Page 1


2


REDACŢIA: Editor coordonator: Mara Mădălina Caloian Redactor şef: Mara Mădălina Caloian CONTACT: mail: mustreadmagazine@gmail.com

Revistă cu apariţie trimestrială

Buzău 2019

3


În acest număr

Recenzii literare Un apartament la Paris - Michelle Gable Cum l-am învins pe Dracula - Nicole Duţu Ghici care-i mincinosul - M.J. Arlidge Druidul - Mauro Raccasi Contele de Saint-Germain - Isabel Cooper Oakley

Dezvoltare personală Un zâmbet îţi poate îmbunătăţi stilul de viaţă Slow living în zece paşi

Creative Writing După ce am murit

4


Editorial În apropierea sărbătorilor de iarnă parcă devenim altfel, parcă se accesează într-un mod diferit butonul emoţional şi încercăm, atât cât putem fiecare, să fim mai buni, mai generoşi, mai sociabili. Suntem mult mai dispuşi să împărţim cu cei dragi timp de calitate, petrecem mai multă vreme în confortul unui acasă, oarecum neglijat în restul anului şi, nu în ultimul rând, febra cadourilor, dorinţa de a aduce bucurie ne cuprind într-un mod magic. Ei bine, acesta este Crăciunul, în asta constă magia iernii, despre această stare de spirit este vorba atunci când colindele răsună pe drum şi în case deopotrivă. Nu evenimentul în sine este important, ci mesajul lui, felul în care ne uneşte şi ne schimbă dispoziţia. Da, vine Moş Crăciun, se naşte Hristos, se îmbracă totul în lumini strălucitoare, dar cel mai important este ceea ce se petrece în sufletul omului, iar acesta este cuprins de farmecul sărbătorilor care reuşesc să producă acea stare pe care nicio altă perioadă nu ne-o oferă. În luna decembrie avem ocazia de a ne schimba destinul. Poate că sună cumva de domeniul fantasticului, dar este vorba doar de ceea ce facem noi, pe cont propriu. De fiecare dată, în decembrie o putem lua de la capăt, cu determinare, cu perseverenţă, cu o convingere puternică. Indiferent de starea ta actuală, stabileşte-ţi noi rezoluţii, notează-le într-o nouă agendă, iar noul an se va dovedi unul bun. Aplică generozitatea şi atunci când vine vorba despre propria persoană şi porneşte la un nou drum, de data aceasta exact aşa cum ţi-l doreşti. Zâmbeşte-ţi şi ţie şi umple-ţi sufletul de speranţă pentru atât timp cât ai puterea de a crede în ele, dorinţele se împlinesc! Sărbători fericite! Editor Mara Caloian 5


Un apartament la Paris Michelle Gable Pasiunea pentru scris a lui Michelle Gable s-a manifestat încă din copilărie, iar la primul său roman a muncit o perioadă îndelungată care s-a întins pe mai mulţi ani, autoarea pornind de la un caz real, un apartament situat în Paris care a fost deschis după şapte decenii. Povestea mixează modernul cu trecutul, noul cu vechiul, prezentul cu istoria, redând imagini excepţionale pentru care Gable s-a documentat temeinic. „Un apartament la Paris” reuşeşte să redea într-o manieră de-a dreptul fascinantă un tablou de epocă înfăţişând capitala franceză într-o perioadă strălucitoare. La Belle Epoque reînvie prin intermediul unor jurnale ţinute de o demi-mondenă, o curtezană cu o poveste deopotrivă intrigantă şi plină de savoare. „Era Parisul colorat, Parisul scriitorilor, al artiştilor, al cineaştilor.” Pagini de viaţă care au supravieţuit vremii, o întoarcere în timp care captivează şi seduce, un personaj şarmant şi seducător. Marthe de Florian este orfana care-şi ia inima în dinţi şi fuge de la mănăstirea unde a fost crescută pentru a cuceri Parisul şi a-şi rosti cu voce tare povestea nespusă. De la o viaţă mizerabilă, ea ajunge o perlă a metropolei pariziene, frumuseţea sa ajungând să fascineze oameni de rând, dar şi personalităţi ale timpului. O curtezană celebră a Parisului „catifelat şi aurit” se va învârti în cercuri de oameni selecţi şi astfel, prin ochii acestei femei fermecătoare şi fără inhibiţii, vedem scriitori, pictori şi alţi artişti faimoşi din acea vreme. Întâlnim nume precum Boldini, Montesquieu, Hugo, Picasso, Proust ş.a. Viaţa lui Marthe are o strălucire aparte, iar provenienţa ei, despre care aflăm abia spre final, este una şocantă. Grandoare, lux, burlesc, feminitate, dezinhibare, celebritate - toate o alcătuiesc pe femeia cu un destin asemenea unui carusel. „Cu toţii, până la ultimul om, nu dorim decât să fim iubiţi.” În zilele noastre, April Vogt nu are o stare psihică şi spirituală prea bună, dat fiind faptul că simte cum mariajul ei are zilele numărate. Oportunitatea de a pleca la Paris, pentru a evalua piesele de mobilier dintr-un apartament ce nu s-a mai deschis de aproape un secol, reprezintă pentru ea şi o ocazie de a evada, de a se echilibra, de a-şi pune ordine în gânduri pentru a lua o decizie. Expert evaluator al unei case de licitaţii new-york-eze, April este

