teritoriul francez. Înverşunat în acest sens, Ludovic al XIV-lea va aduce asupra protestanţilor hughenoţi adevărate chinuri, ajutat fiind de subalterni îndatoraţi, dar şi de alţi maniaci susţinători ai catolicismului. În numele Domnului vor fi persecutaţi mii de protestanţi… fără ca Domnul să intervină în vreun fel pentru a opri teroarea, iar acest fapt i-a alimentat şi întărit convingerea regelui că este pe drumul cel bun, că face ceva corect, că este de datoria lui să-i aducă pe protestanţi pe calea cea sacră, că divinitatea acţionează prin el. „Această prigoană a transformat o mare de lume nevinovată în martiri.” 16

Ororile se transformă rapid în bătăi de joc la adresa celor ce îmbrăţişau o altă credinţă decât cea catolică şi, în timp ce hughenoţii erau ameninţaţi, loviţi şi obligaţi să accepte umilinţe, aristocraţia franceză petrecea sigură de victorie, organizând baluri fastuoase. Asistăm la groaza oamenilor neputincioşi în faţa unui rege care afirma cu convingere că statul este chiar el, dar şi la nepăsarea din interiorul zidurilor Versailles-ului. Dans şi râsete în palat, coşmar în afara lui. Autoarea redă într-un mod detaliat problemele vremii şi întreg tabloul devine unul terifiant, oamenii pregătindu-se de un Crăciun plin de temeri, dar şi de un 1 ianuarie scăldat în sânge. Unii rămân în Paris pregătindu-se să înfrunte ameninţarea ce se va transforma în crudă realitate, alţii vor părăsi în mare grabă capitala luminii, încercând să îşi salveze familiile şi onoarea. Pe un fundal al spaimei, cunoaştem şi familia medicului Corday, care va scăpa de la măcelul promis de rege, prin relaţiile pe care doctorul şi le formase prin conduita sa şi prin practicarea ireproşabilă a medicinei. Ajutaţi de oameni care vedeau grozăviile regelui, ei vor reuşi să fugă peste graniţă şi să se salveze în siguranţa Postdam-ului. Cu inima strânsă, Amelie, fiica plină de viaţă a doctorului, îşi va strânge visurile şi se va avânta într-un viitor necunoscut - întâi în Nancy, unde lucrurile încă nu degeneraseră, apoi în Germania. „Aveau să plece, trebuiau să lase trecutul în urmă, pentru a privi la viitor. Nu poţi construi nimic pe cadavre, iar Nancy era pustiu pentru ei, descompus.” Odată cu plecarea din Paris, speranţele încep din nou să înflorească în inima tinerei fete. Putea oare fi şi bine? Se va sfârşi persecuţia? Sau avea să nu mai vadă vreodată locurile natale? Primii fiori de dragoste îi cunoaşte prin prisma vărului ei, Marc, cu care va ajunge chiar să îşi facă planuri de căsătorie, dar adevărata iubire o va întâlni abia mai târziu, când nu mai poate da înapoi de la promisiunea făcută. „Era minunat să speri şi să fii încredinţat că va fi bine.” „… oamenii fericiţi adorm fericiţi şi au vise minunate.” Marchizul Von Hesse este cel care printr-o întâmplare a sorţii îi va câştiga inima lui Amelie şi, de parcă soarta ar fi vrut să se îndeplinească presimţirea bărbatului - „Şi totuşi inima îmi spune că vei fi a mea şi nu a logodnicului tău…”- un tragic accident îl va scoate pe Marc de pe scena vieţii. Mai departe, lucrurile încep să se aşeze pentru frumoasa fată, dar să nu uităm că tot ce este prea frumos are şi un sfârşit. Cum va decurge viaţa familiei Corday, cum se vor adapta aceştia unei vieţi total schimbate şi cum va ajunge Amelie din nou pe plaiuri franceze veţi descoperi citind un roman promiţător. Înapoi în Paris, realizăm că promisiunile de horror au fost ţinute de rege cu un sadism inimaginabil. Un adevărat spectacol grotesc al cărui regizor este un rege… soare. Personajele rămase în capitala Franţei îşi vor duce mai departe povara unei religii nerecunoscute şi persecutate. Vom avea însă parte şi de picături de romance pentru că iubirea este cea care, în cele din urmă, reuşeşte să spele păcatele şi să cicatrizeze rănile. „Ce poate face un om când Ludovic este Statul, capul divin al Franţei?”

Arlechinul - Nataşa Alina Culea „Cine eşti tu când nu te vede nimeni?”

