Must Read magazine by Must Read magazine

REDACŢIA: Editor coordonator: Mara Mădălina Caloian Redactor şef: Mara Mădălina Caloian CONTACT: mail: mustreadmagazine@gmail.com mararadu12@gmail.com

Revistă cu apariţie trimestrială

Buzău 2020

În acest număr

Literatura de azi Vampirul Vittorio - Anne Rice Mouelle Roucher - Cosmisian Roberto Kuzmanovic: Poet în România de azi Lecţii de magie - Elizabeth Gilbert Kyra - recenzia unui roman provocator

Dezvoltare personală Cum să ai o dimineaţă plină de energie

Creative Writing După ce am murit

Editorial Primăvara soseşte nu doar cu o feerie de culori pastelate şi arome florale, ci şi cu speranţă: speranţa unui nou început, speranţa unei dezmorţiri, a unor planuri noi, a unor activităţi menite să ne scoată din letargie. Primăvara este despre viaţă şi suflet, despre zâmbete şi daruri, despre frumosul din noi, despre renaştere, despre energie. Să întâmpinăm aşadar primăvara cu bucurie, să îndrăznim să-i zâmbim vieţii pentru că am mai ieşit dintr-o iarnă, să păşim înainte cu o doză mărită de curaj pentru că e timpul să arătăm că putem mai mult. E vremea să ne punem în aplicare planurile, să trecem la acţiune, să lăsăm rutinele acasă. Totodată e cazul să ne bucurăm de lucrurile simple, acelea care ne picură în suflete stropi de fericire. Primăvara spune poveşti tuturor acelora care sunt dispuşi să o asculte. Citeşte o carte în aer liber, optează pentru o plimbare în parc, fă-ţi timp să respiri aerul dimineţii, ridică-ţi privirea la pomii înfloriţi, pune-ţi lalele în glastră şi priveşte în jurul tău mai mult - vei observa că viaţa o ia de la capăt în fiecare primăvară, că totul se înnoieşte diferit, vesel, optimist. Participă la viaţă odată cu natura şi devino o altă variantă a ta, una mai bună, mai pozitivă. Schimbă-ţi starea de spirit şi lasă buna dispoziţie să-şi spună cuvântul! Dincolo de tabloul idilic al sezonului, sunt studii care ne informează că primăvara alungă stresul şi că are efecte uimitoare asupra psihicului uman. Cercetătorii de la Universitatea Michigan spun că printre beneficiile majore ale primăverii se numără îmbunătăţirea creativităţii, randamentul sporit în diverse activităţi, starea pozitivă. Să profităm, aşadar, de emoţia de primăvară, să asistăm la un adevărat spectacol al naturii şi să ne eliberăm de sub presiunea timpului!

Editor: Mara Mădălina Caloian

Vampirul Vittorio - Anne Rice De la primul său roman, Interviu cu un vampir, care s-a transformat rapid în bestseller, Anne Rice a continuat seria Cronicile vampirilor, urmând Noile cronici ale vampirilor, iar temele abordate, precum iubirea, moartea, veşnicia, damnarea sau condiţia umană, sunt mixate cu fantasy, istorie, religie, romance şi învelite cu un voal gotic care conferă scrierilor sale un farmec aparte. Cu o documentare amplă, autoarea reuşeşte în fiecare dintre cărţile sale să creeze senzaţia de verosimil, să provoace la analiză şi dezbatere, să ofere date importante cu privire la perioade de timp, personalităţi ale vremii, locuri etc. „Vampirul Vittorio” face parte din seria Noile cronici ale vampirilor, cu precizarea că fiecare roman poate fi lecturat ca stand-alone. Spre deosebire de ceilalţi vampiri ai lui Anne Rice, Vittorio are ceva special. Şi nu este vorba doar despre o mai puternică latură umană sau despre un romantism mai pronunţat al cărţii, ci de un „ceva” mai presus de întuneric, umanitate şi lumină. Dualitatea protagonistului anulează graniţa dintre bine şi rău, dintre rai şi iad, dintre cer şi infern. Vorbim despre o creatură a nopţii, despre un demon care vede îngeri şi care le primeşte ajutorul. Vorbim despre monstrul aducător de moarte care ia asupra sa, prin proprie cerere, păcatele umanităţii. Vorbim despre rău şi bine ca feţe ale aceleiaşi monede. „Rugaţi-vă să puteţi vedea lumina în cei din jurul vostru şi asta nu cu preţul crimei sau al dezonoarei. Vă doresc să nu aveţi de plătit un preţ atât de scump. Lăsaţi-mă pe mine să ispăşesc şi păcatele voastre.” Vittorio di Raniari, tânărul fermecător care adoră viaţa, asistă la masacrul propriei familii şi, ulterior dorinţa de răzbunare îl determină să ia urma vampirilor pentru a plăti sângele cu sânge şi moartea cu moarte. Ca şi când i-ar juca destinul o festă tragică, tânărul ajunge să îmbrăţişeze întunericul veşnic şi să devină aidoma celor peste care şi-a aruncat răzbunarea 6

un demon angelic ce va purta întru eternitate durerea, regretele şi amintirile. Frumuseţea îi devine damnare, iar veşnicia se transformă în plumb ce-i va apăsa pe creier şi-i va zdrobi continuu sufletul pe care susţine că încă îl are chiar după cinci sute de ani. „Frumuseţea este cea care ne duce la pierzanie. Ca să vă explic mai clar, suntem transformaţi în nemuritori de către cei care nu pot rezista farmecelor noastre.” Spre deosebire de celelalte romane din Cronicile vampirilor şi din Noile cronici ale vampirilor, Vampirul Vittorio are o poveste de dragoste care sfidează trecerea timpului şi legea firii. Atracţia dintre Vittorio şi Ursula îi va aduce pe cei doi împreună şi le va menţine strânsă legătura în pofida trecerii veacurilor. Relatat la persoana I, romanul aduce cititorul cât mai aproape de Vittorio şi, alături de el, are o imagine vie a Florenţei secolului XV, păşeşte pe străzile florentine din „epoca de aur”, cunoaşte personalităţi celebre ale vremii, asistă la evenimente marcante şi priveşte uluit opere de artă de o valoare inestimabilă, pătrunzând totodată în profunzimea vieţii artistului. Epoca Renaşterii prinde viaţă prin povestirea plină de patos a protagonistului şi dincolo de un fantasy remarcabil, Vampirul Vittorio este o veritabilă incursiune în istorie şi artă, fapt care îi dă un plus de valoare acestui roman. „Pe atunci două lucruri erau adevărate: Cosimo era cel mai puternic om din lume, iar Florenţa era condusă de popor.” Interesant la Anne Rice este şi felul în care îşi construieşte vampirul. Nu există un rău exclusiv sau un bine total, aceştia au regrete şi o conştiinţă anulată adesea doar de necesitate. La Vittorio este încă şi mai evidentă această măcinare continuă, el fiind nevoit să-şi poarte şi blestemul în veşnicie, iar acesta constă în lumina oamenilor pe care preoţii nu o mai văd demult, dar pe care el o va stinge cu durere privind-o de fiecare dată în toată splendoarea ei sfâşietoare. „Luaţi aminte: lumina se află înăuntrul vostru. Eu o văd. O văd în fiecare dintre voi şi aşa va fi mereu.” Mai mult, vampirul este un pretext pentru plimbările memorabile prin oraşe încărcate de poveşti, pentru reînvierea istoriei, pentru imortalitatea artei. În cazul de faţă, superba Florenţa, fiind locaţia pusă sub lupă. Sacru şi profan împletite precum o spirală ADN creează un tablou renascentist pe care nu îl poţi judeca, ci doar admira. Iar cartea se încheie cu un citat care ne oferă o senzaţie ciudată: „Pentru că Dumnezeu nu ar fi creat niciodată omul, ca să nu mai vorbim de înger, dacă ar fi ştiut ce soartă sumbră îl aşteaptă…”. 7

