CUM L-AM ÎNVINS PE DRACULA - NICOLE DUŢU

Eternitatea îi devine blestem. Reîncarnările îi sunt o cruce prea grea. Neîmplinirea pare să fie predestinată. Viaţă sau moarte? Succes sau eşec? Să fie fuga o soluţie? Să fie tenebrele cele care înving?

Înainte de a vă gândi că acesta este încă un roman despre Dracula, trebuie să precizez că povestea este departe de orice v-aţi imagina. Romanul este structurat pe trei părţi - Sărutul din Biserica Neagră, Cele cinci vieţi ale Lenei, Cum l-am învins pe Dracula - şi fiecare parte parcă stârneşte şi mai mult curiozitatea, finalul reuşind să aducă şi elementul neaşteptat, surpriza, uimirea care smulge un zâmbet.

Prima parte se axează pe moartea Magdalenei Boicescu, o tânără absolut superbă, de doar 18 ani, care s-a căsătorit mult prea repede şi subit cu profesorul ei de matematică şi care a murit prematur în urma unui infarct dubios, lăsând în urmă doi părinţi devastaţi. Tatăl fetei nu-i acceptă diagnosticul şi îl suspectează pe soţul acesteia că ar fi ucis-o cu brutalitate, iar înmormântarea ar fi fost una prea grăbită. Folosindu-se de propria disperare, dar şi de o frază din jurnalul fiicei sale decedate, tatăl obţine un acord de deshumare a acesteia. Numai că… în urma deshumării… cadavrul nu mai există, a dispărut cu totul.

„Cearceaful din sicriu era curat ca lacrima, nici urmă de fată, nu i s-a găsit în sicriu niciun fir de păr.” „Dar de ce mama dracului să furi un cadavru? Ce să faci cu un cadavru?” Prima ipoteză este aceea că a fost furat şi aşa ajunge cazul pe mâna ofiţerului de poliţie Mihail Verbiţchi, care se deplasează din Bucureşti în Sinaia pentru a-i da de capăt. Investigând dispariţia cadavrului Lenei Boicescu, poliţistul se simte atras inexplicabil de tânăra căreia îi vede fotografia pentru prima dată. Căpitanul este plin de zel şi nu îi lipseşte responsabilitatea, aşa că nu ne mirăm când acesta începe să sape tot mai adânc în viaţa fetei, să discute cu toţi aceia care i-au fost mai mult sau mai puţin apropiaţi, să pună întrebări, să facă drumuri peste drumuri între Sinaia şi Braşov. Concluzia? Lena Boicescu avea ceva

ciudat, ascundea ceva. Viaţa ei nu era una roz şi nici ea nu era îngerul perceput de ceilalţi. Şi totuşi… cadavrul nicăieri.

„Îmi veni brusc ciudata presimţire că nu aşa a vrut Dumnezeu, ci cineva, care s-a crezut Dumnezeu.”

Prima impresie pe care acest roman ţi-o oferă este aceea a unui thriller. Este un caz bizar, fără îndoială de competenţa poliţiei şi, chiar dacă titlul sugerează un fantasy, parcă te aştepţi ca în spatele dispariţiei unui cadavru să se afle un hoţ… cât se poate de uman. Ei bine, construcţia poveştii este una mult mai amplă, realul se întrepătrunde cu fantasticul şi nu lipseşte nici doza de istorie care să creeze un aspect verosimil al întâmplărilor. Cine era Lena? Care îi era destinul? Ce s-a întâmplat de fapt cu ea? Care e secretul dispariţiei cadavrului şi al morţii premature? Toate aceste întrebări îşi primesc răspunsul şocant în partea a doua a cărţii, iar Verbiţchi asistă uluit la o destăinuire care se întinde pe mai multe zile, timp în care este plimbat prin istorie, întuneric, superstiţii, inexplicabil, groază, iar la final se vede pus în faţa unei alegeri cruciale pe care simte că nu o poate face. Dacă în prima parte a romanului se simte o ancorare mai puternică în planul real şi percepem povestea drept o intrigă poliţistă plină de mister, începând cu partea a doua, fantasticul lasă cortina să se ridice şi vedem totul într-o lumină nouă. „Ce sunt? Nu ştiu. Ceea ce ştiu, contrar a ceea ce spun legendele, e că nu am făcut niciun pact cu nimeni, nu mi-am vândut sufletul cu bună ştiinţă nimănui, în rugăciunile mele nu am cerut nimănui nimic, în afară de sănătate şi pace. Pur şi simplu m-am trezit aşa. În pielea acestui monstru. Fără nicio avertizare. Ştiţi blestemul popular. Să te duci dracului 99 de ani! Ei, asta s-a întâmplat cu mine.” Partea a treia măreşte şi mai mult suspansul, iar epilogul cade ca o lovitură de graţie dată de dincolo de moarte, ceva neaşteptat, uimitor, şocant.

Romanul este construit cu minuţiozitate, autoarea conturând cu răbdare atât acţiunea, cât şi personajele şi back-ground-ul rural-gotic, iar iarna pare căîncearcă într-un efort disperat să acopere cu zăpadă imaculată păcate, sânge şi secrete. „Cum l-am învins pe Dracula” este un thriller care te ţine în suspans până la final, care nu îşi diminuează misterul până la ultima pagină. Este totodată un fantasy creionat diferit, care te face să accepţi supranaturalul ca pe ceva normal, să realizezi că dacă tu nu vezi ceva, asta nu înseamnă ca acel ceva este inexistent. Mai mult, intruziunile istorice îl fac încă şi mai interesant şi acaparant. Nicole Duţu a scris o carte memorabilă care te îndeamnă să priveşti altfel locurile prin care treci şi oamenii pe care-i întâlneşti. Nu ai de unde să ştii ce poveşti ascunde fiecare. „Ochii lui frumoşi, de culoarea jadului, cu gene lungi, întoarse, se uitau într-un punct fix, pe care nu-l puteam vedea pentru că nu aparţinea acestei lumi.” Acolo unde legendele sunt vii, supranaturalul se inserează în real într-un mod cât se poate de firesc. Acolo unde legendele nu au încetat din a fi rostite, iar datina încă dictează temeri şi orânduieli străvechi, poveştile parcă prind viaţă şi nu e nimic anormal ca miturile să trezească acele creaturi şi fantasme rămase captive în cărţi, superstiţii şi amintirile bătrânilor. Nu, nu este vorba despre un Dracula clasic, ci despre un Dracula în zilele noastre, o creatură deopotrivă angelică şi monstruoasă, plasat într-un decor românesc care i se potriveşte ca o mănuşă.