Există poveşti care dor, poveşti care parcă îţi pun în faţă o oglindă uriaşă în care te vezi atât de hidos, încât nu-ţi doreşti decât să o spargi cu pumnii fără să-ţi mai pese de eventualele răni sau de sângele amestecat cu sticla. Doar NU! Tu nu ai cum să fii aşa. Ai zâmbet, ai strălucire, ai potenţial, ai o viaţă… ai totul… ai o mască şi eşti şi tu, la fel ca mine… un arlechin în circul vieţii! Arlechinul, cel de-al şaselea roman al Nataşei, unul plin de semnficaţii, simboluri, sugestii, ne serveşte, „în dulcele stil clasic”, dar fără a omite patina modernului, un shot de viaţă unul tare, acid, arzător - iar lichidul fumegând pare să curgă direct în suflet, deschizând cutii cu amintiri, ferecate cu lacăte despre care ai crede că sunt imposibil de spart. Cu o scriere ce are grijă să activeze butonul emoţional, autoarea ne prezintă un spectacol, dar nu cel de pe scenă, ci pe acela din spatele cortinei, unde actorii, cu vopseaua spălată de pe chipuri, sunt oameni şi încă actori în propriile vieţi. Suntem introduşi în fascinanta lume a circului, plină de culoare, mister, strălucire, magie plutitoare şi multe zâmbete. Facem cunoştinţă cu o multitudine de personaje pestriţe, păşim în arenă, intrăm în culise, călătorim şi parcă încântarea creşte gradat, parcă fiecare oraş, ţară, locaţie ne îmbie cu un „Rămâi!”. Unele suflete însă… nu sunt făcute pentru a rămâne, iar libertatea lor, în timp ce le e hrană, le este totodată şi blestem. Aşa că circul pleacă, luându-şi cu el sufletele damnate să fie mereu pe drum şi să nu-şi găsească vreodată un acasă. „Cine ştie vreodată de ce suntem într-un loc când am putea fi în altul? Cine ştie unde este locul nostru sau dacă acesta există?” Maxim este arlechinul special al Circului Galaxy. Şarmant, îndrăzneţ, cu acrobaţii, glume şi poveşti contagioase, băiatul creşte şi trăieşte în ropotul aplauzelor oamenilor fermecaţi de el. Aşa se obişnuieşte… să se iubească, să se pună pe un piedestal unde e imposibil să-l ajungi sau să-l atingi. Îşi construieşte propriul castel de sticlă de unde să poată avea acces la tot şi toate, dar unde ceilalţi să nu poată pătrunde. E forma lui de a ridica un zid între el şi 18

lume - unul invizibil în aparenţă, dar care să poată împiedica orice acces. Iar viaţa îl răsfaţă în acest sens, băiatul obţinând rapid tot ceea ce îşi doreşte, sfărâmând inimi, demontând principii, distorsionând valori. La urma urmei… cine poate stabili o graniţă între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric? Urmărindu-i acţiunile lui Maxim, ne aducem aminte de un citat, celebru deja, din piesa de teatru a lui Camil Petrescu şi anume „…cel mai frumos măr are viermele în el…”. „El era reprezentaţia. El era circul.” Arlechinul te vrăjeşte, te uimeşte, te face să-l aplauzi, deşi îi dezaprobi purtarea… şi totuşi… când uşa se închide, şi-ţi permiţi să fii doar tu cu tine… ce faci? Te minţi sau îţi recunoşti că ai şi tu părţi din el? Pe Maxim pare să nu îl impresioneze nimic. Fuge de responsabilităţi şi îşi transformă propria viaţă într-un spectacol de circ unde zâmbetul este omniprezent, iar el este zeul care îl oferă. Asistăm la pierderea unui suflet… incapabili de a-l trezi la realitate. Călătorim cu arlechinul prin secolul XIX şi, fascinaţi de grandoarea marilor oraşe, de tumultul istoriei din acea perioadă, de locuri noi, lumini, persoane, spectacole şi petreceri, pierdem din vedere fondul sufletesc, care se înnegreşte precum plămânii sufocaţi de prea mult fum de ţigară. Carpe diem să fie! Îşi mai aduce cineva aminte de vreun memento mori rătăcit, pe un asemene background? Ce-l poate face pe acest Don Juan să se trezească din propria adoraţie? Viaţa are grijă să-l scuture bine, într-un mod grotesc şi sfâşietor, dar şi cât se poate de incorect după ce tot ea i-a permis totul. Îi ia din el speranţa, îi anulează capacitatea de a oferi zâmbete şi îl lasă singur într-o lume pe care el nu şi-o mai doreşte. Povestea i se încheie brutal, iar Maxim se stinge precum beţele de artificii - prea repede, prea brusc, prea sângeros. „În fiecare dimineaţă mai moare un vis.” Dar… se spune că poţi omorî visătorul, niciodată visul. Aşa că povestea continuă, în prezentul de azi, într-un mod neaşteptat, iar arlechinul primeşte o nouă şansă în zilele noastre. Îl regăsim, îl recunoaştem, îl invidiem din nou pentru siguranţa de sine, pentru capacitatea de a se eschiva, puterea de a-şi găsi mereu scuze, abilitatea de a-şi aduna în jurul său adepţi şi oameni care să-l iubească necondiţionat şi deseori fără merit. Îl privim din nou cu ochii mari, cum istoria i se repetă, cum oferă iar şi iar răni, trădări, minciuni şi plecări nenumărate, golind oamenii de tot ce au mai frumos în ei. Ce va face acum? Va şti să se oprească, să iubească, să trăiască, să înveţe că viaţa nu e un joc şi, că de fapt, câştigătorul pierde… se pierde pe el? „Durerea inimii îngenunchează şi regi, şi călăi, şi arlechini.” Arlechinul de Nataşa Alina Culea nu e o poveste. Arlechinul e masca fiecăruia şi promisiunea unui nou început pe care-l putem valorifica sau îl putem pierde. Alegerile sunt cele care ne definesc. Şi poate că stă în puterea vreunei divinităţi să decidă multe, dar trenul în care te urci îl alegi tu.