Mouelle Roucher - Cosmisian

Mouelle Roucher este cântecul trist al lebedei, povestea dulce-amară a unui suflet îndelung torturat până decide să îmbrăţişeze negarea, speranţa pusă în lacrimi, taina ce ascunde durerea după voaluri pastel. Povestea ei, pe care autorul ne-o înfăţişează împletind abstractul cu realul, reflectă umanul încercat de întrebări fără răspuns, fondul sufletesc în chinul său de a se autoconserva după ce a trecut printr-o ploaie de cioburi, psihicul care se agaţă de neuroplasticitate în speranţa de a se autoregenera. La prima vedere, Mouelle reprezintă succesul, senzualitatea, statutul social înalt, feminitatea elegantă. Cărţile sale, devenite rapid must read, îi aduc admiraţie şi numeroşi oameni în preajmă. Cu toate acestea, deşi conştientă de atracţia pe care o exercită, protagonista îşi păstrează misterul intangibil, oferind doze mici şi uneori vagi din ceea ce o defineşte cu adevărat. Oare am mai zâmbi dacă am avea certitudinea că tragediile sunt rupte din realitate?

Sub un zâmbet fermecător, Mouelle îşi ucide iubirea din condei în cea mai recentă carte a sa, „Fiorul”. Şi ce se întâmplă dacă iubirea învie? Va adăuga autorul o erată? „Am iubit un om decupat dintr-o poveste, un om ale cărui poveşti se scriseseră cu respiraţia mea, am iubit un om dincolo de timp, un om ale cărui neobosite aşteptări au privit spre mine, ameţite de puterea cuvintelor noastre vorbite ca în transă.” Cu speranţele sfâşiate, Mouelle Roucher va găsi un suflet pe care-l va simţi aproape, în persoana unui tânăr scriitor anonim. Intersecţia acestor două destine va lăsa cortina de mister să cadă, dezvăluind treptat drama frumoasei scriitoare. Viaţa ei se va schimba uluitor şi cititorul va afla alături de personajul principal feminin cum se pot înfăptui miracole atunci când nu mai crezi în ele. „Idealizata iubire perfectă, ce m-a făcut să caut un om care să o cuprindă, a fost o himeră, o muncă de Sisif.” O inimă sortită să se oprească se repune în mişcare. Un suflet împietrit îşi recapătă flexibilitatea, iar trecutul năvăleşte în prezent, zdruncinând viitorul. Cosmisian se foloseşte de cuvinte într-o manieră poetică, pentru a ilustra gânduri, trăiri, emoţii, tumult lăuntric sau iubire. Adesea sugerând prin figuri de stil, autorul ne invită la interpretare liberă, la descoperirea mai multor sensuri, în funcţie de propriile noastre experienţe, sentimente sau capacităţi de percepţie. Ne provoacă prin misterul lui Mouelle, ducându-ne cu gândul la taina femininului şi ne oferă axiome existenţiale înclaustrate în metafore ce aşteaptă să li se descopere semnificaţiile. Dincolo de o poveste, Mouelle Roucher se transformă într-o lecţie de viaţă şi într-o exemplificare abstractă a modului în care sufletul uman se autodistruge sau se regenerează. „Cum oare se poate ca totul să se schimbe, în timp ce tu rămâi la fel?”

Roberto Kuzmanovic POET ÎN ROMÂNIA DE AZI Astăzi stăm de vorbă cu Roberto Kuzmanovic despre: Ce înseamnă să fii poet în România zilelor noastre? Şi-au pierdut oamenii sensibilitatea sau poeţilor le-au fugit muzele? Dacă vă gândeaţi că poezia e un muribund ce mai rătăceşte doar prin amintiri, iată şi dovada că încă îşi onorează cititorii.

„Cu tine capăt glas” este volumul special de poezii care vine parcă să-i contrazică pe aceia care afirmă că poezia română contemporană şi-a pierdut valoarea. Pe un fundal sumbru, Roberto Kuzmanovic ne arată că versurile îşi păstrează nemurirea, iar valoarea reală a genului liric există mai puternică decât oricând. Mara Mădălina: Vorbește-ne despre activitatea lui Roberto Kuzmanovic de dinainte de publicarea volumului “Cu tine capăt glas”. Roberto Kuzmanovic, autor: În primul rând, salutări cititorilor și echipei redacționale. Sincere mulțumiri pentru inițiativa dumneavoastră. Găsesc această întrebare ca fiind potrivită pentru mine deoarece n-aș vrea să se subînțeleagă că totul a început cu un volum de poezii și nicicum nu se va termina aici.