6


pasionată de obiectele de artă, de lucrurile impregnate de istorie, iar apartamentul lui Marthe de Florian îi întrece cu mult aşteptările şi imaginaţia. „Apartamentul ăsta nu e doar o simplă locuinţă. E o perioadă istorică.” Pentru April, apartamentul luxos cu şapte camere se transformă într-o sursă de surprize, într-un veritabil muzeu unde celebrităţile secolelor trecute au lăsat câte ceva din operele lor. Investigând locuinţa, femeia dă din întâmplare peste jurnalele curtezanei care îşi povesteşte viaţa într-o manieră inedită, dar în totalitate naturală, iar April se trezeşte călătorind într-un temps perdu şi formând o legătură inexplicabilă cu Marthe. Ea ajunge să privească altfel Parisul, să se identifice parţial cu cea care a reuşit să depăşească numeroase obstacole, să se simtă motivată. Totodată, April luptă pentru a obţine o licitaţie personalizată a obiectelor care i-au aparţinut lui Marthe. Şi, în timp ce viaţa ei personală pare să se destrame, ea se afundă tot mai mult în povestea plină de culoare a unei vieţi pline de evenimente, încercând să-i descopere provenienţa şi misterul lui madame de Florian. „Totuşi, o femeie nu poate să subziste doar pe baza bunelor intenţii. Uneori trebuie să spui o minciună ca să poţi trăi adevărul.” Cu fiecare pagină de jurnal, parcă s-ar activa o maşină a timpului, iar Parisul redevine măreţ cum era odinioară. Michelle Gable are talentul de a reda în scris patina unei epoci ce trezeşte nostalgie. Povestea în sine menţine curiozitatea cititorului pe ambele planuri: pe de-o parte, alături de April, parcă nu te poţi desprinde din filele de jurnal, vrând să descoperi alte taine, să mai stai încă puţin într-un atunci; pe de altă parte, abia aştepţi să-i afli temerile, deciziile şi acţiunile lui April Vogt. Ceea ce trebuie să precizez este că finalul răspunde tuturor întrebărilor, fără a mai rămâne ceva neclarificat. Cu o construcţie remarcabilă, fără a face economie la detalii şi cu personaje conturate clar, romanul „Un apartament la Paris” este una dintre cărţile care îţi vor rămâne în memorie vii, încă mult timp după ce le-ai citit. De apreciat este şi faptul că deşi ni se înfăţişează o altă epocă, limbajul nu este unul greoi, abundent în arhaisme. Din contră, vocabularul este unul ce se remarcă prin simplitate, dar având o eleganţă aparte. Recomand cartea celor care vor un shot de romantism parizian, celor care doresc o lectură cu toate ingredientele necesare pentru a menţine interesul captat, celor care sunt atraşi de artă, de literatură, de istorie, de atmosfera pariziană absolut încântătoare ale unor vremuri trecute.

7


CUM L-AM ÎNVINS PE DRACULA - NICOLE DUŢU Eternitatea îi devine blestem. Reîncarnările îi sunt o cruce prea grea. Neîmplinirea pare să fie predestinată. Viaţă sau moarte? Succes sau eşec? Să fie fuga o soluţie? Să fie tenebrele cele care înving? Înainte de a vă gândi că acesta este încă un roman despre Dracula, trebuie să precizez că povestea este departe de orice v-aţi imagina. Romanul este structurat pe trei părţi - Sărutul din Biserica Neagră, Cele cinci vieţi ale Lenei, Cum l-am învins pe Dracula şi fiecare parte parcă stârneşte şi mai mult curiozitatea, finalul reuşind să aducă şi elementul neaşteptat, surpriza, uimirea care smulge un zâmbet. Prima parte se axează pe moartea Magdalenei Boicescu, o tânără absolut superbă, de doar 18 ani, care s-a căsătorit mult prea repede şi subit cu profesorul ei de matematică şi care a murit prematur în urma unui infarct dubios, lăsând în urmă doi părinţi devastaţi. Tatăl fetei nu-i acceptă diagnosticul şi îl suspectează pe soţul acesteia că ar fi ucis-o cu brutalitate, iar înmormântarea ar fi fost una prea grăbită. Folosindu-se de propria disperare, dar şi de o frază din jurnalul fiicei sale decedate, tatăl obţine un acord de deshumare a acesteia. Numai că… în urma deshumării… cadavrul nu mai există, a dispărut cu totul. „Cearceaful din sicriu era curat ca lacrima, nici urmă de fată, nu i s-a găsit în sicriu niciun fir de păr.” „Dar de ce mama dracului să furi un cadavru? Ce să faci cu un cadavru?” Prima ipoteză este aceea că a fost furat şi aşa ajunge cazul pe mâna ofiţerului de poliţie Mihail Verbiţchi, care se deplasează din Bucureşti în Sinaia pentru a-i da de capăt. Investigând dispariţia cadavrului Lenei Boicescu, poliţistul se simte atras inexplicabil de tânăra căreia îi vede fotografia pentru prima dată. Căpitanul este plin de zel şi nu îi lipseşte responsabilitatea, aşa că nu ne mirăm când acesta începe să sape tot mai adânc în viaţa fetei, să discute cu toţi aceia care i-au fost mai mult sau mai puţin apropiaţi, să pună întrebări, să facă drumuri peste drumuri între Sinaia şi Braşov. Concluzia? Lena Boicescu avea ceva