The Path Made Clear - Oprah Winfrey

Pe Oprah Winfrey o cunoaştem cu siguranţă din televiziune, din domeniul cultural şi educaţional, din online sau din presa scrisă. Este aproape omniprezentă, are numeroşi susţinători şi fani, fapt care nu miră pe nimeni deoarece este o femeie de succes care însă nu a uitat vreodată de unde a plecat şi care a încercat tot timpul să le arate oamenilor că totul se poate dacă există voinţă. Propriul exemplu este mai mult decât suficient. Deseori Oprah ne povesteşte despre condiţiile ei precare din copilărie şi despre drumul pe care l-a parcurs până la femeia puternică de azi. Şi în această carte, The Path Made Clear, vom afla informaţii despre cum şi-a recunoscut ea oportunităţile atunci când acestea au apărut în viaţa ei, cum a riscat inteligent atunci când şi-a descoperit chemarea interioară şi cum a răspuns pozitiv vocaţiei sale, ajungând să obţină succesul. Cartea porneşte de la premisa fiecare persoană are un rol esenţial pentru umanitate şi tot ce trebuie să facă pentru a atinge starea de împlinire este să-şi urmeze propriul drum şi să-şi asculte chemarea interioară. Combinând experienţa personală de viaţă cu sfaturi şi mărturii ale personalităţilor pe care le-a intervievat de-a lungul timpului, Oprah Winfrey transformă această carte într-un dialog pe care îl poartă cu cititorul. Senzaţia este aceea că petreci timpul la un ceai cu o cunoştinţă veche care îţi povesteşte, îţi exemplifică, îţi oferă o stare de bine şi încredere în tine. „Speranţa mea este să pot oferi prin intermediul cărţii The Path Made Clear înţelepciunea derivată din experienţele mai multor vizionari, artişti, profesori, care au mers pe acest drum înaintea voastră şi care au împărţit inspiraţia şi lecţiile învăţate cu mine.” Una dintre cele mai frumoase metafore întâlnite pe parcursul lecturii este cea oferită de Wintley Phipps, referitoare la visul divin şi la posibilitatea omului de a-l atinge. „Nu doar oamenii visează, ci şi Dumnezeu, iar atunci când El visează, ne visează pe noi, oamenii. Cel mai uimitor lucru care i se poate întâmpla unui om este să prindă măcar o scânteie din ceea ce a visat Dumnezeu pentru el.” Ce este viaţa? Oprah încearcă să ne arate că viaţa nu este un personaj negativ, că Dumnezeu nu este un păpuşar sadic, iar frumosul se poate manifesta în fiecare zi, cu condiţia ca omul să îl aleagă. Viaţa este un dar divin ce ne-a fost oferit cu iubire şi generozitate, iar autoarea este foarte convingătoare în acest sens, venind cu propria sa poveste de viaţă ca argument major. Oprah Winfrey a avut ocazia de a întâlni mulţi oameni interesanţi, cu experienţe din care ai ce învăţa. Însăşi cartea ei, The Path Made Clear, reprezintă o astfel de experienţă, din care cititorul poate desprinde nişte concluzii utile. La un moment dat, ni se povesteşte că, atunci când nu ştii ce să faci, nu trebuie să faci totuşi ceva anume, ci doar să optezi pentru a nu face nimic, iar răspunsul va veni de la sine, imediat ce lucrurile se vor aşeza. Ceea ce încearcă Oprah să ne arate este că nu suntem guvernaţi de „trebuie”, că deseori intuiţia este deosebit de importantă, că alegerile cu care simţim că rezonăm sunt cele mai bune şi ne oferă viaţa frumoasă pe care o dorim. Există bineînţeles momente în care nu suntem siguri dacă să întreprindem o acţiune sau nu, dacă să

spunem ceva sau nu… şi atunci cel mai bine e să ne oprim, pentru că atunci când acţionăm cu teamă, cu nesiguranţă, fără tragere de inimă, înseamnă că acţiunea respectivă nu e pentru noi. Aşteptarea în stand by poate deschide noi uşi, noi orizonturi, noi viziuni, noi soluţii. Drumul propriu sau calea fiecăruia dintre noi este singurul corect şi singurul care ne poate aduce împlinirea, succesul, armonia, iubirea. Tot Oprah ne spune că ea nu crede în noroc. „Pentru mine norocul pregătirea pentru întâlnirea cu oportunitatea.” Aşadar, acest noroc pe care ni-l dorim cu toţii poate fi privit într-o lumină nouă, drept suma oportunităţilor, a ocaziilor pe care adesea le ratăm din numeroase motive subiective, pentru ca mai apoi să învinuim soarta de alegerile noastre. „Ceea ce ştiu cu siguranţă este că în viaţă devii ceea ce crezi cu adevărat.” Atunci când te cunoşti pe tine însuţi, când îţi descoperi adevărata chemare, nu mai există ceva greşit pentru că deja mergi pe drumul tău. Iar viaţa chiar te îndeamnă să o apuci pe acest drum, îţi şopteşte permanent care e următorul pas spre împlinire, te îndrumă în acest sens şi îţi oferă multiple posibilităţi. Aceste şoapte, semne, indicaţii şi posibilităţi, oferite de viaţă pentru ca fiecare să îşi identifice şi să îşi urmeze calea, sunt explicate, analizate şi exemplificate în The Path Made Clear pe înţelesul tuturor. Cartea, deşi una destul de groasă, se citeşte cu uşurinţă, este presărată cu ilustraţii sugestive pentru fiecare capitol şi abordează mai multe concepte şi idei.