Activitatea mea literară își are progresul cu mult timp înainte, scriu poeme și proză de ani de zile. Unele le-am publicat în reviste, altele le (mai) țin la sertar, o parte din ele au apărut în publicații online, dar când vine vorba de carte... n-am vrut să mă grăbesc să public doar să fie. Printre altele, am mai scris și articole de publicistică, eseu, satiră, însă nici de stilul jurnalistic nu am stat departe. Am redactat articole dintr-o gamă vastă de domenii, interviuri cu diverse personalități (scriitori, interpreți, dansatori, arhitecți, avocați, psihologi, artiști plastici etc.), comunicate de presă pentru diverse evenimente mai mult sau mai puțin culturale, documentare despre diverse probleme sociale, editoriale aidoma. La nivel local mam implicat în organizarea a diverse evenimente culturale, expoziții, concerte etc., pe unele le-am organizat singur, spre exemplu lansări de cărți, am promovat artiști ori de câte ori am zărit câte-un talent... Cu aceeași implicare, mai bine de cinci ani, m-am dedicat și platformei culturale Bibliocarti, dar și a revistei cultural-artistice “Vox Authors”. Este o platformă care s-a înrădăcinat în fibrele internetului și pe care lumea o interpretează frumos. Un proiect de care sunt mândru fiindcă reușește cumva să funcționeze impecabil chiar și atunci când sunt în vacanță. Dincolo de coordonarea acestuia, m-am implicat pentru fiecare element care formează ceea ce este acest website. M-am îngrijit de site, de design, de rețelele sociale cu ajutorul cărora informam publicul despre noutăți, am scris, am editat, am dezvoltat colaborări, am convenit la parteneriate și așa mai departe. Ca pentru un copil. Pe scurt, toată activitatea mea se poate rezuma la crearea, promovarea multiculturalității și a creatorilor de artă. Observ că ai cochetat de mai mult timp cu scrisul, iar activitățile culturale te-au atras. Cum ai descrie relația ta cu domeniul cultural? Așa e! Fără să conștientizez neapărat, mă manifestam prin acțiuni, interacțiuni, gânduri, emoții, din ce în ce mai mult, mai des în această sferă, pesemne din pricina setei de cunoaștere și din dorința de a descoperi din/ despre lume, i-am prins gustul și iată că după atâta timp am ajuns la concluzia că e singura zonă în care mă regăsesc cel mai fidel. Literalmente e un mod de viață, de a trăi. Iar ca să fiu puțin autoironic, țin să-mi precizez: prost domeniu mi-am găsit! Făcând o ușoară aluzie la faptul că, în comparație cu alte domenii, cel al culturii e mai… anevoios. Rămâne de văzut cum reușim să dezvoltăm această relație (dintre mine și cultură, deh!), încotro ne vom îndrepta și ce putem să îmbunătățim.

Lecturând volumul “Cu tine capăt glas” ne dăm seama că ai inserții de mitologie și religie. De asemenea, poeziilor tale nu le lipsește tema iubirii sau a solitudinii. Acum, făcând abstracție de faptul că fiecare cititor are dreptul la liberă interpretare, ce încerci să transmiți prin intermediul versurilor tale? Sunt mult mai multe inserții, altele decât cele amintite mai sus, dar absolut adevărat, fiecare poate interpreta după cum poftește. Am, spre exemplu, un poem care, citit de un ateu, poate fi interpretat ca o separare față de religie, iar dacă e citit de către un om religios, va găsi poemul ca un dialog interior al personajului cu divinitatea. Cu toate acestea, eu, volens nolens, am inserat accente puternice de liber cugetător ce sunt... Pornind de la această premisă putem să ne dăm seama că încercările de a transmite mesaje, mai mult sau mai puțin cifrate, stări profunde, îndemnuri spre libertate, iubire, cugetări etc., pot fi distorsionate de către personalitatea, caracterul sau capacitatea de receptare a cititorului. Dar totuși se pot capta niște învățăminte prețioase, de care eu personal n-am avut parte atunci când aveam nevoie, se mai pot recunoaşte niște semne de întrebare pe care mulți n-au timp să și le ridice deasupra creștetului capului, așa, ca pe-o coroniță, în același timp niște îndemnuri spre schimbare sau îmbunătățire a eului cititorului, după cum consideră că e de cuviință.

Titlul volumului, “Cu tine capăt glas”, are în componență un pronume la persoana a IIa. Cui te adresezi prin intermediul acestei cărți? Ținând cont și de partea grafică a cărții, dar și de primul poem cu care se deschide volumul “Cu tine capăt glas”, e ușor deductibil faptul că persoana a II-a este cititorul. Titlul redă foarte bine o stare interioară pe care am avut-o în momentul în care am terminat de șlefuit cartea. Gândeam așa: “Am finalizat cartea, acum ea se desparte oarecum de mine și își croiește singură drumul”. Cu alte cuvinte, am simțit că ea e capabilă să vorbească de la sine. Dar vocea ei nu poate fi auzită decât prin glasul celui care o lecturează. Și atunci, cartea i se adresează direct cititorului, arătându-i încă din titlu că poate străluci prin el. Eu, ca autor, vorbesc prin(tre) cuvintele din carte. Însă ea are personalitatea ei și vorbește de la sine. Poeziile au fost scrise în diverse perioade și presupun că au existat și diverse stări de spirit, experiențe, trăiri care te-au influențat în compunerea lor. Care ți-au fost însă muzele permanente ce te-au însoțit pe calea creației? Negreșit! Volumul de poeme și reflecții cuprinde o colecție de texte selectate din mai mulți ani în care am scris, prin care sugerez reliefarea evoluției mele ca poet și varietatea de stiluri și forme pe care, proclamă confrații (dar nu numai) că le stăpânesc. Nu pot decât să le dau crezare, să fiu de acord cu aceștia, dat fiind faptul că am ținut morțiș să pun pe masă un volum de poezii, nu draft-uri, nu încercări, nu tentative despre care oamenii să zică “Da, este ceva-ceva talent”! Iar pentru mine, această selecție e pur și simplu o colecție prin care îmi reamintesc cu drag de trăirile respective. Trăiri care au contribuit considerabil la ilustrarea muzelor. Nu am o muză anume, nici vreun ritual magic, mi-e suficient să văd, să aud sau să asist activ sau pasiv la un eveniment care-mi generează o stare profundă, aparte. Atunci când scriu, poeme în special, am nevoie ca tot ceea ce simt să fie la nivel profund, chiar o explozie interioară, reușind să creionez niște versuri pe care le citesc cu uimire chiar și după ani și ani. Lucru pe care-l ador pentru că mă ajută să stau departe de superficialitatea cuvintelor despre care, din păcate, se zvonește că abundă în literatură. Cu siguranță față de toate versurile tale ai dezvoltat un atașament aparte, dar ai putea menționa două care te definesc cel mai bine? În regulă! “N-am cum căuta ... / nemurirea-n basme”, “Poate sună a vis, dar fără vis... / nu mai sunt eu”.