8


ciudat, ascundea ceva. Viaţa ei nu era una roz şi nici ea nu era îngerul perceput de ceilalţi. Şi totuşi… cadavrul nicăieri. „Îmi veni brusc ciudata presimţire că nu aşa a vrut Dumnezeu, ci cineva, care s-a crezut Dumnezeu.” Prima impresie pe care acest roman ţi-o oferă este aceea a unui thriller. Este un caz bizar, fără îndoială de competenţa poliţiei şi, chiar dacă titlul sugerează un fantasy, parcă te aştepţi ca în spatele dispariţiei unui cadavru să se afle un hoţ… cât se poate de uman. Ei bine, construcţia poveştii este una mult mai amplă, realul se întrepătrunde cu fantasticul şi nu lipseşte nici doza de istorie care să creeze un aspect verosimil al întâmplărilor. Cine era Lena? Care îi era destinul? Ce s-a întâmplat de fapt cu ea? Care e secretul dispariţiei cadavrului şi al morţii premature? Toate aceste întrebări îşi primesc răspunsul şocant în partea a doua a cărţii, iar Verbiţchi asistă uluit la o destăinuire care se întinde pe mai multe zile, timp în care este plimbat prin istorie, întuneric, superstiţii, inexplicabil, groază, iar la final se vede pus în faţa unei alegeri cruciale pe care simte că nu o poate face. Dacă în prima parte a romanului se simte o ancorare mai puternică în planul real şi percepem povestea drept o intrigă poliţistă plină de mister, începând cu partea a doua, fantasticul lasă cortina să se ridice şi vedem totul într-o lumină nouă. „Ce sunt? Nu ştiu. Ceea ce ştiu, contrar a ceea ce spun legendele, e că nu am făcut niciun pact cu nimeni, nu mi-am vândut sufletul cu bună ştiinţă nimănui, în rugăciunile mele nu am cerut nimănui nimic, în afară de sănătate şi pace. Pur şi simplu m-am trezit aşa. În pielea acestui monstru. Fără nicio avertizare. Ştiţi blestemul popular. Să te duci dracului 99 de ani! Ei, asta s-a întâmplat cu mine.” Partea a treia măreşte şi mai mult suspansul, iar epilogul cade ca o lovitură de graţie dată de dincolo de moarte, ceva neaşteptat, uimitor, şocant. Romanul este construit cu minuţiozitate, autoarea conturând cu răbdare atât acţiunea, cât şi personajele şi back-ground-ul rural-gotic, iar iarna pare că încearcă într-un efort disperat să acopere cu zăpadă imaculată păcate, sânge şi secrete. „Cum l-am învins pe Dracula” este un thriller care te ţine în suspans până la final, care nu îşi diminuează misterul până la ultima pagină. Este totodată un fantasy creionat diferit, care te face să accepţi supranaturalul ca pe ceva normal, să realizezi că dacă tu nu vezi ceva, asta nu înseamnă ca acel ceva este inexistent. Mai mult, intruziunile istorice îl fac încă şi mai interesant şi acaparant. Nicole Duţu a scris o carte memorabilă care te îndeamnă să priveşti altfel locurile prin care treci şi oamenii pe care-i întâlneşti. Nu ai de unde să ştii ce poveşti ascunde fiecare. „Ochii lui frumoşi, de culoarea jadului, cu gene lungi, întoarse, se uitau într-un punct fix, pe care nu-l puteam vedea pentru că nu aparţinea acestei lumi.” Acolo unde legendele sunt vii, supranaturalul se inserează în real într-un mod cât se poate de firesc. Acolo unde legendele nu au încetat din a fi rostite, iar datina încă dictează temeri şi orânduieli străvechi, poveştile parcă prind viaţă şi nu e nimic anormal ca miturile să trezească acele creaturi şi fantasme rămase captive în cărţi, superstiţii şi amintirile bătrânilor. Nu, nu este vorba despre un Dracula clasic, ci despre un Dracula în zilele noastre, o creatură deopotrivă angelică şi monstruoasă, plasat într-un decor românesc care i se potriveşte ca o mănuşă. 9


Ghici care-i mincinosul - M.J. Arlidge Nu este de mirare că, după ce a produs mai multe seriale poliţiste şi după o carieră în televiziune, M.J. Arlidge a început să scrie thriller-uri care au devenit rapid bestselleruri, fiind traduse în zeci de ţări şi adorate de cititori. Ce au atât de special cărţile acestui autor? Pentru a deveni dependenţi de poveştile construite de M.J. Arlidge, trebuie doar să începeţi să citiţi una dintre cărţile lui. „Când lumea nu îţi oferă nimic, să nu se mire când te întorci împotriva ei.” Un thriller construit cu măiestrie, „Ghici care-i mincinosul” reuşeşte să îi ofere cititorului o doză de suspans care anulează orice banalitate, îl prinde în mrejele unei acţiuni alerte şi îl provoacă la descifrarea unui mister în timp ce generează fiori reci şi senzaţia unui cronometru pornit, care obligă la găsirea unei soluţii. Oraşul Southampton se transformă într-un peisaj grotesc când incendiile încep să-şi facă de cap fără a fi vorba de o întâmplare nefericită. Focul dansează repetat nopţi la rând, transformând clădiri şi vieţi în ruină, sădind panică, curmând destine într-o manieră odioasă. Inspectoarea Helen Grace şi echipa sa de poliţie se luptă să oprească haosul şi să îl captureze pe cel care provoacă seria de crime, dar se loveşte de un mister aproape indescifrabil. „Trei incendii uriaşe în aceeaşi noapte. La o oră, unul după altul, în cascadă. Ăsta nu e accident.” Aparent nu există nicio legătură între asasinate, modul de operare este unul planificat minuţios, iar cercetările par să se învârtă în acelaşi cerc, fără niciun rezultat. Posibilii suspecţi sunt eliminaţi unul după altul, iar căutarea frenetică a criminalului se împleteşte cu vieţile particulare ale personajelor. Marcată de propriile dileme, apăsări sufleteşti şi dependenţe fizice, Helen Grace îmbină personalul cu profesionalul într-un mod strălucit, făcând faţă misiunilor complicate care îi cer concentrare şi abilitatea de a lua decizii radicale. Fiecare membru al echipei de poliţie are propria viaţă, în afara carierei alese, iar sacrificiile, făcute adesea în favoarea cazurilor primite, le afectează de fiecare dată viaţa personală într-o măsură mai mare sau mai mică. Este interesant să le ştii gândurile şi să-i vezi în diverse situaţii, când meseria le cere o oarecare dezumanizare pentru a putea obţine un rezultat. 10