Cărţi de dezvoltare personală care te vor ajuta să îţi îndeplineşti dorinţele

Aceste cărţi de dezvoltare personală au darul de a reda pofta de viaţă şi de a te pune în mişcare pas cu pas pentru a-ţi îndeplini dorinţele. Tu ce îţi doreşti cu adevărat? Mă uit zilnic în jurul meu şi observ oameni care merg mecanic pe străzi, care fac lucrurile ca şi când ar fi programaţi, care îl pun pe „trebuie” mai presus de orice, care acţionează conform unui ideal social prestabilit. Aceşti oameni, care au uitat să zâmbească, să trăiască propriile vieţi, să îşi mai amintească ceea ce vor cu adevărat, care au devenit dependenţi de rutină şi pun fiecare pas după ce în prealabil l-au setat, au nevoie de un impuls, de o motivaţie pentru a deschide ochii, de o strângere de mână care să îi facă să tresară. Cu toţii putem mai mult, iar o stare psihică negativă, un trai zilnic indiferent sau o resemnare neavantajoasă nu ne vor ajuta vreodată să ne depăşim limitele, să spargem tiparele sau să obţinem ceea ce ne dorim. Vorbeam într-un articol anterior despre faptul că obişnuiesc să mă aprovizionez cu cărţi de dezvoltare personală care mă ajută să îmi construiesc o stare pozitivă, să îmi formez obiective măreţe pe care să le şi duc la bun sfârşit. La urma urmei, este vorba despre motivaţie, iar aceste cărţi reuşesc să îţi lumineze orizontul, să te înveţe, să te impulsioneze. Nu te va amăgi nimeni cu luna de pe cer, din contră, totul ţine de tine. Doar că lectura acestor volume te va ajuta să vezi că poţi mai mult, că eşti capabil, că poţi învăţa, că mai există oameni ca tine şi oameni care au ales să zâmbească atunci când viaţa le-a dat lămâi. Iată câteva dintre acele cărţi de dezvoltare personală care mie mi-au dăruit un zâmbet şi o stare de bine în ultimul timp! Loving Yourself - Dani DiPirro Aprecierea de sine, încrederea în forţele proprii, acceptarea propriei persoane sunt lucruri esenţiale pentru o stare pozitivă, pentru obţinerea succesului, pentru atragerea în viaţa ta a 22

acelor persoane şi evenimente care să te ajute să te dezvolţi. Există o singură relaţie pe care o vei avea pentru tot restul vieţii - relaţia cu tine însuţi. Această carte te învaţă cum să prioritizezi experienţele pozitive, cum să gândeşti constructiv, cum să îţi formezi un psihic sănătos şi o stare de bine. Tu cât de mult te apreciezi? Cât de mult crezi în tine? Este vremea să îţi dai un răgaz pentru a analiza ceea ce îţi doreşti. Cum te va ajuta cartea? Ei bine, la finalul lecturii, vei realiza că eşti capabil să construieşti relaţii cu alte persoane, că eşti mai sociabil, mai încrezător, mai optimist, mai pregătit de un nou început. Ai grijă ce-ţi doreşti - Violeta Lepădatu De obicei, cărţile de dezvoltare personală vin cu teorii, cu legi, cu exerciţii, cu tips & tricks, cu poveşti scurte de viaţă care să exemplifice cele scrise etc. Acesta este însă un roman de dragoste, dar care reuşeşte să activeze optimismul şi încrederea. Violeta Lepădatu a conturat o poveste simplă, cu un limbaj lejer, pe care, după ce o vei lectura, îţi vei lua un exemplu din perseverenţa şi tenacitatea protagonistei. Autoarea are grijă să combine realitatea cu ficţiunea pentru a reda într-un mod cât mai verosimil şi uşor de înţeles puterea care zace în fiecare dintre noi. Romanul ne poartă printr-un cadru extrem de real, personajele par desprinse din cotidian, întâmplările la fel. Cu toate acestea, experienţele personajelor îi arată cititorului că dacă îşi doreşte ceva, poate obţine, iar secretul este în interiorul fiecăruia dintre noi. Vă invit să îl descoperiţi şi voi în paginile cărţii. The Gift of Attitude – 10 Ways to Change the Way You Feel - Sam Glenn Aceasta este una dintre acele cărţi de dezvoltare personală care te vor umple de optimism încă din faza de răsfoire a paginilor. Foarte colorată, cu mesaje motivaţionale redactate profesionist, cu multe sfaturi simple, dar care au darul de a provoca schimbări de atitudine. Este compusă din poveşti de viaţă bine scrise care, în mod indirect, vor contribui în luarea următoarelor decizii din viaţa cititorului. Este un cadou ideal totodată pentru prieteni, colegi sau şefi morocănoşi. Mesajul pe care Sam Glenn îl transmite prin intermediul cărţii sale este unul care poate readuce entuziasmul, poate reîncărca bateriile şi poate conduce către un nou nivel de optimism. Dorinţe îndeplinite. Cum să stăpânim arta de a ne manifesta - Wayne Dyer Materializarea dorinţelor a fost întotdeauna o sursă de dezamăgire pentru majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, unii au reuşit, iar alţii au rămas cu decepţia. Dacă ne uităm mai atent şi facem o analiză, vom observa că cei care au reuşit au fost aceia care nu au renunţat, care au parcurs paşi mici, dar cu entuziasm că mai pun chiar şi o mică pietricică la realizarea scopului. Wayne Dyer explică foarte bine cum să nu te dai bătut, cum să ajungi să foloseşti toate resursele pentru a-ţi îndeplini visurile, cum poţi trăi propriul destin, construit de tine, aşa cum îţi doreşti. Sfaturile pe care le veţi găsi în această carte sunt utile în creşterea stimei de sine, în activarea potenţialului propriu, în îndeplinirea obiectivelor. Personal, m-au atras frazele cheie menite să genereze acel call to action şi da, volumul provoacă o mentalitate pozitivă. 23

Până la noi lecturi motivaţionale, vă invit să vă bucuraţi de cărţi de dezvoltare personală care să vă ofere zile frumoase, optimiste, însorite!