În calitate de cititor, ce ne spune biblioteca ta personală? Preferi un anume gen literar? Ai un autor cu ale cărui opere rezonezi? Biblioteca mea v-ar spune asta: “El stă și dă interviuri în loc să-și facă ordine, așa cum făcea odată. Au ajuns Antonia Fraser cu Cromwell pe lângă un contemporan tradus – vai, mama lui! Și nici nu i-a răsfoit cartea. De la Dostoievski are cărțile puse cu capul în jos, pe raftul care cică e cu contemporani români. Caragiale, care cică e autorul cu care rezonează cel mai mult, e undeva prin spate, dacă-i ceri vreo carte nu o să știe pe unde să mai caute. Ficțiunea e frumoasă, e adevărat, mă face să strălucesc, dar a amestecat-o cu cărțile lui de dezvoltare profesională și personală; deschide câte trei, patru deodată. Oricum, fredona mult cu Nietzsche o vreme. Zici că era nebun. Are și psihologie, și poezie, și publicistică, și reviste, dar conform raportului meu, în prezent, citește cel mai mult eseistică și memorii.” Tot ca cititor, cum percepi poezia românească din zilele noastre? Nu prea mai există. Multe lasă de dorit, din păcate. Sunt câțiva poeți la care e sesizabil că militează pentru o poezie care are toate ingredientele, dar nu știu în ce măsură sunt devorate poemele lor de către cititori. Majoritatea digeră versurile simple, drăgălașe, clișeice, din care să-și selecteze vreun citat pentru rețelele de socializare. Dragostea din colțul blocului, iubirea, îndeosebi aventurile de-o noapte sunt suprasaturate în poezii, iar din pricina aceasta parcă nici nu-mi vine să mai citesc poezie. Îmi pare rău să vă mărturisesc, sunt obiectiv, dar libertatea oferită poeziei nu s-a îndreptat spre ceva de-a dreptul memorabil, ci spre o zonă primejdioasă, făcându-ne să ne întrebăm: va muri poezia? Ok, citesc o poezie despre flori sau despre mare, e frumoasă, are și soare, și lună, și inserții de erotism, dar după ce închid cartea mă întreb de ce nu am găsit măcar un vers pe care să-l recit în minte precum o muzichie pe care o fredonez toată ziua? Dacă găsesc o poezie prin reviste sau pe internet și-mi place, caut mai multe scrise de autor și citesc bucuros-nevoie mare! Așadar, în calitate de cititor de poezie, unul avid, dacă-mi e cu îngăduință să fiu nițel îndrăzneț, chiar și dacă îmi las preferințele la o parte, iertat fie-mi spiritul critic, dar e loc de mai bine. Un „bine” pe care nu-l încurajează mai nimeni, darămite să contribuie în mod real la formarea lui. Nu știu cum sunt cenaclurile din ziua de azi, nu am participat și nu voi participa vreodată, dar cunosc persoane care fac parte din astfel de grupări și mi-au spus de toată manifestarea aceasta. Aparent – o mișcare frumoasă, inițiative demne de lăudat. Însă, fără să-mi doresc să supăr pe cineva, închid ochii și spun: de ce mai cu seamă un scriitor care n-a făcut parte din nicio astfel de grupare e

capabil să creeze opere de valoare incontestabilă? În schimb, mulți care fac parte din cenacluri iau premii pe baza unor texte lipsite de esență. Dacă nu mă înșel, dumneavoastră ați și scris despre un exemplu de „așa nu”. Acea persoană face parte din cenaclu! Un alt exemplu este despre acel autor (cred că-l știți) care afișează semne clare de necrofilie, scrierile sale stârnind greață. Apăruse și la TV… cu pasul său de domnișoară… Ce înseamnă să fii poet în România de azi? Mai cred oamenii în magia poeziei? Domniță, cumva e trebuință de adaptare,

lărgire

orizonturilor, a fronturilor pe care se vor purta lupte de a se menține relevanţa. În perioada aceasta, genul literar este fruntaș în fața tuturor celorlalte, scriu mulți,

tiraje

mici,

vânzare

aproape inexistentă, cititorii… se simt în largul lor empatizând cu autorii pe rețelele sociale. Poetul publică pe banii lui, anunță prin media, pe unde știe și îi e cu putință, mai face câte-o lansare de carte și… eventual mai participă pe la cenaclurile sus amintite. Desigur că feedback-ul în astfel de circumstanțe este sărăcăcios, oamenii citesc cu sclipiri în ochi poezia suprapusă peste o fotografie, îi transmit aprecieri poetului și cam atât. Cred însă, în mod ideal, că poetul ar trebui să fie mai mult de atât. Să își dorească și să își asume această titulatură în mod onest, să aibă puterea și răbdarea de a se manifesta în consecință, nu fără ajutor de orice chip, financiar, resurse umane și orice îi mai e de folos pentru a-și îmbunătăți permanent stilul de a scrie, pentru a putea publica acolo unde nu este înlănțuit, deopotrivă fentat prin contracte, ci unde se dorește repoziționarea poemului de calitate, promovarea acestuia, traducerea, recitarea, cântarea acestuia, introducerea lui – chiar

– în puncte cheie cu rol utilitar și decorativ. Și acesta ar fi doar incipitul despre ceea ce ar putea însemna. Iar oamenii - puțini e drept - se vor simți îndreptățiți și încurajați să-și scoată capetele la lumină și să își arate adevăratele aprecieri critice - în stil ceva mai clasic - cum știu ei, dar cuceritori, fermecători, tare simpatici. Tot ei se vor găsi datori să contribuie considerabil la sprijinirea întru’ perpetuarea speciei literare de calitate, să formeze noul public care vine în valuri-valuri din spate. Și știu despre acești cititori datorită site-ului meu personal prin intermediul căruia țin legătura cu ei; m-au cucerit iremediabil. Vorbește-ne despre platforma literară Bibliocarti.com și despre valorile culturale pe care le promovezi. La Bibliocarti.com e o treabă fenomenal de frumoasă. Ne facem treaba cuminți, râdem, povestim, ne vin idei, scriem, intervievăm, verificăm audiența și o recompensăm cu cărți, cu noutăți culturale etc. Oamenii vizitează website-ul îndeosebi pentru a se informa, pentru a studia sau pentru a se relaxa, dar sunt câțiva care se implică activ și interacționează cu noi, pesemne entuziasmați că au cu cine împărtăși păreri și feedback. Suntem independenți și oamenii ne apreciază pentru asta. Cei care au ochi să vadă – observă asta și revin. Pentru valorile culturale prezente pe Bibliocarti nu avem decât un singur criteriu de selecție: să fie o valoare culturală. Avem și recenzii la opere clasice (unii ne-au și mulțumit pentru asta, alții vin șiret să se inspire pentru referatele de la școală), interviuri și articole despre contemporani români și străini, poeți, prozatori, critici literari, traducători etc. De toate și despre toți pentru toată lumea. În ultima vreme am adunat materiale despre mitologie, ceva cărți care arată și o latură întunecată a bisericii, fragmente din bestsellere (Origini), puțină istorie (despre fenomenul Vlad Țepeș sau despre istoria religiilor – Eliade), sfaturi pentru autori în ceea ce privește scrierea, editarea, tehnoredactarea unei cărți, recomandări de cărți pentru vacanță sau concediu, pentru suflet și minte, pentru copii ș.a.m.d. Ca promotor cultural ce ne poți spune despre cititorul modern? Care este genul de literatură preferat în zilele noastre?