Cel care mi s-a părut cu adevărat remarcabil construit a fost… criminalul. O inteligenţă fascinantă pe care îţi este imposibil să nu o admiri şi, deşi nu ai cum să fii de acord cu acţiunile sale, îi înţelegi motivele, îi simţi ura depozitată ani de-a rândul în suflet şi îl acuzi totuşi, dar nu fără a te întreba cum ai fi procedat la rândul tău, dacă i-ai fi îndurat traumele. Acesta este incendiatorul Southampton-ului, personajul malefic din umbră, a cărui identitate cade ca o lovitură de teatru în finalul romanului, după ce, alături de poliţie, ai epuizat toţi posibilii suspecţi. „Diavolul se ascunde în detalii la locul incendiilor.” - este şi cazul multiplelor focuri pe care poliţia nu le poate anticipa şi nici nu le poate descifra, făcând în acest sens paşi prea mărunţi. Oamenii legii trec pe lângă micile detalii, iar implicările emoţionale nu mai pot fi controlate. Cine este cel care se joacă într-un mod macabru cu vieţile oamenilor? Care îi sunt motivele? În ce constă lovitura finală? Un plan pus la punct până la ultima mişcare ce produce uluire - cu un pas mereu în spate, inspectorul Helen Grace trebuie să admită atunci când pierde jocul, iar celălalt câştigă într-o manieră care o depăşeşte. Cine minte şi cine spune adevărul? Pericolul devine iminent cu fiecare oră care trece… Pe parcursul lecturii cititorul are parte de multe surprize, de răsturnări de situaţie, de neprevăzut, de un ritm ameţitor şi de un mister care se dezvăluie într-un mod neaşteptat. Deşi reuşeşte să identifice făptaşul, meritele descoperirii nu revin totuşi poliţiei, criminalul alegând să ofere gratuit informaţia asupra identităţii sale. Ce urmează? O adevărată vânătoare pe străzile din Southampton care se va sfârşi neaşteptat. Romanul este scris la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind aceea a unui autor omniprezent şi omniscient care… ştie cine e criminalul, dar pare să nu se grăbească în a-l dezvălui. El lasă cititorul să gândească, să îşi formeze propriile suspiciuni, păreri, deducţii, pentru a-l surprinde la sfârşit. „Ghici care-i mincinosul” este cartea ideală atunci când doreşti o poveste deconectantă, antrenantă, alertă, care să îţi stimuleze curiozitatea şi să îţi menţină atenţia captată până la final.

11


Druidul - Mauro Raccasi Tetralogia istorică din care face parte şi romanul „Druidul” i-a adus autorului faimă literară bucurându-se de un real succes în rândul cititorilor. Aflate sub semnul celor trei „a” definitorii ai operei sale (acţiune, aventură şi amor), cărţile lui Raccasi sunt deopotrivă savuroase şi captivante. „Druidul” nu este o altă poveste despre Conan ci o adevărată legendă inedită care fascinează atât prin aventurile şi călătoria iniţiatică a eroului principal, cât şi prin mitologia celtică pe care, din câte se pare, autorul a studiat-o amănunţit. Tărâmuri magice pierdute în negura timpului, culturi străvechi, misticism, senzaţia de atemporalitate şi un personaj principal care taie răsuflarea fac din romanul lui Raccasi un must read savuros, o poartă către o lume magică în care intri odată cu deschiderea cărţii. Total diferit de Conan al lui Robert Howard, protagonistul acestei saga vă va purta într-o aventură de neuitat în ţinuturi ce par apuse dar care prind viaţă prin cuvintele alese cu măiestrie. O profeţie milenară spune că se va naşte un conducător cu ochi violeţi purtând un stigmat aparte imprimat pe trup. Acest conducător învăluit în mister este nimeni altul decât Conan, fiul druidului Demne Ban. „Trucurile şi iluziile sunt pentru netoţi. Magia e la fel de reală ca şi cel care o provoacă.” Răpit la naştere de către Erin cea Frumoasă, copilăria lui Conan devine un coşmar. Tratat ca un sclav, umilit şi având limitele testate în permanenţă, băiatul se întăreşte, creşte în grabă, se maturizează rapid. Curajul lui este evident, la fel şi aptitudinile sale de luptător. Pare să păcălească moartea de nenumărate ori, ba chiar să o sfideze cu aroganţa celui care ştie că destinul lui e altul. Numai că, bravul Conan nu are nici cea mai vagă idee despre menirea sa. El se chinuie să supravieţuiască şi să îşi dovedească tăria şi curajul trecând probele tot mai crunte la care este supus. „Conan era altfel decât cei de-o vârstă cu el. Şi altfel decât ei, fomorienii. Mai înalt, mai inteligent şi, în special, părea să intuiască tot ce era închis în ungherele cele mai ascunse ale gândurilor celorlalţi.” Viaţa i se schimbă atunci când o salvează pe prietena sa, Maev, riscând să treacă dincolo de Al Nouălea Val, pe tărâmul uitării. Curajul său atrage atenţia arhidruidului aflat în vizită, iar decizia acestuia este de a-l lua pe Conan la şcoala Mur Ollamhan pentru iniţiere. „Destinul lui Conan se schimbase dintr-o dată, devenise un erou, fiindcă trezise interesul unui oaspete important, cum era arhidruidul.” 12