5 paşi către o comunicare asertivă

O comunicare asertivă îţi va îmbunătăţi relaţiile interpersonale şi îţi va aduce succes. Partea bună este că un comportament asertiv nu e greu de adoptat. De ce este important să ai o comunicare asertivă? Un studiu publicat în Revista Studia Universitatis ne spune că lipsa asertivităţii creează blocaje în calea comunicării, a exprimării informaţiei, a gândurilor, a sentimentelor şi de asemenea generează neîncredere, nesiguranţă, insucces profesional şi social. Comunicarea asertivă le arată celorlalţi că ai încredere în tine, că oferi şi pretinzi respect, că eşti o persoană empatică şi deschisă. Comunicarea asertivă este cel mai inteligent şi totodată cel mai eficient mod de comunicare - te fereşte de a fi în postura în care trebuie să adopţi un anumit comportament doar pentru a fi pe placul altora, de a-ţi asuma responsabilitatea pentru sarcini pe care nu le doreşti, de a te lăsa intimidată, de a-ţi nega sentimentele. Un comportament asertiv te va ajuta să îţi afirmi şi să îţi susţii drepturile, oferindu-ţi siguranţă. Iar tu chiar ai dreptul să spui „Nu” la ceea ce nu îţi convine, să îţi exprimi punctul de vedere fără anxietate, să nu accepţi compromisuri atunci când nu le doreşti.

Foloseşte prenumele personal „Eu” în exprimare Probabil că acum te gândeşti că făcând referire la propria persoană ar fi o lipsă de politeţe, o dovadă a egoismului, a unei stime de sine deranjante pentru celelalte persoane. Total fals. De fapt, atunci când vorbeşti din punctul tău de vedere, îţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce gândeşti sau simţi şi astfel eşti mult mai convingătoare în ceea ce spui. De exemplu, în loc să spui „Este o carte foarte bună.”, vorbeşte din perspectiva ta şi foloseşte „Eu cred că aceasta este o carte foarte bună.” sau „Mie mi se pare a fi o carte foarte bună.” Foloseşte-ţi propria părere şi asumă-ţi-o. Vei reuşi să fortifici comunicarea şi să creezi credibilitate. Adoptă empatia A empatiza cu cineva nu înseamnă că trebuie să fii de acord cu persoana respectivă, ci că o înţelegi şi îi respecţi punctul de vedere. Fiecare persoană este unică, inclusiv prin modul de a gândi sau de a acţiona. Nu neapărat trebuie să corespundă manierei tale de a gândi. Cu toate acestea, are dreptul să fie ascultată, să îşi exprime opinia, să acţioneze conform ideilor şi sentimentelor proprii. Aşadar, atunci când asculţi pe cineva, fă-o într-un mod activ, cu atenţie, pentru a-i înţelege perspectiva. Fii dispusă să înţelegi motivele şi deciziile celorlalţi. Cum te va ajuta empatia? Fiind o persoană empatică vei reuşi să creezi relaţii valoroase. Susţine-ţi punctul de vedere Uneori nu există loc de compromis şi nu eşti dispusă să renunţi la ideea ta sau la ceva ce ai nevoie. În acest caz, fii consecventă şi fermă. Asta nu înseamnă să te înfurii sau să ridici tonul vocii. Nicidecum. Doar să nu dai înapoi şi să îţi repeţi punctul de vedere pe acelaşi ton calm, de fiecare dată când o altă persoană va încerca să te facă să renunţi. Foloseşte aceleaşi cuvinte, până când persoana cu care comunici se va convinge că nu vei da înapoi. Mare atenţie să îţi păstrezi calmul, iar comunicarea asertivă să nu se transforme într-una agresivă. Anulează situaţiile - problemă De multe ori nu ai chef să te implici într-o dispută sau într-o discuţie care poate dura mult ori degenera într-o controversă. Comunicarea asertivă te va ajuta să dezamorsezi această problemă. De exemplu, dacă vei răspunde politicos cu un: „E posibil să fie ca tine.” sau „Cu siguranţă ai dreptate.” sau „Aşa este. Sunt total de acord cu tine.” sau simplu, poţi răspunde prin replici precum „Bine.”, „În regulă.”, „Am înţeles ideea.”, interlocutorul tău nu va mai simţi nevoia să continue discuţia. Se va crea un blocaj din partea lui, iar acest blocaj te va proteja pe tine de o conversaţie în care nu vrei să te implici. Limbajul nonverbal este foarte important

Nu doar limbajul verbal contează în comunicarea asertivă, ci şi cel nonverbal. Aşadar atenţie la poziţia corpului atunci când vorbeşti (ţine spatele drept, menţine contactul vizual, ridică-te în picioare, dacă şi interlocutorul tău s-a ridicat, menţine o distanţă corespunzătoare faţă de persoana cu care vorbeşti, nu îţi încrucişa braţele sau picioarele), la volumul vocii (păstrează-ţi tonalitatea pe parcursul conversaţiei), la gesturi (acestea nu trebuie să sugereze stres sau nervozitate, ci calm şi siguranţă), la expresiile tale faciale (acestea trebuie să arate interes, atenţie, să sugereze faptul că eşti deschisă comunicării). Având o comunicare asertivă vei avea relaţii mult mai bune, vei comunica autentic, vei avea parte de respect. Totodată vei învăţa să abordezi situaţiile şi provocările zilnice cu încredere şi eficienţă.