Am o părere bună despre el! E drept, niciun eReader n-are instalat un filtru de gândire și selecție, dar e de apreciat faptul că cititorul este deschis și receptiv la nou și citește tot ce-i pică în mână, indiferent de formatul în care se află literatura. La cititorul modern primează ficţiunea cu accente erotice, fantasy-urile cu vampiri, dragoni și-alte creaturi supranaturale, cărțile de dezvoltare personală, dar și umorul pot spune că prinde destul de bine la români. Omul modern tânjește după o comoditate regală, iar tehnologia îi este regat. Creatorii - de orice fel și chip, dar cel mai important și ei consumatori totodată - trebuie să înțeleagă: consumatorul este beneficiarul care-i aduce beneficii și cum altfel, dacă nu prin calitate. Dar termenii de calitate trebuie negociați împreună și înțeleși de către ambele părți. Cititorul are niște nevoi aparent simple, iar scriitorul încearcă să-l servească fără a veni cu o contraofertă mai bună. Ne poți împărtăși câteva planuri de viitor? Hmmm, deocamdată continui să fac ceea ce fac și în prezent. Scriu. Și șterg mai mult decât scriu. Când termin, voi publica. Așadar, în viitor voi avea și-alte cărți. Ele vor fi prezente, alături de alte surprize plăcute, pe site-ul meu KRoberto.com. Mă voi focusa pe promovarea brandului meu, reliefând și valorile-mi care-au stat ascunse de-a lungul timpului, iar cititorii vor avea posibilitatea să mă cunoască mult mai bine și altfel decât în versiunea profesională. Un gând poetic pentru cititori? Hrăniți-vă mintea cu lectură de bun augur, iar viața va fi pe mapamond un fascinant sejur! Destăinuiți intelectualul din dumneavoastră şi faceți pasul spre investiția în timp de calitate!

Lecţii de magie - Elizabeth Gilbert Elizabeth Gilbert a reuşit să îşi farmece cititorii cu un stil narativ adorabil. Cărţile sale sunt parcă ceea ce ai nevoie într-un moment în care vrei să ieşi din decorul zilnic, în care simţi

nevoia

motivaţie,

dinamism, de încurajare. Felul în care scrie autoarea de origine americană este unul care ajunge repede la inimile oamenilor, aşa că nu este de mirare faptul că volumele sale au urcat ameţitor în topul vânzărilor. „Lecţii de magie” este o carte care se citeşte lejer, care captează interesul cititorului din primele pagini şi care abordează

multiple

topicuri

şi

concepte într-o manieră distinctă. Autoarea vorbeşte direct, pune punctul pe i, redă anumite aspecte prin prisma propriilor experienţe şi trăiri şi foloseşte o ironie inteligentă, o autoironie pe alocuri, comparaţii amuzante care fac ca lectura să fie una adictivă. Dincolo de amuzament însă, cartea are darul de a ne încuraja, de a ne motiva, de a ne face să ne simţim capabili. Procesul de creativitate este prezentat ca ceva într-adevăr magic, dar în acelaşi timp simplu şi la îndemâna oricui, iar prima dată este luată în calcul frica - acele temeri care adesea reprezintă un obstacol imens în calea a tot ceea ce ne-am dori să facem. Cum scăpăm de ea? Ei bine, nu scăpăm, iar sinceritatea autoarei este una debordantă, în timp ce soluţia de a ne gestiona frica este una originală: o bagi în seamă, o iei cu tine (că oricum te însoţeşte fie că vrei fie că nu vrei), dar nu îi dai voie să te conducă sau să te controleze. Şi poate că pare uşor de zis, dar exemplele pe care Elizabeth Gilbert le oferă creează senzaţia că îţi poţi gestiona teama într-un mod original, personalizat şi nu în ultimul rând eficient. 18

Gestionarea fricii poate fi aplicată cu succes în orice domeniu al vieţii, nu doar la capitolul creativitate. „Pe scurt, frica e ca un agent de pază de la mall, care se crede puşcaş marin.” De asemenea este subliniată diferenţa colosală dintre a fi curajos şi a fi neînfricat. În timp ce curajul e benefic, te scoate din zona de confort şi te ajută să te adaptezi de fiecare dată, neînfricarea este dezastruoasă şi nu denotă inteligenţă. Ironizând neînfricarea, autoarea subliniază faptul că aceasta nu este o calitate, ci mai degrabă un act necugetat. „Evoluţia a făcut bine sădind un reflex al fricii înăuntrul tău, pentru că dacă n-ai avea frică ai duce o viaţă scurtă, haotică şi prostească. Ai traversa pe roşu. Ai hoinări prin păduri şi te-ar mânca urşii. Ai sări în valuri uriaşe de pe vreo faleză din Hawaii, în ciuda faptului că nu prea ştii să înoţi. te-ai căsători cu un tip care ţi-a spus la prima întâlnire: Nu cred neapărat că oamenii-s făcuţi să fie monogami.” Vedem aşadar că frica are şi ea folosul ei, dar cartea este despre creativitate aşa că nu este necesar să ne strângem fricile în braţe. Importanţa creativităţii ne este relevată încă de la început, apoi urmează magia. Cum apare creativitatea? Sub forma unor idei, iar aceste idei conţin vraja capabilă să schimbe viaţa unui om, dacă acesta ştie cum să „vorbească” şi să relaţioneze cu ele. Creativitatea este cea ca ne face viaţa mai interesantă, mai fericită, mai plină. Creativitatea este cea care ne lărgeşte orizontul, care ne îmbunătăţeşte gândirea, care ne schimbă perspectiva. Creativitatea este în fiecare persoană şi fiecare o poate folosi oricând. Ideile ne vizitează pe fiecare dintre noi şi doar de noi depinde să le răspundem afirmativ sau negativ. „Ai încredere în acest adevăr miraculos: idei noi şi minunate îşi caută în fiecare zi parteneri umani. Idei de toate felurile aleargă spre noi, trec prin noi, caută tot timpul să ne atragă atenţia.” Conform autoarei există magie în actul creativ, iar cultivarea creativităţii vine la pachet cu interesantul, cu distractivul, cu dinamismul şi curiozitatea. Pe scurt, cultivarea creativităţii este factorul cheie care pune în mişcare universul, care-i atrage atenţia spre tine. Totodată, creativitatea îţi transformă viaţa, te menţine în formă, te ajută să evoluezi spiritual şi intelectual. Elizabeth Gilbert oferă în acest sens numeroase exemple: de la artişti celebri şi personalităţi culturale la oameni simpli. Suntem îndemnaţi să renunţăm la etichete, subliniind importanţa acestui fapt. ne explică metoda pentru a trece peste eşecuri şi dezamăgiri. Ne arată că întotdeauna avem posibilitatea de a alege, iar alegerile noastre sunt cele care ne pot ajuta să zâmbim sau să ne autodistrugem, ambele variante fiind posibile. 19