Şcoala şi învăţăturile druidului îl schimbă pe Conan. Întors în Toraigh abia la vârsta majoratului, acesta pare mult mai sigur pe el, pe forţa lui. Reuşeşte să-l umilească pe fratele vitreg şi să îşi câştige libertatea, pe care Erin i-o promisese într-un moment de neatenţie. „Inspiră adânc parfumul fără niciun miros pe care îl avea aerul de om în sfârşit liber.” „Cineva zicea că valoarea unei persoane se vede după suferinţa pe care a adus-o altora.” Ca om liber, Conan decide să se întoarcă la Mur Ollamhan, în satul druizilor, unde simţea că poate învăţa şi unde era acceptat. Alături de bătrânul druid, Conan îşi va îmbogăţi cunoştinţele şi va lua parte şi la o altfel de şcoală: cea a vieţii. Urmând drumul care i-a fost scris în stele, protagonistul va cunoaşte duritatea realităţii, va trebui să îşi demonstreze abilităţile dobândite, va pune în practică aptitudinile de luptător şi va simţi dragostea. Toate acestea într-o aventură care parcă nu îţi dă drumul, nu te lasă să te desprinzi. „Un secret e o armă şi un prieten. Omul e secretul zeilor, puterea e secretul omului, sexul e secretul femeii.” „Ce ce crezi că te ţine Cathbad atât de aproape? Tu o să fii rege.” Romanul poartă o aură mistică, legendară.Te simţi teleportat într-o lume deopotrivă cuceritoare, misterioasă, magică. Celţii au atras dintotdeauna prin vitejie, cultură, legende şi o cunoaştere secretă transmisă pe cale orală pentru a nu facilita nicidecum accesul neiniţiaţilor. Documentându-se temeinic, Raccasi creează o poveste seducătoare, un thriller istoric cu un personaj creionat în detaliu care nu doar îţi captează atenţia ci te acaparează cu totul, purtând parcă o vrajă în privirea violet. Descrierile amănunţite redau imagini vii şi sunt multe momentele în care priveşti imaginile prinzând contur în faţa ochilor. La un moment dat simţi că inspiri aerul proaspăt din Inis Fail şi laşi oxigenul magic să îţi inunde simţurile. O călătorie plină de imprevizibil, o aventură cu ritm ameţitor şi suspans, „Druidul” condensează într-o manieră captivantă în paginile sale istorie, mitologie şi poveşti fascinante.

13


Contele de Saint-Germain - Isabel Cooper Oakley - omul care sfidează timpul -

Cercetând prin arhive, adunând informaţii preţioase şi scotocind prin trecut, autoarea reuşeşte să recreeze portretul enigmaticului Conte Saint-Germain, considerat de către cei care îl cunoşteau bine, mai deloc un „şarlatan” şi un „aventurier”, aşa cum era numit de către cei care vorbeau din auzite. Multiple călătorii, o inteligenţă ieşită din comun, un şarm incontestabil şi abilităţi la graniţa supranaturalului îl caracterizează pe celebrul conte despre care s-au scris de-a lungul timpului vrute şi nevrute, adevărul însă rămânând acoperit de o ceaţă ce pare a fi imposibil de spulberat. Pe lângă faptul că reuşea să farmece oamenii cu care intra în contact, Saint-Germain vorbea la perfecţie numeroase limbi străine, le era apropiat capetelor încoronate, se implica în chestiuni politice, picta şi cânta uimitor la instrumente muzicale diverse, scria, avea abilităţi de oracol şi se spune că studiile sale de alchimie l-au dus la descoperirea pietrei filozofale care nu doar îi permitea transmutarea metalelor în aur sau repararea pietrelor preţioase, ci chiar la obţinerea tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Un extras din jurnalul doamnei d’Adhemar, redat cu acurateţe în carte, ne arată impresia puternică pe care tinereţea neştearsă a contelui o făcea asupra oamenilor peste care timpul trecea inevitabil. „- Iată-vă! am zis eu. De unde aţi venit? - Vin din China şi din Japonia. - Sau mai degrabă din lumea cealaltă.” Contesa Georgy rămâne stupefiată când după cincizeci de ani îl întâlneşte pe conte, acesta arătând la fel ca în urmă cu cinci decenii. 14