Blonda din tren

Călătoriile prea lungi nu m-au atras niciodată. Am detestat dintotdeauna să conduc sute de km care să mă obosească şi să mă plictisească atât de tare, încât sosirea la destinaţie să nu mai reprezinte o bucurie ci doar un „în sfârşit” parţial ironic, parţial nervos. De aceea am ales trenul ca mijloc de transport între Bucureşti şi Sighişoara. Câteva ore bune în care puteam citi, dormi, întocmi acte sau făcând strategii de marketing. Nu, nu mi-am găsit niciodată locul în marea de oameni grăbiţi şi asta a fost şi cauza pentru care am refuzat să socializez gratuit. Mulţumirea mi-a venit mereu din faptul că aveam ore pentru mine – un timp al meu în care să visez atunci când nu mă ocupam de hârtii, clipe în care puteam să privesc pe o fereastră murdară cum aceleaşi şi aceleaşi peisaje se derulează prin faţa mea. Am făcut drumul ăsta tur-retur de atâtea ori, încât am pierdut numărul călătoriilor şi nu, nu m-am oprit să analizez oameni, nu am privit chipuri, nu mi-au atras atenţia conversaţii. Mă mai scotea din sărite uneori urletul vreunui ţânc doritor de nu ştiu ce cu părinţi incapabili să-i oprească decibelii. Nimic ieşit din comun... până în momentul în care viaţa decide să spună STOP. EU AICI MĂ OPRESC. Şi m-am oprit şi eu. O ultimă bătaie de inimă – o ultimă zvâcnire disperată şi eşuată în încercarea de a opri viaţa. Ce am ratat? Probabil şansa de a râde, de a trăi şi altfel decât trecând prin oameni. Probabil ocazia de a cunoaşte oamenii de a vedea şi chipuri în loc de spaţii. Regrete inutile. Azi sunt doar o umbră, doar fum împrăştiat prin vagoane de trenuri uneori nocturne. Am rămas prinsă în călătorii infinite ... 1, 2, 3, 4, 5 RESPIRĂ! Pentru unele lucruri, pentru unele persoane, pentru unele momente e într-adevăr prea târziu. Cifre şi un cuvânt care nu m-au mai trezit la viaţă. Iar cei care poate mai voiau să îmi spună ceva, au rămas doar cu fraze niciodată rostite. Mormintele nu aud nici strigăte nici şoapte. Rămâne doar nimic – acel nimic pe care îl folosim atât de des fără să-i conştientizăm vreodată sensul. ................ 28

Am văzut-o într-o dimineaţă ploioasă de martie şi avea în ochi mai multe lacrimi decât mi-a fost dat să văd. Era primul chip pe care poposeam cu ochii. Şi nu, nu avea nimic special. Genul de blondă obişnuită să îi urle muzica în urechi ca remediu anti-plictiseală – asta la prima vedere. La o analiză mai atentă, fata vorbea la telefon. Deci genul de blondă obişnuită să pălăvrăgească să îi treacă timpul – asta fiind a doua concluzie. Numai că blonda purta în nişte banali ochi căprui lacrimi pe care tot încerca să şi le oprească clipind des. Vocea îi era şoptită. Uneori îşi muşca buza de jos şi a tot repetat mişcarea până ce au ţâşnit picături de sânge şi nici lacrimile nu au mai rămas în priviri. Niciun „au”. Doar tăcere şi un strâns dureros de pleoape. Căştile au fost smulse şi aruncate pe masa din faţa ei. Şi-a îndreptat faţa către fereastră şi aceleaşi peisaje cu care eram atât de familiarizată au început să se oglindească în ochii ei. Părea să nu le cunoască, dar nici să-i pese de ele. Doar o privire în gol şi un fir de sânge prelins pe bărbie pe care nu avea de gând să-l şteargă. M-am apropiat. M-am aşezat pe scaunul din faţa ei. Era pentru prima dată când încercam să îi vorbesc unei persoane într-un tren. „La capătul oricărui drum se află o destinaţie. Odată ajunsă acolo o poţi vedea sau o poţi rata.” Nu funcţiona. Vocea mea nu ajungea până la ea. Continua să privească pe un acelaşi geam pătat de ploi pe care şi eu privisem de nenumărate ori. Dar eu vedeam. Mie îmi plăcea. Ea nu vedea nimic. Era pierdută undeva în subconştient, înotând prin gânduri. Pe masă zăcea un bilet de tren capsat de două ori. Ajungea în Cluj. Pe aceeaşi masă, un portofel întredeschis era dovada unei întregi arhive de călătorii – toate cu aceeaşi destinaţie. Scaunul din dreapta era ocupat cu două cărţi – ambele fantasy – un caiet gros, pixuri şi un ziar cultural de capitală. O geantă era pusă la picioare şi o prăjitură cu mere stătea într-o caserolă pe rucsacul din braţe. Lacrimile i se uscaseră pe obraji lăsând pete la fel ca pe geamurile trenului. Sângele de la gură prinsese o culoare închisă, iar rana avea deja o crustă subţire. Nu-i păsa. Oprirea bruscă a trenului a ridicat-o mecanic în picioare. Era ca un robot ce se îndrepta spre uşile deschise şi pentru moment mi-a trecut prin minte gândul că vrea să îşi oprească singură viaţa. Era un gând sumbru şi nu ştiu de ce nu voiam să o văd pe această necunoscută transformată în umbră. Şi-a aprins o ţigară cu gesturi probabil înregistrate de mult în memorie . Nu am fumat niciodată, dar nici nu mi-a fost dat să văd pe cineva trăgând din ţigară ca şi când otrava i-ar da energie. Fumul toxic părea să îi aducă oarecare sclipiri în ochi, iar aerul rece o trezea la viaţă. Telefonul din buzunarul jeansilor cânta o melodie veselă de vară. L-a scos cu gesturi grăbite. Îi auzeam cuvintele şi nu o puteam crede. Păcat că vocea din telefon nu o putea vedea. N-ar fi crezut-o. N-ar fi putut. „Sunt bine. ... Vin. ... Stai liniştit. Eu sunt bine. ... Încearcă să dormi puţin. Fata vine repede.”