Există momente în care ne simţim atacaţi, decepţionaţi, ruşinaţi, trişti sau îndureraţi. Există momente când ego-ul îşi face de cap sau când renunţarea ne dă târcoale. Sunt perioade când lumea pare un loc sumbru şi când soarele întârzie să apară. Autoarea ne dă însă o veste minunată, îmbrăcată în fraze simple pentru ca mesajul să fie pe înţelesul tuturor: atitudinea noastră faţă de orice situaţie de viaţă e cea care ne dictează starea de spirit şi, implicit, traiul. Lecţiile de magie pe care autoarea ni le oferă cu generozitate pot fi aplicate cu uşurinţă şi reprezintă un shot cu optimism vital pentru orice moment al zilei. „Indiferent de ceea ce urmăreşti, indiferent de ceea ce cauţi, indiferent de ceea ce crezi, fii atent să nu renunţi prea repede.” Cartea „Lecţii de magie” este una efervescentă şi conţine multe sfaturi şi întâmplări din care putem extrage învăţăminte utile. Recomandată tuturor acelora care îşi doresc relaxare, o stare pozitivă, o abordare inedită a vieţii şi a principiilor de viaţă.

Kyra - recenzia unui roman provocator Cariera psihologică a lui Carol Gilligan se evidenţiază în mod cert în „Kyra” , primul roman al autoarei. Structurat în trei părţi şi relatat la persoana I atât din punctul de vedere al Kyrei cât şi din viziunea lui Andreas, cartea este o inovaţie care sparge tiparele unui romance, fiind mai mult o lecţie

viaţă

despre

depăşirea

momentelor critice, menită să ofere răspunsuri . Sunt

analizate

interumane

cât

atât şi

relaţiile

sentimentele,

gândurile şi trăirile. Pe scurt, „Kyra” este un must read care rupe barierele obişnuite şi care ne introduce într-un soi de psihanaliză al cărei scop este autocunoaşterea. „Dacă ai crescut lângă mare, ştii că trebuie s-o laşi să te poarte, iar când forţa ei slăbeşte, poţi să înoţi înapoi în siguranţă.” Kyra este o profesoară şi o arhitectă de succes care îşi iubeşte munca, având speranţa că proiectele ei pot transforma lumea într-un loc mai frumos şi implicit mai bun. Trecutul ei este însă marcat de întâmplări traumatizante, ceea ce face din femeie o persoană extrem de precaută atunci când vine vorba de sentimente, ataşament sau iubire. După ce soţul îi este ucis chiar de fratele său, Kyra este gonită din Cipru de războiul civil care ameninţă totul. Împreună cu sora ei, Anna, aceasta se mută în Boston unde se implică într-un proiect menit să-i ocupe timpul, dar care, în acelaşi timp, să îi ofere satisfacţii morale şi profesionale. Construcţia unui nou tip de oraş pe insula Nashawena devine un proiect personal cu mari

implicări emoţionale din partea Kyrei care este extrem de entuziasmată de transformarea planificată. Andreas este un artist, un suflet rătăcitor pasionat de meseria lui de regizor. La fel ca şi Kyra, el este adeptul stilului inovator atunci când vine vorba despre operele pe care le pune în scenă. Andreas vine din Ungaria, iar suferinţa şi pierderea nu sunt nici pentru el termeni necunoscuţi. O partidă de şah, jucată într-o duminică în casa unei prietene comune, are darul de a-i apropia pe cei doi care realizează că au obiective şi pasiuni la fel de puternice.- „(...) era ca şi cum am fi ajuns la finalul unei lungi călătorii, iar acum ne cunoşteam de mult timp.” „Oare înţelesese şi el că umbra sfârşitului poate eclipsa un început?” Amintirile Kyrei sunt multiple şi contradictorii. Momentele fericite se împletesc haotic cu clipele dureroase, iar umbrele trecutului planează permanent asupra prezentului deschizând răni şi transformând totul în incertitudine şi disperare. - „Disperat. Să ţi se fure orice speranţă, să umbli prin viaţă cu o gaură în inimă. Ce cuvânt straniu : a dispera. Ceva care te strânge de inimă. Întâi vine a spera. Iar apoi a dispera – şi când începi să disperi, disperi la nesfârşit.” Apropierea este bruscă, iar trecerea timpului îi face să îşi pună sufletele pe tavă. Pierderile, durerea acută, disperarea sunt sentimente puternice, iar forţa acestor sentimente, binecunoscute de ambii protagonişti, îi uneşte într-un mod uluitor, îi determină să se înţeleagă reciproc, să încerce să-şi aline rănile ce nu se vor vindeca nicicând şi să se ajute unul pe celălalt să meargă înainte. Este un tip de dragoste puternic emoţională, o poveste de iubire psihologică al cărei scop este supravieţuirea şi acceptarea fantomelor trecutului. Kyra şi Andreas reflectă într-o oarecare măsură mitul sufletului pereche, care atunci când apare, o face cu un scop precis şi anume să îşi ajute jumătatea în depăşirea unei situaţii critice. Întâlnirea lor pare regizată de zei, iar ei se ajută reciproc să depăşească traumele unui trecut prea dureros. – „Mi-a pus mâna pe umăr, trezind în mine lucruri de mult uitate. Şi atunci mi-a trecut prin minte că suntem amândoi exilaţi, străini de oraşul ăsta, purtând disperarea Europei în sânge.” Am fost martora naşterii unei iubiri pe fundalul ameţitor al operei Tosca. Un musical celebru, regizat într-un mod excepţional este capabil să stârnească pasiuni şi în afara scenei. Pentru scurt timp, Kyra îşi permite să simtă şi să trăiască din nou, iar Andreas este responsabil de trezirea ei la viaţă. – „(...) atunci când două inimi se unesc în dragoste sau în prietenie, sufletele lor se unesc şi ele.” „- Ştiu ce înseamnă tradarea, i-am spus pe un ton liniştit. 22