„- Iertaţi-mă, dar este cu neputinţă. Contele de Saint- Germain pe care l-am cunoscut eu în zilele acelea avea cel puţin 45 de ani, iar dvs aveţi această vârstă în prezent.” Voltaire însuşi scria despre acest personaj că „este un om care nu moare niciodată şi care cunoaşte totul”, iar după prezicerile sale exacte în ceea ce priveşte soarta Franţei şi a monarhilor săi, după ce a fost declarat mort ca mai apoi să se găsească documente şi scrisori care atestă că era cât se poate de în viaţă la ani de zile distanţă, după ce capacităţile sale uimitoare au fost văzute de mai mulţi oameni, tindem să-i dăm dreptate marelui scriitor. Deşi Isabel Cooper Oakley face tot posibilul pentru a pune cap la cap informaţiile obţinute, infirmând sau confirmând unele ipoteze, Saint-Germain reuşeşte să se sustragă şi de data aceasta, păstrându-şi tainele şi zâmbind parcă superior de undeva de deasupra tuturor. Mistic, mason, alchimist, om politic, persoană cu titlu nobiliar, deţinând numeroase înzestrări artistice, oracol - Saint-Germain spune totul despre el, dar niciodată ceva consistent care să te ajute să te apropii măcar un pas. Tabieturile sale ciudate (mânca întotdeauna singur, nu-şi dezvăluia vârsta, îşi păstra originile incerte, călătorea sub o mulţime de nume false, apărea şi dispărea subit etc.) te duc inevitabil cu gândul la creaturi supranaturale sau la vrăjitorie. Cu toate acestea, contele excela în generozitate, se declara catolic şi era apropiat de oameni ai bisericii şi implicit de biserică. În mod cert, Contele de Saint-Germain este un personaj pe care, odată ce-l afli, te intrigă şi încerci să obţii mai multe date. Autoarea, Isabel Cooper Oakley, a reuşit în acest sens să se apropie mai mult de acest om controversat decât a reuşit însăşi istoria să consemneze.

15


Un zâmbet îţi poate îmbunătăţi stilul de viaţă

Ne înconjurăm de oameni şi le zâmbim zilnic, dar oare câte din zâmbetele pe care le oferim sunt sincere? Se spune că zâmbetul are puterea de a vindeca sufletele rănite, de a face ziua mai frumoasă, de a oferi nu doar bună dispoziţie, ci şi energie. Avantajul? E gratis. Cu toate acestea, parcă devenim avari atunci când e vorba să oferim un zâmbet. Parcă l-am rupe din noi şi ne-am automutila dacă îl oferim celor din jur. Adoptăm în schimb o mină serioasă, obişnuim să ne lamentăm cu cantitatea sarcinilor pe care le avem de îndeplinit şi ne ies pe gură, nu cuvinte generatoare de zâmbete, ci din contră, fraze care creează senzaţia de o nouă zi - o altă corvoadă. Şi nu, nu doar la locul de muncă se întâmplă acest lucru, ci şi în viaţa de zi cu zi. Fără să ne dăm seama, devenim toxici pentru persoanele din jur, aşa cum alţii, la rândul lor, devin toxici pentru noi. Ce nu ştiu multe persoane este că permanenta „plângere”, permanenta seriozitate excesivă, problemele dezbătute mai mereu, activităţile guvernate de „trebuie” atrag după ele o stare generală proastă care favorizează oboseala şi înlătură orice plăcere a vieţii. Persoanele care nu zâmbesc devin, cu timpul, incapabile de a se bucura, iar lipsa bucuriei scade calitatea stilului de viaţă. 16


S-a demonstrat ştiinţific că zâmbetul are o mulţime de avantaje. Psihologul Lenke Iuhos ne spune că un simplu zâmbet… Ne face mai toleranţi (atât acasă, cât şi la job); Ne îmbunătăţeşte încrederea în forţele proprii; Ne ajută să vedem lucrurile într-o lumină pozitivă; Ne îmbunătăţeşte considerabil relaţiile interpersonale; Ne creşte randamentul şi productivitatea în activităţile pe care le întreprindem; Stabileşte un nivel de comunicare asertiv; Un zâmbet pe care îl oferim într-un moment oportun poate schimba o viaţă, poate deschide o uşă şi poate fi o adevărată terapie pentru minte şi suflet. Un studiu desfăşurat la Universitatea din Kansas ne dezvăluie că zâmbetul este şi un pansament pentru inimă, scăzând drastic riscul bolilor cardiace. Tot zâmbetul este cel care ne reduce stresul, ne creşte imunitatea şi concentrarea, ne ajută să trăim cu satisfacţie. Să ne începem, aşadar, fiecare zi, cu un zâmbet pentru noi înşine şi să nu uităm să oferim zâmbete şi celor din jur pentru că acestea pot produce minuni chiar şi în zilele cele mai banale.