Vorbea cu ochii închişi şi după ce s-a oprit conversaţia i-a deschis din nou plini de lacrimi. Şoptea ca pentru ea o mantră în care nu credea, un „sunt bine” mimat de zeci de ori, amestecat cu lacrimi şi fum de ţigară. „Lacrimile nu spală dureri.” I-am spus, dar din nou nu m-a auzit. Rostea mut acelaşi „sunt bine”, încercând să se autoconvingă de veridicitatea celor două cuvinte. I-au trecut orele cu lecturi rapide, cu conversaţii în care tot liniştea un „el” în timp ce ea se făcea scrum sub ochii mei şi se intoxica la fiecare oprire a trenului dintr-un pachet de Pall Mall ce scădea vertiginos. Prăjitura cu mere încă zăcea în cutie şi o întreagă pungă de mâncare ajunsese la coşul de gunoi deşi spusese cu câteva minute înainte că a mâncat. Nu făcuse însă economie la cafea şi cola. Se autodistrugea lent, iar lacrimile erau prezente mereu. Nu am trecut de Sighişoara cât am fost în viaţă. Acum însă treceam. Vedeam dincolo de destinaţia mea. Voiam să ajung la destinaţia ei. Încă două ore de drum şi blonda scria de zor despre cărţi şi personaje. Caietul gros era plin de titluri şi articole. Totul cu şi despre cărţi. „Am dormit. ... Sunt răcită. D-aia îmi curge nasul. ... Vin cât pot de repede. ... Să vii la gară. ... Nu, nu te culca. Tu nu te trezeşti să vii şi e noapte. ... Vin repede. A avut trenul întârziere. Cred că vreo jumătate de oră. ... Te iubesc, pui!” „Nu poate fi fericit dacă tu nu eşti. E un fel de lege nescrisă. Dacă te iubeşte, atunci te simte şi nu, nu ar avea cum să fie fericit dacă îţi simte durerea.” – rosteam inutil. Ştiam că nu mă aude. Şi totuşi şi-a ridicat privirea spunând din nou un „Te iubesc, pui” şi zâmbind amar. Ce era în neregulă cu fata asta? Ce se întâmpla cu ea? Părea mai pierdută ca mine, iar eu eram moartă. Deja era noapte şi ştiam că era imposibil să mai vadă ceva pe geam şi totuşi sonda întunericul cu privirea. Şi-a şters sângele de pe faţă cu un şerveţel umed abia cu o staţie înainte să coboare. Nu s-a machiat dar a avut grijă să pudreze ochii pentru a nu se observa că a plâns. Arăta doar ca un călător obosit de drum, cu un zâmbet firav ce trebuia să stea pe chip. Şi a stat. Prăjitura cu mere rămăsese abandonată pe scaun – nu există dulce care să poată îndulci lacrimi. Într-o gară aproape goală i-a sărit în braţe unui băiat şi în clipa aceea am văzut-o râzând – din suflet. O îmbrăţişare anulase ore de tortură psihică. Merita? Chiar merita? Privind-o pe ea, se părea că da. Incredibil. Un zâmbet larg, un sărut, un pahar de cafea. O vedeam din uşa trenului care se îndepărta. „Râzi mai mult. Râsul tău ar putea schimba cenuşiul universului.” Şi nu, nu mă auzea, dar cu toate astea a ridicat mâna şi a fluturat din degete ca şi când ar fi spus la revedere. Ce...? ........ 30

Un aprilie mai friguros decât preconizase rubrica Meteo a adus-o în zori în Bucureşti. Aceeaşi blondă, aceiaşi ochi încercănaţi, o aceeaşi geantă umplută până la refuz. Avea căştile în urechi, vorbea repede şi aproape că alerga. Şi-a aruncat ochii pe panoul unde erau afişate trenurile. „Am la şase şi cinşpe. Am timp.” Am auzit-o rostind în treacăt. Un alt bilet la colecţie, miam spus. Şi-a luat repede două reviste şi un pahar de cafea şi s-a postat pe peron aşteptând aproape singură un tren. Mâna îi tremura când şi-a aprins ţigara, iar ironia era că spunea microfonului acelaşi „sunt bine”. S-a urcat în trenul ăla cu o speranţă pe care nu am putut să o văd vreodată la cineva. Nici măcar când vânzările garantau firmei un profit uriaş nu am putut vedea această încredere în ochii niciunuia dintre directori. Erau temeri, erau calcule, erau prognoze care anulau speranţa. Ea o avea acum deşi se minţea pe ea şi se aventura din nou într-o călătorie infernală. Din geanta enormă şi-a scos un vraf de cărţi şi a început să citească fără a opri conversaţia. Cum făcea asta? Uneori se încrunta uşor, alteori îşi nota pe caietul gros de care nu se despărţea din câte se vedea. „Promit.” a spus la un moment dat, iar eu am clătinat din cap. „De ce faci tu promisiuni care te distrug?” – şi-a ridicat ochii din carte şi pentru o secundă am avut impresia că m-a auzit. Nu era însă posibil. Uneori, imposibilul este chiar imposibil şi nicio lege sau magie nu-l poate transforma în posibil. De exemplu, fata asta blondă cu cărţi şi reviste şi un telefon mereu ocupat avea pe ea un afiş cu nefericire. Era aşadar imposibil să fie fericită. Probabil credea că se poate... dar eu vedeam, iar ea nu. ........ Blonda cu cărţi a mai arhivat numeroase călătorii, a ars nenumărate pachete de ţigări, a vărsat lacrimi, a citit, a scris şi a învăţat pe de rost un drum prea lung cu care nimeni nu ar trebui să se înveţe vreodată. Uneori se pierdea pe geamul ăla, alteori uita să se tragă din uşă atunci când trenul pornea. Nu vorbea cu nimeni decât cu băiatul din telefon. Nu se mişca de pe scaun decât să fumeze şi să coboare în Braşov unde trenul staţiona mai mult. A rostit de atâtea ori „sunt bine” dar nu a reuşit să se creadă niciodată. Băiatul însă a crezut-o. Şi cum să nu o crezi când avea cel mai frumos zâmbet din lume atunci când ajungea în braţe? Numai că el nu a văzut-o niciodată în trenul de întoarcere. Eu am avut ocazia să asist şi la un astfel de spectacol care, dacă aveai un suflet, ţi-l putea smulge. Noroc că nu era cazul la mine. Nu am putut să o mângâi vreodată. Eu eram fum. Ea era vie. Ironia era că uneori mi se părea că e invers. Au trecut luni de zile şi i-au trecut anotimpuri prin priviri. Observasem la ea o obsesie pentru roz ca o încercare disperată de a-şi masca cenuşiul prea închis al existenţei. „De ce te chinui singură?” o întrebam deseori. Niciodată nu am primit răspuns, dar inspira mai mult oxigen decât avea nevoie şi ridica din pământ o privire de învingător. De multe ori lacrimile de pe obrajii ei dădeau impresia că e distrusă. Nu a coborât însă niciodată plângând. Mereu a pus piciorul pe treaptă cu o putere venită de undeva din senin. Şi, deşi era făcută praf cu câteva secunde înainte, te uitai la ea cum era capabilă să se transforme în scut uman şi să aibe forţa de a nu fi sfârâmată. 31