- Atunci înseamnă că ştim amândoi, mi-a răspuns, şi o să fim atenţi. Şi numai atenţi nu am fost.” Atunci când ceva este prea frumos ... inevitabil se sfârşeşte tragic şi mult prea repede. Este un fel de lege nescrisă a vieţii pe care mulţi se feresc s-o rostească, dar majoritatea o simţim din plin. Andreas se întoarce la Budapesta pentru a-şi înfiinţa propria trupă, iar relaţia dintre el şi Kyra se rupe dureros. – „Fusese doar un vizitator în trecere, o scurtă poveste de amor dulce-amară, care ţine până toamna.” Carol Gilligan redă într-un mod original şi impresionant intensitatea situaţiei, dar şi drama sentimentală prin care trec personajele. În timp ce Kyra se îneacă în disperare, Andreas consideră că trebuie să plece pentru a-şi împlini datoria faţă de trecut. Psihologia Kyrei este creionată fin de către autoare, iar momentul de la cabană, când Kyra îşi taie venele, ilustrează extrem de verosimil faptul că femeia ajunsese în pragul nebuniei. Plecarea lui Andreas este ultima picătură de durere suportată de sufletul şi-aşa chinuit al femeii. Deşi nu intenţionează să îşi ia viaţa, lama cuţitului pe încheietura mâinii este o ofertă ispititoare de a scăpa de durerea din suflet. Am perceput această tentativă de sinucidere eşuată ca pe un strigăt mut de ajutor, ca pe o încercare disperată de ştergere a memoriei şi implicit a suferinţei, ca o modalitate supremă de anulare a durerii, ca pe o sfidare a destinului şi a voinţei divine. Kyra a încercat practic să demonstreze că este suveranul propriei sale vieţi, dar ceea ce ea nu ştia era că planurile sorţii nu coincideau cu ale ei. „Chirurgul rupe osul din nou cu un gest expert, hotărât ca de data asta să îl fixeze cum trebuie. Mi se pare că această metaforă stă la baza romanului în continuare deoarece viaţa personajelor suferă schimbări menite să repare ceea ce era eronat. Kyra apelează la ajutor specializat şi împreună cu Greta, psihoterapeuta ei, învaţă să scape din captivitatea trecutului şi să trăiască prezentul. Apar o mulţime de întrebări, aparent fără răspuns, sunt descoperite sentimente ce au ars mocnit un timp prea îndelungat şi temeri care au influenţat permanent destinul personajelor. „-Dar ştii, Roma citit invers înseamnă amor.” Niciodată nu poţi începe ceva nou până când nu termini altceva. Pentru a putea fi fericită lângă un alt bărbat, Kyra trebuie să găsească puterea de a se rupe de propriile fantome. În acelaşi timp, Andreas simte că are de onorat o promisiune făcută sieşi şi soţiei sale dispărute. Fiecare dintre ei are socoteli neîncheiate, dar oare la capătul drumului se vor reîntâlni aceleaşi 23

două persoane care s-au îndrăgostit, sau din contră, despărţirea va crea o barieră imposibil de trecut? La această ultimă întrebare rămâne să descoperiţi răspunsul pe cont propriu. „Kyra” este o poveste care mi-a provocat multe sentimente contradictorii. Acest roman ma fascinat, m-a surprins, m-a intrigat şi m-a şocat. Începe ca o ploaie caldă de vară, după care se dezlănţuie furtuna pentru ca în final cerul să se însenineze. Carol Gilligan a creat un alt tip de romance. „Kyra” este un roman-provocare cu puternice accente psihologice şi care abordează interculturalitatea într-o manieră originală şi extrem de atractivă. Multitudinea domeniilor abordate, dar şi locaţiile exotice m-au purtat într-o călătorie plăcută şi am văzut lumea prin ochii personajelor. Pot spune cu certitudine că acest roman m-a uimit printr-o evoluţie inedită, prin complexitate, prin temele abordate, prin schimbarea regulilor şi prin originalitate. Cu siguranţă nu este un romance cu care suntem obişnuiţi. Este mai mult decât o poveste de dragoste şi depăşeşte graniţele unei poveşti de viaţă.

Cum să ai o dimineaţă plină de energie O zi bună se construieşte de la prima oră a dimineţii şi depinde în mare parte de gândurile tale, de atitudinea pe care o ai, de starea de spirit deţinută şi de scopul cu care te trezeşti. Dacă gândurile tale sunt negative, dacă ai în minte încă o dimineaţă în care alarma sună, iar ţie ţi se pare că abia ai adormit, îţi spui din start că te simţi obosită şi, deşi nici nu ai ieşit încă pe uşă, abia aştepţi să ajungi acasă, atunci întreaga ta zi va fi una ratată, iar tu nu vei reuşi nici azi să obţii ceea ce îţi doreşti. În capitolul despre Legea Atracţiei, îţi vorbeam despre faptul că primeşti ceea ce eşti, atragi toate lucrurile şi aspectele care rezonează cu tine, cea din momentul prezent, aşa că, pentru a ajunge să îţi schimbi realitatea, trebuie să te schimbi pas cu pas, să îţi formezi noi obiceiuri în concordanţă cu cea care vrei să devii. Trezirea la ore matinale este un astfel de obicei, chiar dacă probabil tinzi să ai o repulsie zilnică faţă de alarmă, de răcoare, de un „prea devreme”. Hal Jordan ne spune în cartea Miracle Morning că secretul constă în scopul cu care te trezeşti din somn,

că

acesta

poate

transforma fiecare dimineaţă într-una asemănătoare cu cea din ziua de Crăciun. Un scop fixat de dinainte să adormi te va ajuta să deschizi ochii cu entuziasm, să te bucuri, să simţi emoţii pozitive, să te încarci instant cu energie şi optimism. Tu cu ce scop te trezeşti în fiecare dimineaţă? Greşeala principală e că de obicei ne trezim pentru că trebuie, nu pentru că aşa ne

dorim, când, de fapt, trezirea matinală înseamnă mai mult timp pentru ceea ce contează pentru noi. Hal Jordan ne mai spune că ideal ar fi să ne trezim cu o oră mai devreme pentru a aloca timpul necesar încărcării cu energie şi pentru a ne revitaliza cu o stare pozitivă. La ce ne ajută acest pozitivism? O persoană pozitivă, cu încredere în forţele proprii, cu o atitudine relaxată şi care ştie ce vrea are toate şansele să obţină tot ceea ce doreşte. La polul opus se află persoanele care acţionează mecanic, guvernate de vechiul „trebuie”, care nici măcar nu se mai gândesc dacă îşi doresc sau nu ceva, care se trezesc anevoie după ce au amânat alarma de vreo două ori cel puţin pentru a mai prinde zece minute de somn. Personal, cunosc acest ultim tipar deoarece am fost în el mai mulţi ani la rând. Trezirea de dimineaţă nu era cu siguranţă ceva care să îmi facă plăcere, ci semnifica datoria de a pleca de acasă când încă nu era lumină afară, de a îndura vremea rece şi de a ajunge într-un final la job unde toată lumea se aştepta să fiu proaspătă ca o floare de primăvară, când era destul de evident că eram în mijlocul iernii. Mă ridicam din pat cu gândul că va fi o nouă zi în care, cu puţin noroc, nu voi fi nevoită să-mi lipesc pleoapele de sus cu bandă adezivă pentru a-mi menţine ochii deschişi. Am depăşit însă această etapă şi azi mă trezesc mai devreme decât ar fi cazul pentru că mi-am format un scop, m-am ţinut de el şi am reuşit să îmi transform fiecare dimineaţă într-una frumoasă, care să mă ajute din punct de vedere moral, intelectual, fizic şi spiritual. Acum am credinţa că totul constă în motivaţie. Dacă reuşeşti să găseşti ceva plăcut pentru care să te trezeşti dimineaţa, atunci vei avea o zi productivă, vei avea un moral ridicat, îţi va creşte stima faţă de propria persoană şi te vei apropia cu paşi repezi de îndeplinirea ţelurilor tale, de femeia modernă care obţine tot ce doreşte de la viaţă. Cum am reuşit să mă automotivez şi să obţin o stare pozitivă de la prima oră? În primul rând m-am gândit cum procedez în dimineţile în care nu trebuie să plec de acasă. Ce îmi place să fac? Cum îmi fac ziua frumoasă şi cum mă încarc cu energie? Mie îmi place să îmi încep dimineaţa cu o cafea tare, cu un croissant cu unt şi o carte, iar pentru savurarea cafelei şi citirea câtorva pagini aloc aproximativ o jumătate de oră. Am început cu o carte motivaţională pe care mi-am pus-o la îndemână şi mi-am fixat alarma cu o jumătate de oră mai devreme. A doua zi, ştiind că am timp suficient la dispoziţie, nu m-am mai simţit stresată că fac totul contra-cronometru, nu m-am mai simţit dată pe sistem turbo. Din contră, am debutat cu o stare de calm, cu entuziasmul că îmi pot bea cafeaua ca şi când ar fi sâmbătă dimineaţa. Şi a fost bine. Starea mea mentală s-a îmbunătăţit considerabil de când dimineţile sunt calme şi liniştite, nivelul de energie a crescut, la fel şi gradul de productivitate atât la serviciu, cât şi în proiectele personale. Mi-am dat seama că dacă îmi propun un ceva pentru 26