17


Slow Living în 10 paşi Conceptul de slow living este unul tot mai des întâlnit în condiţiile în care omul modern a început să obosească din cauza ritmului ameţitor de viaţă. Şi adevărul este că într-adevăr facem totul pe fugă, de parcă cineva ar fi pornit un cronometru încă de la naşterea fiecăruia dintre noi. În acest context ne putem aminti inclusiv de cuvintele lui Octavian Paler: „Avem timp pentru toate. / Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. / Când să facem şi asta - murim.” Ei bine, conceptul de slow living cam la aceasta se referă. La a ne focusa mai mult pe ceea ce contează cu adevărat, la a încetini ritmul pentru a putea simţi viaţa. Iniţial a pornit ca o mişcare împotriva fast-food-urilor, iar slow food movement încurajează din 1980 mâncarea tradiţională, gătită acasă, de preferat cu ingrediente organice în mare parte. Nu a durat mult până s-a transformat în slow living şi a vizat toate aspectele traiului zilnic. Trebuie precizat că slow living este în primul rând o alegere, apoi o filozofie de viaţă, o stare de spirit adoptată de bunăvoie. Şi, cum este vorba despre o alegere personală, fiecare îşi stabileşte modul în care încetineşte ritmul şi felurile în care produce această „reducere a vitezei”. Slow living este despre a opta să faci lucrurile cât mai bine şi nu cât mai repede. Calitatea vieţii şi a fiecărei experienţe/ activităţi este cea care primează. Suntem atât de obişnuiţi cu cantitatea, cu target-urile, cu lipsa timpului, cu cât mai puţine ore de somn, încât ne dăm singuri pe repede înainte fără a mai beneficia de vreo stare de bine. Conceptul slow living este cel care ne poate arăta că avem timp suficient pentru toate, dacă alegem să ne oferim nouă înşine un trai echilibrat. Iar echilibru nu înseamnă, bineînţeles, doar hrană sănătoasă. Iată şi câţiva paşi simpli pentru a începe uşor un mod de viaţă slow living. 1. Stabileşte câteva obiective personale şi alocă-le timp. Vrei să participi la un curs, să te apuci de un sport, să pleci într-o excursie sau să te duci în vizită la ai tăi? Oferă-ţi timp. E aproape imposibil să nu reuşeşti să stabileşti un program. 2. Pune-te pe primul loc. Cariera, oricât ar fi de importantă, nu va fi vreodată mai presus decât tine. Nici activităţile zilnice pe care „trebuie” să le faci, dar care, cu o bună organizare îţi pot lăsa suficient timp pentru tine. Care îţi sunt nevoile reale? Ce te face să zâmbeşti, să simţi împlinire? Ce ţi-ai dori? Canalizează o parte din timp pentru tine, priveşte-te şi aminteşte-ţi că nu eşti un robot. 3. Creează-ţi spaţiu pentru tine în programul zilnic. Poţi începe cu a-ţi aloca o jumătate de oră în fiecare zi, timp în care să faci ceva doar pentru tine, ceva care să îţi ofere satisfacţie sufletească, să te relaxeze, să te energizeze. Fie că este vorba despre o plimbare, despre lectura unei cărţi, despre vizionarea unui film, despre o pauză de cafea sau despre admirarea unui apus de soare, alege ceva care să îţi facă plăcere. 4. Ordonează-ţi gândurile în aşa fel încât să te focusezi pe azi, fără să te stresezi inutil de mult pentru mâine. Obişnuim deseori să ne gândim la facturile de săptămâna viitoare, la proiectele care se for finaliza peste două luni, la programul de mâine şi lista poate continua. Azi rămâne cumva în stand by, totul este mecanic şi aşa va fi şi mâine. Slow living înseamnă să te gândeşti cum eşti în acest moment, să dai curs impulsului de a lua o pauză şi de a savura un ceai aromat. 18


5. Încetineşte totul. Obişnuieşti să fii mereu pe fugă? Să alergi în staţia de metrou, să faci cumpărăturile uitându-te la ceas? Să bei cafeaua de dimineaţă cu gândul că ai doar 10 minute la dispoziţie? Las-o mai încet. Trezeşte-te cu 15 minute mai devreme şi adoptă un stil relaxat, mergi normal şi fă lucrurile ca şi cum timpul nu ţi-ar fi inamicul numărul unu. 6. Odihneşte-te suficient pentru că cele opt ore de somn îţi asigură nu doar o mai mare productivitate, ci şi o mai bună capacitate de gândire şi de interacţiune cu ceilalţi. 7. Respiră. Exerciţiile de respiraţie îţi asigură o mai bună funcţionare a organismului, anihilează stresul şi sunt o adevărată terapie pentru minte şi corp, în orice moment, când simţi că accelerezi totul voluntar sau involuntar. Respiraţia profundă te ajută să încetineşti acel ritm ameţitor şi te aduce pe frecvenţa slow living în care poţi funcţiona mult mai bine în condiţii de relaxare. Inspiră pe nas numărând până la cinci şi expiră pe gură, la fel, numărând mental, până la cinci. După 2-3 minute vei simţi cum tot caruselul de activităţi începe să îşi reducă viteza. 8. Începe fiecare zi cu o activitate relaxantă, plăcută. Pare dificil când ştii că trebuie să faci o mulţime de lucruri, că trebuie să ajungi la un job la o anumită oră, că trebuie să te grăbeşti să prinzi un mijloc de transport în comun etc. Cu toate acestea, nu a spus nimeni să începi cu o activitate relaxantă care să dureze ore întregi. Poţi alege să îţi prepari un mic dejun homemade, să citeşti câteva pagini dintr-o carte în timp ce bei cafeaua, să scrii câteva gânduri pozitive într-un jurnal sau pur şi simplu să asculţi o muzică plăcută în timp ce te pregăteşti pentru serviciu. Mie îmi place să îmi încep ziua cu o cafea servită pe balcon, la aer curat, să îmi aloc câteva minute să privesc oraşul şi forfota care începe în zorii zilei. 9. Conectează-te cu natura. Acest lucru presupun că l-ai auzit destul de des, dar este şi important. Natura nu doar că te decuplează de la ritmul alert al vieţii de zi cu zi, dar îţi oferă şi o stare de împăcare cu tine însuţi. Cum te conectezi cu natura? Plimbările lungi în parc în care te poţi bucura de aer proaspăt şi poţi observa frumuseţile cadrului natural sunt cele mai la îndemână. La fel de bine poţi opta pentru excursii în locuri unde peisajul să te inspire şi să te relaxeze. 10. Învaţă să spui nu acelor activităţi pentru care nu ai niciun interes, care nu te motivează, care nu îţi oferă nicio satisfacţie. Dacă, de exemplu, eşti invitată să participi la un eveniment unde ştii că nu te vei simţi în largul tău, poţi refuza politicos şi poţi alege să petreci acel timp făcând ceva care îţi place. A învăţa să spui nu este un act de demnitate care nu trebuie să îţi provoace un sentiment de culpabilitate, ci din contră, să te determine să te apreciezi mai mult ca persoană. Jocelyn K. Glei, autoarea bestseller-ului Unsubscribe, ne îndeamnă să spunem pas acelor activităţi care ne răpesc timpul producându-ne disconfort. Învăţând să spunem nu, câştigăm timp, încetinim ritmul şi devenim mai creativi şi productivi.