Am admirat-o, mi-a fost milă, am simţit invidie pentru emoţiile ei, am însoţit-o mai departe decât am crezut vreodată că voi ajunge – am cunoscut un om aş vrea să spun, dar nu prea cred că un om poate fi ca ea. Sau da? Oamenii sunt fiinţe atât de complexe sau sunt doar unii care se nasc ... altfel? Am vrut să mă pot apropia de oameni şi am crezut cu tărie că, transformată în fum, le pot vedea feţele adevărate şi nu măştile afişate. Nu mi-am dorit să le vorbesc. Cu ea am sfârşit însă încercând să îi spun, să o trezesc, să o îndepărtez de dureri şi surse aducătoare de moarte. M-am înfuriat că nu mă putea auzi, mi-am dorit să fiu umană pentru un minut cât să iau pixul şi să-i scriu pe caietul gros ... ar fi citit, mereu îşi citea şi recitea paginile. M-am oprit învinsă. Am continuat să o privesc şi niciodată să o înţeleg. Am ajuns la concluzia că oamenilor le place să se autodistrugă... sau doar ea făcea asta... ........ Am revăzut-o după un timp... era pe străzile capitalei îmbrăcată în roz, cu o carte în mână şi ochelari la ochi. Îşi trăia viaţa combinând dureri şi bucurii prea mărunte dar care o ţineau pe linia de plutire. Trăgeau de ea înainte. Priveşti oamenii, le iei de bun zâmbetul, rozul pal de pe haine şi energia fără să te gândeşti că ei sunt atât de buni în a-şi ascunde durerile, dezamăgirile şi lacrimile. Nu i-am înţeles niciodată acel „Promit”, nu am putut să pricep de ce se urca mereu într-un tren care o transforma cu fiecare călătorie într-un zombie palid. Cu ea am învăţat că oamenii nu pot fi niciodată înţeleşi pe deplin. O priveam cum sorbea din cafea într-o zi de iunie, cum trăgea otrava în plămâni cu poftă de moarte şi cum îi arunca vieţii un zâmbet triumfător deşi ea era cea învinsă. De fapt, nu a avut niciodată atitudine de învins, mai degrabă de învingător, deşi pierdea meci după meci. Iam gravat fiecare lacrimă şi fiecare râs în memorie. Nu o înţeleg nici azi... Se apucă şi scrie pe o foaie ruptă dintr-un alt caiet – la fel de gros. După mai bine de o jumătate de oră, îşi plăteşte nota şi pleacă. Pe masă lasă doar hârtia scrisă... „Alegerile şi promisiunile pe care le facem, ne aparţin în totalitate. Şi... poate uneori alegem prost, iar alteori facem promisiuni care depăşesc puterile noastre. Oricum ar fi, ne asumăm totul, întotdeauna (fie că vrem, fie că nu) şi mergem înainte (iarăşi, indiferent de vrerea noastră). Nimeni nu alege să se autodistrugă, dar cu toţii alegem fericirea celor pe care îi iubim cu adevărat. Lacrimile şi durerile sunt anulate instant de un zâmbet al persoanei iubite şi niciun infern nu mai pare atât de groaznic dacă răsplata trecerii prin el este fericirea (fie ea şi iluzorie). Atunci când crezi că nu mai poţi e pentru că nu mai poţi pentru tine, dar întotdeauna vei mai putea atât cât e nevoie pentru oameni care sunt parte din tine. Există persoane, amintiri, locuri ce se gravează nu doar în minte ci şi în suflet. Aici nu se includ doar momente frumoase ci şi traume. Fiecare dintre gravurile purtate îţi dau putere şi există oameni care au atâtea cicatrici încât da, îşi pierd strălucirea din privire, dar au suficientă forţă interioară să demoleze munţi. Nu mă poţi înţelege. Ştiu. Dar asta e pentru că tu... ai ales să renunţi... în loc să respiri.” ........ Atunci am aflat că pe mine nu m-a învăţat nimeni să trăiesc şi aşa am putut muri. Mara Mădălina Caloian 32