care să mă trezesc, iar acel ceva este pentru că vreau şi nu pentru că trebuie, întreaga perspectivă pe care o am asupra zilei ce de-abia începe se modifică radical. Dispar tonurile cenuşii şi apar culori luminoase. Ceea ce este cu adevărat benefic este faptul că aceste scopuri pot fi schimbate şi alternate oricând, în funcţie de ceea ce simţi că îţi doreşti, de ceea ce simţi că te dezvoltă ca persoană, în funcţie de ceea ce te ajută să evoluezi. Aşadar, te poţi trezi pentru câteva exerciţii fizice, pentru a-ţi prepara un mic dejun copios, pentru a-ţi nota la un ceai idei, planuri, afirmaţii pozitive, pentru a viziona ştirile, pentru a asculta horoscopul, pentru a învăţa ceva nou şi lista poate fi una foarte lungă. Gândeşte-te pentru ce ţi-ar face plăcere să te trezeşti dimineaţa şi nu mai sta pe gânduri atunci când e vorba să îţi construieşti zile frumoase. De energia ta, de starea ta, de credinţele tale depind şi activităţile pe care le desfăşori, şi ceea ce doreşti să obţii şi ceea ce vei primi. Zâmbetul e cel mai frumos accesoriu al dimineţilor şi te ajută să faci faţă oricărei situaţii. Cărţile de dezvoltare personală au darul de a te umple de optimism de la primele ore ale dimineţii. Îţi dau acel imbold necesar de a continua pe calea încrederii în tine, îţi arată că oamenii perseverenţi reuşesc tot ceea ce îşi propun şi fac ca prima silabă a imposibilului să cadă. Trucuri despre cum să nu fii tentat să mai amâni alarma găseşti atât în cartea menţionată la începutul acestui capitol, cât şi în multe alte volume, pe multiple site-uri sau prin reviste. Consider totuşi că tentaţia va dispărea din momentul în care te vei trezi cu plăcere, cu gândul că ziua ta nu va începe pe fugă, ci din contră cu ce ceva care îţi face plăcere, care te introduce în programul zilnic cu calm, care să îţi ofere un echilibru intern între trebuie şi vreau. Recomandare: Fixează-ţi câteva moduri în care îţi place să îţi începi ziua şi setează-ţi alarma ţinând cont de timpul de care ai nevoie pentru a face întâi ceea ce doreşti. Încearcă să urmezi această rutină timp de o săptămână şi vei observa cum viaţa ta se va schimba prin simplul fapt că începi cu ceea ce vrei zilnic.

Atunci când iubeşti... Atunci când iubeşti te uiţi pe tine. Atunci când iubeşti dai totul şi simţi că poţi muta munţi de neclintit pentru zâmbetul persoanei iubite. Şi poţi. Eu am putut inclusiv să-mi calc tot universul în picioare pentru tine şi am făcut-o fără să privesc o secundă în jos la ce anume strivesc în alergarea mea. Nu îţi reproşez nimic... era doar o demonstraţie a ceea ce poţi face orbit de iubire. Atunci când iubeşti nu pleci. Atunci când iubeşti rămâi şi înduri toate cercurile infernului şi strângi pumnii ridicând privirea cu convingerea că ţi se mai pot adăuga încă nouă pentru că vei trece şi prin ele dacă e cazul. Atunci când iubeşti nu fugi şi nu îl laşi pe celălalt singur. Ştii, iubirea nu se hrăneşte cu suferinţa celuilalt. Dacă se întâmplă asta, cel mai probabil e vorba doar despre un drog mizerabil nicidecum despre sentimente. Le-am îndurat pe toate şi jur că aş mai fi dus încă pe atât fără să fac un pas înapoi. M-aş fi ancorat lângă tine şi nu m-aş fi clintit nici dacă trecea un tsunami peste mine (am convingerea că nimic nu m-ar fi putut îndepărta de ceea ce iubesc) până mi-am pus întrebarea dacă mă iubeşti şi tu, iar aici mi-a dat cu rest. Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Am ocolit rezultatele bătute în cuie şi formulele fixe tocmai pentru că perfecţiunea mi s-a părut mereu cam dubioasă. Nu mi-au plăcut însă nici exerciţiile cu multe paranteze, nici fracţiile şi nici radicalii al căror rezultat îmi dă cu minus... La noi a fost un minus permanent pe care l-am refuzat atât de mult încât atunci când a devenit prea evident nu am putut nici măcar să îl mai repar ... şi nici tu nu ai făcut-o. Ar fi putut fi altfel? Poate. Nu voi şti cum ar fi fost dacă sau dacă şi nici nu vreau să mă întreb. Eu, cea avidă după răspunsuri, cea insistentă până la cauzare de nevroză, cea care vorbeşte până la epuizare mintală ... azi tac şi nu mai am întrebări şi nu mai vreau răspunsuri. Ce mai poţi face cu răspunsurile atunci când vin prea târziu pentru a mai folosi la ceva? Atunci când iubeşti te sufocă durerea celuilalt. Tu nu ai avut niciodată nevoie de vreo mască de oxigen, deşi pe mine mă durea atât de al dracu’ de tare, încât mă gândeam serios să fur una de la reanimare!