19


După ce am murit… Uneori încerci, alteori lupţi să poţi reuşi... şi cazi, şi te prăbuşeşti (nu oricum ci dureros) şi nu ştii dacă te vei ridica sau dacă vrei să te ridici şi cu toate astea o faci mecanic ca şi când divinitatea te-ar resuscita numai pentru a te mai lovi o dată (pentru că ştii şi simţi că aşa se va întâmpla) – un joc perfid şi pervers pe care eşti obligat să îl joci minut de minut până ce te transformi, până ce nu te mai recunoşti, până ce soseşte clipa fatidică şi doare atât de tare încât arde în tine ultima fărâmă de umanitate pe care ai mai fi putut să o ai oricum doar o scurtă perioadă de timp. Şi îţi simţi inima explodând – organ cald ce se zbate în cutia toracică anticipând dezastrul, anticipându-şi moartea, şi apoi doar senzaţie de sânge prelingându-se prin tine... şi nicio durere pentru că a dispărut. Şi poate, uitându-te în oglindă, nu te vei mai recunoaşte dar durere nu mai e – asta cu siguranţă se pierde odată cu fondul sufletesc şi odată cu ultima lacrimă. Spuneai că ştii ce e durerea, iubitule? Poate că nu ai calculat-o cum trebuie. Tu nu ai avut nicicând în tine doar cimitire şi cruci pe care au pocnit unghii şi s-au însângerat degete până la os. Spuneai că iubeşti? Cât valorează o iubire sfâşiată? Cât dai pe o inimă care e doar carne sfârtecată – simplu organ fără viaţă, durere în stare pură care nu mai are putere nici să strige... Cât înseamnă în lumea ta un suflet gol? Zâmbesc, ştii? După ce ţi s-au terminat lacrimile nu îţi mai rămâne decât să zâmbeşti ironic la vaietele celor care cred că „doare atât 20


de tare” sau la un „nu mai pot” care de fapt e doar o lamentare inutilă. Acel „nu mai pot” nu se rosteşte... l-am zis de atâtea ori când încă mai puteam (deşi nu o ştiam) încât în momentul în care chiar nu am mai putut, am realizat că mi s-a terminat vocea şi nici rostul de a urla NU MAI POT nu îl mai vedeam... pentru că atunci când nu mai poţi eşti deja scrum şi nu, nu eşti nicio pasăre Phoenix să renaşti din propria cenuşă. Rămâi scrum în plan metaforic şi, în plan real, eşti un zombie fără nimic în tine – trăieşti... trăieşti şi atât. Înainte aerul se oprea în plămâni, acum trece prin gol şi nu-l mai simt nici uşor şi nici apăsător. În niciun fel. Şi la ce bun? Rece, cald, parfumat sau greu e doar... combustibil. Şi tu încă mai crezi că ai dreptate... şi n-ai avut nicicând, iar eu port vina de a nu-ţi fi demonstrat cât de mult greşeşti şi că atunci când repeţi aceeaşi greşeală iar şi iar şi iar... pierzi (şi nu oricum, şi nu orice, ci tot). Prea târziu există. „Atât timp cât respir şi am ochii deschişi şi nu am o cruce deasupra nu există prea târziu.” Cu asta m-am înşelat eu, iubitule. Nu mi-am imaginat că poţi muri şi să respiri în continuare, că poţi muri şi că ochii nu trebuie neapărat să ţi se închidă, ci doar să îşi piardă strălucirea, că poţi muri şi fără o cruce care să ateste că nu mai ai nicio fărâmă de suflet în tine. Am încercat să ştii. Am fost cea care şi-a rupt întotdeauna unghiile în carne în încercarea disperată de a menţine pe oricine în viaţă... pentru mine nu a făcut nimeni asta. Am fost cea care a iertat inutil, care a sperat prosteşte, care s-a ridicat când toţi şi toate ar fi rămas jos să îşi lingă rănile. Oricui îi vine sfârşitul... la mine s-a sfârşit. Şi ţi-aş spune azi un „ai grijă de tine”, dar întotdeauna ai făcut-o, iar acum nu simt decât că vreau să iau tăcerea în braţe şi să plec departe de tot ce ar putea însemna vreodată... eu. Pune flori pe un mormânt oarecare şi nu considera că am plecat, ci că am murit şi oricum nu-ţi va fi greu pentru că eu sunt cea care s-a confundat mereu cu cimitirul. Şi nici nu-ţi irosi lacrimi – sunt oricum prea târzii – şi nu crede în suferinţe inutile pentru că morţii nu se mai întorc şi nici timpul nu îl poţi da înapoi oricât de mult ai crede tu că poţi totul. A fost oarecum comic să afirmi că reuşeşti orice. Iubitule, nu ai reuşit să mă menţii în viaţă şi... mă iubeai. Mă iubeai?

21


22

Profile for Must Read magazine

Must Read magazine Decembrie-Februarie  

Advertisement

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded

Recommendations could not be loaded